Mircea Sântimbreanu

  De cum se născuse, în luminişul din marginea junglei, puiul de girafă îşi roti privirea de jur-împrejur. De după tufişul unde se afla, nu se vedea mare lucru, dar se auzeau nişte paşi greoi şi foşnet de frunziş, aşa încît îşi lungi puţintel gîtul. Cam cu un metru. Oho, acum era altceva, acum vedea totul pînă la marginea luminişului. De acolo venea zgomotul. Era un elefant.   — Ce faci acolo? întrebă puiul de girafă. — Fac un drum. Un drum nou. — Ce bine, se bucură puiul de girafă, te ajut şi eu, adăugă el, dar ele­fantul îşi văzu de treburi ca şi cum nu l-ar fi auzit.   Mult mai tîrziu, după ce dobori vreo trei copaci şi îi rupse cu trompa ca pe nişte beţe de chibrite, îşi şterse năduşeala de pe frunte şi răspunse gîfîind: — Asta e o treabă prea grea pentru tine. Tu n-ai să faci drumuri nicio­dată. Şi plecă.   Rămas singur, puiul de girafă se întristă oleacă, dar, nu peste mult, un alt zgomot îi atrase atenţia. Venea de dincolo de ierburile înalte ce înconjurau luminişul. îşi lungi gîtul încă cu un metru şi atunci dădu cu ochii de hipopotam. — Ei,ce faci acolo dumneata?         — Un bazin, răspunse hipopotamul. Un bazin cu apă dulce. Cine vrea înoată, cine e însetat bea apă, cine are chef se joacă cu corăbioare, ţine loc şi de oglindă. — Te ajut şi eu, se avîntă puiul de girafă, dar hipopotamul se cufundase în apă şi abia într-un tîrziu cînd ieşi la suprafaţă, înecat în mocirlă, bolborosi: — Asta nu e pentru tine... E greu, mult prea greu.   Descumpănit şi jignit, puiul de girafă îşi lungi atunci şi mai mult gîtul. Acum gîtul parcă îi semăna cu un burlan, iar el vedea totul peste pădu­rice, departe, pînă acolo unde, ca un zid, se înălţa pădurea cea mare. Vorbi cu o zebră care pretindea că lucrează pijamale, apoi cu rinocerul care, cu cornul său, ara, brazdă după brazdă. Zări şi o gazelă ce îi spuse din goană că ea duce poşta, şi iată se făcea seară şi nimeni nu avea timp pentru puiul de girafă, şi nimeni nu avea nevoie de ajutorul lui. Nici antilopele, nici maimuţele, nici măcar furnicile. Şi puiul era trist, din ce în ce mai trist. Avea acum un gît lung şi sub­ţire, cu corniţele ca o antenă de televizor, şi îşi rotea umilit privirea în toate părţile.   Atunci zări pe tigru. Se furişa în salturi, prin iarbă, dinspre pădure, se pitea şi se tîra pe brînci şi în ochii lui se citeau limpede gîndurile rele. Puiul de girafă fu atît de înfricoşat încît nici nu-l mai întrebă ce face şi dacă îl poate ajuta, ci începu să ţipe: — Fugiţi! Ascundeţi-vă repede, vine tigrul!   Într-o clipită, toate animalele mici se ascunseră. Numai elefantul, hipopotamul şi rinocerul, care nu se tem de tigru, veniră în jurul puiului de girafă ce tremura din toate mădularele şi încercară să-l sărute pe frunte. Dar nu izbutiră şi îi spuseră:   — Vezi? Tu aşa o să ne ajuţi de acum încolo. Noi muncim fiecare în felul nostru, iar tu să fii paznicul poeniţei... Bine? Cînd vezi pe tigru, pe leu sau şarpele boa, să strigi: «Fugiţi!» Bine?   — Da, vru să zică puiul de girafă, dar de atîta bucurie că îşi găsise rostul, cuvîntul i se rătăci în gîtul său lung şi, pînă să-i vină pe limbă, se prefăcu în   — Rămîi aici şi ne vei fi de ajutor. De acord? — Vă mulţumesc, vru să spună puiul de girafă, dar din nou cuvintele se pierdură de-a lungul gîtului care acum avea vreo patru metri şi se auzi de-abia şoptit, catifelat şi sfios un singur cuvînt:         — Da.  

Era o dimineaţă mohorîtă, cu zloată, cînd băiatul din povestirea noastră porni după cumpărături, la piaţă. Era frig, pe stradă nici un copil, şi poate de aceea băiatul se opri în faţa băltoacei din dreptul portiţei. Era un pui de băltoacă rotundă şi gălbuie, uşor vălurită de vînt, încît părea gata-gata să o ia din loc. — Vrei să-mi ţii de urît? Vino cu mine, îi spuse băiatul. — Unde? întrebă băltoaca, oglindindu-i cu mirare chipul, căciuliţa cu ciucure şi pantofii noi. — La piaţă. Băltoaca tresări de bucurie, O noapte întreagă zăcuse pe trotuar, dar nimeni nu-i vorbise. Dimpotrivă, o ocolise toată lumea. Cîţiva o şi ocăriseră: călcaseră în ea din nebăgare de seamă. Şi iată că acum, în plină zi, se găsea cineva care nu numai că nu o ocăra, dar o şi invita la plimbare. — Vin cu plăcere, spuse băltoaca, dar nu pricep cum o să te însoţesc. Eu nu am picioare. — Am eu, răspunse băiatul fără să stea pe gînduri. Te iau cu mine. — Cum? — Aşa, zise băieţaşul, intrînd cu amîndouă picioarele în băltoacă. Şi acuma, hai! N-ai grijă, te aduc eu înapoi... Porniră, şi după cîţiva paşi băieţaşul o întrebă privindu-şi pantofii mustind de apă: — Cum te simţi la căldură? — Grozav, răspunse clefăind băltoaca. Un singur lucru aş vrea: să mă vadă toate suratele mele cum mă plimb cu pantofii tăi cei noi. — E simplu, spuse băiatul. Mai sînt cîteva băltoace pe trotuar. Dacă vrei, le luăm şi pe ele la plimbare. E destul loc în pantofi. Aşa şi era. Pe trotuar, singuratice şi zgribulite, se mai aflau cîteva băl­toace, iar în pantofii băieţaşului se găsi fără greutate loc pentru toate. — Faceţi cunoştinţă, spunea el, muindu-şi fără grabă pantofii în fiecare. Vedeţi? Nici una nu semănaţi între voi. Una îmi ajunge pînă la şiret, alta îmi trece de gleznă, altele sînt gata-gata să fugă spre rigolă... — Spre rigolă? tresări puiul de băltoacă. Vreau să merg şi eu acolo. — Uite, zise băiatul intrînd pe dată cu picioarele în şanţul de pe margi­nea trotuarului. E un rîuleţ tulbure care fuge spre canal. — Spre canal? Du-ne şi acolo, se rugă băltoaca. Acolo ne jucăm noi de-a v-aţi ascunselea... În dimineaţa aceea băiatul plimbă băltoacele cîteva ceasuri: în piaţă, de-a lungul rigolelor, se opri la fiecare gură de canal, unde bolboroseau speriate şi abia spre prînz, tîrînd picioarele, se întoarse spre casă. — Acum rămîneţi aici, spuse el în faţa portiţei. O să vă iau din nou la plimbare, mîine dimineaţă. Intră în casă şi în timp ce îşi dezbrăca paltonul zări o dîră murdară pe covor. Băiatul zîmbi înduioşat.         «Săracele, cît mă iubesc că le-am luat la plimbare! Nici nu le vine să se mai despartă de mine... Poftim, sînt în stare să mă urmeze şi în pat», se gîndi el văzînd urma ciorapilor umezi pe parchet. Îşi aminti însă că iar o să se supere mama. — O să vă iau din nou, mîine, şopti el tainic. La revedere, pe mîine... A doua zi, după o noapte de ploaie, băltoacele se înmulţiseră şi toate aşteptau cu nerăbdare pe băiat. Se făcuse aproape amiază cînd puiul de băltoacă din faţa casei îl zări cu nasul lipit de geam. Era în pijama, cu un fular la gît şi privea trist la copiii ce se plimbau pe stradă. — Nu vii şi tu? îl întrebă băltoaca. Ne-ai făgăduit... — Hapciu! se auzi răspunsul. — Nu ne duci şi azi la plimbare? Te aşteptăm... — Hapciu! răspunse din nou băiatul, dar nu se clinti de la geam. — Poate ne ia altcineva, vreun prieten de-al tău. Ce crezi? — Hapciu! — Ce-o fi însemnînd şi asta? se posomorî băltoaca. O să-l întreb cînd va ieşi în stradă. Hm, auzi ce cuvînt: hapciu?! De atunci însă nici o băltoacă nu mai putu sta de vorbă cu băieţaşul nostru. El ştia prea bine ce înseamnă «hapciu». Ar fi putut să le explice: — Înseamnă febră, aspirină, injecţii... Ehei, lucruri complicate, ce ştiţi voi, băltoacele. Voi nu ştiţi nici măcar ce însemnează... — Hapciu! Hapciu! Hapciu!!!!  

Oameni fără imaginaţie      Nu era nici patru jumătate dimineaţa cînd Jenică sări din aşternut drept la fereastră. Ar fi dorit să vadă stele şi cerul senin, dar bolta era parcă de plumb, iar arţarul din faţa casei se zbuciuma întunecat. — S-a înnorat, care va să zică, îşi zise băiatul şi simţi o strîngere de inimă. Şi ce frumos fusese aseară! Cald, pic de boare şi o lună, ah ce lună, rotundă şi joasă, să o culegi cu minciocul, nu alta, ca pe o plătică de aur. În revărsatul zorilor cartierul încă dormea. Doar cei doi guguştiuci de sub streaşină îşi încercau somnoroşi ocarina, în timp ce cîteva vră­biuţe îşi ciripeau, fără convingere, primele impresii. — Tocmai azi, duminică, o să plouă, bombăni băieţaşul, dar, ca orice pescar veritabil, găsi pe dată folosul ponosului. Ce-are a face, pe ploaie muşcă mai bine! Totul era pregătit de cu seară: momeala, sculele, rucsacul cu merinde, totul... Se spălă zorit şi, în timp ce deschise larg fereastra, zări prima rază de soare peste acoperişul vecin. — O, dar va fi senin şi astăzi, va fi soare, jubilă Jenică şi se uită la ceas: cinci fix. Perfect. Acuş soseşte şi Fane. Să-mi scot eu binişor bicicleta de pe balcon, chibzui băiatul, şi s-o aşez în antreu. Las şi uşa deschisă şi, cum aud paşi pe scară, valea! Apoi o oră de pedalare, şi vor fi pe baltă. Să ia şi o minge? Da! Şi şahul? Şi! Şi încă două portocale, îi plac lui Fane... Fane, ah, ce băiat! Înalt, deştept foc, sportiv, exact cum i-ar plăcea să fie şi el cînd va fi într-a opta. Şi vesel, lipicios, isteţ... Şi dintre toţi puştanii, tocmai pe el l-a ales să stea o zi pe baltă. Putea să ia pe altul, pe oricare, orice prichindel dintr-a doua ar fi fost bucuros, ba chiar dintr-a patra... Numai că Fane l-a preferat pe el, asta-i! Acum întîrzie niţel, nu-i nimic, e devreme. Sau poate aşteaptă în stradă? Sigur, în stradă trebuie să fie, de ce ar mai pierde vremea urcînd? E deştept Fane! În cîteva minute, băieţaşul coboară şi el cu tot calabalîcul. Strada e pustie. Ce-o fi cu Fane? Să urce şi să-i dea un telefon? Dar de ce? Aseară vorbiseră, puseseră totul la punct: — Ne întîlnim la cinci fix. Nici o discuţie! Era şase. Pe stradă era acum destulă lume şi Jenică se simţea uşor cara­ghios aşteptînd aşa, pe trotuar, alături cu trestii, mincioc şi juvelnic de parcă ar fi pescuit în rigolă. Se plimba cît mai departe de calabalîc sub soarele ce începuse să ardă, cu ochii spre capul străzii, tresărind la orice clinchet de bicicletă. Uf, acuş o să se trezească ai lui, şi el zace tot în faţa casei de atîta vreme... — Cît aveţi ceasul? — Şapte. Putea să meargă la ştrand, la pădure, oriunde, gîndea Jenică. Şi cît a trudit toată după-amiaza: fă tu mămăligă cu halva, caută rîme mari, albe, viermuşi, pînă şi coropişniţe — aşa îi ordonase Fane, ştie el ce ştie, ehei! — şi acum stă aici ca părăsit; şi deodată îl cuprinse ruşinea. Cum de nu i-a trecut prin minte? Dacă lui Fane i s-o fi întîmplat cine ştie ce, vreo nenorocire? Ar fi venit el prin foc şi apă, dar cu siguranţă i s-a întîmplat ceva, ceva rău, rău de tot. Un accident! «Eu mă perpelesc pentru baltă, şi el o fi acum în duba salvării, pe masa de operaţii, la reanimare...» «Sau poate s-a întîmplat ceva acasă, şi atunci cum o să plece? Sau poate în cartier, vreun incendiu, vreo catastrofă... Ce, eu m-aş mai fi dus la pescuit dacă ardea la vecini? Asta trebuie să fie! Fane asudă, se zbate, îşi pune poate viaţa în primejdie, şi eu îl bombănesc...» — Cît e ceasul? — Opt. Gata! Va merge el, Jenică, la Fane. Nu, nu mai poate sta cu mîinile în sîn. Dă-l în sărăcie de oblete, de baboi, o să pescuiască ei altă dată, numai Fane să fie sănătos. Şi, pedalînd spre Fane, Jenică trecea printre maşini, trecea peste stopuri, claxona ca un vehicul de pompieri în misiune. «Voi fi alături de el orice s-ar fi întîmplat, pînă la capăt. Îi dau şi sînge dacă e nevoie.» «Vin, ţine-te bine, Fane! Acuş sosesc! Zbor!...» Exact cinci minute mai tîrziu, Jenică suna la uşă. Apăsa pe sonerie, bătea cu pumnii, striga. Să fi sosit oare prea tîrziu?   Şi, deodată, se pomeni faţă în faţă cu Fane. În pijama, umflat de somn, vlăjganul căsca de-i trosneau fălcile. — Fane, Fănuş, ce-i cu tine? — Ce să fie? — Eşti întreg, sănătos? Nu ţi s-a întîmplat nimic? — Ce-ţi veni? — Ai tăi sînt bine, toţi? — Păi! — De trei ore mă perpelesc. Ce nu mi-a trecut prin minte? Incendiu, inundaţie, cutremur... — Haida de, eşti diliu? — Atunci de ce n-ai venit? — Unde? — La pescuit, cum a fost vorba. Fane se mai întinde o dată de umple toată uşa, mai cască o dată, apoi se dumireşte şi zice senin: — Simplu, puteai să-ţi închipui şi tu. AM UITAT. Jenică rămîne o clipă buimăcit. Parcă pălmuit. A uitat, deci... Asta, cu adevărat, nu i-a trecut prin minte... — Ai spus ceva? — Că sînt un om fără imaginaţie, îngaimă micuţul şi pleacă cu umerii prăbuşiţi. De la balcon, Fane îl vede urcînd pe bicicletă şi strigă în urma lui: — Ei, puştiu! Las’ că mergem săptămîna viitoare sau peste două săp- tămîni, vedem noi. Fără discuţie... Fă tu mămăligă, caută rîme albe mari, coropişniţe... La cinci dimineaţa sîntem pe baltă. Pe onoarea mea! La ora nouă un mic biciclist mai pedala, încă mai pedala parcă în neştire prin cartier, în jurul casei. Şi lacrimile nu conteneau să-i curgă pe obraji. De ce? se întrebau toţi trecătorii. Dar, fac pariu, nici unul dintre ei nu avea, nu putea avea atîta imaginaţie ca să-şi explice.

CHEIA        Trecuseră cîteva ceasuri de cînd Mihăiţă era pionier, de cînd simţise în dreptul inimii, ca o atingere de aripă, prima fluturare a cravatei roşii cu tricolor. Pornise atunci, ca ameţit, spre casă. De bucurie i se părea că nu mai e băieţaşul firav, aproape pirpiriu, ci altul, mult mai puternic şi parcă, totuşi, nespus de uşor. Altminteri, cum vînticelul acesta, ce se zbătea prietenos în mătasea cravatei, l-ar fi putut înălţa deasupra străzilor, deasupra caselor, pînă la nori? Trecătorii îi zîmbeau, cunoscuţii îl strigau pe nume, iar Mihăiţă simţea că o putere necunoscută pînă acum i se furişase în adîncul fiinţei, că el, omuleţul de şapte ani, e nu numai gata în orice clipă, dar este chiar în stare de fapte mari, de uriaş. Să facă un singur semn de pildă, şi blocul acela neterminat să se ridice într-o clipită pînă la cer cu toate etajele sale. Sau să întindă o singură mînă, şi camionul acela să fie descărcat sau... Dar iată, acum, după ceasurile de ameţitoare hoinăreală, se afla în faţa casei. Nu-i mai rămînea decît să deschidă uşa, să se aştearnă pe temele de a doua zi, apoi să-şi aştepte părinţii. Să-i aştepte? O, nu! Pînă se vor întoarce ei de la fabrică, va face el curat, va uda el florile, va pune el masa. Şi nu-şi va scoate cravata. Va rămîne în uniformă, sub mîngîierea mătasei roşii cu tricolor... — Dar unde e cheia? Băiatul se pipăia nedumerit la piept. Acolo îi atîrna întotdeauna cheia, legată cu un şnur lung, de gît! Ah, dar ce uituc! Azi-dimineaţă mama îi înnodase şnurul chiar de breteaua maieului. — Să nu se vadă cînd îţi va lega tovarăşa comandantă cravata, îi spusese mama. Bucuros, băiatul îşi descheie toţi nasturii de la cămaşă şi se căută în sîn. Dar cheia nu era nici sub maieu. S-o fi pierdut? Chiar astăzi? Să-şi aştepte, aşadar, părinţii pe scară, ca un copilaş nepricopsit şi caraghios? Şi asta chiar în prima zi cînd devenise pionier? Şi deodată îşi aminti totul şi îi veni să sară în sus de bucurie. Cum o să-şi mai găsească cheia la gît, sau legată de breteaua maieului, ca toţi copilaşii? Şi-o dezlegase astăzi cu mîinile lui şi o pusese în buzunar. Era doar pionier, acum putea avea grijă de lucruri mult mai însemnate — de chei ce să mai vorbim? — ca toţi oamenii mari. Şi Mihăiţă ţinea cheia în palmă ca de atîtea alte dăţi, dar o privea cu o mîndrie nouă, ca şi cum n-ar fi fost vorba de aceeaşi bucată de metal, ca şi cum n-ar fi fost vorba să deschidă doar uşa de la casă. Ca şi cum ar fi avut în faţă o altă uşă, spre cine ştie ce alte tărîmuri, spre cine ştie ce alte zări.  

  Risipitorul de Mircea Sântimbreanu   Vă voi pune tuturor cîteva întrebări. Recunosc, sînt întrebări atît de uşoare încît parcă mi-e şi ruşine să le numesc întrebări. Ştiu dinainte, răspunsul e unul singur, şi mai ştiu că mi-l spune pe nerăsuflate chiar şi cel mai mic copil din grupa mică. Şi totuşi, vă rog să le ascultaţi, pen­tru că mi s-a întîmplat să aud, oricît ar fi de necrezut, şi alte răspunsuri. Pe cuvînt de onoare. Dar iată prima întrebare: — Ce se poate spune unui copil — în cazul de faţă lui Tase — care, de cîte ori are treabă la spălător, lasă robinetul deschis şi apa curge în neştire... Ei, ce se poate spune? — Un singur lucru. Bravo, Tase! Nimic nu e mai minunat decît apa. Dă-i drumul, las-o să curgă toată ziua, nici nu ştii ce plăcere îmi faci. — Şi cine a dat acest răspuns trăsnit? mă veţi întreba. — Cum cine? O raţă. Pe cuvînt de onoare. — O raţă într-o grădiniţă? — Exact. Dar să vă pun a doua întrebare. Ce se poate spune unui copil — tot lui Tase — care la fiecare gustare îşi lasă bucăţi din pîinea cu unt şi marmeladă pe unde apucă? Ascult răspunsul! — Păi, e unul singur şi anume: Minunat, Tase! Ce băiat generos eşti tu! Aşa să faci mereu, şi o să-ţi fiu recunoscător.           — Nu se poate, parcă v-aud. Cine să dea acest răspuns aiurit? — Cum cine? Un purceluş. Pe cuvînt de onoare. — Un purceluş în grădiniţă? — Da. Dar să trecem la a treia întrebare. Ce se poate spune unui copil — îl ştiţi de-acum, e Tase — care de dimineaţa pîna seara împrăştie pretutindeni bucăţi de cretă, de hîrtie, cartoane şi creioane colorate? — Răspunsul e limpede ca lumina zilei: Îţi mulţumesc, Tăsică, de-ai şti cîtă nevoie am eu de toate acestea! — Şi cine a dat acest răspuns anapoda? — Cum cine? Papagalul din grădiniţă! Dar hai să trecem la a patra întrebare. Ce se poate spune despre acelaşi Tase care îşi rătăceşte prin toată grădiniţa ba un ciorap, ba o batistă, ba un prosop? Şi totuşi, e cineva care îl felicită şi îi spune aşa: — Ce bine, ce culcuş cald o să-mi fac din toate acestea! Bravo, Tase! Cine e? Cîinele ciobănesc. — Nu se poate! O raţă, un purcel, un papagal, un cîine ciobănesc într-o grădiniţă? Nu, nu se poate! — Ba da. Şi toţi aceştia îl laudă pe Tase. Pe cuvînt de onoare. Ce-i drept, sînt singurii lui lăudători. O, dar am uitat un amănunt. Un singur amănunt: şi raţa şi purcelul şi ceilalţi erau de plastilină.  

Mama mamuţilor mahmuri     — Bei ceaiul, iei aspirina, pui picături în nas şi stai sub plapumă. Asta de alaltăieri, ba nu, de răsalaltăieri, de joi! Sau de miercuri? Dar azi ce zi mai e? De cînd îi curge lui Victoraş nasul? De cînd o tot aude pe mama cu ceaiul, aspirina, picăturile? Uf, şi tocmai acum s-a pornit să ningă, cînd are el guturai. — Dacă eşti cuminte, mîine ieşi puţin pe afară, la săniuş, îl îmbunează mama. Mîine sau poimîine... — Mîine, sau poimîine? — Cînd is-pră-veşti cu gu-tu-ra-iul! Am zis! Dacă mama silabiseşte cuvintele, nu mai e de glumit. Încearcă totuşi să o înduplece: — Hai, mă, mamă, la să-mă... Mi-a trecut. — «Mi-a trecut», îl îngînă mama. Auzi-l cum mormăie, mmm... mmm... parcă vorbeşte dintr-un burlan. — Uite şi mata cum ninge de frumos. Da. Ninge frumos, asta aşa e. Vîntul s-a oprit şi acum fulgii îşi lipesc parcă faţa de geam, ispitindu-l afară. — Şi eu cînd isprăvesc cu guturaiul? — Cînd ţi se desfundă nasul. Căţelul Gică ciuleşte urechile. Şi el ar vrea să ştie cînd o să scape de închisoare. El nu are guturai. Oh, ce s-ar mai tăvăli prin zăpada proas­pătă, ce s-ar hîrjoni cu guguştiucii, ce tumbe ar mai face pe derdeluş! Şi s-ar întîlni, sigur s-ar întîlni cu toţi căţeii din cartier. Oh! poate ar avea norocul să o vadă chiar pe Cuţa, o clipă doar, printre ostreţe. Acum trebuie să fie mai albă ca niciodată, albă ca vata... Şi numai ochii ei se văd de sub breton ca doi tăciuni, negri, strălucitori. Gîndurile i se opresc într-un oftat din inimă. Ar ruga-o el pe mama să-i dea drumul afară, dar, unu la mînă, el nu vorbeşte. Şi doi, pe el nu-l lasă singur din casă, fără Victoraş. Eh, suspină el din nou şi îşi astupă ochii cu codiţa, să nu mai vadă zăpadă, fulgi, guguştiuci şi tăciunii de sub bretonul Cuţei... În aceeaşi clipă îşi ciuleşte însă din nou urechile, căci băiatul tocmai se smiorcăie: — Bine, şi cînd ştiu eu dacă mi s-a desfundat nasul? Cînd? — Cînd o să poţi spune curat, fără să mormăi aşa: «Mama mamuţilor mahmuri nu spune miau-miau-miau...» — Cum? Cum? — Aşa cum ai auzit. Acum mă grăbesc, uite, îţi scriu pe o bucată de hîrtie. Mama scrie în grabă cuvintele chiar pe îmbrăcămintea abecedarului şi spune: — Dacă le poţi spune limpede, să se audă bine fiecare m şi n, gata, e în regulă, puteţi ieşi afară... Acum Victoraş parcă s-a mai înviorat. Deci asta e totul, 5—6 cuvinte, fără să mormăie. Aşa e «în regulă» sau, mai exact, o să ştie el singur cînd totul e «în regulă». Căţelul Gică îl priveşte drept în ochi şi dă din coadă. Parcă l-ar ruga: «Hai, încearcă, dă-i drumul chiar acum». — Ma-ma mu-ţi-lor. Căţelul clatină din cap. Nu e bine. Băiatul ştie asta. O ia de la început: — Ma-ma mun-ţi-lor... Ma-ma ma-mi-ţelor... Ma-ma mîţelor... Ma-ma mai-mu-ţe-lor... Tţ, nu e aşa... — Nu, parcă schelălăie şi căţelul Gică şi se mută pe taburet, cu ochii la buzele băiatului. Hai, Victoraş, încă o dată. Şi băiatul o ia de la capăt. Pe litere, pe silabe... — Ma-ma mamu-ţilor. Ce e Ţilor? — Nu e nimic, Victoraş. Leagă silabele, leagă-le mai bine. Băiatul parcă l-a auzit. O ia de la început. — Mamuţi-Lor. Uf, mi-e somn... — Nu te lăsa, îl îndemnă căţelul şi se gudură pe lîngă abecedarul scăpat între perne. Vai... Dar băiatul a adormit. Se face covrig şi căţelul Gică. .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   . Cît timp a trecut? Două-trei ore? Afară s-a mai luminat, dar ninge încă. Oh, ce trebuie să fie acum pe derdeluş! Se aud chiote. Şi lătrături. Şi parcă între ele... Să fie glasul Cuţei? — Hai, Victoraş! — Mama mamuţilor ma... mah... mahm... maturi. — Nu, nu te lăsa, Victoraş!   — Mama mamuţilor mahmu. Ri. — Aşa, aşa! — Mama mamuţilor... masculi! — Of, nu! Te rog, continuă, nu adormi din nou... Căţelul îl linge pe ureche, îl gîdilă. — Ma-ma, mama mamuţilor mah-muri... Căţelul dă din coadă. — Ura! Mai departe. — Mai departe e uşor! Mama mamuţilor mahmuri nu spu-ne... Ce nu spune? Of, mai sînt trei cuvinte... Nu spune mi-a-u-mi... Mia-umia... Miaumia... Ce-o fi asta Miaumiami? A greşit mama cînd a scris? — Nu, n-a greşit, Victoraş. Tu greşeşti. Acolo nu sînt trei cuvinte, e unul singur, dintr-o singură silabă, dar e repetat de trei ori. Haide! Dar ce e asta? Iar adormi? Nu se poate! Şi zăpada? Derdeluşul? Şi Cuţa cu ochii ei de tăciune? Te rog, te implor, mai încearcă... Băiatul a pus mîna pe abecedar. Acum căţelul aude desluşit: — Mama mamuţilor mahmuri nu spune mi... nu spune mia... nu spune miaumi... nu spune... Dar Victoraş se opreşte, căci în faţa lui, sluj, cu lacrimi în ochi, căţelul Gică începe să miaune, din ce în ce mai sfîşietor: — Miau! Miau! Miauuuu!!! — Ura! exclamă Victoraş şi citeşte dintr-o suflare toată fraza: Mama mamuţilor mahmuri nu spune miau-miau-miau. E minunat pe derdeluş. Sînt toţi copiii. Şi căţeii. Şi vrăbii zăpăcite, şi guguştiuci speriaţi, şi Victoraş nu mai isprăveşte de povestit cum căţelul Gică a făcut pe pisica: «Miau-Miau-Miau». Este şi Cuţa acolo cu blana ei albă ca vata, cu ochii ca doi tăciuni. Dar trece pe lîngă căţelul Gică, fără să-i arunce o privire, rece ca un sloi de gheaţă. Doar cînd ajunge în vîrful derdeluşului se opreşte să răsufle, apoi mormăie ca pentru sine: — Hm, ce mai căţel! După ce că nu-i de nici o rasă, mai face şi ca pisica. Pfiu! Copiii zburdă, ţipă... Şi doar peste inima zdrobită a lui Gică plînge cu lacrimi albastre prima stea a serii.

TRÎNTA     Prima piedică i-o puse pe furiş, parcă de încercare, exact cînd se ridica de la masă. (Borş de miel, friptură cu garnitură de urzicele, plăcintă de mere...) Băiatul se clătină, dar nu se lăsă doborît. Ştia el bine acest şiretlic. Totdeauna aşa începea trînta, după-masă. Şi totdeauna cu o piedică. Deh! Mare scofală să pui la pămînt pe cineva cu burta plină... Poate de aceea, sigur de sine, adversarul reveni la atac. — O să-l trîntesc pe canapea, îşi făcu el planul şi, înşfăcîndu-l brusc cu un fel de dublu Nelson, îl zvîrli peste pernele moi. De data aceasta băiatului îi trebuiră cîteva minute ca să se pună pe picioare. Reuşi cu greu să se depărteze de canapea. Ştia bine însă că abia acum începea adevărata luptă. Acum şi acolo, la jumătatea drumului dintre dormitor şi ieşire. Căci dacă adversarul izbutea să-l împingă spre dormitor — ştiut lucru, nu mai era nimic de făcut. Urma înfrîngerea. De aceea băiatul se opinti din răsputeri, se răsuci, se apucase chiar cu mîna de clanţa de la ieşire şi aproape că se simţea biruitor, cînd vrăjmaşul mai încercă un vicleşug. Slăbind strînsoarea, începu să-i vorbească, dulce şi mîngîios, apoi poruncitor, împingîndu-l pas cu pas spre fotoliul din mijlocul odăii: — Dă-te bătut. Măcar astăzi... Hai, dormi, dormi, dormi!... Băiatul era pe punctul să se lase învins, cînd deodată se scutură şi, prefăcîndu-se că se lasă tîrît în dormitor, o coti pe neaşteptate spre baie. Dădu drumul la apa rece şi îşi vîrî adversarul cu faţa sub robinet. O dată, de două ori, de cinci ori... Apoi, în ciuda ţipetelor acestuia, îl apucă de guler şi îl aruncă pe geam. Un timp perdeaua fîlfîi în urma lui ca o batistă de adio... Băiatul privi cu satisfacţie spre stradă, apoi, ca totdeauna cînd se sim­ţea victorios, începu să fluiere. Se simţea ca un şoim. Şi chiar era! O, dar am uitat să spun un lucru important. Băiatul era singur acasă. Singur-singurel! Şi atunci cine fusese agresorul? Cu cine se luase micu­ţul la trîntă? Pe cine vîrîse el cu faţa sub robinet şi-l aruncase apoi pe geam? Afară unde strălucea soarele, iar copiii se strîngeau de prin curţi cu găleţi şi greble şi tîrnuri... Ei, cine ghiceşte? — Haide odată! strigă unul din ei către băieţaşul nostru. Gata cu trîn­dăveala! Poftim, mi-a trădat secretul! Parcă voi n-aţi fi ghicit? Eh, şoimule, mi-ai stricat povestirea. Dar nu-i nimic. Afară e călduţ, s-a iscat din senin o boare. Se simte primăvara. Cum o să fiu supărat?  

EU, GICĂ Şl FETIŢA FERICITĂ        Pe fetiţa fericită o întîlnesc zilnic la orele 7 şi jumătate, fix la orele 7 şi jumătate. La colţul străzii. Acolo ne încrucişăm de fiecare dată paşii. Eu şi căţelul Gică, la prima plimbare din zi, ea în drum spre şcoală. Scena nu-mi poate scăpa din două motive. Întîi pentru că, ori de cîte ori o văd, îmi zic în gînd «trebuie să scriu o poveste despre această fetiţă fericită», iar în al doilea rînd, deoarece exact în clipa aceea, dar exact în clipa cînd îmi închei gîndul, căţelul îşi ciuleşte urechile şi începe să mîrîie. Uneori scheaună şi latră scîncit de parc-ar da cu ochii de vechiul lui duşman, motanul gras şi tărcat ce picoteşte sub maşina verde parcată pe trotuar. O, dar maşina verde e mai încolo. Poftim, şi-acum l-a apucat.   — Ce-i cu tine, Gică?   Strada este încă pustie. Doar că, iată, trecînd pe lîngă noi, se îndepăr­tează cu pas egal şi apăsat fetiţa fericită. Durdulie, îndesată, cu obrajii plesnind de sănătate, cu căciuliţa de urson roşu, de sub care izbucneşte, ca o floare de magnolia, funduliţa, cu pufoaica ei de fiş bej, cu fermoare şi cu dunguliţe albe şi carmin, cu fularul dat peste umăr, cu cizmuliţe galbene...   «Trebuie să scriu o poveste despre această fetiţă fericită», îmi zic, dar  în aceeaşi clipă, ca un făcut, da, exact în clipa cînd îmi închei gîndul, Gică începe să mîrîie. Nu, nu e motanul gras şi tărcat... — Uf, păcătosule, mă plictiseşti! Hai să plecăm, zic supărat şi ne îndrep­tăm spre părculeţ. Acolo stăm întotdeauna mai mult. Gică zburdă printre boschete, iar eu mă gîndesc din nou la fetiţa cu pas liniştit, egal, apăsat, cu mîinile la spate, cu cizmuliţele ei galbene, cu... Căţelul se opreşte brusc şi, în aceeaşi clipă, da, exact în aceeaşi clipă, începe să latre. Să mă latre? Nu, să-mi vorbească: — Zi, haide, de ce te opreşti? «Cu mîinile la spate»... şi cu mai ce? — Cu fundiţă... — Şi cu mai ce? mi-o retează el.                 t — Cu mănuşi... — Şi? Şi? Şi, uite îţi spun eu, dar să n-o mai văd în ochii mei... Ştiu că vrei să scrii despre un copil fericit. — Aşa e. Despre fetiţa cu căciuliţă roşie, şi cu... — Nu! Să nu scrii. — Dar de ce? Ce ştii tu despre ea? — Nimic, mîrîie Gică. Doar ceea ce văd în fiecare zi. Cum îi duce bunica ghiozdanul. Şi punga cu gustarea. Şi săculeţul cu papucii de sport. În spate, gîfîind. obosită şi tristă... Să nu scrii despre ea, auzi? Te implor! — Bine, Gică, n-am să scriu.   Dar Gică porneşte să mîrîie şi să latre. Acum ce mai e? Ah, acum e limpede. De sub maşina verde îl scuipă motanul gras şi tărcat, cu labele parcă vîrîte în cizmuliţe galbene...        

E greu de spus cînd şi-a dat seama fetiţa din povestea noastră cît de puternică este... Poate de pe vremea cînd era atît de mică încît nu ajun­gea la clanţa uşii şi nici să bea apă de la fîntîna ţîşnitoare. Cu toate acestea nu rămînea închisă în odaie şi nici însetată nu rămînea. Era de ajuns să zică o singură dată cuvintele nu pot!, pentru ca, răsărită ca din pămînt, o mînă să-i deschidă uşa sau să o înalţe pînă la ţîşnitura apei. Erau mîinile oricui se afla prin preajmă. Mai tîrziu, cînd nu izbutea să-şi îmbrace rochiţa, căci încerca să-şi vîre capul prin mînecă, era de ajuns acelaşi mic scîncet: nu pot! şi nepu­tinţa înceta pe dată, ca prin farmec. La fel cînd nu reuşea să-şi tragă ciorapii, căci îi punea cu călcîiul în faţă, sau cînd încerca să se încalţe, uitînd că ciorapii se află vîrîţi în vîrful pantofilor... De undeva se iveau două mîini prietenoase şi îndemînatice, şi gata necazul. Erau, cel mai adesea, mîinile bunicii. Numai că fetiţa creştea, iar puterea bunicii scădea. Fetiţa scîncea atunci de două ori, de trei ori, ţipa, bătea din picior, iar pînă la urmă, răsuflînd greu, cu degetele din ce în ce mai tremurătoare, bunica îndepărta pricina necazului. îi înnoda şiretul sau funda, îi umfla balonul, îi îmbrăca sau dezbrăca păpuşa, îi curăţa mărul.   Aşa se face că, odată cu vremea, neputinţa fetiţei se prefăcu într-o mare putere. Taina puterii ei erau aceste două cuvinte, uşor scîncite, uşor ţipate şi un pic, un pic înlăcrimate: — Nu pooot! Avea acum aproape şase ani, era voinică, urca în fugă scările blocului unde se mutaseră, sărea coarda, bea apă de la toate fîntînile ţîşnitoare, dar, undeva, pe vîrful limbii, îi rămăseseră bine lipite cele două cuvinte — şi aproape că nu deschidea gura fără să le sloboadă. Aşa, într-o zi, ieşi cu trotineta în faţa blocului. Ici, colo, se mai aflau cîteva mormane de moloz şi pămînt şi fetiţa nu putea să-şi ia vînt. — Nu pooot! Bunico, nu pooot! ţipă ea, înciudată, dar, în aceeaşi clipă, un excavator păşi greoi spre ea, cu lingura lui de metal întinsă, mor- măind vesel: — Răbdare, sigur că nu poţi. Şi nici bunica nu poate. O să îndepărtez eu pămîntul. Într-adevăr, în cîteva ceasuri, totul era netezit şi o panglică de asfalt înconjura blocul. — Ce putere am! zise fetiţa. Şi excavatorul mă ajută. E de ajuns să spun nu pooot, şi gata! A doua zi însă fetiţa se sătură de trotinetă şi hotărî să se dea huţa pe o scîndură îngustă, rămasă din schelăria blocului. O aşeză pe nişte cără­mizi, dar de îndată ce încerca să se urce, scîndură luneca. După cîteva încercări fetiţa începu să ţipe, zvîrlind scîndură: — Nu pooot! Bunico, nu pooot! Aproape în aceeaşi clipă un tractor se opri în dreptul lor. Din remorcă fură coborîte două leagăne noi, proaspăt vopsite, care fură bătute în pămînt. — Ce putere am, rîse bucuroasă fetiţa, dîndu-se în leagăn. Cînd spun nu pooot! mă ajută nu numai bunica, ci şi toţi oamenii şi maşinile. În aceeaşi după-amiază, îi veni ideea să se joace cu nisip. Încercă să care nisipul lîngă leagăn, dar nisipul îi curgea printre degete. — Bunico, nu pooot! izbucni atunci fetiţa, şi nu peste mult între cele două leagăne se opri o basculantă care descărcă un morman de nisip auriu. Cînd se întoarseră acasă, ieşi pe balcon să-şi cureţe un măr şi, privind şantierul pe care se mişcau sute de maşini, spuse cu mîndrie: — Toate sar să mă ajute! Ce puternică sînt... E de ajuns să ţip o singură dată... Şi într-adevăr ţipă, căci scăpase cuţitul din mînă. Ridică apoi cuţitul dar scăpă mărul. «Nu pot!» scînci ea. Apoi, cînd şi cuţitul şi mărul îi alune­cară din mîini urlă din răsputeri: «Nu pooot!» Bunica tocmai se apropia să-i cureţe dînsa mărul, cînd, chiar sub balcon, se ivi o macara. — Lasă, bunico, zise macaraua scrîşnind, dumneata eşti bătrînă, nu te mai obosi. O s-o ajut eu pe fetiţă. Uite ce mînă puternică am. Macaraua încercă de cîteva ori să apuce mărul, dar nu izbuti. Atunci, cu toate motoarele pornite mugi prelung, încît tot şantierul se umplu de vaierul ei:   — Nu pooot! În clipa următoare, din dosul blocului apăru greoi, scurmînd pămîntul, un excavator. — Să încerc eu să curăţ mărul, spuse excavatorul. Am zece degete de fier şi cuţitele mele sînt mult mai tăioase. Fetiţa se cam sperie văzînd namila de fier întinzîndu-şi braţul spre balcon. — Lasă, îl curăţă bunica, îngăimă ea. — Bunica e bătrînă, spuse excavatorul. Ce? Are ea puterea mea? În aceeaşi clipă, îşi puse în mişcare motoarele, dudui cu putere, opin- tindu-se şi mişcîndu-şi cuţitele într-o parte şi alta. Apoi, văzînd că nu poate apuca mărul, scoase un răget asurzitor: — Nu pooot! Sosi atunci în grabă un tractor: — Aveţi nevoie de ceva? Doar noi între noi ne ajutăm. — Nu pot să curăţ mărul fetiţei, se văita pufăind excavatorul. — Nu-i nimic, răspunse tractorul. Am să aduc îndată un buldozer. Cuţitul lui taie în felii munţi de pămînt, necum un măr. Pot să aduc şi cîteva pluguri şi, dacă e nevoie, un compresor greu cît cinci elefanţi, ca să-i înmoaie coaja. — Lasă, îl curăţă bunica, încercă fetiţa să-l oprească. — Cum o să-l cureţe? Poate ea mai mult ca un buldozer? spuse tractorul şi porni cu toată viteza. Curînd, sub balcon, se opriră zeci de maşini. Întreg şantierul se golise. Trecătorii se opriseră şi ei, priveau nemaipomenita adunare de macarale, excavatoare, compresoare, buldozere şi se întrebau: — Ce se întîmplă aici? Ce fac atîtea maşini? — Încearcă să cureţe mărul fetiţei, răspunse o basculantă care îşi croia drum spre bloc, încărcată cu pietriş. — Şi dumneata? — Eu car pietriş. În urma mea vine o macara pe şine. E în stare să ridice o casă întreagă într-un deget. Imposibil să nu poată ea curăţa un măr... Ştiţi, bunica fetiţei e bătrînă... — Dar fetiţa nu poate? — Nuu, ea are doar şase ani. Ea nu poate singură nici să-şi umfle balo­nul, nici să-şi înnoade şiretul, nici să-şi îmbrace ciorapii. O să stăm aici s-o ajutăm. — Pînă cînd? — Pînă izbuteşte singură. — Şi casele pe care le construiţi? întrebă cineva. Cine să le facă? — Şi bunica? îi întoarse întrebarea basculanta. Putem noi s-o vedem, slabă, tremurînd, chinuindu-se din zori şi pînă seara? O să stăm aici, sub geamul fetiţei, cu schimbul. Glasul îi fu acoperit de un zgomot asurzitor. Se apropia macaraua uriaşă pe roţi, plimbîndu-şi braţul înalt pe la toate cele zece etaje ale blocului. — Unde e mărul? întrebă ea, zbîrnîindu-şi sutele de cabluri. Atunci, peste zgomotul acela, nu ştiu cum, se auzi o voce speriată, abia şoptită. Era glasul fetiţei. — Iată-l, bîigui fetiţa. E curăţat... L-am curăţat singură. — Ai putut? — Am putut... Pot! Pot! Pot!... spuse fetiţa şi, la fiecare cuvînt, cîte o namilă de fier pleca de sub balcon. Curînd începură toate, risipite ici-colo pe şantier, să lucreze. Fetiţa le privea şi, abia acum, auzindu-le zumzetul, îşi dădu seama de puterea ei. Căci toate acele maşini şi oamenii care le mînuiau puteau munci şi mai bine, dacă ei, copiii, învăţau să se descurce singuri. Aceasta e puterea lor, a copiilor. Să-ţi pună macaraua rochiţa? Să te încalţi cu lingura excavatorului? Să lăsăm maşinile la treaba lor. Să-i lăsăm pe oamenii mari să facă blocuri, trotuare, solare... Bunica e bătrînă... Pe cei foarte mici, da, pe cei care nu pot deschide singuri uşa sau să bea apă de la ţîşnitoare o să-i ajute oricînd două mîini. Şi cel mai bine o să-i ajute mîinile fetiţelor şi băieţilor mai mari...  

INVENTATORUL ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬       Zi lungă. Zi de vară. Mai mult: de vacanţă de vară! Timp berechet: de scaldă, de citit, de joacă... Şi de gîndire. Pentru Rică această ultimă treabă este o adevărată descoperire. Adică încă nu este. Va fi. Căci Rică n-a ajuns încă la capătul gîndurilor sale. Cînd însă va ajunge, ei bine, acolo, va fi primul, căci pînă acolo n-au ajuns încă gîndurile nimănui. El, Rică, va fi cel dintîi, aşa cum Gutenberg a ajuns cel dintîi la ideea tiparului şi Traian Vuia la aceea a zborului cu avionul! Poate fi ceva mai minunat decît să descoperi lucruri de care au nevoie semenii tăi, care să le uşureze viaţa, sau măcar să-i scutească de plictiseli, de în­curcături? Aşa cugetă micul Rică şi are dreptate. Deocamdată i-au venit trei idei despre care poate jura că este primul din lume care le-a imaginat. Prima: purcelului trebuie să-i dai de mîncare, pentru că altminteri guiţă ca turbat? Trebuie să tai urzici, să le fierbi, să le mesteci cu tărîţe? Ce corvoadă! Dar dacă el, Rică, ar descoperi ceva, o pastilă, ca purcelul să nu mai guiţe cînd îi e foame? N-ar fi asta o invenţie pentru care i-ar mulţumi, mai ales în vacanţă, atîţia copii? A doua idee este şi mai şi! Să ai grijă de fratele mai mic — ce plictiseală! Dar dacă ei, fraţii mai mari, ar lua o pastilă, ceva, ca peste zi ei să fie mai mici, cei micuţi mai mari, iar seara, cînd vin acasă părinţii, sigur că da, totul să revină la normal... Şi a doua zi, la fel... Toată vacanţa! Ei?! A treia, cea mai importantă idee, i-a venit ca o străfulgerare. Dar a pierit, parcă s-a evaporat... Rică îşi freacă fruntea, oftează de ciudă. Ce era? Ce? Caută ideea de cîteva ceasuri... Purcelul guiţă, fratele cel mic plînge, uitat la soare... Nu, nu poate gîndi aici, în curte. În dormitor e răcoare, linişte... Se mută în dormitor, dar ideea nu revine. Ah, şi ce formidabilă idee era... Ura! A găsit-o! Ba nu, iar a pierit, s-a dus... Apoi adoarme. Abia spre seară se scoală buimac. Mama s-a întors şi îl scutură speriată. — Rică, tu eşti bolnav? Ura! Asta era ideea. A treia: să pari bolnav cînd eşti sănătos şi să fii sănă­tos cînd pari bolnav. O pastilă, ceva, ai tăi se sperie şi te lasă în pace cu purcelul, cu frăţiorul... — Cred că ai mîncat prea mult, zice mama. Uite nişte sare amară, să te cureţe. Uite şi oliţa... Rică vrea să protesteze, dar mama nu mai stă de vorbă. Şi Rică stă. Se gîndeşte. Da, are el nişte idei. Uf, bine că şi-a reamintit-o pe cea de a treia. Dar care era prima? Care? A pierit, parcă s-a evaporat. Inventatorul se încruntă. Oftează. Tropăie. — Sărăcuţul, te doare rău? îl căinează femeia. Las’ că mîine îţi mai dă mama o porţie de sare amară. Noroc că e vacanţă... Noroc că nu mergi la şcoală...