Wilhelm Hauff

Basme si povesti audio le puteti asculta aici.........https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff                                     POVESTEA LUI ALMANSOR   — O, stăpâne! Oamenii care au vorbit înaintea mea au spus multe poveşti minunate, pe care le-au auzit în ţări străine; cu ruşine trebuie să mărturisesc că eu nu cunosc nici o povestire vrednică de a fi auzită de tine. Dar dacă n-ai să te plictiseşti, am să povestesc soarta minunată a unuia dintre prietenii mei. Pe vasul acela de piraţi algerieni, de care m-a scăpat mâna ta milostivă, se afla un tânăr de vârsta mea, care nu mi se părea născut pentru veşmântul de rob pe care-l purta. Ceilalţi nefericiţi de pe vas erau fie oameni neciopliţi şi cruzi, cu care n-aş fi vrut să trăiesc laolaltă, fie oameni a căror limbă n-o cunoşteam; de aceea, când aveam un ceas de răgaz, mă aşezam cu drag lângă tânărul acela. Se numea Almansor şi, după felul său de a vorbi, era egiptean. Stăteam de vorbă cu plăcere şi astfel am ajuns într-o zi să ne spunem unul altuia povestea vieţii noastre. Aceea a prietenului meu era mult mai ciudată decât a mea. Tatăl lui Almansor era un om de vază într-un oraş egiptean, al cărui nume nu mi l-a destăinuit. Zilele copilăriei şi le petrecuse în veselie şi bucurii, înconjurat de toată strălucirea şi bunătăţile pământeşti. Totuşi nu era răsfăţat, iar mintea îi fusese luminată de timpuriu, căci tatăl lui era înţelept şi voia să facă din el un om întreg; în afară de aceasta, avea un dascăl, un învăţat bine cunoscut, care îl ajuta să-şi însuşească tot ce trebuie să ştie un tânăr. Almansor avea cam zece ani, când franţuzii au venit peste mare şi s-au războit cu neamul lui. Se vede însă că tatăl băiatului nu le-a fost franţuzilor pe plac; într-o bună zi, când se gătea să meargă la rugăciunea de dimineaţă, ei veniră şi-i cerură întâi pe soţia lui, drept zălog pentru bunele sale gânduri faţă de franţuzi, iar când nu vru s-o dea, îl luară cu sila pe fiul său şi-l duseră în tabăra lor.   În timp ce tânărul rob povestea aceste lucruri, şeicul îşi acoperi faţa şi în sală se auziră murmure de supărare. — Cum, strigară prietenii şeicului, cum poate acest tânăr să fie atât de nesocotit şi, printr-o astfel de povestire, să deschidă iarăşi rănile lui Ali Banu, în loc să le vindece? Cum poate el să-i înnoiască durerea în loc s-o stingă? Chiar şi supraveghetorul robilor era mânios pe neruşinatul tânăr şi-i porunci să tacă. Tânărul rob fu foarte mirat de toate acestea şi-l întrebă pe şeic dacă în povestirea lui era ceva care nu i-a fost pe plac. La aceste cuvinte, şeicul se ridică şi spuse: — Liniştiţi-vă, prieteni! Cum poate acest tânăr să ştie ceva de jalnica-mi soartă, când se află abia de trei zile sub acoperişul meu? În toate grozăviile pe care le-au săvârşit aceşti franţuzi, nu poate fi oare o soartă asemănătoare cu a mea? Nu s-ar putea oare ca însuşi acel Almansor... Dar povesteşte mai departe, tânărul meu prieten! Tânărul rob făcu o plecăciune şi urmă: — Aşadar, tânărul Almansor fu luat în tabăra franţuzilor. Acolo o duse destul de bine, căci unul dintre mai-marii franţuzilor îl chemă în cortul său, iar răspunsurile băiatului, tălmăcite în limba lui, îi plăcură; după aceea avu grijă să nu-i lipsească mâncarea şi îmbrăcămintea; dar dorul după tatăl şi mama sa îl făceau pe băiat foarte nefericit. El plânse multe zile de-a rândul, dar lacrimile sale nu-i înduioşară pe franţuzi. Într-o bună zi ei ridicară tabăra şi Almansor crezu în sfârşit că o să se poată întoarce la ai lui, dar nu fu aşa; oştirea începu să înainteze, dădea lupte cu mamelucii, şi în acest timp, tânărul Almansor fu târât după ei. Ori de câte ori se ruga de căpeteniile mai mari şi mai mici ale franţuzilor să fie lăsat să se întoarcă acasă, i se spunea că nu se poate, că e zălog al credinţei tatălui său. Astfel merse din loc în loc zile îndelungate. Deodată, între ostaşi se iscă o frământare ce nu scăpă băiatului; aceştia ziceau că trebuiesc strânse lucrurile, trebuiesc să plece înapoi, să se urce pe vase; Almansor era nebun de fericire, gândindu-se că acum, când franţuzii se întorceau în ţara lor, au să-i dea drumul. O luară cu cai şi căruţe îndărăt spre coastă şi, în cele din urmă, se zăriră corăbiile ancorate. Soldaţii începură să se urce pe vase; curând se lăsă noaptea. În timpul acesta, doar o parte din ei izbutiseră să se îmbarce. Oricât se strădui Almansor să rămână treaz, nădăjduind în fiece clipă că i se va da drumul, în cele din urmă căzu într-un somn adânc. Nu încăpea nici o îndoială că franţuzii îi puseseră ceva în apă ca să-l adoarmă, căci se trezi pe lumină, într-o încăpere mică, unde fusese adus după ce adormise. Sări din aşternut, dar când atinse podeaua, se clătină şi căzu, căci podeaua sălta în sus şi în jos şi totul în jurul lui părea că se mişcă şi se învârteşte. Se ridică din nou, ţinându-se de pereţi ca să poată ieşi din încăperea în care se afla. În jur răsunau un vuiet şi un şuierat ciudat; nu ştia dacă visează sau dacă e treaz, căci nu auzise niciodată ceva asemănător. În sfârşit ajunse la o scăricică şi urcă anevoie treptele. Ce spaimă îl cuprinse! De jur împrejur nu văzu altceva decât cerul şi marea: se afla pe un vas.   Atunci începu să plângă deznădăjduit. Voia să fie dus îndărăt, voia să se arunce în mare şi să pornească înot înapoi, înspre ţara lui, dar franţuzii îl ţinură bine şi unul dintre mai-marii lor îl chemă la el, îi făgădui că, de va fi ascultător, va putea să se înapoieze în ţara lui, şi-i arătă că nu mai fusese cu putinţă să fie dus de la ţărm spre casă; că dacă ar fi fost lăsat acolo, pe mal, ar fi pierit în chip jalnic. Dar franţuzii nu şi-au ţinut cuvântul, căci vasul a plutit pe apă multe zile în şir, iar când în cele din urmă a aruncat ancora, nu mai erau pe coasta Egiptului, ci în Franţa! În timpul lungii călătorii, ba chiar din tabără, Almansor începuse să înţeleagă şi să vorbească limba franţuzilor, ceea ce îi prinse foarte bine în această ţară, unde nimeni nu cunoştea limba lui. El fu dus înăuntrul ţării vreme de mai multe zile, şi peste tot lumea se aduna să-l vadă, fiindcă însoţitorii săi spuneau că este fiul regelui Egiptului, care-l trimisese în Franţa la învăţătură. Ostaşii vorbeau astfel numai pentru ca lumea să creadă că ei au învins Egiptul şi că au făcut pace cu această ţară. După un drum de mai multe zile pe uscat, ajunseră într-un oraş mare, ţinta călătoriei lor. Acolo fu încredinţat unui vraci, care-l luă în casa lui şi-l sili să-şi schimbe toate obiceiurile moştenite. Înainte de toate trebui să îmbrace haine franţuzeşti care, fiind foarte strâmte şi scurte, stinghereau mişcările şi nici pe departe nu erau atât de frumoase ca cele egiptene. Apoi nu mai avu voie să se plece cu braţele încrucişate, ci, dacă voia să-şi arate cinstirea faţă de cineva, trebuia să-şi smulgă de pe cap, cu o mână, pălăria mare, neagră, de pâslă, semănând întru totul cu cele pe care le purtau toţi bărbaţii, iar cealaltă mână trebuia s-o întindă într-o parte şi să-şi rotească piciorul drept. De asemenea, nu mai avea voie să şadă jos, cu picioarele încrucişate, după plăcutul obicei din Orient, ci trebuia să stea pe nişte scaune înalte, iar picioarele să-i atârne pe podea. La masă avea mari neplăceri, căci tot ce voia să ducă la gură trebuia mai întâi înfipt într-o furculiţă de fier. Vraciul era un om aspru şi rău la suflet, care-l chinuia mereu, căci de câte ori băiatul uita şi spunea unui oaspete: «Salem aleicum!», îl bătea cu băţul, deoarece trebuia să zică: «Votre serviteur!» De asemenea, nu mai avea voie să gândească, să vorbească sau să scrie în limba lui, ci, cel mult, să viseze, şi poate că şi-ar fi uitat cu desăvârşire limba, dacă n-ar fi locuit în acel oraş un om care i-a fost de mare folos. Omul acesta era un bătrân foarte învăţat, care cunoştea multe limbi străine: araba, persana, copta şi chiar chineza, din toate ştia câte puţin; în acea ţară, el era socotit tobă de carte şi i se dădeau mulţi bani ca să-i înveţe şi pe alţi oameni aceste limbi. Învăţatul îl chema pe Almansor la el de câteva ori pe săptămână, îl ospăta cu poame rare şi cu altele, iar băiatul se simţea ca la el acasă. Bătrânul era un om ciudat. Îi făcuse lui Almansor veşminte cum purtau bărbaţii suspuşi din Egipt. Aceste veşminte le păstra în casa lui, într-o încăpere anume. Când Almansor venea la el, îl trimitea cu un slujitor în camera aceea şi îl lăsa să se îmbrace după obiceiul ţării sale. De acolo era dus apoi în «Mica Arabie» — aşa se chema una din sălile casei învăţatului. Sala aceasta era împodobită cu tot felul de copaci cultivaţi artificial — palmieri, bambuşi, cedri tineri şi alţii — precum şi cu flori care cresc numai în ţările orientale. Pe podea se aflau aşternute covoare persane, iar de-a lungul pereţilor se înşirau perne; nicăieri nu se vedea un scaun sau o masă franţuzească. Bătrânul învăţător şedea pe una din perne, arătând cu totul altfel ca de obicei; în jurul capului avea un turban dintr-un frumos şal turcesc, sub gură avea legată o barbă sură care-i ajungea până la brâu şi care semăna cu una adevărată, o barbă impunătoare de om însemnat. Purta biniş de şahmarand, croit dintr-un halat vechi, şalvari largi turceşti, papuci galbeni şi, cu toate că era paşnic din fire, în zilele acelea îşi atârna la şold un iatagan, iar în brâu îşi înfigea un hanger bătut cu pietre false Fuma dintr-o narghilea lungă de doi coţi şi era slujit de oamenii săi, îmbrăcaţi şi ei în port persan, unii dintre ei având faţa şi mâinile înnegrite cu vopsea. La început, toate acestea i se păru cam ciudate lui Almansor; curând însă el îşi dădu seama că ceasurile când se supunea dorinţelor bătrânului îi erau foarte folositoare. Dacă la vraci nu avea voie să rostească nici un cuvânt egiptean, aici îi era interzisă orice vorbă în graiul franţuzilor; la intrare, Almansor trebuia să rostească cuvintele vestitoare de pace, la care bătrânul persan răspundea cu multă gravitate; apoi, el îi făcea semn tânărului să se aşeze alături şi începeau să vorbească în graiul persan, arab, copt, precum şi în alte graiuri, ceea ce el numea un taifas cărturăresc oriental. Lângă el stătea un slujitor care, făcând pe robul în ziua aceea, ţinea o carte mare de cuvinte; şi când uita vreun cuvânt, bătrânul făcea semn robului, căuta repede ce voia să spună şi-şi urma vorba. Robii aduceau vase turceşti cu şerbet şi alte bunătăţi, iar când Almansor voia să-l bucure nespus pe bătrân, îl încredinţa că la el totul e în ordine ca în Orient. Almansor citea foarte frumos în graiul persan şi acest lucru era de cea mai mare însemnătate pentru bătrân. El avea multe scrieri persane şi-l punea pe băiat să-i citească din ele, urmărindu-l cu luare-aminte şi aflând astfel cum trebuie rostit bine. Acestea erau zilele de bucurie pentru bietul Almansor, căci niciodată nu pleca de la bătrânul învăţător fără daruri şi, de multe ori acesta îi dădea chiar daruri de preţ, ca bani, albituri sau alte lucruri folositoare, de care ducea lipsă în casa vraciului. Astfel trăi Almansor câţiva ani în oraşul cel mai mare din Franţa, şi în tot acest timp dorul de ţară nu i se stinse o clipă în piept. Când împlini cincisprezece ani, se petrecu o întâmplare hotărâtoare pentru soarta sa. Cel mai mare general al franţuzilor — acela cu care Almansor vorbise deseori în Egipt — devenise împărat şi stăpânitor peste ei. Almansor îşi dădea seama că se întâmplă ceva însemnat în oraş, după marile serbări ce aveau loc, dar nu-şi putea închipui că acela pe care-l văzuse în Egipt era acum împărat căci generalul era un om foarte tânăr. Într-o zi, Almansor mergea pe unul din podurile de peste marele fluviu ce străbătea oraşul; deodată, el zări un om în haine simple de ostaş, ce se rezema de parmaclâcul podului şi privea undele apei. Se uită cu luare-aminte la faţa omului şi-şi spuse că-l mai văzuse undeva. Străbătu pe rând toate încăperile amintirilor şi, când ajunse la uşa camerei Egiptului, îşi aminti deodată că omul era generalul franţuzilor, cu care stătuse deseori de vorbă în tabără şi care se îngrijise totdeauna cu bunătate de el. Nu-i ştia bine numele, dar îşi luă inima în dinţi, se apropie şi, încrucişând braţele pe piept, după obiceiul ţării sale, rosti numele pe care i-l dădeau ostaşii între ei: Salem aleicum, Petit-Caporal! Omul se întoarse mirat, se uită ia tânăr cu o privire ageră, se gândi şi apoi zise: — Doamne, e cu putinţă? Tu aici, Almansor? Ce face tatăl tău? Cum stau lucrurile în Egipt? Ce vânt te-aduce pe la noi? Atunci Almansor nu se mai putu stăpâni, începu să plângă amarnic şi răspunse: — Va să zică nu ştii ce-au făcut cu mine câinii aceia, franţuzii tăi, Petit-caporal? Nu ştii că nu mi-am mai văzut ţara de mulţi ani? — Nu cumva, spuse generalul, şi fruntea i se întunecă, nu cumva te-au adus încoace cu ei?   — Ba da, chiar aşa s-a întâmplat, răspunse Almansor. În ziua când ostaşii voştri s-au îmbarcat, mi-am văzut ţara pentru ultima oară; m-au luat cu ei, şi un căpitan, înduioşat de jalea mea, plăteşte pentru mine unui vraci afurisit, care mă bate şi mă lasă aproape nemâncat. Vai, Petit-Caporal, urmă el din toată inima, îmi pare bine că te-am întâlnit. Trebuie să mă ajuţi! Omul, căruia îi vorbea astfel, zâmbi şi-l întrebă cum să-l ajute. — Uite, zise Almansor, n-ar fi frumos să-ţi cer ceva: odinioară ai fost atât de bun cu mine; dar ştiu că şi tu eşti sărac, şi, chiar când erai general, nu te îmbrăcai niciodată atât de frumos ca ceilalţi; şi nici acum, judecând după haine şi pălărie, nu pare să-ţi meargă prea bine. Dar franţuzii au ales de curând un sultan şi, fără îndoială, cunoşti oamenii din preajma lui: pe ienicer-aga, pe reis-efendi ori pe capudanpaşa, nu?  Ba da, făcu omul. Dar ce să fac?  — Ai putea să pui o vorbă bună pentru mine pe lângă aceştia, Petit-Caporal, ca să-l roage pe sultanul franţuzilor să-mi dea drumul, apoi mi-ar trebui şi ceva bani pentru călătoria pe mare; dar, înainte de toate, trebuie să-mi făgăduieşti că despre toate astea n-ai să spui nimic nici vraciului, nici învăţătorului arab.  Cine e învăţătorul arab? întrebă celălalt. — E un om ciudat; dar despre asta am să-ţi povestesc altă dată. Dacă află ceva, n-am să mai pot pleca din Franţa. Vrei să pui o vorbă bună pentru mine? Spune drept! — Vino cu mine, răspunse generalul. S-ar putea să-ţi fiu de folos chiar acum. — Acum? strigă băiatul, înspăimântat. Acum, pentru nimic în lume! Vraciul o să mă bată; trebuie să mă grăbesc să ajung acasă. — Ce duci în coş? întrebă celălalt, ţinându-l pe loc. Almansor roşi şi nu voia să-i arate, dar pe urmă îi spuse: — Iată, Petit-Caporal, trebuie să slugăresc aici ca cel de pe urmă rob. Vraciul e tare zgârcit şi mă trimite în fiecare zi la piaţa de zarzavaturi şi de peşte ce se află la un ceas depărtare de noi; acolo trebuie să târguiesc de la precupeţe murdare, pentru că e mai ieftin cu câţiva bănuţi decât în piaţa din apropierea case noastre. Uite, pentru scrumbia asta stricată, pentru pumnul ăsta de salată, pentru fărâma asta de unt trebuie s-o întind în fiecare zi câte două ceasuri pe jos. Vai, dacă ar şti tatăl meu! Omul căruia Almansor îi povestea aceste lucruri fu mişcat de durerea băiatului şi îi zise: — Vino cu mine şi fii liniştit! Vraciul nu-ţi va face nimic, chiar dacă n-o să mănânce astăzi nici scrumbie, nici salată. Fii pe pace şi vino! Spunând aceste cuvinte, îl luă pe Almansor de mână şi-l duse cu el; deşi acestuia îi bătea inima gândindu-se la vraci, pe faţa şi în vorbele omului se citea atâta siguranţă, încât se hotărî să-l urmeze. Merse deci cu coșulețul pe braţ împreună cu soldatul, străbătând tot felul de uliţe, şi i se păru că toţi oamenii îşi scoteau pălăria în faţa lor şi se opreau în loc uitându-se după ei. Spuse acest lucru însoţitorului său, dar el râse şi nu-i răspunse nimic. În sfârşit ajunseră la un palat măreţ şi însoţitorul său se îndreptă spre clădire. —  Aici locuieşti, Petit-Caporal? întrebă Almansor. — Aici locuiesc, răspunse el. Am să te duc la nevasta mea. — Frumoasă casă! zise Almansor. De bună seamă, ţi-a dat-o sultanul? — Mi-a dat-o împăratul, ai dreptate, răspunse însoţitorul său şi amândoi intrară în palat.   Urcară pe o scară, iar apoi trecură printr-o sală frumoasă, unde îi spuse să lase coşul din mână, şi intră împreună cu el într-o încăpere încântătoare, unde o femeie şedea pe o canapea. Omul vorbi cu ea într-o limbă străină, după care râseră amândoi cu poftă; pe urmă, femeia îl întrebă pe Almansor în limba franţuzească tot felul de lucruri despre Egipt. În cele din urmă, Petit-Caporal îi spuse băiatului: — Cel mai bun lucru este să te duc chiar acum la împărat şi să-i vorbesc de tine. Almansor se sperie cumplit, dar se gândi la nenorocirea în care se afla şi la ţara lui. — Celui nefericit, le spuse el celor doi, celui nefericit Alah îi insuflă o mare îndrăzneală în ceasurile de restrişte, şi acum n-o să mă lase nici pe mine, un biet oropsit. Fie şi aşa! Am să merg la el. Dar spune-mi, Petit-Caporal, trebuie să cad în genunchi în faţa lui, să ating podeaua cu fruntea? Ce trebuie să fac? Cei doi izbucniră din nou în râs şi-i spuseră că nu-i nevoie să facă aşa ceva. — Arată înfricoşător şi măreţ? întrebă el din nou. Are barbă lungă? Are ochi scânteietori? Spune-mi, cum arată? Însoţitorul său râse şi iar zise: — N-am să-ţi spun cum arată, Almansor; ai să ghiceşti singur care e. Îţi spun doar atât, ca semn de recunoaştere: când va fi de faţă, cei ce se vor afla în sala împăratului îşi vor scoate respectuoşi pălăria, iar cel ce va sta cu ea pe cap acela este împăratul. Zicând aceasta, îl luă de mână şi o porniră împreună spre sala împăratului. Cu cât se apropiau cu atât mai tare îi bătea inima băiatului, şi, ajunşi în dreptul uşii începură să-i tremure genunchii. Un slujitor deschise uşa; înăuntru stăteau roată cel puţin treizeci de bărbaţi, toţi îmbrăcaţi frumos şi plin de aurării şi de stele, cum este obiceiul la franţuzi pentru cei mai înalţi sfetnici ai împăratului; Almansor se gândi că însoţitorul său, îmbrăcat atât de sărăcăcios, trebuie să fie cel mai neînsemnat dintre aceştia. Toţi îşi descoperiră capul şi Almansor se uită după cel cu pălăria pe cap, căci acesta trebuia să fie împăratul. Dar căutarea lui fu zadarnică. Toţi îşi ţineau pălăria în mână; aşadar, împăratul nu era printre ei; atunci privirea îi căzu întâmplător asupra însoţitorului său, şi ce să vezi! Acesta avea pălăria pe cap! Uimit, băiatul înmărmuri. Se uită lung la însoţitorul său şi apoi rosti, scoţându-şi şi el pălăria: — Salem aleicum, Petit-Caporal! După câte ştiu, eu nu sunt sultanul franţuzilor; deci nu se cuvine să stau cu pălăria pe cap; dar tu stai cu ea pe cap, Petit-Caporal, tu eşti oare împăratul? — Ai ghicit, răspunse acesta, şi în afară de asta, sunt prietenul tău. Nu da pe mine vina nenorocirii tale, ci pe o nefericită de încurcătură, şi fii încredinţat că te vei întoarce în ţara ta cu cel dintâi vas. Acum du-te la soţia mea, povesteşte-i despre învăţătorul arab şi despre cele ce ştii. Scrumbia şi salata am să le trimit vraciului, iar tu ai să rămâi să locuieşti în palatul meu. Astfel vorbi omul care era împăratul; Almansor căzu în genunchi la picioarele lui, îi sărută mâna şi-i ceru iertare că nu-l recunoscuse de la început, căci nici nu se putea vedea că e împărat. — Ai dreptate, zise împăratul râzând. Când eşti împărat numai de câteva zile, nu-i cu putinţa să-ţi stea scris în frunte. Astfel vorbi şi-i făcu semn să se depărteze.  Din ziua aceea, Almansor trăi fericit şi mulţumit. Pe învăţătorul arab, despre care îi povestise împăratului, avu voie să-l viziteze de câteva ori; pe vraci însă nu-l mai văzu niciodată. După câteva săptămâni, împăratul îl chemă la el şi-i spuse că vasul cu care avea să-l trimită în Egipt aşteaptă ancorat. Almansor era nebun de bucurie; i-au fost de ajuns câteva zile ca să se pregătească şi, cu inima plină de recunoştinţă şi încărcat de comori şi daruri bogate, plecă de la împărat spre ţărmul mării şi se urcă pe corabie. Dar Alah vru să-l mai încerce încă, să-i călească şi mai mult dârzenia în nenorocire, şi nu-i îngădui să vadă încă ţărmurile ţării sale. Un alt neam de ghiauri, englezii se războiau atunci pe mare cu împăratul. Ei luau toate vasele pe care le biruiau, şi astfel se întâmplă că, în a şasea zi a călătoriei, vasul pe care se afla Almansor fu înconjurat şi lovit de ghiulele de vase englezeşti; ei fură nevoiţi să se dea prinşi şi întregul echipaj fu îmbarcat pe un vas mic, care merse după celelalte mai departe. Dar drumul pe mare nu e mai puţin nesigur decât cel din pustiu, unde tâlharii atacă pe neaşteptate caravanele, omoară şi jefuiesc. O corabie de piraţi din Tunis se apropie de micul vas, pe care furtuna îl despărţise de vasele mai mari; toţi oamenii fură luaţi, duşi în Alger şi vânduţi. Almansor nu avu parte de o robie atât de aspră ca ghiaurii, fiind drept-credincios; totuşi pierdu orice nădejde de a-şi mai vedea vreodată ţara şi pe tatăl său. Acolo el sluji la un om bogat timp de cinci ani; trebuia să stropească florile şi să îngrijească grădina. Dar omul cel bogat muri fără moştenitori, avuţiile lui se risipiră, robii fură împărţiţi şi Almansor căzu în mâinile unui neguţător de robi. Acesta tocmai pregătea un vas pentru a vinde robi în altă parte cu preţ mai mare. Întâmplarea făcu să fiu şi eu un rob al acestui neguţător şi am ajuns pe acelaşi vas pe care se afla Almansor. Acolo l-am cunoscut şi acolo mi-a povestit ciudata sa soartă. Dar când am coborât pe uscat, am fost martorul celei mai minunate voinţe a lui Alah: ţărmul pe care am coborât era cel al ţării sale, piaţa în care am fost puşi în vânzare era piaţa oraşului său de baştină, şi, o, stăpâne, ca să fiu scurt, cel care l-a cumpărat era chiar tatăl său, scumpul său tată! Când se încheie această povestire, şeicul Ali Banu căzu pe gânduri; fără voia sa, istorisirea îl zguduise; pieptul i se ridica, ochii îi ardeau şi adeseori fusese gata să-l întrerupă pe tânărul rob, dar sfârşitul povestirii nu păru să-l mulţumească. — Are acum douăzeci şi unu de ani, spui tu? întrebă el. — Stăpâne, are vârsta mea, douăzeci şi unu-douăzeci şi doi de ani. — Şi în ce oraş ţi-a spus că s-a născut? Asta nu ne-ai arătat. Dacă nu mă înşel, răspunse tânărul, în Alexandria. — Alexandria! strigă şeicul. E fiul meu! Unde se află acum? Nu spuneai că se numeşte Kairam? Are ochi negri şi păr castaniu? — Are, şi în ceasurile de duioşie îşi spunea Kairam, nu Almansor. — În numele lui Ajlah, spune-mi: tatăl său l-a cumpărat în faţa ochilor tăi, aşa ziceai. Era sigur că e tatăl său? Atunci totuşi nu e fiul meu. Robul răspunse: — Mi-a spus: „Alah fie lăudat! După atâta amar de nenorocire, iată piaţa oraşului meu de baştină!" Trecu o bucată de vreme şi după colţ se ivi un om de vază. Văzându-l, el strigă: „O, ce dar scump al cerului sunt ochii! îl mai văd o dată pe scumpul meu tată!“ Omul s-a apropiat de noi, s-a uitat când la unul, când la altul, şi în cele din urmă l-a cumpărat pe acela căruia i se întâmplaseră toate acestea. Atunci el şi-a înălţat glasul către Alah, a rostit o rugăciune fierbinte de mulţumire şi mi-a şoptit: „Acum merg din nou pe drumul fericirii, căci cel care m-a cumpărat e chiar tatăl meu!“ — Aşadar, nu e fiul meu, Kairam al meu! zise şeicul, zdrobit de durere.  Atunci tânărul nu se mai putu stăpâni: lacrimi de bucurie îi ţâşniră din ochi, se aruncă la picioarele şeicului şi strigă: — Şi totuşi e fiul tău, Kairam-Almansor, căci tu eşti acela care l-ai cumpărat! — Alah! Alah! Ce minune, ce negrăită minune! strigară cei de faţă, îmbulzindu-se. Şeicul însă rămase mut, cu privirile aţintite spre tânărul care-şi ridicase spre el frumosu-i chip. — Prietene Mustafa, spuse el bătrânului derviş, ochii mei sunt împânziţi de un văl de lacrimi şi nu pot recunoaşte dacă pe faţa lui sunt întipărite trăsăturile maicii care l-a purtat în pântec. Apropie-te şi priveşte-l! Bătrânul veni mai aproape, îl privi lung, îi puse mâna pe frunte şi-l întrebă: — Kairam! Ce vorbe ţi-am spus în ziua nenorocirii, în tabăra franţuzilor? — Scumpul meu învăţător, răspunse tânărul, ducând mâna bătrânului la buze, ele au fost următoarele: „Cel cu cugetul curat nu rămâne singur nici în pustiul nefericirii, căci are un tovarăş care merge alături de el şi-l mângâie". Atunci bătrânul ridică ochii, mulţumind cerului; îl strânse pe tânăr la pieptul său, îl duse dinaintea şeicului şi zise: — Primeşte-l! Pe cât e de neîndoielnic că l-ai jelit zece ani, pe atât e de neîndoielnic că e fiul tău Kairam. Şeicul era nebun de bucurie şi încântare; privea întruna cu nesaţ chipul celui regăsit şi revedea limpede trăsăturile fiului său din ziua când îl pierduse. Toţi cei de faţă împărtăşeau bucuria lui, căci îl iubeau şi fiecăruia i se păru în ziua aceea că-i fusese dăruit un fiu. Acum, sala fremăta iar de cântări şi veselie ca în zilele fericirii şi ale bucuriei. Tânărului i se ceru să mai spună o data povestea, dar acum cu şi mai multe amănunte, şi toţi avură cuvinte de laudă pentru cei care-i purtaseră de grijă lui Kairam — învăţătorul arab, împăratul şi toţi ceilalţi. Rămaseră toţi laolaltă până noaptea târziu şi, la plecare, şeicul făcu daruri de preţ fiecăruia dintre prietenii săi, ca să-şi amintească întotdeauna de această zi a bucuriei. Apoi Şeicul arătă feciorului său pe cei patru tineri şi-i pofti să vină cât mai des la el, hotărând că tânărul va învăţa cu grămăticul meşteşugul scrisului, că va face cu pictorul mici călătorii, că neguţătorul va împărtăşi cu el desfătările cântului şi danţului, iar cei de-al patrulea va pregăti pentru ei toate petrecerile. Fură şi ei copleşiţi de daruri şi ieşiră bucuroşi din casa şeicului. — Cui îi datorăm toate astea? spuseră toţi într-un glas. Cui, dacă nu bătrânului? Cine şi-ar fi închipuit asta în ziua când ne-am oprit în faţa acestei case şi ne-am dezlănţuit cu ocări împotriva şeicului? — Şi cât de lesne ne-ar fi fost să nu ţinem seamă de învăţăturile bătrânului, spuse altul, sau să-l batjocorim şi pe el. Căci, jerpelit cum era, părea un biet nenorocit; cine să-şi fi închipuit că e înţeleptul Mustafa? — Dar ce-i mai minunat e că aici, chiar aici ne-am dat în vileag şi dorinţele noastre, zise grămăticul. Unul spunea că i-ar plăcea să călătorească, altul că s-ar bucura să cânte şi să joace, al treilea că ţine să aibă în juru-i prieteni buni, iar eu că mi-ar plăcea să citesc şi să ascult poveşti, şi nu ni s-au împlinit oare toate aceste dorinţe? Mie nu-mi este oare îngăduit acum să citesc toate cărţile şeicului şi să cumpăr orice scriere care-mi place? — Iar mie nu mi-a spus oare să-i pregătesc toate ospeţele şi să am grijă de toate petrecerile sale, dându-mi dreptul de a lua şi eu parte la ele? zise celălalt. — Dar eu? Ori de câte ori îmi vine pofta să ascult cântec sau viers din strune ori să privesc danţuri, nu sunt oare liber să mă duc la el şi să-l rog să-mi împrumute robii de care am nevoie? — Dar eu! exclamă pictorul. Până în ziua aceasta am fost sărac şi n-am putut să fac un pas afară din oraş; acum mi-e dat să călătoresc unde-mi place! — Da! exclamară toţi. A fost tare bine că l-am urmat pe bătrân; altminteri, cine ştie ce s-ar fi ales de noi? Aşa vorbiră cei patru tineri şi plecară bucuroşi şi fericiţi la casele lor.     

Povesti si basme audio de Wilheilm Hauff ascultati aici.............https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff                                                      Tânarul englez basme si povesti de Wilhelm Hauff           — Stăpâne ! Eu sunt german din naştere şi prea am stat puţin în ţara dumneavoastră ca să pot povesti un basm persan sau o minunată poveste despre sultani şi viziri. Îmi veţi îngădui, aşadar, să vă istorisesc ceva din patria mea, fapt care vă va face poate plăcere. Din păcate, poveştile noastre nu-s totdeauna atât de alese ca ale dumneavoastră, adică în ele nu este vorba de sultani sau de regii noştri, nici despre viziri şi paşale, miniştri care, la noi, se numesc de justiţie, de finanţe, consilieri sau alţii de soiul ăsta, ci ele povestesc, în cazul când nu e vorba de soldaţi, de oamenii de rând care duc un trai tihnit. Orăşelul Grünwiesel, în care m-am născut şi am crescut, este situat în Germania de Sud. E un orăşel ca toate celelalte. În centru, o mică piaţă cu o fântână, într-o parte clădirea veche a primăriei şi de jur împrejurul pieţei, casa judecătorului de pace şi locuinţele negustorilor de vază ; în câteva uliţe strimte se înghesuie restul muritorilor. Toţi se cunosc, fiecare ştie ce se petrece în casa vecinului ; şi e destul ca la masa pastorului, a primarului sau a doctorului să se servească un fel de mâncare în plus, pentru ca la ora prânzului tot oraşul să cunoască acest eveniment. După-masă, cucoanele se duc unele la altele «în vizită», cum se spune, şi la o cafea cu o felie de cozonac comentează importantul eveniment, ajungând la concluzia că pastorul a jucat desigur la loterie şi că a câștigat o sumă cu totul necreştinească sau că primarul s-a lăsat «uns», sau că doctorul a primit de la farmacist bani buni ca să prescrie reţete cât mai scumpe. Şi acum vă puteţi închipui cât de neplăcut a fost pentru un orăşel ca Grünwiesel, în care toate erau atât de bine rânduite, când într-o bună zi  locuitorii  s-au   pomenit  cu  un individ despre care nimeni nu ştia de unde vine, ce intenţii are şi din ce trăieşte. Ce-i drept, primarul îi controlase paşaportul — act pe care la noi trebuie să-l aibă orişicine. — Dar ce, e atât de primejdios să umbli pe uliţă ? îl întrerupse şeicul pe sclav, că-i nevoie să purtaţi un firman al sultanului, pentru a-i ţine pe tâlhari la respect ? — Asta nu, stăpâne, răspunse sclavul. Acele hârtii nu sperie pe nici un tâlhar, ci ele sunt doar aşa, ca o măsură generală de ordine, ca să ştie fiecare cu cine are de-a face. Aşadar, primarul controlase paşaportul şi, invitat fiind la o cafea în casa doctorului, declarase tuturor că, de la Berlin până la Grünwiesel, vizele erau în regulă ; dar că, totuşi, era ceva necurat la mijloc, deoarece individul pare cam suspect. Cum primarul se bucura de cea mai mare consideraţie în oraş, nu e de mirare că din clipa aceea străinul a fost privit cu neîncredere. Dealtfel, nici felul lui de viaţă nu era de natură să schimbe părerea compatrioţilor mei. Străinul închirie pentru câțiva ducaţi de aur o casă întreagă, care până atunci stătuse pustie, ordonă să i se aducă o căruţă plină de ustensile ciudate ca sobe, plite, borcane mari şi altele asemănătoare, şi începu să trăiască, de atunci, în deplină singurătate. Chiar şi mâncarea şi-o gătea singur. Nu-i trecea pragul nici un suflet de om, în afară de un bătrân din Grünwiesel care-i aducea pâine, carne şi zarzavat. Dar nici acesta nu avea voie să pătrundă dincolo de vestibul, unde străinul îi lua în primire cumpărăturile. Eram un băieţaş de vreo zece ani, când străinul se stabili în oraşul meu natal ; dar îmi aduc şi azi aminte, de parc-ar fi fost ieri, ce nelinişte stârni sosirea lui în Grünwiesel. Spre deosebire de ceilalţi bărbaţi, el nu juca după-amiaza popice şi nici nu venea seara la berărie să comenteze, pufăind din lulea, noutăţile din ziare. În zadar îl poftiseră pe rând, la masă sau la câte o cafea, primarul, judecătorul de pace, doctorul şi pastorul : de fiecare dată trimitea vorbă că nu poate veni. De aceea unii îl socoteau nebun, iar alţii susţineau morţiş că e un vrăjitor. Între timp, eu împlinisem optsprezece ani, pe urmă douăzeci, şi în oraş omul acela tot se mai numea «domnul străin».        Într-o bună zi au nimerit în Grünwiesel nişte oameni care aduceau cu ei animale exotice. Erau vagabonzi din aceia care colindă cu câte o cămilă care ştie să salute, cu câte un urs care dansează sau cu câțiva câini şi maimuţe dichisite destul de caraghios în haine de om şi care ştiu să facă tot soiul de năzdrăvănii. Oamenii aceştia străbat de obicei oraşul în lung şi în lat, se opresc la răspântii şi în piaţă, bat toba şi cântă din fluier, făcând o hărmălaie nemaipomenită, pun animalele să sară şi să dănţuiască şi după aceea adună bani de prin case. Trupa care sosise de data asta la Grünwiesel se distingea de altele printr-un urangutan extraordinar, aproape cât un stat de om, care umbla în două picioare şi se pricepea să facă tot felul de giumbuşlucuri. Trupa aceasta de câini şi de maimuţe trecu şi prin faţa casei străinului.   Acesta, auzind fluierul şi toba, se ivi şi el, foarte încruntat la început, îndărătul ferestrei cu geamurile înnegrite de vreme. Curând, însă, chipul lui deveni mai prietenos şi, spre uimirea tuturor, străinul scoase capul pe fereastră şi începu să râdă din toată inima de drăcoveniile urangutanului. La sfârşit îi răsplăti pe artişti cu o sumă atât de mare. Încât tot oraşul vorbi un timp numai despre asta. În dimineaţa următoare, trupa plecă mai departe. Cămila era încărcată cu o sumedenie de coşuri, în care câinii şi maimuţele se instalaseră la largul lor, în timp ce oamenii şi maimuţa cea mare veneau în urma ei, pe jos. Câteva ceasuri după plecarea lor, străinul ceru să i se pregătească diligenta, stărui chiar, spre marea uimire a surugiului, să i se pună la dispoziţie o trăsură specială şi ieşi din oraş pe aceeaşi poartă, îndreptându-se în aceeaşi direcţie în care o luase trupa. Toţi oamenii din orăşel erau mâhniți la gândul că nimeni nu izbutise să afle încotro plecase. Se lăsase noaptea când trăsura în care se afla străinul se întoarse şi se opri în faţa porţii oraşului. Numai că de data asta îl mai însoţea cineva, un individ cu marginea pălăriei adânc lăsată peste ochi şi cu o batistă de mătase înfăşurată în jurul gurii şi a urechilor. Paznicul se socoti obligat să se adreseze noului venit, cerându-i paşaportul ; acesta însă îi răspunse cu multă grosolănie, mormăind ceva într-o limbă de neînţeles. — E nepotul meu, zise străinul pe un ton prietenos, strecurând câteva piese de argint în mâna paznicului. E nepotul meu şi deocamdată nu prea ştie germana. A tras o mică înjurătură pe limba lui, fiindcă am fost opriţi aici. — Bine, dacă e nepotul dumneavoastră, răspunse paznicul, se schimbă socoteala, poate să intre şi fără paşaport. Va locui, desigur, la dumneavoastră. — Bineînţeles, rosti străinul, şi va rămâne probabil vreme mai îndelungată în oraş. Paznicul nu mai obiectă nimic, astfel încât străinul şi nepotul său pătrunseră în Grünwiesel. În schimb, primarul, ba chiar tot oraşul, se declară cam nemulţumit de purtarea paznicului. Ar fi putut măcar să ţină minte câteva vorbe din cele rostite de nepot; asta le-ar fi înlesnit să afle de ce neam erau el şi unchiu-său. Paznicul declară însă categoric că nu vorbise nici franceza, nici italiana, că mai curând limba aducea a engleză şi că, dacă nu se înşela, tânărul domn exclamase parcă «God damn». Numai aşa izbuti bietul om să iasă din încurcătură şi-i ajută totodată tânărului să-şi găsească un nume. Căci, din clipa aceea, nu se va mai vorbi în tot oraşul decât de «tânărul englez». Tânărul englez nu apăru însă nici el la jocul de popice şi nici la berărie, în schimb nu întârzie să dea în alt fel de furcă paşnicilor cetăţeni din Grünwiesel. Se întâmpla acum destul de des ca din locuinţa străinului, atât de tăcută odinioară, să se audă deodată urlete înfiorătoare şi o hărmălaie grozavă, care făcea ca lumea să se adune grămadă în faţa porţii şi să rămână aşa, cu ochii aţintiţi în sus. Îmbrăcat într-un frac roşu şi pantaloni verzi, cu părul vâlvoi şi figura înspăimântătoare, tânărul englez alerga dintr-o odaie într-alta, trecând prin faţa ferestrelor cu o iuţeală de necrezut; bătrânul, înfăşurat într-un halat roşu, alerga după el cu o biciuşca în mână. Nu-l ajungea întotdeauna, dar uneori cei din stradă aveau impresia că l-ar fi nimerit, căci văicăreli jalnice şi plesnituri de bici răsunătoare străbăteau până la ei. Purtarea aceasta neomenoasă faţă de bietul tânăr stârni o reacţie atât de violentă printre doamnele din Grünwiesel, încât îl siliră în cele din urmă pe primar să ia atitudine. El scrise străinului un bilet în care îi făcea observaţii destul de severe cu privire la asprimea purtării lui faţă de nepot, amenințându-l că, dacă pe viitor se vor repeta scene asemănătoare, se va vedea nevoit să-l ia pe tânăr sub protecţia lui. Cine a fost însă mai uimit decât primarul când, pentru prima oară după zece ani, străinul în persoană îşi făcu apariţia în casa lui ? ! Bătrânul îşi ceru scuze în privinţa purtării sale faţă de nepot şi o explică prin însărcinarea primită din partea părinţilor tânărului, care-i încredinţaseră educaţia lui... — În general, continuă el, e un băiat deştept şi iscusit, numai limbile le învaţă cam greu. În ce-l priveşte, dorinţa lui cea mai fierbinte e să-şi vadă nepotul vorbind germana în mod curent, ca să-şi poată permite să-l introducă în societatea bună din Grünwiesel; dar cum se descurcă deocamdată aşa de greu cu limba, n-are încotro, şi, din când în când, e nevoit să-l bată zdravăn. Primarul se consideră pe deplin satisfăcut de această explicaţie şi îl sfătui pe bătrân să dea dovadă de mai multă blândețe, iar seara la berărie povesti tuturor că rareori i se întâmplase să aibă de-a face cu un om atât de instruit şi de simpatic cum e străinul. — Păcat numai, adăugă el, că nu prea vine în societate ; sper totuşi că, dacă nepotul o să înceapă să vorbească puţin germana, o să se arate şi el mai des la micile mele întruniri. Această măruntă întâmplare schimbă complet opinia întregului orăşel. Din clipa aceea, toată lumea începu să-l considere pe străin drept un om simpatic, să fie dornică de a face mai îndeaproape cunoştinţă cu el şi să găsească foarte natural ca, din când în când, să audă urlete fioroase răsunând în casa pustie. «Îi dă nepotului lecţii de germană», spuneau cei din Grünwiesel şi nu se mai opreau în faţa porţii. După vreo trei-patru luni, lecţiile de germană se părea că au luat sfârșit, deoarece bătrânul făcu un pas mai departe. În oraş trăia un francez bătrân şi prăpădit, care dădea tineretului lecţii de dans. Străinul trimise după dânsul şi-i spuse că ar dori să-i înveţe nepotul să danseze. Îi dădu a înţelege totodată că tânărul e, în general, foarte supus, numai în ce priveşte dansul e cam încăpățânat; că a învăţat mai înainte cu un alt profesor, dar după o metodă atât de ciudată, încât nu se putea înfăţişa în felul acesta în societate ; că totuşi nepotul său se consideră, tocmai din acest motiv, un dansator desăvârşit, deşi figurile pe care le ştie nu au nici cea mai mică asemănare cu un vals sau un galop (astea sunt dansuri obişnuite din patria mea, stăpâne), ba nici măcar cu o «ecoseză» sau cu o «francaise». Îi oferi, dealtfel, un taler de fiecare lecţie, şi profesorul se declară gata să înceapă orele cu acest elev îndărătnic. — Nimic mai ciudat pe lume,  declara bătrânul profesor între patru ochi, ca aceste lecţii de dans.  Nepotul – un tânăr frumos pieptănat, destul de înalt şi zvelt, cu picioare cam scurte, e drept, apăru într-un frac roşu, cu pantaloni verzi, largi, şi mănuşi «glacé». Vorbea puţin, cu accent străin, şi la începutul orei era politicos şi dansa corect; pe urmă, însă, se apuca pe neaşteptate să facă tot felul de giumbuşlucuri, figurile cele mai îndrăzneţe şi sărituri năstruşnice, care-l făceau pe bătrânul profesor să-şi piardă răsuflarea ; dacă încerca să-l mustre, tânărul îşi scotea din picioare pantofii săi de dans, atât de eleganţi, îi arunca în capul francezului şi începea să alerge în patru labe prin cameră. Auzind zgomotul, străinul se năpustea pe neaşteptate din odaia lui, înfăşurat într-un halat larg, roşu, cu o bonetă de hârtie aurită în cap, şi începea să mângâie într-un mod destul de nedelicat cu biciul spinarea tânărului. Atunci nepotul scotea nişte urlete înspăimântătoare, sărea pe mese şi pe cele mai înalte scrinuri, ba se căţăra chiar şi pe pervazul ferestrei, bolborosind ceva într-o limbă străină, ciudată. Dar bătrânul, înfăşurat în halatul lui cel roşu, nu se lăsa înduioşat cu una cu două ; îl apuca de un picior, îl trăgea înapoi şi îl snopea în bătaie, după care îi strângea puţin cravata cu ajutorul unei catarame. Tânărul redevenea numaidecât cuminte şi manierat şi lecţia de dans urma fără alt incident. Când însă profesorul declară că elevul său făcuse progrese destul de serioase şi că acum avea nevoie şi de muzică, purtarea nepotului suferi o schimbare neaşteptată. În casa pustie îşi făcu apariţia un muzicant din oraş, care fu invitat să se aşeze pe masa din salon. Profesorul reprezenta pe doamna, partenera de dans ; el îmbrăcă o rochie de mătase şi se împodobi cu un şal indian, pe care i le pregătise bătrânul. Nepotul îl invită la dans şi începură să joace şi să valseze împreună. Dar tânărul se dovedi un dansator neobosit, turbat, pe care nici suspinele, nici strigătele bătrânului său profesor nu-l puteau convinge să-i dea drumul; francezul trebuia să danseze până cădea jos istovit sau până când muzicantului îi înţepenea mâna pe vioară. Profesorul era pur şi simplu distrus după aceste ore, dar deşi declara zilnic că e ferm hotărât să nu mai calce pragul casei pustii, talerul pe care-l primea de fiecare dată cu aceeaşi punctualitate şi vinul bun pe care i-l oferea unchiul îl determinau să vină mai departe. Localnicii din Grünwiesel priveau însă lucrurile altfel decât francezul Ei erau de părere că tânărul avea o adevărată vocaţie pentru viaţa de societate, iar sexul slab — care se plângea de lipsa cavalerilor — se bucura la gândul că iarna viitoare va avea la dispoziţie un dansator atât de sprinten. Într-o dimineaţă, servitoarele care se întorceau de la piaţă aduseră la cunoştinţa stăpânelor lor un eveniment extraordinar. — În faţa casei pustii, afirmau de, a fost văzut un cupeu splendid, la care erau înhămaţi nişte cai frumoşi ; un lacheu în livrea luxoasă aştepta la uşa cupeului. La un moment dat, poarta casei pustii s-a deschis şi doi domni eleganţi şi-au făcut apariţia ; unul dintre ei era, probabil, străinul, iar celălalt, nepotul lui, cel care a învăţat aşa de greu germana şi dansa aşa de nebuneşte. Amândoi s-au urcat în trăsură, lacheul s-a instalat îndărătul ei şi trăsura a pornit, închipuiţi-vă ! da, a pornit drept spre casa primarului. Îndată ce cucoanele auziră asemenea veşti din gura servitoarelor lor, îşi azvârliră cât colo şorţurile de bucătărie şi bonetele de o curăţenie cam îndoielnică şi se apucară să se gătească. — Căci, spuneau ele, adresându-se celorlalţi membri ai familiei şi întorcând casa pe dos ca să facă curăţenie în salonul care, în mod obişnuit, servea şi altor scopuri, nu încape nici o îndoială că străinul a început să-şi scoată nepotul în lume. Nătărăul ăla bătrân n-a binevoit în zece ani de zile să pună o singură dată piciorul în casa noastră, dar trebuie să i-o trecem cu vederea de dragul lui nepotu-său, care pare să fie un tânăr fermecător. Aşa spuneau cucoanele şi-şi dăscăleau fiii şi fiicele să se poarte cuviincios când vor veni străinii, să aibă o ţinută frumoasă şi să se exprime mai elegant ca de obicei. Cucoanele din Grünwiesel ştiau ele ce spun, căci bătrânul şi nepotul său dădură într-adevăr o raită prin casele din oraş pentru a câștiga bunăvoinţa mai multor familii. Nimeni nu se mai gândea decât la cei doi străini ; toată lumea îşi manifesta regretul de a nu fi avut plăcerea să facă mai devreme cunoştinţă cu ei. Bătrânul se înfăţişa ca un om demn şi foarte aşezat; e drept că avea obiceiul să cam zâmbească ori de câte ori spunea câte ceva, astfel încât nu puteai fi niciodată sigur dacă vorbeşte serios sau glumeşte, dar reflecţiile lui asupra vremii, asupra împrejurimilor şi asupra distracţiilor din timpul verii, sus, la crama de pe deal, erau atât de înţelepte şi de judicioase, încât toţi îl ascultau încântați. Dar nepotul ! El vrăji pe toată lumea, cuceri inimile tuturor. E drept că, în ce priveşte fizicul, nu puteai spune că avea un obraz frumos ; partea inferioară, în special bărbia, era foarte proeminentă, culoarea pielii era prea întunecată, uneori făcea tot felul de strâmbături ciudate, alteori închidea ochii şi rânjea cu dinţii afară, totuşi opinia publică declară în unanimitate că avea nişte trăsături extrem de interesante. Avea o neobişnuită mobilitate şi vioiciune în mişcări. Hainele, ce-i drept, îi atârnau cam curios pe trup, dar totul îi venea admirabil ; se plimba cu multă însufleţire prin cameră, se trântea ici pe câte o canapea, colo într-un fotoliu şi-şi întindea picioarele. Dar toate aceste năravuri, care la un alt tânăr ar fi fost considerate vulgare şi necuviincioase, treceau drept geniale când era vorba de nepot. — Ce vreţi, e englez, spuneau oamenii, aşa sunt ei; un englez e în stare să se tolănească pe o canapea şi să adoarmă fără să-i pese că zece cucoane n-au unde să şadă şi stau în picioare în jurul lui; unui englez nu trebuie să-i iei aşa ceva în nume de rău. În schimb, faţă de unchiul său se arăta foarte supus ; căci îndată ce începea să se învârtească prin odaie sau să-şi urce picioarele pe scaun — lucru ce-i făcea o deosebită plăcere — o privire severă a acestuia îl punea numaidecât la respect. Şi cum să i-o fi luat în nume de rău când, oriunde se ducea, unchiu-său spunea stăpânei casei: — Nepotul meu e încă grosolan şi necioplit, dar eu îmi pun mari speranţe în societatea din Grünwiesel ca să-l formeze şi să-l şlefuiască aşa cum trebuie. Şi când spun asta, mă gândesc în special la dumneavoastră, scumpă doamnă. Aşa îşi făcu nepotul intrarea în lume şi nimeni în tot oraşul nu mai vorbi în ziua aceea şi în zilele următoare decât despre el. Dar străinul nu se mulţumi cu atât; el părea să-şi fi schimbat cu desăvârșire concepţiile şi felul de viaţă. În fiecare după-masă urca cu nepotu-său sus pe deal, la berăria dintre stânci, unde toţi domnii distinşi din Grünwiesel veneau să bea bere şi să joace popice. Nepotul se dovedi un adevărat maestru în acest joc, căci de fiecare dată răsturna cel puţin cinci-șase popice ; numai că, din când în când, ai fi zis că a intrat în el un duh necurat. Aşa, de exemplu cine ştie ce putea să-i trăsnească prin minte şi, ca o săgeată se repezea cu bila în popice, stârnind o zarvă nebună, iar atunci când dobora regina sau regele, se azvârlea deodată, fără să-i pese de frumoasa lui frizură, cu capul în jos şi cu picioarele în sus ; sau, când trecea vreo trăsură, se năpustea cât ai zice peşte pe acoperişul ei şi începea să se schimonosească în tot felul; făcea aşa o bucată de drum şi apoi se întorcea într-un picior în mijlocul celorlalţi. În asemenea ocazii, unchiul său cerea scuze primarului şi restului societăţii pentru proasta creştere a nepotului; ei râdeau însă, puneau toate pe socoteala tinereţii sale, îl asigurau pe bătrân că la vârsta asta fuseseră şi ei tot aşa de zburdalnici şi continuau să manifeste faţă de tânărul zvăpăiat — cum îl numeau ei — o nemărginită afecțiune. Se întâmpla însă uneori să-i necăjească serios, totuşi nimeni nu îndrăznea să spună un cuvânt, căci tânărul englez trecea drept un model de cultură şi de inteligenţă. Străinul obişnuia să frecventeze seara, în tovărăşia nepotului său, birtul «La cerbul de aur» din orăşel. Deşi nepotul era încă foarte tânăr, se purta ca un om în vârstă, adică se instala în faţa paharului, îşi punea o pereche de ochelari imenşi şi scotea din buzunar o pipă straşnică, pe care o aprindea, pufăind mai mult fum decât toţi ceilalţi. Când se discutau veştile din gazetă; când se vorbea despre război şi despre pace, şi doctorul îşi exprima o părere, iar primarul alta, uimindu-i pe ceilalţi cu înaltele lor cunoştinţe politice, se întâmpla că, din senin, nepotul se declara complet de altă părere atunci lovea în masă cu mâna veşnic înmănuşată şi dădea limpede a înţelege primarului şi doctorului că habar n-au de această chestiune, că el are cu totul alte informaţii, vederi mult mai adânci ; apoi îşi exprima într-o germană curioasă, stricată, propriile sale opinii care, spre marele necaz al primarului, erau primite toate cu admiraţie de cei din jur ; căci, bineînţeles, în calitatea lui de englez, trebuia să cunoască situaţia mai bine decât ei. Dacă, plini de o mânie pe care se căzneau cu grijă s-o ascundă, primarul şi doctorul se instalau după aceea în faţa unei table de şah, nepotul se apropia de ei, privea cu ochelarii lui imenşi peste umerii primarului, îşi manifesta dezaprobarea faţă de cutare sau de cutare mişcare şi îi explica doctorului în ce chip ar fi trebuit să procedeze, în timp ce cei doi domni fierbeau de furie în sinea lor. Dacă primarul îl invita apoi, supărat, la o partidă, doritor să-l facă mat — căci se considera cu toată convingerea drept un al doilea Filidor — străinul cel bătrân se grăbea să-i strângă nepotului cravata mai tare în jurul gâtului, după care el devenea amabil, manierat şi îl făcea mat pe primar. În Grünwiesel se jucau cărţi aproape în fiecare seară — partida la o jumătate de creiţar — dar nepotul găsea că asta e o sumă derizorie, arunca cu talerii şi cu galbenii, afirma că nimeni nu ştie să joace ca el şi nu-i împăca în cele din urmă pe domnii jigniţi decât pierzând sume fantastice. Dealtfel, ei nu-şi făceau nici un fel de scrupule să câștige bani mulţi de la el, căci «E englez, asta înseamnă că e dintr-o familie bogată», spuneau ei şi vârau galbenii în buzunar. În felul acesta, nepotul străinului ajunse în scurt timp să se bucure de o mare autoritate în oraş şi în întreaga provincie. Nimeni nu-şi amintea să fi văzut vreodată un tânăr de acest gen în Grünwiesel; era cea mai stranie apariţie cu putinţă. Nimeni n-ar fi putut spune că nepotul luase vreodată şi alte lecţii în afară de cele de dans. În materie de latină şi greacă era, cum s-ar spune, tămâie. Odată, cu prilejul unui joc de societate în casa primarului, când îi veni rândul să scrie şi el ceva, se descoperi că nu ştia nici măcar să se iscălească. Cât despre geografie, i se întâmpla să spună cele mai uluitoare bazaconii (îi era totuna dacă muta un oraş german în Franţa sau unul danez în Polonia); nu citise, nu învăţase nimic şi pastorul clătina din cap cu gravitate când se gândea la ignoranţa grosolană a tânărului. Totuşi lumea era încântată de tot ce făcea, de tot ce spunea, căci ţinea cu neruşinare să aibă totdeauna dreptate şi-şi termina frazele spunând : — Eu ştiu mai bine decât voi ! Sosi iarna şi faima nepotului crescu. În absenţa lui, orice întrunire devenea plicticoasă. Când un om serios spunea ceva, cei din jur începeau să caşte ; dar era de ajuns ca nepotul să rostească în germana lui stricată cea mai mare tâmpenie, ca toată lumea să fie numai urechi. Se descoperi acum că acest excelent tânăr era şi poet, astfel încât rareori trecea o seară fără ca el să nu scoată vreo hârtie din buzunar şi să citească nişte sonete. Unii susţineau, e drept, că versurile sale sunt proaste, iar alţii că pe unele din ele le-ar mai fi citit undeva. Dar nepotul nu-şi pierdea cumpătul şi continua să citească, subliniind frumuseţea versurilor sale şi culegând de fiecare dată ropote de aplauze. Adevăratul său triumf îl constituiau însă balurile din Grünwiesel. Nimeni nu dansa atât de neobosit şi cu atâta repeziciune, nimeni nu făcea salturi atât de îndrăzneţe şi de elegante ca el. La aceasta se adăuga şi faptul că unchiul său îl îmbrăca totdeauna admirabil şi după ultima modă şi, cu toate că hainele nu-i veneau chiar ca turnate pe trup, lumea găsea că totul îi sade foarte bine. Domnii, ce-i drept, erau oarecum jigniţi de obiceiurile noi pe care le inaugurase el la dans. Tradiţia era ca primarul în persoană să deschidă balul şi tinerii cei mai distinşi aveau dreptul să-şi rezerve celelalte dansuri; de când însă apăruse străinul, totul se schimbase. Fără multă discuţie, lua de mână pe doamna cea mai apropiată, se instala cu ea la un loc de frunte, făcea ce poftea şi era domn, stăpân şi rege al balului. Cum însă cucoanele găseau aceste maniere excelente şi agreabile, domnii nu puteau obiecta nimic. Balurile acestea păreau să-i producă unchiului său cea mai mare satisfacţie ; ţinea tot timpul ochii aţintiţi asupra tânărului, zâmbea mereu în sine şi, când toată lumea se îmbulzea în jurul lui ca să-l felicite pentru bunacuviință şi frumoasele maniere ale nepotului său, nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, izbucnea în hohote vesele de râs şi părea cam într-o ureche ; oamenii puneau aceste izbucniri ciudate pe seama afecţiunii lui faţă de nepot şi le găseau fireşti. Când şi când, însă, autoritatea lui părintească trebuia să intre în acţiune ; căci, din senin, în mijlocul unui dans graţios, se întâmpla ca nepotul să facă o săritură îndrăzneaţă până pe estrada rezervată orchestrei, să smulgă contrabasul din mâna muzicantului şi să înceapă să scârțâie cu el într-un chip înfiorător; sau se răsturna dintr-o dată cu capul în jos şi dansa în mâini, cu picioarele întinse în aer. Atunci unchiul îl lua deoparte, îl mustra cu severitate şi-i strângea şi mai tare cravata în jurul gâtului, până redevenea cuviincios. Aşa se purta nepotul în societate şi la baluri. Dar după cum se întâmplă cu toate obiceiurile, cele rele se răspândesc mai repede decât cele bune şi orice modă nouă şi curioasă, oricât ar fi ea de ridicolă, are o mare putere de contagiune printre cei tineri care n-au avut încă ocazie să mediteze asupra lor şi nici asupra lumii. Aşa s-a întâmplat în Grünwiesel cu nepotul şi cu obiceiurile lui ciudate. Şi anume, când tinerii din oraş observară că stângăcia, râsul lui grosolan, palavrele şi răspunsurile obraznice pe care le dădea celor mai în vârstă stârneau aprobare şi nu dojană,  ba chiar erau considerate foarte spirituale, fiecare dintre ei îşi făcu următoarea socoteală : «Pot să fiu și eu un astfel de pierde-vară spiritual, fără nici o bătaie de cap». Până atunci fuseseră nişte băieţi harnici şi iscusiţi ; acum însă începeau să-şi pună întrebarea : «La ce bun să înveţi dacă poţi ajunge mult mai departe fără să ai habar de nimic ?» Drept urmare aruncau cât colo cărţile şi se apucau să hoinărească toată ziulica prin pieţe şi pe uliţe. Până atunci fuseseră amabili şi politicoşi faţă de toată lumea, nu vorbeau neîntrebaţi şi răspundeau de fiecare dată pe un ton cuviincios şi modest; acum se amestecau printre oamenii maturi, intrau în vorbă, îşi expuneau părerile, îşi permiteau să-i râdă în nas primarului când spunea câte ceva şi afirmau că ei cunosc chestiunea mult mai bine. Până atunci, tineretul din Grünwiesel dispreţuia grosolănia şi vulgaritatea. Acum însă cântau cu toţii tot felul de cântece neruşinate, pufăiau din nişte pipe imense şi frecventau cârciumile cele mai dezgustătoare ; ba îşi mai cumpărau — deşi aveau ochi foarte buni — ochelari cu sticle uriaşe, pe care-i puneau pe nas, convinşi fiind că de acum înainte erau ceea ce se cheamă nişte oameni făcuţi; căci asta le dădea o mare asemănare cu vestitul nepot. La ei acasă, sau când se duceau undeva în vizita, se tolăneau cu cizmele pe canapea, se legănau cu scaunul când erau într-o societate aleasă sau îşi sprijineau obrajii în pumni, cu amândouă coatele pe masă, lucru care le părea fermecător. În zadar le spuneau mamele şi prietenii ca purtarea lor e prostească şi necuviincioasă ; ei citau numaidecât exemplul strălucit al nepotului. În zadar încercau să le explice că acestuia i se putea trece cu vederea o anumită grosolănie, justificată prin originea sa engleză; tinerii din Grünwiesel susţineau că au acelaşi drept ca orice bun englez să fie prostcrescuţi într-un chip spiritual. Pe scurt, ţi se rupea inima văzând cum, datorită exemplului prost al nepotului, moravurile şi frumoasele obiceiuri ale întregului oraş se duceau de râpă. Dar tinerii noştri nu avură răgaz să se bucure prea mult de această viaţă nouă de derbedei, căci întâmplarea următoare schimbă dintr-o dată toată situaţia. Seria petrecerilor de iarnă urma să se încheie cu un mare concert executat atât de orchestra oraşului, cât şi de câțiva talentaţi prieteni ai muzicii din Grünwiesel. Primarul cânta la violoncel, doctorul era un maestru al fagotului, farmacistul — deși fără o tehnică deosebită – sufla din flaut, nişte domnişoare din oraş învăţaseră câteva arii şi totul era admirabil pregătit. La un moment dat, străinul cel bătrân îşi exprimă părerea că, deşi concertul se anunţa remarcabil, lipsa unui duet se făcea evident simţită, căci la orice concert era indispensabil să se execute şi o bucată muzicală de acest gen. Observaţia produse oarecare nedumerire : fiica primarului avea într-adevăr o voce de privighetoare, dar unde să găseşti un bărbat care să cânte cu ea ? În cele din urmă hotărâră să recurgă la bătrânul organist, care fusese pe vremuri un bas admirabil, când străinul declară că nu era nevoie, fiindcă nepotul lui cânta foarte bine. Descoperirea acestei noi calităţi a tânărului îi uimi pe toţi; i se ceru să facă o mică probă şi, abstracţie făcând de câteva apucături ciudate, justificate prin originea lui englezească, nepotul cântă ca un înger. Trecură în grabă la exersarea duetului şi, în cele din urmă, veni şi seara în care urechile locuitorilor din Grünwiesel aveau să fie desfătate de muzica executată la concert. Din nenorocire, străinul cel bătrân se îmbolnăvi şi nu putu să asiste la triumful nepotului său ; el avu însă grijă să-i dea primarului — care-l vizită cu puţin înainte de începerea con-certului — câteva indicaţii cu privire la tânărul englez. — E un băiat tare de treabă, spuse el, numai că uneori îi vin nişte toane sucite şi poate să facă cine ştie ce prostii; îmi pare tare rău că nu pot veni şi eu la concert, fiindcă mie îmi ştie de frică şi ştie el de ce ! Mă grăbesc să spun, spre cinstea lui, că nu o face din rea-voinţă, ci poate mai curând dintr-un impuls fizic, explicabil prin întreaga lui constituţie. Şi atunci, vă rog, domnule primar, dacă îl apucă cumva cine ştie ce nebunie, dacă se repede la vreun pupitru de note sau ţine cu tot dinadinsul să scârțâie la contrabas sau face alte pozne de felul ăsta, fiţi bun şi daţi-i puţin drumul la cravată ; în caz că nu se potoleşte nici aşa, puteţi să i-o scoateţi de tot; să vedeţi ce cuminte şi politicos devine numaidecât. Primarul mulţumi bolnavului pentru încrederea ce-i arăta şi-i făgădui să facă aşa cum îl sfătuise, dacă va fi nevoie. Sala de concert era ticsită ; tot oraşul, ba chiar şi cei din împrejurimi, erau de faţă. Vânători, pastori, funcţionari, fermieri şi alţii, locuind până la distanţe de trei ore de drum, se grăbiseră să participe, însoţiţi de numeroasele lor familii, doritori să se împărtăşească, alături de cei din Grünwiesel, din această desfătare. Orchestra oraşului se prezentă excelent ; după aceea urmă bucata executată la violoncel de primar, acompaniat la flaut de farmacist ; organistul cântă apoi o arie de bas, primită cu aplauze unanime, iar doctorul îşi arătă măiestria la fagot, stârnind şi el entuziasmul tuturor. Prima parte a concertului se încheie şi fiecare aştepta cu încordare partea a doua, în care tânărul străin trebuia să cânte duetul împreună cu fiica primarului. Nepotul, care purta un costum impecabil, atrăsese încă de la început atenţia întregii asistenţe asupra lui. Se instala, fără multă vorbă, în confortabilul fotoliu destinat unei-contese din vecinătate, îşi întinse fără jenă picioarele, duse la ochi un binoclu imens de care se folosea în afară de ochelarii lui uriaşi, ca să măsoare toată lumea din cap până în picioare, şi începu să se joace cu un zăvod mare, pe care îl adusese în sală, deşi acest lucru era strict interzis. Contesa, pentru care fusese pregătit fotoliul, sosi şi ea, dar nepotul nu arătă nici cea mai mică intenţie de a-i ceda locul; dimpotrivă, se instala şi mai comod şi nimeni nu îndrăzni să-i facă vreo observaţie. Distinsa doamnă fu nevoită să se aşeze, foarte supărată, pe un scaun de paie dintre cele mai ordinare, alături de celelalte cucoane din oraş. În timp ce primarul şi apoi organistul îşi arătau măiestria, şi după aceea, în timp ce doctorul improviza la fagot, ascultat de public cu răsuflarea tăiată, nepotul poruncea câinelui să-i aducă batista sau flecărea cu glas tare cu vecinii săi, în aşa fel încât cei ce nu-l cunoşteau erau uluiţi de purtarea lui curioasă. Nu-i de mirare deci că toată asistenţa ardea de nerăbdare să vadă cum avea să decurgă duetul său. Partea a doua începu cu o bucată scurtă, executată de orchestră ; apoi primarul se apropie împreună cu fiica sa de tânăr, îi întinse nişte note şi-i spuse : — Musiu ! Aţi vrea să cântați acuma duetul ? Nepotul izbucni în râs, rânji cu dinţii afară, sări în sus şi se îndreptă, urmat de ceilalţi doi, spre estradă ; toată lumea aştepta cu răsuflarea tăiată. Organistul bătu tactul şi-i făcu semn nepotului să înceapă. Acesta se uită la note prin ochelarii săi uriaşi şi scoase câteva sunete oribile, jalnice. Organistul îi strigă : — Două tonuri mai jos, scumpul meu, ia-l pe do, te rog, ia-l pe do ! Dar în loc să-l ia pe do, nepotul îşi scoase o gheată şi i-o aruncă organistului în cap cu atâta putere, încât pudra din peruca bietului om începu să se spulbere în jur. Atunci primarul îşi spuse : «Aha ! Iar l-au apucat pandaliile !» Apoi sări în sus, îl luă de gât şi-i desfăcu puţin cravata. Dar asta strică şi mai mult lucrurile. Tânărul încetă să mai vorbească germana, începu să bolborosească nişte cuvinte ciudate, pe care nimeni nu le înţelegea, şi să facă salturi mari. Desperat de acest incident neplăcut, primarul se gândi cu groază că tânărului i se întâmplase cu siguranţă ceva cu totul deosebit, şi se hotărî să-i desfacă de tot cravata. Dar abia îşi realizase intenţia, că rămase încremenit de spaimă : pielea de pe gâtul nepotului nu era de om şi nu avea nici culoarea obişnuită, ci era o blană de un cafeniu închis ; în aceeaşi clipă, el începu să facă salturi din ce în ce mai mari şi mai ciudate, îşi înfipse mâinile înmănuşate în păr şi, după ce-şi scoase mănuşile, se porni să-l smulgă şi... Dumnezeule ! părul acesta frumos era o perucă, pe care i-o azvârli primarului în faţă, şi capul lui rămase gol, acoperit de aceeaşi blană cafenie. Tânărul se năpusti peste mese şi peste bănci, trânti la pământ pupitrele pentru note, sfărâmă viorile şi clarinetele şi părea complet înnebunit. — Prindeţi-l, prindeţi-l, striga primarul scos din fire, şi-a ieşit din minţi, prindeţi-l! Dar asta nu era lucru uşor, căci smintitul, care îşi scosese mănuşile, acum sărea cu ghearele la oameni, zgâriindu-le feţele în mod jalnic. În cele din urmă, un vânător îndrăzneţ izbuti să pună mâna pe el şi să-i imobilizeze lungile braţe, în aşa fel încât nu mai putea decât să dea din picioare, să râdă şi să răcnească cu o voce răguşită. Lumea se strânsese în jur, cu ochii aţintiţi asupra ciudatului tânăr care acum nu mai semăna deloc a om. Dar un domn învăţat din împrejurimii proprietar al unui mic muzeu de istorie naturală şi al unui mare număr de animale împăiate, se apropie, îl privi cu atenţie şi strigă plin de uimire: — Dumnezeule mare, dar bine, doamnelor şi domnilor, cum aduceţi dumneavoastră un astfel de animal în societate? Asta e o maimuţă, Homo-Troglodytes Linnaei. Sunt dispus să dau imediat şase taleri pe el, dacă mi-l cedaţi, şi să-l împăiez pentru muzeul meu! Cine poate descrie uimirea cetăţenilor din Grünwiesel, când auziră aceste cuvinte ? — Cum ? O maimuţă, un urangutan în mijlocul nostru ? Tânărul străin nu e decât o maimuţă ordinară ? strigau ei, privindu-se unul pe altul, complet năuciţi de uimire. Nimănui nu-i venea să-şi creadă urechilor, bărbaţii începură să examineze animalul îndeaproape, dar situaţia rămânea neschimbată ; era o maimuţă şi nimic mai mult. — Dar cum e posibil aşa ceva ? strigă primăreasa. A citit de atâtea ori versuri la mine în casă, a mâncat ca toţi oamenii la mine la masă ! — Cum ! ? se înfurie soţia doctorului. Cum aşa ! ? A fost de atâtea ori invitat la mine la cafea, a discutat chestiuni savante cu soţul meu, a fumat! — E imposibil! strigau bărbaţii. A jucat popice cu noi, sus, la berăria dintre stânci, şi a discutat politică întocmai ca oricare dintre noi! — Şi cum se poate ? se văicăreau cu toţii. A dansat la toate balurile ! O maimuţă ? Cum se poate să fie o maimuţă ? E o minune, e o vrajă ! — Desigur, e o vrajă, e ceva drăcesc, mai spuse şi primarul, scoțând la iveală cravata nepotului sau mai bine-zis a maimuţei. Priviţi, în cravată se găseşte taina care-l făcea simpatic în ochii noştri. E o fâșie elastică de pergament cu tot felul de semne curioase pe ea. Mi se pare chiar că e scrisă în limba latină ; nu poate nimeni s-o descifreze ?   Pastorul, care era un om învăţat şi care pierduse multe partide de şah jucând cu nepotul, se apropie, examina pergamentul şi spuse : — Da’ de unde ! Numai literele sunt latine şi iată ce înseamnă : «Maimuţa asta e poznaşă, De muşcă-n măr e buclucaşă». Da, da, continuă el, e o înşelătorie infernală, un fel de vrajă, care se cuvine pedepsită în mod exemplar. Primarul era de aceeaşi părere ; prin urmare se îndreptă numaidecât spre casa străinului, care era desigur, un vrăjitor, în timp ce şase soldaţi purtau maimuţa ; era hotărât să-i ia pe loc un interogatoriu. Ajunseră în faţa casei pustii, înconjuraţi de o mulţime imensă, căci toată lumea voia să vadă ce o să se întâmple mai departe. Bătură în uşa casei, sunară, dar în zadar, nimeni nu se arătă. Primarul, care nu-şi mai putea stăpâni mânia, porunci să se spargă uşa şi pătrunse în camerele străinului. Aici însă nu mai găsi decât câteva vechituri. Străinul dispăruse. Pe masa lui de lucru se afla o scrisoare mare, sigilată, adresată primarului, care se grăbi s-o deschidă. Iată ce conţinea ea :          «Scumpi concetăţeni din Grünwiesel,   Când veţi citi aceste rânduri, nu voi mai fi printre voi şi veţi fi aflat de mult cine e şi de unde vine iubitul meu nepot. Aş dori ca gluma pe care mi-am permis-o să vă servească de învăţătură ; pe viitor, lăsaţi în pace un străin care vrea să trăiască după bunul lui plac. În ce mă priveşte, eu mă simţeam mult prea bine singur, ca să mă asociez veşnicelor voastre palavre, obiceiurilor voastre stupide, caraghioslâcurilor voastre. De aceea am crescut un tânăr urangutan, pe care l-am oferit în locul meu afecţiunii voastre. Rămâneți cu bine şi însuşiţi-vă, dacă puteţi, această învăţătură».   Cei din Grünwiesel se făcuseră de râs în faţa întregii ţări. Singura lor mângâiere era că fuseseră puşi în faţa unor situaţii supranaturale. Dar cel mai mult se ruşinau tinerii din oraş, care imitaseră obiceiurile urâte şi năravurile maimuţei. Din clipa aceea nu-şi mai sprijiniră niciodată coatele pe masă, nu se mai legănară cu scaunele, încetară să vorbească neîntrebaţi, lepădară ochelarii şi redeveniră amabili şi cuviincioşi ; iar dacă după aceea reapăreau la câte unul obiceiuri urâte sau caraghioase, cei din Grünwiesel se grăbeau să spună : — E o maimuţă ! Dar maimuţa adevărată, maimuţa care jucase vreme atât de îndelungată rolul unui tânăr cuconaş, a fost predată proprietarului muzeului de istorie naturală. Acesta o lasă să umble prin curte, o hrăneşte şi o arată străinilor ca pe o curiozitate : la el a rămas până în ziua de azi.   Când robul sfârși, în sală izbucniră râsete şi tinerii râseră şi ei. — Între aceşti oameni trebuie să fie unii foarte ciudaţi, zise unul din ei. Într-adevăr, mă simt mai bine la şeicul-muftiu din Alexandria decât cu preotul, primarul şi nevestele neghioabe din Grünwiesel ! — Ai vorbit drept, de bună seamă, încuviinţă tânărul negustor. N-aş vrea să stau pentru nimic în lume în străinătate. Pentru un turc sau un persan trebuie să fie îngrozitor să trăiască acolo. — Asta o s-o auziţi îndată, făgădui bătrânul. După câte mi-a spus supraveghetorul robilor, tânărul acela frumos ne va povesti o grămadă de lucruri din Franţa, căci a fost acolo multă vreme, deşi e musulman din naştere. — Care, acela din ultimul rând ? Într-adevăr, e păcat că şeicul îi dă drumul ! E cel mai frumos rob din toată ţara. Priviţi ce chip îndrăzneţ, ce ochi şi ce trup frumos are ! Ar putea să-l folosească la munci uşoare, să gonească muştele sau să poarte narghileaua. E o plăcere să ai o asemenea îndeletnicire şi, fără îndoiala, un astfel de rob e podoaba unei case. Îl are numai de trei zile şi vrea să-i dea drumul ? E o prostie, mare păcat!  — Nu-l judecaţi pe acela care e mai înţelept decât tot Eghipetul ! vorbi moşul cu tâlc. Nu v-am spus mai înainte ? Îi dă drumul fiindcă nădăjduieşte să câștige prin aceasta binecuvântarea lui Alah. Ziceţi că e frumos şi voinic ; într-adevăr aşa e. Fiul şeicului, fie ca Profetul să-l aducă înapoi în casa părintească, fiul şeicului era şi el un băiat frumos şi trebuie să fie acum mare şi voinic. Vreţi să-şi precupeţească aurul şi să dea drumul unui rob schilod, nădăjduind că-şi va recăpăta astfel fiul ? Cine vrea să facă ceva în viaţă s-o facă bine, sau deloc ! — Priviţi ! Ochii şeicului sunt aţintiţi asupra acestui rob. Am băgat de seamă lucrul acesta, urmărindu-l toată seara. În timpul povestirii, privirea lui se îndrepta mereu spre tânăr şi se oprea pe chipul lui mândru. Desigur că-i pare rău să-i dea totuşi drumul, — Nu gândi astfel despre el ! Crezi că-i pasă de o mie de galbeni, când adună în fiecare zi de trei ori pe atât ? zise bătrânul. Dar dacă privirea lui se opreşte cu durere asupra tânărului, de bună seamă că se gândește la fiul său, care tânjește între străini, şi se întreabă dacă nu s-o afla şi acolo vreun om milostiv care să-l răscumpere şi să-l trimită îndărăt la taică-său. — Se poate să ai dreptate, răspunse tânărul negustor, şi mi-e ruşine că nutresc întotdeauna gânduri rele şi josnice despre oameni, în loc, cum e mai bine, să am, ca dumneata, gânduri frumoase. Şi totuşi oamenii sunt îndeobşte răi; nu eşti de aceeaşi părere şi dumneata, moşule ? — Tocmai pentru că nu sunt de părerea asta, prefer să nutresc gânduri bune despre oameni, răspunse bătrânul. A fost o vreme când am simţit şi eu ca voi. Trăiam de pe o zi pe alta, auzeam tot felul de lucruri rele despre oameni, am suferit eu însumi multe neajunsuri de pe urma lor şi aşa am început să gândesc că toţi oamenii sunt răi. Dar deodată mi-a venit în minte că Alah, care e pe cât de înţelept pe atât de drept, n-ar putea îngădui ca asemenea făpturi ticăloase să vieţuiască pe acest frumos pământ. Am cugetat la tot ce-am văzut, la tot ce-am pătimit, şi iată că, până atunci, trecusem la răboj numai faptele rele, dar pe cele bune le uitasem. Nu băgasem de seamă când vreunul săvârșea o faptă milostivă, mi se părea firesc că familii întregi duc o viaţă plină de virtute şi sunt totdeauna de partea dreptăţii; dar cum auzeam de răutăţi, de cruzimi, mi le întipăream numaidecât în minte. Acum m-am schimbat; am început să privesc în jur cu alţi ochi; eram bucuros când vedeam că bunătatea nu înfloreşte chiar atât de rar cum crezusem la început; nu mă mai opream cu atâta atenţie la faptele mele sau, în tot cazul, nu le mai găseam atât de grozave. În felul acesta am învăţat să iubesc oamenii, am învăţat să gândesc despre ei numai lucruri bune, şi de atunci, mulţi ani de-a rândul, m-am înşelat mai rar când vorbeam pe cineva de bine sau când spuneam despre cineva că e zgârcit, sau josnic, sau nelegiuit. La aceste cuvinte bătrânul fu întrerupt de supraveghetorul robilor, care se apropie de el şi-i spuse : — Stăpânul meu, şeicul din Alexandria, Ali Banu, a văzut cu plăcere că te afli în casa lui şi te pofteşte să te apropii şi să te aşezi lângă el. Nu mică a fost mirarea tinerilor, văzând câtă cinste i se făcea bătrânului, pe care-l socotiseră un cerşetor; iar când acesta se îndepărtă ca să se aşeze lângă şeic, îl opriră pe supraveghetorul robilor, iar grămăticul îl întrebă : — Te rog din suflet, pe barba Profetului, să ne spui : cine este acest bătrân cu care am vorbit şi căruia şeicul îi dă atâta cinstire ? — Cum ? strigă supraveghetorul robilor şi, de mirare, îşi împreună mâinile. Nu-l cunoaşteţi pe acest om ? — Nu, nu ştim cine este. — Dar v-am zărit stând de vorbă cu el de câteva ori pe uliţă, şi stăpânul meu, şeicul, văzându-vă împreună, a spus nu de mult: «Aceşti tineri par a fi de treabă, dacă omul acesta îi socoteşte vrednici să-i asculte vorbele». — Dar spune odată : cine e ? strigă tânărul negustor plin de nerăbdare. — Fugiţi de-aici ! Vreţi să vă bateţi joc de mine, răspunse supraveghetorul robilor. În sala asta nu intră nimeni fără să fi fost poftit anume. Bătrânul i-a trimis azi vorbă şeicului că, dacă îngăduie, va aduce cu sine câțiva tineri, şi Ali Banu i-a răspuns că uşile casei sale îi sunt deschise. — Nu ne mai chinui atât. Pe viaţa mea, nu ştiu cine-i acest om ; l-am cunoscut din întâmplare şi am intrat în vorbă cu el. — Ei bine, atunci puteţi să vă socotiţi fericiţi, căci aţi vorbit cu un om învăţat şi vestit şi toţi cei de faţă vă cinstesc şi vă preţuiesc pentru aceasta. Nu e nimeni altul decât Mustafa, preaînţeleptul derviş. — Mustafa ! Preaînţeleptul Mustafa care l-a crescut pe fiul şeicului, care a scris atâtea cărţi pline de înţelepciune, care a călătorit prin toate ţările lumii ? Cu Mustafa am vorbit şi ne-am purtat cu el ca şi cum ar fi fost de seama noastră, fără nici un fel de cinstire ! Tinerii mai vorbiră o vreme despre basme şi despre bătrân, dervişul Mustafa. Se simţeau foarte mândri că un bătrân atât de vestit îi găsise vrednici să le acorde atenţia lui, iar deseori vorbise, ba chiar se ciorovăise cu ei.   Deodată supraveghetorul robilor veni la ei şi le spuse că şeicul doreşte să le vorbească. Tinerilor le bătea inima. Nu vorbiseră niciodată cu un om atât de însemnat, nici între patru ochi, necum de faţă cu atâta lume. Dar se stăpâniră, ca să nu se facă de râs, şi îl urmară pe supraveghetor la şeic. Ali Banu şedea pe o pernă frumoasă şi bea sorbet. Bătrânul şedea la dreapta lui; veșmântul său ponosit atingea pernele minunate, papucii lui sărăcăcioși călcau pe covorul persan scump, capul său frumos, ochii săi plini de demnitate şi de înţelepciune arătau că era vrednic să şadă lângă un om ca şeicul. Şeicul era foarte îngândurat şi bătrânul parcă-l mângâia şi-l îmbărbăta. Tinerii îşi ziceau că pesemne bătrânul îl sfătuise cu şiretenie pe şeic să-i cheme şi să stea de vorbă cu ei, ca să mai abată gândurile cernitului părinte. — Fiţi bineveniţi, tinerilor, rosti şeicul către ei, fiţi bineveniţi în casa lui Ali Banu. Bătrânul meu prieten a câştigat mulţumirea mea aducându-vă aici; totuşi sunt cam supărat pe el că nu v-a adus în faţa mea mai curând. Care dintre voi este tânărul grămătic ? — Eu, stăpâne, la porunca ta ! răspunse tânărul grămătic făcând o plecăciune adâncă,  cu braţele încrucişate pe piept. — Deci îţi place să asculţi poveşti şi citeşti cu drag cărţi cu stihuri frumoase şi cu zicători ? Tânărul se tulbură şi răspunse : — O, stăpâne, fără îndoială, în ceea ce mă priveşte, nu cunosc o îndeletnicire mai plăcută decât să-mi petrec ziua în acest fel. Îmbogăţeşte mintea şi alungă plictiseala. Dar fiecare cu gustul său ; de aceea, sigur că nu dojenesc pe nimeni care nu... — Bine, bine, îl întrerupse şeicul zâmbind, şi făcu semn celui de-al doilea. Tu cine eşti ? îl întrebă el. — Stăpâne, eu sunt ajutor la un vraci şi am tămăduit şi singur câțiva bolnavi. — Adevărat, răspunse şeicul, eşti un om căruia îi place să trăiască bine ; vrei să te ospătezi din când în când cu prietenii tăi şi să petreci, nu ? Am ghicit ? Tânărul se ruşina ; îşi dădu seama că fusese pârât, că bătrânul vorbise şi despre el. Dar îşi luă inima în dinţi şi răspunse : — O, da, stăpâne ! Socotesc că una din plăcerile vieţii este să petreci din când în când înconjurat de prieteni adevăraţi. Punga mea nu-mi îngăduie să-mi ospătez prietenii cu altceva decât cu pepeni verzi sau cu alte bucate ieftine, dar şi aşa suntem veseli. Şi e lesne de închipuit că am fi şi mai veseli dacă aş avea mai mulţi bani. Şeicului îi plăcu acest răspuns inimos şi el nu-şi putu stăpâni zâmbetul. — Care este tânărul neguţător ? întrebă el mai departe. Tânărul neguţător se plecă în faţa şeicului cu bună-cuviinţă, căci era un om cu creştere aleasă ; iar şeicul zise : — Dar tu ? Îţi plac cântările şi danţul ? Îi asculţi cu plăcere pe cântăreții destoinici şi priveşti cu bucurie când dănţuitorii îşi arată iscusinţa ? Tânărul neguţător răspunse : — Văd bine, stăpâne, că acest bătrân a dat în vileag toate neroziile noastre spre a te înveseli. Dacă a izbutit să te înveselească, sunt bucuros că ţi-am fost de folos. Cât despre cântări şi danţuri, ţin să mărturisesc că nu-i altceva care să-mi bucure mai mult inima. Dar să nu crezi, o, stăpâne, că ţi-am luat-o în nume de rău dacă înălţimea ta nu... — Destul, nu vorbi mai departe ! strigă şeicul, zâmbind şi apărându-se cu mâna. Fiecare după felul lui, vrei să zici, nu ? Dar acolo mai e cineva ; o fi cumva acela care ar dori atât de mult să călătorească ? Tu cine eşti, tinere ? — Sunt pictor, stăpâne, răspunse tânărul. Pictez privelişti pe pereţi şi pe pânze. Dorinţa mea e într-adevăr să călătoresc prin ţări străine, căci acolo se văd fel şi fel de ţinuturi care pot fi zugrăvite, şi ceea ce zugrăveşti după cele văzute e de obicei mai izbutit decât ceea ce lucrezi din închipuire. Şeicul se uită la chipeşii tineri şi privirea lui se mohorî. — Am avut şi eu odată un fiu iubit, spuse el, şi acum ar trebui să fie şi el de vârsta voastră. I-aţi fi putut fi tovarăşi şi însoţitori şi fiecare din dorinţele voastre s-ar fi îndeplinit de la sine. Cu unul ar fi citit, cu altul ar fi ascultat cântări, cu altul şi-ar fi adunat prietenii adevăraţi şi ar fi petrecut cu voie bună, iar cu pictorul l-aş fi lăsat să călătorească prin ţări frumoase şi aş fi fost sigur că s-ar fi întors întotdeauna la mine. Dar Alah n-a vrut aşa, şi eu mă supun voinţei sale fără să crâcnesc. Totuşi îmi stă în putere să vă îndeplinesc dorinţele şi să plecaţi cu inima bucuroasă din casa lui Ali Banu. Tu, învăţatul meu prieten, urmă el, întorcându-se spre grămătic, vei locui de acum încolo în casa mea şi te vei îngriji de cărţile mele. Mai poţi cumpăra ce vrei şi ce crezi că e vrednic de citit, şi singura ta treabă va fi să-mi povesteşti şi mie tind ai citit ceva foarte frumos. Tu, fiindcă îţi place o masă bună cu prieteni, vei fi supraveghetorul ospăţurilor mele. E adevărat că trăiesc singuratic şi fără bucurii, dar este de datoria mea, în slujba pe care o am, să chem din când în când în casa mea oaspeţi numeroşi. Vei avea grijă de toate în locul meu şi vei putea chema pe oricare dintre prietenii tăi; se înţelege că le vei da ceva mai bun decât pepeni. Pe tânărul negustor nu-l pot lua de la treburile sale: dar dănţuitorii, cântăreții şi muzicanţii mei, tinere prietene, te vor desfăta în fiecare seară cât ai să vrei. Îţi vor cânta şi dănţui după pofta inimii. Iar tu, spuse pictorului, vei vedea ţări străine — şi-ţi vei ascuţi privirea câștigând cunoştinţe noi. Vistiernicul meu îţi va da pentru cea dintâi călătorie, pe care o vei putea începe chiar mâine, o mie de galbeni, doi cai şi un rob. Du-te încotro te trage inima şi dacă vezi o privelişte frumoasă, aşterne-o pe pânză pentru mine. Tinerii rămaseră înlemniţi de uimire, muţi de bucurie şi de recunoştinţă. Voiră să sărute podeaua de sub picioarele mărinimosului şeic, dar el nu le îngădui. — Dacă vreţi să mulţumiţi cuiva, spuse el, mulţumiţi-i acestui înţelept care mi-a vorbit despre voi. El mi-a făcut şi mie plăcerea de a cunoaşte patru tineri ca voi. Dervişul Mustaf a nu voi însă să primească mulţumirile tinerilor. —  Iată, zise el, de ce nu trebuie niciodată să judecaţi pripit. V-am spus oare mai multe decât e adevărul despre acest om de suflet? —  Să mai ascultăm pe unul dintre robii cărora li se va da drumul, îl întrerupse Ali Banu, iar tinerii se duseră la locurile lor. În clipa aceea se ridică robul cel tânăr, care atrăsese luarea-aminte prin trupul lui zvelt, prin frumuseţea sa şi prin privirea-i îndrăzneaţă. Se plecă în faţa şeicului şi, cu un glas plăcut, începu să vorbească.  

    Povestea audio o ascultati aici.........https://latimp.eu/piticul-bucatar-povesti-audio-pentru-copii-de-wilhelm-hauff-basm-radiofonic/                                    Piticul Nas-Lung sau Piticul bucatar de Wilhelm Hauff — Stăpâne! Greşesc cei care cred că numai pe vremea lui Harun-al-Raşid, stăpânitorul Bagdadului, au fost zâne şi vrăjitori, greşesc cei care spun că sunt închipuite povestirile despre isprăvile duhurilor şi ale stăpânilor lor, isprăvi ce se cunosc din cele istorisite prin pieţele oraşelor. Zâne sunt şi astăzi, şi nu prea de mult eu însumi am fost martorul unei întâmplări în care, fără doar şi poate, s-au amestecat duhurile, după cum am să vă povestesc. Într-un oraş de seamă din ţara mea iubită, Germania, trăia cu mulţi ani înainte un cizmar cu soţia lui; el ducea o viaţă simplă şi cinstită. În timpul zilei şedea la colţul străzii şi cârpea ghete şi pantofi, ba făcea chiar şi încălţări noi, dacă îi cerea cineva acest lucru; dar atunci trebuia mai întâi să cumpere pielea, căci el era tare sărac şi nu avea nimic pus deoparte. Nevasta lui vindea zarzavaturi şi poame, care creşteau într-o grădiniţă de lângă poartă, şi mulţi oameni târguiau cu plăcere de la ea, fiindcă era îmbrăcată curat şi îngrijit şi ştia să-şi rânduiască frumos marfa. Cei doi soţi aveau un fiu chipeş, plăcut, voinic şi destul de înalt pentru cei doisprezece ani ai săi. De obicei, el şedea lângă maică-sa în piaţa de legume şi de multe ori ducea acasă la muşterii o parte din cumpărăturile făcute de femei sau bucătari de la taraba nevestei cizmarului. Rareori se întorcea fără o floare frumoasă, un ban sau o felie de cozonac, căci stăpânii bucătarilor se uitau cu plăcere la frumosul băiat şi îi dăruiau întotdeauna câte ceva. Într-o zi, nevasta cizmarului şedea ca de obicei în piaţă, având dinainte câteva coşuri cu varză şi alte legume, fel de fel de verdeţuri şi seminţe, iar într-un coşuleţ, pere timpurii, mere și caise. Micul Iacob — aşa se numea băiatul — şedea lângă ea şi lăuda marfa cu glas subţire: — Poftiţi la noi, domnilor, priviţi ce varză frumoasă, ce verdeţuri aromate! Avem pere timpurii, doamnelor, mere timpurii şi caise. Cine cumpără? Mama vinde ieftin! Astfel striga băiatul. În clipa aceea trecea prin piaţă o bătrână cam zdrenţăroasă; avea o faţă mică şi ascuţită, zbârcită de ani, ochi roşii şi un nas coroiat şi ascuţit, încovoiat spre bărbie; umbla sprijinită într-un toiag lung şi totuşi nu se putea spune că umblă, căci mai curând şchiopăta, luneca, se legăna părând că are la picioare nişte rotiţe şi că în orice clipă poate să se răstoarne cu nasul cel ascuţit în pământ. Nevasta cizmarului privi spre bătrână cu luare-aminte. Venise zi de zi vreme de şaisprezece ani în acea piaţă, dar nu văzuse până atunci niciodată acea făptură ciudată. Tresări fără voie văzând-o pe babă că se îndreaptă şchiopătând către ea şi se opreşte în faţa coşurilor. — Tu eşti Hanna, zarzavagioaica? întrebă baba, cu glas neplăcut şi croncănitor, clătinând neîncetat din cap. — Da, răspunse nevasta cizmarului. Doriţi să cumpăraţi ceva? — O să vedem, o să vedem! Ce de ierburi, ce de ierburi! Ai oare ce-mi trebuie mie! zise baba şi, aplecându-se peste coşuri, începu să răscolească prin ele cu mâinile ei pământii şi urâte; apucând verdeţurile, atât de frumos şi de îngrijit rânduite, cu degetele-i ca de păianjen, subţiri, le apropia când pe unele, când pe altele, de nasul ei lung şi le mirosea. Nevestei cizmarului i se rupea inima văzând cum răscoleşte baba verdeţurile ei dragi, dar nu îndrăzni să spună nimic, căci cumpărătorul era în drept să cerceteze marfa şi, în afară de asta, simţea o groază ciudată uitându-se la această femeie. După ce cotrobăi prin tot coşul, baba bombăni: — Marfă proastă, ierburi proaste, nu găsesc nimic din ceea ce vreau; era mult mai bine acum cincizeci de ani. Marfă proastă, marfă proastă! Aceste vorbe îl supărară pe micul Iacob. — Ascultă, eşti o babă neruşinată! strigă el înciudat, întâi îţi vâri degetele urâte şi negre în verdeţurile astea frumoase şi le striveşti, apoi le apropii de nasul tău lung, pentru ca nimeni dintre cei care te-au văzut să nu mai vrea să le cumpere, iar acum spui despre marfa noastră că e proastă, când însuşi bucătarul ducelui cumpără de la noi. Bătrâna se uită pieziş la inimosul băiat, izbucni într-un hohot de râs respingător şi zise cu glas răguşit: — Băiete, băiete! Îţi place, aşadar, nasul meu, frumosul meu nas lung? O să ai şi tu unul, din mijlocul obrazului până peste bărbie. În timp ce vorbea astfel, lunecă spre celălalt coş în care era aşezată varza. Apucă cu mâinile cele mai frumoase verze albe, le strânse până le strivi, apoi le aruncă talmeş-balmeş în coş şi spuse iar:  Marfă proastă, varză proastă! — Nu-ţi mai clătina atât de urât capul încoace şi încolo, strigă băiatul cu teamă, căci ai un gât subţire ca un cotor de varză şi s-ar putea frânge, şi atunci capul ar cădea în coş; cine ar mai vrea oare atunci să târguiască de acolo? — Nu-ţi plac gâturile subţiri? croncăni baba râzând. Tu să n-ai gât deloc, capul să-ţi stea înfipt între umeri ca să nu cadă de pe trupşorul cel mic!   — Nu mai trăncăni astfel de lucruri cu băiatul! spuse în sfârşit nevasta cizmarului supărată de atâta cotrobăit, privit şi mirosit. Dacă vrei să cumperi ceva, grăbeşte-te! Îmi goneşti toţi cumpărătorii. — Bine, fie cum spui tu! strigă baba, cu o privire duşmănoasă. Am să-ţi cumpăr verzele astea, pe toate şase; dar uite că mă sprijin în toiag şi nu pot căra nimic. Dă-i voie băieţelului tău să-mi ducă marfa acasă; am să-l răsplătesc. Băiatul nu vru să se ducă şi începu să plângă, căci îi era groază de bătrâna cea urâtă; dar maică-sa îi porunci cu toată asprimea să se ducă, socotind c-ar face un păcat s-o lase pe femeia aceea bătrână şi slabă să care singură atâta greutate; aproape plângând, băiatul făcu după cum i se poruncise, legă verzele într-o pânză şi plecă după bătrână, prin piaţă. Ea abia mergea şi le trebuiră aproape trei sferturi de ceas până ce ajunseră într-o mahala foarte îndepărtată a oraşului. În sfârşit se opriră în faţa unei căsuţe dărăpănate. Aici baba scoase un cârlig vechi şi ruginit din buzunar, îl vârî cu îndemânare într-o găurică din uşă şi, deodată, uşa se dădu, scârţâind, în lături. Dar ce uimit fu micul Iacob când păşi în casă! Pe dinăuntru,ea era minunat împodobită: tavanul şi pereţii erau de marmură, iar mobilele — din cel mai frumos abanos, bătute cu aur şi cu pietre şlefuite; podeaua însă era de sticlă şi atât de lustruită, încât băiatul alunecă şi căzu de câteva ori. Bătrâna scoase un fluieraș de argint din buzunar şi fluieră o melodie care răsună asurzitor prin toată casa.   Îndată se iviră câţiva cobai pe scări, şi tare se mai minună Iacob, văzându-i că merg în două labe, că au în picioare coji de nucă în loc de încălţări, că poartă veşminte omeneşti, iar pe cap au chiar pălărioare după ultima modă. — Unde mi-aţi pus papucii, netrebnicilor? strigă bătrâna si-i lovi cu toiagul, de săriră în sus urlând. Cât timp o să mai aştept? Ei se repeziră pe scări în sus şi se întoarseră cu o pereche       de coji de nucă de cocos, căptuşite cu piele, pe care le traseră cu îndemânare în picioarele bătrânei. Acum baba nu mai şchiopăta şi nu se mai poticnea. Aruncă toiagul şi alunecă cu repeziciune pe podeaua de sticlă, trăgându-l de mână pe micul Iacob după ea. În sfârşit se opri într-o odaie plină de fel de fel de lucruri casnice, aducând a bucătărie, deşi mesele din lemn de mahon şi canapelele acoperite cu covoare scumpe s-ar fi potrivit mai bine într-o încăpere de zile mari. — Stai jos, băiete, spuse bătrâna prietenos, aşezându-l în colţul unei canapele şi punând o masă în faţa lui, astfel încât să nu mai poată ieşi. Stai jos, ai cărat o povară grea: capetele de oameni nu sunt atât de uşoare, nu sunt deloc uşoare, — Mătuşă, de ce vorbeşti aşa de ciudat? strigă băiatul. E adevărat că sunt obosit, dar eu am cărat verze, verzele pe care le-ai cumpărat de la mama. — Ehei, te înşeli! râse baba şi, ridicând capacul coşului, scoase de păr un cap de om. Băiatul înlemni de spaimă; nu putea înţelege ce se întâmplase, dar se gândi la maică-sa. „Dacă află cineva de aceste capete omeneşti, îşi zise el, desigur că o vor învinovăţi pe ea“. — Fiindcă eşti atât de cuminte, trebuie să te răsplătesc, mormăi bătrâna. Ai un pic de răbdare şi am să-ţi gătesc o supuşoară de care o să-ţi aminteşti toată viaţa. Vorbind astfel, baba fluieră iar. Veniră mai întâi o mulţime de cobai în veşminte omeneşti; în faţă purtau şorţuri de bucătărie, iar de cingătorile lor atârnau linguri de amestecat şi cuţite de bucătărie; în urma lor ţopăiau în două labe o mulţime de veveriţe, cu şalvari turceşti largi şi pe cap cu căciuliţe verzi de catifea. Păreau să fie ajutoarele de bucătar, căci se căţărară cu mare iuţeală pe pereţi şi aduseră tigăi şi crătiţi, ouă şi unt, verdeţuri şi făină şi le aşezară pe plită; în vremea asta, baba aluneca mereu cu papucii ei de nucă de cocos încoace şi încolo şi băiatul văzu că-şi dădea osteneala să-i gătească ceva bun. Focul începu curând să duduie, tigaia prinse să sfârâie şi să fumege, un miros plăcut se răspândi prin odaie, iar baba alerga în sus şi în jos, cu veveriţele şi cu cobaii după ea, vârându-şi nasul ei lung în oală de câte ori trecea pe lângă plită. În sfârşit, fiertura începu să clocotească, din oală se înălţară aburi, iar spuma dădu în foc. Atunci ea trase oala la o parte, umplu o ceaşcă de argint cu supă şi o puse în faţa micului Iacob. — Aşa, băiete, aşa, zise ea, mănâncă supuşoara şi o să ai tot ce ţi-a plăcut atât de mult la mine. Ai să ajungi un bucătar priceput, ai să fii şi tu cineva, dar buruiana nu, buruiana n-ai să o găseşti niciodată. De ce n-a avut-o mama ta în coş? Băiatul nu pricepea bine ce-i spunea şi privea cu tot mai multă luare-aminte supa, care-i plăcea nespus. Maică-sa îi gătise multe bucate gustoase, dar nici una nu-i plăcuse atât de mult. Din supă se înălţa un miros plăcut de verdeţuri şi de mirodenii; era în acelaşi timp şi dulce, şi acrişoară, şi foarte tare. În timp ce sorbea ultimele picături din minunata fiertură, cobaii aprinseră tămâie arabă, care se răspândi în nori albăstrui prin odaie; norii se îngroşară din ce în ce şi se lăsară în jos. Mirosul de tămâie îl ameţi pe băiat; zadarnic îşi spunea că trebuie să se întoarcă la mama lui; cu cât se îndemna mai mult, cu atât îl cuprindea toropeala şi, în cele din urmă, adormi dus pe canapeaua bătrânei. Visă ceva ciudat. I se păru că baba îl dezbracă şi îl înveleşte în piele de veveriţă, că el începe să sară, să se cațere ca o veveriţă, că se plimbă cu celelalte veveriţe şi cu cobaii, care erau nişte făpturi foarte cuminţi şi aşezate, şi că face cu ele slujbă la bătrână. La început fu folosit numai ca lustragiu, adică trebuia să ungă cu ulei nucile de cocos pe care baba le purta ca papuci, să le frece până începeau să strălucească. Deoarece în casa părintească fusese adeseori pus la asemenea treburi, era îndemânatic; cam după un an — aşa visă el mai departe — îl folosiră la treburi mai grele; împreună cu alte veveriţe trebuia să prindă firicelele de praf din soare, iar când se strângeau destule, să le cearnă prin cea mai fină sită de păr. Baba socotea că nu-i pe lume ceva mai bun ca firicelele de praf şi, neputând să mestece bine din pricină că era ştirbă, punea să i se facă pâine din firicelele de praf din soare.  După încă un an fu mutat între slujitorii care strângeau apă de băut pentru bătrână. Să nu credeţi că pentru asta săpau vreun puţ sau puneau un butoi în curte ca să curgă în el apă de ploaie; făceau ceva mult mai năstruşnic: veveriţele şi Iacob împreună cu ele trebuiau să culeagă rouă de pe trandafiri cu ajutorul unor coji de alune; această rouă o bea bătrâna. Deoarece bea mult, „sacagiii" trudeau din greu. După încă un an, fu pus la treburi casnice; avea însărcinarea să cureţe podelele; cum acestea erau din sticlă, pe care se cunoştea orice boare, treaba nu era uşoară. Trebuia să frece cu peria şi să-şi lege cârpe de picioare, alunecând astfel prin odaie. În al patrulea an fu mutat în sfârşit la bucătărie. Aceasta era o slujbă de cinste, la care se ajungea după încercări îndelungate. Iacob sluji acolo ca ucenic până ce ajunse meşter de prăjituri şi capătă o îndemânare şi o iscusinţă atât de mari în tot ce privea gătitul bucatelor, încât se mira deseori de sine însuşi; cele mai grele mâncăruri, plăcinte cu două sute de feluri de arome, supe din toate verdeţurile pământului pe toate le învăţă, pe toate se pricepea acum să le facă repede şi bine. Trecuseră astfel vreo şapte ani de când se afla în slujba bătrânei, când, într-o zi, aceasta, scoţându-şi papucii de cocos şi luând coşul şi toiagul ca să iasă în oraş, îi porunci să cureţe un pui, să-l umple cu verdeţuri şi să-l rumenească bine până se va întoarce ea. Băiatul îi îndeplini poruncile cu toată iscusinţa. Suci gâtul puiului, îl opări cu apă clocotită, îi smulse cu îndemânare penele, îl curăţă de tuleie până ce pielea lui deveni netedă şi moale, apoi îi scoase măruntaiele. După aceea se apucă să aleagă verdeţurile cu care avea să umple puiul. În cămara de verdeţuri zări de data aceasta un dulăpior în perete a cărui uşă era pe jumătate deschisă şi pe care nu-l mai văzuse până atunci. Curios, se apropie să vadă ce se află înăuntru şi zări o mulţime de coşuleţe din care ieşea un miros tare şi plăcut. Deschise unul din coşuri şi găsi în el nişte ierburi de o formă şi culoare cu totul neobişnuite. Tulpina şi frunzele erau verzi-albastre şi aveau în vârf o floricică de un roşu-aprins, tivit cu galben; se uită gânditor la floare şi apoi o mirosi. Mirosea tot atât de tare ca supa pe care i-o gătise bătrâna. Mireasma era însă atât de puternică, încât băiatul începu să strănute din ce în ce mai nestăvilit şi, strănutând, se trezi în cele din urmă. Era culcat pe canapeaua bătrânei. Se uită uimit împrejur. „Cât de adevărat pare visul! îşi spunea el. Aş fi putut jura că mă preschimbasem într-o netrebnică de veveriţă, într-un semen al cobailor şi al altor lighioane, şi apoi că ajunsesem un bucătar iscusit. Ce-o să mai râdă mama când am să-i povestesc! Dar n-are să se supere că am dormit într-o casă străină, în loc s-o ajut la piaţă?" Cu acest gând se ridică, voind să plece; trupul îi înţepenise din pricina somnului, mai ales ceafa, căci nu-şi putea mişca bine capul încoace şi încolo; îi venea să râdă de el însuşi că era atât de ameţit de somn, încât, în fiecare clipă, fără să-şi dea seama, ba se lovea cu nasul de un dulap, ba de un perete sau, când se întorcea repede, se izbea cu el de clanţa uşii. Veveriţele şi cobaii alergau scâncind în jurul lui, ca şi când ar fi vrut să-l petreacă; ajuns în prag, el îi pofti chiar s-o facă, fiind făpturi drăgălaşe, dar ele fugiră înapoi în casă, pe cojile lor de nucă, şi le auzi numai de departe vaietele. Partea aceasta a oraşului unde îl dusese bătrâna era destul de îndepărtată şi Iacob abia izbuti să se descurce prin ulicioarele înguste, unde oamenii începură să se îmbulzească spre a vedea, după cum i se păru lui, un pitic ce se arătase prin apropiere; pretutindeni auzi strigăte: — Hei, ia priviţi ce pitic pocit! De unde o veni? Vai, ce nas lung are, şi ce cap lipit de umeri, ce mâini urâte, pământii! În alte ocazii ar fi vrut şi el să-l vadă, căci îi plăcea foarte mult să privească uriaşi, pitici şi orice pocitanie ciudată; dar acum trebuia să se grăbească ca să ajungă la maică-sa. Când ajunse în piaţă, îl cuprinse teama. Mama lui şedea încă acolo şi mai avea destule fructe în coş — deci el nu dormise prea mult — dar de departe i se păru că era foarte mâhnită; nu mai îndemna trecătorii să cumpere, ci îşi sprijinea capul în mâini şi, când el se apropie, i se păru că era mai palidă ca de obicei. Băiatul şovăi, neştiind ce să facă; în sfârşit, îşi luă inima în dinţi, se strecură prin spate, puse cu gingăşie mâna pe braţul ei şi spuse: Ce ai, mămico? Eşti supărată pe mine? Femeia se întoarse spre el, dar se dădu înapoi cu un ţipăt de groază: — Ce vrei de la mine, pitic pocit? strigă ea. Hai, pleacă de-aici! Nu-mi plac asemenea glume prosteşti. — Ce-i cu tine, mamă? întrebă Iacob speriat. Desigur, nu te simţi bine; de ce vrei să-ţi alungi fiul? — Ţi-am mai spus, vezi-ţi de drum! răspunse Hanna mânioasă. De la mine nu vezi nici un ban pentru şolticăriile tale, stârpitură! — Într-adevăr, Dumnezeu i-a luat minţile! îşi spuse băiatul amărât, ca pentru sine. Cum să fac acum ca s-o duc acasă? Dragă mămico, fii înţelegătoare, uită-te bine la mine! Sunt fiul tău, Iacob al tău. — Gluma asta mi se pare prea deşucheată! strigă Hanna vecinei, ia te uită, piticul ăsta urât stă aici, îmi goneşte toţi muşterii şi-şi bate joc de nenorocirea mea, zicând: «Eu sunt Iacob, fiul tău.» Neruşinatul! Atunci vecinele se sculară în picioare şi începu să-l ocărască cum le venea mai bine — şi ştiţi cât de straşnic se pricep precupeţele la asta — făcându-l cu ou şi cu oţet, strigându-i că-şi bate joc de nenorocirea bietei Hanna, al cărei frumos băiat fusese răpit acum şapte ani, şi ameninţându-l cu toatele că vor sări la ei să-l zgârie, dacă n-o să plece de îndată. Sărmanul Iacob nu ştia ce să mai zică despre toate astea. După cum era încredinţat, în dimineaţa aceea fusese, ca de obicei, cu maică-sa în piaţă, o ajutase să aşeze fructele, apoi plecase cu baba acasă la ea, mâncase supă, dormise puţin, iar acum se înapoiase, mama şi vecinele spuneau însă că între timp se scurseseră şapte ani şi îi strigau pitic pocit! Ce se întâmplase oare cu el?  Când văzu că maică-sa nu vrea să mai ştie de el, ochii i se umplură de lacrimi şi coborî strada amărât, spre dugheana unde, peste zi, tatăl său peticea încălţămintea. «Să văd, se gândi în sinea lui, dacă nici el nu mai vrea să ştie de mine. Am să mă aşez în prag şi am să vorbesc cu el.» Când ajunse la dugheana cizmarului, se opri în prag şi privi înăuntru. Meşterul lucra atât de zorit, încât nici nu-l văzu. Dar când îşi aruncă întâmplător ochii spre uşă, scăpă din mâini pantoful, aţa şi sula şi strigă îngrozit:   — Pentru numele lui Dumnezeu, ce-i arătarea asta, ce-i pocitania asta? — Bună seara, meştere! zise băiatul, intrând în atelier. Cum o mai duci? — Prost, prost, domnişorule, răspunse tatăl, spre mirarea lui Iacob, părând că nu-l recunoaşte nici el. Nu mă mai ajută mâinile. Sunt atât de singur, îmbătrânesc şi totuşi nu-mi dă mâna să-mi iau un ajutor. — Nu ai un fiu care să-ţi ajute din când în când la lucru? întrebă băiatul mai departe. — Am avut unul, îl chema Iacob; acum ar fi fost un flăcău înalt şi sprinten, şi ar fi avut douăzeci de ani. El m-ar fi ajutat straşnic. De, aşa mai ziceam şi eu! De la doisprezece ani se dovedise harnic şi îndemânatic, prinsese şi ceva din meserie; era chipeş şi plăcut în purtări; el mi-ar fi adus muşterii atât de mulţi că n-aş mai fi peticit încălţări, ci aş fi făurit numai ghete noi! Dar aşa se întâmplă în viaţă! — Şi unde ţi-e băiatul? întrebă Iacob pe taică-su cu voce tremurătoare. — Dumnezeu ştie, răspunse acesta. Acum şapte ani, da, atât e de atunci, ne-a fost furat din piaţă. —  Acum şapte ani! strigă Iacob îngrozit. — Da, domnişorule, acum şapte ani! Îmi amintesc ca astăzi cum a venit nevasta acasă, plângând şi văicărindu-se că l-a aşteptat toată ziua să se înapoieze, că l-a căutat şi a întrebat peste tot, dar nu l-a mai găsit. Eu am ştiut şi am spus totdeauna că o să se întâmple ceva; Iacob era un băiat chipeş, nimic de zis, iar nevastă-mea se mândrea cu el şi îi plăcea când oamenii îl lăudau. Adeseori îl trimitea cu zarzavaturi sau cu alte celea în case avute. Şi nu făcea rău, căci era întotdeauna bine răsplătit. Dar eu îi spuneam mereu: «Ai grijă, oraşul e mare, în el locuiesc mulţi oameni răi, ai grijă de Iacob!» Şi aşa cum am spus, aşa s-a întâmplat. O dată a venit în piaţă o femeie bătrână şi urâtă, s-a tocmit pentru fructe şi zarzavaturi şi, la urmă a cumpărat atâtea verze, încât nu le-a putut duce singură. Nevastă-mea, miloasă, a trimis băiatul s-o ajute. Şi din clipa aceea nu l-am mai văzut.  Şi zici că de atunci au trecut şapte ani? — Şapte ani se împlinesc la primăvară. L-am căutat, am întrebat de el din casă în casă, şi fiindcă mulţi îl cunoşteau pe drăgălaşul copil şi-l îndrăgiseră, l-au căutat împreună cu noi, dar totul a fost în zadar. Nimeni n-o cunoştea pe femeia care cumpărase zarzavatul, doar o bătrână de nouăzeci de ani spunea că s-ar putea să fi fost zâna cea rea a buruienilor, care vine în oraş o dată la cincizeci de ani pentru fel şi fel de cumpărături. Astfel vorbi tatăl lui Iacob, bătând în acelaşi timp zdravăn la pantof şi trăgând sfoara cu amândouă mâinile. Băiatul pricepu încetul cu încetul ce se întâmplase cu el şi anume că nu visase, ci chiar trăise şapte ani la zâna cea rea, slujind-o în chip de veveriţă. Mânia şi durerea îi umplură inima, mai-mai s-o spargă. Şapte ani din viaţă îi răpise baba. Şi ce dobândise în schimb? învăţase să cureţe papuci din coji de nucă de cocos şi să lustruiască pardoseala de sticlă a unei odăi?! învăţase de la cobai toate tainele bucătăriei?! Rămase aşa o bună bucată de vreme, gândindu-se la soarta sa; în cele din urmă, tatăl său îl întrebă: — Doriţi poate să vă lucrez ceva, domnişorule? O pereche de pantofi noi cumva? Sau, adăugă el zâmbind, o îmbrăcăminte pentru nas, poate? — Ce-ai cu nasul meu? întrebă Iacob. Ce nevoie am de o îmbrăcăminte pentru el? — Ei, răspunse cizmarul, fiecare cum crede, dar trebuie să-ţi spun: dacă aş avea un nas atât de urât, mi-aş face o îmbrăcăminte din piele trandafirie şi lucioasă. Priveşte bucata asta de piele! Ce frumoasă e! E adevărat că ţi-ar trebui un cot cel puţin, dar ţi-ar apăra bine nasul, domnişorule; nu te-ai mai lovi de orice uşcior, de orice trăsură de care ai vrea să te fereşti. Tânărul înlemni de spaimă; îşi pipăi nasul: era gros şi lung de două palme! Aşadar, astfel îl sluţise baba; de aceea nu-l recunoscuse mamă-sa, de aceea i se spunea pitic pocit! — Meştere! se adresă el cizmarului, aproape plângând. N-ai vreo oglindă la îndemână, ca să mă pot privi? — Domnişorule, răspunse tată-său cu gravitate, n-ai un chip cu care să te poţi mândri şi n-ai de ce să te uiţi în fiece clipă în oglindă. Ăsta-i un obicei caraghios; dezvaţă-te de el. — Vai, lasă-mă să mă uit în oglindă! strigă băiatul. Nu din fudulie, fii sigur. — Nu-mi mai bate capul, că n-am nici o oglindă; nevasta are o oglinjoară, dar nu ştiu unde o pune. Dacă vrei să te vezi totuşi în oglindă, uite, peste drum stă Urban, bărbierul; el are o oglindă, de două ori cât capul dumitale; acolo poţi să te priveşti cât vrei. Şi acum, bună ziua! Vorbind astfel, tatăl îl scoase uşurel din prăvălie, închise uşa în urma lui şi se aşeză din nou la lucru. Îndurerat, tânărul se duse peste drum, la Urban bărbierul pe care-l cunoştea de mult. — Bună dimineaţa, Urban, îi spuse el. Am venit să te rog ceva. Fii bun şi lasă-mă să mă uit puţin în oglinda dumitale. — Poftim, cu plăcere! strigă bărbierul râzând, iar muşterii săi, cărora trebuia să le radă barba, începură să râdă în hohote şi ei. Eşti o mândreţe de băiat: subţire şi gingaş, cu gâtişor ca de lebădă, cu mânuţe de prinţesă şi cu năsucul cârn, nici că se află altul mai frumos! Eşti tare mândru de el, desigur: hai, uită-te cât pofteşti! Nu vreau să se spună despre mine că din pizmă nu te-am lăsat să te uiţi în oglinda mea! La vorbele bărbierului, frizeria răsună în hohote de râs. Între timp, tânărul se apropie de oglindă şi se privi. Ochii i se umplură de lacrimi:  «Da, scumpă mamă, aşa, într-adevăr, n-ai putut să-l recunoşti pe Iacob al tău, îşi spuse el în gând. Nu astfel arăta el în zilele fericite când te mândreai cu el în faţa oamenilor!» Avea nişte ochi mici ca de porc, iar nasul uriaş îi atârna peste gură până la bărbie; gât părea că nu are deloc, căci capul era înfipt adânc între umeri şi când îl mişca la dreapta sau la stânga, simţea că-l doare rău; era tot atât de înalt ca şi acum şapte ani, când avusese doisprezece ani — dar între doisprezece şi douăzeci de ani, în loc să crească în înălţime ca toţi oamenii, el crescuse în lăţime; spatele şi pieptul i se lăţiseră, arătând ca un sac mic, dar bine îndesat; trupul lui greoi se sprijinea pe nişte picioruşe slabe, ce păreau neputincioase să susţină atâta greutate; în schimb, cu atât mai lungi îi erau braţele ce atârnau de-a lungul trupului; erau la fel de lungi ca şi ale unui om în toată firea; mâinile îi erau butucănoase şi pământii, iar degetele lungi ca fusele, şi când le întindea putea atinge pământul fără să se aplece, Astfel arăta acum Iacob; el era acest pitic slut. Îşi aminti de dimineaţa aceea când bătrâna se apropiase de coşurile mamei sale. Toate cele de care-şi bătuse joc atunci — nasul lung, degetele urâte — le avea şi el acum; numai gâtul deşirat şi tremurător al babei nu-l avea. — Ei, prinţişorule, te-ai uitat destul? întrebă bărbierul, care se apropiase de el şi-l privea râzând, într-adevăr, să vrei să visezi asemenea arătare caraghioasă şi n-ai putea. Hei, flăcăiașule, iată ce părere am eu: în frizeria mea intră destui muşterii, dar în ultimul timp nu atâţia câţi aş dori eu. Asta, fiindcă vecinul meu, bărbierul Spumă, a adus nu ştiu de unde un uriaş care atrage muşteriii. Ei bine, un uriaş nu-i lucru mare; un omuleţ ca tine e însă altceva. Intră la mine în slujbă, piciule; o să ai casă, masă, simbrie, îmbrăcăminte, de toate: pentru asta, te aşezi dimineaţa în faţa uşii, chemi oamenii înăuntru, îmi faci clăbucul şi pui muşteriilor şervetul la gât! Fii sigur c-o să ne înţelegem bine amândoi. O să am mai mulţi muşterii decât cel cu uriaşul şi toţi, cu plăcere, or să-ţi dea un bacşiş.  Tânărul se mânie în sinea sa auzind acea propunere de a sluji drept momeală la un bărbier. Dar oare nu trebuia el să îndure batjocura cu răbdare? De aceea, foarte liniştit, îi spuse bărbierului că nu avea timp pentru astfel de îndeletniciri şi-şi văzu de drum. Dacă femeia cea rea îi sluţise trupul, nu avusese nici o putere asupra minţii sale; Iacob îşi dădea prea bine seama că nu mai gândea şi simţea ca acum şapte ani; în acest răstimp se făcuse mai deştept, mai înţelegător; nu-şi căina frumuseţea pierdută, nici trupul hâd; îl mâhnea numai faptul că fusese gonit de la uşa tatălui său ca un câine de pripas. De aceea hotărî să mai facă o încercare la maică-sa. Ajuns în piaţă, se apropie de ea şi o rugă să-l asculte liniştită. Îi aminti de ziua când plecase cu bătrâna, îi vorbi de toate întâmplările copilăriei sale, îi povesti apoi cum slujise şapte ani la o iazmă, ca veveriţă, şi cum l-a sluţit că-şi bătuse atunci joc de ea. Nevasta cizmarului nu mai ştia ce să creadă. Toate amintirile din copilărie pe care i le povestise se potriveau, dar când îi spuse că a fost veveriţă timp de şapte ani, strigă: Nu se poate, nu există iazme! Şi când îl privea, îi era silă de pocitania de pitic şi nu-i venea să creadă că putea fi feciorul ei. În sfârșit, socoti că cel mai bun lucru era să vorbească cu bărbatul ei despre toate acestea. Îşi strânse coşurile şi îl pofti să vină cu ea. Astfel ajunseră la dugheana cizmarului. — Ia ascultă, îi zise acestuia, dumnealui spune că e Iacob, fiul nostru pierdut. Mi-a povestit cum a fost furat acum şapte ani şi cum a fost vrăjit de o iazmă. — Aşa? o întrerupse cizmarul mânios. Ţi-a istorisit el asta? Stai tu pişicherule! Eu i-am povestit despre toate acum un ceas şi a alergat la tine să te înşele! Zici că eşti vrăjit, băieţaş? Stai că dezleg eu vraja! Şi luând o legătură de curele pe care tocmai le tăiase, se repezi la băiat şi începu să-l croiască pe spinare şi peste braţele cele lungi, încât acesta izbucni în ţipete de durere şi o luă la fugă, plângând.  În acel oraş, ca pretutindeni, erau puţine suflete miloase care să vină în ajutor unui nenorocit, care mai era şi slut pe deasupra. Şi, astfel, nefericitul pitic răbdă toată ziua de foame şi de sete, iar seara fu nevoit să se aciueze pe treptele tari şi reci ale unei biserici. Dar când razele soarelui îl treziră a doua zi dimineaţa, el chibzui cum să-şi câştige pâinea, căci taică-său şi maică-sa îl alungaseră. Era prea mândru ca să slujească drept momeală la un bărbier, nu voia să fie privit ca un caraghios pentru bani; dar de ce să se apuce? Atunci îşi aminti că, sub înfăţişarea de veveriţă, învăţase să gătească foarte bine; credea pe drept cuvânt că putea întrece mulţi bucătari; se hotărî deci să-şi folosească cunoştinţele. De aceea, de îndată ce străzile prinseră viaţă şi ziua de muncă începu, el intră mai întâi în biserică şi-şi făcu rugăciunea de dimineaţă, apoi o porni la drum. Prinţul, stăpânitorul acelei ţări, era un mâncăcios bine cunoscut şi un iubitor de ospeţe, căruia îi plăceau bucatele alese; drept care îşi aducea bucătarii din toate colţurile lumii. Tânărul se îndreptă spre castelul lui. Când ajunse la poarta dinafară, paznicii îl întrebară ce doreşte şi începură să-l ia în bătaie de joc; el însă întrebă de mai-marele bucătarilor. Ei se porniră pe râs şi-l conduseră în curte; pe unde trecea, slujitorii se opreau, se uitau după el, râdeau şi porneau în urma lui, aşa încât, încetul cu încetul, se strânse un alai mare de slujitori de toate felurile care se îndreptau spre scările palatului: grăjdarii zvârliră ţesalele, ştafetele veniră în goană, cei ce băteau covoarele se opriră — toţi se îmbrânceau şi dădeau fuga; se stârni o învălmăşeală, de parcă duşmanul s-ar fi aflat în faţa porţilor, iar văzduhul vui de strigăte: Un pitic, un pitic! Aţi văzut piticul?   Atunci se ivi în uşă supraveghetorul palatului, mânios, cu un gârbaci uriaş în mână: — Hei, blestemaţilor, de ce faceţi atâta gălăgie? Nu ştiţi că stăpânul doarme încă? Vorbind astfel, el roti gârbaciul prin aer şi-l lăsă să cadă cu putere pe spinările unor grăjdari şi paznici.  — Stăpâne, strigară ei, nu vezi? Aducem un pitic, un pitic cum nu s-a mai văzut! Dând cu ochii de prichindel, supraveghetorul palatului îşi stăpâni cu greu râsul, temându-se ca nu cumva, râzând, să-şi piardă fala. De aceea îi goni pe toţi cu biciul, îl chemă pe pitic înăuntru şi-l întrebă ce doreşte. Când auzi că vrea să vorbească cu mai-marele bucătarilor, zise: — Nu, fiule; la mine, la supraveghetorul casei, trebuie să vii. Vrei să te faci măscăriciul prinţului, nu-i aşa? — Nu, domnule, răspunse piticul. Sunt un bucătar priceput şi cunosc fel de fel de mâncăruri alese; duceţi-mă la mai-marele bucătarilor, poate o avea nevoie de mine. Fie după voia ta, mititelule. Între noi fie vorba, eşti un băietan fără minte. La bucătărie! Ca măscărici n-ai munci mai nimic; ai mânca, ai bea după pofta inimii şi ai căpăta haine frumoase. Dar hai să vedem dacă te pricepi atât de bine la gătit ca să fii bucătarul prinţului; iar ca ajutor de bucătar ar fi păcat să-ţi pierzi vremea. Cu aceste cuvinte, supraveghetorul palatului îl luă de mână şi-i duse spre încăperile mai-marelui bucătarilor. — Cinstite domn, spuse acestuia piticul şi făcu o plecăciune atât de adâncă, încât atinse covorul cu nasul, nu aveţi nevoie de un bucătar iscusit? Meşterul bucătar îl privi din cap până în picioare, apoi izbucni în râs. — Cum? strigă el. Tu, bucătar? Crezi că aici sunt plite atât de joase ca să te poţi tu uita pe ele chiar dacă te-ai ridica în vârful picioarelor şi ţi-ai întinde capul dintre umeri? Măi mititelule! Cine te-a trimis la mine ca să te faci bucătar şi-a bătut joc de tine. Astfel vorbi mai-marele bucătarilor râzând, şi împreună cu el râseră supraveghetorul palatului şi toţi slujitorii ce se aflau în încăpere. Piticul însă nu se dădu bătut. — Ce preţ are un ou sau două, puţin sirop şi vin, făină şi mirodenii într-o casă unde ele se află din belşug? zise el. Porunciţi-mi să vă prepar ceva să vă lingeţi pe degete, făceţi-mi rost de cele ce-mi trebuie şi am să pregătesc totul repede în faţa dumneavoastră. Parcă văd că o să spuneţi: „Straşnic bucătar !” Aşa glăsui tânărul şi tare ciudat îi mai străluceau ochişorii, iar nasul lung i se bălăbănea încoace şi încolo şi îşi mişca degetele subţiri în timp ce vorbea. — Fie! strigă meşterul bucătar şi-l luă pe supraveghetor de braţ. Fie, de dragul unei glume, să mergem la bucătărie. Trecură prin mai multe săli şi coridoare şi ajunseră în sfârşit la bucătărie. Aceasta era o clădire înaltă şi largă, foarte frumos orânduită; focul ardea neîncetat în douăzeci de cuptoare, printre care curgea un pârâiaş limpede, în ale cărui ape zburdau peşti; merindele ce trebuiau să fie tot timpul la îndemână se aflau aşezate în dulapuri de marmură şi lemn scump, iar la dreapta şi la stânga se înşirau zece săli în care găseai tot ce era mai bun şi mai gustos în toate ţările, începând cu Ţara francilor şi până în ţara lui Soare-Răsare. Ajutoarele alergau în toate părţile mânuind cazane şi crătiţi, polonice şi furculiţe; când intră mai-marele lor în bucătărie, toţi rămaseră nemişcaţi; se auzea numai pârâitul focului şi susurul apei. — Ce-a poruncit măria-sa astăzi, pentru gustarea de dimineaţă? întrebă mai-marele pe cel dintâi bucătar, un om în vârstă. — Stăpâne, a binevoit să ceară supă daneză şi perişoare roşii de Hamburg. — Bine, zise mai-marele bucătarilor. Ai auzit ce doreşte stăpânul să mănânce? Te încumeţi să găteşti aste bucate greu de făcut? Perişoarele n-o să le izbuteşti în nici un caz; felul în care se fac e secret.   — Nimic mai uşor, răspunse piticul, spre uimirea tuturor, căci gătise deseori aceste bucate când era veveriţă. Nimic mai uşor! Pentru supă să mi se dea cutare şi cutare ierburi, mirodenii, untură de mistreţ, rădăcini şi ouă; iar pentru perişoare, cutare şi cutare, zise el mai încet ca să-l audă numai mai-marele şi cel dintâi bucătar pentru perişoare îmi trebuie patru feluri de carne, puţin vin, untură de raţă, ghimber şi o anumită buruiană ce se numeşte alinarea-stomacului. — Ei, pe sfântul Benedict! La ce vrăjitor ai învăţat? strigă bucătarul uimit. Ai spus totul întocmai, iar despre buruiana alinarea-stomacului n-am ştiut nici noi; da, asta are să facă perişoarele şi mai gustoase. Eşti o minune de bucătar! — Asta n-aş fi crezut-o, spuse mai-marele bucătarilor. Dar să-l lăsăm să încerce. Daţi-i ce-a cerut, vase şi de toate, şi lăsaţi-l să pregătească mâncarea. Porunca se îndeplini şi totul fu pregătit pe plită; dar iată că piticul abia de ajungea cu nasul până la plită. De aceea fură puse alături câteva scaune, deasupra lor o lespede de marmură, iar mica făptură fu poftită să-şi înceapă treaba. În jur, într-un cerc mare, stăteau bucătarii, ajutoarele de bucătar, rândaşii şi tot felul de slugi, privind şi minunându-se cât de repede şi de uşor se mişcau mâinile, cât de curat şi de frumos pregăteşte totul. Când fu gata cu toate, porunci să se pună cratițele pe foc şi să fie lăsate să fiarbă până va striga el; apoi începu să numere: unu, doi, trei şi aşa mai departe, şi când numără până la cinci sute, strigă: „Gata!" Cratițele fură scoase, iar tânărul pofti pe meşterul bucătar să guste. Al doilea bucătar porunci unui ajutor să-i aducă o lingură de aur, o clăti în apă şi o întinse mai-marelui său, care se apropie cu o faţă gravă de plită, luă din mâncăruri, gustă, închise ochii, plescăi de plăcere şi zise: — Minunat, pe viaţa măriei sale, minunat! Nu vrei să iei şi dumneata o lingură, supraveghetorule? Acesta făcu o plecăciune, luă lingura, gustă şi nu mai putu de plăcere şi de bucurie: — Cu toată preţuirea ce o am pentru iscusinţa dumitale, dragă meştere, care eşti un bucătar priceput, sunt totuşi încredinţat că n-ai fi putut face atât de bine nici supa, nici perişoarele de Hamburg. După el gustă şi bucătarul al doilea. Acesta îi strânse piticului mâna cu toată cinstirea şi spuse:  — Mititelule, eşti un meşter desăvârşit; într-adevăr, buruiana alinarea-stomacului a dat mâncării un gust cu totul deosebit. În aceeaşi clipă intră în bucătărie un slujitor al prinţului şi spuse că stăpânul cere masa. Mâncărurile fură aşezate pe tăvi de argint şi duse prinţului; mai-marele bucătarilor îl luă însă pe pitic în odaia sa ca să stea de vorbă cu el. Dar abia trecu jumătate din timpul trebuincios ca să spui „Tatăl nostru” (aceasta este o rugăciune a ghiaurilor, o, stăpâne, şi nu ţine nici pe departe cât rugăciunea credincioşilor), că veni un slujitor şi-l chemă pe mai-marele bucătarilor la stăpânul său. Acesta îşi puse repede veşmintele de sărbătoare şi plecă cu slujitorul. Prinţul era foarte vesel. Mâncase tot ce fusese pe tăvile de argint, iar când meşterul intră, tocmai îşi ştergea barba. — Ascultă, meştere, spuse el, până acum am fost întotdeauna foarte mulţumit de bucătarii tăi; dar, ia spune-mi, cine a gătit azi? De când stau pe tronul strămoşilor mei, n-am gustat o mâncare atât de minunată! Spune-mi cum se numeşte bucătarul şi am să-i dăruiesc câţiva galbeni. — Stăpâne, e o poveste ciudată, răspunse mai-marele bucătarilor, şi-i povesti cele petrecute de dimineaţă: cum sosise un pitic care voia neapărat să intre în slujbă ca bucătar şi cum se petrecuseră lucrurile. Prinţul se miră foarte, chemă pe pitic în faţa lui şi-l întrebă cine e şi de unde vine. Bietul Iacob nu putu să-i spună, desigur, că era vrăjit şi că slujise mai înainte ca veveriţă. Totuşi rosti adevărul când povesti că rămăsese orfan şi că învăţase la o bătrână. Prinţul nu întrebă mai mult şi privi vesel înfăţişarea ciudată a noului său bucătar. — Dacă vrei să rămâi la mine, zise el, am să-ţi dau cincizeci de galbeni pe an, un veşmânt de sărbătoare şi două rânduri de purtare. Pentru asta însă trebuie să-mi pregăteşti tu însuţi, zilnic, gustarea de dimineaţă, să porunceşti cum să se gătească masa de prânz, şi, îndeobşte, să-mi supraveghezi bucătăria. Deoarece fiecare slujitor din palatul meu capătă un nume de la mine, ai să te numeşti de acum încolo Nas-Lung şi ai să îndeplineşti slujba de ajutor al mai-marelui bucătar. Piticul Nas-Lung căzu în genunchi la picioarele puternicului prinţ al francilor, îi sărută tălpile şi făgădui să-l slujească cu credinţă. Astfel, tânărul îşi găsise un adăpost şi-şi făcea datoria cu cinste. Se poate spune că prinţul era alt om de când se afla în casa lui piticul Nas-Lung. Înainte vreme el obişnuia să arunce în capul bucătarilor castroanele şi tăvile ce i se aduceau; însuşi mai-marelui bucătarilor îi zvârlise o dată o pulpă friptă de viţel, care nu era destul de fragedă, lovindu-l atât de tare în cap, încât acesta căzuse grămadă şi trebuise să stea trei zile în pat. E adevărat că prinţul dregea cu câţiva pumni de galbeni ceea ce făcea la mânie, dar, cu toate acestea, nici un bucătar nu se apropiase cu bucatele de el fără să tremure şi să se teamă. De când sosise piticul la palat, totul parcă se schimbase ca prin farmec. Prinţul mânca acum de cinci, în loc de trei ori pe zi, desfătându-se cu iscusinţa celui mai mititel slujitor al lui, şi pe chipul său nu se citea niciodată nemulţumirea. Nu, el găsea totul nou, minunat, era vesel şi binevoitor şi se îngrăşa pe zi ce trecea. Deseori, în timpul mesei, poruncea să vină mai-marele bucătarilor şi piticul Nas-Lung, îi aşeza pe unul la dreapta, şi pe altul la stânga sa, şi le vâra în gură, cu mâna lui, câte o îmbucătură din gustoasele mâncăruri, bunăvoinţă pe care amândoi ştiau s-o preţuiască. Piticului i se dusese faima în tot oraşul. Oamenii se rugau de mai-marele bucătarilor să-i lase să-l vadă pe pitic gătind iar unii dintre bărbaţii de vază dobândiseră învoirea prinţului ca slujitorii lor să înveţe să gătească de la pitic, ceea ce îi aducea acestuia un câştig frumos, căci fiecare plătea zilnic câte o jumătate de galben. Şi pentru ca ceilalţi bucătari să-i rămână prieteni şi să nu-l pizmuiască, piticul Nas-Lung le dădea lor banii pe care-i câştiga de la cei pe care-i învăţase să gătească. Astfel trăi Nas-Lung aproape doi ani în belşug şi cinste, şi numai gândul la părinţii lui îl mâhnea. Astfel trăi el şi nimic de seamă nu se întâmplă, până când, într-o bună zi, iată că se petrecu ceva. Piticul Nas-Lung era foarte ager şi priceput la cumpărături. De aceea, de câte ori avea vreme, se ducea singur la piaţă ca să cumpere păsări şi fructe. Într-o dimineaţă se duse la târgul de păsări ca să caute nişte gâşte mari şi grase, aşa cum îi plăceau stăpânului său. Se plimbă cercetător de câteva ori în sus şi în jos. Ivirea lui, acolo, departe de a stârni râsul şi batjocura, îi aducea preţuirea tuturor, toţi ştiind că e vestitul bucătar al prinţului, fiecare gâscăreasă fiind fericită când îl vedea îndreptându-se spre ea. Deodată, Nas-Lung zări la capătul unui şir de tarabe, într-un colţ, o femeie care avea gâşte de vânzare, dar nu-şi lăuda marfa ca celelalte şi nu ademenea muşterii. Se apropie de ea, măsură din ochi şi cântări gâştele. Erau tocmai aşa cum dorea el; cumpără trei gâşte împreună cu coteţul lor, îl ridică pe umerii lui laţi şi făcu cale întoarsă I se păru deodată ciudat că numai două gâşte gâgâiau şi ţipau, aşa cum fac gâştele obişnuite; cea de-a treia însă stătea liniştită şi tăcută, dar ofta şi suspina ca un om. — Trebuie să fie bolnavă, spuse el, să mă grăbesc s-o tai şi s-o gătesc. Dar gâsca răspunse limpede şi cu glas tare:   — De mă atingi cumva, Eu te voi muşca. Gâtul de-mi vei tăia, în groapă te voi băga. Înspăimântat, piticul Nas-Lung lăsă coteţul jos, iar gâsca îl privi cu ochii ei frumoşi şi deştepţi şi oftă. — Ei, drace! strigă  Nas-Lung.Poţi să vorbeşti, domnişoara gâscă? Asta n-aş fi crezut-o. Ei, nu-ţi fie frică! Ştiu ce-i viaţa şi n-am să omor o pasăre atât de deosebită. Dar fac prinsoare că n-ai fost totdeauna ceea ce eşti acum. Şi eu am fost odată o veveriţă dispreţuită. — Ai dreptate, răspunse gâsca, nu m-am născut cu această înfăţişare ruşinoasă. Vai, la leagănul meu nu mi s-a spus că Mimi, fiica marelui Wetterbock, va fi ucisă în bucătăria unui prinţ!  — Linişteşte-te, dragă domnişoară Mimi, o îmbărbătă piticul. Pe cuvântul meu de cinste şi de ajutor de meşter bucătar al luminăţiei sale că nimeni nu se va atinge de dumneata. Am să-ţi fac un coteţ chiar în încăperile mele, o să ai ce mânca pe săturate, iar când n-o să am treabă, am să stau de vorbă cu dumneata. Celorlalţi slujitori din bucătărie am să le spun că vreau să te îngraş pentru prinţ cu ierburi rare şi, de îndată ce se iveşte prilejul, îţi dau drumul. Gâsca îi mulţumi cu lacrimi în ochi, iar piticul făcu aşa cum făgăduise — tăie celelalte două gâşte, iar pentru Mimi făcu un coteţ separat, spunând că vrea s-o pregătească pentru prinţ într-un fel cu totul deosebit. De asemenea, nu-i dădu hrana obişnuită pentru gâşte, ci prăjituri şi dulciuri. Ori de câte ori avea timp, se ducea să stea de vorbă cu ea şi s-o mângâie. Îşi povestiră unul altuia ceea ce li se întâmplase şi astfel piticul află că gâsca era fiica vrăjitorului Wetterbock, care trăia pe insula Gotland. Acesta se certase cu o zână bătrână şi rea, care-l învinsese prin uneltiri şi înşelăciuni; drept răzbunare, zâna o prefăcuse în gâscă şi o dusese până aici, atât de departe. După ce piticul Nas-Lung povesti şi el prin ce trecuse, Mimi îi spuse: — Mă pricep eu la de-alde astea. Ne-a arătat nouă tata, mie şi surorii mele, unele lucruri, atât cât putea să ne dezvăluie. Cât despre cearta din faţa coşurilor cu verdeţuri, felul în care te-ai prefăcut în veveriţă îndată ce ai mirosit o buruiană, precum şi unele din vorbele bătrânei, pe care mi le-ai spus, îmi dovedesc că ai fost vrăjit cu ierburi; deci, dacă ai să găseşti buruiana la care s-a gândit bătrâna când te-a vrăjit, ai să fii dezlegat. Slabă mângâiere pentru tânăr, căci unde să găsească el acea buruiană? Totuşi el mulţumi şi mai prinse puţină inimă. În timpul acesta, prinţul primi ca oaspete pe un stăpânitor vecin, prietenul său. El îl chemă pe piticul Nas-Lung în faţa lui şi îi spuse: — A venit vremea să-mi arăţi dacă-mi slujeşti cu credinţă şi dacă eşti iscusit în meşteşugul tău. Acest stăpânitor care-i acum oaspetele meu este acela care, precum se ştie, în afară de mine, e deprins să mănânce din cele mai alese bucate; este un mare cunoscător în ale bucătăriei şi un om înţelept. Ai grijă deci ca bucatele să fie zilnic în aşa fel, încât să-l uimească tot mai mult. În acelaşi timp, dacă nu vrei să-ţi pierzi preţuirea mea, atâta timp cât e aici, să nu faci de două ori acelaşi fel de mâncare. Pentru aceasta, vistiernicul meu o să-ţi dea tot ce-ţi trebuie. Dacă e nevoie să prăjeşti chiar aur şi diamante în untură, fă-o! Mai bine să rămân sărac decât să roşesc în faţa oaspetelui. Astfel vorbi prinţul. Iar piticul îi răspunse, făcând o plecăciune după cum se cuvine: — Fie precum spui, stăpâne! Cu voia lui Dumnezeu am să fac totul în aşa fel, încât prinţul să rămână mulţumit. De data asta, micul bucătar căută să dea întreaga măsură a iscusinţei sale. Nu precupeţi banii stăpânului său, dar şi mai puţin puterile lui. Căci putea fi văzut toată ziua învăluit într-un nor de aburi, lângă foc, iar glasul lui răsuna fără încetare prin bucătărie, deoarece el poruncea ca mai mare peste slujitorii bucătăriei şi peste bucătarii mai mici. «Ehei! îşi spunea el. Aş putea face şi eu ca însoţitorii de cămile din Alep, care stârnesc straşnică poftă de mâncare călătorilor, povestindu-le câte-n lună şi-n stele despre mese îmbelşugate. Înşiră câte un ceas întreg felurile de mâncare ce s-au servit la acele mese, până ce ascultătorii simt că li se face foame şi, fără voia lor, îşi scot merindele, întinzând o masă pe care o împart darnici cu însoţitorii cămilelor; dar eu n-am să fac aşa!» Prinţul cel străin se afla de paisprezece zile în ospeţie şi se simţea foarte bine, minunat de bine. Mâncau în fiecare zi nu mai puţin de cinci ori, iar prinţul era mulţumit de măiestria piticului său, căci vedea plăcerea întipărită pe chipul oaspetelui. În a cincisprezecea zi, însă, prinţul îl chemă pe pitic la masă şi-l înfăţişă oaspetelui său, pe care-l întrebă dacă era mulţumit de pitic. — Eşti un mare meşter, răspunse prinţul cel străin, ştii ce înseamnă o mâncare bună. De când sunt aici, n-ai gătit de două ori aceleaşi bucate şi le-ai făcut pe toate cu multă măiestrie. Dar, spune-mi, de ce nu faci, în sfârşit, bunătatea bunătăţilor, plăcinta crăiasă? Piticul se sperie, căci nu auzise niciodată de această crăiasă a plăcintelor; dar se linişti şi răspunse: — O, stăpâne! Nădăjduiam că chipul tău are să mai lumineze multă vreme acest lăcaş; de aceea am lăsat mai la urmă bunătatea asta. Căci cu ce putea să-ţi ureze drum bun bucătarul în ziua despărţirii, decât cu crăiasa plăcintelor? — Aşa? răspunse stăpânul său râzând. În ceea ce mă priveşte pe mine, ai vrut s-aştepţi, desigur, până la moartea mea, ca să-mi urezi drum bun atunci? Căci nici mie nu mi-ai făcut niciodată această plăcintă. Gândeşte-te dar să-mi urezi altceva la despărţire şi mâine adu la masă această plăcintă. — Fie precum ai spus, stăpâne! răspunse piticul şi plecă. Dar nu plecă bucuros. Pentru el sosise ziua ruşinii şi a nenorocirii. Nu ştia cum să facă plăcinta. De aceea se duse în camera sa, plângându-şi soarta. Atunci gâsca Mimi, care avea voie să umble prin cameră, se apropie de el şi-l întrebă care este cauza suferinţei sale. — Şterge-ţi lacrimile! îi spuse ea când auzi de plăcinta crăiasă. Bunătatea aceasta se afla deseori pe masa tatălui meu şi ştiu oarecum de ce-i nevoie pentru a o face; iei cutare şi cutare, pui atât şi atât, şi chiar dacă n-o să aibă tot ce trebuie, boierii n-or să fie prea năzuroşi. Aşa vorbi Mimi. Piticul sări în sus de bucurie, binecuvântată ziua când cumpărase gâsca şi se apucă să pregătească plăcinta crăiasă. Făcu mai întâi puţină, de încercare, şi o găsi nespus de bună, iar mai-marele bucătarilor, căruia îi dădu să guste, îi lăudă din nou priceperea. A doua zi, piticul pregăti plăcinta într-o tavă mai mare şi o împodobi cu coroniţe de flori. Îmbrăcând cea mai frumoasă haină de sărbătoare, se duse şi el în sufragerie. Când intră, slujitorul care servea la masă tocmai era pe cale să taie plăcinta şi s-o întindă stăpânului şi oaspetelui acestuia, pe o lopăţică de argint. Prinţul muşcă cu poftă din ea, ridică ochii în tavan şi, după ce înghiţi, spuse: —        A-a-a, pe drept cuvânt se numeşte crăiasa plăcintelor; dar şi piticul meu este craiul tuturor bucătarilor, nu-i aşa, dragă prietene? Oaspetele luă câteva bucăţele, le gustă, le cercetă cu luare aminte şi zâmbi disprețuitor şi tainic: — A făcut-o destul de bine, răspunse el împingând farfuria înapoi, dar nu e chiar crăiasa; era de aşteptat! Atunci prinţul încruntă sprâncenele mânios şi se învăpăie de ruşine. — Pitic ticălos! strigă el. Cum îndrăzneşti să faci o asemenea ocară stăpânului tău? Să poruncesc oare să ţi se taie capul tău cel mare, drept pedeapsă că ai gătit prost? — Vai, stăpâne! Pentru numele lui Dumnezeu! Am făcut plăcinta după toată rânduiala; sunt sigur că nu-i lipsește nimic! spuse piticul tremurând. — Minţi, băiete! răspunse prinţul şi-l lovi cu piciorul. Dacă ar fi aşa, oaspetele meu n-ar spune că-i lipseşte ceva. Am să te toc şi am să pun să te fac pe tine plăcintă! — Fie-vă milă! strigă tânărul şi, târându-se în genunchi spre oaspete, îi îmbrăţişă picioarele. Spuneţi-mi ce-i lipseşte plăcintei de nu vă place? Nu mă lăsaţi să pier din pricina unui pumn de carne şi făină; — Asta n-o să-ţi folosească prea mult, dragul meu, răspunse străinul râzând. Mă gândeam încă de ieri că n-ai să poţi face această mâncare ca bucătarul meu. Află că-i lipseşte o buruiană, care nu e deloc cunoscută pe aici, buruiana Strănută-cu-plăcere. Fără aceasta, plăcinta n-are gust şi stăpânul tău n-o să mănânce niciodată plăcinta pe care o mănânc eu. Atunci stăpânul Ţării francilor se mânie: — Şi totuşi am să mănânc! strigă el cu ochi scânteietori. Căci jur pe cinstea mea de prinţ că mâine te voi ospăta cu plăcinta despre care vorbeşti, sau capul băiatului ăstuia va sta înfipt la poarta palatului meu. Pleacă de aici, câine! îţi mai dau un răgaz de douăzeci şi patru de ceasuri.  Astfel strigă prinţul, iar piticul se duse din nou la el în odaie şi se jelui gâştei de soarta sa şi de faptul că trebuie să moară, fiindcă n-a auzit niciodată de această buruiană. — Dacă numai despre asta-i vorba, spuse ea, pot să te ajut, căci tatăl meu m-a învăţat să cunosc toate ierburile. Altă dată ai fi fost sortit pieirii, dar, din fericire, acum e tocmai lună nouă şi buruiana înfloreşte taman pe vremea asta. Spune-mi, sunt castani bătrâni prin apropierea palatului? — O, da! răspunse Nas-Lung, cu inima mai uşoară. Lângă lac, la două sute de paşi de castel, se află un pâlc, dar de ce? — Această buruiană înfloreşte numai la rădăcina castanilor bătrâni, zise Mimi. Să nu pierdem deci vremea, hai să căutăm ce-ţi trebuie! Ia-mă în braţe şi du-mă afară. Am să ţi-o caut eu. El făcu aşa cum îi spusese şi plecă cu ea către poarta palatului. Acolo însă, străjerul îndreptă puşca spre el şi spuse: — Dragul meu, s-a isprăvit cu tine! N-ai voie să ieşi din palat; mi s-au dat porunci straşnice. — Dar în grădină cred că pot să mă duc, nu? întrebă piticul. Fii bun şi trimite pe unul din tovarăşii tăi la supraveghetorul palatului ca să întrebe dacă n-am voie să mă duc în grădină, să caut ierburi. Străjerul îi îndeplini rugămintea şi piticul primi învoirea cerută, căci grădina era împrejmuită cu ziduri înalte şi el n-ar fi avut pe unde să fugă Când Nas-Lung ajunse cu gâscă Mimi în grădină, o puse cu grijă jos, şi ea, luând-o înaintea lui, se îndreptă repede către lac, unde se aflau castanii. El o urmă cu inima strânsă, deoarece aceasta era cea din urmă şi singura lui scăpare; dacă nu avea să găsească buruiana, era hotărât să se arunce mai degrabă în lac decât să i se taie capul. Mimi căută între timp, însă zadarnic; cercetă pe sub toţi castanii, întoarse cu ciocul fiecare firicel de iarbă, dar nu găsi nimic. De milă şi de frică începu să plângă. Se lăsă seara şi începea să nu se mai vadă.  Atunci privirile piticului se îndreptară spre lac şi el strigă deodată: — Uite, uite acolo, peste lac, mai e un copac, un copac mare şi bătrân! Să mergem acolo, să căutăm şi sub el; poate că acolo înfloreşte norocul meu.   Gâsca îşi făcu vânt şi o luă înainte în zbor; el fugi repede după ea, cât îl ţineau picioarele lui mititele. Castanul făcea o umbră deasă; împrejur era întuneric şi nu se mai vedea aproape nimic. Deodată, gâsca se opri, dădu din aripi de bucurie, vârî repede capul în iarba înaltă şi smulse cu docul ceva ce-i întinse apoi cu gingăşie prietenului uimit şi-i spuse: Asta e buruiana; creşte din belşug pe-aici, aşa că n-o să-ţi lipsească niciodată. Piticul privi buruiana dus pe gânduri; răspândea un miros dulce, care-i amintea fără voie de clipa când se prefăcuse din veveriţă în pitic; tulpina şi frunzele erau albastre-verzui şi avea o floare de un roşu aprins, cu margini galbene. — Lăudat fie Domnul! strigă el în sfârşit. Mare minune! Află că pare să fie aceeaşi buruiană care m-a prefăcut din veveriţă într-o făptură cu jalnică înfăţişare cum sunt acum. Să fac încercarea? — Încă nu, îl rugă gâsca. Ia un mănunchi de buruieni din acestea, hai în camera ta, să strângem banii pe care-i ai şi-apoi să-i încercăm puterea. Făcură astfel. Se întoarseră în odaie, inima piticului bătea să-i spargă pieptul. După ce făcu din hainele şi încălţămintea sa o legătură în care ascunse cei cincizeci sau şaizeci de galbeni pe care-i strânsese, grăi: — Cu voia lui Dumnezeu, am să scap de această povară. Şi, vârând nasul adânc în buruieni, le sorbi mireasma. Atunci simţi cum i se întind şi auzi cum îi trosnesc toate mădularele, cum i se înalţă capul dintre umeri şi, uitându-se în jos, către nasul său, îl văzu cum se micşorează din ce în ce spatele şi pieptul i se îndreptară, iar picioarele i se lungiră. Gâsca privea cu uimire la cele ce se întâmplau.  — Vai, ce mare şi frumos eşti! strigă ea. Slavă Domnului, nu mai semeni deloc cu cel care erai înainte. Iacob se bucură nespus. Dar bucuria nu-l făcu să uite cât de mult îi datora prietenei sale Mimi; inima îl îndemna să alerge la părinţii lui, dar, din recunoştinţă, el îşi stăpâni această pornire şi spuse: — Cui trebuie să-i mulţumesc decât ţie că sunt iar un om întreg? Fără tine n-aş fi găsit niciodată această buruiană, ar fi trebuit să rămân veşnic cu înfăţişarea aceea sau să pier sub securea călăului. Ei bine, n-am să-ţi rămân dator. Am să te duc la tatăl tău. El, care cunoaşte toate farmecele, o să te dezlege cu uşurinţă de vrajă. Gâsca începu să plângă de bucurie şi se învoi să plece împreună cu el numaidecât. Iacob ieşi cu bine din palat, fără a fi recunoscut, împreună cu gâsca, şi o porni către malul mării, înspre ţara prietenei sale Mimi. N-are rost să povestesc mai departe cum au ajuns cu bine la capătul călătoriei, cum Wetterbock a dezlegat vraja fiicei sale şi cum Iacob a plecat încărcat de daruri; cum s-a întors în oraşul său şi cum părinţii lui şi-au recunoscut cu bucurie fiul în acest tânăr chipeş; cum şi-a cumpărat cu darurile lui Wetterbock o prăvălie frumoasă şi a ajuns bogat şi fericit. Trebuie să spun numai atât că, după plecarea lui din palatul prinţului, s-a iscat o zarvă cumplită, căci a doua zi, când prinţul vru să-şi ţină cuvântul şi să-i taie capul piticului dacă nu găsise ierburile, ia piticul de unde nu-i. Oaspetele său îl învinui însă că îl lăsase să fugă şi în taină ca să nu fie lipsit de cel mai bun bucătar al său, şi se plânse că prinţul îşi călcase cuvântul dat. Din această pricină, între cei doi stăpânitori se iscă un mare război, bine cunoscut în istorie sub numele de „războiul buruienilor"; se dădură mai multe lupte, dar până la urmă se încheie pacea, pe care noi o numim „pacea plăcintei", fiindcă, la serbarea de împăcare, bucătarul prinţului străin pregăti plăcinta crăiasă, care-i plăcu foarte mult prinţului nostru.  Astfel, pricinile cele mai mici au deseori urmări mari. Şi aceasta este, stăpâne povestea piticului Nas-Lung.   Aceasta a fost povestea robului din Ţara francilor; după ce sfârşi, şeicul Ali Banu porunci să i se dea şi lui şl celorlalţi robi poame pentru a se răcori şi, în timp ce aceştia mâncau, stătu de vorbă cu prietenii lui. Tinerii pe care îi adusese bătrânul avură numai cuvinte de laudă pentru şeic, pentru casa lui şi pentru toată rânduiala de acolo — Într-adevăr, spuse tânărul grămătic, nu-i nimic mai frumos decât să asculţi poveşti. Aş putea să stau astfel zile întregi, cu picioarele încrucişate, cu braţul sprijinit pe o pernă, cu fruntea în palmă, şi, dacă s-ar putea, cu narghileaua cea mare a şeicului în cealaltă, şi să ascult poveşti. Cam aşa îmi închipui că trebuie să fie traiul în grădinile lui Mahomed. — Câtă vreme eşti tânăr şi poţi munci, spuse bătrânul, această dorinţă de trândăvie nu poate avea vreun temei. Dar nu mă dau în lături, poveştile au un anumit farmec. Cu toate că sunt bătrân, merg pe şaptezeci şi şapte de ani şi am auzit multe în viaţa mea, când văd un povestitor la colț de uliţă, mă opresc printre cei din jurul lui să ascult. Căci te închipui şi tu în mijlocul întâmplărilor ce se povestesc, trăieşti cu oamenii aceia, cu acele făpturi minunate, cu zâne şi alte asemenea fiinţe, pe care nu le întâlneşti în fiece zi; şi după aceea, când eşti singur, îţi reaminteşti totul, ca un călător care şi-a umplut bine traista pentru o călătorie în pustiu. — Nu m-am gândit niciodată, spuse un alt tânăr, în ce stă farmecul acestor poveşti. Dar pe mine mă cuceresc. De mic copil, când eram neastâmpărat, dacă mi se spunea o poveste, tăceam. La început îmi era totuna despre ce era vorba, numai să mi se povestească ceva, să se întâmple ceva; de câte ori am ascultat, fără să mă plictisesc, acele fabule ticluite de oameni înţelepţi, în care se află un sâmbure de adevăr, despre vulpea şi corbul cel neghiob, despre vulpe şi lup, zeci şi zeci de poveşti despre leu şi animale. Când am mai crescut şi am început să ies în lume, poveştile acestea scurte nu mă mai mulţumeau; voiam să fie mai lungi, să fie vorba în ele despre oameni şi despre minunatele întâmplări din viaţa lor. — Da, îmi amintesc bine de timpul acela, îl întrerupse unul din prieteni. Tu ai fost cel care ne-ai deschis gustul pentru tot felul de povestiri. Îl puneai pe unul din robii voştri să spună atâtea poveşti cât poate spune un însoţitor de cămile de la Mecca până la Medina. Când îşi isprăvea treburile, îi porunceai să se aşeze în iarbă, lângă noi în faţa casei, şi îl rugam atât, ca până la urmă începea să povestească şi tot povestea, şi povestea, până se lăsa noaptea. — Atunci s-a deschis înaintea noastră, zise grămăticul, o lume nouă, necunoscută, ţara duhurilor şi a zânelor, cu toate minunile din lumea florilor, cu palate bogate, strălucitoare de smaralde şi rubine, cu robi uriaşi care se iveau când suceai un inel sau frecai lampa fermecată ori spuneai cuvântul vrăjit al lui Solomon, şi care aduceau mâncăruri minunate în talgere de aur. Ne lăsam purtaţi pe nesimţite într-o altă ţară, îl întovărăşeam pe Sindbad în minunatele sale călătorii; seara ne plimbam împreună cu Harun al Raşid, înţeleptul stăpânitor al credincioşilor. Îl cunoşteam, pe Giafar, vizirul său, tot atât de bine ca pe noi înşine; pe scurt, trăiam acele poveşti cum trăieşti noaptea visele, şi cele mai frumoase ceasuri erau pentru noi acelea ale serii, când ne adunam pe iarbă şi bătrânul rob începea să ne spună poveşti. Dar ia zi, moşule, cum se face că am îndrăgit atât de mult poveştile, încât nici astăzi nu cunoaştem ceva mai plăcut? — Am să vă răspund îndată, cuvântă bătrânul. Mintea omenească e mai uşoară şi mai neastâmpărată chiar decât apa care totuşi se poate mlădia în fel şi chip, izbutind cu timpul să străpungă încetul cu încetul şi obiectele cele mai vârtoase. Mintea omenească e uşoară şi liberă ca văzduhul şi, asemenea lui, cu cât se înalţă mai mult deasupra pământului, cu atât devine mai uşoară şi mai curată. De aceea se naşte în oricare om râvna de a se înălţa dincolo de tot ce-i e prea cunoscut şi de a se mişca, mai liber şi mai pur, în lumi mai înalte, fie şi numai în vise. Chiar şi dumneata, tinere, ai spus-o: „Am trăit noi înşine în acele poveşti, am gândit şi am simţit ca oamenii dintr-însele“; şi chiar asta explică farmecul şi atracţia acestor istorisiri. Ascultând povestirea robului, care nu era decât o născocire, ticluită cândva de altul, mintea voastră a brodat mai departe cele istorisite. N-aţi rămas încătuşaţi de lucrurile din jurul vostru, de gândurile voastre obişnuite: nu, aţi trăit cele auzite, aţi fost voi înşivă fiinţa căreia i s-a întâmplat acele peripeţii minunate, atât de puternic v-aţi confundat cu omul despre care vi se povestea. Pe firul unei asemenea istorii, mintea voastră se înălţa astfel deasupra zilelor obişnuite care, pasămite, nu vi s-au părut nici pe departe atât de frumoase, atât de atrăgătoare ca acelea din poveste. Astfel mintea voastră s-a mişcat mai liberă şi mai descătuşată în lumea cea mai înaltă, necunoscută vouă; basmul vi s-a părut o întâmplare aievea sau, dacă vreţi, viaţa adevărată a devenit basm, pentru că spiritul şi fiinţa voastră au trăit în lumea basmului. — N-am înţeles chiar tot ce ai spus, grăi tânărul negustor. Dar ai dreptate când ne-arăţi că noi toţi trăim în basme sau că basmele trăiesc în noi. Îmi amintesc prea bine de frumoasele timpuri când, în ceasurile de tihnă, visam cu mintea trează. Ne închipuiam atunci că am fost aruncaţi de soartă pe insule pustii, neprimitoare; ne sfătuiam de ce anume să ne apucăm ca să ne ţinem zilele, şi nu o dată am construit colibe în desişuri de sălcii, ne-am hrănit ca vai de lume cu tot felul de poame păcătoase, cu toate că numai la o sută de paşi mai încolo am fi putut găsi acasă mâncărurile cele mai gustoase, ba au fost zile când aşteptam ivirea unei zâne milostive sau a unui pitic miraculos, care să se apropie de noi şi să spună: „Peste puţin pământul din faţa voastră se va despica; făceţi-mi plăcerea de a coborî în palatul meu de cleştar şi de a vă îndestula cu bunătăţile pe care vi le vor pune dinainte slujitorii mei.“ Tinerii pufniră în râs, dar recunoscură că prietenul lor spusese adevărul. — Şi azi încă, urmă unul dintre ei, chiar şi azi, la vârsta mea, mi se mai strecoară uneori în suflet vraja aceasta. Aşa, de pildă, m-ar supăra grozav şi aş socoti că-i o născocire neroadă dacă fratele meu s-ar năpusti în odaie şi mi-ar spune: „Ai auzit de nenorocirea care l-a lovit pe vecinul nostru, brutarul cel burtos? S-a luat la harţă cu un vrăjitor şi acesta, ca să se răzbune, l-a transformat în urs, iar acum nenorocitul stă închis în odaia lui şi urlă îngrozitor". M-aş supăra auzind una ca asta şi i-aş spune fratelui meu că-i un mincinos. Cu totul altceva ar fi însă dacă mi s-ar povesti că vecinul cel burtos a plecat într-o lungă călătorie, şi anume într-o ţară depărtată, necunoscută, şi că acolo a căzut în mâinile unui vrăjitor care l-a preschimbat în urs. Încetul cu încetul m-aş identifica cu întâmplările relatate, aş călători împreună cu vecinul cel gras, aş fi martorul unor aventuri minunate, şi nu m-aş minuna deloc dacă l-aş vedea într-o blană de urs, umblând în patru labe. — Şi totuşi, vorbi din nou bătrânul, există şi un alt soi de poveşti fermecătoare, în care nu apar nici zâne, nici vrăjitori, nici palate de cleştar, nici duhuri care aduc mâncăruri neasemuite, nici pasărea măiastră, nici calul năzdrăvan, adică un soi de poveşti cu totul deosebite de acelea cărora li se zice de obicei basme. — Ce vrei să spui? Explică-ne mai lămurit despre ce e vorba. Care alt soi, deosebit de cel numit basm? întrebară tinerii. — Cred că se cade să facem o deosebire între basme şi istorisirile denumite îndeobşte poveşti. Când v-aş spune că am de gând să vă povestesc un basm, aţi şti dinainte că va fi vorba de nişte întâmplări care se abat de la mersul obişnuit al vieţii, petrecându-se într-o lume care nu mai e întru totul de natură pământească. Sau, ca să fiu mai lămurit, în basm vă puteţi aştepta la apariţia altor făpturi decât cele muritoare; în soarta fiinţei de care se ocupă basmul intervin puteri străine, cum ar fi zânele sau vrăjitorii, duhurile şi craii acestor duhuri; întreaga povestire ia o înfăţişare neobişnuită, miraculoasă, şi poate fi privită ca, de pildă, ţesătura covoarelor noastre, sau ca o seamă de picturi zugrăvite de cei mai buni maeştri de la noi, pe care franţuzii le numesc arabescuri. Pe adevăraţii musulmani îi opreşte legea lor să readucă, în chip nelegiuit, pe pânză şi în culori, oameni, aceste creaturi ale lui Alah, şi de aceea în ţesăturile lor se văd crengi şi copaci minunat împletiţi, terminaţi cu capete omeneşti, sau oameni care, în locul picioarelor, au cozi de peşte sau tufişuri, într-un cuvânt, figuri care amintesc viaţa de toate zilele şi, totuşi, sunt neobişnuite. Aţi înţeles acum? — Cred că am ghicit ce vrei să spui, răspunse grămăticul, dar urmează, te rog. — Astfel este deci basmul: fantastic, neobişnuit, surprinzător. Şi pentru că-i străin de viaţa de toate zilele, e aşezat adesea în ţări străine sau în vremuri de demult, aproape uitate. Toate ţările, toate popoarele au asemenea basme, turcii la fel ca persanii, chinezii ca mongolii. Chiar şi în ţara franţuzească ar exista, cică, o sumedenie, după cum mi-a spus cândva un ghiaur învăţat, numai că cele de acolo nu sun atât de frumoase ca ale noastre, căci în locul zânelor cu chip îngeresc, care locuiesc în palate neasemuite, la ei sunt femei care fac vrăji şi pe care ei le numesc zgripţuroaice, creaturi slute, viclene, care locuiesc în bordeie păcătoase şi, în loc să alunece sub cerul azuriu în scoici uriaşe, trase de grifoni, ele se avântă prin ceaţă, călare pe cozi de mătură. Mai există acolo şi gnomi, şi spiriduşi, nişte pitici scălâmbi care fac tot soiul de vrăjitorii. Prin urmare, aşa se prezintă basmele; cu totul altfel sunt însă istorisirile, numite de obicei poveşti. Ele rămân cuminţi pe pământ, întâmplările dintr-însele se petrec în viaţa de toate zilele, şi miraculoasă în aceste naraţiuni e mai totdeauna numai înlănţuirea de evenimente din viaţa unui om care însă, nu datorită vrăjilor, deochiului sau puterii zânelor, ca în basme, ci numai prin el însuşi, sau în urma unei ciudate înlănţuiri de fapte devine bogat sau sărac, fericit sau urgisit. — Aşa e! exclamă unul dintre tineri. Asemenea poveşti simple se găsesc şi în istorisirile minunate ale Seherezadei, denumite „O mie şi una de nopţi”. Cele mai multe din întâmplările trăite de sultanul Harun al Raşid şi de vizirul său sunt de acest fel.  

         Ali Banu, şeicul din Alexandria, era un om ciudat. Când trecea de dimineaţă pe uliţele oraşului, cu turbanul lui din caşmir scump, cu veşmântul de sărbătoare, încins cu un brâu care preţuia cât cincizeci de cămile, când trecea aşa, cu paşi domoli şi apăsaţi, cu fruntea întunecată, cu sprâncenele încruntate, cu ochii plecaţi, mângâindu-şi gânditor, la fiecare cinci paşi, barba lungă şi neagră, când se ducea astfel la moschee, unde, potrivit dregătoriei sale, citea credincioşilor din Coran, oamenii se opreau în loc, se uitau după el şi-şi spuneau: Ce bărbat chipeş şi impunător! Şi bogat, un şeic bogat, adăuga cineva. — Foarte bogat. N-are un palat în portul Istanbul? N-are avuţii şi moşii, şi mii de vite, şi duium de robi? — Da, zicea un al treilea, tătarul care i-a fost trimis de la Istanbul de padişahul însuşi, Profetul să-l binecuvânteze, îmi spunea că şeicul nostru se bucură de multă trece la Reis-effendi, la Capugi-paşa, la toţi, chiar şi la sultan. — Da, striga un al patrulea, paşii săi sunt binecuvântaţi. Este un om bogat şi ales, dar... dar ştiţi cu toţii ce vreau să spun! — Da, da! murmurau atunci ceilalţi. E adevărat, are şi el supărări; n-am vrea să fim în locul lui; este un om bogat şi ales, dar... dar...  Ali Banu avea o casă minunată în cea mai frumoasă piaţă din Alexandria. În faţa casei se afla o terasă mare, înconjurată cu ziduri de marmură şi umbrită de palmieri. Acolo şedea deseori seara şi fuma din narghilea. La o depărtare de el, smeriţi, doisprezece robi în veşminte bogate îi aşteptau poruncile: unul îi ţinea la îndemână betelul, altul umbrela de soare, al treilea umplea vase de aur curat cu salep scump de rodii, un al patrulea legăna o apărătoare din pene de păun pentru a goni muştele din apropierea stăpânului: cântăreţii îşi ţineau la îndemână lăutele şi surlele pentru a-l desfăta cu cântări, îndată ce le va cere; iar cel mai învăţat dintre toţi purta mai multe suluri de hârtie, ca să-i citească din ele.   Dar ei aşteptau zadarnic porunca. Şeicul nu dorea nici muzică, nici cântări, nu dorea să audă parabolele sau  stihurile înţelepţilor cântăreţi ai trecutului, nu voia să guste nici salep, nici să mestece betel: până şi robul cu apărătoarea din pene de păun se trudea zadarnic, căci stăpânul nici nu băga de seamă când vreo muscă îi dădea târcoale bâzâind. Trecătorii se opreau adeseori şi se minunau de înfăţişarea măreaţă a casei, de robii cei scump înveşmântaţi, de întregul dichis; când se uitau însă la şeic, care şedea atât de întunecat şi de posomorât sub palmieri, cu ochii aţintiţi numai la norişorii albăstrui ai narghilelei, dădeau din cap şi spuneau: — Într-adevăr, bogătaşul e un om sărman. El, care are atâtea avuţii, e mult mai sărac decât cel ce n-are nimic, căci Profetul nu i-a hărăzit şi înţelepciunea de a se bucura de bogăţia sa. Aşa vorbeau oamenii, râzând de el şi văzându-şi de drum. Într-o seară, când şeicul şedea ca de obicei sub palmierii din faţa casei sale, înconjurat de toată strălucirea pământească, şi pufăia mâhnit şi singuratic din narghilea, nu departe de el se opriră câţiva tineri care îl priveau şi râdeau. — Cu adevărat, zise unul, şeicul Ali Banu e un nerod. Dacă aş avea eu comorile lui, m-aş folosi altfel de ele. În fiecare zi aş petrece şi m-aş veseli. Mi-aş ospăta prietenii în încăperile cele mari, care ar răsuna tot timpul de râs şi voie bună.     — Da, spuse al doilea, n-ar fi rău, dar prietenii mulţi te fac să-ţi risipeşti avutul, fie el mare cât al sultanului, Profetul să-l binecuvânteze. Dar dacă ar fi să şed seara sub palmieri, în acest loc atât de frumos, ar trebui să cânte robii, să vină dănţuitorii să dănţuiască şi să facă fel de fel de giumbuşlucuri. În vremea asta, eu aş fuma boiereşte din narghilea, aş porunci să mi se aducă şerbet scump şi m-aş desfăta aidoma califului din Bagdad. — Se spune că şeicul, grăi al treilea tânăr, care era grămătic, e un om învăţat şi înţelept; cu adevărat, desluşirile sale din Coran dovedesc că are cunoştinţe în toate privinţele şi cunoaşte toate scrierile înţelepciunii. Dar oare viaţa lui e orânduită ca a unui înţelept? Iată un rob cu braţele pline de suluri. Eu mi-aş da veşmântul de sărbătoare, să pot citi numai unul dintre ele, căci sunt desigur scrieri rare. Pe când el? Şade, fumează, iar de scrieri nici nu se sinchiseşte! Dacă aş fi eu şeicul Ali Banu, aş pune omul să-mi citească până n-ar mai avea răsuflare, ori până s-ar lăsa noaptea. Ba ar trebui să-mi citească şi atunci, până aş aţipi. — Ha! Chiar că te-ai pricepe să duci o viaţă frumoasă! râse al patrulea. Auzi! Să mănânci, să bei, să cânţi, să dănţuieşti, să citeşti zicale şi să asculţi stihurile unor bieţi poeţi! Nu, eu aş face cu totul altceva. El are cai de soi, cămile şi o grămadă de bani. Eu, în locul lui, aş călători, aş călători până la capătul pământului, până la moscoviţi, până la franţuzi. Nici un drum nu mi s-ar părea prea lung pentru a vedea minunăţiile lumii. Aşa aş face dacă aş fi omul de colo. — Tinereţea e vremea cea mai frumoasă a omului, e vârsta sortită veseliei, rosti un moşneag cu o înfăţişare tare sărmană, care se oprise lângă ei şi le auzise vorbele, dar daţi-mi voie să vă spun că tinereţea n-are minte şi vorbeşte uneori fără rost, fără să ştie ce face. — Ce vrei să zici, moşule? întrebară tinerii miraţi. Despre noi e vorba? Ce te priveşte că-i găsim cusur şeicului pentru felul său de viaţă?  — Când cineva ştie mai mult decât altul, trebuie să-i arate unde greşeşte, aşa spune Profetul, răspunse bătrânul. E adevărat că şeicul a fost binecuvântat cu avuţii, că are tot ce-şi poate dori inima, dar el e întunecat şi posomorât pentru pricini întemeiate. Credeţi că aşa a fost el întotdeauna? Deloc. Îl ştiu însă de acum cincisprezece ani; pe atunci era voinic şi vioi ca un căprior, trăia în veselie şi se bucura de viaţă. Pe-atunci avea un fiu, bucuria zilelor sale, frumos şi învăţat; cine îl vedea şi-l auzea vorbind nu putea decât să-l pizmuiască pe şeic pentru asemenea comoară, căci zece ani avea numai şi era tot atât de învăţat ca unul de optsprezece. — Şi i-a murit fiul? Sărmanul şeic! strigă tânărul grămătic. — Ar fi o mângâiere pentru el să ştie că s-a întors pe meleagurile Profetului, unde ar trăi mai bine ca în Alexandria. Dar ceea ce a avut de pătimit e mult mai rău. Era pe vremea când franţuzii au năvălit în ţara noastră ca nişte lupi flămânzi şi s-au bătut cu noi. Au cucerit Alexandria şi de aici au înaintat tot mai departe, luptând cu mamelucii. Şeicul a ştiut să se înţeleagă bine cu ei. Dar fie că râvneau la avuţiile sale, fie pentru că a ţinut partea fraţilor săi întru credinţă, nu ştiu cum a fost; pe scurt, au intrat într-o zi în casa lui şi l-au învinuit că sprijină în taină, cu arme, cai şi merinde, pe mameluci. El a încercat în fel şi chip să-şi dovedească nevinovăţia, dar totul a fost în zadar, căci franţuzii aceia erau oameni grosolani şi lipsiţi de inimă când era vorba să stoarcă bani. L-au luat deci pe feciorul său, pe micuţul Kairam, ca zălog în tabăra lor. Şeicul le-a făgăduit bani mulţi drept răscumpărare pentru copil, dar franţuzii n-au vrut să-l dea, având de gând să ridice preţul. Deodată le-a venit de la paşa al lor, sau cum îi spunea, poruncă să se urce pe corăbii. La Alexandria nu s-a ştiut nimic despre asta. Franţuzii au plecat pe mare, iar pe fiul lui Ali Banu l-au luat de bună seamă cu ei, căci nu s-a mai auzit niciodată nimic despre el. — O, sărmanul, ce greu l-a lovit Alah! strigară toţi tinerii deodată şi se uitară cu milă la şeic, care şedea mâhnit şi singuratic sub palmieri; înconjurat de scumpeturi. — Nevasta lui, pe care o iubea foarte mult, a murit de dorul fiului ei. Şeicul şi-a cumpărat o corabie, a înzestrat-o cu toate cele de trebuinţă şi l-a rugat pe vraciul franţuz care locuiește acolo, pe lângă havuz, să-l însoţească în Franţa, ca să-şi caute fiul pierdut. S-au suit pe corabie şi au mers vreme îndelungată pe mare până au ajuns în ţara ghiaurilor, a necredincioşilor care fuseseră în Alexandria. Zadarnic l-au căutat în toate oraşele pe micuţul Kairam: nimeni nu ştia de el. Aşa că au venit înapoi şi de atunci şeicul trăieşte tot jelindu-şi fiul, şi pe bună dreptate. De câte ori mănâncă sau bea nu-i oare firesc să se gândească: acum săracul meu Kairam o flămânzi, o fi poate însetat? Iar când se împodobeşte cu burnuzuri de preţ şi cu veşminte de sărbătoare, aşa cum i-o cere slujba şi vrednicia lui, nu se gândeşte oare că fecioru-su n-o avea nici cu ce să-şi acopere goliciunea? iar când e înconjurat de cântăreţi şi dănţuitori, de grămătici, de robii lui, nu poate să nu se gândească: „Acum, sărmanul meu fiu o fi făcând şi el sărituri sau o fi cântând în faţa vreunui franţuz, stăpânul lui, după cum i se cere!“ Şi mai mult decât orice îl îngrijorează gândul că micul Kairam, aflându-se atât de departe de ţara strămoşilor săi, în mijlocul necredincioşilor care-şi bat joc de el, o să-şi piardă credinţa părinţilor săi, şi el n-o să-l mai poată îmbrăţişa în grădinile raiului. De aceea se şi poartă atât de blajin cu robii lui şi dă săracilor atâţia bani; se gândeşte că Alah are să-l răsplătească, înduioşând inima stăpânilor franţuzi, ca să se poarte blând cu fiul său. De asemenea, în fiecare an, în ziua când i-a fost răpit fiul, dă drumul la doisprezece robi. — Despre asta am aflat şi eu, zise grămăticul, dar se povestesc fel de fel de lucruri curioase. De fiul lui nu s-a pomenit, dar despre Ali Banu se spune că ar fi un om ciudat şi, mai ales, că-i plac foarte mult poveştile. În fiecare an pune la încercare pe robii lui şi celui care povesteşte mai frumos îi dă drumul din robie.  — Nu ascultaţi tot ce îndrugă oamenii, zise moşneagul; lucrurile stau aşa cum v-am spus eu şi eu ştiu ce vorbesc; fireşte, atunci când e amărât, vrea să-şi mai alunge gândurile negre, ascultând poveşti; robilor le dă însă drumul numai de dragul fiului său. Dar s-a lăsat seara, s-a răcorit şi trebuie să-mi văd de drum. Salem aleicum, pacea fie cu voi, băieţi; de acum încolo o să aveţi o părere mai bună despre şeicul acesta cumsecade. Tinerii mulţumiră moşneagului pentru cele auzite, se mai uitară o dată la cernitul tată şi coborâră uliţa, fiecare spunându-şi în sine: „N-aş dori să fiu şeicul Ali Banu".   Puţină vreme după ce tinerii aceştia vorbiseră cu moşneagul despre şeicul Ali Banu, se întâmplă ca ei să treacă din nou pe această uliţă, cam pe la ceasul rugăciunii de dimineață. Amintindu-şi de moşneag şi de istorisirea lui, îl căinară cu toţii pe şeic, privind spre casa lui. Dar care nu le fu mirarea când văzură totul minunat împodobit! Pe terasa pe care se plimbau roabe gătite fluturau flamuri şi steaguri; în sala casei erau aşternute covoare scumpe, iar treptele largi ale scării fuseseră îmbrăcate în mătăsuri de preţ; până şi pe uliţă era întins un postav subţire, frumos ţesut, din care mulţi ar fi dorit să-şi facă un veşmânt de sărbătoare sau o pătură pentru picioare. — Ia uite cât s-a schimbat şeicul în câteva zile! strigă tânărul grămătic. O da vreo serbare? Vrea să-şi arate cântăreţii şi dănţuitorii? Ia priviţi ce covoare! Nimeni nu are aşa ceva în toată Alexandria! Şi postavul ăsta de pe caldarâm! E păcat de el, zău aşa! — Eu cred, spuse un altul, că aşteaptă un oaspete de seamă, căci asemenea pregătiri se fac când vine stăpânitorul vreunei ţări mari sau când un efendi cinsteşte o casă călcându-i pragul. Oare cine o fi venind azi aici? — Ia priviţi, oare colo, devale, nu se zăreşte moşneagul de acum câteva zile? El le ştie pe toate şi o să ne poată lămuri. Hei, moşule! Nu vrei să vii încoace o clipă? Auzind strigătele şi văzând semnele pe care i le făceau, moşneagul se apropie şi-i recunoscu pe tinerii cu care stătuse de vorbă deunăzi.   Ei îi arătară pregătirile ce se făceau în casa şeicului şi-l întrebară dacă nu ştie ce oaspete de seamă era aşteptat. — Vă închipuiţi, de bună seamă, răspunse el, că Ali Banu dă o serbare de bucurie, sau că un om mare îi cinsteşte casa? Lucrurile nu stau aşa; după cum ştiţi, azi e ziua a douăsprezecea din Ramadan, şi în această zi a fost dus în robie fiul lui. — Pe barba Profetului! strigă unul dintre tineri. Aici parcă s-ar pregăti o nuntă, o sărbătoare, deşi e vestita lui zi de jale. Ce zici de toate astea? Nu crezi că șeicul are mintea cam zdruncinată? — Nu crezi că te pripeşti din nou cu judecata, tânărul meu prieten? întrebă bătrânul zâmbind. Şi de data asta săgeata a fost ascuţită şi înţepătoare şi arcul întins. Totuşi ai nimerit departe de ţintă. Aflaţi deci că şeicul îl aşteaptă astăzi pe fiul său. Deci l-a găsit? strigară tinerii, bucuroşi. — Nu, şi poate că nu va fi găsit curând, dar aflaţi că acum opt sau zece ani, când șeicul petrecea această zi cu jale şi cu planşete, dând drumul robilor şi miluind cu mâncare şi băutură pe mulţi săraci, s-a întâmplat să ospăteze şi pe un derviş, care zăcea ostenit, vlăguit, la umbra casei. Dervişul era însă un om sfânt şi se pricepea să ghicească viitorul şi să citească în stele. După ce fu omenit de mâna milostivă a şeicului, se apropie de acesta şi îi spuse: „Cunosc pricina mâhnirii tale; nu e oare astăzi ziua a douăsprezecea a lunii Ramadan, şi n-ai pierdut în această zi pe fiul tău? Alină-ţi durerea; această zi de jale va fi o dată zi de bucurie, căci într-o astfel de zi se va întoarce cândva fiul tău“. Aşa vorbi dervişul. Ar fi un păcat pentru orice musulman să se îndoiască de spusele unui asemenea om; durerea lui Ali nu s-a ogoit, dar în această zi el aşteaptă mereu întoarcerea fiului său, împodobindu-şi casa, şi sălile, şi scările, de parcă l-ar aştepta să sosească din clipă în clipă.  — Minunat! rosti grămăticul. Dar aş vrea să văd şi eu cum sunt toate rânduite atât de frumos, cum el însuşi tânjeşte în mijlocul acestor minunăţii şi, mai ales, aş vrea să ascult poveştile spuse de robii lui. — Nimic mai uşor, răspunse moşneagul. Mai-marele robilor din casa şeicului mi-e prieten de mulţi ani şi mă lasă întotdeauna în sală să stau într-un locşor unde nu mă vede nimeni, ascuns de mulţimea slugilor şi prietenilor. Am să vorbesc cu el, să vă dea voie înăuntru; sunteţi numai patru şi s-ar putea să îngăduie. Veniţi aici pe la ceasul al noulea şi am să vă spun dacă puteţi intra. Astfel vorbi bătrânul. Tinerii îi mulţumiră si se îndepărtară arzând de nerăbdare să vadă ce se întâmplă. La ceasul hotărât veniră în piaţa din fata casei şeicului şi aici îl găsiră pe moşneag, care le spuse că mai marele robilor îi dăduse învoirea să intre cu ei. El o luă înainte, dar nu pe poarta şi pe scările bogat împodobite, ci pe o uşă lăturalnică, pe care apoi o închise cu grijă. Îi conduse apoi prin mai multe coridoare, până ajunseră în sala cea mare. Aici era mare îmbulzeală — oameni bogat înveşmântaţi, bărbaţi de seamă ai oraşului şi prieteni ai şeicului care veniseră să-i aline durerea, precum şi robi de tot felul şi de toate neamurile. Dar toţi erau mâhniţi, căci îşi iubeau stăpânul şi jeleau împreună cu el. La capătul sălii, pe un divan bogat, şedeau cei mai de vază prieteni ai lui Ali şi erau slujiţi de robi. Şeicul şedea jos, lângă ei, căci durerea pentru fiul său nu-i îngăduia să şadă pe covorul bucuriei. Îşi sprijinea capul în mâini şi părea să dea puţină ascultare îmbărbătărilor pe care i le şopteau prietenii săi. În faţa lui se aflau câţiva bărbaţi, tineri şi bătrâni, îmbrăcaţi în veşminte de robi. Bătrânul le spuse tinerilor săi prieteni că aceştia erau robii cărora Alii Banu le va da drumul în acea zi. Printre ei se aflau şi câţiva franţuzi şi moşneagul le arătă mai ales pe unul dintre ei, care era negrăit de frumos şi foarte tânăr. Şeicul îl cumpărase pe o sumă mare, numai cu câteva zile înainte, de la un neguţător de robi din Tunis, şi acum totuşi îi dădea drumul, fiind încredinţat că, cu cât va trimite mai mulţi franţuzi în ţara lor, cu atât Profetul îi va înapoia mai repede fiul. După ce se aduseră tutun şi băuturi răcoritoare, şeicul făcu un semn mai-marelui robilor. Acesta se ridică. În sală se lăsă o linişte adâncă. El păşi în faţa robilor cărora urma să li se dea drumul şi rosti cu glas limpede: — Voi care veţi fi dezrobiţi azi din mila stăpânului meu Ali Banu, şeicul din Alexandria, îndepliniţi acum cele ce se obişnuiesc în această zi, în casa lui, şi începeţi să povestiţi! Robii începură să şuşotească între ei. Apoi, un bătrân rob ceru cuvântul şi prinse a povesti.    

                 POVESTEA DESPRE PRINŢUL CEL NEADEVĂRAT   A fost odată o cinstită calfă de croitor, pe nume Labacan, care învăţa meseria de la un meşter iscusit din Alexandria. Nu se putea spune că Labacan mânuia cu stângăcie acul; dimpotrivă, făcea treabă foarte bună. De asemenea, ar fi fost nedrept să-l socoteşti leneş. Ceva însă tot nu era în bună rânduială la el, căci deseori putea să coasă ceasuri în şir, până ce acul se încingea şi aţa fumega; atunci făcea treabă ca nimeni altul. Dar alteori, şi din păcate lucrul acesta se întâmpla mai adesea, şedea adâncit în gânduri, privea ţintă drept înaintea lui, iar faţa şi întreaga-i făptură aveau atunci ceva atât de ciudat, încât meşterul şi celelalte calfe nu vorbeau niciodată de starea aceasta altfel decât: «Labacan arată din nou ca un om de neam». Vineri seara, când ceilalţi oameni, după rugăciune, se duceau liniştiţi acasă la treburile lor, Labacan îmbrăcat într-un veşmânt frumos, pe care şi-l agonisise cu multă trudă, ieşea din moschee, se plimba cu paşi rari şi mândri prin pieţele şi uliţele oraşului, iar când vreunul din tovarăşii săi îl întâmpina cu «Pacea fie cu tine» sau «Cum merge, prietene Labacan?», făcea un mic semn binevoitor cu mâna sau cel mult catadicsea să dea încrezut din cap. Când meşterul îi spunea în glumă: «În tine se ascunde un prinţ, Labacan», calfa se bucura de aceste cuvinte şi răspundea: «V-aţi dat seama şi dumneavoastră?» sau: «De mult timp sunt încredinţat de lucrul acesta». Cinstitul Labacan se purta astfel cam de multă vreme. Dar meşterul îi trecea cu vederea această nerozie, pentru că, altminteri, era un băiat de treabă şi un lucrător priceput. Dar iată că, într-o zi, Selim, fratele sultanului, care tocmai sosise la Alexandria, trimise meşterului un veşmânt de sărbătoare, spre a-i face câteva schimbări, iar meşterul îl dădu lui Labacan, deoarece lucra mai bine ca toţi. Seara, după ce meşterul şi calfele plecară spre a se odihni după munca zilei, o dorinţă nestăpânită îl mână pe Labacan îndărăt, la atelier, unde se afla veşmântul fratelui împăratului. Se opri îndelung, gânditor, în fata straiului împărătesc, minunându-se când de bogăţia fireturilor, când de culorile sclipitoare ale catifelei şi mătăsii. Nu putu să se stăpânească, trebuia să-l îmbrace; şi iată că-i venea atât de bine, de parc-ar fi fost făcut pentru el. — N-oi fi şi eu prinţ, tot atât de bun ca oricare altul? se întrebă el, plimbându-se în sus şi în jos prin odaie. Nu mi-a spus chiar meşterul că sunt născut să fiu prinţ? Odată cu veşmântul, calfa părea să fi îmbrăcat şi un cuget regesc; nu putea gândi altfel decât că era un fiu de rege, necunoscut, şi de aceea hotărî să plece în lume şi să părăsească acest loc, unde oamenii fuseseră până acum atât de mărginiţi, încât să nu-i recunoască stirpea sub părelnica sa obârşie de rând. Bogatul veşmânt i se păru trimis de o zână bună; se feri deci să nesocotească un dar atât de scump; îşi adună puţinii bani pe care-i avea şi, ajutat de întunericul nopţii, plecă pe porţile Alexandriei. Prinţul cel necunoscut stârni uimire pretutindeni în călătoria sa, căci veşmântul bogat şi înfăţişarea serioasă şi demnă nu se potriveau cu faptul că mergea pe jos. Când era întrebat despre aceasta, răspundea, cu o căutătură ascunsă, că avea temeiurile sale. Dându-şi însă seama că era de râsul lumii călătorind pe jos, cumpără cu bani puţini un cal bătrân, potrivit pentru el, deoarece animalul, fiind liniştit şi blând, nu-l punea în încurcătură silindu-l s-o facă pe călăreţul priceput, ceea ce nu i-ar fi fost cu putinţă.   Într-o zi, pe când mergea călare pe uliţă, la pas, cu Murva – aşa îşi botezase calul – se apropie de el un călăreţ care-l rugă să-i îngăduie a-l întovărăşi, deoarece drumul pare mai scurt când ai cu cine schimba o vorbă. Călăreţul era un tânăr vioi, chipeş şi un tovarăş plăcut. Curând el începu să-l întrebe pe Lacaban de unde vine şi unde se duce; şi se brodi că şi el, ca şi calfa de croitor, cutreiera prin lume fără ţintă. Îi spuse că se numeşte Omar, că e nepotul lui Elfi-bey, nefericitul paşă din Cairo; trebuia să ducă la îndeplinire o însărcinare pe care i-o dăduse unchiul său pe patul de moarte. Labacan nu-i vorbi cu inima tot atât de deschisă despre el, dar îi dădu a înţelege că era de viţă aleasă şi călătorea de plăcere. Cei doi tineri se plăcură unul pe altul şi-şi urmară drumul împreună. În cea de-a doua zi a călătoriei lor, Labacan îl întrebă pe Omar despre sarcina pe care o avea de îndeplinit şi, spre uimirea lui, află următoarele: Elfi-bey, paşa din Cairo, îl crescuse pe Omar din fragedă copilărie, iar acesta nu-şi cunoscuse părinţii. Când Elfi-bey fu lovit de duşmanii săi şi, după trei bătălii nefericite, silit să fugă rănit de moarte, îi mărturisi tânărului că nu-i era nepot, ci fiul unui stăpânitor puternic, care, speriat de prorocirile cititorilor în stele, îndepărtase pe tânărul prinţ de la curtea sa, jurând să nu-l revadă decât în ziua când va împlini douăzeci şi doi de ani, să se afle lângă bine cunoscutul obelisc El-Serujah, la patru zile de drum spre răsărit de Alexandria. Acolo va trebui să înmâneze oamenilor pe care-i va găsi lângă obelisc un hanger dăruit de acela care se dăduse drept unchiul său şi să rostească: «Iată, eu sunt cel pe care-l căutaţi». Dacă ei vor răspunde: «Lăudat fie profetul care te-a ţinut în viaţă», va trebui să-i urmeze, căci îl vor duce la tatăl său. Labacan, calfa de croitor, tare se minună de această povestire; din clipa aceea el se uită cu ochi pizmaşi la prinţul Omar, supărat că soarta îi hărăzise cinstea de a fi odraslă de stăpânitor, după ce fusese crescut ca nepot al puternicului paşă. Iar lui, care era înzestrat cu tot ce-i trebuie unui prinţ, soarta, ca o batjocură, îi dăruise o viaţă obişnuită. Se cerceta când pe el, când pe prinţ. Trebui să recunoască faptul că tânărul era chipeş; ochi ageri şi frumoşi, nas bine croit, purtare blândă şi binevoitoare, pe scurt, întreaga lui înfăţişare era foarte plăcută. Dar oricâte însuşiri îi găsea însoţitorului său, se gândea totuşi că el, Labacan, ar fi fost un fiu mai potrivit pentru un tată atât de sus-pus, decât adevăratul prinţ, Acest gând îl urmări pe Labacan toată ziua şi cu acest gând adormi la popasul următor; când se trezi dimineaţa şi privirea îi căzu asupra lui Omar, care dormea alături liniştit, visând de bună seamă la apropiata-i fericire, încolţi în el gândul să dobândească prin şiretenie sau cu sila ceea ce soarta vitregă nu-i îngăduise; hangerul, semnul de recunoaştere al prinţului, era înfipt în brâul acestuia; îl trase încet, ca să-l împlânte în pieptul stăpânului său. Dar gândul ucigaş înspăimântă sufletul paşnic al calfei; se mulţumi deci să ia hangerul şi se apucă să-şi pună şaua pe calul cel ager al prinţului; până avea să se trezească Omar şi să se vadă jefuit de toate nădejdile sale, necredinciosul său tovarăş va fi departe. Ziua când Labacan îl jefui pe prinţ se nimeri a fi tocmai întâia zi a sfintei luni Ramadan; mai avea deci patru zile pentru a ajunge la obeliscul El-Serujah, pe care-l cunoştea bine. Deşi locul unde se afla acest obelisc era la o depărtare de cel mult două zile de călătorie, el se grăbi să sosească acolo, fiindu-i mereu teamă că va fi ajuns din urmă de adevăratul prinţ. La sfârşitul celei de-a doua zi, Labacan zări obeliscul El-Serujah. Era aşezat pe un dâmb într-o câmpie deschisă şi putea fi văzut de la o depărtare de două-trei ceasuri de drum. Zărindu-l, inima lui Labacan bătu mai tare; deşi în ultimele două zile avusese destulă vreme să chibzuiască ce trebuie să facă, cugetul lui încărcat îi stârnea teama; gândul că era sortit să fie prinţ îl îmbărbătă însă din nou şi astfel se îndreptă plin de încredere către ţinta lui.  Împrejurimile obeliscului El-Serujah erau nelocuite, pustii, şi noul prinţ s-ar fi aflat la grea ananghie dacă n-ar fi avut merinde pentru câteva zile. Se aşeză deci sub nişte palmieri, lângă calul său, şi aşteptă cele ce aveau să se întâmple. Pe la miezul zilei următoare văzu o caravană mare, cu cai şi cămile, venind pe câmpie către obeliscul El-Serujah. Caravana se opri la poalele dâmbului pe care se afla obeliscul; se ridicară corturi arătoase şi totul părea a spune că e vorba de călătoria unui paşă sau a unui şeic bogat. Labacan bănui că mulţimea pe care o vedea venise acolo pentru el şi ar fi dorit să se arate chiar atunci în chip de viitor stăpân; dar îşi potoli pornirea de a se da drept prinţ, deoarece chiar a doua zi dimineaţă aveau să i se împlinească cele mai îndrăzneţe năzuinţe. Razele soarelui de dimineaţă îl treziră pe fericitul croitor pentru cea mai însemnată clipă a vieţii sale, clipă ce avea să-l ridice de la cea mai joasă treaptă lângă un tată din os domnesc; e adevărat că atunci când puse frâul calului său spre a se îndrepta către obelisc, îşi dădu seama de pasul necinstit pe care-l făcea, şi iar e adevărat că se gândi la durerea pe care trebuia s-o resimtă fiul de prinţ, înşelat în nădejdile sale; dar zarurile fuseseră aruncate și el nu mai putea să dea îndărăt de la cele hotărâte. Îngâmfarea îi şoptea că arată destul de impunător ca să se dea drept fiul unui rege atotputernic, îmbărbătat de acest gând, se aruncă în şa, îşi adună tot curajul ca să-şi pună calul în galop şi, astfel, ajunse într-un pătrar de ceas la poalele dâmbului.   Descălecă şi-şi legă calul de unul din tufarii ce creşteau acolo; apoi scoase hangerul prinţului Omar şi urcă pe coastă. La picioarele obeliscului stăteau şase bărbaţi în jurul unui bătrân cu înfăţişare măreaţă de rege; veşmântul strălucitor din ţesătură de fir, şalul de Caşmir alb cu care era încins, turbanul alb, împodobit cu nestemate scăpărătoare, arătau că este un bărbat bogat şi de vază. Labacan se îndreptă spre el, se plecă adânc şi spuse, în timp ce-i întindea hangerul: — Iată, eu sunt cel pe care-l căutaţi!  — Lăudat fie Profetul care te-a ţinut în viaţă! răspunse bătrânul, cu lacrimi de bucurie. Îmbrăţişează-ţi bătrânul tată, scumpul meu fiu Omar! Bunul croitor fu nespus de înduioşat de aceste cuvinte adânc simţite şi, cu un amestec de fericire şi de ruşine, se aruncă în braţele bătrânului. Dar bucuria noii sale stări avea să dureze netulburată numai o clipă; când se desprinse din braţele bătrânului, văzu un călăreţ gonind din câmpie spre dâmb. Călăreţul şi calul aveau o înfăţişare jalnică: calul, de încăpăţânare sau de oboseală, nu mai voia să înainteze; se ţâra cu mers împiedicat care nu era nici pas, nici trap; călăreţul îl îndemna cu mâinile şi cu picioarele să se mişte mai repede. Labacan îl recunoscu de îndată pe Murva al său şi pe adevăratul prinţ Omar; dar duhul rău a! minciunii pusese stăpânire pe el; hotărî deci să-şi susţină drepturile dobândite, cu fruntea sus, orice s-ar întâmpla. Călăreţul făcea semne încă din depărtare; ajungând în sfârşit la poalele dâmbului, cu toată încetineala lui Murva, sări din şa şi se năpusti sus pe dâmb. — Opriţi! strigă el. Oricine aţi fi, opriţi şi nu vă lăsaţi amăgiţi de acest mişel înşelător; eu mă numesc Omar, şi nici un muritor să nu îndrăznească a se folosi de numele meu! La auzul acestei întorsături a lucrurilor, pe feţele privitorilor se întipări o adâncă mirare; bătrânul, mai ales, părea foarte uimit; se uită întrebător când la unul, când la celălalt. Labacan însă vorbi cu o linişte greu stăpânită: — Cinstite stăpâne şi părinte, nu te lăsa amăgit de acest om! După câte ştiu, este un croitor smintit din Alexandria pe nume Labacan şi e vrednic mai mult de mila decât de supărarea noastră. Aceste cuvinte îl aduseră pe prinţ în pragul nebuniei şi, spumegând de furie, vru să se arunce asupra lui Labacan; dar ceilalţi se aşezară între ei şi-l ţinură, iar stăpânitorul spuse: — Într-adevăr, scumpul meu fiu, bietul om e nebun; să fie legat şi aşezat pe unul din dromaderii noştri; poate că-i vom putea fi de folos nefericitului.  Furia prinţului se potoli; plângând, îi zise stăpânitorului: — Inima mea îmi spune că-mi eşti părinte şi te rog din suflet să mă asculţi, în amintirea mamei mele. — Doamne fereşte! răspunse bătrânul. Iar începe să vorbească fără şir; cum poate ajunge un om la asemenea gânduri nebuneşti? Apoi luă braţul lui Labacan şi păşi sprijinit de el spre poalele dâmbului. Amândoi încălecară pe nişte cai mândri, acoperiţi cu cioltare de preţ, şi porniră în fruntea caravanei peste câmpie. Nefericitului prinţ însă i se ferecară mâinile, apoi fu legat de un dromader, iar doi călăreţi rămaseră în preajma lui pentru a-i supraveghea orice mişcare. Bătrânul era Saaud, sultanul wahaabiţilor. Multă vreme nu avusese copii; în cele din urmă i se născuse prinţul mult dorit. Dar cititorii în stele, chemaţi să prevestească soarta băiatului, îi spuseră că până la douăzeci şi doi de ani îl paşte primejdia de a fi izgonit de un duşman. De aceea, spre mai multă siguranţă, sultanul îl încredinţase pe prinţ, spre a fi crescut, vechiului şi încercatului său prieten Elfi-bey, iar el aşteptase douăzeci şi doi de ani, îndurerat, întoarcerea lui. Toate acestea sultanul le povesti celui pe care îl credea fiul său şi se arătă deosebit de mulţumit de înfăţişarea şi purtarea acestuia. Ajunşi în ţara sultanului, ei fură întâmpinaţi pretutindeni de către locuitori cu strigăte de bucurie, căci vestea despre sosirea prinţului se întinsese ca o flacără prin toate oraşele şi satele. Pe uliţele pe unde treceau erau înălţate bolţi din flori şi ramuri, covoare strălucitoare de toate culorile împodobeau casele, iar mulţimea lăuda cu glas tare pe Alah şi pe profetul său, care le trimisese un prinţ atât de chipeş. Toate acestea umplură de fericire inima mândră a croitorului; cu atât mai nefericit se simţea adevăratul Omar, care urma alaiul, legat şi adânc deznădăjduit. Nimănui nu-i păsa de el în mijlocul acestei bucurii, care, de drept, i se datora lui. Mii şi mii de glasuri strigau numele lui Omar, iar pe el, adevăratul purtător al acestui nume, nu-l lua nimeni în seamă; cel mult, unul sau altul întreba pe cine duceau atât de straşnic cetluit, şi cumplit suna răspunsul în urechile prinţului. E un croitor smintit! Caravana ajunse în sfârşit în oraşul de scaun al sultanului, unde totul fusese pregătit pentru primirea lor cu şi mai multă strălucire ca în celelalte oraşe. Soţia sultanului, o femeie mai în vârstă şi respectabilă, aştepta, cu toţi curtenii, în sala cea mai măreaţă a palatului. Pardoseala sălii era acoperită cu un covor uriaş, iar pereţii — împodobiţi cu pânză albastră, ţinută cu şnururi şi ciucuri de aur sau prinsă în ţinte mari de argint. Caravana sosi pe înserat; în sală fuseseră aprinse nenumărate lămpi rotunde, colorate, prefăcând noaptea în zi. În fundul sălii, însă, unde şedea pe tron soţia sultanului, luminile şi culorile îţi luau cu deosebire ochii. Aşezat pe patru trepte, tronul era numai aur şi ametiste mari. Patru din cei mai nobili emiri ţineau deasupra capului ei un baldachin de mătase roşie, iar şeicul din Medina îi făcea vânt cu un evantai din pene de păun. Astfel aştepta soţia sultanului pe soţul şi pe fiul ei; nici ea nu-l văzuse de la naştere, dar cel multaşteptat i se arătase adeseori în vis, astfel încât l-ar fi putut recunoaşte dintr-o mie. Iată că se auzi larma alaiului ce se apropia; vuietul surlelor şi al timpanelor se amesteca cu uralele mulţimii; copitele cailor răsunau în curtea palatului, paşii celor sosiţi se auzeau tot mai aproape, uşile sălii se dădură în lături şi, trecând printre rândurile slujitorilor îngenuncheaţi, sultanul, mână în mână cu fiul său, se îndreptă repede spre tronul mamei. — Iată, spuse el, ţi-l aduc pe cel căruia îi duci dorul de atâta vreme. Soţia însă îi curmă vorba. — Acesta nu este fiul meu! strigă ea. Acesta nu este chipul pe care Profetul mi l-a arătat în vis! În clipa în care sultanul voia s-o convingă să nu se lase înşelată de vise, uşa sălii se deschise şi prinţul Omar năvăli înăuntru, urmărit de paznicii din mâinile cărora se smulsese cu toată puterea. Se aruncă gâfâind la picioarele tronului: — Aici vreau să mor! strigă el. Dă poruncă să fiu omorât, tată crud, căci nu mai pot îndura această ruşine! Toţi încremeniră la auzul acestor vorbe şi se grămădiră în jurul nefericitului; paznicii veniră în goană, voind să-l lege din nou, când soţia sultanului, care privise toate acestea mută de mirare, sări de pe tron. — Staţi! strigă ea. Acesta e cel pe care ochii mei nu l-au văzut niciodată, dar pe care inima mea îl recunoaşte! Paznicii, fără voia lor, îl lăsară pe Omar, dar sultanul, cuprins de mânie aprigă, le porunci să-l lege pe nebun. — Eu sunt cel care hotărăşte aici, spuse el cu glas poruncitor. Aici nu ne luăm după vise muiereşti, ci după anumite semne sigure. Acesta — şi arătă spre Labacan — acesta este fiul meu, căci el mi-a adus hangerul, semnul de recunoaştere al prietenului meu Elfi. — Hangerul mi-a fost furat! strigă Omar. Încrederea mea neştiutoare a fost înşelată! Dar sultanul nu ascultă glasul fiului său, căci era obişnuit să urmeze în toate, cu încăpăţânare, numai hotărârile sale; de aceea porunci ca nefericitul Omar să fie scos cu sila afară din sală. Apoi se duse cu Labacan în încăperile lui, plin de mânie împotriva soţiei sale, cu care trăise timp de douăzeci şi cinci de ani în bună înţelegere. Adânc mâhnită de cele petrecute, soţia sultanului era pe deplin încredinţată că un înşelător pusese stăpânire pe inima sultanului, căci pe acel tânăr nefericit i-l arătaseră toate visele ca fiind fiul ei.   Când durerea i se mai alină, chibzui la un mijloc prin care să-şi încredinţeze soţul de nedreptatea ce o făcea. Lucru greu, căci acela ce se dădea drept fiul ei adusese hangerul — semnul de recunoaştere — şi, după cum aflase, îl puse pe Omar să-i povestească atâtea despre viaţa lui din trecut, încât putea să se dea drept fiul ei, fără teamă. Ea îi chemă la dânsa pe oamenii care-l însoţiseră pe sultan la obeliscul El-Serujah, ca să-i povestească totul cu de-amănuntul, apoi se sfătui cu roabele ei cele mai credincioase. Ele chibzuiră şi îşi dădură cu părerea în fel şi chip; la urmă vorbi bătrâna şi înţeleaptă circaziană Melehsala: — Dacă am auzit bine, luminată stăpână, cel care a adus hangerul spunea că acela pe care-l crezi fiul tău se numeşte Labacan şi e un croitor zurliu. — Aşa-i, răspunse soţia sultanului. Şi ce-i cu asta? — Nu crezi, urmă cealaltă, că înşelătorul i-a dat fiului tău chiar propriul său nume? Şi dacă-i aşa, iată un mijloc minunat pentru a-l da în vileag pe înşelător, mijloc pe care am să ţi-l spun în taină. Soţia sultanului îşi plecă urechea către roabă şi aceasta îi şopti un sfat ce păru să-i placă, fiindcă se pregăti pe dată să meargă la sultan. Soţia sultanului era o femeie înţeleaptă, care cunoştea bine slăbiciunile bărbatului ei şi ştia să le folosească. De aceea se prefăcea a-i da dreptate şi a-şi recunoaşte fiul, dar ceru să i se îndeplinească o dorinţă. Sultanul, căruia îi părea rău că-şi supărase soaţa, i-o încuviinţă, şi ea vorbi: — Vreau să-i pui pe amândoi la o încercare de măiestrie: alta i-ar pune poate să călărească, să se bată cu săbiile sau să arunce cu suliţa, dar acestea sunt lucruri pe care le ştie oricine; nu, vreau să le cer ceva pentru care e nevoie de minte ageră. Fiecare dintre ei să coasă deci câte un caftan şi câte o pereche de şalvari, şi să vedem care din ei le face mai frumos. Sultanul izbucni în râs şi zise: — Ei, te-ai gândit la ceva tare înţelept! Fiul meu să se ia la întrecere cu un croitor smintit şi să vedem care din ei face un halat mai frumos? Nu, asta nu! Soţia lui îi aminti însă că făgăduise să-i îndeplinească dorinţa, iar sultanul, care era un om de cuvânt, se înduplecă până la urmă, dar jură că, oricât de frumoase veşminte ar face croitorul cel smintit, el nu-l va recunoaşte drept fiul său.   Sultanul se duse el însuşi la fiul lui şi-l rugă să-i facă maică-si pe plac, căci ea dorea să-i coasă cu mâna lui un caftan. Bunului Labacan îi crescu inima de bucurie; dacă asta era totul, se gândea el, soţia sultanului îşi va vedea curând dorinţa împlinită. Fură orânduite două încăperi — una pentru prinţ, cealaltă pentru croitor — unde trebuia să-şi arate fiecare iscusinţa, după care li se dădu numai câte o bucată de mătase, foarfece, ac şi aţă. Sultanul abia aştepta să vadă ce fel de caftan avea să facă fiul său; dar şi soţiei sale îi bătea inima cu nelinişte, gândindu-se dacă șiretlicul îi va fi de folos. Celor doi tineri li se dădură două zile ca să isprăvească treaba; în cea de-a treia zi, sultanul trimise după soţia lui şi când aceasta veni. porunci să fie aduse cele două caftane, precum şi pe cei ce le făcuseră. Labacan intră triumfător şi întinse caftanul dinaintea privirilor uimite ale sultanului. — Iată, tată, zise el, iată, cinstită mamă, nu-i o adevărată minunăţie! Pot face prinsoare că nici cel mai îndemânatic croitor al palatului nu este în stare să coasă unul la fel. Soţia sultanului zâmbi şi se întoarse către Omar: — Dar tu, fiule, ce-ai izbutit să faci? Înciudat, acesta zvârli cât colo mătasea şi foarfecă: — Am fost deprins să strunesc calul şi să mânuiesc sabia, iar suliţa mea nimereşte orice ţintă; meşteşugul acului îmi este însă străin, fiind nevrednic de cel crescut de Elfi-bey, stăpânitorul din Cairo. — O, tu, adevărat fiu al stăpânului meu! strigă soţia sultanului. Ah, de te-aş putea îmbrăţişa şi numi fiul meu! Să am iertare, soţul şi stăpânul meu, spuse ea apoi, întorcându-se către sultan, că am folosit acest şiretlic. Nu vezi nici acum cine e prinţ şi cine e croitor? într-adevăr, caftanul pe care l-a făcut fiul tău e minunat şi aş vrea să-l întreb la ce meşter a învăţat. Sultanul rămase pe gânduri, privind cu îndoială când la soţie, când la Labacan, care încerca zadarnic să-şi ascundă roşeaţa feţei şi spaima de a se fi dat de gol atât de prosteşte. — Nici această dovadă nu-i de ajuns, spuse el. Dar, Alah fie lăudat, ştiu eu cum am să descopăr dacă am fost sau nu înşelat!  Porunci să i se aducă bidiviul cel iute, se aruncă în şa şi se îndreptă spre o pădure, care se afla nu departe de oraş. Se spunea din bătrâni că acolo ar sălăşlui o zână bună, pe nume Adolzaida, care îi ajutase cu sfatul de multe ori, în clipe de restrişte, pe stăpânitorii din neamul său; într-acolo goni sultanul. În mijlocul pădurii se afla un luminiş înconjurat de cedri înalţi. Acolo se spunea că ar sălăşlui zâna, şi muritorii, stăpâniţi de o anumită teamă, moştenită de demult din tată-n fiu, nu prea călcau meleagurile acelea. Ajuns la locul cu pricina, sultanul sări din şa, legă calul de un copac, se duse în mijlocul luminişului şi strigă tare: — Dacă este adevărat că în clipe de restrişte ai fost un bun sfetnic al strămoşilor mei, nu nesocoti rugămintea urmaşului lor şi sfătuieşte-mă acolo unde mintea omenească e neputincioasă. De-abia rosti ultimele cuvinte, că unul din cedri se deschise şi din inima lui ieşi o femeie cu un văl pe faţă şi purtând un veşmânt lung şi alb. — Ştiu de ce vii la mine, sultane Saaud. Cererea ta e dreaptă; de aceea îţi voi da ajutor. Ia aceste două cutii. Lasă-i pe cei doi ce doresc a-ţi fi feciori să aleagă. Sunt încredinţată că cel adevărat nu va da greş. Vorbindu-i astfel îi întinse două cutioare de fildeş, bogat împodobite cu aur şi mărgăritare; pe capace, pe care sultanul încercă zadarnic să le deschidă, erau nişte inscripţii încrustate în diamante. În timp ce călărea spre casă, sultanul se tot întreba ce puteau ascunde cele două cutii, pe care nu izbutea să le deschidă cu nici un chip. Nici inscripţiile nu-l lămuriră, căci pe una din ele scria: „Cinste şi slavă“, iar pe cealaltă „Fericire şi bogăţie". Sultanul se gândi în sinea lui că lui însuşi i-ar veni greu să aleagă între aceste două lucruri, care erau la fel de atrăgătoare, la fel de ademenitoare. Când se întoarse la palat, îşi chemă soţia şi îi povesti cele spuse de zână, şi ea fu cuprinsă de o nădejde înflăcărată că acela spre care o trăgea inima va alege cutia ce va dovedi că e fiul ei.  În faţa tronului sultanului fură aduse două mese, pe care sultanul puse cu mâna lui cele două cutii, după care se aşeză pe tron şi făcu semn unuia din robi să deschidă uşa sălii. Prin această uşă intră un strălucit alai de paşale şi emiri ai împărăţiei, chemaţi de sultan. Ei se aşezară pe bogatele perne înşiruite de-a lungul pereţilor. Când se aşezară cu toţii, sultanul făcu un al doilea semn, la care fu adus înăuntru Labacan. Păşind mândru, el străbătu sala, se aruncă la picioarele tronului şi spuse: Ce porunceşte părintele şi stăpânul meu? Sultanul se ridică de pe tron şi zise: — Fiule, sunt oarecare îndoieli asupra îndreptăţirii tale la numele pe care ceri să-l porţi; într-una din aceste cutii se află dovada adevăratei tale obârşii. Alege! Nu mă îndoiesc c-o vei alege pe cea bună. Labacan se ridică şi se apropie de cutii; chibzui îndelung ce să aleagă şi în cele din urmă spuse: — Cinstite tată! Ce poate fi mai însemnat decât fericirea de a fi fiul tău? Ce poate fi mai înălţător decât bogăţia îndurării tale? Aleg cutia pe care scrie: „Fericire şi bogăţie". — Vom afla mai târziu dacă ai ales bine: deocamdată aşază-te pe pernă, lângă paşa din Medina, grăi sultanul şi făcu semn robului său. Fu adus Omar. Privirea lui întunecată, chipul mohorât treziră mila tuturor celor de faţă. El se aruncă la picioarele tronului şi întrebă care era vrerea sultanului. Sultanul îi răspunse că avea de ales una din cutii; tânărul se ridică şi se apropie de masă. Citi cu luare-aminte cele scrise pe amândouă şi spuse: — Zilele din urmă m-au învăţat ce îndoielnică e fericirea, ce pieritoare e bogăţia; dar ele m-au învăţat de asemenea că în pieptul celor viteji se află o comoară ce nu poate fi nimicită, şi anume cinstea, şi că steaua strălucitoare a slavei nu piere odată cu fericirea. Soarta mi-e pecetluită; de-a fi să pierd o coroană, cinste şi slavă, pe voi vă aleg! Puse mâna pe cutia pe care şi-o alesese; dar sultanul porunci să aştepte, şi, făcându-i semn lui Labacan să se apropie de masă, îi spuse să pună şi el mâna pe cutia lui.  Sultanul mai porunci să i se aducă un vas cu apă din fântâna sfântă Zemzem de la Mecca, îşi spălă mâinile pentru rugăciune, întoarse faţa către răsărit, se lăsă în genunchi şi se rugă: — Dumnezeul părinţilor mei! Tu care de veacuri păstrezi neamul nostru curat şi neştirbit, nu îngădui ca un nevrednic să pângărească numele Abassizilor, ocroteşte pe fiul meu cel adevărat în acest ceas de grea cumpănă. Sultanul se ridică şi se urcă din nou pe tronul său. Toţi cei de faţă erau încordaţi de atâta aşteptare, de-abia îndrăznind să răsufle; prin sală s-ar fi putut auzi fuga unui şoricel, atât de încremeniţi priveau cu toţii; cei din spate întindeau gâturile pentru a vedea cutiile peste capetele celor din faţă. Atunci sultanul grăi: Deschideţi cutiile! Şi cutiile, pe care înainte nici o putere nu le putuse deschide, se deschiseră singure. În cutia aleasă de Omar se aflau, pe o pernă de catifea, o coroniţă mică de aur şi un sceptru; în cutia lui Labacan — un ac mare şi un capăt de aţă. Sultanul porunci celor doi tineri să aducă cutiile în faţa lui. El ridică din cutie coroniţa şi, ca prin minune, când o luă în mână, ea începu să crească, să crească tot mai mult, până ajunse mare cât o coroană adevărată. El aşeză coroana pe capul fiului său Omar, care îngenunchease înaintea lui, îl sărută pe frunte şi îl pofti să se aşeze de-a dreapta sa. Apoi se întoarse către Labacan şi rosti: — E o zicală din bătrâni care spune: „Nu te întinde mai mult decât ţi-e plapuma". Se pare că va trebui să rămâi la acul tău. Deşi nu eşti vrednic de îndurarea mea, pentru tine s-a rugat cineva, cineva căruia, astăzi, nu vreau să-i stau cu nimic împotrivă; de aceea îţi dăruiesc nemernica-ţi viaţă. Dar dacă vrei să-mi asculţi povaţa, grăbeşte-te să pleci cât mai iute din ţara mea. Ruşinat, zdrobit, sărmanul croitor nu avu ce să răspundă; se aruncă la picioarele prinţului şi, cu lacrimi în ochi, spuse: Poţi să mă ierţi, luminate prinţ? — Credinţă faţă de prieteni, mărinimie faţă de duşmani, aceasta este fala Abassizilor, răspunse prinţul, ridicându-l de jos. Du-te în pace! — O, fiul meu cel adevărat! strigă mişcat bătrânul sultan, şi se aruncă la pieptul fiului său. Toţi emirii şi paşalele, toţi dregătorii ţării se ridicară de la locurile lor şi strigară: Trăiască fiul sultanului nostru! În mijlocul bucuriei tuturor, Labacan se strecură afară din sală, cu cutia sub braţ. Coborî la grajdurile sultanului, puse frâul pe calul său Murva şi ieşi călare pe poartă, luând-o spre Alexandria. Clipele când fusese prinţ i se părură un vis şi doar cutia cea frumoasă, bogat împodobită cu mărgăritare şi diamante, îi amintea că totuşi nu visase. Ajungând în sfârşit la Alexandria, merse călare până în faţa casei bătrânului său meşter, sări din şa, legă căluţul de poartă şi intră în atelier. Meşterul, care nu-l recunoscu de îndată, făcu o temenea adâncă şi-l întrebă cu ce-i poate fi de folos; privindu-şi însă muşteriul cu mai multă luare-aminte şi recunoscându-l pe vechiul său Labacan, strigă calfele şi ucenicii; aceştia se năpustiră mânioşi asupra bietului Labacan, care nu se aştepta la o asemenea primire, îi traseră ghionţi, îl bătură cu fiarele de călcat şi cu cotul de măsurat, îl înţepară cu ace şi-l ciupiră cu foarfece ascuţite până ce acesta căzu istovit pe un maldăr de haine. În vreme ce Labacan zăcea, meşterul începu să-l mustre pentru haina furată; zadarnic striga Labacan că el se întorsese tocmai ca să-l despăgubească; zadarnic făgădui să-i plătească de trei ori preţul veşmântului; meşterul şi calfele se aruncară iar asupra lui, îl bătură măr şi-l aruncară pe uşă afară. Zdrobit, în zdrenţe, el încălecă pe Murva şi o luă către un caravanserai. Acolo îşi odihni capul lovit şi ostenit, cugetând asupra suferinţelor de pe acest pământ, asupra meritelor atât de des dispreţuite şi asupra nimicniciei şi zădărniciei tuturor avuţiilor. Adormi cu hotărârea de a nu mai alerga după măriri şi de a deveni om cinstit.  În ziua următoare nu-i păru rău de hotărârea luată, căci mâna grea a meşterului şi a calfelor părea să fi alungat din el toate visele de mărire. Vându cutia pe un preţ mare unui giuvaergiu, îşi cumpără o casă şi îşi făcu un atelier unde avea să se îndeletnicească cu meşteşugul său. După ce rândui totul şi agăţă la fereastră o tăbliţă pe care scria:„Labacan, croitor", se aşeză pe scaun şi se apucă să-şi cârpească cu acul şi aţa găsite în cutie haina atât de rău ferfeniţită de meşterul lui. Deodată îl chemă cineva şi, când dădu să se aşeze din nou la lucru, ce-i fu dat să vadă! Acul lucra sârguincios, fără ca cineva să-l mânuiască, făcând cusături atât de frumoase şi bine rânduite, cum nu făcuse Labacan vreodată, nici măcar în clipele când dădea dovadă de cea mai mare iscusinţă. Într-adevăr, şi cel mai neînsemnat dar al unei zâne bune este folositor şi de mare preţ! Acest dar mai avea însă şi o altă însuşire: capătul de aţă nu se isprăvea deloc, oricât de harnic ar fi lucrat acul. Labacan dobândi mulţi muşterii şi în curând ajunse cel mai vestit croitor de prin părţile acelea; el croia veşmintele şi făcea prima împunsătură cu acul, după care acesta lucra iute mai departe, fără oprire, până ce haina era gata. Curând, toţi locuitorii din Alexandria ajunseră muşteriii meşterului Labacan, căci acesta lucra frumos şi foarte ieftin; doar într-o singură privinţă clătinau oamenii din cap, şi anume: el lucra fără calfă şi cu uşile încuiate. Astfel se împlinise inscripţia de pe cutioară ce vestise „Fericire şi bogăţie"; fericirea şi bogăţia însoţiră — deşi într-o mai mică măsură — „paşii bravului croitor — iar atunci când auzea de fala tânărului sultan Omar, despre care vorbea tot norodul, când auzea că viteazul acesta întruchipa mândria şi dragostea poporului său şi era spaima duşmanilor săi, fostul prinţ gândea în sinea lui: „Tot e mai bine că am rămas croitor, căci cinstea şi slava sunt tare primejdioase". Astfel trăi vreme îndelungată Labacan, mulţumit de sine şi cinstit de semenii săi, iar dacă acul nu şi-a pierdut între timp puterea, mai coase şi astăzi cu firul veşnic ai zânei Adolzaida. După ce apuse soarele, caravana porni din nou şi ajunse curând la Birked el Had sau „Fântâna hagiilor", de unde mai aveau numai trei ceasuri de drum până la Cairo. Caravana era aşteptată la acea oră şi neguţătorilor le fu curând hărăzită bucuria de a-şi întâlni din nou prietenii, care le ieşiră în întâmpinare. Ei intrară în oraş prin poarta Bebel Falch, căci se socotea că-i semn bun ca atunci când vii de la Mecca să intri pe acea poartă prin care trecuse Profetul. În piaţă, cei patru neguţători turci se despărţiră de străin şi de neguţătorul Zaleukos şi se duseră acasă cu prietenii lor. Zaleukos îi arătă străinului un caravanserai bun şi-l pofti să prânzească cu el. Străinul primi şi făgădui să vină îndată ce-şi va schimba veşmintele. Grecul făcuse toate pregătirile să-l ospăteze bine pe străin, deoarece îl îndrăgise în timpul călătoriei, iară când bucatele şi băuturile fură aduse după rânduială, el se aşeză şi îşi aşteptă musafirul. Îl auzi curând apropiindu-se cu paşi mari şi grei prin gangul ce ducea spre încăperea sa. Se ridică spre a-i ieşi bucuros înainte şi a-l întâmpina în prag; dar când deschise uşa, se dădu îngrozit înapoi, căci înaintea lui stătea înspăimântătorul necunoscut în mantie roşie. Aruncă încă o privire — nu încăpea îndoială: aceeaşi făptură înaltă şi poruncitoare, aceeaşi mască de după care scânteiau ochii negri, aceeaşi haină roşie cu fireturi — toate îi erau prea binecunoscute din clipa cea mai înfiorătoare a vieţii sale. Simţămintele ciudate se zbuciumau în pieptul lui Zaleukos; el se împăcase şi iertase totul de mult acestui om, păstrat în amintirea sa, şi totuşi ivirea lui îi redeschise toate rănile, îi readuse în minte toate ceasurile chinuitoare ale fricii de moarte de atunci, iar durerea care-i otrăvise anii tinereţii îi renăscu într-o clipă în inimă. — Ce doreşti, om fioros? strigă grecul, văzând că vedenia rămăsese încremenită în prag. Piei îndată, până nu te blestem! — Zaleukos! rosti un glas cunoscut de după mască. Zaleukos! Astfel îţi primeşti oaspetele?  Oaspetele scoase masca, dădu mantia în lături: era Selim Baruch, străinul. Dar Zaleukos nu se linişti încă; îi era groază de străin, căci, fără îndoială, revedea în el pe necunoscutul de pe Ponte Vecchio; dar străvechile îndatoriri de gazdă biruiră; tăcut, el făcu semn străinului să se aşeze la masă. — Îţi ghicesc gândurile, grăi acesta după ce se aşezară. Ochii tăi mă privesc întrebători. Aş fi putut să tac şi să nu mă mai vezi niciodată, dar sunt dator să-ţi dau socoteală şi de aceea am îndrăznit, chiar cu primejdia de a fi blestemat de tine, să mă arăt în faţă-ţi sub vechea mea înfăţişare. Mi-ai spus odinioară: „Credinţa strămoşilor mei îmi porunceşte să-l iubesc; de altfel, el e mai nefericit decât mine“. Crede asta, prietene, şi ascultă acum lămuririle mele. Ca să mă înţelegi, trebuie s-o iau de foarte departe. M-am născut la Alexandria, din părinţi creştini. Tatăl meu, mezinul unei vechi şi bine cunoscute familii franceze, era consulul ţării sale în Alexandria. De la vârsta de zece ani am fost crescut în Franţa de către fratele mamei mele şi mi-am părăsit patria după câţiva ani pentru a mă întoarce la părinţi, împreună cu unchiul meu, în ţara în care se aflau părinţii mei. Dar, vai! În casa tatălui meu lucrurile nu stăteau aşa cum ar fi trebuit; furtunile vremurilor agitate din lume nu ajunseseră până aici, dar, pe neaşteptate, nenorocirea lovise totuşi casa mea până în adâncul inimii. Fratele meu, un tânăr care făgăduia mult, primul secretar al tatălui meu, se căsătorise de curând cu o tânără, fiica unui nobil florentin, ce locuia în vecinătate; cu două zile înainte de sosirea noastră, soţia lui dispăruse pe neaşteptate, iar familia noastră şi tatăl ei nu-i puteau da de urmă. Până la sfârşit se bănui că, în timpul unei plimbări, mersese prea departe şi căzuse în mâinile unor tâlhari. Acest gând ar fi fost poate mai mângâietor pentru sărmanul meu frate, decât adevărul pe care-l aflarăm curând. Necredincioasa se îmbarcase pe un vas împreună cu un tânăr napolitan pe care-l cunoscuse în casa tatălui meu. Fratele meu, revoltat la culme de acest fapt, a încercat totul spre a o pedepsi pe vinovată, dar în zadar; încercările sale, care produseră vâlvă la Neapole şi Florenţa, n-au făcut decât să abată nenorocirea asupra lui şi a noastră. Nobilul florentin   s-a întors în patrie făgăduind să-i facă fratelui meu dreptate, în realitate, însă, pentru a ne nimici. La Florenţa, el a zădărnicit toate încercările fratelui meu şi a ştiut să se folosească atât de bine de influenţa pe care o obţinu prin orice mijloc, încât tatăl şi fratele meu, devenind    suspecţi     în ochii conducătorilor lor, au fost prinşi în mod ruşinos şi duşi în Franţa, unde au pierit sub secure. Biata mea mamă a înnebunit şi abia după zece luni nesfârşite, moartea a izbăvit-o de îngrozitoarea ei stare; în ultimele zile însă, mintea i-a fost din nou limpede. Astfel am rămas singur pe lume. Doar un gând îmi frământa sufletul, doar un singur gând mă făcea să uit de doliul meu, şi acesta era puternica flacără aprinsă în mine de mama în ultimele ei clipe. În   aceste ultime ceasuri îşi revenise, după cum ţi-am spus; atunci m-a     chemat la ea şi mi-a vorbit în linişte de soarta noastră şi de moartea ei apropiată. Apoi a trimis afară toată lumea din cameră, s-a ridicat în capul oaselor, cu chipul grav pe patul ei sărăcăcios, şi mi-a spus că voi putea obţine binecuvântarea ei dacă voi jura să îndeplinesc ceea ce îmi va cere. Cutremurat de cuvintele mamei mele, care era pe moarte, am jurat să îndeplinesc orice. Ea a izbucnit în blesteme împotriva florentinului şi a fiicei sale şi, sub ameninţările cele mai înspăimântătoare ale blestemului ei, m-a silit să făgăduiesc că voi răzbuna nenorocirea casei noastre. Apoi mama a murit în braţele mele. Gândul răzbunării mocnea de mult în sufletul meu; în clipa aceea el se trezi cu toată puterea. Am adunat tot ce rămăsese din averea părintească şi mi-am jurat s-o cheltuiesc pentru a mă răzbuna, sau să pier. În scurt timp m-am dus la Florenţa; unde am stat mai mult ascuns; planul meu era îngreunat de situaţia în care se aflau acum duşmanii mei. Bătrânul florentin devenise guvernator şi avea astfel în mână toate mijloacele pentru a mă nimici, de îndată ce va afte cel mai mic lucru. O întâmplare îmi veni într-ajutor.   Într-o seară am zărit hoinărind pe străzi un om îmbrăcat într-o livrea cunoscută; mersul său nesigur, privirea întunecată şi blestemele „santo sacramente" şi „maledetto diavolo" pe care le mormăia m-au făcut să recunosc în el pe bătrânul Pietro, unul din slujitorii florentinului, pe care-l cunoscusem ia Alexandria. Nu aveam nici o îndoială că era supărat pe stăpânul său şi am hotărât să folosesc acest prilej. El păru foarte mirat când mă văzu acolo, se plânse de nefericirea sa, căci, de când stăpânul său era guvernator, nu-i mai putea intra în voie. Aurul meu, ajutat de supărarea lui, îl atrase de partea mea. Cea mai mare greutate era acum înlăturată; aveam un om plătit, care-mi va deschide uşa duşmanului la orice oră; planul meu de răzbunare se închega tot mai repede. Viaţa bătrânului florentin îmi păru un preţ prea mic faţă de nimicirea casei mele. Trebuia să ucid tot ce avea mai drag, şi anume pe fiica lui, pe Bianca, căci ea îşi bătuse joc de fratele meu şi ea era pricina cea mai însemnată a nenorocirii noastre. Inima mea, setoasă de răzbunare, se bucură la auzul veştii că tocmai atunci Bianca voia să se mărite pentru a doua oară. Eram hotărât: trebuia să moară. Dar mie însumi mi-era groază de această faptă, iar în puterile lui Pietro nu aveam încredere; de aceea am început a căuta un om care să săvârşească această faptă. Printre florentini n-am îndrăznit să caut, căci nimeni nu s-ar fi învoit la una ca asta împotriva guvernatorului. Atunci Pietro făcu un plan, pe care l-am şi adus la îndeplinire, propunându-te în acest scop pe dumneata, ca străin şi ca medic, ceea ce era lucrul cel mai nimerit. Ce s-a întâmplat ştii şi dumneata. Planul meu era cât pe ce să dea greş numai din pricina prudenţei şi a cinstei dumitale. De aici, cele ce s-au petrecut cu mantia. Pietro ne-a deschis uşa palatului guvernatorului şi tot el ne-ar fi condus în taină înapoi, dacă lucrurile înfiorătoare pe care le-am zărit prin, crăpătura uşii nu ne-ar fi făcut să fugim îngroziţi. Gonit de spaimă şi de remuşcări, am alergat cam două sute de paşi şi m-am prăbuşit pe treptele unei biserici. Acolo abia mi-am venit în fire şi primul meu gând a fost la dumneata şi la groaznica dumitale soartă, dacă vei fi găsit în casă.  M-am apropiat pe furiş de palat, dar nu i-am zărit nici pe Pietro, nici pe dumneata; portiţa era însă deschisă, aşa încât am putut spera cel puţin că ai folosit prilejul pentru a fugi. Când au venit zorile, frica de a fi descoperit şi un simţământ puternic de remuşcare nu m-au lăsat să rămân mai departe între zidurile Florenţei. Am alergat la Roma. Dar închipuie-ţi spaima mea când am auzit după câteva zile povestindu-se pretutindeni cele întâmplate şi că ucigaşul, un medic grec, fusese prins. Plin de îngrijorare m-am întors la Florenţa, căci dacă înainte răzbunarea mi se păruse cumplită, acum o blestemam, fiindcă era prea scump plătită cu viaţa dumitale. Am ajuns în ziua în care ţi s-a tăiat mâna. Trec sub tăcere ce-am simţit când te-am văzut urcând pe eşafod şi suferind chinurile cu atâta curaj. Dar când sângele dumitale a ţâşnit, am luat hotărârea nezdruncinată să-ţi uşurez viaţa. Ce s-a mai întâmplat pe urmă, ştii; rămâne să-ţi povestesc de ce am făcut această călătorie împreună cu dumneata. Gândul că nu m-ai iertat mă apăsa ca o grea povară; de aceea, am hotărât să trăiesc mai multe zile în preajma dumitale, ca să-ţi pot da socoteală în cele din urmă de cele ce făcusem. Grecul îşi ascultase oaspetele în tăcere; cu o privire blândă, el îi întinse mâna dreaptă. — Mi-am închipuit că trebuie să fii mai nenorocit decât mine, căci groaznica dumitale faptă îţi întunecă veşnic zilele ca un nor negru; te iert din toată inima. Dar îngăduie-mi o întrebare: cum de-ai ajuns în pustiu sub această înfăţişare? Ce-ai făcut după ce mi-ai cumpărat casa din Constantinopol? — M-am întors la Alexandria, răspunse cel întrebat. Clocoteam de ură, o ură arzătoare mai ales împotriva oamenilor aşa-zis civilizaţi. Crede-mă, mă simţeam mai bine între musulmani. Eram abia de câteva luni în Alexandria, când au debarcat concetăţenii mei acolo. Vedeam în ei numai pe călăii tatălui şi fratelui meu; de aceea am adunat câţiva tineri dintre cunoştinţele mele care gândeau la fel cu mine şi m-am alăturat acelor viteji mameluci, care au devenit spaima oştirii franceze. Când campania a luat sfârşit, nu m-am putut hotărî să mă întorc la o viaţă paşnică. Am dus, împreună cu câţiva prieteni care gândeau ca mine, o viaţă nestatornică, închinată luptei şi vânătoarei; trăiesc mulţumit între aceşti oameni care mă cinstesc ca pe un prinţ şi, dacă oamenii aceștia nu sunt atât de culţi ca europenii voştri, în schimb sunt foarte departe de invidie şi înşelăciune, de egoism şi vanitate. Zaleukos mulţumi străinului pentru cele povestite, dar nu-i ascunse părerea sa că, faţă de obârşia şi cultura lui, ar fi fost mai nimerit să trăiască şi să lucreze în ţări mai civilizate. Îi luă mâna şi-l rugă să plece împreună cu el, să trăiască şi să moară alături de dânsul. Oaspetele îl privi mişcat. — Aceste vorbe mă îndreptăţesc să cred, spuse el, că m-ai iertat cu adevărat şi că mă iubeşti. Îţi mulţumesc din suflet! Se ridică şi, cu statura sa măreaţă, se opri în faţa grecului, pe care aproape că-l cuprinse teama văzând înfăţişarea războinică, ochii negri şi scânteietori, auzind glasul adânc şi tainic al oaspetelui său. — Ceea ce mi-ai propus e frumos, urmă acesta. Pe oricine ar putea ispiti, mie însă mi-e cu neputinţă să primesc. Calul meu e gata înşeuat, slujitorii mă aşteaptă. Rămâi cu bine, Zaleukos! Prietenii, pe care soarta îi făcuse să se întâlnească în chip atât de miraculos, se îmbrăţişară la despărţire. — Şi cum să te numesc? Cum se numeşte oaspetele care va trăi veşnic în gândurile mele? întrebă grecul. Străinul îl privi lung, îi mai strânse încă o dată mâna şi răspunse: — Mi se spune Stăpânul deşertului. Sunt tâlharul Orbassan.