Wilhelm Hauff

CARAVANA Odată, o caravană mare străbătea pustiul. Pe întinderile nesfârşite de nisip, străjuite doar de bolta necuprinsă a cerului, se auzeau, de undeva de departe, tălăngile cămilelor şi zurgălăii de argint ai cailor. Un nor gros de praf se învolbura înaintea caravanei, vestindu-i apropierea; când şi când, o adiere împrăştia norul şi pe sub învolburările lui îţi luau ochii armele sclipitoare şi veşmintele ce străluceau. Aşa se ivi caravana în faţa privirii călăreţului ce se apropia de ea. Necunoscutul călărea pe un mândru cal arab, cu cioltar din piele de tigru şi căpăstrul stacojiu, împodobit cu clopoţei de argint; pe capul bidiviului flutura un frumos surguci din pene. Îmbrăcămintea arătosului călăreţ era tot atât de mândră ca şi calul său. Pe cap avea turban alb, falnic, cusut cu fir de aur, pe trup — ilic şi şalvari roşii ca para focului, iar la şold îi atârna un iatagan cu plăsele măiestrit făurite. Turbanul tras adânc pe frunte, căutătura ochilor negri, care aruncau fulgere de sub sprâncenele stufoase, şi barba lungă ce flutura pe sub nasul coroiat îi dădeau o înfăţişare cutezătoare, aprigă. La cincizeci de paşi de pâlcul călăreţilor ce deschideau drum caravanei, el dădu pinteni calului şi în câteva clipe ajunse în dreptul acestora. Un călăreţ singuratic, cutreierând pustiul, părea ceva cu totul neobişnuit, aşa încât caraulele caravanei, temându-se de un atac, întinseră suliţele.     Văzându-se întâmpinat cu vrăjmăşie, călărețul strigă: — Ce vreţi? Credeţi oare că un singur om e în stare să lovească o caravană? Ruşinate, caraulele îşi lăsară suliţele jos; căpetenia lor se apropie de străin, să-i afle vrerea. — Cine e stăpânul caravanei? întrebă călăreţul. — Ea nu are un singur stăpân, răspunse cel întrebat. Mai mulţi neguţători au pornit de la Mecca spre ţara lor, iar noi îi călăuzim prin pustiu şi-i păzim de ticăloşii de tot soiul care ar putea să le tulbure călătoria. — Duceţi-mă, dară, la neguţători, ceru străinul. — Nu e cu putinţă acum, răspunse căpetenia caravanei. Noi trebuie să mergem fără oprire, iar neguţătorii vin în urmă cu cel puţin un pătrar de ceas; dar dacă vrei să ne însoţeşti până la popasul de amiază, fie-ţi voia împlinită! Străinul nu răspunse nimic; luă ciubucul lung pe care îl ducea legat de oblânc şi începu să pufăie. Călărea lângă căpetenia caravanei şi trăgea adânc din ciubuc. Căpetenia caraulelor se frământa, întrebându-se cine o fi străinul; nu cuteza să-l întrebe de-a dreptul cum îl cheamă şi, oricât de iscusit se străduia să lege vorba: „Fumezi un tutun bun“ sau: „Frumos păşeşte calul dumitale“, primea acelaşi răspuns sec: „Da, da!“ În sfârşit ajunseră la un loc potrivit pentru popasul de amiază. Căpetenia caravanei îşi aşeză oamenii de pază şi se opri împreună cu necunoscutul, aşteptând să se apropie caravana. Treizeci de cămile, cu încărcături grele, cu călăuze înarmate trecură pe lângă ei. În urma lor veneau călare, pe nişte cai de toată frumuseţea, cei cinci neguţători, stăpânii caravanei. Mai toţi erau bărbaţi înaintaţi în vârstă, cu înfăţişare cumpănită, aşezată; numai unul singur părea mult mai tânăr decât ceilalţi, mult mai vesel şi mai vioi. Caravana se încheia cu un mare număr de cămile şi de cai de povară. Înălţară corturile, iar cămilele şi caii îi priponiră în jurul acestora. În mijloc se afla un cort mare de mătase albastră, către care căpetenia caraulelor îl însoţi pe străin. Când dădură la o parte perdeaua de la intrarea cortului, văzură pe cei cinci neguţători stând pe perne cusute cu fir de aur; arapi forfoteau încolo şi încoace, aducând mâncăruri şi băuturi. — Ne-ai adus un musafir? întrebă neguţătorul cel tânăr. Dar mai înainte ca cel întrebat să apuce să răspundă, străinul grăi: — Mă numesc Selim Baruch şi sunt din Bagdad; în drum spre Mecca am fost prins de nişte tâlhari şi acum trei zile am izbutit să fug pe ascuns. Marele profet mi-a ajutat să aud din depărtare tălăngile caravanei voastre. Aşa am ajuns aici. Îngăduiţi să merg cu voi; n-am să fiu nevrednic de ocrotirea voastră şi, odată ajunşi la Bagdad, am să vă răsplătesc cu prisosinţă bunătatea, căci sunt nepotul marelui vizir. Drept răspuns, vorbi cel mai vârstnic dintre neguţători: — Selim Baruch, zise el, fii binevenit la umbra noastră. Bucuroşi te ajutăm, dar, înainte de toate, aşează-te ca să mănânci şi să bei cu noi! Selim Baruch se aşeză lângă neguţători, mâncă şi bău cu ei. După-masă, robii strânseră vasele şi aduseră narghilele şi şerbet turcesc. Neguţătorii rămaseră multă vreme tăcuţi, scoţând nori albăstrui de fum şi privindu-i cum se încolăcesc, se destramă şi apoi, încet-încet, se fac nevăzuţi. În cele din urmă, tăcerea fu curmată de tânărul neguţător: — De trei zile, zise el, tot mergem călare sau facem popas şi mâncăm, fără să avem parte de vreo distracţie! M-a cuprins o plictiseală de moarte. Mie îmi place ca după-masă să privesc dănţuitorii sau să ascult cântece. Nu vă dă prin cap, prieteni, cum ne-am putea veseli şi noi? Cei patru neguţători mai vârstnici pufăiau mai departe în tăcere şi păreau să cugete adânc; străinul însă răspunse: — Dacă-mi îngăduiţi, aş propune eu ceva: să spunem cu toţii, pe rând, la fiecare popas, câte o poveste. Aşa ar trece timpul mai uşor. — Înţeleaptă vorbă ai grăit, Selim Baruch, zise Ahmet, cel mai bătrân dintre neguţători. Să facem precum zici! — Mă bucură că spusa mea vă e pe plac, rosti Selim, şi, ca să vedeţi că nu vă cer un lucru nelalocul lui, am să fac eu începutul. Bucuroşi, cei cinci neguţători se apropiară, aşezându-se roată în jurul străinului. Robii umplură din nou cupele, îndesară tutun proaspăt în narghilelele stăpânilor şi aduseră jar ca să-l aprindă. Iar Selim îşi drese glasul, luă o înghiţitură de salep netezindu-şi mustăţile, începu : — Ascultaţi, aşadar, Povestea Califului Barză !

1 Într-o frumoasă după-amiază, califul Raşid din Bagdad şedea în tihnă, cu picioarele încrucişate pe divan; dormise puţin, căci era o zi caldă, şi acum, după somn, se simţea foarte voios. Trăgea câte un fum din narghileaua din lemn de trandafir, sorbea înghiţitură cu înghiţitură din cafeaua pe care i-o turna un rob; îşi mângâia de fiecare dată, mulţumit, barba — semn că-i plăcea cafeaua. Într-un cuvânt, pe faţa lui se citea că se simte bine. Acesta era ceasul cel mai prielnic să stai de vorbă cu califul, ceasul în care era tare blând şi binevoitor. Din pricina asta, marele vizir Mansor îl vizita în fiecare zi tocmai la acel ceas. Şi în după-amiaza aceasta se înfăţişă ca de obicei, gânditor, însă cu mult mai gânditor decât în alte rânduri. Califul scoase pentru o clipă narghileaua din gură şi întrebă: — De ce ai o faţă atât de îngândurată, o, marele meu vizir? Vizirul îşi încrucişă braţele pe piept, se plecă în faţa stăpânului său şi răspunse: — Stăpâne, nu ştiu dacă am o faţă îngândurată, dar jos, în faţa porţilor palatului, se află un boccegiu care are de vânzare lucruri atât de frumoase, încât tare îmi pare rău că n-am mai mulţi bani. Califul, care de mult voia să-i facă o bucurie marelui său vizir, trimise jos un arap să-l cheme pe neguţător. Robul se întoarse degrabă cu un grăsan scund, arămiu la faţă, îmbrăcat în straie ponosite şi care ducea o besactea.  Înăuntru se aflau perle, inele, pistoale cu plăsele bătute în pietre scumpe, cupe, piepteni. Califul şi vizirul le cercetară pe toate pe îndelete şi, în cele din urmă, califul cumpără pentru el şi pentru Mansor nişte pistoale de toată frumuseţea, iar pentru soţia vizirului — un pieptene. Neguţătorul se pregătea tocmai să închidă besacteaua, când califul zări un mic sertar şi întrebă dacă şi acolo sunt lucruri de vânzare. Neguţătorul scoase din sertar o cutie în care se afla o pulbere negricioasă şi o hârtie acoperită cu o scriere ciudată, pe care nici califul, nici Mansor nu o putură desluşi. — Am primit cândva praful şi hârtia de la un neguţător, care, la rândul lui, le-a găsit pe o uliţă din Mecca, lămuri boccegiul. Nu ştiu ce putere au şi vi le dau pe nimica toată: mie nu-mi sunt de nici un folos. Califul, căruia îi plăcea să aibă între cărţile sale scrieri vechi, chiar dacă nu le putea citi, îi cumpără hârtia şi cutiuţa. Încuviinţă apoi plecarea neguţătorului... Califul dorea foarte mult să dezlege slovele acelea tainice, şi-l întrebă pe vizir dacă nu cunoaşte pe cineva care să-i ajute la treaba asta. — Mărite doamne şi stăpâne, spuse vizirul, lângă marea moschee locuieşte un om cu numele de Selim cel învăţat; el ştie toate limbile. Dă poruncă să se înfăţişeze degrabă: poate află el taina acestor slove. Învăţatul Selim fu adus de îndată. — Selim, grăi califul, se spune că ai fi foarte învăţat; iată scrierea aceasta; citeşte-o! De vei şti s-o dezlegi, te voi răsplăti cu straie noi, de sărbătoare, iar de nu, vei primi douăsprezece palme şi douăzeci şi cinci de lovituri la tălpi, căci atunci în zadar ţi s-ar mai spune „Selim cel învăţat". Selim făcu o temenea şi răspunse: Facă-se voia ta, stăpâne! Privi îndelung scrisul şi deodată strigă: De nu e limba latinească, stăpâne, să mă spânzuri! — Spune ce scrie, dacă e latinească! porunci califul. Selim începu să tălmăcească: — „Omule, tu care vei găsi aceasta, slăveşte-l pe Alah pentru bunătatea sa. Cine va trage pe nas din pulberea asta şi va rosti în acelaşi timp cuvântul Mutabor, acela se va putea preschimba în orice jivină şi va înţelege graiul dobitoacelor. De va voi să-şi capete iară înfăţişarea omenească, să se plece de trei ori către răsărit şi să rostească acelaşi cuvânt. Dar fereşte-te să râzi în timpul cât ai înfăţişarea de lighioană, căci vorba fermecată piere de îndată din mintea fa şi rămâi cu chip de jivină”. Selim cel învăţat isprăvi de citit. Califul se arătă nespus de mulţumit şi-l puse pe învăţat să facă jurământ că nu va dezvălui nimănui taina aceasta; îi dărui apoi straie frumoase şi-l lăsă să plece, după care grăi către marele său vizir: — Am făcut un târg bun, Mansor. Cât mă bucur că voi putea lua chip de jivină! Mâine dimineaţă să vii la mine. Mergem împreună pe câmp, tragem pe nas din cutiuţă şi vom putea să ascultăm tot ce se vorbeşte în văzduh, în apă, în pădure şi pe câmp. Povestea audio o puteti auzi.........Aici

2 A doua zi dimineaţă, după ce califul luă o gustare şi se îmbrăcă, marele vizir se înfăţişă, după cum i se poruncise, ca să-l ia la plimbare. Califul vârî la cingătoare cutiuţa cu pulberea fermecată, spuse curtenilor să rămână în urmă şi porni înainte, însoţit numai de marele vizir. Colindară prin întinsele grădini ale califului, dar în zadar căutară niscaiva vietăţi ca să poată încerca praful vrăjit. În cele din urmă, vizirul fu de părere să meargă mai departe, înspre iaz, unde văzuse adeseori tot felul de vieţuitoare, mai ales berze, care se plimbau întotdeauna pe acolo, păşind grav şi clămpănind. Califul urmă sfatul vizirului său şi se îndreptă cu el spre iaz. Când ajunseră acolo, văzură o barză ce păşea îngândurată încoace şi încolo, căutând broaşte şi clămpănind din cioc. Undeva, departe, în văzduh, plutea o altă barză, venind tot într-acolo. — Pun rămăşag pe barba mea, mărite stăpâne, zise marele vizir, că năltăroagele astea două îşi vor spune acum lucruri vrednice de auzit. Ce-ar fi să ne prefacem în berze?   — Bine ai grăit, răspunse califul. Dar, întâi şi întâi, să ne amintim cum trebuie să facem ca să luăm din nou înfăţişare omenească. Aşadar, dacă ne închinăm de trei ori către răsărit şi rostim cuvântul Mutabor, eu voi lua din nou chip de calif şi tu de vizir. Dar pentru nimic în lume nu trebuie să râdem, căci atunci suntem pierduţi! În timp ce califul vorbea astfel, cea de-a doua barză se roti încet deasupra capetelor lor şi se lăsă uşor pe pământ. Califul scoase repede cutiuţa de la brâu, trase praf pe nas, îi dădu şi marelui vizir şi strigară amândoi într-un glas: „Mutabor!" Deodată, ca prin farmec, picioarele li se subţiară, se făcură lungi şi roşii, frumoşii iminei galbeni ai califului şi ai însoţitorului său se preschimbară în labe urâte de barză; braţele se prefăcură în aripi, gâtul se înălţă dintre umeri şi se lungi cu un cot, bărbile se făcură nevăzute, iar trupul li se acoperi cu pene albe. — Ai un plisc frumos, vizire, spuse califul, mirându-se îndelung. Pe barba profetului, aşa ceva n-am mai văzut în viaţa mea! — Mulţumesc preasupus, răspunse marele vizir, făcând o plecăciune, dar, dacă-mi este îngăduit, aş spune că înălţimea voastră arătaţi ca barză aproape mai frumos decât în chip de calif. Dar, dacă înălţimea voastră doreşte, să le ascultăm pe prietenele noastre de colo şi să vedem dacă într-adevăr înţelegem graiul berzelor. În timpul acesta, cea de-a doua barză se lăsă pe pământ, îşi curăţă picioarele cu ciocul, îşi netezi penele şi se îndreptă spre prima barză. Cele două berze noi-nouţe se apropiară grabnic şi auziră, spre uimirea lor, următoarea convorbire: — Bună dimineaţa, doamnă Picior-Lung, aţi ieşit atât de devreme la câmp? — Bună să-ţi fie inima, dragă Clămpăne-Cioc! Iată, am adus o mică gustare. Vrei o ciosvârtă de şopârlă sau o pulpiţă de broască? — Mulţumesc frumos; azi nu prea am poftă de mâncare. Am venit pentru altceva la câmp. Astăzi trebuie să dănţuiesc în faţa oaspeţilor tatălui meu şi vreau să fac în taină câteva încercări. Şi tânăra barză începu să se plimbe pe câmpie, făcând mişcări năstruşnice. Califul şi Mansor o urmăreau cu uimire. Când o văzură însă ridicând un picior şi fâlfâind graţios din aripi, cei doi nu se mai putură stăpâni: din pliscurile lor izbucni un râs nestăvilit, care nu mai contenea. Califul se potoli cel dintâi. — Să te prăpădeşti de râs! strigă el. Petrecerea asta nu-i plătită nici cu aur! Păcat că prostănacele au fugit de râsul nostru, altminteri te pomeneşti că ar fi început să şi cânte! Dar deodată marele vizir îşi aminti că nu era îngăduit să râzi în timpul vrăjii şi îi împărtăşi califului îngrijorarea sa. — Pe Mecca şi Medina! Ar fi o glumă proastă să rămânem berze! Aminteşte-ţi tu neghiobul acela de cuvânt; mie nu-mi vine în minte. — Trebuie să ne plecăm de trei ori spre răsărit şi în acelaşi timp să spunem:       Mu-mu-mu... Se întoarseră cu faţa spre răsărit şi se plecară mereu, atingând pământul cu pliscurile. Dar, vai! Cuvântul fermecat le pierise din minte şi, oricât se înclina califul şi oricât bolborosea vizirul său mu-mu-mu, nu şi-l aminteau şi pace. Bietul Raşid şi vizirul său erau sortiţi să rămână berze.

3 Cele două berze fermecate se plimbau triste pe câmpie, neştiind, în durerea lor, ce să facă. Înfăţişarea de barză nu şi-o puteau schimba. Să se întoarcă în oraş spre a fi recunoscuţi era cu neputinţă: cine ar da crezare unei berze că este calif şi, chiar dacă asemenea lucru ar fi de crezut, ar vrea locuitorii Bagdadului să aibă o barză drept calif? Rătăciră astfel zile în şir, hrănindu-se anevoie cu poamele câmpului, pe care nu le puteau mesteca bine din cauza pliscurilor prea lungi. De şopârle sau broaşte nu prea aveau poftă: le era teamă să nu-şi strice stomacul cu ele. Singura lor mângâiere în aceste triste împrejurări era că puteau să zboare; şi zburau deseori deasupra acoperişurilor din Bagdad, ca să vadă ce se mai petrece pe acolo. În primele zile băgară de seamă că pe străzile oraşului domnea o mare nelinişte şi tristeţe. Dar, cam la patru zile după vrajă, aflându-se deasupra palatului califului, văzură jos, în stradă, un alai măreţ. Răsunau tobe şi fluiere, iar un bărbat îmbrăcat într-o mantie de purpură cusută cu fir de aur mergea călare pe un cal împodobit, înconjurat de slujitori în veşminte strălucitoare. Jumătate din norodul Bagdadului alerga în urma lui, strigând într-un glas: „Trăiască Mizra, trăiască stăpânul Bagdadului!" Cele două berze de pe acoperişul palatului se priviră îndelung. Califul grăi: — Îţi dai seama acum, mare vizir, de ce am fost vrăjit? Acest Mizar este fiul duşmanului meu de moarte, puternicul vrăjitor Kaşnur, care, într-un ceas rău mi-a jurat răzbunare. Dar eu nu mi-am pierdut nădejdea. Vino cu mine, credinciosul meu tovarăş de suferinţă, să mergem la mormântul profetului: poate că în acel loc sfânt vraja se va risipi. Se înălţară de pe acoperişul palatului şi se îndreptară către Medina. Dar cele două berze nu prea erau obişnuite să zboare şi pluteau anevoie. — O, stăpâne, gemu după câteva ceasuri marele vizir, cu voia măriei tale, eu nu mai pot; măria ta zbori prea repede şi, în afară de asta, s-a lăsat seara şi am face bine să poposim undeva peste noapte. Raşid dădu ascultare rugăminţii slujitorului său şi zărind dedesubt nişte ziduri năruite care-i puteau adăposti, se lăsară pe ele. Acolo părea să fi fost odinioară un castel. Printre zidurile surpate se ridicau pilaştri frumos lucraţi, iar câteva încăperi ce se păstraseră întregi stăteau mărturie a strălucirii de odinioară. Raşid şi însoţitorul său străbătură coridoarele, căutând un locşor uscat; deodată barza Mansor se opri. — Doamne, stăpâne, şopti el încetişor, ştiu că este ruşinos pentru un mare vizir, şi cu atât mai mult pentru o barză, să se teamă de stafii. Mă cam trec fiorii, căci pe-aici pe-aproape am auzit limpede un suspin şi un geamăt.       Califul se opri şi el şi auzi desluşit un scâncet slab, care semăna mai mult a geamăt de om decât de animal. Nedumerit, vru să se apropie de locul de unde veneau gemetele; vizirul însă îl apucă cu ciocul de aripă şi îl rugă stăruitor să nu se apropie, ca să nu dea peste cine ştie ce alte primejdii. Dar în zadar! Califul — căruia şi în pieptul de barză îi bătea o inimă vitează — se smulse cu preţul câtorva pene şi o luă la goană printr-un coridor întunecos. Ajunse degrabă la o uşă ce părea a fi întredeschisă şi îndărătul ei auzi desluşit suspine şi scâncete. Împinse uşa cu ciocul, dar se opri mirat în prag. Pe podeaua încăperii dărăpănate, slab luminată printr-o fereastră zăbrelită, stătea o bufniţă mare. Lacrimi grele se prelingeau din ochii ei mari şi rotunzi, iar din pliscu-i încovoiat ieşeau vaiete răguşite. Dar la vederea califului şi a vizirului său, care se apropiase şi el între timp, bufniţa scoase strigăte de bucurie. Cu aripile ei cafenii îşi şterse graţios lacrimile şi, spre marea uimire a celor doi, strigă cu glas omenesc, în arabă: — Fiţi binevenite, berzelor! Voi sunteţi semnul izbăvirii mele, căci mi s-a prorocit odată că berzele îmi vor aduce o mare fericire. Când califul îşi reveni din uimirea care-l cuprinsese, îşi înclină gâtul lung, îşi mişcă graţios picioarele şi rosti: — Bufniţo, vorbele tale mă fac să cred că am găsit în tine o tovarăşă de suferinţă. Dar, vai, nădăjduieşti zadarnic că noi o să te putem scăpa. Ai să recunoşti tu însăţi neputinţa noastră, când vei auzi ce ni s-a întâmplat. Bufniţa îl rugă să-i povestească şi califul începu să depene cele ce-am aflat şi noi până acum.

4 Califul povesti păţania prin care-i fusese dat să treacă şi, după ce termină, bufniţa îi mulţumi şi-i zise: — Ascultă şi povestea mea şi-ai să vezi că nu sunt mai puţin nefericită decât tine. Tatăl meu este maharadjahul Indiei, iar sărmana de mine sunt singura lui fiică şi mă numesc Lusa. Vrăjitorul Kaşnur, care v-a vrăjit pe voi, m-a năpăstuit şi pe mine. Kaşnur s-a înfăţişat într-o bună zi tatălui meu şi m-a cerut de soţie pentru fiul său Mizra. Tatăl meu însă, care e un om iute la mânie, a poruncit să fie zvârlit jos pe scări. Nemernicul si-a schimbat înfăţişarea şi, în haine de rob, a izbutit să se furişeze şi să ajungă din nou în preajma mea, pe când mă plimbam o dată în grădină şi doream să beau ceva răcoritor; mi-a adus o licoare ce m-a preschimbat în vietatea asta respingătoare, m-a târât încoace mai mult moartă de spaimă şi mi-a zbierat în urechi, cu glas înfricoşător: „Ai să rămâi aici, urâtă, dispreţuită până şi de lighioane! De nu se va găsi cineva care, nesilit de nimeni, să te dorească de soţie sub această înfăţişare respingătoare, aici îţi vei sfârşi zilele. Iată răzbunarea mea faţă de tine şi de trufaşul tău părinte!” De atunci s-au scurs multe luni. Stau în lăcaşul acesta singură, tristă şi urâtă de lume; chiar şi jivinelor le e groază de mine; nu mă pot desfăta cu frumuseţile firii, căci ziua sunt oarbă şi numai în ceasurile când luna îşi revarsă lumina palidă peste aceste ziduri cade vălul de pe ochii mei. Bufniţa sfârşi de vorbit şi îşi şterse din nou ochii cu aripa, căci istorisirea suferinţelor ei îi storsese noi lacrimi. După povestirea prinţesei, califul căzu pe gânduri. — Dacă nu mă înşel, spuse el, între nenorocirile noastre se ţes fire tainice; dar cum să găsesc cheia acestei taine? Bufniţa îi răspunse: — Of, Doamne! Şi eu am această bănuială, căci odată, în frageda mea copilărie, o femeie înţeleaptă mi-a prorocit că o barză îmi va aduce o mare fericire, şi cred că ştiu cum am putea să ne găsim scăparea. Califul se arătă foarte mirat şi o întrebă ce vrea să spună. — Vrăjitorul care ne-a urgisit pe amândoi, zise ea, vine o dată pe lună printre dărâmăturile de aici. Nu departe de cămara aceasta se găseşte o sală: acolo obişnuieşte el să chefuiască cu o şleahtă de prieteni, l-am auzit adeseori povestindu-şi fărădelegile; cine ştie, poate că are să spună cuvântul fermecat care v-a pierit din minte. — O, scumpă prinţesă! strigă califul. Spune repede, când vine şi unde se află sala? Bufniţa tăcu o clipă, apoi zise: — Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar nu vă pot împlini dorinţa decât cu o condiţie. — Spune! Spune! strigă Raşid. Porunceşte! Primim orice condiţii! — Aş dori să-mi recapăt şi eu libertatea odată cu voi, dar aceasta nu se poate întâmpla decât dacă îmi cere mâna unul din voi. Berzele se arătară cam miratele de această propunere şi califul făcu semn slujitorului său să iasă puţin afară împreună cu el. — Mare vizir, spuse califul când fu dincolo de uşă, ăsta-i un târg prost, dar n-ai ce-i face, trebuie să-l primeşti! — Cum? răspunse acesta. Nu vreau câtuşi de puţin ca soţia mea să-mi scoată ochii când mă întorc acasă. În afară de asta, eu sunt prea bătrân, pe câtă vreme măria ta eşti tânăr şi neînsurat, poţi mai curând să ceri mâna unei tinere şi frumoase prinţese. — Tocmai asta e! oftă califul în timp ce aripile îi atârnau pleoştite. Cine îmi spune că e tânără şi frumoasă? Asta se cheamă să cumperi mâţa-n sac. Se îndemnară unu! pe altul vreme îndelungată, până ce califul, văzând că vizirul său ar vrea mai bine să rămână barză decât să se însoare cu bufniţa, se hotărî să facă el însuşi lucrul acesta. Bufniţa se arătă încântată şi spuse că sosiseră tocmai la timpul potrivit, întrucât era cu putinţă ca vrăjitorii să se adune chiar în noaptea aceea. Apoi părăsi încăperea împreună cu berzele şi toţi porniră spre sala cu pricina. Merseră ce merseră printr-un coridor întunecos şi deodată, de după un zid năruit, ţâşni o lumină sclipitoare. Se apropiară de locul acela şi bufniţa îi povăţui să stea nemişcaţi. Prin crăpătura lângă care se aflau se vedea o sală mare, minunat împodobită, cu coloane de jur împrejur. O mulţime de lămpi în fel şi fel de culori înlocuia lumina zilei. În mijlocul sălii se afla o masă rotundă pe care erau aşezate bucatele cele mai alese. Jur împrejurul mesei, pe o sofa, şedeau opt bărbaţi. Berzele recunoscură printre ei pe neguţătorul care le vânduse pulberea fermecată. Vecinul său de masă îl îndemnă să povestească ultimele sale isprăvi. Între altele, el istorisi povestea califului şi a vizirului său.

5 — Care este cuvântul pe care trebuia să-l ţină minte? întrebă celălalt vrăjitor. — Un cuvânt greu, în limba latinească, cuvântul Mutabor. La auzul acestui cuvânt, berzele, pitite după crăpătura zidului, aproape că-şi ieşiră din minţi de bucurie. O luară la fugă cu picioarele lor lungi, năpustindu-se către poarta ruinei atât de iute, încât bufniţa abia putu să se ţină după ele. Înduioşat, califul îi spuse bufniţei: — Izbăvitoare a vieţii mele şi a prietenului meu, drept recunoştinţă veşnică faţă de tot ceea ce ai făcut pentru noi, te rog să-mi fii soţie. Apoi berzele se întoarseră către răsărit. Îşi înclinară de trei ori gâturile lor lungi către soarele care tocmai se înălţa de după munţi. „Mutabor", strigară ele şi îşi recăpătară de îndată vechiul lor chip; bucuria noii vieţi dobândite făcu ca stăpânul şi slujitorul său să-şi cadă în braţe unul altuia, râzând şi plângând. Când îşi întoarseră privirile, rămaseră înmărmuriţi. Înaintea lor stătea o fată frumoasă, gătită cu podoabe de preţ. Zâmbind, ea îi întinse mâna califului şi-l întrebă: Nu mai recunoşti bufniţa? Într-adevăr, ea era. Califul fu atât de încântat de frumuseţea şi de farmecul ei, încât strigă: — Binecuvântat fie ceasul când am luat chip de barză!  Cei trei o porniră acum împreună spre Bagdad. Califul găsi în veşmântul său nu numai cutiuţa cu pulberea fermecată, ci şi punga lui cu bani. În primul sat cumpără cele trebuincioase călătoriei şi astfel ajunseră curând la porţile Bagdadului. Sosirea califului stârni uimire — norodul îl crezuse mort şi mare-i fu bucuria revăzându-şi stăpânul iubit. În schimb, mânia lor faţă de vrăjitorul Mizra, care-i înşelase, nu cunoscu margini. Intrară în palat şi-i întemniţară pe bătrânul vrăjitor şi pe fiul lui. Califul porunci ca bătrânul să fie închis în încăperea din castelul năruit, care slujise drept adăpost prinţesei cât timp avusese înfăţişare de bufniţă, şi să fie spânzurat acolo. Fiul său însă, care nu cunoştea vrăjile tatălui, fu pus să aleagă între moarte şi pulberea vrăjită. Alegând pulberea, marele vizir îi întinse cutiuţa. Tânărul trase o dată pulberea pe nas şi cuvântul fermecat rostit de calif îl prefăcu în barză. Califul porunci să fie închis într-o cuşcă de fier, iar cuşca să fie aşezată în grădina sa. Ani mulţi şi fericiţi trăi califul Raşid alături de soţia sa, prinţesa; cele mai plăcute clipe ale lor erau acelea de după-amiază, când venea la ei marele vizir; de multe ori aduceau vorba despre păţania lor, amintindu-și de vremea când fuseseră berze, iar când era vesel, califului îi plăcea să-l maimuţărească pe marele vizir aşa cum arătase în chip de barză. Păşea încruntat, cu picioarele ţepene, de-a lungul încăperii, clămpănea, îşi flutura braţele ca pe nişte aripi şi arăta cum se plecase zadarnic vizirul spre răsărit, strigând mereu: „Mu-mu“. Pentru soţia califului şi copiii ei joaca aceasta era de fiecare dată un prilej de haz nespus; când însă califul clămpănea vreme prea îndelungată şi se apleca mereu strigând „mu-mu“, vizirul ameninţa zâmbind că va destăinui soţiei califului cele ce vorbiseră în faţa uşii prinţesei-bufniţe. * Selim Baruch îşi isprăvi povestirea, iar neguţătorii se arătară foarte mulţumiţi. — Într-adevăr, nici nu ştim când s-a scurs după-amiaza, spuse unu! dintre ei, dând la o parte perdeaua cortului. Se simte adierea răcoroasă a vântului de seară; putem să mai facem o bucată de drum.  Tovarăşii săi se arătară de aceeaşi părere, strânseră corturile şi caravana porni iar, în aceeaşi rânduială. Călătoriră aproape toată noaptea; ziua, arşiţa apăsa înăbuşitor, noaptea, în schimb, era răcoroasă şi luminată de stele. Ajunseră în sfârşit într-un loc potrivit pentru popas, ridicară corturile şi se pregătiră de odihnă. Neguţătorii îi purtară de grijă străinului ca unui prieten drag. Unul îi dădu o pernă, altul o cergă, al treilea îi dărui un rob — pe scurt, fu slujit cu multă dragoste, încât străinul se simţi ca la el acasă. Când se treziră, începuse să se simtă zăpuşeala zilei şi hotărâră cu toţii să aştepte în locul acela până se va lăsa seara. După ce mâncară laolaltă, se aşezară din nou în cerc şi tânărul neguţător grăi către cel mai în vârstă: — Selim Baruch ne-a dăruit ieri o după-amiază plăcută. Ce-ar fi, Ahmet, dacă ai istorisi şi tu ceva, fie din lunga ta viaţă, care de bună seamă că a fost plină de întâmplări, fie o poveste frumoasă. Ahmet tăcu o vreme, ca şi când ar fi chibzuit ce să povestească şi ce nu; în sfârşit, grăi: — Dragi prieteni! V-aţi arătat în această călătorie buni tovarăşi de drum, iar Selim de asemenea s-a dovedit că este vrednic de încrederea mea; de aceea vreau să vă povestesc o întâmplare din viaţa mea, despre care, de obicei, pomenesc cu prea puţină plăcere şi nu în faţa oricui: Povestea Vasului Nălucă.  

POVESTEA VASULUI NĂLUCĂ   Tatăl meu avea o mică dugheană la Bassora. Nu era nici sărac, nici bogat; făcea parte dintre oamenii care nu îndrăznesc să înceapă ceva, de teamă să nu piardă şi puţinul pe care l-au agonisit. Pe mine m-a crescut, de bine, de rău, în aşa fel, încât am fost în stare de timpuriu să-i dau o mână de ajutor. Când am împlinit optsprezece ani, tata a făcut prima lui neguţătorie mai mare şi a murit răpus de durere ; aflase vestea că valurile îi înghiţiseră o mie de galbeni. Curând aveam să socotesc moartea lui binevenită, căci puţine săptămâni după aceea se adeveri că vasul care căra bunurile tatălui meu se scufundase. Curajul meu tineresc nu putea fi biruit însă de această nenorocire. Am prefăcut în bani tot ce rămăsese de la tatăl meu şi am pornit în lumea largă să-mi caut norocul. Am plecat însoţit de un bătrân slujitor al tatălui meu, căruia îi eram atât de drag, încât nu se îndura să mă lase singur şi ţinea morţiş să-mi împărtăşească soarta. Ne-am îmbarcat în portul Bassora. Aveam vânt prielnic. Vasul pe care pluteam se îndrepta spre India. După cincisprezece zile de călătorie, căpitanul ne vesti că se apropie o furtună ; faţa îi era îngândurată, căci se părea că nu cunoaşte prea bine locurile acelea şi nu-i era uşor să ţină piept furtunii. Porunci să se strângă grabnic toate pânzele şi înaintam acum foarte încet. Se lăsase noaptea — o noapte senină şi rece — iar căpitanul începuse să creadă că semnele prevestitoare ale uraganului îl înşelaseră. Deodată se ivi o corabie pe care n-o văzusem până atunci şi care trecu foarte aproape de noi. Pe puntea acelei corăbii izbucniră strigăte şi urlete sălbatice, nelalocul lor înaintea înspăimântătorului ceas al furtunii. Căpitanul stătea alături de mine, alb ca varul. — Corabia mi-e pierdută ! strigă el. Pe lângă noi a trecut moartea !   Până să pricep ceva, oamenii de pe vasul nostru dădură buzna, răcnind. — Aţi văzut-o ? S-a sfârșit cu noi ! Căpitanul porunci să se citească din Coran cuvinte de îmbărbătare şi trecu el însuşi la cârmă. Zadarnic ! Urgia se înteţea văzând cu ochii; nu trecu nici un ceas şi vasul se opri pe loc, trosnind din încheieturi. Oamenii coborâră în bărci şi, când ultima barcă părăsi puntea, corabia se scufundă, iar eu m-am pomenit dintr-o dată plutind pe apă, sărac ca un cerşetor. Nenorocirea însă nu se sfârșise... Furtuna vuia tot mai cumplit. Barca plutea în voia valurilor. L-am îmbrăţişat pe bătrânul slujitor şi ne-am jurat să rămânem alături până la moarte. În sfârșit se crăpă de ziuă. Dar odată cu ivirea primelor raze de soare, vântul se năpusti asupra bărcii noastre şi o răsturnă. Nu i-am mai văzut niciodată pe tovarăşii mei de călătorie, marinarii. Izbitura mă năucise ; când m-am trezit, mă aflam în braţele bătrânului şi credinciosului meu servitor, care scăpase cu viaţă agățându-se de barca răsturnată şi mă târâse lângă el. Furtuna se potolise. Nu mai rămăsese nici urmă din vasul nostru, dar în depărtare se ivi o altă corabie şi valurile ne purtau către ea. Când ne-am apropiat, am văzut că era corabia care trecuse pe lângă noi în noaptea de pomină şi care pricinuise căpitanului nostru atâta spaimă. M-a cuprins o teamă ciudată la vederea vasului acela. Înfricoşătoarele vorbe ale căpitanului, care se adeveriseră în chip atât de cumplit, înfăţişarea vasului pustiu, la bordul căruia nu se zărea ţipenie de om în vreme ce ne apropiam, oricât am strigat noi, totul m-a umplut de groază. Totuşi aceasta era singura noastră scăpare ; de aceea am slăvit numele Profetului care ne dăruise ca prin minune viaţa. Am vâslit cu mâinile, cu picioarele, îndreptându-ne către parâma de la prova corăbiei. În sfârșit, am izbutit s-o apucăm ; la strigătele noastre — nici un răspuns, o muţenie desăvârșită. Atunci ne-am căţărat pe odgon — eu, fiind mai tânăr, în frunte.   Dar, o, ce înfiorător ! Ce privelişte cumplită mi s-a înfăţişat păşind pe punte ! Pe podeaua înroşită de sânge zăceau douăzeci-treizeci de morţi în straie turceşti ; un bărbat în veşminte de preţ, cu sabia în mână, tras la faţă, galben — mort şi el — era ţintuit de catargul din mijloc şi un piron mare îi străpungea fruntea. De frică,  mi  s-au  tăiat picioarele ; abia mai cutezam să răsuflu. În cele din urmă, bătrânul slujitor mă ajunse. Puntea aceea fără urmă de viaţă, acoperită numai de leşuri  îngrozitoare, îl buimăcise  şi pe el. Cu frica în suflet, am înălţat mai întâi o rugă către Profet, şi numai după aceea am cutezat să păşim înainte. Ne uitam mereu în jurul nostru, cu grijă, temându-ne  că ne-ar putea ieşi în cale altceva şi mai înspăimântător. Dar nimic nu se clintea. Nu se vedea ţipenie de om viu — numai noi şi întinsul apelor. Nu îndrăzneam să vorbim cu glas tare, de teamă ca nu cumva căpitanul mort şi ţintuit de catarg să-şi întoarcă ochii sticloşi către noi sau ca unul din morţi să mişte capul. În cele din urmă am găsit o scară ce ducea înăuntrul vasului. Fără voie, ne-am oprit acolo, uitându-ne unul la altul, şi nu cutezam să ne dăm în vileag gândurile. — O, Doamne, spuse credinciosul meu slujitor, aici s-a petrecut ceva groaznic ! Dar chiar dacă vasul ar fi plin de ucigaşi, mai bine mă dau pe mâna lor, orice s-ar întâmpla, decât să mai rămânem o clipă printre morţii aceştia. Eram de aceeaşi părere. Ne-am luat, aşadar, inima în dinţi şi, cu nădejdea în suflet, am coborât treptele. Totul era învăluit şi aici într-o linişte de moarte, tulburată doar de paşii noştri. Ne-am oprit la uşa cabinei. Am lipit urechea de uşă şi am ascultat : nu se auzea nimic. Am deschis. Înăuntru domnea o harababură cumplită : veșminte, arme şi tot felul de scule, toate claie peste grămadă. Oamenii de pe vas, sau cel puţin căpitanul, trebuie c-au tras un chef straşnic, căci totul era vraişte. Am colindat din cabină în cabină, din încăpere în încăpere ; pretutindeni am dat peste mătăsuri, mărgăritare, zahăr şi tot felul de alte lucruri. La vederea acestor avuţii, m-a cuprins o bucurie fără de margini, căci, neaflându-se nimeni pe corabie în afară de noi, socoteam că toate vor fi ale mele. Ibrahim însă îmi aminti că suntem departe de ţărm şi nu vom putea ajunge la el fără ajutorul cuiva ! Ne-am ospătat cu mâncărurile şi băuturile pe care le-am găsit din belşug şi ne-am urcat iarăşi pe punte. Dar la vederea înspăimântătoarei privelişti a leşurilor, din nou ni s-a făcut părul măciucă. Am hotărât să scăpăm de ele zvârlindu-le peste bord. Dar şi mai mare ne-a fost groaza când ne-am dat seama că nici unul nu putea fi clintit din loc. Morţii erau parcă ţintuiţi pe punte, aşa încât ar fi trebuit să fie smulşi cu scânduri cu tot ; pentru asta însă nu aveam scule la îndemână. Cât despre căpitan, nu l-am putut desprinde cu nici un chip de catarg — nici măcar sabia nu i-am putut-o smulge din mâna-i ţeapănă. Am petrecut ziua mâhniți, cu gândul la soarta noastră. La căderea nopţii i-am îngăduit bătrânului Ibrahim să se culce, iar eu am rămas de veghe pe punte, scrutând zarea, în nădejdea unei izbăviri. Când s-a înălţat luna — socotind după stele să fi fost cam vreo unsprezece — m-a cuprins un somn ca de plumb. M-am prăbuşit fără voia mea după un butoi ce se afla pe punte. Somnul acesta era însă mai mult un soi de toropeală, căci auzeam limpede valurile izbind corabia, auzeam pârâitul şi scârțâitul catargului în bătaia vântului. Deodată mi s-a părut că desluşesc zvon de glasuri şi paşi grei răsunând pe punte. Am vrut sa mă ridic şi să privesc. Dar o putere-nevăzută îmi ţintuia mădularele, îmi lipea pleoapele. Vocile răsunau din ce în ce mai limpede, ca şi cum o ceată de oameni voioşi ar fi umblat forfota pe punte. Mi se părea că aud glasul puternic al unei căpetenii, că desluşesc zgomotul parâmelor şi al pânzelor care erau ridicate şi coborâte. Încetul cu încetul însă mi s-a învălmăşit totul în minte şi m-am cufundat într-un somn şi mai adânc, prin care mi se părea că desluşesc numai zăngănit de arme. Când m-am trezit, soarele se înălţase sus şi razele sale îmi ardeau faţa. Uimit, am privit în jur ; am crezut că furtuna, corabia, morţii şi tot ce auzisem în timpul nopţii fuseseră doar un vis ; totul în jur era neschimbat. Morţii zăceau neclintiţi, iar căpitanul, ţintuit de catarg, stătea nemişcat. Am râs de visul meu şi m-am ridicat, pornind în căutarea bătrânului slujitor. Acesta şedea îngândurat în cabină. — O, Doamne ! strigă el când mă văzu intrând. Mai bine aş zăcea în fundul mării decât să mai petrec o noapte pe corabia asta blestemată ! L-am întrebat care era pricina supărării lui şi mi-a răspuns: — După câteva ceasuri de somn m-am trezit şi am auzit paşi deasupra capului meu alergând în sus şi în jos. Am crezut întâi că eşti dumneata, dar acolo sus umblau forfota cel puţin douăzeci de oameni. Răsunau strigăte, ţipete. În cele din urmă se auziră pe trepte paşi grei. Atunci mi-am pierdut cunoştinţa; numai din când în când îmi reveneam şi atunci îl vedeam pe omul care e ţintuit colo sus de catarg așezându-se ici la masă, bând şi cântând, iar pe cel în veşminte roşii, care zace pe punte nu departe de el, stând alături şi ținându-i tovărăşie la băutură. La auzul celor povestite de bătrânul meu slujitor, credeţi-mă, dragi prieteni, că nu prea m-am simţit în apele mele. Aşadar, nu era o părere, auzisem şi eu morţii destul de limpede. Să călătoreşti într-o astfel de tovărăşie era un lucru înfricoşător. Ibrahim căzu iarăşi pe gânduri. — Aha ! strigă el deodată. Îşi amintise un descântec pe care-l învăţase de la bunicul său, un om înţelept şi umblat prin lume, descântec care alunga duhurile şi stafiile ; cât despre somnul greu care ne toropise noaptea trecută, puteam să-l gonim rostind întruna versete din Coran. Povaţa bătrânului mi-a plăcut. Am aşteptat cu teamă sosirea nopţii. Am hotărât să ne cuibărim într-o mică încăpere ce se afla lângă cabină. Am făcut câteva găuri destul de mari în uşă, ca să vedem prin ele toată cabina, apoi am încuiat bine uşa pe dinăuntru şi Ibrahim a scris numele Profetului în cele patru colţuri. Aşteptam noaptea cu spaimă. Tot cam vreo unsprezece ceasuri să fi fost, când ne-a încercat iarăşi un somn ca de plumb. Slujitorul mă povăţui să rostesc câteva rugăciuni din Coran, şi somnul mi se risipi de îndată. Deodată, puntea păru că prinde viaţă, parâmele scârțâiră, răsunară paşi şi se desluşiră limpede mai multe glasuri. După câteva clipe de aşteptare încordată se auziră paşi pe scară. Bătrânul începu atunci să bolborosească descântecul învăţat de la bunicul său, descântec menit să alunge stafiile şi să risipească vrăjile. Fie că pogorâţi din văzduh, Fie că vă înălţaţi din adâncurile mării, Fie că aţi dormit în groapa întunecoasă, Fie că ieşiţi din vâlvătaia flăcărilor, Alah este stăpânul şi domnul vostru, Lui i se supun toate duhurile ! Trebuie să mărturisesc că nu mă prea bizuiam pe acest descântec şi în clipa când uşa a zburat în lături, mi s-a făcut părul măciucă. În încăpere a intrat bărbatul acela voinic şi falnic pe care-l văzusem ţintuit de catarg. Avea încă pironul înfipt în frunte până în miezul creierului, dar sabia o vârâse în teacă ; în urma lui păşea un alt bărbat, îmbrăcat cu mai puţină strălucire ; şi pe el îl văzusem zăcând sus pe punte. Căpitanul — căci căpitan era, fără doar şi poate — avea faţa palidă, o barbă lungă, neagră şi ochii aprigi pe care-i rotea prin încăpere. În clipa când a trecut pe lângă noi, l-am văzut de aproape : el nu părea să ia în seamă uşa după care stăteam ascunşi. Cei doi s-au aşezat la masa din mijlocul cabinei şi au prins să vorbească tare, țipând aproape, într-un grai necunoscut. Strigau din ce în ce mai aprins, până când căpitanul a izbit deodată cu pumnul în masă atât de năprasnic, că s-a cutremurat încăperea. Celălalt a sărit cu un hohot de râs sălbatic de pe scaun şi i-a făcut semn căpitanului să-l urmeze. Acesta s-a ridicat, a smuls sabia din teacă şi amândoi au părăsit cabina. După plecarea lor am răsuflat uşuraţi ; dar clipele de groază nu se sfârșiseră încă. Pe punte, larma creştea necontenit. Se auzeau tropăituri, ţipete, râsete, urlete. În cele din urmă s-a dezlănţuit o hărmălaie atât de asurzitoare, încât mi se părea că puntea, pânzele, totul se va prăbuşi peste noi. Zăngănit de arme, răcnete... apoi, deodată, o linişte adâncă. A trecut multă vreme până ce am cutezat să urcăm pe punte ; toate se aflau la locul lor, leşurile zăceau neclintite, ţepene, ca de lemn. S-au scurs astfel câteva zile. Pluteam mereu spre răsărit — după socotelile mele, spre ţărm — dar dacă ziua străbăteam câteva leghe, noaptea corabia părea că merge îndărăt, căci la răsăritul soarelui ne aflam din nou la locul de unde plecasem. Pesemne că morţii ridicau pânzele în fiece noapte şi făceau cale întoarsă. Pentru a împiedica aceasta, am strâns toate pânzele înainte de căderea nopţii şi am făcut la fel ca şi cu uşa cabinei : am scris numele Profetului precum şi descântecul bunicului pe un pergament pe care l-am legat de velele făcute sul. Ne-am închis în cămăruţa noastră şi am aşteptat cu teamă : oare ce avea să urmeze ? La început, strigoii s-au arătat şi mai sălbatici, totuşi a doua zi dimineaţa am găsit pânzele înfăşurate aşa cum le lăsasem. Peste zi am ridicat numai atâtea pânze câte trebuiau pentru ca vasul să înainteze încet, aşa că, în cinci zile, am străbătut o bună bucată de drum. În sfârșit, în dimineaţa celei de-a şasea zile am zărit în apropiere ţărmul şi i-am mulţumit lui Alah şi Profetului său pentru minunata noastră izbăvire. Am mers aşa o zi şi o noapte de-a lungul uscatului, iar în cea de-a şaptea zi, în zori, am descoperit un oraş aproape de ţărm ; cu multă trudă am lăsat ancora, care s-a prins îndată de fund, am coborât o barcă mică ce se afla pe punte şi am vâslit din toate puterile spre oraş. După o jumătate de ceas am intrat într-un râu ce se vărsa în mare şi am coborât pe mal. La porţile oraşului am întrebat care e numele acestei aşezări şi am aflat că ajunsesem într-un oraş indian, nu departe de ţinta călătoriei mele. Ne-am dus la un caravanserai, unde ne-am odihnit după călătoria noastră aventuroasă. Acolo am întrebat dacă nu se află prin partea locului un înţelept, un învăţat, spunându-i totodată gazdei că acesta trebuia să se priceapă puţin şi la vrăjitorii. Gazda m-a dus într-o stradă lăturalnică, s-a oprit în faţa unei case nu prea arătoase, a bătut la uşă şi mi-a zis să intru şi să întreb de Muley. Mi-a ieşit înainte un bătrânel cu barbă căruntă şi nas lung şi m-a întrebat ce doresc. I-am spus că sunt în căutarea înţeleptului Muley, iar bătrânul mi-a răspuns că el este Muley. L-am rugat să mă povăţuiască ce să fac cu morţii şi cum să-i dau jos de pe corabie. Muley mi-a răspuns că oamenii de pe vas fuseseră vrăjiţi pesemne din pricina unor nelegiuiri pe care le săvârșiseră în timpul călătoriei lor pe mare ; vraja se va spulbera dacă vor fi aduşi pe mal, dar aceasta va fi cu putinţă numai dacă vor fi desprinse scândurile pe care zăceau. De drept, vasul cu toate comorile sale al meu s-ar fi cuvenit să fie, pentru că eu l-am găsit ; dar va trebui să păstrez taina şi să-i dăruiesc şi lui ceva din avuţia mea ; iar în schimb, el şi cu sclavii săi au să-mi dea o mână de ajutor ca să scap de morţii de pe corabie. I-am făgăduit că-l voi răsplăti cu prisosinţă şi am pornit la drum, împreună cu cei cinci sclavi care purtau ferăstraie şi securi. Pe drum, vrăjitorul Muley nu contenea cu laudele pentru gândul ce-l avusesem de a anina pe pânze cuvinte din Coran, căci numai astfel am putut scăpa. Am ajuns la corabie dis-de-dimineaţă şi ne-am apucat cu toţii de treabă ; într-un ceas, patru morţi se şi aflau încărcaţi în luntrea pe care câțiva sclavi o duseră spre ţărm, unde voiam să le săpăm mormântul. La înapoiere, sclavii povestiră că morţii i-au scutit de îngropăciune, deoarece, de îndată ce au atins pământul, s-au prefăcut în pulbere. I-am descleştat de punte şi pe ceilalţi morţi şi până seara au fost transportaţi toţi la mal. Nu mai rămăsese nici unul la bord, în afară de cel ţintuit de catarg. În zadar am încercat să smulgem din lemn pironul : nici o putere din lume nu era în stare să-l clintească. Nu ştiam ce să fac ; catargul nu-l puteam tăia, ca să ducem leşul la ţărm cu catarg cu tot. Muley ne-a scos din încurcătură. El a trimis iute un sclav la ţărm să aducă un vas de pământ. Apoi învăţatul a rostit cuvinte tainice şi a presărat pământ pe capul mortului. De îndată căpitanul a deschis ochii, a răsuflat adânc, iar rana din frunte a început să sângereze. Am izbutit acum să scoatem pironul cu uşurinţă, iar rănitul s-a prăbuşit în braţele unui sclav. — Cine m-a adus aici ? a întrebat el după ce şi-a venit în fire. Muley arătă spre mine ; m-am apropiat de el. — Îţi mulţumesc, străine! M-ai mântuit de chinuri fără de sfârșit. De cincizeci de ani trupul meu pluteşte pe valuri, iar sufletul mi-era blestemat să se întoarcă în trup în fiece noapte. Dar acum creştetul meu a atins ţarina şi mă pot duce împăcat la strămoşii mei. L-am rugat să ne povestească cum de a ajuns în starea aceea groaznică, iar el a început astfel: — Acum cincizeci de ani eram un om puternic şi de vaza şi locuiam în Alger. Lăcomia de câștig m-a îndemnat să înzestrez cu cele de trebuinţă o corabie şi să mă apuc de piraterie. Mă îndeletniceam cu treaba asta de câtăva vreme, când, odată, la Zante, am luat pe bord un derviş care voia să călătorească fără plată. Atât eu cât şi tovarăşii mei eram oameni cruzi şi n-am ţinut seama de sfinţenia omului, ci ne-am bătut joc de el. Într-o zi, după ce mă mustrase, în râvna lui sfântă, pentru viaţa păcătoasă pe care o duceam, am stat la un păhărel cu cârmaciul meu în cabină. Amintindu-mi de mustrările dervişului, mustrări pe care nu aş fi îngăduit să mi le facă nici sultanul, m-am repezit furios pe punte şi i-am străpuns pieptul cu pumnalul. În clipa morţii, el m-a blestemat, pe mine şi pe oamenii mei de pe vas, să nu putem trăi şi nici muri până ce creştetul nostru nu se va odihni pe pământ. Apoi dervişul şi-a dat sufletul; l-am aruncat în mare şi am luat în râs blestemul său ; dar, în aceeaşi noapte, cuvintele lui s-au împlinit. O parte din oameni s-au răsculat împotriva mea. S-au bătut cu înverşunare până când cei care erau de partea mea au fost biruiţi, iar eu — ţintuit de catarg. Dar şi răsculaţii au pierit din pricina rănilor căpătate şi în curând corabia s-a prefăcut într-un uriaş mormânt. Ochii mi s-au împăienjenit; în noaptea următoare, la ceasul la care îl aruncasem pe derviş în apă, m-am trezit împreună cu toţi oamenii mei: înviasem, dar nu puteam face sau vorbi altceva decât ce vorbisem şi făcusem în noaptea aceea. Aşa călătorim de cincizeci de ani, şi nici nu trăim, nici nu murim, căci oare cum am fi putut atinge pământul ? Pluteam bucuroşi pe furtună, cu toate pânzele sus, în nădejdea că vasul se va izbi de stânci, se va fărâma şi ne vom putea odihni capetele istovite pe fundul mării. Dar n-am izbutit niciodată. Acum însă am să mor. Îţi mulţumesc încă o dată, izbăvitor necunoscut! Dacă socoţi că te-ar putea răsplăti vreo avuţie, îţi dăruiesc corabia în semn de recunoştinţă. După ce vorbi astfel, căpitanul îşi lăsă capul în piept şi îşi dădu sufletul, prefăcându-se în pulbere ca şi oamenii săi. Am strâns pulberea într-o cutie şi am îngropat-o la ţărm. Am adus doi lucrători din oraş să dreagă corabia. Am schimbat încărcătura corăbiei pe alte mărfuri şi am dobândit câştiguri însemnate. După aceasta am tocmit oameni pe vas, l-am răsplătit cu prisosinţă pe prietenul meu Muley şi am pornit la drum, îndreptându-mă spre ţara mea de baştină. Am făcut însă un ocol mare, oprindu-mă pe ţărmurile multor insule şi poposind în fel şi fel de ţări ca să vând mărfurile. Profetul mi-a dat binecuvântarea lui, căci după trei sferturi de an m-am întors la Bassora, încă o dată pe atât de bogat pe cât fusesem după moartea căpitanului. Oamenii din ţara mea au rămas uluiţi de avuţiile pe care le-am strâns şi de norocul pe care l-am avut, fiind încredinţaţi că am găsit valea nestematelor despre care povesteşte vestitul călător Sindbad. I-am lăsat cu această credinţă şi de atunci toţi tinerii din Bassora, la optsprezece ani, pornesc în lumea largă să-şi găsească, după pilda mea, norocul. Eu însă am trăit de atunci liniştit, în tihnă, iar la cinci ani o dată fac o călătorie la Mecca, în acel loc sfânt, spre a mulţumi lui Alah pentru binecuvântarea sa şi pentru a-l ruga să primească în raiul său pe căpitan şi pe oamenii lui. A doua zi caravana călători mai departe, fără piedici, şi după ce făcură din nou popas, Selim, străinul, grăi astfel către Muley, cel mai tânăr dintre neguţători: — Deşi eşti cel mai nevârstnic dintre noi, eşti totdeauna voios şi de bună seamă că te pricepi să ne istoriseşti o snoavă cu tâlc. Povesteşte-ne-o, ca să ne mai răcorim puţin după arşiţa zilei. — Cu plăcere v-aş istorisi ceva care să vă înveselească, răspunse Muley, dar tinerii trebuie să se poarte cu modestie ; de aceea, tovarăşilor mei de călătorie mai în vârstă li se cuvine întâietatea. Zaleukos e întotdeauna tare posomorât şi tăcut ; n-ar vrea el să ne povestească din ce pricină este atât de îngândurat ? Dacă are vreun necaz, poate că am izbuti să i-l alinăm, căci cu dragă inimă am vrea să-i venim într-ajutor aproapelui nostru, chiar dacă e de altă credinţă. Cel către care vorbise Muley era un neguţător grec, bărbat de vârstă mijlocie, chipeş, voinic şi foarte aşezat. Deşi necredincios — nu era musulman — tovarăşii lui de călătorie îl iubeau, căci toată făptura lui inspira cinstire şi încredere. Dealtminteri avea numai o singură mână, şi unii dintre tovarăşii lui credeau că asta ar fi pricina mâhnirii sale. La întrebarea prietenoasă a lui Muley, Zaleukos răspunse : — Încrederea voastră îmi face cinste. Nu sunt mâhnit, dar chiar dacă aş fi, tot nu vă stă în putere să m-ajutaţi. Dar fiindcă Muley a băgat de seamă că sunt posomorât, vreau să vă povestesc care-i pricina ce mă îndreptăţeşte să fiu mai mohorât decât alţi oameni. După cum vedeţi, nu am mâna stângă. Nu-mi lipseşte din născare, ci am pierdut-o în cele mai cumplite clipe ale vieţii mele. Veţi chibzui şi dumneavoastră dacă port vreo vină sau dacă n-ar trebui să fiu, de atunci, atât de mâhnit — dar asta numai după ce veţi asculta Povestea mâinii tăiate. Povestea

POVESTEA MÂINII TĂIATE   M-am născut la Constantinopol. Tatăl meu era dragoman (tâlmaci) la Poartă (curtea turcească) şi făcea negoţ cu uleiuri înmiresmate şi mătăsuri, negoţ care-i aducea câştiguri bune. Mi-a dat o creştere aleasă, învăţătura am primit-o în parte de la el, în parte de la preotul nostru. La început a fost vorba să moştenesc neguţătoria lui, dar, deoarece mă arătasem mai destoinic decât se aşteptase, a ţinut seama de poveţele prietenilor lui şi a hotărât să mă facă doctor, căci un doctor care învăţa ceva mai mult decât un şarlatan obişnuit putea să-şi croiască o viaţă fericită la Constantinopol. În casa noastră veneau mulţi franţuzi şi unul din ei l-a înduplecat pe tatăl meu să mă lase să plec cu el în patria sa, la Paris, unde asemenea lucruri se învăţau fără plată şi foarte bine. Voia să mă ia cu el pe propria-i cheltuială, când avea să se înapoieze în ţară. Tatăl meu, care cutreierase şi el lumea în tinereţe, a încuviinţat să plec, iar franţuzul m-a înştiinţat că peste trei luni vom porni la drum. Eram nespus de fericit că voi vedea ţări străine şi aşteptam cu nerăbdare clipa plecării. Franţuzul îşi isprăvi în sfârşit treburile şi se pregăti de drum; în ajunul plecării, tatăl meu m-a chemat seara în iatacul lui. Erau grămădite acolo fel de fel de veşminte, care de care mai frumoase, iar pe masă — arme. O movilă de aur mi-a luat însă ochii. Atâta bănet nu mai văzusem vreodată. Tatăl meu m-a îmbrăţişat şi mi-a spus:  — Iată, fiule, ţi-am pregătit straie de drum. Armele   acestea ţi le dăruiesc ţie, sunt aceleaşi pe care mi le-a dăruit şi mie, la rându-mi, bunicul tău când am pornit în lume. Ştiu că te pricepi să le mânuieşti, dar să nu le foloseşti decât când eşti în primejdie. Atunci însă apără-te cu străşnicie. N-am bogăţii mari; mi-am împărţit averea în trei: o parte pentru tine, o parte pentru traiul şi nevoile mele, iar a treia, partea cea mai sfântă şi de care nu mă voi atinge niciodată, am s-o pun bine pentru zilele de restrişte care ar putea să te ajungă. Aşa mi-a grăit bătrânul meu părinte şi ochii îi jucau în lacrimi; cine ştie, poate îi spunea inima că n-am să-l mai văd niciodată. Călătoria s-a sfârşit cu bine şi am ajuns curând în ţara franţuzească. Şase zile şi şase nopţi am mers până în oraşul cel mare — Paris. Aici, prietenul meu, franţuzul, a închiriat pentru mine o cameră şi m-a povăţuit să folosesc cu chibzuinţă banii — aveam cu totul două mii de taleri. Am locuit trei ani în acest oraş şi am învăţat tot ce trebuie să ştie un doctor iscusit; aş minţi însă dacă aş spune că mă simţeam bine acolo, căci obiceiurile lor nu-mi erau pe plac; şi aveam şi puţini prieteni adevăraţi, aceştia erau însă tineri nobili. Până la urmă, dorul de ţară m-a copleşit; în tot acel răstimp nu primisem nici o ştire de la tatăl meu şi am folosit cel dintâi prilej care mi-a ieşit în cale ca să mă întorc acasă. O solie pleca din Franţa către înalta Poartă. M-am tocmit ca doctor-chirurg în slujba acelei solii şi am ajuns cu bine la Stambul. Am găsit casa părintească, zăvorâtă. Vecinii, miraţi de sosirea mea, mi-au povestit că tata murise cu două luni înainte. Preotul, dascălul meu din copilărie, mi-a adus cheile casei. Singur şi părăsit, m-am aşezat în casa pustie. Toate erau la locul lor, aşa cum le lăsase tata, numai galbenii — pe care făgăduise să mi-i lase — lipseau. L-am întrebat pe preot, dar acesta, făcând o plecăciune, mi-a răspuns: — Tatăl tău a murit ca un sfânt, căci a lăsat toţi galbenii bisericii. Lucrul acesta îmi era şi mi-a rămas de neînţeles; dar ce puteam face? Nu aveam nici o dovadă împotriva preotului şi trebuia să mă socotesc fericit că nu-şi însuşise casa şi celelalte bunuri ale tatălui meu. Acesta a fost cea dintâi năpastă care a căzut pe capul meu, după care nenorocirile s-au ţinut lanţ. Nu-mi câştigasem faimă de doctor, căci nu îmi venea să mă laud singur şi n-avea cine să mă facă cunoscut; tatăl meu, care m-ar fi ajutat să pătrund în casele bogătaşilor şi ale celor suspuşi, nu mai era şi toţi aceştia îl dăduseră uitării pe sărmanul Zaleukos. Mărfurile rămase de la tată meu nu mai aveau căutare, căci cumpărătorii se risipiseră după moartea sa şi alţii noi se găseau cu greu. Stăteam şi mă gândeam la soarta mea amară, când, deodată, mi-am adus aminte că întâlnisem adeseori în Franţa oameni din neamul meu care cutreierau ţara în lung şi în lat şi făceau negoţ în pieţele oraşului; aveau cumpărători cu duiumul, căci neguţători de pe alte meleaguri erau la mare preţ. Cu asemenea neguţătorie se putea agonisi bănet, nu glumă. M-am hotărât pe loc: am vândut casa părintească am încredinţat o parte din bani unui prieten credincios iar cu restul am cumpărat ceea ce avea căutare în Franţa, şi anume: şaluri, mătăsuri, pomezi şi uleiuri. Mi-am asigurat un loc pe o corabie şi am pornit în cea de-a doua călătorie spre Franţa. De îndată ce se pierdură în zare palatele din Dardanele, norocul păru să-mi surâdă din nou. Am ajuns repede şi cu bine. Am cutreierat oraşele mari şi mici ale franţuzilor, şi peste tot am găsit cumpărători berechet. Prietenul meu din Stambul îmi trimitea mereu mărfuri noi şi, pe zi ce trecea, strângeam tot mai mulţi bani. Când, în sfârşit, am adunat atâta cât credeam că va fi de ajuns pentru o neguţătorie mai mare, am pornit-o cu mărfurile mele spre Italia. Dar mai trebuie să mărturisesc ceva: dobândeam câştiguri şi de pe urma meşteşugului de vraci. Când ajungeam în câte un oraş, dădeam de veste printr-o înştiinţare scrisă că a sosit un doctor grec, care a lecuit multe beteşuguri; şi, într-adevăr, balsamurile şi leacurile mele mi-au adus țechini cu toptanul. Până la urmă am poposit şi în oraşul Florenţa din Italia. Am hotărât să rămân vreme mai îndelungată în acest oraş, pe de o parte fiindcă îmi plăcea foarte mult acolo, pe de altă parte fiindcă, istovit de atâta umblet, voiam să mă odihnesc. Am închiriat o prăvălie în partea oraşului numită Santa Croce şi, nu departe de acolo, câteva încăperi frumoase cu pridvor, într-un han. Am dat de veste îndată prin hârtie scrisă că sunt doctor şi neguţător. Nici n-am apucat să deschid bine prăvălia, că muşteriii au şi dat năvală şi, cu toate că pusesem preţuri cam ridicate, vindeam mai mult decât ceilalţi, pentru că eram îndatoritor şi prietenos cu cumpărătorii. Mă aflam de patru zile la Florenţa, şi iată că într-o seară, când tocmai mă pregăteam să închid prăvălia şi, ca de obicei, am aruncat o privire spre lada cu alifii, am zărit un răvaş într-o cutiuţă. Nu-mi aminteam să-l fi pus acolo. Am despăturit hârtiuţa. În ea stătea scris să vin la miezul nopţii pe podul numit Ponte Vecchio. M-am gândit îndelung cine putea fi cel ce mă chema. Nu cunoşteam însă nici un om în Florenţa şi am crezut că cineva vrea să mă cheme în taină la vreun bolnav, lucru care mi se întâmplase adeseori. Am hotărât deci să mă duc, dar, prevăzător, mi-am luat şi sabia pe care mi-o dăruise tatăl meu. Aproape de miezul nopţii, am pornit-o la drum şi am ajuns la Ponte Vecchio. Podul era părăsit, pustiu, şi am hotărât să aştept până se va ivi cel ce mă chemase. Era o noapte friguroasă; luna lumina ca ziua. M-am aplecat să privesc undele Arnului, ce străluceau până departe în razele lunii. Orologiile bisericilor din oraş bătură de douăsprezece ori; când m-am ridicat, am dat cu ochii de un bărbat înalt, învăluit într-o mantie roşie, cu obrazul ascuns de un colţ al veşmântului.   Ivirea lui neaşteptată m-a speriat, pentru că apăruse în spatele meu, dar mi-am venit iute în fire şi am rostit: — De vreme ce m-aţi chemat, spuneţi-mi cu ce vă pot fi de folos. Omul cu mantia roşie s-a întors spre mine şi mi-a spus apăsat: Urmează-mă! Mi-era teamă să plec singur în tovărăşia acestui necunoscut şi de aceea m-am oprit şi am spus:  — Nu aşa, domnul meu. Mai întâi vreau să ştiu unde mergem; şi apoi, cred că nu trebuie să v-ascundeţi cu atâta grijă obrazul, dacă aveţi gânduri curate faţă de mine. Omul în roşu păru însă a nu se sinchisi de vorbele mele. — Dacă nu vrei, Zaleukos, rămâi! răspunse el şi păşi mai departe. Atunci m-a cuprins mânia. — Crezi, am strigat, că un om ca mine se lasă dus de nas de orice zevzec? Crezi că am aşteptat zadarnic aici, în frig? Din trei sărituri l-am ajuns din urmă, l-am înhăţat de mantie şi am început să strig tare, în vreme ce cu cealaltă mână am tras sabia; dar mantia mi-a rămas în mână, iar necunoscutul a pierit după primul colţ. M-am potolit încetul cu încetul, căci îmi rămăsese mantia şi ea trebuia să m-ajute să dezleg ciudata taină. M-am înfăşurat în ea şi m-am îndreptat spre casă. Dar n-am apucat să fac nici o sută de paşi, când cineva a trecut pe lângă mine şi mi-a şoptit în limba franceză: — Ia seama, conte, în noaptea aceasta nu se poate face nimic! Până mă întorc, cel ce şoptise trecuse mai departe şi n-am mai zărit decât o umbră furişându-se pe lângă case. Mi-am dat seama că vorbele lui nu fuseseră rostite pentru mine, ci din pricina mantiei pe care o purtam, dar lucrul acesta nu dezlega taina. A doua zi de dimineaţă am cugetat îndelung asupra celor ce aveam de făcut. La început m-am gândit să dau sfoară în târg că găsisem mantia, dar necunoscutul putea să trimită pe cineva să mi-o ceară şi eu tot nelămurit aş fi rămas. Tot chibzuind astfel, m-am uitat la veşmântul acela mai cu luare-aminte. Era dintr-o catifea plină, genoveză, purpurie, tivită cu astrahan şi brodată cu fir de aur. Frumuseţea deosebită a mantiei mi-a insuflat un gând la care m-am oprit. Am dus-o în prăvălie şi am pus-o în vânzare, dar cu un preţ atât de ridicat, încât ştiam prea bine că n-am să găsesc nici un muşteriu pentru ea. Gândul meu era să privesc cu luare-aminte pe oricine ar întreba de mantie, căci eram sigur că-i voi recunoaşte, dintr-o mie pe necunoscutul care, după ce pierduse mantia, de bună seamă că se va arăta neîntârziat. Mulţi ar fi dorit să cumpere veşmântul acela, a cărui frumuseţe atrăgea toate privirile, dar nici unul nu semăna nici pe departe cu necunoscutul, nici unui nu voia să dea pe ea atâţia bani — două sute de ţechini. Ce m-a surprins mai mult era că, întrebând pe unul şi pe altul dacă nu mai văzuseră şi o altă asemenea mantie în Florenţa, toţi îmi răspundeau că nu şi mă încredinţau că nu întâlniseră veşmânt mai frumos şi atât de meşteşugit lucrat. Pe înserat veni un tânăr care mai fusese deseori pe la mine şi oferise şi în ziua aceea o sumă respectabilă pentru mantie; acum zvârli pe masă o pungă cu galbeni şi strigă: — Pe Dumnezeul meu, Zaleukos, vreau să am cu orice preţ mantia asta, chiar de-ar fi să rămân cerşetor! Şi începu să numere galbenii. Mă aflam în mare încurcătură; pusesem mantia în vânzare numai ca să atrag privirile necunoscutului meu, iar acum se ivise acest tânăr zurliu, care se hotărâse să plătească un asemenea preţ. Dar nu mai aveam încotro, l-am făcut pe plac, căci mă ispitea gândul ca pentru păţania mea în miez de noapte să dobândesc atâta bănet. Tânărul se înfăşură în mantie şi dădu să plece, dar în prag se opri şi, aruncându-mi o hârtie care era prinsă de mantie, îmi strigă: —        Uite, Zaleukos, aici e prins ceva ce desigur nu aparţine veşmântului acestuia! Am luat hârtia cu nepăsare, însă iată ce scria pe ea: „Adu haina în noaptea asta, la ora ştiută, pe Ponte Vecchio. Te aşteaptă patru sute de ţechini" Am rămas înmărmurit. Îmi gonisem eu singur norocul. Toate socotelile mele dăduseră greş! Dar n-am stat mult pe gânduri; am adunat cei două sute de ţechini, am alergat după cel care cumpărase mantia şi i-am spus: — Ia-ţi ţechinii înapoi, bunul meu prieten, şi lasă-mi mantia, căci nu mă pot despărţi de ea.  La început, tânărul a crezut că-i vorba de o glumă, dar când şi-a dat seama că vorbesc serios, s-a mâniat, mi-a strigat că sunt smintit şi ne-am luat la bătaie. În focul încăierării am avut norocul să-i smulg mantia şi s-o iau la goană cu ea; tânărul a chemat însă poliţia în ajutor şi m-a dus la judecată. Judecătorul s-a arătat foarte mirat de fapta mea şi i-a dat dreptate celui care mă pârâse. Eu însă i-am spus tânărului că îi dăruiesc douăzeci, cincizeci, ba chiar o sută de ţechini peste cei două sute pe care-i primisem de la el, numai să-mi înapoieze mantia. Rugăminţile mele nu-i muiaseră inima, aurul însă l-a înduplecat. A luat ţechinii, iar eu am plecat biruitor cu mantia. Toată Florenţa mă credea smintit, dar puţin îmi păsa mie de lume. Ştiam eu prea bine că din acest târg voi ieşi în câştig. Am aşteptat cu nerăbdare sosirea nopţii. Am pornit-o cu mantia pe braţ spre Ponte Vecchio, la acelaşi ceas ca şi în noaptea trecută. Când răsună cea din urmă bătaie a orologiului, din beznă se desprinse o umbră care se îndreptă spre mine. Era, fără doar şi poate, omul pe care-l întâlnisem în ajun.  Ai mantia? m-a întrebat el. — Da, domnule, i-am răspuns, dar mă costă o sută de ţechini. Ştiu, spuse el. Ţine patru sute! Ne-am apropiat de parmaclâcul podului şi mi-a numărat banii. Erau într-adevăr patru sute; aurul sclipea minunat în lumina lunii; strălucirea lui m-a încântat, dar, vai! nu bănuiam că aceasta îmi va fi cea din urmă bucurie. Am vârât banii în buzunar şi am vrut să văd cine e necunoscutul; obrazul îi era însă acoperit de o mască de sub care se zăreau doar nişte ochi negri care mă străfulgerau. — Vă mulţumesc, domnule, pentru bunătatea dumneavoastră, şi acum, cu ce vă pot fi de folos? am întrebat eu. Vă spun însă dinainte că nu pot face nimic necinstit. — Nu-ţi face griji degeaba, mi-a răspuns el, punându-şi mantia pe umeri. Am nevoie de ajutorul dumitale ca medic, dar nu pentru un om viu, ci pentru un mort. — Cum se poate aşa ceva? am strigat eu, plin de uimire. — Am venit împreună cu sora mea dintr-o ţară îndepărtată, a început el, făcându-mi semn să-l urmez. Locuiam aici cu ea, în casa unui prieten. Sora mea a murit ieri, pe neaşteptate, din pricina unei boli, şi rudele noastre vor s-o îngroape mâine. O veche datină a familiei cere însă ca cei din neamul nostru să se odihnească în cripta strămoşească; cei care au murit pe alte meleaguri au fost aduşi îmbălsămaţi. Rudelor mele le las numai trupul ei, dar tatălui meu trebuie să-i trimit cel puţin capul fiicei sale, ca s-o mai vadă o dată. Obiceiul acesta de a tăia capetele celor dragi care au murit mi se părea îngrozitor, dar n-am îndrăznit să suflu o vorbă, de teamă să nu-l jignesc pe necunoscut. Aşadar, i-am răspuns că mă pricep la îmbălsămarea morţilor şi l-am rugat să mă ducă la căpătâiul moartei. Totuşi nu m-am putut împiedica să întreb de ce trebuia să se petreacă totul în taină, la adăpostul întunericului nopţii. Mi-a răspuns că rudele sale găseau că ceea ce vrea să facă este înspăimântător, că la lumina zilei n-ar fi putut să-şi ducă fapta la bun sfârşit. Dar, capul odată tăiat, nu vor mai avea ce spune; e adevărat că ar fi putut el însuşi să-l taie, dar un simţământ firesc îl împiedica s-o facă. Între timp am ajuns în dreptul unei case mari, impunătoare. Însoţitorul meu mi-a arătat spre ea: era ţinta plimbării noastre din noaptea aceea. Am trecut de poarta casei şi am deschis o uşă mică pe care necunoscutul a închis-o cu grijă în urma noastră; am dat apoi de treptele înguste ale unei scări răsucite, le-am urcat pe întuneric şi am ajuns într-un coridor slab luminat care ducea într-o încăpere unde ardea o lampă agăţată de tavan.   Acolo se afla un pat pe care zăcea moarta. Necunoscutul întoarse capul, părând că-şi ascunde lacrimile. Arătă înspre pat, îmi spuse să-mi fac bine şi repede datoria şi ieşi pe uşă. Mi-am scos cuţitele pe care, ca medic, le aveam întotdeauna la mine. şi m-am apropiat de pat. Se vedea numai capul moartei, dar era atât de frumos, încât, fără voia mea, m-a cuprins o milă adâncă. Părul negru atârna în şuviţe lungi, obrazul era palid, ochii închişi. După obiceiul medicilor în împrejurările în care au de tăiat un mădular, am făcut întâi o crestătură în piele apoi, cu cel mai ascuţit cuţit, i-am tăiat gâtul dintr-o mişcare. Dar ce groază! Moarta deschise ochii şi îi închise apoi îndată, cu un suspin adânc: părea că abia atunci îşi dăduse sufletul, în acelaşi timp, un şuvoi de sânge fierbinte ţâşni din grumazul ei. Mi-am dat seama că eu fusesem ucigaşul ei. Căci nu mai încăpea îndoială că murise abia acum, din pricina acestei răni fără de leac. Câteva clipe am rămas ca o stană de piatră, încremenit de spaimă. Oare necunoscutul cu mantia roşie mă amăgise, sau sora lui nu murise cu adevărat când el o crezuse moartă? O moarte înşelătoare mi se părea mai vrednică de crezare. Nu era însă cu putinţă să-i mărturisesc fratelui moartei că, dacă tăietura ar fi fost mai puţin grăbită, fata s-ar fi trezit poate şi nu i-aş mai fi luat viaţa; de aceea m-am gândit să-i desprind capul, dar atunci ea a mai oftat o dată, s-a întins într-un zvâcnet de durere şi şi-a dat sufletul. M-au străbătut deodată fiori de spaimă şi am zbughit-o afară din încăpere. Dar pe coridor era întuneric; lampa se stinsese, iar însoţitorul meu se făcuse nevăzut. Am bâjbâit prin beznă, de-a lungul peretelui, până la scară. În sfârşit, am găsit-o şi am coborât mai mult lunecând şi poticnindu-mă la fiecare treaptă. Nici jos ţipenie de om. Am găsit uşa întredeschisă şi am răsuflat uşurat când m-am văzut în stradă, mai mult mort decât viu de spaimă. Mânat de frică am luat-o la goană spre casă şi mi-am îngropat faţa în pernă, ca să uit grozăvia pe care o săvârşisem. Dar somnul nu se lipea de mine; abia spre ziuă am început să-mi vin în fire. Mi se părea tot mai sigur că cel ce mă îndemnase la această faptă cumplită — mă încredinţasem de lucrul acesta — nu avea să mă dea în vileag. Am hotărât să mă duc la prăvălie şi să-mi văd de treburi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar, vai! Un lucru pe care l-am băgat de seamă abia în clipa aceea m-a umplut de îngrijorare: pălăria, cingătoarea şi cuţitele îmi lipseau şi bănuiam că le uitasem în iatacul moartei sau că le pierdusem pe drum. Din păcate, prima bănuială părea mai sigură: puteam deci să fiu învinuit ca ucigaş. Am deschis prăvălia la ceasul obişnuit. Ca în fiecare dimineaţă, vecinul meu vorbăreţ a venit la mine. — Ei, ce zici de întâmplarea groaznică de azi-noapte? începu el. M-am prefăcut că nu ştiu nimic. — Cum, se poate să nu ştii ce ştie tot oraşul? N-ai auzit că cea mai frumoasă floare a Florenţei, Bianca, fiica guvernatorului, a fost ucisă azi-noapte? Vai! am văzut-o chiar ieri cutreierând voioasă străzile, împreună cu logodnicul ei; astăzi ar fi trebuit să aibă loc nunta. Fiecare cuvânt al vecinului se împlânta ca un cuţit în inima mea. Şi chiar acesta se reînnoia la nesfârşit, cu fiecare muşteriu care lua povestea de la capăt, cu noi şi noi amănunte, unul mai înspăimântător decât altul; nimeni însă nu-mi putea istorisi ceva mai înfricoşător decât ceea ce

        Fratele meu Mustafa şi sora mea Fatmé erau aproape de aceeaşi vârstă; el avea cu vreo doi ani mai mult. Se iubeau nespus şi se străduiau să facă tot ce era cu putinţă ca să-i uşureze tatălui nostru, cam şubred, povara bătrâneților. Când Fatmé a împlinit şaisprezece ani, fratele meu a dat o serbare. Le-a poftit pe toate prietenele ei, le-a ospătat cu bucate alese în grădina tatălui meu, iar pe înserat le-a chemat să facă o mică plimbare pe mare, într-un caiac pe care îl închiriase şi îl împodobise minunat. Fatmé şi prietenele ei se învoiră bucuroase, căci vremea era frumoasă, iar priveliştea oraşului, mai ales seara, văzută dinspre mare, e minunată. Fetelor le plăcu atât de mult plimbarea cu caiacul, încât îl rugară pe fratele meu să meargă tot mai departe în larg. Mustafa le făcu pe plac, deşi era îngrijorat, deoarece, cu câteva zile în urmă, prin locurile acelea fusese văzut un hoţ de mare. Pe ţărm, nu departe de oraş, înaintând în mare, se înălţau nişte dealuri. Într-acolo doreau să meargă fetele, pentru a vedea mai bine cum dispare la asfinţit soarele în valuri. În timp ce coteau după dealuri, zăriră la o mică depărtare o luntre în care se aflau oameni înarmaţi. Temându-se de o nenorocire, fratele porunci vâslaşilor să întoarcă caiacul şi să se îndrepte spre mal. Îngrijorarea lui se dovedi întemeiată, căci luntrea se apropie de caiac, tăindu-i repede drumul, deoarece aveau mai mulţi vâslaşi.  Dându-şi seama de primejdie, fetele se ridicară în picioare ţipând şi plângând; zadarnic le rugă să stea cuminţi, spunându-le că prin mişcările lor primejduiesc caiacul, care se poate răsturna. Totul fu în zadar. Când văzură că se apropie luntrea, se aruncară toate într-o parte, caiacul se aplecă şi se răsturnă. Între timp, cei de pe mal băgaseră de seamă că o luntre străină tot dădea târcoale de câtăva vreme caiacului nostru. Ivirea tâlharilor prin părţile locului stârnise încă dinainte îngrijorare şi de aceea, neliniştiţi, dându-şi seama de primejdie, trimiseră câteva bărci pentru a da ajutor caiacului. Ele ajunseră tocmai la timp ca să scape fetele care erau gata-gata să se înece. În învălmăşeala aceea, luntrea vrăjmaşă se făcu nevăzută. Nu se ştia prea bine dacă luntrele trimise luaseră toate fetele. Se apropiară una de alta şi, vai!, atunci văzură că sora mea şi una din prietenele ei lipseau; în acelaşi timp, ei mai dădură cu ochii, într-una din luntre, de un străin, un om necunoscut de nimeni. Ameninţat de Mustafa, acesta mărturisi că făcea parte din cei de pe vasul vrăjmaş, care era adăpostit la două mile spre răsărit, şi că tovarăşii lui îl părăsiseră grăbiţi, în vreme ce el încerca să scape fetele; de asemenea, le spuse că văzuse cum fuseseră trase în luntrea lor două dintre fete. Durerea bătrânului meu tată fu nemărginită, iar Mustafa era deznădăjduit, căci îşi pierduse sora iubită, de a cărei nenorocire se învinuia, iar prietena Fatméi, care-i împărtăşea soarta, îi fusese făgăduită de părinţii ei ca soţie; nu îndrăznise însă să mărturisească acest fapt tatălui meu, căci părinţii fetei erau oameni săraci şi fără obârşie aleasă, iar tatăl meu era un om aspru. Când durerea lui se mai potoli, îl chemă pe Mustafa şi îi spuse: — Nerozia ta mi-a răpit mângâierea bătrâneților şi bucuria ochilor mei. Pleacă, piei pe veci din faţa mea, te blestem pe tine şi pe urmaşii tăi, şi blestemul tatălui tău va fi ridicat numai dacă ai s-o aduci pe Fatmé înapoi! Sărmanul meu frate nu se aşteptase la asemenea lucru; el hotărâse dinainte să pornească în căutarea surorii sale şi a prietenei ei şi voise să ceară pentru aceasta binecuvântarea tatălui meu; acum, însă părintele nostru îl trimitea în lume împovărat de blestem. Dar dacă durerea îl doborâse, năpasta nemeritată îi întări curajul. Se duse la tâlharul ce fusese prins şi-l întrebă încotro se îndrepta corabia lor; află astfel că ticăloşii făceau negoţ de sclavi şi că se duceau spre Bassora, unde se ţinea târg. Când se întoarse acasă spre a se pregăti de plecare, mânia părintelui nostru se mai potolise, se vede, căci îi trimisese o pungă cu galbeni pentru drum. Mustafa îşi luă plângând rămas bun de la părinţii Zoraidei — aşa o chema pe logodnica răpită — şi porni spre Bassora. Mustafa călători pe uscat, deoarece nici un vas nu pleca din orăşelul nostru spre Bassora. De aceea trebui să meargă întins toată ziua, pentru a nu ajunge la Bassora cu mult în urma piraţilor. Avea un cal bun, nu era împovărat de lucruri şi nădăjduia să ajungă la târg peste şase zile. Dar în seara celei de-a patra zile, pe când călărea singur pe drum, se năpustiră deodată asupra lui trei inşi. Văzând că erau voinici şi bine înarmaţi şi că puseseră gând rău mai mult banilor şi calului decât vieţii sale, le strigă că e gata să se dea prins. Cei trei descălecară, îi legară picioarele sub burta calului, îl luară între ei şi, în timp ce unul apucă de hăţ, o porniră repede fără a scoate un cuvânt. Pe Mustafa îl cuprinse o deznădejde cumplită; blestemul tatălui său începea să se împlinească; cum ar mai fi putut el nădăjdui să-şi scape sora şi logodnica, acum când toate mijloacele îi fuseseră răpite şi nu-i mai rămăsese decât viaţa? Mustafa şi tăcuţii săi însoţitori călăriră vreme de vreun ceas, după care cotiră într-o vale lăuntrică. Valea, înconjurată de copaci înalţi şi iarbă moale, de un verde închis, brăzdată la mijloc de un pârâu, îmbia la odihnă, într-adevăr, acolo erau aşezate cincisprezece-douăzeci de corturi; de ţăruşii corturilor erau legate cămile şi cai voinici; dintr-unul din corturi răsunau sunetele vesele ale unei ţitere şi două glasuri bărbăteşti. Fratele meu îşi zise că oamenii care-şi aleseseră un loc de popas atât de vesel nu puteau să aibă gânduri rele faţă de el.  Când însoţitorii săi îl dezlegară şi-i făcură semn să descalece, îi urmă fără teamă. Fu dus într-un cort mai mare decât celelalte, frumos şi cu gust împodobit pe dinăuntru. Perne minunate, ţesute cu fir de aur, covoare măiestrit lucrate, vase aurite pentru ars mirodenii, toate aceste semne obişnuite ale bogăţiei şi bunăstării erau aici semnele jafului îndrăzneţ. Pe una din perne şedea un bătrânel pirpiriu; avea un chip urât, pielea pământie, lucioasă, iar schima de şiretenie a gurii şi din jurul ochilor îi dădea o înfăţişare respingătoare. Deşi acest om încerca să facă pe grozavul, Mustafa îşi dăduse îndată seama că nu pentru el era cortul atât de bogat împodobit, iar vorbele pe care le schimba cu însoţitorii lui îi întăriră această credinţă. — Unde e Voinicul? întrebară aceştia pe omul cel pirpiriu. — A plecat la vânătoare, răspunse el, dar mi-a poruncit să-i ţin locul. — Asta n-a fost înţelept din partea lui, spuse unul din tâlhari, căci trebuie să hotărască dacă-i facem seama câinelui ăstuia sau îi cerem răscumpărarea, şi lucrul acesta numai Voinicul îl ştie.   Pirpiriul se ridică fudul şi se întinse cât putu ca să ajungă cu palma la urechea potrivnicului său, vrând să-l lovească; dându-şi seama că se osteneşte în zadar, începu să ocărască. Ceilalţi nu se lăsară mai prejos şi în cort se stârni o larmă cumplită. Deodată perdeaua cortului se dădu la o parte şi înăuntru intră un bărbat înalt şi impunător, tânăr şi frumos ca un prinţ persan; veşmintele şi armele sale, în afară de un hanger bătut cu pietre scumpe şi de o sabie strălucitoare, erau modeste, obişnuite, dar ochii săi pătrunzători şi întreaga sa înfăţişare te făceau să-i dai toată cinstirea, fără să stârnească teama. — Cine îndrăzneşte să pornească gâlceavă în cortul meu? strigă el către oamenii speriaţi. Se aşternu tăcerea pentru câteva clipe şi, în cele din urmă, unul din cei ce-l aduseseră pe Mustafa povesti cele întâmplate. Atunci, faţa Voinicului, cum îl numeau ei, se înroşi de mânie.  — Când te-am lăsat eu în locul meu, Hassan? îl întrebă el pe pirpiriu, cu glas înfricoşător. Acesta se chirci de frică, părând şi mai nevolnic ca înainte, şi se strecură spre intrarea cortului. O straşnică lovitură de picior a Voinicului îl făcu să zboare afară într-un salt năstruşnic. Îndată ce se făcu nevăzut, cei trei bărbaţi îl aduseră pe Mustafa în faţa stăpânului cortului care, între timp, se aşezase pe pernă. Iată omul pe care ne-ai poruncit să-l prindem! El se uită îndelung la prins şi rosti: — Paşă din Sulieika! Cugetul tău îţi va arăta de ce stai acum în faţa lui Orbassan. Auzind acestea, fratele meu se aruncă la picioarele lui şi răspunse: — O, stăpâne! Faci o greşeală; eu sunt un biet nenorocit si nu acel paşă pe care-l cauţi! Toţi cei din cort se mirară de aceste vorbe. Stăpânul cortului spuse însă: — Prefăcătoria nu-ţi va folosi, căci voi chema oameni care te cunosc bine. Porunci să fie adusă Zuleima. Fu adusă o femeie bătrână, care, întrebată dacă recunoaşte în fratele meu pe paşa din Sulieika, răspunse: — Da! Jur pe mormântul Profetului că el e paşa şi nimeni altul! — Vezi, nenorocitule, că viclenia ta nu ţi-a folosit la nimic? rosti mânios Voinicul. Eşti prea nevrednic ca să-mi pătez frumuseţe de hanger cu sângele tău, dar am să te leg de coada calului meu, şi mâine, de la răsăritul soarelui şi până va asfinţi după dealurile din Suileika, am să gonesc prin păduri cu tine! Atunci sărmanul meu frate îşi pierdu cumpătul. — Acesta e blestemul cruntului meu tată, care mă aruncă spre o moarte ruşinoasă! strigă el, plângând. Eşti pierdută şi tu, dulcea mea soră, şi tu, Zoraida! — Prefăcătoria nu-ţi foloseşte la nimic zise unul din tâlhari, legându-i mâinile la spate. Ieşi din cort cât mai degrabă, căci Voinicul îşi muşcă buzele şi priveşte către hanger. Dacă vrei să mai trăieşti o noapte, mişcă!  În clipa când tâlharii îl scoteau pe fratele meu din cort, se întâlniră cu alţi trei, care împingeau de la spate un prins. — Iată, ţi-l aducem pe paşă, aşa cum ne-ai poruncit, spuseră ei şi-l duseră pe prins dinaintea pernei pe care şedea Voinicul. Când prinsul trecu prin faţa fratelui meu, el putu să-l vadă la faţă şi să-şi dea seama ce bine semăna cu el acest bărbat; doar pielea obrazului îi era mai smeadă şi barba mai neagră. Voinicul se miră nespus la ivirea celui de-al doilea prins. — Care din voi e cel adevărat? întrebă el, privind când spre fratele meu, când spre celălalt. — Dacă de paşa din Sulieika este vorba, răspunse cu glas semeţ prinţul, eu sunt acela! Voinicul se uită îndelung la el, cu privirea lui aprigă şi înfricoşătoare, apoi făcu un semn ca paşa să fie dus de acolo. După aceea se îndreptă către fratele meu, îi tăie legăturile cu hangerul şi-i făcu semn să se aşeze lângă el pe perne. — Îmi pare rău, străine, rosti căpetenia, că te-am luat drept nemernicul acela, dar trece-o pe seama întâmplării ciudate, care te-a adus în mâinile oamenilor mei tocmai în ceasul sortit pieirii netrebnicului. Fratele meu îi ceru ca singur hatâr să-l lase să plece îndată, deoarece orice întârziere putea fi păgubitoare. Voinicul îl întrebă ce treburi grabnice avea de făcut şi, după ce Mustafa îi povesti totul, Voinicul îl înduplecă să înnopteze în cortul său, spunându-i că atât el, Mustafa, cât şi calul lui aveau nevoie de odihnă. Îi mai spuse că a doua zi urma să-i arate un drum de numai o zi şi jumătate până la Bassora. Fratele meu se învoi, fu bine găzduit şi dormi lin până dimineaţa, în cortul tâlharului. Când se trezi, era singur în cort; în faţa perdelei însă auzi mai multe glasuri, unul părând să fie al stăpânului cortului, iar altul al pirpiriului cu obrazul pământiu. Trăgând cu urechea, spre groaza lui, auzi cum pirpiriul îl ruga stăruitor pe celălalt să-l omoare pe străin, căci acesta, îndată ce avea să se vadă scăpat, îi va da în vileag pe toţi. Mustafa îşi dădu seama numaidecât că pirpiriul îi purta pică, fiindcă pătimise din pricina lui cu o zi înainte. Voinicul păru că se gândeşte câteva clipe. — Nu, zise el, este oaspetele meu; legea ospeţiei e sfântă, iar el nu arată a fi un mişel. După ce vorbi astfel, dădu perdeaua la o parte şi intră în cort. — Pace ţie, Mustafa, grăi el, hai să îmbucăm ceva, şi apoi pregăteşte-te de drum. Întinse fratelui meu un pahar cu licoare de şerbet şi, după ce băură, puseră şeile pe cai şi, într-adevăr, cu inima mai uşoară decât la sosire, Mustafa încălecă pe cal. Curând, corturile rămaseră mult în urma lor şi ei o luară pe o cărare largă, ce ducea într-o pădure. Voinicul îi povesti fratelui meu că acel paşă, pe care-l prinseseră la vânătoare, le făgăduise că nu vor avea a se teme de nimic pe pământurile sale; dar, cu câteva săptămâni în urmă, nemernicul pusese mâna pe unul din oamenii cei mai bravi ai Voinicului şi-l spânzurase în chinuri groaznice. Voinicul îl pândea de atunci pe ticălos şi acesta trebuia să moară chiar în ziua aceea. Mustafa nu îndrăzni să-l întoarcă de la hotărârea sa, fiind fericit, că scăpase teafăr. Când ieşiră din pădure, Voinicul îşi opri calul, arătă fratelui meu drumul, îi strânse mâna luându-şi rămas bun şi-i spuse: — Mustafa, printr-o întâmplare ciudată, ai fost oaspetele tâlharului Orbassan; nu-i nevoie să te rog să nu dai în vileag cele ce ai văzut şi auzit. Ai îndurat pe nedrept frica de moarte şi sunt dator să te împac. Ia acest hanger ca amintire, şi oricând vei avea nevoie de sprijin, trimite-mi-l şi am să mă grăbesc să-ţi vin într-ajutor. Iar această pungă poate îţi va fi de folos pe drum. Fratele meu mulţumi pentru mărinimie, luă hangerul, dar punga nu o primi. Orbassan însă, strângându-i încă o dată mâna, lăsă punga să cadă jos şi porni înapoi călare, prin pădure, cu iuţeala fulgerului. Mustafa, dându-şi seama că n-o să-l poată ajunge din urmă, descălecă şi ridică punga, uimit de dărnicia gazdei sale, căci punga era plină cu galbeni. Îi mulţumi lui Alah că-i scăpase viaţa, îi ceru să-l ţină în paza lui pe nobilul tâlhar şi, cu inima uşoară, porni mai departe pe drumul către Bassora.   Lezah tăcu şi privi întrebător spre bătrânul neguţător Ahmet. — Ei, dacă aşa stau lucrurile, spuse acesta, atunci îmi schimb aspra părere despre Orbassan, căci, într-adevăr, cu fratele tău s-a purtat frumos. — S-a purtat ca un vrednic musulman, strigă Muley, dar nădăjduiesc că nu ţi-ai încheiat povestirea, căci, după cum vezi, suntem cu toţii dornici să ascultăm mai departe ce i s-a întâmplat fratelui tău şi dacă a scăpat-o pe Fatmé, sora ta, şi frumoasa Zoraida.   — Dacă nu vă plictisesc, am să vă povestesc cu plăcere mai departe, răspunse Lezah, căci povestea fratelui meu este într-adevăr minunată şi plină de întâmplări neobişnuite.   În amiaza celei de-a şaptea zi de la plecarea sa, Mustafa intră pe porţile Bassorei. Trase de îndată la un caravanserai şi acolo întrebă când începe târgul de robi ce se ţine în fiecare an. Primi însă răspunsul cumplit că întârziase cu două zile. I se mai spuse că era păcat că întârziase, fiindcă pierduse prilejul de a vedea două roabe, aduse chiar în ultima zi a târgului, atât de frumoase, încât ispitiseră pe toţi cumpărătorii. Aceştia se certaseră şi se bătuseră pentru ele şi roabele fuseseră vândute la un preţ atât de ridicat, încât numai cel care le cumpărase nu era speriat de preţ. Mustafa cercetă îndelung cum arătau cele două roabe cu pricina şi până la urmă nu se îndoi că erau cele două nefericite pe care le căuta. Află, de asemenea, că cel care le cumpărase pe amândouă locuia la patruzeci de ceasuri de drum de Bassora şi se numea Thiuli-Kos, un bogătaş de neam mare, destul de bătrân, care fusese înainte capudan-paşa al marelui vizir, dar care acum se retrăsese din slujbă, după ce făcuse avere.  Mustafa voi să încalece de îndată şi să gonească după Thiuli-Kos, care i-o luase înainte cu o zi. Dar se gândi că, singur, nu-l va putea îndupleca pe puternicul călător, şi cu atât mai puţin nu va putea să-i smulgă prada. Chibzui să găsească altă cale şi o găsi în curând. Asemănarea sa cu paşa din Sulieika, atât de primejdioasă, îi dădu ideea să intre în casa lui Thiuli-Kos sub acest nume şi să încerce astfel să le scape pe cele două fete nefericite. Tocmi deci câteva slugi şi câţiva cai, pentru care banii lui Orbassan îi fură de mare folos, cumpără pentru el şi pentru slugi haine bogate şi porni la drum spre palatul lui Thiuli-Kos. După cinci zile ajunse în apropierea palatului. Aşezat într-o frumoasă câmpie, palatul era înconjurat de ziduri înalte, întrecute numai cu puţin de clădiri. Ajuns la faţa locului, Mustafa îşi căni părul şi barba, iar fata şi-o unse cu sucul unei plante care-i dădu o culoare arămie, aşa cum avusese acel paşă. Apoi trimise un slujitor la palat şi ceru găzduire pentru noapte în numele paşalei din Sulieika. Slujitorul se întoarse curând, şi odată cu el, patru robi, frumos îmbrăcaţi, care luară de căpăstru calul lui Mustafa şi-l duseră în curtea palatului. Acolo îl ajutară să descalece şi alţi patru robi îl însoţiră, pe o scară largă de marmură, la Thiuli. Acesta, un bătrânel vesel, îl primi pe fratele meu cu cinstea cuvenită şi-l ospătă cu cele mai alese feluri gătite de bucătarul său. După-masă, Mustafa aduse vorba de departe despre noile roabe, iar Thiuli le lăudă frumuseţea, plângându-se numai că stau mereu posomorâte; credea însă că lucrurile se vor îndrepta curând. Fratele meu fu foarte bucuros de această primire şi se duse la culcare plin de nădejde. Dormise poate un ceas, când, deodată, fu trezit de lumina unui felinar care-i cădea în ochi. Când se ridică, i se păru că visează, căci în faţa lui stătea omul acela mic şi pământiu din cortul lui Orbassan, cu felinarul în mână şi un zâmbet dezgustător pe buzele lui groase. Mustafa se ciupi de braţ şi se trase de nas ca să se încredinţeze că era treaz, dar arătarea rămase neschimbată.  — Ce cauţi lângă patul meu? strigă Mustafa, când îşi reveni din uimire. — Nu te mai frământa, stăpâne! răspunse pirpiriul. Am ghicit de ce ai venit. Scumpa ta mutră mi-era binecunoscută şi, într-adevăr, dacă n-aş fi dat o mână de ajutor la spânzurarea paşalei, ai fi izbutit să mă înşeli. Acum însă am venit ca să-ţi pun o întrebare. — Înainte de toate, spune-mi cum ai ajuns aici! strigă Mustafa, spumegând de furie că fusese descoperit. — Am să-ţi spun, răspunse celălalt. Nu m-am mai putut înţelege cu Voinicul şi am fugit; de fapt, tu, Mustafa, ai fost pricina certei noastre şi de aceea trebuie să mi-o dai pe sora ta de soţie, iar eu am să vă ajut să fugiţi; dacă nu mi-o dai, mă duc la noul meu stăpân şi-i şoptesc o vorbuliţă despre noul paşă. Spaima şi mânia îl făcură pe Mustafa să-şi piardă cumpătul; tocmai când credea că ajunsese aproape de împlinirea gândului său, ticălosul acesta îi strica toate socotelile; nu-i rămânea decât un singur mijloc de scăpare; să ucidă stârpitura. Dintr-un salt ţâşni din pat şi se repezi la el; aşteptându-se la aşa ceva, pirpiriul trânti jos felinarul care se sparse şi o luă la fugă prin întuneric, ţipând cât îl ţinea gura după ajutor. Lucrurile se cam încurcaseră; Mustafa trebuia să uite deocamdată de fete şi să se gândească la pielea lui; de aceea se apropie de fereastră, să vadă dacă nu putea fugi pe acolo. Fereastra se afla la o înălţime destul de mare, iar în faţa ei se ridica un zid înalt peste care ar fi trebuit să sară. Cum stătea pe gânduri la geam, auzi mai multe glasuri apropiindu-se de odaia lui; când ajunseră în faţa uşii, înşfăcă deznădăjduit hangerul şi veşmintele şi se aruncă pe fereastră. Căzu rău, dar simţi că nu-şi frânsese nici un os; se ridică şi fugi către zidul împrejmuitor; spre uimirea urmăritorilor săi, se căţără pe el şi curând se făcu nevăzut. Alergă până la o pădurice, unde, istovit, se trânti jos. Aici cugetă la cele ce avea de făcut. Îşi părăsise slugile şi caii, dar galbenii, pe care-i ţinea la brâu, nu-i pierduse. Mintea lui ageră găsi de îndată alt mijloc de salvare. Merse mai departe prin pădure, până ajunse într-un sat, unde cumpără un cal pe nimica toată; acesta îl duse în scurt timp într-un oraş apropiat. Acolo întrebă de un vraci şi fu îndrumat la un bătrân înţelept. Pe vraci îl înduplecă cu galbeni să-i dea un leac care să cufunde pe un om într-un somn asemănător cu moartea, somn ce putea fi pe dată întrerupt cu ajutorul unui alt leac. După ce căpătă aceste leacuri, îşi cumpără o barbă calpă, lungă, o mantie neagră şi felurite cutii şi borcane, ca să arate ca un vraci călător, încărcă totul pe un asin şi se întoarse la palatul lui Thiuli-Kos. Era sigur că de data asta nu va mai fi recunoscut, căci barba îl schimba într-atât, încât abia se mai recunoştea el însuşi. Ajuns la Thiuli, se dădu drept doftorul Hacamancabudibaba şi totul se petrecu precum se aşteptase; măgulit de acel nume fălos, bătrânul nerod îl pofti la masa lui. Hacamancabudibaba se înfăţişă înaintea lui Thiuli; nu trecu un ceas, că bătrânul şi hotărî ca toate roabele lui să fie cercetate de preaînţeleptul vraci. Acesta cu greu îşi putu ascunde bucuria de a-şi revedea sora iubită şi, cu inima bătând, îl urmă pe Thiuli în serai. Ajunseră într-o încăpere frumos împodobită, unde nu se afla nimeni. — Hambaba sau cum te cheamă, dragă vraciule, zise Thiuli-Kos, priveşte gaura aceea din perete; pe acolo au să scoată mâna toate roabele şi tu ai să le poţi asculta pulsul, dacă-i sănătos ori bolnav.   Orice-ar fi spus Mustafa, totul ar fi fost în zadar: nu i se îngăduia să le vadă şi gata. Thiuli îi făgădui că-i va spune cum se poartă fiecare. Apoi scoase o hârtie lungă de la brâu şi începu să-şi strige cu glas tare roabele pe nume. La fiecare strigare, o mână se ivea din perete şi vraciul cerceta pulsul. Şase fuseseră cercetate şi găsite sănătoase, când Thiuli citi cel de-al şaptelea nume: «Fatmé» şi din zid se strecură o mână mică, albă. Tremurând de bucurie, Mustafa apucă mâna şi, cu o faţă îngândurată, spuse că fata e grav bolnavă. Thiuli, îngrijorat porunci înţeleptului Hacamancabudibaba să pregătească repede un leac pentru ea. Vraciul ieşi din încăpere şi scrise pe o hârtiuţă: «Fatmé! Am să te scap, dacă te hotărăşti să bei o licoare ce va face să pari moartă timp de două zile; am leacul care să te readucă la viaţă. Dacă ai să spui că această licoare nu ţi-a fost de folos, asta va fi pentru mine semnul că te învoieşti» Se întoarse de îndată în încăpere unde îl aştepta Thiuli. Aduse o băutură nevătămătoare, mai pipăi o dată pulsul bolnavei şi în acelaşi timp îi strecură biletul sub brăţară, iar băutura i-o dădu prin gaura din zid. Thiuli se arătă foarte îngrijorat de soarta Fatméi şi amână cercetarea celorlalte roabe pentru altă dată. Părăsind încăperea împreună cu Mustafa el îi spuse cu glas mâhnit: — Hadibaba, spune drept, ce crezi despre boala Fatméi? Hacamancabudibaba răspunse cu un suspin adânc: — Vai, stăpâne! Profetul să-ţi hărăzească alinare! Are friguri lăuntrice care ar putea să-i aducă sfârşitul. Atunci Thiuli izbucni mânios: — Ce tot spui, câine blestemat de vraci! M-a costat două mii de galbeni şi acum să moară ca o vită? Află că dacă n-o scapi, îţi tai capul! Atunci fratele meu îşi dădu seama că făcuse o mare greşeală şi-i dădu din nou nădejdi lui Thiuli. Pe când vorbeau, veni un arap din serai să-i spună vraciului că băutura nu fusese de nici un folos. — Arată-ţi toată măiestria, Hacamdababelda sau cum îţi zice, şi am să-ţi plătesc cât ai să vrei! strigă Thiuli-Kos, aproape plângând de spaimă că pierde atâta aur. — Am să-i dau o licoare care o va scăpa de orice primejdie, răspunse vraciul. — Da, da! Dă-i licoarea! suspină bătrânul Thiuli. Plin de voie bună, Mustafa se duse să aducă băutura adormitoare şi, după ce o dădu arapului, arătându-i cât trebuie luat, se duse la Thiuli şi-i spuse că mai trebuie să culeagă nişte ierburi de pe ţărmul mării şi ieşi repede pe poartă. La malul mării, nu departe de palat, îşi scoase hainele ce-i schimbaseră înfăţişarea şi le aruncă în apă, unde plutiră vesele, iar el se ascunse într-un tufiş, aşteptând căderea nopţii. Odată cu înserarea, Mustafa se furişă în lăcaşul de îngropăciune al palatului lui Thiuli.  O oră după plecarea sa din palat, lui Thiuli i se aduse vestea că roaba Fatmé era pe moarte. El trimise oameni la malul mării să-l aducă degrabă pe vraci, dar aceştia se întoarseră curând şi-i spuseră că bietul vraci căzuse în apă şi se înecase; mantia lui neagră plutea pe apă şi din când în când se ivea din valuri şi barba lui. Văzând că nu mai este nici o scăpare, Thiuli se blestemă pe sine şi toată lumea, îşi smulse barba şi se dădu cu capul de pereţi. Dar toate acestea nu folosiră la nimic, căci în curând Fatmé îşi dădu sufletul în braţele celorlalte femei. Aflând de moartea ei, Thiuli porunci să se facă degrabă un sicriu, căci nu putea suferi să aibă morţi în casă, şi porunci ca leşul să fie dus la lăcaşul de îngropăciune. Oamenii duseră coşciugul acolo, îl aşezară repede şi fugiră, căci auziseră suspine şi gemete venind din celelalte sicrie. Era Mustafa, care, pitit după coşciuge, se pornise să suspine şi să geamă, ca să le înspăimânte pe slugile bătrânului; apoi ieşi din ascunzătoare şi aprinse un felinar, pe care avusese grijă să-l ia cu el. După aceea, scoase sticluţa în care se afla leacul de trezire şi deschise capacul sicriului Fatméi. Dar care nu-i fu spaima, când la lumina felinarului văzu un chip cu totul necunoscut! Nici sora mea, nici Zoraida nu zăceau în sicriu, ci o altă femeie. I-a trebuit mult să-şi revină de pe urma acestei noi lovituri a soartei; în cele din urmă, mila învinse necazul!... Destupă sticluţa şi-i dădu leacul. Ea răsuflă adânc, deschise ochii şi păru că se gândeşte îndelung până să-şi dea seama unde se află. În sfârşit îşi aminti de cele întâmplate, se ridică din sicriu şi se aruncă la picioarele lui Mustafa. — Cum să-ţi mulţumesc, fiinţă îndurătoare, strigă ea, că m-ai scăpat din groaznica-mi robie! Mustafa n-o lăsă să-i mulţumească, ci o întrebă cum se face că ea, şi nu sora lui, Fatmé, fusese salvată. Femeia se uită mirată la el. — Acum pricep, răspunse ea, de unde îmi vine scăparea ce mi se păruse de neînţeles; află că în acest palat mi se spune Fatmé, şi mie mi-ai dat biletul şi licoarea salvatoare.  Fratele meu o rugă să-i dea veşti despre sora lui şi despre Zoraida şi află că amândouă se aflau în palat, dar, după obiceiul lui Thiuli, căpătaseră alt nume; se numeau acum Mirza şi Nurmahal. Fatmé, roaba pe care o scăpase, văzându-l pe fratele meu atât de nenorocit din pricina acestei greşeli, îl îmbărbătă şi-i făgădui să găsească un mijloc prin care să le poată salva totuşi şi pe cele două fete, însufleţit de acest gând, Mustafa prinse din nou inimă; o rugă să-i spună acest mijloc şi ea grăi: — Eu am fost adusă în palatul lui Thiuli numai de cinci luni. Mi-am pus în gând de la început să fug, numai că de una singură era prea greu. În curtea interioară a palatului ai văzut desigur havuzul din care ţâşneşte apa prin zece ţevi; am băgat de seamă numaidecât havuzul acela. Îmi amintea de unul asemănător ce se afla în casa tatălui meu, din care apa ţâşnea printr-o ţeavă lată; spre a mă încredinţa dacă şi havuzul său e clădit la fel, am lăudat într-o zi în faţa lui Thiuli frumuseţea lui şi l-am întrebat cine-l făcuse. «Eu însumi l-am făcut, mi-a răspuns ei, şi ceea ce vezi aici nu e încă nimic; apa vine de la un pârâu aflat la o mie de paşi depărtare de aici şi trece printr-o hrubă boltită care are cei puţin înălţimea unui om. Toate acestea le-am chibzuit eu însumi» Când am auzit vorbele lui, mi-am dorit deseori să am numai pentru o clipă puterea unui bărbat ca să ridic o piatră de pe marginea havuzului şi să fug unde vreau. La noapte am să-ţi arăt hruba; prin ea ai să ajungi la palat şi ai să le scapi pe cele două fete. Dar trebuie să te însoţească cel puţin doi bărbaţi, care să-i înfrunte pe robii ce păzesc seraiul noaptea. Astfel vorbi ea; iar fratele meu Mustafa, deşi fusese de două ori înşelat în aşteptările sale, începu să nădăjduiască din nou că, cu ajutorul lui Alah, va izbuti să ducă la bun sfârşit cele puse la cale de roabă. Îi făgădui să aibă grijă de întoarcerea în ţara ei dacă îi va ajuta să ajungă la palat. Numai un gând îl frământa: de unde să ia doi-trei oameni credincioşi care să-l însoţească? Îşi aminti deodată de hangerul lui Orbassan şi de făgăduiala pe care i-o făcuse că-i va da sprijin ori de câte ori îl va chema. Părăsi împreună cu Fatmé lăcaşul de îngropăciune şi porni în căutarea tâlharului. În oraşul unde îşi luase înfăţişare de vraci îşi cumpără cu ultimii bani un cal şi o lăsă pe Fatmé în gazdă la o femeie sărmană ce locuia la mahala. Iar el o porni în grabă către munţii în preajma cărora îl întâlnise prima oară pe Orbassan, şi peste trei zile ajunse acolo. Găsi din nou corturile şi se înfăţişă pe neaşteptate lui Orbassan, care-l primi prietenos. Îi povesti încercările sale neizbutite, la auzul cărora încruntatul Orbassan nu-şi putu stăpâni râsul, mai ales când se gândea la vraciul Hacamancabudibaba. Ticăloşia pirpiriului îl mânie şi Voinicul făcu jurământ că, oriunde-l va găsi, îi va spânzura cu mâna lui. Fratelui meu însă îi făgădui tot ajutorul de îndată ce o să se odihnească bine după drum, ca să prindă puteri înainte de a pleca înapoi. Mustafa rămase deci în noaptea aceea din nou în cortul lui Orbassan, iar la ivirea zorilor porniră; Orbassan luă cu el trei dintre vitejii săi, călări şi bine înarmaţi. Plecară în goană şi după două zile ajunseră în orăşelul unde Mustafa o lăsase pe Fatmé cea pe care o scăpase, apoi se îndreptară cu toţii spre păduricea de unde se putea vedea, la o mică depărtare, palatul lui Thiuli; acolo făcură popas, aşteptând căderea nopţii. Îndată ce se întunecă, se furişară, călăuziţi de Fatmé, către pârâul de unde începea hruba, şi o găsiră numaidecât. Pe fată şi pe unul din slujitori îi lăsară în urmă cu caii şi se pregătiră să coboare; înainte de asta, însă, Fatmé le spuse totul încă o dată, şi anume: că prin havuz vor ajunge în curtea lăuntrică a palatului, unde se înalţă două turnuri, unul la dreapta, altul la stânga; la a şasea uşă, socotind de la turnul din dreapta, se află Fatmé şi Zoraida, păzite de doi arapi. Având arme şi drugi de fier, Mustafa, Orbassan şi ceilalţi doi coborâră în hrubă; apa le ajungea până la brâu, dar ei păşiră înainte, neînfricaţi. După o jumătate de ceas ajunseră la havuz şi vârâră de îndată drugii de fier în zid. Deşi gros şi tare, zidul fu dărâmat repede de puterile înfrăţite ale celor patru bărbaţi. Ei izbutiră iute să facă o deschizătură destul de mare pentru a se putea strecura prin ea. Cel dintâi trecu Orbassan şi-i ajută şi pe ceilalţi. Ajunşi cu toţii în curte, se uitară la aripa palatului ce se afla în faţa lor şi căutară uşa cu pricina. Dar nu se dumeriră care era, căci, numărând de la turnul din dreapta spre cel din stânga, văzură o uşă zidită, pe care nu ştiau dacă Fatmé o trecuse sau nu la socoteală. Dar Orbassan nu stătu mult pe gânduri: — Vajnica mea sabie îmi va deschide orice uşă! strigă el, îndreptându-se spre cea de-a şasea uşă, şi toţi ceilalţi îl urmară. Deschiseră uşa şi dădură peste şase arapi care dormeau pe podea; tocmai voiau să se tragă înapoi pe nesimţite, fiindcă îşi dăduseră seama că greşiseră uşa, când un om se ridică dintr-un colţ şi începu să strige după ajutor cu un glas bine cunoscut. Era pirpiriul din ceata lui Orbassan. Până să se dezmeticească arapii, Orbassan se năpusti asupra pirpiriului, îi rupse brâul în două, îi astupă gura şi-i legă mâinile la spate; apoi se întoarse către arapi, dintre care unii erau pe jumătate legaţi de Mustafa şi de ceilalţi doi, şi-şi ajută prietenii să ducă treaba la bun sfârşit. Cu hangerul îndreptat spre pieptul arapilor, cei patru bărbaţi întrebară unde se află Nurmahal şi Mirza, iar aceştia mărturisiră că se găsesc în odaia alăturată. Mustafa dădu buzna acolo şi le găsi pe Fatmé şi Zoraida, trezite de zgomot. Ele îşi adunară repede giuvaerurile şi veşmintele şi-i urmară pe Mustafa; cei doi tâlhari îşi dădură cu părerea să jefuiască tot ce se putea, dar Orbassan îi opri şi le spuse: — Nu vreau să se spună despre Orbassan că pătrunde noaptea în case ca să fure aur. Mustafa şi cele două fete se strecurară iute prin hrubă, iar Orbassan făgădui să-i urmeze îndată. După ce văzu pe aceştia coborâţi în hrubă, Orbassan şi unul din tâlhari îl scoaseră pe pirpiriu şi-l duseră în curte; aici îi legară de gât o funie de mătase adusă anume şi-l spânzurară de partea cea mai înaltă a fântânii. După ce pedepsiră astfel mişelia netrebnicului, coborâră şi ei în hrubă şi îl urmară pe Mustafa.  Cu lacrimi în ochi, fetele mulţumiră izbăvitorului lor Orbassan, dar acesta le îndemnă să fugă repede, căci, desigur, Thiuli-Kos îi va urmări. A doua zi, Mustafa şi fetele se despărţiră mâhniţi de Orbassan, spunându-i că n-au să-l uite niciodată, Fatmé roaba salvată, se duse la Bassora pentru a se întoarce în ţara ei. După o călătorie scurtă şi plăcută, ai mei ajunseră acasă. Bătrânul meu tată fu aproape doborât de bucuria revederii; a doua zi după întoarcerea lor, dădu o mare serbare la care veni tot oraşul. Fratele meu trebui să povestească în faţa cunoscuţilor şi prietenilor adunaţi întâmplările prin care trecuse şi toţi aduseră laude mărinimosului tâlhar. După ce Mustafa sfârşi de povestit, tatăl meu se ridică şi o conduse pe Zoraida înspre fratele meu. Cu glas sărbătoresc, el rosti; — Ridic blestemul de pe capul tău. Ia această fată drept răsplată pentru râvna ta neobosită; primeşte binecuvântarea mea părintească şi fie ca oraşul nostru să nu ducă lipsă niciodată de bărbaţi asemenea ţie în înţelepciune şi vitejie, precum şi în dragostea de frate. Caravana ajunsese la marginea pustiului şi călătorii priviră cu bucurie întinderile verzi şi desişul pomilor de a căror plăcută înfăţişare duseseră lipsă atâtea zile. Într-o vale frumoasă se afla caravanseraiul pe care îl aleseră ca adăpost pentru noapte şi, cu toate că acolo nu era un loc destul de tihnit şi de răcoros, toţi se simţeau mai veseli şi mai încrezători ca oricând, căci gândul de a fi scăpat de toate primejdiile şi greutăţile călătoriei prin pustiu le deschisese inimile şi-i îmbia la glume şi petreceri. Muley, tânărul şi voiosul neguţător, începu să dănţuiască şi să cânte năstruşnic, făcând să înflorească un zâmbet chiar pe chipul aşezat al grecului Zaleukos. Dar el nu se mulţumi numai să-şi înveselească tovarăşii cu cântece şi danţuri, ci le spuse şi povestea pe care le-o făgăduise; după ce-şi trase sufletul, începu să istorisească povestea ce urmează.  

  Povestea audio o puteti asculta.........Aici     În Nicheea, oraşul meu drag în care m-am născut, trăia odată un om căruia i se zicea Muc cel mic. Eram copil pe vremea aceea, dar îmi aduc bine aminte de el. Poate, fiindcă din pricina lui am mâncat odată de la tata bătaie soră cu moartea. Când l-am cunoscut, Muc cel mic era un flăcău bătrân, dar nu mai înalt de câteva picioare; pe deasupra, avea şi o înfăţişare tare ciudată: pe un trup mic şi plăpând, un cap mare, mare de tot, mai mare decât vreun alt cap de om. Muc trăia într-o casă uriaşă, singur-singurel, şi tot singur îşi făcea de mâncare; nu se arăta pe uliţă decât o dată pe lună şi dacă pe la vremea prânzului nu s-ar fi zărit ridicându-se un fum gros din hornul casei sale, nimeni n-ar fi ştiut dacă Muc cel mic mai trăieşte ori ba; seara se plimba pe acoperiş, şi de jos, din uliţă, ţi se părea că un cap uriaş umblă de unul singur încolo şi încoace. Tare răutăcioşi eram noi, băieţii, pe vremea aceea: câtu-i ziulica de mare ne ţineam numai de năzbâtii. Ziua, când Muc cel mic pleca de-acasă, era o adevărată sărbătoare pentru noi; ne strângeam din vreme în faţa casei lui şi îl aşteptam să iasă; uşa se deschidea şi în prag se ivea un cap mare cu un turban şi mai mare, urmat de un trupşor pirpiriu, îmbrăcat cu o fărâmă de feregea ponosită de sub care se zăreau nişte şalvari, largi, încinşi cu un brâu lat; în brâu era înfipt un hanger lung, atât de lung, că anevoie îţi puteai da seama dacă Muc atârnă de hanger sau hangerul de Muc.  De cum păşea pe uliţă, porneam să chiuim de vuia văzduhul; ne zvârleam tichiile în aer şi ţopăiam nebuneşte în jurul lui. Dar Muc ne întâmpina dând grav din cap şi cobora cu paşi domoli uliţa, târşindu-şi tălpile — asta din pricina imineilor lui nemaivăzut de mari. Noi, băieţii, ne luam după el strigând întruna:     «Muc cel mic! Muc cel mic!» I-am făcut şi o strigătură hazlie, pe care i-o cântam adesea; suna cam aşa:   Muc, Muc, Muc, micule Muc, Hai la joacă, nu sta cuc! Casa ta e mare, mare, Capul tău pereche n-are: Uriaş ca un ceaun! Muc, piticul nostru bun, Sari şi ia-te după noi! Prinde unul, prinde doi, Muc, Muc, Muc, piticul Muc! Aşa ne desfătam adesea pe socoteala lui şi trebuie să mărturisesc, spre ruşinea mea, că eu eram capul răutăţilor; îl trăgeam mereu de mica lui feregea şi o dată l-am călcat din spate pe imineii lui uriaşi, iar bietul Muc s-a împiedicat şi a căzut. Întâmplarea aceasta mi s-a părut nespus de hazlie, dar mi-a trecut curând pofta de râs când l-am văzut pe Muc cel mic îndreptându-se spre casa tatălui meu. A intrat la noi în casă şi a zăbovit un timp acolo. Eu am stat pitit după poartă până când Muc a ieşit, însoţit de tatăl meu, care îl ţinea cuviincios de mână şi îşi lua rămas bun de la el cu multe plecăciuni. Nu prea mă simţeam în apele mele, aşa că am rămas o bună bucată de vreme în ascunzătoarea mea. În cele din urmă, însă, foamea care m-a răzbit s-a dovedit mai tare decât frica de bătaie şi, pocăit, cu capul plecat, m-am înfăţişat înaintea tatălui meu. — Am aflat că l-ai supărat pe bunul Muc! zise el cu faţa întunecată. O să-ţi spun povestea lui şi n-o să mai râzi de el. Dar înainte şi după ce ţi-o voi spune, ai să-ţi primeşti papara obişnuită. «Papara obişnuită» erau cele douăzeci şi cinci de lovituri, pe care tata, din păcate, le numără cu multă grijă.  Scoase ţeava lungă a pipei sale, deşurubă muştiucul de chihlimbar şi, mai mânios ca oricând, îmi trase o bătaie straşnică. După ce isprăvi cu toate cele douăzeci şi cinci de lovituri, îmi porunci ca altă dată să mă port cu luare-aminte şi începu să-mi spună povestea lui Muc cel mic. Tatăl lui Muc, pe care-l chemase de fapt Mucrah, fusese un om de vază în Nicheea, numai că era tare sărac. Trăia aproape tot atât de singuratic cum trăieşte astăzi feciorul lui. Pe Muc nu-l prea avea la inimă — îi era ruşine de înfăţişarea lui de pitic şi îl lăsa să crească la voia întâmplării, cu mintea neluminată de învăţătură. La şaisprezece ani, Muc era încă un copil vesel, dar tată-său, om zgârcit la zâmbet, avea pentru el numai vorbe de dojană: că pentru vârsta lui e încă prea copilăros, necopt la minte, ba chiar şi prost... Într-o bună zi, bătrânul a căzut rău de tot şi de aici i s-a tras moartea. Muc cel mic a rămas singur pe lume, neştiutor şi sărac. Neamurile câinoase, cărora tatăl lui le rămăsese dator până peste cap, îl goniră din casă pe sărmanul băiat, povăţuindu-l totodată să plece în lumea largă să-şi caute norocul. Muc cel mic se găti bucuros de drum. O singură rugăminte a avut şi el: să i se dăruiască straiele tatălui său. Ruga i-a fost împlinită pe dată. Straiele nu i se potriveau deloc, căci părintele lui fusese un om voinic şi înalt. Muc nu stătu însă mult pe gânduri: le reteză poalele şi le îmbrăcă. De strâmtat însă uitase să le strâmteze şi de aceea veşmintele sale, cu care mai umblă şi astăzi, par atât de ciudate; turbanul uriaş, brâul lat, şalvarii largi, mica feregea albastră, toate erau moştenire părintească şi le-a purtat de atunci întruna. Ba îşi înfipse în brâu şi hangerul lung cu înflorituri al tatălui său, îşi luă un băţ şi purcese la drum. Umblă voios ziulica întreagă, că doar plecase în căutarea norocului. De zărea în praf vreun ciob scânteind în soare, îl vâra iute în buzunar, în credinţa că ciobul se va schimba pe dată în cea mai frumoasă nestemată; de vedea strălucind în depărtare cupola vreunei moschei sau oglinda sclipitoare a unui lac, se grăbea plin de nădejdi într-acolo, căci îşi închipuia că a ajuns în ţara minunilor. Dar, vai! De cum se apropia, nălucirile piereau ca un vis, iar oboseala şi foamea îi aminteau că se află încă pe lumea asta, a muritorilor de rând. Două zile şi două nopţi rătăci el amărât şi flămând, dar de noroc tot nu dădu; hrană îi erau doar roadele câmpului, iar culcuş pământul tare. În zorii celei de-a treia zi, de pe o înălţime zări o cetate mare. Semilunile sclipeau pe minaretele sale şi steagurile colorate fâlfâiau pe acoperişuri făcându-i parcă semn să se apropie. Uimit, Muc se opri şi cuprinse cu privirea cetatea şi împrejurimile ei. „Aici e norocul lui Muc cel mic! îşi zise el. Acum, ori niciodată!" Şi cu toate că era istovit, sări în sus de bucurie. Îşi adună apoi toate puterile şi se îndreptă într-acolo. Deşi cetatea părea foarte aproape, ajunse la zidul ei abia spre amiază pentru că nu-l mai ţineau picioarele şi din timp în timp simţea nevoia să poposească la umbra unui palmier, ca să-şi mai tragă sufletul. În sfârşit ajunse în faţa porţii! Îşi netezi mica lui feregea, îşi înfăşură mai bine turbanul, întinse brâul în toată lăţimea lui şi îşi aşeză mai oblic hangerul cel lung; apoi îşi scutură colbul de pe iminei, luă băţul şi păşi hotărât în cetate. Bătu îndelung uliţele în sus şi-n jos, dar nu văzu nici o uşă care să i se deschidă şi nu auzi nici un glas care să îl îmbie: «Intră, micule Muc, mănâncă şi bea după pofta inimii şi odihnește-ți picioarele trudite de atâta drum!» Tot colindând aşa, Muc ajunse în faţa unei case mari, arătoase, şi tocmai când se uita la ea cu mai mult jind, se deschise o fereastră şi se ivi o bătrână care striga cu glas cântat: Hai, fuguţa! Hai, fuguţa! Plină, plină-i străchinuţa! Hai, vecinilor, la noi! Masa-i pusă pentru voi. Vecineilor, fuguţa, Plină, plină-i străchinuţa! Şi pe uşa casei dădu buzna o droaie de câini şi de pisici. Muc stătu o clipă pe gânduri dacă să se lase pradă ispitei, dar, luându-şi deodată inima în dinţi, păşi în urma câtorva pisicuţe. Ele cunoşteau desigur mai bine ca el drumul spre bucătărie. Pe scară, Muc se întâlni cu bătrâna pe care o văzuse la fereastră. Femeia se uită la el încruntată şi-l întrebă ce pofteşte. — Ai chemat pe toată lumea la masă, răspunse Muc, şi, fiindcă sunt tare flămând, am venit şi eu. Bătrâna râse şi-l întrebă: — De unde vii, om ciudat? Toată lumea ştie că eu gătesc bucate numai pentru drăguţele mele de pisici, şi doar din când în când mai chem să le ţină tovărăşie şi niscaiva oaspeţi de prin vecini, precum vezi. Atunci Muc cel mic îi povesti bătrânei cât de greu o dusese după moartea părintelui său şi o rugă să-i îngăduie în ziua aceea să mănânce şi el laolaltă cu pisicile. Înduioşată de trista lui poveste, femeia îl pofti în casă şi-i dădu să mănânce şi să bea pe săturate. După ce prichindelul mai prinse puteri, ea îl privi lung şi grăi: — Muc, rămâi în slujba mea! N-o să te osteneşti prea mult, iar eu o să am grijă de tine. Muc cel mic se învoi bucuros, căci mâncarea pisicilor îi fusese pe plac. Şi aşa rămase slugă la cucoana Ahavţi. Slujba era uşoară, dar ciudată. Stăpâna Ahavţi avea doi cotoi şi patru pisici. În fiecare dimineaţă, Muc cel mic le pieptăna blana şi le dădea cu pomezi scumpe. Când stăpâna pleca de acasă, Muc se îngrijea de pisici; la ceasul mesei le punea străchinuţe cu mâncare, şi noaptea le culca pe perne de mătase şi le învelea cu macaturi de catifea. Stăpâna Ahavţi avea şi câţiva căţei; pe aceştia însă nu-i alinta ca pe pisici, pe care le iubea de parcă ar fi fost propriii ei copii. Altminteri, Muc cel mic trăia aici tot atât de singuratic ca şi în casa părintească: nu dădea ochi cu altcineva decât cu stăpâna lui, încolo se învârtea ziulica toată numai între câini şi pisici. O vreme a dus-o bine: mâncare cât îi trebuia, iar treabă puţină. Bătrâna se arăta îndeajuns de mulţumită de sluga ei. Pe zi ce trecea, pisicile deveneau însă tot mai zvăpăiate: când pleca bătrâna de acasă, se zbenguiau şi zburdau prin odăi ca nişte zănatice, răsturnau tot ce le ieşea în cale, spărgeau vase din cele mai frumoase; de cum simţeau însă pe scară paşii stăpânei Ahavţi, se ghemuiau pe perniţele lor şi mişcau din codiţă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La vederea harababurii din casă, stăpâna Ahavţi se făcea foc şi pară şi arunca toată vina pe Muc. Degeaba căuta el să se dezvinovăţească. Mironosiţelor de pisici ea le dădea mai multă crezare decât jurămintelor de nevinovăţie ale slugii ei. Muc cel mic era tare mâhnit — nu-şi aflase, aşadar, norocul nici de astă dată; se gândi deci să părăsească slujba aceasta. Dar încă din prima lui călătorie văzuse cât de amar e traiul fără bani şi de aceea se hotărî să-şi dobândească într-un fel oarecare simbria, căci stăpâna Ahavţi de făgăduit i-o făgăduia, dar de dat nu i-o dădea. Se găsea în casa stăpânei Ahavţi o cămară totdeauna încuiată, în care Muc nu intrase niciodată. O auzise de multe ori pe stăpână-sa cotrobăind pe acolo şi tare-ar fi vrut Muc să afle ce taine ascunde. Acuma, stând şi chibzuind cum să-şi facă rost de bani pentru drum, numai ce-i veni în minte cămara aceea! Nu cumva o fi tăinuită acolo vreo comoară? Dar uşa era totdeauna bine zăvorâtă şi nu era chip s-ajungi la comoară. Într-o dimineaţă, după ce stăpâna Ahavţi plecă de acasă, un căţeluş vitregit de ea — şi care îl îndrăgise pe Muc pentru bunătatea lui — îl apucă pe băiat cu dinţii de şalvarii lui laţi şi începu să-l tragă, de parcă i-ar fi făcut semn să se ia după el. Muc, căruia îi plăcea să se joace cu căţeluşul, îl urmă. Ajunse în odaia de culcare a stăpânei Ahavţi, înaintea unei uşiţe pe care el n-o băgase de seamă până atunci. Uşa era întredeschisă. Căţeluşul intră. Muc — după el, şi nu mică îi fu mirarea când se trezi în încăperea mult râvnită. În zadar căută el bani prin toate ungherele — nici urmă de aşa ceva. Straie vechi şi vase care de care mai năstruşnice erau împrăştiate peste tot. Mai cu osebire îi atrase privirea un vas de cleştar cu izvoade meşteşugite. Îl ridică, îl întoarse pe toate părţile... dar, vai! Vasul avea un capac aşezat uşor deasupra şi, din nebăgare de seamă, Muc scăpă capacul, care se făcu ţăndări.  Băiatul înlemni de spaimă şi multă vreme nu-şi putu veni în fire. Soarta îi era pecetluită. Trebuia să fugă cât mai grabnic, dacă nu voia ca bătrâna să-l omoare în bătăi. Înainte de a pleca, Muc îşi aruncă privirea spre lucrurile stăpânei Ahavţi — doar-doar o găsi ceva de trebuinţă! Ochii i se opriră asupra unor conduri mari, mari de tot. Nu erau prea frumoşi, dar imineii pe care îi avea el în picioare se făcuseră ferfeniţă; afară de asta, condurii îl atrăgeau şi pentru faptul că erau mari, şi el nădăjduia că în felul acesta oamenii îl vor socoti şi pe el un bărbat în toată firea. Zvârli dar cât colo vechii lui iminei şi încălţă condurii cei mari. Într-un colţ era rezemat un toiegel cu măciulia ca un cap de leu; stătea acolo fără nici o întrebuinţare. Îl înhăţă şi pe el şi o zbughi afară. Alergă spre odăiţa lui, îşi îmbrăcă mica feregea, strânse mai tare turbanul moştenit de la tatăl său şi, după ce-şi înfipse hangerul în brâu, o luă la sănătoasa cât îl ţineau picioarele. Din casă în uliţă, din uliţă afară din cetate, fugea, fugea de frica bătrânei, mâncând pământul; abia de-şi mai trăgea, bietul de el, sufletul. De când era nu alergase atât de iute — îl împingea parcă o putere nevăzută şi îi era cu neputinţă să se mai oprească. Își dădu seama că nu e lucru curat cu condurii — zbura cu ei, nu alta. Cercă în fel şi chip să se oprească, dar în zadar. Deznădăjduit, începu să strige, de parcă ar fi strunit nişte cai: Ptrr... Ho... Ptrrr! Ca prin farmec condurii se opriră, iar Muc se trânti istovit la pământ. Mult s-a mai bucurat Muc cel mic de condurii lui. Aşadar, tot dobândise el ceva de pe urma slujbei sale — se alesese cu un lucru care să-l ajute în căutarea norocului. Bucuros, dar sleit de puteri, Muc adormi degrabă; trupul lui micuţ avea un cap, nu glumă, şi nu-i era deloc uşor să şi-l ţină pe umeri. În vis i se arătă prietenul lui, căţeluşul stăpânei Ahavţi, cel care-l ajutase să găsească condurii; se făcea că-i spune: — Dragul meu Muc, nu ştii să dai condurilor o întrebuințare cu folos; află că de ai să te răsuceşti cu ei de trei ori pe călcâi, ai să zbori unde vrei; iar cu toiagul ai să găseşti comori, căci de se află undeva ascuns aur, toiegelul te vesteşte ciocănind de trei ori în pământ; iar de se află argint, numai de două ori. Aşa visă Muc cel mic. Când se trezi, îşi aminti de visul lui năstruşnic şi se gândi să facă de îndată o încercare. Încălţă condurii, ridică un picior şi începu să se răsucească pe celălalt călcâi. Oricine a încercat vreodată să se învârtească de trei ori în şir pe un călcâi, încălţat cu nişte conduri uriaşi, nu s-ar mira că o asemenea ispravă Muc n-a izbutit s-o facă dintr-o dată; şi apoi mai trebuie pus la socoteală şi capul lui greu, care-l trăgea ba într-o parte, ba în alta. Sărmanul pitic căzu de câteva ori cu nasul în pământ dar nu se dădu bătut: se mai apucă o dată şi încă o dată de aceeaşi treabă până ce izbuti. Se învârti ca o sfârlează pe un călcâi şi îşi dori să ajungă undeva pe aproape, într-un oraş mare. Nici n-apucă bine să-şi sfârşească gândul, că se înălţă în văzduh, purtat de condurii năzdrăvani, care vâsleau prin nori atât de iute, încât până să se dezmeticească, Muc se trezi într-o piaţă cu multe tarabe, în jurul cărora forfoteau cu treburi o mulţime de oameni. Colindă încolo şi încoace printre ei, până socoti că e mai cuminte s-o ia pe uliţe mai neumblate, căci prin piaţă, în înghesuială, îl călca pe conduri ba unul, ba altul. Mai-mai să-l dea grămadă! În învălmăşeală, hangerul său ascuţit împungea oamenii, aşa încât cu chiu cu vai prichindelul scăpă nebătut. Muc cel mic începu acum să chibzuiască în ce fel şi-ar putea agonisi câţiva bănuţi. E drept că avea un toiegel care îi descoperea comorile ascunse, dar cum să dea el de un asemenea loc unde să fie îngropat aur sau argint? La nevoie, ar fi putut face şi altceva; să-şi arate oamenilor făptura lui hazlie şi aşa să câştige bani; era însă prea mândru ca s-o facă. Până la urmă îşi aduse aminte de iuţeala picioarelor sale. Cu condurii năzdrăvani ar putea să-şi agonisească cele de trebuinţă — îşi zise el — şi hotărî să intre undeva în slujbă ca ştafetă. Socotind că împăratul din această cetate plăteşte o astfel de slujbă mai bine ca pe oricare alta, află unde este palatul lui. Un străjer care stătea de veghe la porţile palatului îl întrebă pentru ce a venit. Auzindu-l pe Muc că e în căutarea unei slujbe, îl trimise la păzitorul robilor. Muc îi spuse şi acestuia, fără zăbavă, păsul lui; cum că ar vrea şi el să intre în slujbă, ca ştafetă a împăratului. Păzitorul robilor cătă lung la el şi-i spuse: — Cum? Cu picioarele tale de o şchioapă vrei să slujești ca ştafetă a împăratului? Piei din faţa mea! N-am chef să-mi pierd timpul cu toţi zănaticii! Muc cel mic stărui însă, spunând că e gata să se ia la întrecere cu cea mai bună ştafetă împărătească. Vorbele lui îi părură nespus de caraghioase păzitorului de robi, care-i porunci ca până în seară să fie pregătit pentru încercare. După ce îl duse pe Mac la bucătărie şi porunci să i se dea să mănânce şi să bea pe săturate, păzitorul robilor se înfăţişă împăratului şi-i povesti despre ciudatul omuleţ şi despre cererea lui. Împăratul, om hâtru, se bucură că păzitorul îl oprise pe Muc la curte; va avea astfel prilejul să petreacă puţin pe socoteala piticului. Porunci apoi să se rânduiască toate cele de trebuinţă pe pajiştea din spatele palatului, pentru ca întreaga curte să poată lua parte la petrecere. După ce-i mai aminti o dată păzitorului să-l îngrijească bine pe pitic, împăratul dădu de veste prinţilor şi prinţeselor de la curte despre alegerea care urma să aibă loc în seara aceea. Aceştia, la rândul lor, îşi anunţară slujitorii. Vestea se răspândi îndată şi, când se înseră, toată curtea, plină de nerăbdare, era adunată cu mic, cu mare, pe pajiştea unde fusese înălţată o podină, pentru ca lumea să poată vedea cum aleargă piticul cel lăudăros. Împăratul se sui pe podină înconjurat de fii şi fiicele sale, iar Muc cel mic păşi pe pajişte şi făcu o temenea graţioasă în faţa înălţimilor lor. Prichindelul fu întâmpinat cu chiote şi râsete. Năstruşnică figură! Un trup nevolnic, un cap mare, feregea, şalvari lungi, un hanger lung înfipt într-un brâu lat, picioare mici încălţate în conduri uriaşi — cum să nu te pufnească râsul la vederea lui! Dar Muc cel mic nu se fâstâci deloc auzind râsete. Mândru, rezemat în toiegelul său, îşi aştepta potrivnicul. După dorinţa lui Muc, păzitorul robilor alesese pentru încercare pe cel mai bun alergător al împăratului. Acesta se înfăţişă acum pe pajişte, şi amândoi, Muc şi alergătorul, stăteau şi aşteptau semnalul de pornire. Potrivit rânduieli, când prinţesa Amarţa ridică vălul, amândoi zvâcniră din loc, pornind de-a lungul pajiştei ca două săgeţi slobozite din acelaşi arc. La început, Muc fu întrecut cu mult de potrivnicul lui, apoi, însă, cu condurii săi zburători, îl ajunse din urmă cât ai clipi din ochi, îl întrecu şi sosi la ţintă cu mult înainte de celălalt, care încă mai alerga gâfâind. Privitorii fură cuprinşi de o mare mirare; se aşternu o tăcere adâncă; abia când împăratul începu să bată din palme, mulţimea izbucni în chiote şi strigăte: «Trăiască Muc cel mic, învingătorul!» Muc cel mic fu adus în faţa împăratului. Aruncându-se la picioarele acestuia, el îl rugă: — Înălţimea ta! Am făcut dinaintea luminatei tale feţe numai o încercare a meşteşugului meu. Binevoieşte a îngădui să mi se dea o slujbă de ştafetă la curta înălţimii tale! Împăratul grăi: — Muc, tu vei fi ştafeta mea de frunte; vei sta aproape de împăratul tău, vei primi simbrie de o sută de galbeni pe an şi vei mânca la masă cu cei mai de seamă slujitori ai mei.   Muc cel mic crezu că de astă dată îşi aflase în sfârşit, norocul. Era plin de voie bună. Se bucura de mare trecere la împărat, căci îi îndeplinea treburile cele mai tainice şi mai grabnice, şi pe toate le ducea la capăt cu multă grijă şi cu nespusă repeziciune. Ceilalţi slujitori ai împăratului nu-l vedeau însă cu ochi buni: nu le plăcea să împartă bunăvoinţa stăpânului cu un pitic care nu ştia altceva decât să alerge. Puseră deci la cale tot felul de uneltiri împotriva lui, dar toate dădeau greş, căci împăratul arăta o încredere nemărginită celei dintâi ştafete a sa, care îi ducea toate veştile de taină. (La asemenea înaltă cinstire ajunsese Muc!) Muc ştia despre toate aceste uneltiri împotriva lui, dar avea o inimă prea blândă ca să se răzbune; chibzuia mai degrabă cum să se facă folositor duşmanilor săi, pentru ca ei să-l îndrăgească. Îşi aduse aminte de toiegel, de care, în prea marea-i fericire, uitase. Dacă ar afla o comoară, îşi zicea Muc, curtenii ar ţine mai mult la el. Auzise şoptindu-se de mai multe ori că, pe vremuri, când năvăliseră duşmanii în ţară, tatăl împăratului şi-ar fi îngropat multe din comorile sale; se mai spunea că bătrânul a purces din astă lume fără a apuca să destăinuiască fiului său unde era tainiţa lor. De atunci Muc nu mai pleca fără toiegel, nădăjduind că într-o bună zi avea să dea de locul unde se afla ascunsă comoară bătrânului împărat. Într-o seară, plimbându-se prin grădina palatului, ajunse departe, într-un colţ îndepărtat, puţin umblat, şi deodată simţi că toiegelul îi saltă în mână şi prinde a ciocăni de trei ori în pământ. Pricepu numaidecât despre ce era vorba. Scoase hangerul, crestă cu el pomii dimprejur, ca să recunoască locul, şi se furişă înapoi spre palat; făcu rost de o cazma şi aşteptă să se înnopteze. Comoara îi dădu însă mult de furcă lui Muc cel mic. Braţele lui erau firave, iar cazmaua — mare şi grea; după două ceasuri de trudă, abia de săpase o groapă de două picioare. În sfârşit, cazmaua se izbi de ceva tare şi se auzi un zăngănit ca de fier.   Muc începu să sape mai îndârjit, până dădu de un capac mare, de fier. Atunci coborî în groapă să vadă ce se ascunde sub capac şi găsi o oală plină cu galbeni. Dar cu slabele-i puteri nu putu să ridice oala, aşa că îşi umplu mai întâi buzunarele cu galbeni, vârî şi la brâu, puse şi în mica lui feregea, făcând din ea o legătură plină cu aur, pe care abia putu s-o ia la spinare, apoi acoperi cu grijă ce mai rămăsese. Avea noroc de conduri, căci altfel nu s-ar fi putut urni cu atâta povară de aur. Ajunse nevăzut la palat, se strecură în iatacul său şi piti galbenii sub pernele divanului. Muc cel mic era încredinţat că, stăpânind atâta bănet, toţi duşmanii săi de la curte or să-i fie de acum înainte cei mai buni prieteni şi sprijinitori. Cât de neştiutor în ale vieţii era bietul Muc, crezând că prietenii adevăraţi se dobândesc cu aur... Vai! Mai bine şi-ar fi gătit de îndată condurii de drum, şi-ar fi luat la spinare bocceaua cu galbeni şi s-ar fi făcut nevăzut.  Aurul pe care-l dăruia acum din belşug în dreapta şi în stânga îi făcu pe ceilalţi slujitori ai curţii să-l pizmuiască şi mai mult.  Face bani calpi, zicea marele bucătar Ahuli. — I-a dobândit cu vorbe dulci de la împărat, scrâşnea păzitorul robilor Ahmet. Dar duşmanul său cel mai aprig, vistiernicul Arhaz, care nu o dată dăduse iama cu mâna-i prea lungă prin visteria împărătească, spuse pe şleau: —        E un hoţ! Se sfătuiră cu toţii şi, într-o bună zi, Korhuz, marele paharnic, se înfăţişă foarte mâhnit la împărat. Amărăciunea i se citea pe faţă, aşa că împăratul îl întrebă de îndată ce are pe suflet. —        Vai! răspunse el. Sunt tare îndurerat căci am pierdut bunăvoinţa stăpânului meu. — Ce vorbe sunt astea, prietene Korhuz? se miră împăratul. De când să nu mai fi lăsat să strălucească soarele mărinimiei mele asupra ta? Marele paharnic îi răspunse că împăratul îl copleşeşte cu aur pe căpetenia ştafetelor, iar preacredincioşilor săi sfetnici nu le mai arăta milostivirea sa. Mult se minună împăratul la auzul ăstor vorbe şi porunci să i se dea îndată seama despre galbenii pe care-i împarte Muc în dreapta şi în stânga. Uneltitorii îi strecuraseră lesne în minte bănuiala că Muc a furat aurul, într-un fel sau altul, din vistieria ţării. Aşa ceva se brodea de minune pentru vistiernic, căci nu-i prea plăcea să dea socoteală de banii vistieriei. Împăratul porunci ca Muc să fie urmărit în taină, spre a fi prins asupra faptului. În noaptea ce urmă acestei nefericite zile, Muc luă cazmaua — galbenii scoşi erau pe sfârşite din pricina dărniciei sale — şi se furişă în grădina palatului, spre comoara tăinuită, pentru a lua o altă grămadă de aur. Străjerii, în frunte cu marele bucătar Ahuli şi cu vistiernicul Arhaz, îl urmăriră de departe pas cu pas, şi, în clipa când luă galbeni din oală şi umplu feregeaua, se năpustiră asupra lui, îl legară zdravăn şi-l duseră de îndată în faţa împăratului, împăratul, nemulţumit fiindcă-l treziseră din somn, întâmpină plin de mânie pe cea dintâi ştafetă a sa şi îi puse bietului Muc tot felul de întrebări. La picioarele împăratului zăcea oala dezgropată, cazmaua şi feregeaua plină cu aur. Vistiernicul spuse că atât el, cât şi străjerii l-au văzut pe Muc cum se trudea să îngroape oala în pământ. Împăratul îl întrebă pe Muc dacă e adevărată învinuirea ce i se aduce şi îi ceru să mărturisească de unde anume a luat aurul pe care voia să-l îngroape în grădină. Muc cel mic, ştiindu-se nevinovat, spuse că ulcica cu aur el o găsise în grădină şi că nu voia nicidecum s-o îngroape, ci, dimpotrivă, s-o dezgroape. La auzul acestor vorbe, toţi cei de faţă izbucniră într-un râs cu hohote, dar împăratul se făcu foc în faţa acestui răspuns pe care-l socotea o sfruntată neobrăzare a lui Muc cel mic şi strigă: — Nevrednicule, cum, după ce ai furat, mai vrei să-l şi minţi prosteşte şi mârşav pe stăpânul tău? Vistiernice Arhaz, răspunde! Acest aur lipseşte din vistieria mea? Vistiernicul arătă că lucrul e neîndoielnic. Ba chiar că el şi-a dat seama că lipseşte şi mai mult aur, nu de puţină vreme, din vistieria împărătească. Poate să jure că Muc este hoţul. Împăratul porunci ca Muc cel mic să fie ferecat în lanţuri şi zvârlit în turn, iar vistiernicului îi dădu aurul pentru a-l pune la loc în vistierie. Vesel de izbânda lui, Arhaz plecă acasă, unde îşi numără galbenii sclipitori; omul acesta mârşav nu spuse însă nimănui că pe fundul oalei găsise un răvaş în care era scris: «Vrăjmaşul a năvălit în ţară. De aceea ascund aici o parte din vistieria mea. Blestemul împărătesc să-l ajungă pe cel care va găsi aurul şi nu-l va da de îndată fiului meu! Sadi Împărat“. În temniţa sa, Muc cel mic era frământat de gânduri negre; ştia bine că cel care-l fură pe împărat e osândit la moarte, totuşi nu voia să dea în vileag faţă de împărat taina toiegelului. Vezi bine, se temea ca împăratul să nu-i răpească toiegelul şi condurii. Din păcate, condurii năzdrăvani nu-i puteau veni într-ajutor, căci, ferecat în lanţuri cum era, oricât s-ar fi zbătut, de răsucit pe călcâi nu se putea răsuci. A doua zi, însă, când i se vesti osânda la moarte, chibzui că tot mai bine ar fi să trăiască fără toiegelul fermecat decât să-l păstreze şi să moară; trimise vorbă împăratului că-l roagă să-i îngăduie o întâlnire tainică şi îi dezvălui însuşirile toiegelului său. Mai întâi împăratul nu-l crezu, dar Muc făgădui că, de nu va fi omorât, îl va încerca în faţa lui. Împăratul îi dădu cuvântul său împărătesc că-l va lăsa în viaţă dacă se adeveresc spusele lui şi porunci să se îngroape în pământ nişte galbeni, fără ştirea lui Muc. Îi ceru apoi să găsească galbenii cu toiegelul său. Cât ai clipi, toiegelul ciocăni de trei ori în pământ la locul cu pricina şi numaidecât aurul fu scos la iveală. Împăratul înțelese că vistiernicul îl înşelase şi, după obiceiul ţării, îi trimise un ştreang de mătase, ca să-şi facă singur seama. Cât despre Muc cel mic, îi spuse: — E drept că ţi-am făgăduit viaţa, dar se pare că nu stăpâneşti numai taina acestui toiegel, şi, dacă n-ai să mărturiseşti de unde vine puterea ta de a alerga ca nimeni altul, vei rămâne întemniţat până la sfârşitul vieţii tale. Muc se săturase de temniţă numai după o singură noapte petrecută în turn. De aceea îi mărturisi împăratului că tot meşteşugul său stătea în condurii năzdrăvani, fără a spune că, pentru a-i folosi, era nevoie să te învârteşti de trei ori pe călcâi. Împăratul făcu şi el o încercare: încălţă condurii şi numaidecât o luă la goană prin grădină. Ar fi dat orice să se oprească, dar nu cunoştea taina condurilor, iar Muc cel mic, bucuros că se poate răzbuna, îl lăsă să fugă, să fugă până îl văzu căzând la pământ fără simţire. Când îşi veni în fire, împăratul se mânie cumplit pe Muc cel mic, care îl lăsase să alerge până aproape să-şi dea sufletul. — Am făgăduit să te scot din temniţă şi să-ţi las viaţa, dar, dacă nu vrei să fii spânzurat, să piei din ţara mea în douăsprezece ceasuri.  Porunci apoi ca toiegelul să fie încuiat, împreună cu condurii, în vistieria sa. Mai sărac ca oricând, Muc cel mic porni la drum, blestemându-şi prostia care-l făcuse să tragă nădejde că putea dobândi un loc de frunte la curtea împărătească. Ţara din care fusese gonit nu era prea întinsă, aşa că, după opt ceasuri, se afla la hotarul ei, deşi mergea tare greu fără condurii lui dragi. Trecând hotarul, părăsi drumul mare pentru a se adânci într-o pădure deasă, unde voia să trăiască zilele ce-i mai rămăseseră departe de lume, căci nespus îl mai mâhniseră oamenii. În inima pădurii găsi un loc pe placul său: un pârâu limpede, străjuit de smochini mari, umbroşi, şi o pajişte cu iarbă moale care îl îmbia să rămână acolo. Se trânti jos, hotărât să stea aşa nemâncat şi să-şi aştepte sfârşitul. Copleşit de aceste gânduri negre, Muc adormi. Când se trezi, foamea îi dădea ghes; se gândi atunci că e prea chinuitor să mori de foame şi că mai cuminte ar fi să caute primprejur ceva de-ale gurii. În pomul sub care îl furase somnul zări nişte smochine atât de frumoase, că-i lăsă gura apă. Se urcă în pom, culese câteva şi le mâncă cu poftă. Apoi coborî spre pârâu ca să-şi potolească setea. Dar tare se mai sperie când în oglinda apei îşi zări capul împodobit cu două urechi uriaşe şi cu un nas gros şi lung. Uluit, îşi apucă urechile cu mâinile şi într-adevăr urechile erau lungi, mai lungi de o jumătate de cot. — Urechi de măgar! Aşa-mi trebuie, strigă el, înciudat, că i-am dat norocului cu copita, ca un măgar! Se plimbă încolo şi încoace pe sub pomi şi, când i se făcu iarăşi foame, culese din nou câteva smochine — altceva tot nu se găsea de mâncare pe acolo. După ce se sătură de smochine, lui Muc îi veni în minte că ar putea să-şi ascundă urechile sub turbanul său mare, ca să nu arate atât de caraghios. Dar când se pipăi la cap, îşi dădu seama că urechile cele lungi pieriseră. Se îndreptă în grabă spre pârâu pentru a se încredinţa că-i adevărat; îşi văzu chipul său obişnuit, dintotdeauna; nasul cel lung şi hâd pierise şi el. Micul Muc pricepu lesne cum s-au petrecut lucrurile: nasul şi urechile i se lungiseră din pricina smochinelor pe care le luase din pomul cel dintâi, iar smochinele din cel de-al doilea pom îl lecuiseră, şi mai înţelese că soarta milostivă îi dăruise din nou o putere prin care să-şi dobândească fericirea. Culese deci din amândoi pomii atâtea smochine câte putea duce şi se întoarse în ţara pe care o părăsise nu de mult. În cel dintâi târg care-i ieşi în cale îşi schimbă straiele ca să nu-l cunoască cineva şi o porni spre cetatea împărătească, unde şi ajunse curând. Era tocmai vremea când poamele abia încep să dea în pârg. Muc cel mic ştia că marele bucătar cumpără bucuros astfel de bunătăţi pentru ospăţurile împărăteşti şi de aceea se opri la porţile palatului. Nu trecu mult şi marele bucătar ieşi în curte. Cercetă mărfurile neguţătorilor adunaţi la porţile palatului şi ochii îi căzură şi asupra coşuleţului lui Muc. — O! Ce trufandale! spuse el. Cu siguranţă că vor fi pe placul înălţimii sale. Cât ceri pentru tot coşuleţul? Muc cel mic ceru un preţ potrivit şi făcură târgul. Marele bucătar dădu coşul unui rob şi plecă mai departe. Până una-alta, Muc se făcu nevăzut, căci se temea că peste puţină vreme vânzătorul, a cărui marfă era pricina năpastei ce avea să dea peste căpăţânile celor de la curte, va fi căutat şi osândit. La masă, împăratul se arătă foarte vesel, nemaicontenind cu laudele pentru mâncărurile gustoase gătite de marele său bucătar şi pentru grija cu care ştia să aleagă bunătăţile cele mai anevoie de găsit. Dar marele bucătar zâmbea fudul, ştiind prea bine ce mai avea de adus la masă. De aceea aruncă din vârful buzelor doar câteva cuvinte: «Ei, urma alege» sau: «Om trăi şi-om vedea!» stârnind curiozitatea prinţeselor. În sfârşit porunci să fie aduse smochinele, frumoasele, ademenitoarele smochine, care fură întâmpinate de toţi cei de faţă cu un «A-a-a-a!» de plăcere. — Ce coapte sunt! Ce îmbietoare! se minună împăratul. Bucătare, eşti un om şi jumătate, ai dobândit cu prisosinţă bunăvoinţa mea! Spunând aceste vorbe, împăratul — de felul său zgârcit cu astfel de bunătăţi — împărţi cu mâna lui smochine mesenilor. Fiecare prinţ şi prinţesă primi câte două, fiecare doamnă de onoare, vizir şi agă — câte una; pe celelalte împăratul le puse dinaintea sa şi începu să le înfulece cu lăcomie. —        Vai, tată, ce ciudat arăţi! strigă deodată prinţesa Amarza. Toţi priviră cu mirare spre împărat: pe cap îi crescuseră nişte urechi uriaşe, iar nasul i se lungise, încovoindu-se până peste bărbie. Se uitară apoi unii la alţii uimiţi, înspăimântaţi, căci capetele tuturor erau gătite cu aceste ciudate podoabe. E lesne de închipuit groaza de care a fost cuprinsă curtea. Fură chemaţi în grabă toţi vracii din cetate, care se îmbulziră cu diferite hapuri şi alifii; dar urechile uriaşe şi nasurile lungi tot pocite rămâneau. Un vraci încercă să reteze urechile unuia din prinţi; zadarnică treabă, căci ele crescuseră pe dată la loc. În ascunzătoarea unde se pitise, Muc află despre toate cele întâmplate la palat şi se hotărî să se aştearnă pe treabă. Din banii luaţi pe smochine îşi cumpărase un veşmânt ca de învăţat, îşi lipi o barbă făcută din păr de capră, şi astfel gătit, de puteai să juri că e un cărturar adevărat, se înfăţişă la palat cu un săculeţ de smochine în mână. Vraciul cel străin ceru să i se îngăduie şi lui să dea o mână de ajutor celor căzuţi în nenorocire. Curtenii îl primiră fără prea multă încredere. Muc dădu unuia din prinţi să mănânce o smochină şi - minune! Pipăindu-şi urechile şi nasul, prinţul văzu că acestea erau ca şi mai înainte, de mărime obişnuită. Acum toţi curtenii voiră să fie lecuiţi de vraciul străin. Împăratul, fără să spună o vorbă, îl luă de mână pe Muc şi se îndreptă cu el spre iatacul său. Acolo deschise o uşă ce dădea în vistierie şi îi făcu semn lui Muc să-l urmeze.   — Iată! Aici se află comorile mele, spuse împăratul. Alege ce-ţi doreşte inima, numai scapă-mă de pacostea asta ruşinoasă care a dat peste mine! Vorbele acestea îi merseră la inimă lui Muc cel mic şi-i răsunară în urechi ca viersul cel mai dulce. De cum intrase, îşi zărise condurii năzdrăvani şi toiegelul fermecat, dar umblă cu luare-aminte prin încăpere, prefăcându-se uimit de comorile împărăteşti. Cum ajunse însă la condurii săi, îi încălţă iute, apucă toiegelul, îşi smulse barba calpă şi arătă împăratului uimit chipul cunoscut al lui Muc cel prigonit de el. — Împărat făr’ de cuvânt! grăi el. Ai răsplătit credinţa slugii tale prin nedreptate. Rămâi osândit să porţi toată viaţa urechile acestea slute, care să-ţi amintească în fiecare zi de Muc cel mic. Şi, vorbind astfel, se răsuci repede pe călcâi, îşi dori în gând să plece îndată de acolo şi nici n-apucă împăratul să strige după ajutor, că Muc era departe. De atunci, Muc îşi duce traiul pe meleagurile noastre, un trai îndestulat, dar singuratic, căci e supărat pe oameni. După încercările prin care a trecut, Muc a dobândit multă înţelepciune şi, cu toată înfăţişarea lui neobişnuită, e un om vrednic de laudă şi nu de batjocură.   Aici se isprăvi istorisirea tatălui meu. Mi-a părut rău că m-am purtat grosolan cu bunul pitic şi tata mă iertă de a doua parte a pedepsei, care trebuia să urmeze. Le-am spus şi prietenilor mei minunata poveste a vieţii lui Muc şi l-am îndrăgit cu toţii atât de mult, încât nici unul n-a mai râs de el. Ba dimpotrivă, de atunci înainte l-am socotit vrednic de cinstire, făcând totdeauna în faţa lui temenele adânci, de parcă ar fi fost un cadiu sau un muftiu.   Călătorii hotărâră să se odihnească o zi în acel caravanserai, pentru ca şi ei şi animalele să prindă puteri. Ziua aceasta trecu tot cu felurite petreceri, cu aceeaşi voioşie ca în ajun. După-masă îl îndemnară şi pe al cincilea neguţător, Ali Sizah, să-şi facă datoria şi să spună şi el o poveste, aşa cum spuseseră şi ceilalţi. El mărturisi că viaţa lui era prea săracă în întâmplări, neobişnuite, vrednice de a fi istorisite; de aceea ar vrea să le povestească altceva, şi anume: Povestea despre prinţul cel neadevărat. Povestea audio o puteti asculta.........Aici