Legende populare chinezesti

       Era odată o pădure atât de întinsă, încât dacă intrai în ea nu mai apucai să ieşi zile şi nopţi în şir. In pădure creşteau tot felul de copaci: brazi cu frunză verde tot anul, arţari cu frunză roşie toamna, stejari falnici şi multe alte specii de copaci. Ce să mai vorbim! Dacă ai fi stat să numeri toate speciile, ai fi tot numărat trei zile şi trei nopţi, dar tot n-ai fi terminat. Cel mai bătrân copac din pădurea asta - un dafin - avea crengile răsucite ca un dragon, iar în tulpina lui se afla o scorbură de mărimea unei odăi în care trăia duhul pădurii. Din crengile uscate şi parfumate ale copacului, acesta îşi făcuse pat, din iedera care se căţărase pe copac îşi făcuse perdea la uşă* [*În China este obiceiul de a se aşeza o perdea sau o plasă peste uşă pentru a împiedica pătrunderea ţânţarilor].      În vremea aceea, departe de pădurea noastră, la marginea unui sătuleţ, era un ulm în care se aşeza din când în când o vrăbiuţă de aur gureşă şi jucăuşă. Alături de copac locuiau două familii despărţite între ele numai printr-un gard de zid subţire. În familia din partea de apus a copacului, săracă lipită pământului, trăia Liu Ciuntien cu nevasta şi o bătrână de vreo 80 de ani. În fiecare noapte, la a cincea bătaie**[**Bătăi care indicau timpul], Liu Ciuntien şi nevasta se sculau şi porneau moara de apă să prepare tou fu* [*Brânză din făină de soia]. Ei se mulţumeau cu coaja şi resturile de la soia, jar brânza o vindeau şi cu banii dobândiţi cumpărau hrană pentru bătrână. În familia din partea de răsărit a copacului, familie cu stare, trăia Uang Iufeng cu nevasta şi cu o bătrână de vreo 80 de ani, surdă şi oarbă, care nu putea nici să se dea jos de pe kang** [**Pat de cărămizi care se încălzea pe dedesubt]. Uang Iufeng şi nevasta se ocupau cu strângerea dijmei şi urmărirea datornicilor şi nu aveau altceva de vorbit decât despre bani. Cât despre bătrână, amândoi socoteau că prăpădesc mâncarea pe ea şi-i doreau să moară cât mai repede.      În anul acela, pe vremea când arborii se îmbrăcau cu frunze verzi-gălbui, bătrâna lui Liu Ciuntien s-a îmbolnăvit de o boală grea. Cei doi erau cuprinşi de îngrijorare şi din toată sărăcia lor au strâns câţiva galbeni pentru leacuri. Liu Ciuntien şi-a vândut şi hainele de pe el, nevastă-sa acul de păr, dar leacurile nu i-au ajutat bătrânei şi aceasta a murit. Liu Ciuntien avea mustrări de cuget că nu-i putuse dărui bătrânei nici o zi fericită, deşi aceasta, cu mari sacrificii, îl crescuse mare. Îşi simţeau inima de parcă era smulsă din piept şi s-au pornit amândoi pe plâns.      In timpul acesta vântul s-a oprit şi a început ploaia. Ramurile s-au aplecat şi Păsărică de aur a văzut şi a auzit totul. înduioşară, şi-a deschis ciocul de parcă ar fi vrut să plângă şi ea şi, nemaiputându-şi stăpâni durerea, a zburat din copac şi s-a pierdut în ploaia măruntă.      A zburat, a zburat până ce a ajuns la pădurea cea întunecată şi s-a aşezat în dafin. Vântul a început să bată şi ploaia s-a oprit. Frunzele copacilor străluceau ca poleite; salcia cea bătrână îşi despuiase coaja albă, dând la iveală verdele fraged. Cucul a început să cânte, cocoşul sălbatic să zboare, dar lacrimile din ochii păsăricii nu se mai uscau. Norii s-au împrăştiat, soarele a răsărit, iarba din pădure strălucea perlată de stropii de rouă, iedera ce se căţărase în copac îşi deschisese florile ca nişte fluturaşi; apa se scurgea picătură cu picătură de pe frunzele ei. Albinele şi fluturii zburau din floare în floare. Păsărica cea neastâmpărată, tristă încă, nu s-a putut opri să nu se ducă să ciugulească florile de iederă. Ciugulea, ciugulea şi lacrimile îi curgeau. Dar, deodată, florile de iederi s-au mişcat şi perdeaua din gura scorburii s-a dat de-o parte. Din scorbură a ieşit un bătrân cu faţa blândă şi o barbă lungă, albă. Părul strălucitor îi cădea peste sprâncene întocmai ca moţul unui cocor. Avea faţa roşie şi ochii jucăuşi ca de copil.      Era duhul pădurii care i-a spus:      - Trăiesc în pădurea aceasta de zeci şi sute de ani, dar n-am văzut niciodată a pasăre plângând. Oamenii spun că păsările nu pot plânge. Păsărică, de ce plângi tu oare?      Iar păsărica a răspuns:      - Bătrâne duh, am văzut astăzi un lucru care mi-a frânt inima şi atunci cum să nu plâng? Şi i-a povestit cât de sărac era Liu Ciuntien, cum aveau grijă de bătrână, cum bătrâna s-a îmbolnăvit, cum i-au cumpărat leacuri şi cât de îndureraţi au fost când a murit. Apoi, a adăugat: Bătrâne duh, Liu Ciuntien şi nevastă-sa sunt doi oameni nemaipomenit de buni.      Îngândurat, duhul a răspuns:      - Păsărică, nu poţi să-ţi dai seama dacă un om e bun numai din atât. Ca să vezi dacă un om e bun sau rău trebuie să-l supui la mai multe încercări.      Păsărica a negat:      - Nu, duhule, e aşa cum îţi spun. Du-te să-i vezi şi te vei convinge.      Duhul s-a prefăcut într-o bătrână neagră şi zbârcită, cu nişte haine petic peste petic, şi a plecat să-i vadă pe cei doi.      După ce o îngropaseră pe bătrână, Liu Ciuntien şi nevastă-sa se întorseseră acasă şi erau aşa de îndureraţi că nu se atinseseră de mâncare. Ridicând capul, au văzut o bătrână slabă de-o bătea vântul care şedea în uşa lor. Bătrâna le-a cerut ceva de mâncare. Liu Ciuntien i-a adus ce aveau mai bun în casă, iar nevastă-sa şi-a arătat mila faţă de ea întrebând-o dacă nu e ostenită. Bătrâna a răspuns:      - Sunt singură şi n-am pe nimeni, n-am ce să mă fac, unde oi cădea, acolo oi muri şi eu.      Văzând-o pe bătrână, Liu Ciuntien şi-a amintit de mama lui care murise şi, gândindu-se că nici bătrâna aceasta n-a avut parte de zile bune, i-a zis:      - Mătuşică, dacă nu te sperii de sărăcia noastră, rămâi la noi.      Apoi nevasta lui a adăugat:      - Rămâi în locul bătrânei noastre care a murit. Bătrâna s-a învoit să rămână la ei.      Liu Ciuntien şi nevastă-sa se purtau cu bătrâna cum nu se poate mai bine. Ei ziceau de multe ori:      - Bătrânii şi copii sunt la fel, trebuie feriţi de greutăţi. Bătrâna, văzând cum cei doi se zbat cu tot felul de greutăţi, ziua şi noaptea, n-a mai vrut să stea cu mâinile în sân şi-i ajuta să facă tou fu. Tinerii, de câte ori se aşezau la masă, o lăsau întâi pe bătrână să se sature. Nevasta îi spunea bărbatului fără să afle bătrâna:      - Bătrânii îşi trag puterea din mâncare. Noi, ăştia mai tineri, mai putem răbda de foame.      Cei trei se zbăteau în mari greutăţi, dar se înţelegeau de minune.      A trecut un an, au trecut doi, Liu Ciuntien şi soţia lui se simţeau din ce în ce mai legaţi de bătrână. Cel de-ai treilea an era pe sfârşite când bătrâna i-a chemat pe cei doi şi le-a spus:      - Copii, astăzi trebuie să plec.      Tinerii nu se gândiseră niciodată că s-ar putea întâmpla una ca asta şi au început să se văicărească:      - Măicuţă, măicuţă, spune-ne cu ce am greşit faţă de tine, sau suntem prea săraci? Cu ce te-am supărat, de vrei să pleci?      Bătrâna a dat din cap şi le-a răspuns:      - Nu mai vorbiţi prostii, copii! Alături de voi, zilele amare mi se par ca mierea. Supărată să fiu şi alături de voi îmi găsesc liniştea. Dar, copii, nu pot să mai rămân la voi şi astăzi va trebui să plec.      Liu Ciuntien a mai încercat o dată s-o oprească:      - Măicuţă, dacă pleci, casa noastră va fi goală. Spune-ne cel puţin unde să te căutăm.      Cu lacrimi în ochi, nevasta acestuia a spus:      - De trei ani de zile am trecut împreună şi binele si răul. Acum, dacă pleci, noi ce-o să ne facem?      Bătrâna s-a gândit ce s-a gândit şi a zis:      - Copiii mei, eu oricum trebuie să plec. Aduceţi-mi o bucată de pământ de la rădăcina copacului şi vă voi face un chip ca al meu. Atunci când vă va fi dor de mine, să priviţi chipul.      Văzând că nu mai au cum s-o oprească pe bătrână, au săpat la rădăcina copacului şi au scos o bucată de pământ moale pe care i-au dat-o acesteia. Bătrâna a început s-o frământe murmurând: „Am stat trei ani în casa lui Liu Ciuntien. N-am ce să le las drept amintire decât o păpuşă de lut care să scuipe galbeni".      Bătrâna s-a făcut nevăzută, iar păpuşa a început să scuipe bani. Abia atunci au înţeles ei că bătrâna fusese un duh. Viaţa în casa lor a devenit din ce în ce mai îndestulătoare. Vecinii de la răsărit au început să se mire. înainte, socotind că familia lui Liu Ciuntien e prea săracă, n-au catadicsit să le facă vreo vizită. Acum, însă, din te miri ce găseau motiv să-i viziteze. Într-o zi, după ce iscodiseră cu privirea peste tot, au dat cu ochii de păpuşa de lut care scuipa bani. Curioşi, au întrebat:      - De unde aveţi minunea asta?      Liu Ciuntien, care nu minţea niciodată, i-a spus tot adevărul. Uang Iufeng s-a întors acasă şi împreună cu nevasta au luat o frânghie şi au spânzurat-o pe bătrâna lor Acum erau fericiţi că au o gură mai puţin la masă şi că în curând vor avea şi ei o păpuşă de lut. S-au aşezat în curte şi au început să jelească. Dar erau aşa de prefăcuţi că a început să bată vântul care le lua cuvintele, iar soarele s-a îngălbenit de mânie. Păsărica din dafin văzuse şi auzise tot. Supărată, şi-a deschis ciocul şi, nemaivrând să asculte plânsetul prefăcut, a zburat din copac drept către duhul pădurii.      Vântul bătea din ce în ce mai tare şi păsărica abia mai putea să zboare. Cu greu a ajuns la dafin şi s-a aşezat pe o crenguţă, dar vântul a zvârlit-o şi păsărica a început din nou să zboare. Apoi s-a prins din nou de o ramură, dar vântul a frânt ramura şi a smuls penele păsăricii. A încercat să se agaţe de iedera din copac, dar şi aceasta îşi strânsese ramurile. Vântul a aruncat-o dintr-o parte în alta, apoi, deodată, a simţit că a căzut, dar nu avea nici o durere; o prinsese în braţe duhul pădurii. Cu blândeţe, duhul a certat-o:      - Păsărică, de ce zbori pe vântul ăsta? Ce treabă grabnică te-a trimis la mine? Ştii bine că i-am făcut fericiţi pe cei doi tineri cumsecade. Acum ce mai vrei?      În grabă mare păsărica a spus:      - Bătrâne duh, sunt supărată de nu-mi văd capul. Am venit într-un suflet să-ţi spun ce am mai văzut, şi când vei afla n-ai să mă mai cerţi. Şi i-a spus tot ce mai văzuse şi ce mai auzise.      Tăcut, bătrânul a încruntat din sprâncene ca şi când ar fi plănuit ceva, apoi, într-un târziu a spus:      - Orice ai spune, păsărică, eu nu pot să cred că în lume există asemenea oameni.      - Dacă nu mă crezi, du-te şi-ai să vezi cât sunt de răi şi de lacomi.      Duhul a făcut o mişcare şi s-a prefăcut iarăşi într-o bătrână slabă şi peticită. Apoi a spus:      - Uite, păsărica, mă duc să văd.      Uang Iufeng şi nevastă-sa, după ce-şi îngropaseră mama, aşteptau să se ivească bătrâna sfântă şi ba mai vărsau o lacrimă, ba îşi mai aruncau privirea pe drum, în aşteptarea bătrînei. Dintr-o dată a apărut din mijlocul unei vântoase o bătrână care s-a oprit în dreptul porţii lor.      Nevasta lui Uang Iufeng tocmai se pregătea s-o alunge când acesta a oprit-o amintindu-şi că păpuşa de lut care scuipa galbeni din casa lui Liu Ciuntien semăna leit tu această bătrână. El i-a spus:      - Bătrânico sfântă, vino în casă la noi şi ai să primeşti mâncare mai bună decât în casa lui Liu Ciuntien. Bătrâna a dat din cap şi a răspuns:      - Nu sunt o bătrână sfântă cum îţi închipui, sunt o biată bătrână săracă, fă-ţi pomană cu mine şi dă-mi un castron de orez să-mi potolesc foamea.      Nevasta lui Uang Iufeng a intrat în casă să aducă mâncarea mormăind: ,,De unde naiba s-a mai ivit şi pacostea asta de bătrână pe care acum trebuie să o tratăm ca pe o sfântă?" Şi a început să caute până a găsit nişte orez care era pregătit pentru porci şi i l-a dat bătrânei.      Uang Iufeng a zis:      - Bătrânico, la vârsta asta n-ar trebui să mai umbli.      Iar bătrâna a răspuns:      - N-am pe nimeni pe lume, ce să fac? Unde oi cădea, acolo oi muri şi gata.      Auzind spusele bătrânei, Uang Iufeng s-a bucurat nespus, găsind în ele asemănare cu răspunsul dat lui Liu Ciuntien, apoi plin de sine a adăugat:      - In casa noastră avem destule camere, rămâi să locuieşti la noi.      Fără să scoată o vorbă, bătrâna a intrat în curte cu Uang Iufeng. Era ora mesei şi-n fiecare zi la această oră cei doi se ospătau în toată legea. Au dus-o pe bătrână într-o cameră goală, iar ei s-au aşezat la ospăţ, apoi i-au dus şi bătrânei ce mai rămăsese de la masa lor.      Astfel a mâncat bătrâna prima masă. La fel şi cea de-a doua. Cei doi aşteptau cu nerăbdare. Nevasta lui Uang i-a spus acestuia:      - Vezi să n-o hrănim degeaba pe amărâta asta de bătrână.      Uang Iufeng s-a gândit ce s-a gândit, apoi bătând din palme a zis:      - Bun, m-am gândit la ceva!      Auzind despre ce este vorba, nevastă-sa s-a bucurat. Apoi s-au furişat în camera bătrânei. Bătrâna adormise deja, dar ei au trezit-o şi i-au spus:      - Bătrânico, dacă într-adevăr eşti bătrâna sfântă pe care o aşteptam, fă-ne un om de lut care să scuipe bani şi vom avea grijă de tine trei ani.      Speriată, bătrâna s-a trezit şi n-a scos nici un cuvânt. De ciudă, nevasta lui Uang Iufeng a început să ţipe:      - Ţi-am spus că este o nenorocită de bătrână, dă-o afară îndată!      Bătrâna nu s-a speriat şi râzând le-a zis:      - E timpul să plec, du-te şi adu-mi nişte lut de sub copac, că n-o să ne mai vedem, şi vreau să. vă las o amintire.      Bucuroşi, cei doi au alergat şi au adus lut, iar bătrâna a modelat o figură zicând:      - Am locuit aici până la miezul nopţii, iar acum la plecare le dăruiesc figura de lut pe care o va chema Viespea. Şi s-a făcut nevăzută.      Figura semăna şi cu Uang Iufeng şi cu nevasta lui. Când a deschis gura, a ieşit o viespe lungă de trei degete care a început să bâzâie prin cameră. Viespea i-a înţepat pe cei doi şi pe faţă şi pe trup, încât se tăvăleau pe jos de durere. Şi i-a înţepat, şi i-a înţepat până ce tot trupul li s-a umplut de umflături, iar ei se rugau de iertare şi se tăvăleau şi poate s-or mai tăvăli şi astăzi.

     În apropierea pădurilor de pe Muntele Ţin trăia odată un fecior mândru, Iang U, cu bătrâna lui mamă. Iang U se născuse pe malul Fluviului Galben. Într-un an, apele fluviului s-au revărsat, pustiind totul. Atunci mama şi-a luat băiatul şi ce a mai putut salva de furia apei şi au plecat în căutarea unui loc liniştit. Aşa au ajuns ei aici. De mic copil, Iang U o ajuta pe mama sa: ba strângea vreascuri din pădure, ba prindea peşte din râu. În fiecare zi se ducea în pădure, dar niciodată n-a străbătut-o până la capăt. În acea zi de toamnă, frunzele copacilor se împodobiseră cu toate culorile: de la galbenul aurului până la roşul curmalelor. Tot strângând vreascuri, a ajuns pe nesimţite într-un loc, în care nu mai fusese: aici creşteau nenumăraţi pomi de şâţî* încărcaţi de fructe aurii. Deşi era după amiază, razele soarelui aveau strălucirea dimineţii, raze şi fructe se îmbinau într-o armonie de culori. Iang U s-a căţărat în pom şi a cules multe fructe să le ducă mamei lui. Cum a intrat pe poartă, a strigat:      - Bucură-te, mamă, de Anul Nou vom avea şi noi băutură.      Mama s-a bucurat nespus.      Băutura preparată din şâţî era aşa de gustoasă şi de parfumată, încât de departe i se simţea aroma. În noaptea de Anul Nou, bătrâna a spus:      - Băiete, în afară de băutură de şâţî* [*Pom fructifer specific Chinei] şi nişte legume nu avem altceva în seara asta.      Băiatul a adus băutura şi, cum a ridicat capacul, mireasma s-a răspândit în toată casa. Dar nici n-a apucat să toarne în castroane că uşa casei s-a deschis încetişor şi un flăcăiandru a intrat zâmbind. S-a aşezat la masă şi parcă aştepta să bea din băutură.      Iang U gândea: „De sărbători, cu cât sunt oameni mai mulţi, cu atât e mai vesel". Şi i-a zis băiatului:      - Dacă vrei, rămâi să petrecem împreună Anul Nou!      Băiatul a răspuns:      - Dar frumos mai miroase băutura asta! Şi a ridicat castronul, golindu-l. Bucuros, Iang U l-a umplut din nou. Şi aşa au petrecut până s-a luminat de ziuă.      Atunci flăcăul s-a ridicat şi a spus:      - Frate, mâine la miezul nopţii să aprinzi lumânarea şi voi veni îndată. Şi s-a făcut nevăzut.      A doua zi la miezul nopţii, Iang U a aprins lumânarei şi a ieşit în întâmpinarea oaspetelui. Dar cum a deschis uşa a dat cu ochii de o masă încărcată ci toate bunătăţile pământului. Flăcăul era aşezat la masă şi i-a făcut semn cu mâna. A ieşit şi bătrâna şi mută de uimire a întrebat:      - Ce-i asta, fiule?      Iar flăcăul i-a răspuns:      - Mătuşico, toate astea le-am adus pentru dumneata. Şi am adus şi pentru Iang U un dar.      Şi zicând acestea, a vârât mâna în cingătoare şi a scos o bucată de aur mai mare decât limba unei vaci. Frate, ia-o! E de pe Muntele Dragonului cel Negru. Tot muntele acesta e din aur, dar e păzit de un dragon negru şi nimeni nu se poate apropia. Iar acum trebuie să ne despărţim      Iang U s-a uitat la bucata de aur care strălucea de-ţi lua ochii şi cu părere de rău a spus:      - Frate, dacă ai alte treburi, du-te! Dar dacă vreodată îmi va fi dor de tine, te-aş putea găsi?      - E uşor să mă găseşti. Să intri în pădure şi să faci o sută de paşi, apoi să te aşezi cu faţa spre soare-apune şi să mă strigi de trei ori şi voi veni negreşit.      Mamă şi băiat l-au petrecut pe flăcău. Peste puţin s-a făcut 15 ale lunii* [15 ianuarie - sărbătoarea lampioanelor]. În acea seară, mama a pregătit mâncare de sărbătoare, Iang U şi-a făcut un lampion din hârtie roşie şi a plecat în pădure să-l caute pe flăcău, să petreacă împreună. Umbrele copacilor se întindeau înaintea lui, zăpada scârţâia sub picioare. A numărat o sută de paşi şi s-a oprit. S-a aşezat cu faţa spre soare-apune, şi-a potrivit vocea şi a strigat de trei ori:      - Frate!      Nici n-a apucat să termine că s-a pomenit cu flăcăul în faţa lui. Amândoi s-au bucurat foarte mult.      La înapoiere, bătrâna îi aştepta cu toate mâncărurile tradiţionale. După ce au mâncat şi au băut, bătrâna a zis:      - Am auzit că în oraşul Iang Giou în fiecare an la 15 ianuarie este mare sărbătoare de ziua lampioanelor. Oare o fi adevărat?      Iang U a adăugat:      - Am auzit că lampioanele din Iang Giou sunt cele mai frumoase.      Flăcăul a răspuns:      - Aşa e frăţioare. Cum în seara asta nu avem nici o treabă, să mergem şi noi să privim!      Bătrâna s-a speriat auzindu-i:      - De aici şi până la Iang Giou sunt câteva mii de li şi chiar dacă ar fi numai câteva sute de li tot n-aţi putea ajunge în seara asta.      Flăcăul a râs:      - Nu ne trebuie prea mult timp să ajungem la Iang Giou. Frăţioare, urcă-te în spatele meu. Plecăm mai devreme să ne întoarcem mai devreme şi la înapoiere o să apucăm să mai tragem şi un pui de somn. Flăcăul l-a luat pe Iang U în spate, a ieşit afară şi după câţiva paşi s-a făcut nevăzut. Până să iasă mama pe poartă, ei ajunseseră la câteva sute de li distanţă. Pământul era acoperit de zăpadă albă, iar pe cer strălucea luna: pe zăpadă sclipeau lampioane roşii, iar pe cer sclipeau stelele cristaline. După puţin timp, cei doi au ajuns la Iang Gîou, In oraşul acesta curgeau ape limpezi, cristaline, şi se înălţau clădiri vechi cu acoperişurile răsucite. Pe străzi, pe poduri, erau agăţate tot felul de lampioane: în formă de leu, de lotus, de flori, de peşti exotici, de fluturi, de rodii. Era mai lumină decât ziua. Tot uitându-se ba la una, ba la alta, cei doi au ajuns la un pod de jad unde se strânseseră câteva sute de oameni. S-au îngrămădit şi ei printre ceilalţi şi au văzut prinse de capetele podului două lampioane nemaipomenit de frumoase, care străluceau de-ţi luau ochii. Iang U a rămas mirat:      - Oare ce mâini măiestre au făcut aceste lampioane?      Ascultând mai bine ce vorbeau oamenii, Iang U a înţeles că lampioanele au fost făcute de fecioara San San din acel oraş şi s-a gândit: „Având mâini atât de îndemânatice, cât de înţeleaptă trebuie să fie acea fecioară!"      Flăcăul l-a apucat pe Iang U de mână şi l-a scos afară din îngrămădeală, apoi i-a şoptit:      - Acum te duc să vezi acea fecioară cu mâini de aur. Înfricoşat, Iang U a zis:      -- Dar cum să mergem la fecioară, dacă n-o cunoaştem? Şi apoi nimeni nu ne va lăsa să intrăm.      Dar flăcăul îl trăgea mereu de mână, zicându-i:      - Vino cu mine, nu-ţi fă griji! Şi l-a tras până au ajuns în faţa unei porţi uriaşe. Apoi i-a dat o rămurică cu două frunze şi i-a spus: Această rămurică te face nevăzut. Gând o ţii în mână, nu te poate vedea nimeni.       Au trecut prin prima poartă, apoi prin cea de-a doua şi nici paznicii, nici slujnicele care duceau tăvi cu ceai nu i-au văzut. Au intrat apoi într-un pavilion plin cu tot felul de oglinzi şi cufere. Pe un pat şedea fecioara San San. Iang U era cât pe-aci să strige: „Ce minune de fată!"      San San era într-adevăr minunată. Dar era foarte supărată şi lacrimile-i curgeau şiroaie.      A întors încetişor capul şi, uitându-se pe fereastra, a şoptit:      - Oh, tată, oare de ce nu te gândeşti cui vrei să dai propria-ţi fiică?      In acel moment, flăcăul a zis:      - Surioară, nu mai fi supărată, am venit să te peţesc. San San s-a uitat mirată în jur, nevăzând pe nimeni.      Apoi a întrebat:      - Oare îmi vorbeşte un diavol sau un zeu? Iar flăcăul i-a răspuns:      - Băiatul pe care ţi l-am adus nu e nici diavol, nici zeu, el este un om bun.      Şi zicând aceasta a luat rămurica din mâna lui Iarig U care s-a trezit faţă în faţă cu fata. Aceasta a rămas încântată de băiat şi tare ar fi vrut să se mărite cu el, dar nu ştia ce vor zice tata, mama, fratele şi cumnata ei.      În timpul acesta s-au auzit paşi şi Iang U s-a speriat, mai ales văzând că flăcăul nu mai era alături de el. Noroc că pe masa de alături se afla încă rămurica. A apucat în grabă rămurica şi în momentul acela s-a deschis uşa şi când slujnica a intrat nu a văzut pe nimeni.      În acea seară, Iang U a rămas în casa lui San San. A doua zi, slujnica i-a adus lui San San masa. Iang U din nou s-a făcut nevăzut cu ajutorul ramurii. Dar mâncarea pentru o persoană nu le ajungea la amândoi. Atunci San San i-a spus slujnicei:      - Mi-a plăcut mâncarea, să aduci mai multă!      A doua oară a adus mâncare cât pentru trei inşi şi cei doi au dat-o iarăşi gata. Văzând acestea, slujnica a intrat la bănuială. Oare ce s-a întâmplat cu fata care mânca aşa puţin, iar acuma mănâncă cât trei? Şi aşa mânca acum zi de zi. Nu numai slujnica a intrat la bănuială, ci şi părinţii fetei. Şi au început să se mire cum de fata lor mănâncă atât de mult şi stă tot timpul închisă în casă. Într-o zi, mama fetei s-a furişat până la uşa acesteia şi a tras cu urechea. Mare i-a fost uimirea când a auzit înăuntru o voce de bărbat. Atunci a dat buzna, dar a rămas şi mai uimită când, în cameră, în afară de fata ei n-a mai văzut pe nimeni.      Liniştită, fata i-a spus:      - Mamă, nu e nici un străin aici, ţi s-a părut!      Bătrâna n-a crezut-o şi a început să caute peste tot, dar n-a găsit nimic. Seara, bătrâna i-a povestit totul soţului său. Acesta, când a auzit, a sărit în sus de trei gean-guri şi s-a jurat că-şi îngroapă fata de vie. Bătrâna a încercat să ţină partea fetei şi cei doi au început să se certe. Auzind gălăgie, fratele fetei s-a dus să-i liniştească pe cei doi bătrâni şi a aflat despre ce este vorba. S-a întors în camera lui şi i-a povestit nevestei. Apoi, supărat, a adăugat:      - Trebuie omorâtă în bătaie!      Nevasta s-a arătat nemulţumită de hotărârea lui şi a socrului şi a spus:      - De ce s-o îngropaţi de vie sau s-o omorâţi? Mai află lumea şi vă mai faceţi şi de râs. Cel mai bine ar fi sa ardă. Putem să dăm foc pavilionului şi zicem că-i foc ceresc, drept pedeapsă. Zis şi făcut. Când s-a înnoptat, ei au pus foc pavilionului.      Peste noapte, cei doi s-au trezit în fum şi flăcări. Iang U şi-a amintit pe loc de flăcăul care-l mai ajutase şi altă dată şi a strigat:      - Frate, frate, vino în grabă de ne scapă!      Nici n-a apucat să termine de strigat că s-au trezit cu o pasăre mare care s-a lăsat lângă ei şi i-a luat pe aripi, ridicându-se în văzduh. În acest timp, întregul pavilion se prăbuşea în flăcări. Pasărea i-a adus pe cei doi până la muntele Ţin Şan şi i-a lăsat în poarta casei lui Iang U. Apoi a bătut din aripi şi pe loc s-a prefăcut în feciorul cel inimos.      Iang U a exclamat:      - Tu erai, frate?! Flăcăul a răspuns:      - În aceste zile n-am părăsit oraşul Iang Giou, spre a fi mai aproape de tine. Acum se cade să mă duc şi eu acasă. N-a mai aşteptat ca Iang U să-i mulţumească. A intrat în pădure şi s-a făcut nevăzut.      Bătrâna Iang îşi aştepta cu dor feciorul. Văzându-l că se întoarce împreună cu nora, i-au dat lacrimile de bucurie.      Se împrimăvărase. începuseră ploile de primăvară. Cum s-a mai încălzit vremea, după vechiul obicei, Iang U a plecat în pădure să culeagă vreascuri. S-a căţărat într-un copac să taie uscături când a început o vâltoare puternică ce era cât pe-aci să-i dea jos. După ce a trecut vâltoarea, dinspre miazănoapte-răsărit s-a ridicat un nor întunecat care ducea cu el un dragon negru. De câte ori îşi mişca dragonul coada, cerul era străbătut de tunete şi fulgere. Fiara s-a dus direct la rădăcina unui brad. Uitându-se într-acolo, Iang U a văzut că nu departe de el, sub acel brad, nu era altcineva decât flăcăul cel inimos. Acesta se lupta din toate puterile cu Dragonul cel Negru. Ian U a zvârlit cu putere toporul asupra dragonului şi l-a tăiat în jumătate: capul dragonului se zbătea într-o parte şi coada în alta.      Băiatul a coborât îndată din copac şi a fugit la feciorul cel inimos. Acesta a grăit:      - Frăţioare, acesta este Dragonul cel Negru de pe Muntele Dragonului. De data asta, tu m-ai salvat pe mine: Şi acum iarăşi trebuie să ne despărţim. Am de colindat mări şi ţări.      Iang U parcă nu s-ar mai fi despărţit de el. Mai prinzând curaj, la plecare l-a întrebat:      - Frate, te cunosc de mult timp. Acum, că ne despărţim din nou, spune-mi, oare eşti om sau zeu? Flăcăul i-a răspuns cu următoarele stihuri:           Iang U cel arătos      Cu Spiritul Vulpii s-a împrietenit,      La Iang Giou împreună au fost,      Acolo Iang U şi-a găsit omul iubit.

LA JUDECĂTORUL INFERNULUI.           Ciu Eul-tan, originar din Lin-yang, era poreclit şi Siaoming. Avea un suflet viteaz, dar o minte mărginită şi, cu toată ardoarea pe care-o avea la învăţătură, nu reuşise să-şi facă un nume. Într-o zi, în timpul unui chef al unui cerc literar, ca să glumească, unul din tovarăşii săi îi azvârli o provocare:           — Te bucuri de faima de-a nu avea frică de nimic. Uite, dacă ai curaj să te duci în plină noapte la Templul celor Zece Regi ai Infernului, şi să aduci în cârcă de acolo statuia Judecătorului care se află în galeria din stânga, îţi vom plăti un adevărat ospăţ!           Templul celor Zece Regi ai Infernului din Lin-yang cuprindea idoli şi zei şi demoni, sculptaţi în lemn, şi atât de bine lucraţi încât păreau vii. În galeria dinspre răsărit, se afla un Judecător al Infernului al cărui chip verde şi barbă roşie exprimau o neobişnuită ferocitate; se spunea că, în timpul nopţii, zgomotul interogatoriilor răsuna din plin în galeriile de la răsărit şi de la apus. Orice vizitator al templului îşi simţea părul zburlindu-i-se de groază: aşadar intenţionat prietenii lui Ciu îi propuseseră această încercare; dar tânărul se ridică râzând şi se îndepărtă fără şovăială. Puţin după aceea, îl auziră afară strigând cât îl ţinea gura:           — Iată-l pe moşneagul cel bărbos! L-am invitat din partea voastră!           Toţi se ridicară de pe scaune când intră el cărându-l pe Judecător în spinare; îl aşeză în mijlocul mesei şi-i oferi trei cupe de arack. În faţa acestui spectacol, mesenii fură cuprinşi de-un tremur de spaimă, şi, stingheriţi, îi cerură lui Ciu să-l ducă pe Judecător înapoi la Templu; el începu să stropească pe jos cu arack, rostind această rugăminte:           — Sunt un om simplu; nu cunosc bunele maniere ale literaţilor; dar Venerabilul Moşneag să nu mi-o ia în nume de rău. Locuinţa mea nu e departe de aici, şi dacă Venerabilul Moşneag are chef să bea un pahar, să nu şovăie să vină la mine!           După care ieşi, cu statuia în spinare.           A doua zi, colegii lui îl invitară la un ospăţ, aşa cum făgăduiseră. Se întoarse acasă spre seară, pe jumătate beat, şi cum tot îi mai era sete, se puse din nou pe băut, de unul singur, la lumina unui opaiţ. Deodată, o umbră dădu la o parte perdeaua de la uşă şi se strecură în odaie. Se uită: era Judecătorul.           — Vai de mine! strigă el ridicându-se, fără îndoială că mi-a bătut ceasul! N-am fost destul de respectuos, ieri, şi vii să mă pedepseşti cu o lovitură de satâr?           Musafirul răspunse cu un zâmbet în barba stufoasă:           — Nu-i aşa. Am fost onorat ieri de amabila dumitale invitaţie, şi cum din întâmplare am timp astă-seară, am venit la întâlnirea pe care mi-ai fixat-o, om curajos ce eşti!           Ciu, încântat, îl rugă să se aşeze trăgându-l de mânecă, şi se puse să cureţe paharele şi să aprindă focul ca să încălzească arackul.           — E cald, spuse Judecătorul; îl putem bea rece!           Ciut puse atunci ulciorul pe masă şi fugi să pregătească de mâncare. Nevastă-sa, înspăimântată la vestea acestei vizite, îl sfătui să nu se mai întoarcă la musafirul său, dar el refuză să-i urmeze sfatul şi rămase în picioare, aşteptând să fie gata mâncarea ca s-o ducă.           După ce-a golit câteva cupe cu Judecătorul, vru să-i afle numele:           — Numele de origine e Lu, dar n-am nume de familie, şi nici poreclă.           Ciu îi vorbi mai întâi de operele clasice, iar Judecătorul îi răspunse pe loc la toate întrebările; pe urmă îl întrebă dacă ştie regulile de compoziţie literară impuse la concursurile imperiale.           — Deosebesc ce e bun de ce rău, îi spuse Judecătorul. Ce citim în lumea subpământeană seamănă foarte mult cu ce produc literaţii lumii de sub soare.           În timpul acesta, Lu bău într-un mod nesăbuit, golind de fiecare dată zece cupe una după alta; în ce-l priveşte pe Ciu, pentru care beţia se prelungise ziua întreagă, acesta se prăbuşi puţin câte puţin, şi până la urmă se prăvăli sub masă, învins de-un somn greu. Când se deşteptă, flacăra opaiţului îşi pâlpâia ultimele licăriri gălbui, musafirul-fantomă dispăruse.           Pe urmă, Judecătorul reveni la două-trei seri o dată. Relaţiile celor doi prieteni deveneau din ce în ce mai strânse; deseori se culcau unul cu capul la picioarele celuilalt; Ciu îi arăta compoziţiile sale literare Judecătorului, care i le corecta cu cerneală roşie, declarându-le mediocre. Într-o noapte, când Ciu, cuprins de beţie, se culcase cel dintâi în timp ce prietenul său continua să bea singur, simţi deodată, în somn, o uşoară durere în pântece; se trezi tresărind şi deschise ochii: Judecătorul, aşezat drept în faţa patului său, îi despicase burta, îi scosese maţele şi stomacul, şi punea totul în ordine. Ciu strigă, apucat de spaima:           — N-am arătat niciodată ură unul faţă de celălalt; de ce mă omori?           — Nu-ţi fie frică! răspunse Judecătorul râzând; în locul inimii pe care-o ai, îţi dau o inimă de om inteligent.           Şi, fără să clipească, puse la loc intestinele, închise corpul şi-l înveli până la mijloc în fâşii care slujeau la înfăşatul picioarelor. După ce isprăvi operaţia, nici o urmă de sânge nu se vedea pe pat, iar Ciu nu simţea decât o uşoară amorţeală în dreptul pântecului. Văzând că prietenul aşază pe masă o bucată de carne, vru să ştie ce era.           — E chiar inima ta! îi explică Judecătorul; arăţi atât de neîndemânatic în compoziţiile literare încât am tras concluzia că orificiile îi sunt astupate. În lumea subpământeană, printre miile de inimi, am descoperit până la urmă una excelentă, pe care am luat-o pentru tine, şi-o păstrez pe-a ta ca s-o pun în locul celei care lipseşte.           Spunând acestea, plecă şi închise uşa după el. Când se făcu ziuă, Ciu îşi desfăcu bandajele: rana era cicatrizată, se mai vedea doar o urmă roşie. De acum încolo, talentul său literar se dezvoltă într-un chip remarcabil, iar memoria sa înregistra fidel conţinutul tuturor cărţilor citite.           După câtva timp, arătându-i Judecătorului noile sale compoziţii, acesta declară:           — Acum o să meargă. Dar să ştii că nu eşti favorizat de soartă şi n-o să ajungi până la onorurile supreme; numele tău va figura pe lista concursului pe provincii, nu mai mult.           — Când asta?           — Anul acesta; vei obţine locul întâi.           În acelaşi an, într-adevăr, Ciu câştigă primul loc la concursul din districtul său; şi tot primul, cu prilejul concursului pe provincie care avu loc în toamnă. Colegii din cercul său, care de obicei îşi băteau joc de el, înălţând braţele spre cer, schimbară priviri de ciudă după ce parcurseseră ciorna copiei. Totodată, aflând în cele din urmă, la capătul unei lungi anchete, miraculoasa aventură a prietenului lor, îl rugară stăruitor să-i recomande Judecătorului, şi, pentru a obţine şi ei favoruri, se hotărâră să-l invite la un mare ospăţ. Musafirul sosi înainte de miezul nopţii; barba lui roşie era agitată de-un freamăt, ochii îi aruncau fulgere. Văzând asta, literaţii se făcură palizi de frică, şi, clănţănind din dinţi, o şterseră pe furiş unul câte unul. Rămas singur, Ciu îl duse pe Judecător la locuinţa sa, ca să bea împreună, şi, la beţie, îi mărturisi:           — Datorită înlocuirii pe care ai operat-o în mine, m-ai copleşit încă de pe-acum de atâtea binefaceri; vreau să-ţi mai cer o favoare, dar o fi oare cu putinţă?           — Despre ce e vorba?           — De vreme ce se poate schimba o inimă, trebuie să se poată schimba şi un chip. Nevastă-mea, cu care m-am însurat de mult, are un trup plăcut, dar nu e drăguţă la faţă. Aş vrea să mai recurg o dată la sabia şi la barda dumitale. Ce spui de asta?           — Fie! răspunse Judecătorul râzând. Lasă-mă un timp, şi-am să mă ocup de asta.           Puţin timp după aceea, Lu se întoarse, la miezul nopţii, să bată la uşa literatului, care se sculă în grabă să-l primească; la lumina unui opaiţ, văzu că prietenul său ţinea un obiect învelit în plapuma tunicii, şi se grăbi cu întrebările:           — Ce mi-ai cerut era destul de greu de găsit, spuse Judecătorul; dar până la urmă am descoperit un cap de femeie de-o mare frumuseţe, şi-am venit să-şi satisfac dorinţa.           Pachetul, în care Ciu îşi aruncă o privire, conţinea într-adevăr un cap pătat de sânge; Judecătorul spuse că trebuie numaidecât să intre în odăile personale, fără să-i simtă nici câine, nici zburătoare; literatul se temea c-o să găsească închisă uşa dinăuntru, dar ea se deschise de la sine îndată ce Judecătorul o atinse cu mâna. Intrară în camera de culcare, unde dormea nevasta lui Ciu, întinsă pe-o parte. Judecătorul îi dădu prietenului său să ţină capul tăiat; iar el scoase din cizmă o lamă albă, asemănătoare lamei unui pumnal, o aşeză sub gâtul celei care dormea, apăsă cu putere, ca pentru a tăia un pepene, şi capul, tăiat îndată, se rostogoli pe pernă. Luă atunci celălalt cap din mâinile lui Ciu, îl potrivi pe gâtul femeii, controlă cu grijă dacă e corect aşezat, şi lipi cu putere cele două părţi una de cealaltă; apoi făcu să alunece perna ca să vină în scobitura umărului, şi după ce-l sfătui pe literat să îngroape capul nevestei într-un loc retras, plecă.           Când se trezi, nevasta lui Ciu simţi în dreptul gâtului o uşoară amorţeală, iar obrajii o mâncau de parcă ar fi fost acoperită cu solzi; scărpinându-se, descoperi pieliţe de sânge închegat. Înspăimântată, ţipă după slujnică pentru a-i cere apă să se spele; slujnica fu şi ea îngrozită în faţa acelui chip însângerat. După ce doamna se spălă, apa din lighean era toată roşie; înălţă capul şi slujnica şi, înmărmurită, văzu o faţă cu totul alta decât cea pe care-o cunoştea. Stăpâna ei luă o oglindă, şi fu şi ea izbită de mirare şi de spaimă, fără a înţelege ce se întâmplase. Puse să fie chemat soţul ei, care se afla acasă şi care alergă s-o cerceteze: sprâncene lungi se pierdeau în şuviţele de la tâmple, gropiţe se formau în obraji la cel mai mic surâs; ai fi zis că e o Frumuseţe coborâtă dintr-un tablou. Îi descheie gulerul: de jur împrejurul gâtului se putea vedea o dâră roşie, iar de o parte şi de alta a acesteia pielea era de-o culoare cu totul deosebită.           Dar trebuie să ştim ce se întâmplase cu puţin timp în urmă: Cenzorul Imperial Wu avea o fiică de-o mare frumuseţe, care pierduse doi logodnici: de aceea la nouăsprezece ani era încă ne-mărtitată. A cincisprezecea zi a primei luni, ducându-se ea la Templul celor Zece Regi ai Infernului, frecventat pe atunci de vizitatori de toată mâna, fu remarcată şi admirată de-un tâlhar, care se informă în taină unde locuieşte; profitând de întuneric, pătrunse la ea cu ajutorul unei scări, făcu o gaură în uşa camerei, omorî servitoarea care veghea la piciorul patului şi încercă s-o siluiască pe tânăra fată, care-i opuse o vie rezistenţă, strigând după ajutor. Cuprins de turbare, o omorî şi pe ea. Nevasta Cenzorului, auzind tot tărăboiul, trimise o slujnică să afle ce se întâmplă; aceasta fu îngrozită descoperind cele două cadavre. Membrii familiei se sculară de îndată, corpul fetei fu aşezat în sala principală, cu capul sprijinit în piept; toată casa se jelea în jurul rămăşiţelor pământeşti, şi vacarmul dură toată noaptea. Dimineaţa, când ridicară vălul funerar, trupul era la locul lui, capul însă dispăruse. Slujitorii fură biciuiţi pentru neglijenţa lor, care îngăduise probabil unui câine să înşface capul şi să-l mănânce. Cenzorul depuse o plângere, iar Prefectul porunci ca ucigaşul să fie găsit în cel mai scurt timp posibil; trecură totuşi trei luni fără să se fi pus mâna pe vinovat.           Între timp, zvonurile despre miraculoasa transfigurare a doamnei Ciu ajunseră la urechile Cenzorului; el trimise la literat pe-o slujnică bătrână, care, înspăimântată de asemănarea doamnei cu răposata ei stăpână, se întoarse îndată să-i spună. În faţa trupului fiicei sale, rămas în acelaşi loc, era cuprins când de mâhnire, când de îndoială, şi nu reuşea să ia o hotărâre; dar pentru că-l bănuia pe Ciu de-a fi pricinuit moartea fetei prin practici vrăjitoreşti, se duse la el cu scopul de a-i cere explicaţii.           — În timpul unui vis, îi spuse literatul, i s-a întâmplat soţiei mele această transformare a capului; în ce mă priveşte, n-am înţeles niciodată treaba asta. Să mă învinuiţi că am pricinuit moartea fiicei dumneavoastră ar fi o prea mare nedreptate!           Cenzorul nici gând să se lase convins, şi-i intentă un proces în cursul căruia toţi slujitorii lui Ciu, convocaţi pentru a fi supuşi unui sever interogatoriu, făcură cu toţii aceeaşi declaraţie ca şi stăpânul lor, în aşa fel că Prefectul nu putu lămuri misterul. Întors acasă, literatul ceru sfatul Judecătorului Infernului, care-l linişti:           — Nu e nici o greutate! O să-l pun pe Cenzor în legătură cu răposata.           Şi în noaptea următoare tatăl îşi văzu în vis fiica:           — Am fost ucisă de Yang Ta-nien, originar din Su-ki, îi spuse ea. Literatul Ciu nu-i vinovat de-acest omor; dar pentru că nevastă-sa nu-i era pe plac, Lu, Judecătorul Infernului, a luat capul meu pentru a-l substitui celeilalte; aşadar, deşi trupul meu e mort, capul continuă să trăiască. Aş vrea să nu-i arăţi nici o duşmănie literatului.           Când se trezi, povesti visul nevestei sale, care avusese şi ea aceeaşi viziune în timpul somnului. Îl vesti apoi pe Prefect, care deschise o anchetă: un anume Yang Ta-nien fu înhăţat, şi, după ce fu torturat, îşi mărturisi crima. Cenzorul îi făcu atunci o vizită lui Ciu, şi-i ceru să-l lase să stea de vorbă cu nevastă-sa. Mai târziu îl luă de ginere şi aşeză capul femeii în sicriul fiicei sale în clipa înmormântării.           Literatul se prezentă de trei ori la concursul imperial, şi, refuzat de trei ori din cauza abaterilor de la regulament, renunţă la cariera de mandarin.           Trecură treizeci de ani. Într-o seară, Judecătorul veni să-l anunţe:           — Nu mai ai mult de trăit.           — Cât mai am?           — Cinci zile.           — N-ai putea să mă scapi?           — E vorba de-un decret al Cerului; nimeni n-ar putea să-l încalce, nici măcar în favoarea unui prieten. De altfel, pentru un om luminat, viaţa şi moartea nu sunt decât unul şi acelaşi lucru. De ce viaţa ar aduce neapărat fericirea, iar moartea tristeţea?           Ciu, dându-i dreptate, puse îndată să i se pregătească veşmintele şi perdelele funerare, precum şi sicriul cel dublu. Când totul fu orânduit, îşi puse costumul de gală şi muri. A doua zi, în timp ce nevastă-sa plângea rezemată de sicriu, el intră în cameră cu paşi agale, venind de afară. Pentru că ea se arătă înfricoşată, îi spuse:           — Desigur, sunt o nălucă, dar nu e nici o deosebire între starea mea de acum şi cea de când eram în viaţă. Din cauza grijii pe care-o am pentru tine şi pentru fiul meu orfan, nu mă pot hotărî să mă îndepărtez.           Tulburată, ea plânse în hohote la pieptul lui, în timp ce el se întrecea în cele mai duioase încurajări.           — Altădată, suspină ea, după cum se povesteşte, existau spirite care-şi redobândeau trupul. De vreme ce ai puterea de-a te arăta, de ce nu te întorci la viaţă?           — Nu pot să mă împotrivesc hotărârii Cerului.           — Ce faci în lumea de sub pământ?           — La recomandarea Judecătorului Lu, conduc lucrările de secretariat; mi-am început încă de pe-acum slujba, şi n-am de ce să mă plâng. Şi, fără s-o lase să continue discuţia, adăugă: Am venit însoţit de Judecător; pregăteşte-ne arack şi ceva de mâncare.           După aceste cuvinte, plecă degrabă.           Nevastă-sa făcu ce-i ceruse; auzea răsunând în odaie râsetele băutorilor, respiraţiile lor gâfâitoare, glasurile lor puternice, ca pe vremea când soţul ei trăia. Îi pândea pe ascuns şi, către miezul nopţii, spre marea ei disperare, îi văzu îndepărtându-se. Pe urmă, fantoma literatului se întorcea la trei-patru zile o dată. Uneori rămânea noaptea întreagă şi reînnoda cu nevastă-sa legăturile intime conjugale. Aranja după placul său treburile casei. La fiecare vizită, îl săruta şi-l ţinea strâns la piept pe fiul său Wei, în vârstă de cinci ani. Când copilul avu şapte sau opt ani, îl învăţă să citească, la lumina lămpii; avea o inteligenţă dintre cele mai vii, şi la nouă ani era în stare să redacteze o compoziţie; la cincisprezece ani intră la şcoala din regiune; nu-şi dădea seama că nu mai are tată. Apoi, vizitele literatului se răriră, nu mai veni decât o data pe lună. În sfârşit, într-o seară, îi spuse nevestei:           — Azi îmi iau rămas bun pentru totdeauna.           — Unde te duci?           — Slăvitul împărat m-a numit mare demnitar al Muntelui Înfloririi Supreme; trebuie să mă duc la postul acesta îndepărtat. Va fi o sarcină grea, distanţa e foarte mare, de aceea n-o să mai pot veni.           Mama şi fiul plângeau agăţându-se de el.           — Nu plângeţi, le spuse el; acum fiul nostru e mare, iar tu te bucuri de-o bunăstare îndestulătoare. Există măcar o pereche care de-a lungul unui secol să nu ştie ce-i despărţirea? (Şi întorcându-se către adolescent, adăugă:) Fii bărbat; nu lăsa în paragină opera tatălui tău. Peste zece ani ne vom vedea pentru ultima oară.           Cu pas hotărât, plecă pentru a nu se mai întoarce.           Anii trecură. Fiul, la vârstă de douăzeci şi cinci de ani, primi gradul de Doctor şi fu promovat în funcţia de Trimis Imperial; din ordinul împăratului, trebui să se ducă să ofere jertfe pe Muntele Sfânt de la Apus. Cum mergea el de-a lungul feţei nordice a masivului muntos, văzu deodată venind cu mare iuţeală o trăsură urmată de-o umbrelă de pene şi însoţită de străji cu scuturi uriaşe. Surprins, se uită curios să vadă personajul care călătorea cu un asemenea alai, şi-l recunoscu pe tatăl său. Coborî îndată de pe cal şi îngenunche plângând pe partea stângă a drumului; iar Ciu spuse să oprească trăsura şi strigă:           — Te bucuri de-o reputaţie excelentă: îţi îndeplineşti bine datoriile funcţiei tale, nu mai îmi fac griji pentru tine!           Şi cum tânărul rămânea prosternat, Ciu dădu ordin vizitiului să pună din nou atelajul în mişcare şi s-o pornească în galop; dar abia înaintă trăsura câţiva paşi, că se întoarse, îşi desprinse sabia pe care-o purta la cingătoare, şi-l însărcina pe unul din oameni să i-o înmâneze fiului său; el însuşi strigă de la distanţă:           — Cine o poartă trebuie să ajungă la cele mai mari onoruri!           Wei vru să se repeadă în urma tatălui său; dar trăsura, escorta şi caii, luaţi parcă de-un vârtej, dispărură într-o clipă. Mult timp rămase el cufundat în durere şi în părere de rău; apoi trase sabia afară din teacă: arma era lucrată cu cea mai mare fineţe; pe lamă era gravată, pe-o singură coloană, următoarea inscripţie: „Curajul să-ţi fie mare, iar mintea scrupuloasă; inteligenţa mlădioasă şi purtarea fermă.”           După aceea, Wei ajunse în funcţia de ministru de război. El avu cinci fii, Cien, Tien, Mi, Huen şi Şen. Într-o noapte, îl văzu în vis pe taică-său, care-i spuse:           — Lui Huen se cuvine să-i dai sabia.           Îi urmă sfatul şi, mai târziu, Huen, ridicat la rangul de Cenzor Suprem, avea să-şi facă o strălucită faimă în administraţia afacerilor publice.           Observaţia Cronicarului: Ce utopist absurd omul care încearcă să scurteze picioarele cocostârcului şi să le lungească pe cele ale raţei! Dar ce meşteşugar minunat cel care născoci altoirea florilor şi a pomilor! Ce să spui, cu atât mai mult, de cel care fu în stare să mânuiască bisturiul prin măruntaie şi cuţitul pe gât? E cazul să-i aplicăm Judecătorului Lu dictonul: „Brânză bună în burduf de câine”. Epoca Min nu e foarte îndepărtată: Judecătorul o mai fi existând oare şi-acum? Dacă divina-i prezenţă continuă să se manifeste, aş accepta, din toată inima, să-i slujesc ca rândaş la cai.           LOTUS A TREIA.           Ton Siang-jo, originar din Hu-ciu, era un literat. Într-o zi de toamnă, străbătând cu ochii un câmp de cereale, văzu tulpinile unduindu-se acolo unde răsadurile erau cel mai dese. Curios să vadă ce este, traversă câmpul şi dădu peste o pereche în toiul zbenguirilor amoroase; nu se putu abţine să nu râdă şi se pregătea să se răsucească pe călcâie, când bărbatul se sculă, încurcat, îşi încheie cingătoarea şl se îndepărtă cu iuţeală. Femeia se sculă şi ea. Literatul o privi sorbind-o din ochi: era frumoasă şi îi plăcea. O dori, dar, neîndrăznind să-şi satisfacă brutal pasiunea, se mulţumi să se apropie schiţând un gest de mângâiere.           — Zbenguelile astea în plin câmp au aşadar atâta farmec? întrebă el.           Ea zâmbi în chip de răspuns.           El îi ridică rochia; pielea femeii era dulce la pipăit; o mângâie pe tot corpul.           — Ce prostănac! spuse ea râzând. Dacă ai poftă de ceva, ce mai aştepţi! Ce rost are să mă mângâi atât de nebuneşte?           El o întrebă cum o cheamă.           — După ce facem dragoste, spuse ea, ne ducem, sub briza de primăvară, tu la răsărit, eu la apus. Nu-ţi da osteneala să-mi pui toate întrebările astea! Te pomeneşti că ai de gând să-mi păstrezi amintirea, şi să pui (să se înalţe un portic în cinstea virtuţii mele?           — A-ţi face aşternut în plină câmpie, spuse el, din iarba umedă de rouă, e obiceiul ciobanilor şi al porcarilor; dar mie nu-mi stă în obişnuinţă. Tu, care eşti atât de frumoasă, ar trebui să-ţi preţuieşti mai mult făptura, chiar în cazul unei întâlniri de dragoste. Cum poţi să te înjoseşti astfel?           Fiindcă ea se declară pe de-a-ntregul de părerea lui, el adăugă că, de vreme ce locuinţa lui nu era aşa de departe, o pofteşte sa vină la el pentru câteva clipe.           — Sunt plecată de mult, răspunse ea, şi mă tem că, dacă mai întârzii, am să trezesc bănuielile alor mei; dar voi veni la tine când se va lăsa noaptea.           Ea ceru toate informaţiile în legătură cu casa literatului, apoi se îndepărtă luând-o la fugă pe-un drum lateral.           Înainte de miezul nopţii, ea sosi la întâlnire, şi amândoi se dăruiră, într-o armonie perfectă, jocurilor voluptăţii celei mai rafinate; drept care, se scurseră zile şi luni fără ca nimeni să bănuiască legătura lor.           Dar se întâmplă ca un bonz, venit din India, să facă un scurt popas la mănăstirea din sat; la vederea literatului, exclamă plin de nelinişte:           — Eşti împresurat de efluvii malefice! Pe cine oare ai întâlnit?           Literatul tăgădui, spunând că n-a întâlnit pe nimeni; dar, puţin după aceea, o boală neaşteptată se abătu asupra lui. În fiecare seară primea vizita femeii, care-i aducea fructe frumoase şi-l copleşea cu cele mai atente îngrijiri, cum ar fi făcut pentru bărbatul ei cea mai tandră dintre soţii; dar cum se urca în pat, îl silea s-o îmbrăţişeze. Bolnavul se supunea fără nici un chef, şi începea să se întrebe dacă avea într-adevăr de-a face cu o făptură omenească. Negăsind nici o posibilitate să-şi recapete libertatea, într-o zi îi spuse:           — Acum câtva timp, un bonz mi-a dezvăluit că fusesem vrăjit de-un duh rău şi aproape imediat am căzut la pat; avea aşadar dreptate! Mâine am să-l poftesc să vină, ca să-i cer formulele magice de exorcism.           Ea păli de spaimă, iar literatului i se întăriră bănuielile.           A doua zi, îl înştiinţă pe bonz, care îl lămuri că femeia era o Vulpe, cu şiretlicuri încă nu atât de periculoase, prin urmare uşor de capturat, şi scrise două formule magice pe care i le dădu slugii literatului cu următoarele recomandări:           — Când te întorci acasă, aşază în faţa patului în care stă bolnavul un chiup curat; lângă deschizătură lipeşte o formulă magică, şi când Vulpea va fi dispărut în chiup, acoperă gaura cu un vas pe care vei lipi cealaltă formulă; nu vei avea altceva de făcut decât s-o fierbi într-un ceaun, şi ea va muri.           După ce s-a întors acasă, servitorul execută punct cu punct tot ce i se poruncise.           Noaptea era foarte înaintată când femeia sosi la literat. După ce scoase din mânecă portocale aurii, ea se apropie de pat să se intereseze de starea bolnavului, când deodată, cu un şuierat, fu absorbită în chiup; servitorul, sărind din ascunzătoarea sa, acoperi deschizătura cu un vas pe care lipi cea de-a doua formulă magică; şi se pregătea s-o pună pe Vulpe la fiert, când, la vederea portocalelor aurii răspândite pe jos, stăpânul său, înduioşat de amintirea vechii dragoste, îi porunci s-o elibereze pe prizonieră. După ce-au fost scoase formula magică şi vasul care servea de capac, ea ieşi descumpănită din chiup şi îngenunche în faţa literatului, spunând:           — Când eram gata să găsesc Calea, n-a lipsit mult să mă transform în pulbere! Eşti un om milos şi jur că am să mă arăt recunoscătoare.           Cu aceste cuvinte, plecă.           După numai câteva zile, starea literatului se înrăutăţi într-atât încât servitorul său se duse la târg să cumpere un coşciug. Pe drum întâlni o femeie care-l întrebă:           — Nu eşti dumneata administratorul literatului Tong?           El încuviinţă, şi atunci ea continuă:           — Stăpânul dumitale e vărul meu; am aflat că e grav bolnav şi voiam să-i fac o vizită, dar nu pot să mă duc la el. Uite aici un săculeţ care are înăuntru un leac tămăduitor, fii atât de bun şi dă-i-l din partea mea.           Servitorul luă săculeţul şi se întoarse la stăpânul său. Acesta se gândi că avea o mulţime de veri, dar nici o verişoară, şi presupuse că e vorba de-un dar din partea Vulpii; înghiţi leacul şi se vindecă imediat; după vreo zece zile de convalescenţă era complet restabilit şi, cu inima plină de recunoştinţă, rugă Cerul să-i îngăduie s-o mai vadă o dată pe cea care-l salvase.           Şi iată că într-o noapte, pe când bea arack de unul singur şi cu uşa încuiată, auzi pe cineva ciocănind cu degetul în fereastră. Deschise uşa ca să se uite afară; era Vulpea. Cuprins de bucurie, îi luă amândouă mâinile, neprecupeţindu-şi mulţumirile, şi-o pofti să intre să bea cu el câteva cupe.           — De când am plecat de la tine, spuse ea, m-am chinuit neştiind cum să-ţi mulţumesc pentru tot binele pe care mi l-ai făcut; dacă îţi fac rost de-o soţie frumoasă, va fi de ajuns să-ţi dovedească recunoştinţa mea?           El o întrebă pe cine avea în vedere.           — Asta nu trebuie să ştii, răspunse ea. Mâine, între şapte şi nouă dimineaţa, du-te la Lacul din Sud. Dacă întâlneşti o culegătoare de corniole îmbrăcată cu o pelerină de mătase lucioasă, împinge-ţi repede barca înaintea ei. În cazul în care îi pierzi urma, priveşte pe marginea digului; vei găsi o floare de lotus cu tulpina scurtă, ascunsă sub frunze; culege-o, întoarce-te acasă, şi după ce vei fi ars tulpina la flacăra unei candele, vei dobândi o soţie frumoasă şi o viaţă lungă.           Literatul, care-i ascultase sfaturile cu cea mai mare atenţie, vru, când ea îşi luă rămas bun, s-o mai reţină, dar ea refuză:           — După ultima încercare prin care am trecut, am avut brusc revelaţia Adevăratei Căi. La ce bun să-mi atrag duşmănii dăruindu-mă plăcerilor trupeşti?           După care se retrase cu o mină severă.           Urmând recomandările primite, literatul se duse la Lacul din Sud, unde zări o mulţime de fete drăguţe printre lotuşii înfloriţi; una din ele cu cocul lăsat până la urechi, cu pelerină de mătase lucioasă, se deosebea prin minunata ei frumuseţe; vâsli mai repede ca să se apropie de ea, dar deodată n-o mai văzu. Căută pe sub frunze şi până la urmă descoperi o floare roşie a cărei tulpină nu era mai lungă de-un stânjen; o culese, o aduse cu el acasă, o puse pe masă, aprinse o candelă, şi apropie tulpina de flacără. Întoarse capul: şi iată că o fată încântătoare se afla în faţa lui. Cuprins de-o bucurie amestecată cu spaimă, îi făcu nenumărate plecăciuni, dar ea ispuse:           — Literat prost ce eşti, sunt o Vulpe malefică, şi-o să te nenorocesc!           Pentru că refuza să se lase convins, ea întrebă:           — Cine ţi-a dat asemenea sfaturi?           — Sunt în stare să te aflu şi singur, strigă el; n-am nevoie de sfaturile nimănui!           O prinse le braţ, dar ea îi scăpă şi căzu jos, metamorfozată într-o stâncă ciudată, înaltă de-un stânjen, cu curbe delicate; o puse pe masă, arse tămâie şi se prosternă în faţa ei. Când veni noaptea, închise uşa şi toate ieşirile de teamă să nu-i fugă. În zori, când o privi, nu mai era o stâncă, ci o pelerină de voal care răspândea un parfum suav; o desfăcu şi descoperi urmele lăsate de carnea unsuroasă, de gâtul şi pieptul frumoasei. O ascunse în patul său şi se culcă din nou, strângând-o în braţe. Seara se sculă să aprindă lampa, şi când se întoarse spre culcuş, frumoasa cu cocul jos era acolo întinsă, cu capul pe pernă; fu nebun de fericire, dar pentru că încă se mai temea ca nu cumva să dispară printr-o nouă metamorfoză, o rugă cu lacrimi în ochi, înainte de-a se apropia de ea.           — Nenorocită soartă! spuse ea râzând. Cine oare, prin trăncănelile sale nesăbuite, m-a făcut să mă chinuie de moarte acest om uşuratic?           Nu-l mai respinse; dar în timpul împreunării lor, ea păru cât pe-aci să-şi dea ultima suflare, şi ceru îndurare în mai multe rânduri; pentru că el refuza să se îndepărteze, ea îl ameninţă:           — Dacă te încăpăţânezi, o să mă transform!           Îl apucă o frică atât de mare încât o lăsă să se odihnească. Din ziua aceea se iubiră în cea mai desăvârşită armonie, în timp ce aurul şi veşmintele de mătase, venite nu se ştie de unde, umpleau cuferele şi dulapurile.           În lume tânăra femeie nu vorbea de loc, ca şi cum ea însăşi n-ar fi avut destulă încredere în ea, şi literatul se ferea să-i dezvăluie originea misterioasă. Era însărcinată cam de vreo opt luni, când, simţind că vine ziua uşurării, intră în camera soţului ei, îl sfătui să închidă cu grijă uşa şi să nu lase pe nimeni să intre, apucă o lamă şi-şi tăie pântecul dedesubtul buricului pentru a aduce pe lume un fiu; apoi îi ceru literatului să taie fâşii de mătase ca s-o panseze, şi, încă de-a doua zi, rana era cicatrizată.           Se scurseră şase sau şapte ani. Într-o zi ea spuse:           — Acum, după ce mi-am achitat datoriile făcute într-o existenţă precedentă, o să-mi iau rămas bun de la tine.           — Când ai venit la mine pentru prima dată, spuse el plângând, eram într-o mizerie de nesuportat; datorită ţie am dobândit bunăstarea de acum. Ce cruzime te împinge să vorbeşti de plecare? N-ai nici părinţi, nici familie, şi mai târziu fiul nostru nu-şi va cunoaşte mama. Iată încă o nenorocire!           Se lăsa şi ea cuprinsă de emoţie.           — Orice legătură, suspină ea, trebuie până la urmă să ducă la despărţire, iată un principiu pe care nimeni nu-l poate schimba. Fizionomia fiului nostru prevesteşte un destin fericit; cât despre tine, ai să trăieşti până la o sută de ani; ce-ţi mai trebuie în plus? Fac parte din familia Ho4; dacă găseşti de cuviinţă să-mi păstrezi dragostea ta, viu din când în când lângă tine, veşmintele mele de odinioară chemându-mă pe nume „Lotus a treia”, şi… ai să vezi.           Spunând acestea, se smulse din strânsoarea lui, adăugând:           — Plec!           O privi înmărmurit; ea se ridică deasupra capului său; el sări s-o prindă, dar nu reuşi să apuce decât un papuc, care, căzând pe pământ, se transformă într-o rândunică de piatră, mai roşie decât cinabrul şi transparentă precum cristalul. O luă de jos ca s-o aşeze ca pe-un lucru de preţ, apoi găsi, pe fundul unui cufăr, pelerina de mătase pe care-o purta ea când venise la el pentru prima dată. De atunci, când era năpădit de melancolia amintirilor, strângea la piept pelerina, strigând-o: „Lotus a treia!”, şi-o vedea ivindu-se îmbietoare, veselă, ea atunci când trăiau împreună, dar fără să rostească vreun cuvânt.           Remarca unui prieten:           Floarea n-are nevoie să înceapă a vorbi, Tăcuta stâncă totuşi plăcută-i cea dinţii.           Aceste două frumoase versuri de Lu Fang-wong5 sunt parcă anume făcute pentru această povestire.                                                                         SFÂRŞIT  

FATA DIN TABLOU      Pe muntele Ţin erau două văi: una se numea Gura-celor-nouă-dragoni, iar cealaltă Gura-celor-şapte-dragoni.      In valea ce se numea Gura-celor-nouă-dragoni era un sat mare în care trăia o bătrână săracă. Ea avea un fecior, pe nume Tien Tai. Acesta creştea mai voinic decât alţi copii şi pe faţa-i cinstită străluceau doi ochi foarte vii. La vârsta de nouă ani, Tien Tai putea să se caţere pe munte şi să prindă bursuci. La vârsta de zece ani avea curajul să intre în vizuina lupului. În fiecare dimineaţă, pleca cu noaptea-n cap pe un munte îndepărtat, de unde tăia vreascuri pe care le aducea acasă şi le dădea pe orez. Dacă o zi nu tăia vreascuri, în ziua aceea nu se găsea de mâncare în casa lor. Şi până să ajungă acolo, trecea peste stânci piezişe şi peste punţi înalte, trecea prin valea unui râu cu apa învolburată. Odată,. într-un an, de sărbători, s-a pornit o ploaie care a ţinut zile în şir. Zilele treceau şi ploaia nu mai contenea. Nemaiaşteptând să se lumineze vremea, Tien Tai şi-a aruncat toporul pe umăr, şi-a luat coşul şi frânghia şi a plecat pe munte să taie vreascuri. Şi pentru că veni vorba de topor, toporul lui fusese făcut la un fierar anume şi era de trei ori mai greu decât alte topoare. Tien Tai a trecut valea. cu apa învolburată, s-a căţărat pe crestele spălate de ploaie, pe cărările înguste, şi a ajuns la muntele cel mai îndepărtat, unde a început să taie vreascuri. Dar n-a apucat să taie cine ştie ce că s-a pornit vântul şi a început din nou ploaia. Şi a plouat a plouat până ce apa a acoperit toată valea. După ce a stat ploaia, Tien Tai s-a urcat într-un copac şi a văzut cum valea era tot o apă. Uitându-se spre drumul care ducea la casa lui, îşi zicea: „Mama mă aşteaptă în poartă şi poate e îngrijorată să nu mă fi luat apa". I-a părut rău că nu poate ajunge într-o clipă la mama lui s-o liniştească, dar orice ar fi fost, nu se putea trece peste valurile înfuriate care cuprinseseră toată valea. Şi tot gândindu-se el, nu ştiu cum s-a făcut că i-a scăpat toporul din mână şi a căzut cu zgomot peste o stâncă verzuie. Uitându-se după el, a văzut că stânca s-a mişcat şi încet, încet s-a dat la o parte, apoi pe locul acela a apărut o bătrână care a întrebat de trei ori:      - Cine a ciocănit la uşa mea?      Tien Tai şi-a făcut curaj şi a sărit din copac spunând:      - Eu am ciocănit la uşa ta. Iar bătrâna l-a întrebat:      - Ce treabă ai de ai ciocănit la uşa mea? Tien Tai i-a spus ce avea pe suflet:      - Măicuţă, în fiecare zi vin pe muntele acesta să tai vreascuri, în fiecare zi trec prin văile adânci şi mă caţăr pe stâncile înalte şi nu mă sperie oboseala. Dar acum m-a ţintuit apa aici şi sunt îngrijorat de mama care mă aşteaptă să dăm vreascurile pe orez. Dar cum să mă întorc acasă?      Bătrâna l-a ascultat şi apoi s-a aplecat şi a ridicat de jos o legătură de trestie pe care i-a dat-o, spunându-i:      - Dacă te vei aşeza pe ea, vei ajunge oriunde te vei gândi. Apoi, bătrâna s-a făcut nevăzută, iar stânca s-a mişcat la locul ei.      Tien Tai s-a aşezat pe legătura de trestie şi şi-a zis: „Întâi să mă ridic în văzduh". Şi cât ai clipi din ochi, s-a ridicat în văzduh. Apoi a vrut să coboare şi ca un fulg a coborât tot în locul de unde plecase.      Dacă a văzut flăcăul, şi-a ridicat crosna de vreascuri în spate, s-a aşezat pe legătura de trestie şi, mai repede decât vântul, a ajuns acasă. înainte, abia putea să urce muntele după vreascuri o dată pe zi şi la înapoiere era deja noapte. Acum, cu ajutorul legăturii de trestie, se ducea pe munte de câte patru-cinci ori pe zi. După câteva zile, casa lor era plină de vreascuri şi de orez. într-o zi, Tien Tai i-a spus mamei sale:      - Mamă, eu m-am făcut mare, dar nu am văzut încă lumea. Am strâns destul orez să-ţi ajungă pentru multe zile. Pe mine mă bate gândul să plec în lume.      Bătrâna l-a întrebat:      - Dar unde vrei să pleci, copile?      După puţină gândire, Tien Tai a răspuns:      - Toţi vorbesc despre frumuseţea capitalei şi aş vrea să mă duc şi eu să o văd. Bătrâna i-a zis:      - Capitala este al împăraţilor, ai grijă de tine, şi să te întorci cât mai repede. Tien Tai a dat din cap şi s-a aşezat pe legătura de trestie ridicându-se în văzduh şi, într-o clipă, a şi fost în capitală. De sus, din văzduh, oraşul părea ameninţător şi măreţ. Zidurile înalte, clădirile în opt colţuri se perindau unele după altele. Pe străzi şi ulicioare mişunau oamenii. În oraşul interzis* se vedeau fel de fel de pavilioane colorate şi pagode albe ascunse pe sub ramurile verzi ale copacilor, iar pe apa albăstruie a lacurilor lunecau bărci minunat împodobite. După ce s-a săturat de privit, Tien Tai a coborât pe pământ şi a început să se plimbe pe străzile oraşului, unde a văzut privelişti pe care nu le mai văzuse niciodată. Mai avea un singur gând: să pătrundă în oraşul interzis, partea capitalei unde erau palatele împăratului şi unde era interzisă intrarea oamenilor de rând, să vadă cum e acolo. A aşteptat până s-au închis toate prăvăliile, până ce străjile au anunţat miezul nopţii, s-a aşezat pe legătura de trestie şi a ajuns în oraşul interzis. Şi ce a văzut aici l-a minunat şi mai mult: privelişti fermecătoare şi bogăţii nepreţuite; lacuri acoperite cu nuferi,acoperişuri care parcă-şi luau zborul, lampadare rotunde şi roşii, dragoni fioroşi pe postamente de piatră, picturi şi sculpturi minunate pe fiecare zid. A trecut încetişor pe lângă un leu de aramă mai înalt decât un stat de om, s-a strecurat prin peştera de piatră a unui munte făcut de mâna omului şi, în umbra copacilor, a văzut un palat acoperit cu olane verzi strălucitoare, cu coloane roşii şi geamuri sparte. După ce s-a asigurat că nu-l vede nimeni, s-a urcat pe scările de marmură, vrând să vadă mai bine desenele de sub streaşină, să pipăie coloanele lunecoase. Ar mai fi vrut să vadă ce se află în palat. S-a apropiat de fereastră şi a ridicat încet perdeaua de mătase. Dar înăuntru era întuneric şi n-a văzut nimic. Când să plece, a auzit un zgomot şi, deodată, toată încăperea s-a luminat. Atunci a văzut înăuntru un turn de fildeş şi tablouri din bambus şi aur, iar alături, o fată de o frumuseţe răpitoare care plângea amarnic. Fata ţinea în mână un castron în care ardea o lumânare de aur ce împrăştia raze aurii, în păr avea o floare ce împrăştia raze argintii, în urechi avea cercei de rubin, pe spate o mantie colorată, iar mijlocul îi era strâns într-o cingătoare bătută cu pietre preţioase. Tien Tai, văzând cum lacrimile se rostogolesc pe faţa albă a fetei, a simţit cum i se înmoaie inima. „Oare cine o chinuieşte pe această fecioară mlădie, care la miezul nopţii e închisă în această încăpere?" Tocmai voia să plece, când fata, plutind parcă, s-a apropiat de el şi cu o voce slabă i-a spus:      - Ei, nu pleca! Vreau să-ţi spun ceva! Tien Tai s-a oprit şi a ascultat.      - Sunt închisă în palat de mulţi ani şi nu văd niciodată pe nimeni. Nu pot să mă mişc în voie şi de primăvara până iarna, de dimineaţa până seara, stau închisă în această cameră. Omule, fie-ţi milă, scapă-mă de aici!      Tien Tai i-a făgăduit, dar cum s-o scoată din palat tocmai când treceau străjile care strigau ceasurile din noapte, când fereastra era aşa de solidă şi uşa aşa de groasă? A rămas uitându-se la fată în tăcere. Aceasta i-a spus:      - Scoate tabloul cu fata din palat şi astfel mă salvezi. Când voia s-o întrebe unde se află acel tablou, s-au auzit paşi şi camera s-a cufundat din nou în întuneric, iar fata s-a făcut nevăzută. Tien Tai s-a aşezat în grabă pe legătura de trestie şi s-a ridicat în văzduh.      Ajuns acasă, i-a povestit maică-si totul şi apoi s-a aşezat pe legătura sa şi a plecat la muntele Ţin. S-a căţărat din nou în copac şi a dat drumul toporului care a căzut cu zgomot pe stânca verde. Bătrâna a întrebat iarăşi de trei ori:      - Cine a ciocănit la uşa mea?      Tien Tai a sărit din copac şi a răspuns:      - Eu am ciocănit la uşa ta. Bătrâna, supărată i-a zis:      - Ţi-am dat legătura de trestie, acuma ce mai vrei?      - Măicuţă, nu fi supărată, i-a spus flăcăul, te rog să mă asculţi. Pretutindeni creşte iarba şi înfloresc florile, oamenii de ce nu pot fi toţi fericiţi? M-ai ajutat să scap de foame, să nu mă mai obosesc şi să nu mă chinuiesc. Aş vrea să fac şi eu un bine salvând-o pe acea sărmană fată din palat. Spune-mi, măicuţă, cum să găsesc tabloul cu fata?      După ce a ascultat toate cele, bătrânei i-a trecut supărarea şi cu blândeţe a zis:      - Bravo, flăcăule, ai spus bine. Iarba creşte peste tot, florile înfloresc pretutindeni, oamenii trebuie să fie toţi fericiţi. Copile, eu vreau să te ajut. Dacă vrei să scapi fata trebuie să te duci la munţii cei întunecaţi şi să cauţi duhul pustiului. Dar uşa duhului e foarte greu de găsit Pentru aceasta trebuie să cauţi mai întâi trestia lungă de trei geang-uri [unitate de măsură egală cu 3, 33 m] şi după ce vei trage cu putere de ea, ţi se va arăta drumul ce duce la uşa lui. Dacă duhul doarme, nu care cumva să aştepţi, pentru că dacă a adormit, el doarme 120 de ani şi nu se trezeşte nici dacă-l strigi, nici dacă-l scuturi. De-l vei găsi dormind, să te duci la râul cu nisipul roşu şi să faci rost de acul sfânt de la împărăteasa peştilor negri. Stânca verde s-a mişcat şi s-a aşezat te locul ei, iar bătrâna s-a făcut nevăzută.      După povaţa bătrânei, Tine Tai s-a aşezat pe legătura de trestie şi într-o clipă a ajuns la munţii cei întunecaţi. Aceşti munţi aveau nu ştiu câte vârfuri şi culmi, pe coastele lor creşteau păduri cu tot felul de copaci, iar în păduri tot felul de ierburi şi flori parfumate. Tine Tai a început să caute prin păduri, pe vârfuri şi pe costişe şi până la urmă a găsit trestia lungă de trei geang-uri. A tras de trestie şi în faţa lui s-a făcut un drum care ducea în inima muntelui. Tine Tai a pornit pe acest drum. La capătul lui se afla o casă de piatră în care era un rang, o pernă şi o masă, toate de piatră. Duhul pustiului dormea întins pe lanţul de piatră, cu perna de piatră la căpătâi şi sforăitul lui răsuna ca un tunet. Tine Tai s-a apropiat de el şi, văzând cum doarme de adânc, l-a apucat de braţ, dar braţul parcă avea mii de ţin-uri [unitate de măsură egală cu 500 g], aşa că nici n-a putut să-l mişte; i-a pipăit corpul, dar corpul era mai tare decât piatra. După câteva clipe, s-a aşezat pe legătura de trestie şi a plecat în căutarea râului cu nisipul roşu.      Aşezat pe legătura sa, Tien Tai zbura prin văzduh ca un nor alb. Şi a trecut peste râuri cu apa galbenă şi peste râuri cu apa verde, peste râuri în care sclipeau solzii de peşte şi peste râuri cu apa învolburată şi numai după ce a trecut peste 99 de râuri şi a străbătut 9 999 de li [unitate de măsură egală cu 500 m] a ajuns la râul cu nisipul roşu. Apa râului era aşa de limpede încât puteai să vezi până în fundul lui. In râu era nisip roşu care strălucea aşa de tare de credeai că şi apa e roşie. O mulţime de peştişori negri alergau de colo-colo pe fundul lui.      Tien Tai şi-a dat seama că acesta e râul cu nisipul roşu de care-i vorbise bătrâna. Dar cum s-o găsească pe împărăteasa peştilor negri? Plimbându-se în sus şi în jos pe malul râului, i-a venit un gând. S-a dus în satul vecin să caute o plasă de prins peşte. Când au auzit despre ce este vorba, locuitorii satului l-au sfătuit:      - Tinere, tinere, nu-ţi primejdui viaţa. Peştii din râu sunt puii împărătesei peştilor negri şi nimeni n-are curajul să-i atingă.      Auzind aceasta, băiatul a şovăit un pic, dar nu şi-a schimbat hotărârea. A luat plasa şi s-a dus pe malul apei. Apoi s-a aşezat pe legătura de trestie, s-a ridicat în văzduh, a aruncat plasa în apă şi a început s-o tragă încetişor. Plasa s-a umplut de peştişori negri care se zbăteau speriaţi. Dar nici n-a apucat să se uite mai bine, că s-a stârnit un vânt şi apa râului a început să se învârtejească. Vârtejul se ridica spre Tien Tai, mai, mai să-l cuprindă, când, văzând că nu-i a bună, acesta a spus: „Ridică-te!" şi legătura s-a ridicat degrabă în văzduh. Şi cu cât vârtejul se ridica mai sus, cu atât Tien Tai, ţinând plasa strâns în mână, se ridica şi mai sus. Legătura de trestie s-a ridicat la înălţimea de 100 geang-uri, iar vârtejul de apă a ajuns până la 99 geang-uri. Legătura s-a ridicat mai sus chiar decât cel mai înalt munte, şi atunci vântul s-a potolit şi apa a căzut în matcă. Uitându-se în jos, Tine. Tai a văzut deasupra apei pe împărăteasa peştilor negri, cu o coroană de aur pe cap, care a strigat către el:      - Omule de pe legătura de trestie, mă dau bătută. Dă-mi puii înapoi şi-ţi voi împlini orice dorinţă!      Tine Tai a coborât la înălţimea unui copac şi a spus:      - Nu vreau nici aur, nici argint, ci numai acul sfânt şi să-mi spui cum să trezesc duhul pustiului care doarme în munţii cei întunecaţi.      - N-ai decât să-l înţepi cu acul sfânt şi se va trezi, i-a răspuns împărăteasa. Înainte am avut acul de care-mi pomeneşti, dar anul acesta când au crescut apele, mi l-a furat scorpia de broască ţestoasă din văgăuna dragonului de la capătul râului. Îţi voi da în schimb un căuş pe care dacă-l vei afunda în văgăuna dragonului vei găsi deîndată acul sfânt. Zicând aceasta, împărăteasa şi-a desprins un solz strălucitor în formă de căuş pe care i l-a aruncat băiatului. Tien Tai a luat solzul şi apoi a dat drumul peştişorilor care s-au afundat în apă împreună cu mama lor.      După ce a înapoiat plasa, Tien Tai s-a aşezat pe legătura ie trestie şi a zburat pe firul apei, până ce a ajuns la capătul râului, unde se înălţa un munte mic, din piatră roşie, acoperit cu brazi roşii. Aici se afla o văgăună cu apă neagră-verzuie. A coborât de pe legătură şi a vârât căuşul strălucitor în văgăună. Apoi, ridicându-l, apa a secat pe jumătate. A mai vârât o dată căuşul şi din toată apa n-a mai rămas decât o mocirlă pe fundul văgăunii, în care se târau nişte broaşte ţestoase. Cea mai mare dintre ele, care avea pe puţin câteva sute de ţin-uri, şi-a strâns capul şi s-a prefăcut într-o femeie cu faţa verde.      Tien Tai i-a spus:      - Dacă nu-mi dai îndată acul sfânt pe care l-ai furat, am să sec văgăuna.      Broasca i-a aruncat o privire plină de ură şi i-a întins acul. Luându-l, Tien Tai a văzut că era un ac nu mai lung de două degete, dar greu de să-i rupă mâna.      Având acul sfânt, Tien Tai s-a aşezat pe legătura de trestie şi a zburat către munţii cei întunecoşi. Ajungând la trestia lungă de trei geang-uri, a tras de ea şi i s-a arătat din nou drumul care ducea în inima muntelui. Duhul pustiului dormea încă pe kang-ul lui de piatră, sforăind de credeai că sunt mii de tunete. L-a înţepat cu acul sfânt în umăr, şi duhul pământului s-a trezit strigând:      - Dar ce m-a pişcat oare?      Tien Tai i-a zis în grabă:      - Bunule duh, nu te-a pişcat nimic. Eu te-am trezit, să te rog să mă ajuţi într-o treabă!      Râzând, duhul pustiului a zis:      - Desigur că bătrâna de la muntele Ţin te-a trimis aici. Bine, spune-mi ce treburi te-au adus.      Tien Tai a spus:      - Te rog să-mi ajuţi să scot tabloul cu fata din palat! Bătând din palme, bătrânul a răspuns:      - E uşor de tot, vreau să te ajut, dar să ştii un lucru, nu-mi place niciodată să duc o treabă până la capăt. Acum s-a înnoptat deja. Eu voi pleca, iar tu culcă-te pe kang-ul meu, cu capul pe perna mea, şi-n vis vei vedea tot ce fac eu. După ce a terminat de vorbit, l-a împins pe Tien Tai în pat, iar acesta a adormit pe loc.      În vis, a văzut tot felul de ciudăţenii: A văzut cum duhul pustiului s-a prefăcut într-o pisicuţă albă care parcă zbura, aşa alerga de repede, şi sărind peste un zid roşu a intrat în oraşul de reşedinţă. Era aproape de miezul nopţii când pisica a pătruns în palat. împăratul şi împărăteasa dormeau sub baldachinul brodat cu dragoni. Slujitorii care-i păzeau erau aşa de obosiţi că le amorţiseră picioarele şi abia îşi mai ţineau ochii deschişi, dar nu îndrăzneau nici să se aşeze, nici să se culce. Pisicuţa albă a aşteptat până s-a liniştit totul, s-a furişat şi a luat cingătoarea de jad a împărătesei şi, sărind din zid în zid, a ieşit din palat. Apoi, sărind peste zidul care înconjura oraşul, a alergat până la o fântână părăsită şi a aruncat-o în ea. Tien Tai a dat un strigăt şi s-a trezit. Alături se afla duhul pustiului care, căscând, a spus:      - Flăcăule, ceea ce trebuia să fac pentru tine am făcut. Ce a mai rămas, vei face tu. Acum pleacă, fiindcă mi-e somn.      Duhul pustiului s-a urcat pe kang, a pus capul pe perna de piatră şi a adormit îndată. În cameră s-a auzit din nou sforăitul ce semăna cu un tunet.      În zori, Tien Tai a ajuns în capitală. Împărăteasa se trezise, făcuse baie şi, când să se îmbrace, nu a mai găsit cingătoarea de jad. A dat poruncă s-o caute, dar nu era de găsit. Nu ştiu câţi servitori au fost pedepsiţi. Dar oricât au căutat-o, n-au găsit-o. Atunci împărăteasa a poruncit ca aceluia cărei va aduce cingătoarea de jad să i se împlinească toate dorinţele: de vrea să fie numit demnitar, va fi demnitar, de vrea aur şi argint, va primi aur şi argint.      Tien Tai s-a înfăţişat la împărăteasă şi i-a spus cu glas domol:      - Eu am obiceiul să visez ce se întâmplă în realitate. Ieri-seară am visat cum cingătoarea de jad a fost aruncată într-o fântână părăsită.      Demnitari şi soldaţi au pornit-o împreună cu Tien Tai spre fântâna părăsită, unde au găsit cingătoarea. Împăratul l-a întrebat pe Tien Tai:      - Vrei să fii demnitar sau vrei bani? Tien Tai a răspuns:      - Nu vreau nici să fiu demnitar, nu vreau nici bani. Am auzit că aveţi în palat un tablou cu o fată. Vreau acel tablou şi nimic altceva. Împăratul s-a bucurat că-i cere numai atât şi a dat poruncă să-i fie dat tabloul.      Tien Tai a luat tabloul, s-a aşezat pe legătura de trestie şi a părăsit capitala, întorcându-se acasă. A agăţat tabloul pe perete şi, uitându-se la el, şi-a dat seama că fata din tablou era una şi aceeaşi cu fata din palat. Şi cu cât se uita mai mult, cu atât i se făcea mai dor de sărmana fată pe care o văzuse în palat. Atunci, fata din tablou s-a mişcat: lumânarea de aur din mână a început să răspândească raze aurii, floarea de argint din păr împrăştia raze argintii. A început să zâmbească şi faţa-i palidă a căpătat şi mai mult farmec. Nu s-a plâns că Tien Tai e prea sărac şi, cu mâna în care ţinuse lumânarea de aur, a ajutat-o pe maică-sa să pregătească mâncarea. Cei doi tineri s-au căsătorit şi niciodată n-au mai părăsit munţii Ţin.

       Ce floare înfloreşte în luna februarie, când suflă vântul pe muntele Ţin?      Bujorul de munte înfloreşte pe muntele Ţin în luna februarie, în bătaia vântului.      Acestea sunt două versuri cântate adesea de păstorii de pe muntele Ţin. Bujorul de munte are o poveste foarte veche. De mult, tare de mult, la poalele muntelui Ţin se afla un sătuleţ în care trăiau trei copii. În luna februarie, când zăpada încă nu se topise pe munte, când vântul de miazănoapte mai sufla cu putere, iar iarba abia începuse să încolţească, cei trei copii au urcat pe munte şi, căţărându-se de pe o creastă pe alta, au ajuns pe culmea cea mai înaltă, unde au întâlnit o fecioară de 17--18 ani, frumoasă ca o zână. Fata era înconjurată de un cerc roşu strălucitor, aşa cum poartă zânele. într-o mână ţinea un evantai din frunză de banan, iar în cealaltă o floare cu petalele roşii ca focul.      Cei trei copii s-au bucurat când au văzut zâna şi cel mai mare a spus:      - Zână surioară, dă-mi mie floarea roşie şi o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci trainici cum nu s-au mai văzut.      Cel de-ai doilea copil, a spus:      - Zână surioară, dă-mi mie floarea roşie şi o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci uşori ca fulgul.      Cel de-ai treilea copil a spus:      - Zână surioară, dă-mi mie floarea roşie şi o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci cu fiori pe margine.      Zâna le-a răspuns pe îndelete la toţi:      - Care dintre voi îmi va povesti o întâmplare din care să se vadă cât de isteaţa este cumnata lui, acela va primi floarea.      Cel mai mare dintre copii s-a repezit:      - Cumnata mea e cea mai isteaţă. Dacă nu mă crezi, îţi voi povesti o întâmplare de-a ei,      La fel au spus şi cel de-ai doilea şi cel de-al treilea copil.      Dacă vreţi să ştiţi care din cele trei cumnate era cea mai isteaţă, ascultaţi cu băgare de seamă întâmplările de mai jos.      A început băiatul cel mare:      Într-o zi, fratele meu s-a dus pe munte să cosească iarbă şi a întâlnit doi învăţăcei care vorbeau şi gesticulau cu aprindere: unul era îmbrăcat cu o mantie de brocart verde, iar celălalt eu o mantie de brocart roşu. Fratele meu era curios să ştie ce discută ei aşa de înfierbântaţi. S-a oprit şi a auzit cum cel cu mantie verde zicea:      - Am, acasă, frăţioare, bani să-i întorci cu lopata, şi orez de-mi putrezeşte în hambare. Cu toate astea sunt foc de supărat. Şi să vezi de ce: împărătesei i s-a urât să tot poarte haine de mătase şi i-a trecut prin gând să-şi facă o rochie din aripioare de muscă. Împăratul a dat ordin să i se aducă o asemenea rochie şi a căzut beleaua pe capul meu. Spune şi tu, ce să mă fac? Cel cu mantia verde i-a răspuns râzând:      - Asta e uşor pentru că totuşi muştele au aripioare. Ce să mă fac eu, că mi-a poruncit împăratul să-i fac o pufoaică vătuită cu 50 de kilograme de puf de broască. Zi şi tu, are broasca puf? Am acasă lăzi cu aur şi argint, dar nu-mi sunt de nici un folos.      Frate-meu, auzind cum cei doi se întrec cu minciunile, a izbucnit în râs. Cei doi învăţăcei s-au supărat foc si au început să-l înjure:      - Sărăntocule, nu meriţi să asculţi ce discutăm noi. Dar nici frate-meu nu s-a lăsat mai prejos. Şi-a pus mâinile în şolduri şi a zis:      - Pe cine înjuraţi voi?      Cei doi învăţăcei au răspuns într-un glas:      - Pe tine, amărâtule de cosaş! Frate-meu a izbucnit:      - Aşa amărât cum mă credeţi, dar să ştiţi că am o cămilă de aur pe care o hrănesc în fiecare zi cu iarbă proaspătă, de aia sunt acum aici.      Auzindu-l, cei doi învăţăcei s-au mirat şi au început să-l măgulească. Frate-meu s-a îmbunat de îndată şi a izbucnit in râs. Învăţăceii nu l-au lăsat până nu le-a făgăduit să-i ducă să le arate cămila de aur. Frate-meu n-a avut încotro, i-a luat cu el şi pe drum se tot gândea c-a scăpat nişte vorbe nesăbuite şi acum ce se va face, că acasă nu avem decât un măgar. De unde să aibă el o cămilă de aur? Din fericire, la jumătatea drumului au. întâlnit-o pe cumnată-mea care urca muntele după rădăcini de leac, şi aceasta, mirată, a întrebat:      - Unde duci oamenii aceştia?      Luând-o înaintea lui frate-meu, învăţăceii au răspuns într-un glas:      - Ne ducem la voi acasă să vedem cămila de aur!      Uitându-se la frate-meu, cumnată-mea a înţeles, apoi, râzând, a spus:      - Ce păcat, bunica lui tocmai a încălecat pe cămilă şi a plecat să facă o vizită în satul vecin.      Învăţăceii n-au mai zis nimic şi au plecat.      Zâna a ascultat până la sfârşit şi l-a lăudat:      - Într-adevăr, cumnată-ta e o femeie deşteaptă.      Dar nici n-a apucat să termine bine, că cel de-ai doilea copil a început să povestească:      Fratelui meu ii place foarte mult să planteze pomi, aşa că a sădit o adevărată livadă în faţa casei: cireşi, pruni, peri care fac pere galbene ca aurul, meri, viţă de vie. În fiecare an, fructele leagă rod de se îndoaie crengile. Într-o zi, frate-meu a cules struguri şi s-a dus la târg să-i vândă. După ce i-a vândut, l-a întâlnit pe Uang Mincinosul care i-a spus:      - Te prinzi cu mine?      - Ce punem la bătaie? a întrebat frate-meu. Uang Mincinosul i-a răspuns:      - Tu livada, iar eu, pământul meu roditor. Dacă pierzi, îmi dai livada; dacă câştigi, îţi dau pământul.      - Nu mă prind, a spus frate-meu. Râzând, Uang Mincinosul l-a stârnit:      - Înseamnă că n-ai curaj. Dar, frate-meu s-a aprins:      - Mă prind numai în necazul tău.      - Pe ce ne prindem: pe putere sau pe iscusinţă?      - Nici pe putere, nici pe iscusinţă. Uite cum facem: eu am să spun o întâmplare şi, dacă te îndoieşti, ai pierdut. Şi tu la fel.      Frate-meu s-a gândit că n-o să se îndoiască de nimic din ce va spune Uang Mincinosul şi aşa s-a prins cu el.      Uang Mincinosul a început:      - Ieri-seară a bătut vântul aşa de tare că a mutat moara de piatră dintr-un capăt în celălalt al satului.      Văzând că frate-meu nu spune nimic, Uang Mincinosul a continuat să înşire verzi şi uscate, dar frate-meu parcă uitase de prinsoare. Vorbind de una, de alta, Uang Mincinosul a adus din nou vorba de vânt:      - Azi-noapte a bătut din nou vântul. Şi a bătut aşa de tare că a dus fântâna din răsăritul satului în apusul satului.      - Vorbeşti prostii! Oare poate să mişte vântul fântâna? a răspuns frate-meu şi de-abia după aceea şi-a amintit de prinsoare.      Uang Mincinosul l-a bătut pe umăr şi a zis:      - Băiete, ai pierdut, după masă vin să-mi dai livada.      Frate-meu s-a întors acasă cu coşul gol şi cum a. intrat în casă, cum a căzut pe gânduri. Cumnată-mea l-a chemat la masă, dar el n-a venit. Dintr-o privire, cumnată-mea şi-a dat seama că s-a întâmplat ceva cu el şi a zis:      - Soţii nu trebuie să-şi ascundă nimic unul altuia. Tu de ce te ascunzi de mine?      Frate-meu a oftat, apoi i-a povestit în amănunţime cum a făcut prinsoare cu Uang Mincinosul, cum a pierdut şi cum după masă va veni acesta să ia livada.      Cumnată-mea a început să râdă şi i-a zis:      - Şi pentru atâta lucru eşti supărat şi nu mănânci? Ia şi mănâncă şi te odihneşte, iar când vine Uang Mincinosul lasă-i pe mâna mea.      Frate-meu a mâncat şi s-a dus să se culce, dar gândul îi era numai la Uang Mincinosul. Cumnată-mea s-a aşezat la poartă cu lucrul în mână. După puţin timp a venit Uang Mincinosul. Cum a intrat pe strada noastră, l-a strigat pe frate-meu. Atunci cumnată-mea a intrat în. curte, a încuiat poarta şi din curte i-a spus:      - N-ai cum să-l găseşti, fiindcă după ce a venit acasă s-a lovit de o muscă şi a murit.      Uang Mincinosul s-a înfuriat şi a strigat:      - Deschide îndată poarta să văd dacă e adevărat. Nu cred că o muscă poate omorî un om. Auzindu-l, frate-meu a sărit de pe kang şi a spus:      - Ai pierdut, Uang Mincinosul. Nu trebuie să te îndoieşti de cele auzite şi tu te-ai îndoit.      Uang Mincinosul s-a roşit până în vârful urechilor de necaz că s-a lăsat păcălit de o femeie şi de teamă că frate-meu îi va cere pământul, a şters-o în grabă.      Auzind întâmplarea, zâna l-a lăudat:      - Cumnata ta într-adevăr e o femeie deşteaptă. Dar n-a apucat să termine ce avea de spus, că al treilea băiat a început să povestească:      Eu am o cumnată- şi o soră. Într-o primăvară, cumnată-mea şi soră-mea, care stăteau la poartă şi croşetau, au auzit dintr-o dată, aşa, din văzduh, pe cineva zicând: ,,Floare frumoasă de la poartă! Floare frumoasă de la poartă!" Cumnată-mea s-a uitat în sus şi a văzut un vultur care s-a rotit de câteva ori în văzduh, apoi a zburat către munţi. După puţin timp, vulturul s-a înapoiat şi a spus din nou: „Cumnată harnică, de vrei sau de nu vrei, eu trebuie să mă însor cu fecioara din casa voastră". Apoi a aruncat un fir roşu şi un inel de aur şi a zburat.      Soră-mea s-a speriat şi a început să plângă, iar cumnată-mea a înţeles că acesta era un zgripţuroi. Cumnată-mea s-a gândit ce s-a gândit, apoi a căutat un petic de pânză şi a făcut din el o punguţă, lăsându-i în fund o mică gaură pe care a umplut-o cu boabe de grâu. Apoi i-a dat-o soră-mii s-o poarte cu ea, zicându-i:      - Surioară, în seara asta va veni să te peţească zgripţuroiul. Dacă te va pofti să te aşezi în caretă, tu să spui că ameţeşti, dacă te va pofti în caleaşcă, să spui că te zdruncină. Nu cumva să uiţi ce ţi-am spus!      Seara a venit în curtea noastră o caretă împodobită din care a coborât un tânăr învăţat, cu faţa albă, îmbrăcat cu o mantie roşie.      Amintindu-şi de sfatul cumnată-mii, soră-mea, înecându-se de plâns a spus;      - Îmi vine ameţeală în caretă.      Atunci zgripţuroiul, căci el era, a bătut din palme şi îndată a apărut o caleaşcă împodobită. Soră-mea, plângând şi mai tare, a zis:      - Caleaşca mă zdruncină. Atunci zgripţuroiul a spus:      - O să te duc în spate.      Şi deodată, pe cap i-au crescut coarne, pe corp păr, iar ochi au început să-i strălucească de parcă erau nişte lampioane. A luat-o în spate pe soră-mea şi ca o furtună a plecat ou ea. Şi pe unde a trecut el nu a rămas nici o urmă, în afara boabelor care căzuseră una câte una din săculeţ.      A bătut vântul de la răsărit şi de la apus şi boabele s-au împrăştiat şi s-au amestecat. Roua le-a înmuiat şi ploaia le-a udat şi boabele au încolţit şi au început să crească. Cumnată-mea s-a luat după brazda de grâu şi trecând peste văi şi dealuri a ajuns în faţa unui zid de piatră din care se făcea o peşteră care era astupată la gură cu un bolovan. Cumnată-mea a zis cu voce tare:      - Mergând pe drumul verde, am venit până în inima muntelui să-mi caut cumnata.      N-a terminat bine, că din peşteră a auzit vocea soră-mii:      - A venit cumnată-mea! Dă la o parte bolovanul din gura peşterii!      După puţin timp, bolovanul s-a mişcat şi în faţa ei a apărut zgripţuroiul. Făcându-şi curaj, cumnată-mea a intrat în peşteră. Când a văzut-o pe cumnată-mea, soră-mea a început să plângă. Cumnată-mea a cercetat cu privirea peştera şi a dat cu ochii de un borcan mare cu miere. Atunci pe loc, şi-a făcut un plan şi i-a zis soră-mii:      - Surioară, de ce plângi? Văd că nu-ţi lipseşte nimic: orez ai, făină ai, borcanul ăsta e plin cu miere.      Zgripţuroiul, plin de sine a început să râdă:      - Aşa e! N-are de ce să-i pară rău că s-a măritat cu mine.      Cumnată-mea i-a luat vorba din gură:      - Am auzit că ai puteri foarte mari. Nu vrei să-mi arăţi şi mie ce poţi?      Zgripţuroiul s-a umflat şi mai mult în pene şi pe loc s-a învoit. S-a mişcat o dată şi s-a prefăcut într-un tigru fioros. Tigrul şi-a mişcat capul şi s-a prefăcut într-un leu ameninţător. Cât ai clipi din ochi, leul s-a prefăcut într-un şarpe gros cât un butoi; avea capul în peşteră şi coada, lungă de vreo 10 geanguri, îi ieşea afară. Văzând aceasta, cumnată-mea a spus:      - Cumnate, văd că poţi să te prefaci numai în animale mari. N-ai putea să te prefaci într-o muscă şi să intri în borcan să mănânci miere?      Nici n-a terminat bine de spus, că şarpele s-a prefăcut într-o muscă verde care, bâzâind, a intrat în borcanul cu miere. Cumnată-mea s-a repezit şi a pus capacul la borcan. Musca a început să se zbată în miere, dar n-a mai putut ieşi.      Cumnată-mea i-a strigat:      - Zgripţuroiule, zgripţuroiule, asta e pedeapsa pe care ţi-am pregătit-o!      Apoi a luat-o pe soră-mea de mână şi s-au întors acasă.      Auzind şi ultima poveste, zâna s-a bucurat şi a spus:      - Pe muntele Ţin sunt multe femei deştepte. E luna februarie şi trebuie să înflorească florile. Apoi şi-a mişcat evantaiul şi tot muntele s-a înroşit de atâtea flori care străluceau de-ţi luau ochii. Cei trei copii s-au minunat văzând atâtea flori şi pe crengile uscate, şi-n crăpăturile stâncilor, şi-n pădurea de brazi, peste tot erau numai flori roşii şi proaspete. Şi-a cules fiecare câte un buchet şi au plecat bucuroşi acasă.      Începând de atunci, în fiecare an, în luna februarie, când zăpada încă nu s-a topit, copacii încă n-au înmugurit, pe muntele Ţin florile înfloresc colorând cu roşeaţa lor stâncile şi apa din izvoare. Localnicii au numit aceste flori Bujori de Munte.