Jeffrey Archer

PROLOG Sebastian a strâns mai tare volanul micuţului MG. Tirul din spatele lui i-a atins bara, împingându-i maşina înainte şi aruncându-i plăcuţa de înmatriculare în aer. Sebastian a încercat să avanseze câţiva metri, dar nu putea merge mai repede din cauza tirului din faţă şi era strâns între cele două ca o armonică. Câteva secunde mai târziu, au mai fost înghiontiţi o dată, când tirul din spate a lovit MG-ul şi mai tare, împingându-l la vreo doi metri de tirul din faţă. Abia când tirul din spate i-a lovit a treia oară, cuvintele lui Bruno „Eşti sigur că ne-am hotărât corect?” i-au trecut lui Sebastian prin minte. S-a uitat la prietenul lui, care pălise de frică, agăţat cu ambele mâini de bordul maşinii. — Încearcă să ne omoare, a ţipat el. Pentru numele Domnului, Seb, fă ceva! Sebastian s-a uitat neajutorat la circulaţia dinspre sud, dar a văzut doar un trafic constant de maşini, îndreptându-se în cealaltă direcţie. Când tirul din faţă a început să încetinească şi-a dat seama că, dacă voiau să aibă vreo şansă de supravieţuire, trebuia să ia repede o decizie. S-a uitat la partea cealaltă a drumului, căutând disperat un loc liber printre maşini. Când tirul din spate i-a lovit a patra oară şi-a dat seama că nu avea de ales. A smucit brusc volanul spre dreapta, către acostament, direct prin faţa maşinilor. Sebastian a apăsat puternic piciorul pe acceleraţie şi s-a rugat să ajungă în siguranţa câmpiilor verzi care se întindeau în faţa lor, înainte de a-l lovi o maşină. Un camion şi o maşină au frânat ca să evite micuţul MG care traversa drumul chiar prin faţa lor. O clipă, Sebastian s-a gândit că va reuşi, până ce a văzut copacul. Şi-a luat piciorul de pe acceleraţie şi a cârmit spre stânga, dar era prea târziu. Ultimul lucru pe care l-a auzit a fost ţipătul lui Bruno.   HARRY ŞI EMMA 1957 – 1958 1 Harry Clifton a fost trezit brusc de telefon. Era în mijlocul unui vis, dar nu a mai reuşit să şi-l amintească. Poate sunetul metalic insistent făcea parte din vis. S-a întors cu neplăcere pe partea cealaltă şi a clipit văzând micuţele limbi verzi, fosforescente, ale ceasului de lângă pat: 6:43 a.m. A zâmbit. Doar o singură persoană ar fi fost în stare să-l sune la acea oră matinală. A ridicat receptorul şi a murmurat cu o voce exagerat de somnoroasă: — Bună dimineaţa, dragă. Nu s-a auzit nimic şi, o clipă, Harry s-a întrebat dacă nu cumva operatorul dăduse legătura în altă cameră. Era gata să lase jos receptorul când a auzit pe cineva plângând. — Tu eşti, Emma? — Da, a răspuns ea. — Ce s-a întâmplat? a zis el, liniştitor. — Sebastian a murit. Harry nu a răspuns imediat, pentru că acum ar fi vrut să creadă că încă dormea. — Cum se poate aşa ceva? a zis el în cele din urmă. De-abia ieri am vorbit cu el. — A murit azi-dimineaţă, i-a răspuns Emma, incapabilă să spună mai mult de câteva cuvinte odată. Harry s-a ridicat brusc, treaz de-a binelea. — Într-un accident de maşină, a continuat Emma printre lacrimi. Harry a încercat să rămână calm în timp ce o aştepta să-i spună exact ce se întâmplase. — Mergeau împreună la Cambridge. — Mergeau? a repetat Harry. — Sebastian şi Bruno. — Bruno mai trăieşte? — Da, dar e într-un spital în Harlow şi nu sunt siguri că va trece noaptea asta. Harry a aruncat pătura şi şi-a pus picioarele pe covor. Îi era frig şi greaţă. — Voi lua imediat un taxi până la aeroport ca să prind primul zbor spre Londra. — Eu mă duc direct la spital, i-a spus Emma. Nu a mai adăugat nimic altceva şi Harry s-a întrebat dacă nu cumva se întrerupsese convorbirea. Apoi a auzit-o şoptind: — Trebuie ca cineva să identifice cadavrul. Emma a lăsat receptorul jos, dar a mai durat o vreme până ce a avut curajul să se ridice. Până la urmă şi-a croit drum nesigură prin cameră, agăţându-se de mobile, ca un marinar pe furtună. A deschis uşa salonului şi l-a găsit pe Marsden în hol, ţinându-şi capul aplecat. Nu-l mai văzuse pe vechiul lor servitor dând vreun semn de emoţie în faţa unui membru al familiei şi cu greu a recunoscut fiinţa prăpădită care se agăţase de cămin ca să se sprijine; masca lui de calm obişnuită fusese înlocuită de cruda realitate a morţii. — Mabel v-a pregătit bagajele pentru la noapte, doamnă, a mormăit el şi, dacă îmi permiteţi, vă conduc eu la spital. — Mulţumesc, Marsden, eşti foarte amabil, a zis Emma în timp ce el îi deschidea uşa. Marsden a luat-o de braţ şi au coborât treptele către maşină. I-a deschis portiera, ea s-a urcat şi s-a cufundat în tapiţeria din piele, de parcă ar fi fost o bătrână. Marsden a pornit motorul, a trecut în viteza întâi şi a început lungul drum de la Manor House la spitalul Princess Alexandra din Harlow. Emma şi-a dat seama brusc că nu-l sunase pe fratele ei, nici pe sora ei, Grace, ca să-i anunţe ce se întâmplase. Îi va suna pe Grace şi pe Giles diseară, când era mai probabil să fie singuri. Nu era ceva ce ar fi dorit să le împărtăşească în faţa unor străini. Apoi a simţit o durere arzătoare în stomac, de parcă ar fi fost înjunghiată. Cine îi va spune lui Jessica că nu-şi va mai vedea fratele niciodată? Va mai fi ea aceeaşi fetiţă veselă care alerga în jurul lui Seb ca un căţeluş iubitor, dând din coadă cu o adoraţie de nestăpânit? Jessica nu trebuia să audă vestea din gura altcuiva, ceea ce însemna că Emma urma să revină la Manor House cât mai repede posibil. Marsden a tras în faţa benzinăriei locale, unde se ducea de obicei vineri după-masă. Când vânzătorul de la benzinărie a zărit-o pe doamna Clifton pe bancheta din spate a Austin-ului A30 verde şi-a atins borul şepcii. Ea nu l-a observat, iar tânărul s-a întrebat ce greşise. A umplut rezervorul, apoi a ridicat capota ca să verifice nivelul uleiului. După ce a trântit capota la loc, a salutat-o iar, dar Marsden a plecat fără un cuvânt şi fără să-i dea bacşişul obişnuit de şase penny. — Ce i-o fi apucat? a murmurat tânărul, în timp ce maşina dispărea. De îndată ce s-au întors pe drum, Emma a încercat să-şi amintească cuvintele folosite de profesorul de la colegiul Peterhouse când îi dăduse veştile rele. „Îmi pare rău că trebuie să vă spun, doamnă Clifton, că fiul dumneavoastră a fost ucis într-un accident de maşină.” În afara acestei declaraţii seci, domnul Padget nu părea să ştie mare lucru dar, i-a explicat, el nu era decât un mesager. Întrebările se învârteau în mintea Emmei. De ce plecase fiul ei la Cambridge cu maşina, când ea îi cumpărase un bilet de tren doar cu câteva zile înainte? Cine conducea, Sebastian sau Bruno? Merseseră prea repede? Le explodase un cauciuc? Fusese implicată o altă maşină? Atât de multe întrebări, dar ea se îndoia că cineva ştia toate răspunsurile. La câteva minute după ce sunase profesorul, sunase şi poliţia să întrebe dacă domnul Clifton putea să vină la spitalul Princess Alexandra, în Harlow, ca să identifice cadavrul. Emma le-a explicat că soţul ei era la New York, într-un turneu de vânzare a cărţilor. Ea n-ar veni în locul lui, dacă n-ar şti că el nu va ajunge în Londra decât a doua zi.

PROLOG Big Ben a bătut de patru ori. Deşi lordul cancelar era extenuat de întâmplările din acea noapte, organismul îi era invadat de atâta adrenalină încât era incapabil să adoarmă. I-a asigurat pe lorzi că va da verdictul în cazul Barrington contra Clifton şi va decide astfel care dintre tinerii domni va moşteni titlul şi vastele domenii ale familiei. A mai analizat o dată faptele, pentru că bănuia că faptele şi doar faptele îl vor conduce la concluzia finală. Când îşi începuse studiile, cu vreo patruzeci de ani înainte, maestrul său îl sfătuise să-şi lase părerile, sentimentele sau înclinaţiile personale deoparte când va judeca clientul sau cazul adus în faţa lui. Legea nu este pentru cei slabi şi romantici, îi mai explicase el. Totuşi, după ce respectase această mantră timp de patru decenii, lordul cancelar era obligat acum să recunoască faptul că nu mai întâlnise un astfel de caz atât de echilibrat. Şi-ar fi dorit doar ca F. E. Smith să mai trăiască pentru a-i putea cere sfatul. Pe de o parte… cât de mult ura acest clişeu. Pe de o parte, Harry Clifton era născut cu trei săptămâni înaintea celui mai bun prieten al lui, Giles Barrington: fapt. Pe de altă parte, Giles Barrington era fără îndoială fiul legitim al lui sir Hugo Barrington şi al soţiei sale legitime, Elisabeth: fapt. Dar asta nu-l făcea primul născut al lui sir Hugo: fapt, şi exact acesta era punctul relevant al testamentului. Pe de o parte, Maisie Tancock îl născuse pe Harry în cea de-a 28-a zi din luna a noua după ce recunoscuse că avusese o aventură cu sir Hugo Barrington în Weston-super-Mare. Fapt. Pe de altă parte, Maisie Tancock era măritată cu Arthur Clifton când îl născuse pe Harry şi certificatul de naştere declara limpede că Arthur era tatăl de drept al copilului. Fapt. Pe de o parte… gândurile lordului cancelar au revenit la întâmplările din Cameră după ce membrii parlamentului se despărţiseră şi votaseră în cele din urmă dacă Giles Barrington sau Harry Clifton ar trebui să moştenească titlul şi tot ceea ce înseamnă acesta. Şi-a amintit cu exactitate cuvintele aprodului Whip când anunţase rezultatul după ce Camerele se reuniseră. — Pentru, la dreapta, două sute şi şaptezeci şi trei de voturi, contra, la stânga, două sute şi şaptezeci şi trei de voturi. Pe băncile roşii se dezlănţuise iadul. El acceptase că votul egal îi lăsase lui sarcina neplăcută de a decide cine va moşteni titlul familiei Barrington, renumita companie maritimă, precum şi proprietăţile, terenurile şi bunurile. Dacă n-ar fi depins atât de mult viitorul acestor doi tineri de decizia lui. Ar fi trebuit să fie influenţat de faptul că Giles Barrington dorea să moştenească titlul, şi Harry Clifton nu? Nu, nu ar trebui. După cum declarase lordul Preston în discursul lui convingător rostit de pe băncile opoziţiei, aceasta ar fi creat un precedent, chiar dacă ar fi fost convenabil. Pe de altă parte, dacă ar fi decis în favoarea lui Harry… a aţipit în cele din urmă doar ca să fie trezit de o bătaie uşoară în uşă la ora neobişnuit de târzie, şapte. A mormăit şi şi-a ţinut ochii închişi în timp ce număra bătăile Big Ben-ului. Mai avea doar trei ore până la verdict, iar el încă nu se hotărâse. Lordul cancelar a mormăit a doua oară dându-şi picioarele jos, punându-şi papucii şi îndreptându-se spre baie. Chiar în timp ce era în baie, a continuat să se gândească. Fapt. Harry Clifton şi Giles Barrington erau daltonişti amândoi ca sir Hugo. Fapt. Daltonismul poate fi moştenit doar pe linie maternă, deci aceasta nu era decât o coincidenţă şi trebuia înlăturată ca atare. A ieşit din baie, s-a şters şi şi-a pus halatul. Apoi a ieşit din dormitor şi a mers pe covorul gros până în birou. Lordul cancelar a luat un stilou şi a scris numele „Barrington” şi „Clifton” în partea de sus a unei pagini, sub care a continuat cu dovezile pro şi contra pentru fiecare dintre ei. După ce a umplut trei pagini cu scrisul lui elegant, Big Ben a bătut de opt ori. Dar tot nu se lămurise. A lăsat stiloul jos şi a plecat nemulţumit să caute ceva de mâncare. Lordul cancelar a mâncat singur micul dejun în tăcere. A refuzat să se uite la ziarele de dimineaţă care fuseseră aşezate elegant de cealaltă parte a mesei şi nici n-a dat drumul la radio, pentru că nu dorea ca un redactor prost informat să-l influenţeze. Ziarele serioase protestau din cauza încălcării principiului ereditar, dacă lordul cancelar va decide în favoarea lui Harry, în timp ce tabloidele păreau interesate doar dacă Emma se va putea mărita cu bărbatul iubit. Când s-a întors în baie să se spele pe dinţi, balanţa Justiţiei tot nu se înclinase în nicio parte. După ce Big Ben a sunat ora nouă, el a intrat în birou şi s-a mai uitat peste notiţe sperând că balanţa se va înclina în cele din urmă într-o parte sau în alta, dar aceasta refuza să se mişte. S-a mai uitat o dată la ce scrisese când o bătaie în uşă i-a reamintit că, oricât de puternic îşi închipuia că este, tot nu putea opri timpul. A oftat, a rupt cele trei foi din agendă, s-a ridicat şi a continuat să citească în timp ce ieşea din birou şi mergea pe coridor. Când a intrat în dormitor l-a găsit pe East, valetul său, stând la capul patului, aşteptând să îndeplinească ritualul de dimineaţă. East i-a scos cu îndemânare halatul din mătase după care şi-a ajutat stăpânul să-şi pună o cămaşă albă, proaspăt călcată. Apoi, gulerul apretat şi batista brodată. Când lordul cancelar îşi punea pantalonii negri, şi-a dat seama că se mai îngrăşase câteva kilograme de când primise această funcţie. East l-a ajutat după aceea să-şi pună mantia lungă, neagră cu auriu. I-a pus o perucă pe cap, apoi i-a încheiat catarama de la pantofi. Abia după ce lanţul de aur al funcţiei care mai fusese purtat de treizeci şi nouă de lorzi cancelari înaintea lui i-a fost aranjat pe umeri, a devenit imaginea celei mai mari autorităţi din ţară. S-a privit în oglindă şi s-a simţit gata să iasă pe scenă şi să-şi joace rolul în drama în desfăşurare. Păcat doar că nu cunoştea încă replicile. Cronometrarea intrării lordului cancelar şi a ieşirii din turnul de nord al palatului Westminster ar fi impresionat şi un sergent-major. La 9:47 s-a auzit o bătaie şi secretarul său, David Bartholomew, a intrat în cameră. — Bună dimineaţa, sir, a rostit acesta. — Bună dimineaţa, domnule Bartholomew, a răspuns lordul cancelar. — Îmi pare rău că trebuie să vă anunţ, a spus Bartholomew, că lordul Harvey a murit noaptea trecută în ambulanţă, în drum spre spital. Amândoi ştiau că era o minciună. Lordul Harvey – bunicul lui Giles şi al Emmei – se prăbuşise în camera sa, doar la câteva minute după ce sunase clopotul care anunţa începerea votării. Totuşi ambii acceptaseră vechea convenţie: dacă un membru al Camerei Comunelor sau Lorzilor murea în timp ce Parlamentul era în sesiune, ancheta referitoare la cauza morţii trebuia amânată. Pentru a evita această şaradă neplăcută şi inutilă, „mort în drum spre spital” era frazeologia acceptată care acoperea aceste cazuri. Obiceiul data din timpul lui Oliver Cromwell, când membrii Parlamentului aveau voie să poarte săbii în Cameră şi, de câte ori murea cineva, era posibil să fi fost un complot. Lordul cancelar s-a întristat când a auzit de moartea lordului Harvey, un coleg pe care-l plăcuse şi admirase. Şi-ar fi dorit doar ca secretarul său să nu-i fi amintit de una dintre faptele pe care o scrisese sub numele lui Giles Barrington; şi anume că lordul Harvey fusese incapabil să voteze după ce leşinase şi care, dacă ar fi votat, ar fi făcut-o în favoarea lui Giles Barrington, rezolvând astfel problema, iar el ar fi putut să doarmă liniştit în acea noapte. Iar acum se aşteptau ca el să rezolve problema definitiv. Sub numele lui Harry Clifton, scrisese alt fapt. Când se depusese primul recurs în faţa Tribunalului Lorzilor, cu şase luni înainte, votul fusese 4-3 pentru Clifton şi, pentru a cita din testament… titlul şi tot ce cuprinde acesta. O a doua bătaie în uşă şi a apărut purtătorul de trenă, având alt costum gen Gilbert şi Sullivan, un semnal că străvechea ceremonie era gata să înceapă. — Bună dimineaţa, sir. — Bună dimineaţa, domnule Duncan. Când purtătorul de trenă a ridicat poala lungii mantii negre a lordului cancelar, David Bartholomew a înaintat şi a deschis uşa dublă a camerei de ceremonii astfel încât şeful său să poată să-şi înceapă călătoria de şapte minute către Camera Lorzilor. Membrii, mesagerii şi oficialii parlamentului care-şi vedeau de treburile lor matinale s-au dat repede deoparte când l-au văzut pe lordul cancelar apropiindu-se, asigurându-se că înaintarea acestuia către Camera Lorzilor nu era stânjenită. Când trecea pe lângă ei, se aplecau adânc, nu pentru el, ci pentru suveranul pe care-l reprezenta. El a avansat pe covorul roşu cu acelaşi pas ca în fiecare zi în ultimii şase ani ca să intre în Cameră atunci când Big Ben bătea ora zece dimineaţa. Într-o zi obişnuită, iar aceasta nu era o zi obişnuită, ori de câte ori intra în Cameră, ar fi întâlnit câţiva membri care s-ar fi ridicat politicos de pe băncile roşii, i-ar fi făcut o plecăciune şi ar fi rămas în picioare în timp ce episcopul de serviciu ar fi ţinut predica de dimineaţa, după care ar fi început procedurile obişnuite. Dar nu şi astăzi, pentru că multă vreme înainte să ajungă în Cameră, putea auzi murmurul vocilor. Chiar şi lordul cancelar a fost surprins de imaginea care l-a întâmpinat când a intrat în Camera Lorzilor. Băncile roşii erau atât de pline, încât unii membri se aşezaseră pe treptele din faţa tronului, în timp ce alţii stăteau la bara Camerei, incapabili să-şi găsească un loc liber. Singura ocazie în care-şi amintea să se fi întâmplat ceva similar fusese atunci când Maiestatea Sa rostise Discursul Regelui, în care informase membrii ambelor Camere de legislaţia propusă de guvernarea sa pentru a fi aplicată în următoarea sesiune a Parlamentului. Când lordul cancelar a intrat în Cameră, lorzii s-au oprit imediat din vorbă, s-au ridicat ca unul şi s-au aplecat când acesta s-a aşezat în faţa Sacului de Lână. Ofiţerul-senior însărcinat cu aplicarea legii în ţară s-a uitat încetişor prin Cameră şi a fost întâmpinat de privirile mai multor mii de oameni curioşi. Privirea i s-a aţintit în cele din urmă asupra celor trei tineri aşezaţi în capătul îndepărtat al Camerei, chiar sub Galeria Oaspeţilor. Giles Barrington, sora lui, Emma şi Harry Clifton purtau negru în semn de doliu pentru iubitul lor bunic şi, în cazul lui Harry, pentru mentorul şi prietenul său cel mai drag. Se simţea responsabil pentru toţi trei, dându-şi seama că judecata sa le va schimba vieţile. S-a rugat ca această schimbare să fie în bine. Când înalt-reverendul Peter Watts, Episcop de Bristol – cât de potrivit, s-a gândit lordul cancelar – şi-a deschis cartea de rugăciuni, lorzii şi-au aplecat capetele şi nu le-au mai ridicat până ce acesta nu a spus: — În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Cei din adunare şi-au reluat locurile, iar lordul cancelar a rămas singura persoană în picioare. De îndată ce s-au aşezat, lorzii au aşteptat cu nerăbdare să-i audă verdictul. — Lorzii mei, a început el, nu pot pretinde că judecata pe care mi-aţi încredinţat-o s-a dovedit a fi uşoară. Dimpotrivă, mărturisesc că a fost una dintre cele mai grele decizii pe care a trebuit să o iau în lunga mea carieră la bară. Dar Thomas More a fost cel care ne-a amintit că, atunci când îmbraci roba justiţiei, trebuie să fii gata să iei decizii care cu greu îi vor mulţumi pe toţi. Şi într-adevăr, domnii mei, în trei astfel de ocazii din trecut, după ce lordul cancelar şi-a dat verdictul, a fost decapitat a doua zi. Râsetele care au urmat au mai slăbit tensiunea, însă doar pentru un moment. — Totuşi, este datoria mea să vă reamintesc, a continuat el, după ce râsetele s-au oprit, că eu răspund doar în faţa Atotputernicului. Ţinând seama de aceasta, domnilor, în cazul Barrington versus Clifton cu privire la cine este moştenitorul de drept şi să primească titlul, terenurile şi tot ce înseamnă acestea este… Lordul cancelar s-a mai uitat o dată înspre galerie şi a ezitat. Ochii lui s-au oprit asupra celor trei persoane inocente care continuau să-l privească fix. S-a rugat să fie luminat de înţelepciunea lui Solomon, apoi a adăugat: — Ţinând seama de toate faptele, am decis în favoarea lui… Giles Barrington. Un murmur continuu a erupt imediat din partea de jos a Camerei. Ziariştii au părăsit repede galeria presei pentru a comunica editorilor care-i aşteptau că lordul cancelar hotărâse ca principiul ereditar să rămână intact, iar Harry Clifton putea acum să-i ceară Emmei Barrington să-i fie soţie, în timp ce spectatorii din galerie s-au aplecat peste balustrade pentru a vedea cum reacţionează lorzii la această judecată. Dar acesta nu era un meci de fotbal, iar el nu era arbitru. Nu era nevoie să se fluiere pentru că fiecare dintre membrii Camerei Lorzilor va accepta şi asculta de hotărârea lordului cancelar fără murmure sau proteste. În timp ce lordul cancelar aştepta să se facă linişte, s-a uitat iar la cei trei tineri din galerie, care urmau să fie afectaţi cel mai mult de decizia lui, pentru a vedea cum reacţionează. Harry, Emma şi Giles îl priveau cu aceleaşi figuri inexpresive, de parcă nu înţeleseseră încă semnificaţia completă a judecăţii lui. După luni de incertitudine, Giles a simţit o imensă uşurare, cu toate că moartea bunicului său îl lipsise de orice sentiment de victorie. Harry se gândea la un singur lucru pe când o ţinea pe Emma strâns de mână. Acum se putea însura cu femeia iubită. Emma era nesigură. La urma-urmei, lordul cancelar crease alte probleme pentru ei trei şi pe care nu va trebui să le rezolve el. Lordul cancelar şi-a deschis dosarul placat cu aur şi a studiat problemele aflate pe ordinea de zi. O dezbatere referitoare la serviciul naţional de sănătate era al doilea punct de pe agendă. Mai mulţi lorzi plecaseră din Cameră, pentru că situaţia revenise la normal. Lordul cancelar nu avea de gând să admită în faţa nimănui, nici măcar a celui mai de încredere prieten, că-şi schimbase decizia în ultimul moment.

HARRY CLIFTON 1939-1941 1 — Numele meu este HARRY CLIFTON. — Da, sigur, şi eu sunt Babe Ruth, a spus detectivul Kolowski în timp ce-şi aprindea o ţigară. — Nu, a zis Harry, nu înţelegeţi, a fost o greşeală groaznică. Sunt Harry Clifton, un englez din Bristol. Am fost pe acelaşi vas cu Tom Bradshaw. — Păstreaz-o pentru avocatul tău, a spus detectivul, suflând adânc şi umplând mica celulă cu un nor de fum. — Nu am niciun avocat, a protestat Harry. — Dacă aş fi în locul tău, fiule, m-aş gândi că dacă l-aş avea de partea mea pe Sefton Jelks ar fi singura mea speranţă. — Cine este Sefton Jelks? — Poate n-ai auzit de cel mai grozav avocat din New York, a spus detectivul, suflând alt norişor de fum, dar are întâlnire cu tine mâine-dimineaţă, la ora nouă şi Jelks nu iese din biroul lui dacă nu a fost plătit în avans. — Dar… a început Harry, în timp ce Kolowski bătea cu palma în uşa celulei. — Deci, când Jelks apare mâine-dimineaţă, a continuat Kolowski, ignorând întreruperea lui Harry, ar fi bine să te prezinţi cu o poveste mai convingătoare decât cea că au arestat pe cine nu trebuia. I-ai spus ofiţerului de la Imigrări că eşti Tom Bradshaw şi, dacă asta a fost suficient de bine pentru el, va fi suficient şi pentru judecător. Uşa celulei s-a deschis, dar nu înainte ca detectivul să mai scoată un nor de fum care l-a făcut pe Harry să tuşească. Kolowski a ieşit pe coridor fără să mai spună nimic şi a trântit uşa după el. Harry s-a prăbuşit pe priciul fixat de zid şi şi-a rezemat capul pe o pernă tare ca piatra. S-a uitat la tavan şi a început să se gândească cum de ajunsese într-o celulă de închisoare în cealaltă parte a lumii, acuzat de crimă.   ***   Uşa s-a deschis înainte ca lumina dimineţii să-şi croiască drum printre zăbrelele închisorii în celulă. În ciuda orei matinale, Harry era treaz. Un gardian a intrat cu o tavă cu mâncare pe care Armata Salvării n-ar fi dat-o nici măcar unui vagabond lipsit de un sfanţ. După ce a pus tava pe măsuţa din lemn, a plecat fără să spună o vorbă. Harry a luat o înghiţitură de mâncare înainte de a începe să se învârtă prin celulă. Cu fiecare pas, era din ce în ce mai încrezător că, de îndată ce-i va explica domnului Jelks motivul pentru care îşi schimbase numele cu cel al lui Tom Bradshaw, problema va fi rezolvată. Desigur că îl aştepta deportarea în cel mai rău caz, dar cum dorise de la început să se întoarcă în Anglia şi să intre în marină, asta nu-i deranja cu nimic planul iniţial. La ora 8:55 a.m., Harry s-a aşezat pe marginea priciului, aşteptând cu nerăbdare să apară Jelks. Uşa masivă din metal nu s-a deschis până la nouă fără douăsprezece minute. Harry a sărit în sus când un gardian al închisorii s-a dat deoparte ca să-i permită unui bărbat înalt, elegant, cu părul argintiu să intre. Harry s-a gândit că avea cam aceeaşi vârstă cu bunicul lui. Domnul Jelks purta un costum cu vestă dungat, albastru-închis, o cămaşă albă şi o cravată în dungi. Privirea obosită de pe faţa lui dădea de înţeles că nu-l mai mira nimic. — Bună dimineaţa, a zis el, zâmbindu-i uşor lui Harry. Mă cheamă Sefton Jelks. Sunt partener în firma Jelks, Myers şi Abernathy, iar clienţii mei, domnul şi doamna Bradshaw, m-au rugat să vă reprezint la proces. Harry i-a oferit lui Jelks singurul scaun din celulă, de parcă ar fi fost un vechi prieten care venise în vizită la Oxford să bea un ceai cu el. S-a aplecat pe prici şi l-a urmărit pe avocat cum şi-a deschis servieta, şi-a scos o agendă galbenă şi a pus-o pe masă. — Poate ar fi bine pentru început să-mi spuneţi cine sunteţi, pentru că amândoi ştim că nu sunteţi locotenentul Bradshaw. Chiar dacă avocatul a fost surprins de povestea lui Harry, nu a arătat-o. Ţinându-şi capul aplecat, scria întruna în carnet în timp ce Harry îi explica cum ajunsese să-şi petreacă noaptea în închisoare. După ce a terminat, Harry a presupus că problema era rezolvată, pentru că avea un avocat vestit de partea lui – asta până ce a auzit prima întrebare a lui Jelks. — Aţi spus că i-aţi scris mamei dumneavoastră în timp ce eraţi la bordul navei Kansas Star şi i-aţi explicat de ce aţi luat identitatea lui Bradshaw? — Da, domnule. Nu vreau ca mama să sufere fără motiv şi să înţeleagă de ce am luat o astfel de hotărâre drastică. — Da, înţeleg de ce v-aţi gândit că schimbarea identităţii ar putea rezolva toate problemele dumneavoastră actuale, fără să vă daţi seama că veţi fi implicat în altele, mai grave, a spus Jelks. Următoarea lui întrebare l-a surprins pe Harry şi mai mult. Vă amintiţi conţinutul scrisorii? — Desigur. Am scris-o şi am rescris-o de atâtea ori, încât aş putea s-o reproduc aproape cuvânt cu cuvânt. — Atunci permiteţi-mi să vă testez memoria, a spus Jelks şi, fără un alt cuvânt, a rupt o foaie din agendă şi i-a dat-o, împreună cu un stilou, lui Harry. Harry a stat o vreme până ce şi-a amintit cuvintele exact, înainte de a începe să redea scrisoarea:   Draga mea mamă,   Am făcut tot posibilul să primeşti această scrisoare înainte că cineva să-ţi spună că am murit pe mare. După cum se vede din data scrisorii, nu am murit când s-a scufundat Devonian, pe 4 septembrie. De fapt, am fost cules de pe mare de o navă americană şi sunt cât se poate de viu. Totuşi, s-a ivit o ocazie să-mi asum identitatea altcuiva şi am făcut-o sperând că te va elibera şi pe tine şi familia Barrington de multele probleme pe care le-am cauzat fără să vreau de-a lungul anilor. Este important să-ţi dai seama că dragostea mea pentru Emma nu a scăzut deloc, departe de asta. Dar nu am dreptul să mă aştept ca ea să-şi petreacă restul vieţii agăţându-se de speranţa vană că în viitor voi fi capabil să dovedesc că Arthur Clifton şi nu Hugo Barrington a fost tatăl meu. Aşa, ea cel puţin va putea contempla un viitor în care să se lege de un alt bărbat. Îl invidiez pe acel om. Am intenţia să mă întorc în Anglia curând. Dacă vei primi scrisori de la un Tom Bradshaw, să ştii că vor fi de fapt de la mine. Vom lua legătura de îndată ce voi ajunge în Anglia, dar, între timp, trebuie să te rog să păstrezi acest secret la fel de bine cum l-ai păstrat şi pe al tău atâţia ani. Fiul tău iubitor, Harry

MAISIE CLIFTON 1919 PRELUDIU Această povestire n-ar fi fost scrisă niciodată dacă n-aş fi rămas gravidă. Dar fiţi atenţi, întotdeauna plănuisem să-mi pierd virginitatea lângă Weston-super-Mare, doar că nu chiar cu acest bărbat. Arthur Clifton era născut pe aceeaşi stradă cu mine, merseserăm chiar la aceeaşi şcoală, Merrywood Elementary, dar cum eu eram mai mică decât el cu doi ani, el nici măcar nu ştia că existam. Toate fetele din clasa mea erau topite după el şi nu doar pentru că era căpitanul echipei de fotbal. Cu toate că Arthur nu păruse interesat deloc de mine când eram la şcoală, asta s-a schimbat după ce s-a întors de pe Frontul de Vest. Nu sunt sigură că şi-a dat seama cine eram când m-a invitat la dans în acea sâmbătă noaptea la Palais dar, ca să fim drepţi, şi eu m-am uitat de două ori înainte să-l recunosc, pentru că acum avea o mustaţă subţire şi părul lui era lins pe spate ca al lui Ronald Colman. Nu s-a mai uitat la altă fată în noaptea aceea şi, după ce am dansat ultimul vals, mi-am dat seama că nu va mai dura mult până ce mă va cere de nevastă. Arthur m-a ţinut de mână pe când m-a condus înapoi spre casă şi, când am ajuns în faţa casei, a încercat să mă sărute. M-am întors. La urma-urmei, reverendul Watts îmi spusese adesea că trebuia să rămân virgină până la nuntă, şi domnişoara Monday, dirijoarea corului, mă avertizase că bărbaţii voiau doar un singur lucru şi, de îndată ce-l obţineau, îşi pierdeau repede interesul. M-am întrebat adesea dacă domnişoara Monday ne vorbea din experienţa proprie. În sâmbăta următoare, Arthur m-a invitat la cinema s-o văd pe Lillian Gish în Broken Blossoms şi, cu toate că i-am permis să-şi pună mâna pe umărul meu, tot nu l-am lăsat să mă sărute. N-a protestat. Adevărul e că Arthur era cam timid şi nu m-ar fi surprins dacă şi el ar fi fost virgin. După o săptămână, l-am lăsat să mă sărute, dar când a încercat să-şi bage mâna în bluza mea, l-am împins. De fapt, nu l-am lăsat s-o facă până ce nu m-a cerut de nevastă, mi-a cumpărat un inel şi reverendul Watts a citit jurămintele a doua oară. Fratele meu, Stan, mi-a spus că eram ultima fecioară existentă de această parte a râului Avon, cu toate că bănuiesc că majoritatea cuceririlor lui erau închipuite. Totuşi, am decis că venise timpul să-mi pierd virginitatea şi când era un moment mai propice decât la terminarea lucrărilor la Weston-super-Mare, cu bărbatul cu care urma să mă căsătoresc peste câteva săptămâni? Dar, de îndată ce Arthur şi Stan au terminat şmotrul, s-au dus direct la cârciuma cea mai apropiată. Dar eu îmi petrecusem ultima lună aşteptând acest moment, aşa că atunci când am coborât din trăsură, ca o fată bună cum mă credeam, eram pregătită. Mergeam supărată spre ponton când mi-am dat seama că cineva mă urmărea. M-am uitat împrejur şi am fost surprinsă când am văzut cine era, fiul şefului. M-a prins din urmă şi m-a întrebat dacă eram singură. — Da, i-am răspuns, conştientă că Arthur era deja la cea de-a treia halbă. Când mi-a pus mâna pe fund, ar fi trebuit să-l pocnesc, dar, din mai multe motive, n-am făcut-o. Mai întâi m-am gândit la avantajele de a face sex cu cineva pe care era puţin probabil să-l mai întâlnesc. Şi trebuie să recunosc că eram flatată de avansurile lui. Până când Arthur şi Stan ajunseseră probabil la a opta halbă, eram deja instalaţi într-un hotel pe malul mării. Se părea că erau preţuri speciale pentru vizitatorii care nu aveau de gând să rămână peste noapte. El a început să mă sărute chiar înainte de a ajunge la primul etaj şi, când uşa dormitorului s-a închis, mi-a desfăcut repede nasturii bluzei şi a început să mă pipăie pe sâni. Evident că nu o făcea pentru prima oară. De fapt, sunt sigură că nu eram prima fată pe care o agăţase la ieşirea de la serviciu. Altfel cum ar fi ştiut de tariful special? Trebuie să mărturisesc că nu mă aşteptasem să se termine atât de repede. De îndată ce s-a dat jos de pe mine, am dispărut în baie, în timp ce el a rămas pe marginea patului şi şi-a aprins o ţigară. Poate ar fi mai bine a doua oară, m-am gândit eu. Dar când am ieşit, el dispăruse. Trebuie să recunosc că am fost dezamăgită. M-aş fi simţit mai vinovată că nu-i fusesem credincioasă lui Arthur dacă n-ar fi vomitat pe mine pe drumul de întoarcere către Bristol. În ziua următoare, i-am mărturisit mamei ce se întâmplase, fără să-i spun însă cine fusese tipul. La urma-urmei, ea nu-l ştia şi era puţin probabil să-l vadă vreodată. Mama mi-a zis să-mi ţin gura pentru că nu voia să anuleze nunta şi chiar dacă aş fi rămas gravidă, nu şi-ar fi dat nimeni seama, pentru că eu şi Arthur am fi fost deja căsătoriţi până ce ar fi observat cineva. HARRY CLIFTON 1920-1933 1 Mi s-a spus că tata a murit în război. De câte ori am întrebat-o pe mama despre moartea lui, n-a vrut să-mi spună decât că servise în regimentul Royal Gloucestershire şi fusese ucis luptând pe Frontul de Vest doar cu câteva zile înainte de semnarea tratatului de pace cu Germania. Bunica mi-a zis că tata a fost un bărbat curajos şi, când eram singuri în bucătărie îmi arăta medaliile lui. Bunicul rareori îşi spunea părerea despre ceva, dar era şi surd toacă, aşa că poate nici nu auzise ce întrebasem. Singurul alt bărbat pe care mi-l amintesc este unchiul Stan, care stătea în capul mesei la micul dejun. Când pleca dimineaţa, mergeam adesea cu el la docurile oraşului, unde muncea. Fiecare zi petrecută acolo era o aventură. Cargouri venite din ţări îndepărtate îşi descărcau produsele: orez, zahăr, banane, iută şi multe alte lucruri de care nici n-auzisem. După ce calele erau golite, docherii le încărcau cu sare, mere, cositor, chiar şi cărbuni (cei mai puţin îndrăgiţi de mine pentru că dădeau de înţeles ce făcusem toată ziua şi mama se supăra), apoi porneau iar, nu ştiu unde. Întotdeauna am vrut să-l ajut pe unchiul Stan să descarce orice adusese cargoul în dimineaţa respectivă, dar el se mulţumea să râdă şi spunea: — Toate la timpul lor, băiete. Nu era suficient de repede pentru mine şi, fără nicio avertizare, şcoala mi s-a aşezat în drum. Am fost trimis la Merrywood Elementary când aveam şase ani şi mi se părea că e o pierdere de vreme. Ce rost avea să mă duc la şcoală când puteam învăţa tot ce aveam nevoie pe docuri? Nu m-aş fi obosit să mă duc şi a doua zi, dacă mama nu m-ar fi târât până la poarta din faţă, nu m-ar fi lăsat acolo şi nu s-ar fi întors la ora patru să mă ducă acasă. Nu mi-am dat seama că mama avea alte planuri pentru viitorul meu care nu includeau munca pe docuri. De îndată ce mama mă lăsa dimineaţa la şcoală, mă învârteam prin jur până ce dispărea, apoi o ştergeam pe docuri. Mă asiguram că eram înapoi la porţile şcolii când mama se întorcea după-masa să mă ia de acolo. În drum spre casă, inventam tot felul de poveşti, dar n-a durat mult până ce şi-a dat seama că erau doar poveşti. Unul sau doi dintre băieţii de la şcoală se învârteau şi ei pe docuri, dar mă ţineam departe de ei. Erau mai mari şi mai solizi şi aveau obiceiul să mă bată dacă le stăteam în drum. Trebuia să mă uit şi după domnul Haskins, şeful, pentru că atunci când mă descoperea hăimănălind, ca să folosesc cuvântul lui preferat, îmi dădea un şut în fund şi mă ameninţa: — Dacă te mai văz hăimănălind p’acia, băiete, te raportez lu’ directoru’. Din când în când, Haskins era de părere că mă văzuse suficient de des şi mă pâra directorului, care îmi trăgea câteva curele şi mă trimitea în clasă. Învăţătorul meu, domnul Holcombe, nu se supăra dacă nu apăream la ore, dar el era cam molâu. Când mama afla că am chiulit iar, se înfuria şi nu-mi mai dădea o săptămână bani de buzunar. Dar în ciuda pumnului ocazional primit de la câte un băiat mai mare şi a pierderii banilor, tot nu puteam rezista să mă ţin departe de docuri. Mi-am făcut doar un singur prieten pe când „hăimănăleam” prin şantierul naval. Îl chema Moş Jack Tar. Domnul Tar locuia într-un vagon abandonat la capătul magaziilor. Stan îmi spusese să mă feresc de Moş Jack pentru că era un vagabond bătrân, prost şi murdar. Mie nu mi se părea murdar, sigur nu la fel de murdar ca Stan, şi n-a durat mult până ce mi-am dat seama că nu era nici prost. După prânzul cu unchiul Stan, o îmbucătură din sandviciul Marmite, cotorul lui de măr abandonat şi o înghiţitură de bere, mă întorceam la şcoală pentru meciul de fotbal; singura activitate pentru care consideram că merita să mă întorc. La urma-urmei, după ce terminam şcoala voi fi căpitanul echipei Bristol, sau voi construi un vas care va naviga în jurul lumii. Dacă domnul Holcombe tăcea şi dirigintele nu mă pâra directorului, treceau mai multe zile până ce mă prindeau şi, atâta timp cât evitam barjele cu cărbuni şi ajungeam la poarta şcolii înainte de patru după-masa, mama habar n-avea de nimic.   ***   În fiecare sâmbătă, unchiul Stan mă ducea la meciurile echipei Bristol la Ashton Gate. Duminică-dimineaţa, mama mă căra la Biserica Nativităţii, chestie de care nu reuşeam să scap. Când reverendul Watts rostea binecuvântarea finală, alergam până în curtea şcolii să mă alătur colegilor la un joc de fotbal înainte de a mă întoarce acasă la timp pentru prânz. Nu împlinisem şapte ani şi toată lumea care se pricepea la fotbal se lămurise că nu voi intra în echipa şcolii, ce să mai vorbim de căpitănia echipei Bristol. Dar tot atunci am descoperit că Dumnezeu îmi dăduse un mic talent, şi acela nu se afla în picioarele mele. La început nu mi-am dat seama că toţi cei care stăteau în biserică lângă mine duminică-dimineaţa se opreau din cântat de câte ori deschideam eu gura. Nu m-aş mai fi gândit la asta dacă mama nu ar fi sugerat să intru în cor. Am râs dispreţuitor; la urma-urmei corul era pentru fete şi molâi, toţi ştiau asta. Aş fi renunţat de tot la idee dacă reverendul Watts nu mi-ar fi spus că băieţii din cor primeau un penny pentru înmormântări şi doi penny pentru nunţi; prima mea experienţă în mituire. Însă chiar după ce am acceptat cu rea voinţă să dau un test vocal, diavolul s-a decis să-mi pună un obstacol în drum, sub forma domnişoarei Eleanor E. Monday. Nu m-aş fi întâlnit cu domnişoara Monday dacă aceasta n-ar fi fost şefa corului din biserică. Deşi avea doar un metru cincizeci, o sufla vântul, nimeni nu îndrăznea s-o contrazică. Bănuiam că până şi diavolului îi era frică de domnişoara Monday, pentru că reverendului Watts sigur îi era. Am acceptat să dau testul, numai după ce mama mi-a dat alocaţia cu o lună în avans. În următoarea duminică am stat la coadă cu un grup de alţi puşti, aşteptând să fiu chemat. — Întotdeauna vei ajunge la timp pentru repetiţii, a anunţat, uitându-se chiorâş la mine. M-am uitat şi eu obraznic la ea. Nu vei vorbi decât dacă vei fi întrebat. Am reuşit cumva să tac. Şi, în timpul slujbei, te vei concentra tot timpul. Am încuviinţat cu neplăcere. Şi, cel mai important, a declarat ea, punându-şi mâinile pe şolduri, în douăsprezece săptămâni, vei trece un test de scris şi citit, aşa încât să fiu sigură că eşti în stare să te descurci cu un imn nou sau cu un psalm necunoscut. Eram mulţumit că trecusem de prima încercare. Dar, după cum urma să descopăr, domnişoara Eleanor E. Monday, nu renunţa uşor. — Ce ne vei cânta, copile? m-a întrebat ea când a venit în faţa rândului. — Nu am ales nimic, i-am spus eu. Ea a deschis o carte de imnuri, mi-a dat-o şi s-a aşezat la pian. Am zâmbit gândindu-mă că mai aveam timp să ajung şi la repriza a doua a meciului de fotbal din acea zi. Ea a început să cânte o melodie familiară şi, când am văzut-o pe mama holbându-se la mine din primul rând de strane, m-am hotărât să-i dau înainte ca s-o fac fericită. — „Toate lucrurile strălucitoare şi frumoase, toate creaturile mari şi mici. Toate lucrurile înţelepte şi minunate…” Domnişoara Monday a început să zâmbească înainte să ajung la „Domnul Dumnezeu le-a creat pe toate”.[1] — Cum te cheamă, copile? a întrebat ea. — Harry Clifton, domnişoară. — Harry Clifton, vei veni la repetiţiile corului în fiecare luni, miercuri şi vineri la şase fix. Întorcându-se spre băiatul din spatele meu, a zis: — Continuă! I-am promis mamei că voi ajunge la timp la prima repetiţie a corului, deşi ştiam ca va fi ultima, când domnişoara Monday îşi va da seama repede că nu ştiam să scriu sau să citesc. Şi chiar ar fi fost ultima, dacă toţi cei care mă ascultaseră nu-şi dăduseră seama că vocea mea era într-o clasă diferită de a tuturor celorlalţi din cor. De fapt, din momentul în care deschisesem gura, toţi tăcuseră şi privirile de admiraţie, de respect profund, pe care le aşteptasem pe terenul de fotbal, au apărut la biserică. Domnişoara Monday s-a prefăcut că nu observă. După ce ne-a dat drumul, nu m-am dus acasă, ci am fugit la docuri ca să-l întreb pe domnul Tar cum să procedez când eu nu ştiam nici să scriu, nici să citesc. Am ascultat cu atenţie sfatul bătrânului şi m-am întors în clasa domnului Holcombe. Profesorul nu şi-a ascuns mirarea când m-a văzut în primul rând şi a fost chiar şi mai surprins când, pentru prima oară, am fost atent la ora de dimineaţă. Domnul Holcombe a început să mă înveţe alfabetul şi, după câteva zile, puteam să scriu toate cele douăzeci şi şase de litere, chiar dacă nu le scriam întotdeauna în ordinea corectă. Mama m-ar fi ajutat când m-am întors acasă după-masa, dar, ca şi restul familiei, nici ea nu ştia să scrie sau să citească. Unchiul Stan nu ştia decât să-şi mâzgălească semnătura şi, cu toate că ştia diferenţa dintre un pachet de Wils’s Star şi de Wild Woodbines, eram sigur că de fapt nu putea să citească etichetele. În ciuda bombănelilor lui inutile, am început să scriu alfabetul pe orice bucăţică de hârtie pe care o găseam. Unchiul Stan n-a părut să observe că ziarul rupt de la toaletă era plin întotdeauna cu litere. După ce am învăţat bine alfabetul, domnul Holcombe m-a învăţat câteva cuvinte simple: „câine”, „pisică”, „mamă” şi „tată”. Atunci l-am întrebat prima oară de tata, sperând că va fi în stare să-mi spună câte ceva despre el. La urma-urmei, părea să ştie totul. Dar el a părut nedumerit că ştiam atât de puţine despre propriul meu tată. După o săptămână am scris pe tablă primul cuvânt din patru litere, „casă”, apoi din cinci, „carte”, şi din şase, „şcoală”. Până la sfârşitul lunii am fost în stare să scriu prima propoziţie, „Vulpea cu blană maro ţopăie zorită fix chiar peste javra adormită” care, a observat domnul Holcombe, conţinea toate literele din alfabet. Am verificat şi s-a dovedit că avusese dreptate. Până la sfârşitul trimestrului puteam să scriu „imn”, „psalm” şi chiar „binecuvântare”, deşi domnul Holcombe a observat că tot nu pronunţam h-urile când vorbeam. Apoi ne-am despărţit în vacanţă şi am început să mă îngrijorez că nu voi reuşi să trec testul domnişoarei Monday fără ajutorul domnului Holcombe. Şi s-ar fi putut să fie adevărat, dacă Moş Jack nu i-ar fi luat locul.   ***   Vineri-dimineaţa am ajuns cu jumătate de oră mai devreme la repetiţie când am aflat că trebuie să trec al doilea test dacă doream să continui să fiu membru al corului. Am stat liniştit în strană, sperând că domnişoara Monday va alege pe altcineva înaintea mea. Trecusem deja primul test cu ceea ce domnişoara Monday descria ca fiind culorile zburătoare. Ni se ceruse să recităm: „Tatăl Nostru”. Asta nu fusese o problemă pentru mine, pentru că, de când mă ştiam, mama îngenunchea în faţa patului meu în fiecare seară şi repeta cuvintele familiare înainte de a mă înveli. Totuşi, următorul test al domnişoarei Monday urma să fie mult mai greu. De data aceasta, la sfârşitul celei de-a doua luni, ni s-a cerut să recităm cu voce tare un psalm, în faţa restului corului. Am ales Psalmul 121, pe care-l ştiam pe dinafară, pentru că-l cântasem foarte des. Şi-mi voi ridica ochii spre dealuri, de unde-mi vine ajutorul. Puteam doar să sper că ajutorul meu venea de la Domnul. Deşi eram în stare să întorc pagina corectă în cartea cu psalmi, şi ştiam deja să număr până la o sută, mă temeam că domnişoara Monday îşi va da seama că nu puteam urmări fiecare strofă, rând cu rând. Chiar dacă şi-a dat seama, n-a zis nimic, pentru că am rămas în cor încă o lună, în timp ce doi răufăcători – aspru cuvânt, nu că aş fi ştiut ce înseamnă până ce nu l-am întrebat pe domnul Holcombe – au fost trimişi înapoi cu restul congregaţiei. Când mi-a venit rândul la al treilea şi cel din urmă test, eram pregătit. Domnişoara Monday ne-a cerut celor rămaşi să scriem cele Zece Porunci în ordine, fără să ne uităm în Cartea Exodului. Şefa corului s-a făcut că nu observă că pusesem furtul înaintea crimei, nu puteam să scriu corect „adulter” şi, desigur, nu ştiam ce înseamnă. Doar după ce alţi doi răufăcători au fost daţi afară din cor pentru greşeli mai mici, mi-am dat seama că vocea mea era excepţională. În prima duminică a Postului Paştelui, domnişoara Monday a anunţat că alesese trei noi tenori – sau „îngeraşi”, după cum dorea să ne spună reverendul Watts – să se alăture corului, restul fiind respinşi pentru comiterea unor păcate de neiertat cum ar fi vorbitul în timpul predicilor, mestecatul gumei şi, în cazul a doi băieţi, fiind prinşi jucând dame în timpul Nunc Dimittis. În duminica următoare, m-am îmbrăcat într-o robă lungă şi albastră, cu un guler alb, plisat. Doar mie mi s-a permis să port un medalion cu Fecioara Maria, pentru a se vedea că fusesem ales solist. Aş fi purtat cu mândrie medalionul pe drumul spre casă, şi chiar şi la şcoală în dimineaţa următoare, ca să-l arăt colegilor, dacă domnişoara Monday nu mi l-ar fi luat la sfârşitul slujbei. În fiecare duminică eram transportat într-o altă lume, dar mă temeam că această stare de delir nu va dura o eternitate. 2 Când unchiul Stan se scula dimineaţa, reuşea cumva să-i trezească pe toţi ceilalţi. Nimeni nu se plângea, pentru că el era cel care aducea bani în casa şi, oricum, era mai ieftin şi mai sigur decât un ceas deşteptător. Primul zgomot pe care-l auzea Harry era uşa dormitorului trântindu-se. Aceasta era urmată de tropăitul unchiului pe scara de lemn, în jos, şi afară din casă. Apoi se trântea altă uşă când intra în privată. Dacă cineva mai dormea, huruitul apei când unchiul Stan trăgea lanţul, urmat de alte două uşi trântite înainte de întoarcerea lui în dormitor, le amintea tuturor că era timpul să-i pună micul dejun pe tavă când intra în bucătărie. Se spăla şi se bărbierea doar sâmbătă-dimineaţa înainte de a se duce la Palais sau la Odeon. Făcea baie doar de patru ori pe an, sâmbăta. Nimeni nu-l putea acuza pe Stan că risipea banii greu câştigaţi pe săpun. Maisie, mama lui Harry, era următoarea care se scula, sărind din pat după ce se auzea prima uşă trântită. Când Stan ieşea din privată, pe aragaz era vasul cu porridge. Bunica urma curând după aceea şi-şi întâlnea fiica în bucătărie înainte ca Stan să se aşeze în capul mesei. Harry trebuia să coboare la cinci minute după prima uşă trântită dacă dorea să capete micul dejun. Ultimul care sosea în bucătărie era bunicul, care era atât de surd încât reuşea uneori să doarmă în timpul ritualului matinal al lui Stan. Această rutină zilnică din casa Clifton nu varia niciodată. Când ai doar o privată în curte, o chiuvetă şi un prosop, ordinea este o necesitate. Când Harry se spăla pe faţă cu un fir de apă rece, mama lui deja servea micul dejun în bucătărie: două felii subţiri de pâine prăjită cu slănină pentru Stan, şi patru felii subţiri pentru restul familiei, pe care le prăjea doar dacă mai rămâneau cărbuni în sacul aruncat în faţa uşii în fiecare luni. De îndată ce Stan îşi termina porridge-ul, Harry avea voie să lingă vasul. Pe cămin fierbea întotdeauna un ceainic mare cu ceai pe care bunica îl turna în tot felul de căni, printr-o strecurătoare victoriană argintată pe care o moştenise de la mama ei. În timp ce alţi membri ai familiei îşi beau ceaiul neîndulcit – zahărul era doar pentru sărbători – Stan deschidea prima sticlă de bere pe care, de obicei, o termina dintr-o înghiţitură. Se ridica apoi de la masă şi râgâia zgomotos înainte de a-şi lua cutia cu mâncarea de prânz, pe care i-o pregătea bunica în timpul micului dejun: două sandviciuri Marmite, un cârnat, un măr, încă două sticle cu bere şi un pachet cu cinci cuie de coşciug. De îndată ce Stan pleca la docuri, toţi începeau să vorbească în acelaşi timp. Bunica voia să ştie cine vizitase ceainăria la care fiica ei lucra ca ospătăriţă: ce mâncaseră, cu ce erau îmbrăcaţi, unde stăteau; detalii despre meniurile gătite pe o maşină de gătit, într-o cameră luminată cu becuri electrice, din care nu se scurgea ceară, şi despre clienţii care lăsau uneori trei penny bacşiş şi pe care Maisie îi împărţea cu bucătarul. Maisie era mai interesată să afle ce făcuse Harry la şcoală în ziua anterioară. Îi cerea raportul zilnic, care nu o interesa pe bunica, poate pentru că ea nu fusese niciodată la şcoală. Şi nu fusese nici la ceainărie în viaţa ei. Bunicul comenta rar, pentru că, după patru ani de descărcat şi încărcat tunul de artilerie, dimineaţa, la prânz şi noaptea, era aşa de surd încât trebuia să se mulţumească să le vadă cum dau din buze şi să încuviinţeze din când în când. Acest lucru ar fi putut da unui străin impresia că era tâmpit, ceea ce restul familiei ştia că nu era adevărat. Rutina matinală a familiei se schimba doar în weekend. Sâmbăta, Harry îşi urma unchiul afară din bucătărie, mergând întotdeauna cu un pas în urma lui pe când acesta se îndrepta spre docuri. Duminica, mama lui Harry îl însoţea la Biserica Sfintei Naşteri, unde, din al treilea rând de strane, se scălda în gloria solistului corului. Dar astăzi era sâmbătă. În timpul celor douăzeci de minute ale drumului până la doc, Harry nu deschidea niciodată gura dacă nu-l întreba unchiul lui ceva. Ori de câte ori o făcea, revenea la aceeaşi conversaţie pe care o purtaseră cu o sâmbătă în urmă. — Când ai de gând să pleci de la şcoală şi să munceşti şi tu o zi, băiete? Era rafala de deschidere a unchiului Stan. — N-am voie să plec până la paisprezece ani, îi amintea Harry. Aşa e legea. — O lege tâmpită, după mine. Eu am renunţat la şcoală şi munceam deja la docuri la doişpe ani, declara Stan, de parcă Harry nu mai auzise această observaţie profundă şi mai înainte. Harry nu se obosea să-i răspundă, pentru că ştia deja următoarea frază a unchiului său. Şi, mai mult, m-am înrolat în armata lui Kitchener înainte de a împlini şaptesprezece ani. — Povesteşte-mi despre război, unchiule Stan, spunea Harry, ştiind că asta-l va ţine ocupat următoarele sute de metri. — Eu şi taică-tu ne-am înrolat în regimentul Royal Gloucestershire în aceeaşi zi, spunea Stan, atingându-şi şapca de parcă ar fi salutat o amintire îndepărtată. După douăsprezece săptămâni de antrenament la Taunton Barracks, am fost expediaţi la Wipers să ne luptăm cu nemţii. Când am ajuns acolo, ne-am petrecut majoritatea timpului îngropaţi în tranşeele alea pline cu şobolani, aşteptând ca un ofiţer cu nasul pe sus să ne spună că, atunci când suna trompeta, trebuia să sărim din tranşee, trăgând din puşti pe când înaintam spre liniile inamice. Apoi urma o pauză lungă, după care Stan adăuga: Eu am fost dintre cei norocoşi. M-am întors la Blighty în formă şi întreg. Harry ar fi putut cita următoarea propoziţie cuvânt cu cuvânt, dar a tăcut. Nici nu ştii cât de norocos eşti, băiete. Am pierdut doi fraţi, pe unchiul tău Bert şi pe tatăl tău, iar tatăl tău nu a pierdut doar un frate, ci şi pe tatăl lui, celălalt bunic al tău, pe care nu-l ştii. Un bărbat grozav, care putea da duşcă o halbă mai repede decât oricare alt docher pe care-l ştiu. Dacă Stan s-ar fi uitat în jos, ar fi văzut cum băiatul îi mima cuvintele, dar astăzi, spre surprinderea lui Harry, unchiul Stan a adăugat o propoziţie pe care n-o mai auzise înainte. — Şi tatăl tău ar mai trăi şi azi, dacă şefii m-ar fi ascultat. Harry a devenit brusc atent. Moartea tatălui lui fusese întotdeauna subiectul unor conversaţii şoptite. Dar unchiul Stan a tăcut, de parcă-şi dăduse seama că mersese prea departe. Poate săptămâna viitoare, s-a gândit Harry, prinzându-şi unchiul din urmă şi mergând în pas cu el, de parcă erau doi soldaţi în patrulare. — Deci cu cine joacă City astăzi? a întrebat Stan, revenind la scenariu. — Cu Charlton Athletic, a replicat Harry. — O adunătură de cârpaci. — Ne-au făcut praf sezonul trecut, i-a amintit Harry. — Au avut un noroc afurisit, dacă mă întrebi pe mine, a spus Stan şi n-a mai deschis gura. Când au ajuns la intrarea în şantierul naval, Stan a pontat cartela înainte de a se îndrepta spre locul în care lucra cu alţi docheri, dintre care niciunul nu-şi permitea să întârzie un minut. Şomajul era mare şi prea mulţi tineri aşteptau la porţi să le ia locul. Harry nu l-a urmat pe unchiul lui, ştiind că dacă domnul Haskins îl prindea învârtindu-se prin magazii l-ar fi tras de urechi iar unchiul lui i-ar fi dat un şut în fund pentru că-l supărase pe şef. Aşa că a pornit în direcţia opusă. Prima vizită a lui Harry în fiecare sâmbătă-dimineaţa era la Moş Jack Tar, care locuia într-un vagon abandonat la celălalt capăt al docurilor. Nu-i spusese niciodată lui Stan despre aceste vizite pentru că unchiul îi ceruse să-l evite pe bătrân.   [1] Imn anglican din secolul XVIII.