Gerard de Villiers

Capitolul I.           Un Boeing 707 al companiei aeriene TAP, care se pregătea să aterizeze pe aeroportul din Lisabona, trecu cu zgomot pe deasupra autostrăzii din Porto, zburând spre nordul ţării. Era plin în întregime cu refugiaţi din Angola, care soseau câte cinci sute pe zi. Mai mult de două sute cincizeci de mii de albi aşteptau încă în Luanda pentru a fi evacuaţi.           Joe Walker, cu armele la bandulieră, reveni fără să se grăbească pe drumul prăfuit care întâlnea autostrada, de-a lungul zidurilor albe ale cazărmii Primului Regiment de Artilerie Uşoară. Cu blugii peticiţi şi găuriţi în fund, cu ochelarii pătraţi, fumurii, cu lentile groase ca nişte lupe, cu tenul acneic şi tunsoarea ciudată care termina înălţimea-i de 1,95 metri, Joe Walker nu putea trece neobservat. Dar nimic din el nu trăda capitalismul, fapt ce era esenţial în Portugalia, în luna mai 1975, cu atât mai mult cu cât era într-un loc periculos.           Primul „Ralis”, cum era numit, se găsea practic în stare de insurecţie, după lovitura din 25 aprilie 1974. „Soviete” alcătuite din simpli soldaţi înlocuiseră ofiţerii şi nimeni nu ştia cine avea comanda. Cei care se aventurau în interiorul cazărmii, nu ştiau niciodată ce-i aşteaptă.           Joe Walker trecu prin faţa bătrânei sale motociclete, pe care Associated Press i-o punea la dispoziţie, verifică dacă era bine proptită şi luă un film dintr-o sacoşă. Neliniştit, el îşi consultă ceasul. Alfonso şi Guadaloupe trecuseră deja pe sub poarta albă de aproximativ trei sferturi de oră. Cu un mers nepăsător, el se apropie de mulţimea care înconjura intrarea cazărmii.           Sute de tineri, băieţi şi fete, fâlfâiau steaguri roşii, împodobite cu secera şi ciocanul, emblema M. R. P. P.1 unul dintre partidele de stânga, dintre cele mai virulente în noua Portugalie, urlând la intervale regulate sloganuri antifasciste. Era o manifestaţie de susţinere a primului Ralis.           În realitate, constituia o presiune discretă asupra artileriştilor, pentru a-i determina să acţioneze împotriva Consiliului Revoluţiei, considerat prea de dreapta, deşi naţionalizase toate băncile, cenzurase presa şi alungase 60.000 de „bogătaşi” în Brazilia. Dar, pentru unii, nu era destul. În mod public, generalul Otelo de Carvalho se plânsese că nu se împuşca suficient de mult.           Joe Walker se fofilă cu prudenţă printre cei adunaţi şi se apropie de grilajul păzit de doi soldaţi în ţinută de camuflaj, cu automate la umăr. Bărboşi, murdari, cu mărgele multicolore în jurul gâtului, glumeau cu manifestanţii. Cu coada ochiului, Joe inspectă curtea pustie. Manifestanţii aşteptau întoarcerea unei delegaţii purtătoare a dorinţei lor de victorie. Nu departe de intrare, câţiva soldaţi stăteau întinşi pe o automitralieră parcată în curte. Unul cânta la chitară. Nici urmă de Guadaloupe sau Alfonso. Joe Walker trase un scuipat, obicei tipic portughezilor. Era neliniştit. O atmosferă apăsătoare domnea deasupra Lisabonei.           Întreg cartierul de birouri, între Rossio2 şi mare, era întotdeauna la fel de murdar, asudat şi animat, dar zidurile dispăreau sub afişele roşii care anunţau punerea în autogestiune a unei întreprinderi sau proclamau susţinerea diferitelor partide în lupta antifascistă. Afişele M. F. A., Mişcarea Forţelor Armate, erau omniprezente, reprezentând un soldat şi un ţăran sub sloganul: „M. F. A. E O POVO, O POVO E M. F. A”. Nimeni nu mai acorda de mult timp nici o atenţie militarilor în ţinută de camuflaj, care se plimbau pe străzile oraşului, golit de turiştii care fugiseră de revoluţie.           Majoritatea hotelurilor erau pustii. Preţurile crescuseră cu treizeci şi cinci la sută în şase luni, pe când salariul minim era fixat la numai 4.000 escudos3.           Numai soarele, nestingherit, continua să încălzească bătrânele pietre de Casteloni din Săo Jorge, care domina peste străduţele întortocheate din Alfama. Alături de Joe Walker, o fată, unsuroasă ca o măslină, ridică pumnul şi urlă:           — Abacsa o fascismo! 4”           Ea îi zâmbi fotografului. Joe îi întoarse zâmbetul, întrebându-se ce ar face mulţimea dacă ar şti că un agent al C. I. A. asista la zbenguiala lor.           Joe Walker era fotograf şi informator cu jumătate de normă pentru C. I. A. Strecurându-se printre manifestanţi, el obţinea mici informaţii, substanţial plătite de către cei pentru care lucra ca agent de legătură. Câţiva dintre aceştia îi informau pe americani, dar nu doreau să ia un contact direct cu agenţii Companiei, ce-şi avea sediul în Ambasadă.           În Portugalia, C. I. A. s-a lăsat mai întâi surprinsă. De-abia după aceea, ea a început jocul dublu. Tot personalul Ambasadei a fost înlocuit, cel mai vechi funcţionar având doar unsprezece luni la post.           Steve Thomas, noul şef al staţiei Companiei, nu era prea sigur pe poziţie. O simplă surpriză neplăcută era de-ajuns. Şefii lui aflaseră din ziare despre lovitura din 25 aprilie.           Joe Walker rămase pe loc. Un cuplu tocmai ieşea din clădirea principala a cazărmii. Îşi fixă privirea-i de miop pe pletele roşii ale Guadalupei Sanchez. Mersul ei legănat făcea să-i iasă în evidenţă şoldurile impunătoare.           Dar în ochii lui Joe, ea avea mult farmec. Guadaloupe îşi petrecea timpul frecându-se precum o pisică de toţi masculii. Nici măcar aerul colonial şi stilul vagabond al lui Joe nu o descurajau. Într-o seară, în timp ce el dădea un telefon din cabina de mahon şi sticlă de la Gremio Litterario, ea se strecurase încet lângă el, se ghemuise, protejată de peretele de mahon şi îi administrase o felaţie focoasă. Deşi la Gremio Litterario nu se afla nimeni, cu excepţia barmanului, fusese totuşi un gest frumos.           Guadaloupe, ziaristă şomeră, avea întotdeauna un apetit sexual considerabil, iar revoluţia reuşise să i-l sporească. Pe lângă ea, Alfonso, soţul ei, părea caraghios. Fusese totuşi un excelent ziarist, înainte de 25 aprilie.      Joe Walker îşi luă ochii de pe pletele roşii ale femeii pentru a-şi muta privirea pe vesta ei de culoare deschisă. Cuplul traversa curtea cu paşi repezi. Liniştea lui Joe nu dură mult. Un ofiţer tocmai ieşise din cazarmă şi alerga în urma lor. Ei se opriră şi se întoarseră. Ce se întâmpla? Joe ştia că ei luaseră contact cu un informator care trebuia să le furnizeze amănunte despre intenţiile sovieticilor.

Capitolul I.           Luis Miguel Bayamo îşi gară BMW-ul vechi, de culoare cenuşie pe Calle L, în faţa hotelului Habana Libre, pe locul rezervat pentru turistaxis şi trânti portiera fără măcar s-o încuie cu cheia. Deşi purta plăcuţa „particular” a simplilor cetăţeni, toată lumea ştia că cele două antene de pe acoperiş indicau un membru al „G 2”, Serviciul Securităţii Statului, o ramură internă a DGI1.           Şoferii de taxi urmăreau din ochi silueta atletică a cubanezului. El nu era nevoit să se îndoape cu frijoles, fasolea cea de toate zilele a cubanezului din clasa de mijloc, pentru a se îngraşă. Guayabera2 lui lăsă să se ghicească o musculatură puternică şi nişte umeri de docher. Cu mustaţa lui neagră pe oală, înconjurând o gură cu buze groase şi cu chica neagră şi stufoasă, era prototipul însuşi al unui macho latino. Femeia poliţist din Policia Revolucionaria nacional, care păzea intrarea în Habana Libre, îi tăie drumul.           — Companero? A donde vas? 3           Accesul în hotelurile pentru străini era interzis cubanezilor. Luis Miguel Bayamo îşi scoase legitimaţia, care-i acorda o serie de priorităţi şi i-o băgă sub nas.           — Soy trabajando, companera4.           Privirea lui coborî pe pieptul greu, mulat într-o uniformă gri. O faţă frumoasă, cu chipul prelung şi fin, care se înroşi.           — Oh! Disculpame, companero! 5           — Esta bien, esta bien, i se adresă Luis Miguel, mărinimos.           Ca pentru a o da la o parte, îşi lăsă mâna pe şoldul fetei, apăsând uşor carnea elastică. Privirile lor se întâlniră, iar el citi o admiraţie deosebită în ochii întunecaţi ai cubanezei.           — Îţi faci bine treaba, îi spuse el. Spune-mi cum te cheamă, am de gând să-ţi fac un raport bun.           Mâna lui apăsă ceva mai mult şoldul. Ar fi răsturnat-o pe un colţ de birou. În uniformă, ar fi fost mai excitant.           — Doris Velez, companero.           — Hasta luego, Doris! Făcu Bayamo.           Pătrunse în holul mare mereu forfotind de activitate. Majoritatea turiştilor şi a delegaţilor ţineau să tragă la Habana Libre. Fostul Hilton se ruina pe încetul de treizeci de ani încoace, dar încă arăta bine. Tiendas libres pentru turişti, cabaretele lui şi barurile îi asigurau o animaţie permanentă. Luis Miguel Bayamo se apropie de recepţie. Un grup de turişti italieni ascultau cu religiozitate discursul pompos al ghidului lor, în vreme ce nişte irakieni o înconjurau pe o angajată a Cubatur, pipăind-o ca pe un fruct copt. În Cuba, acest gen de manifestări făcea parte din moravurile, mai mult decât libere.           Nici măcar socialismul ştiinţific nu o scosese la capăt cu instinctele sexuale ale cubanezilor, sporite de rom şi de soare.           Luis Miguel Bayamo, reuşi să atragă atenţia amploiatei de la recepţie.           — 2210, por favor.           Tânăra luă cheia cerută şi i-o întinse fără nici un fel de îndoieli. Hotelul găzduia delegaţii din Salvador, Nicaragua, Chili şi nici un cubanez de rând n-ar fi îndrăznit să ceară o cheie. Luis Miguel Bayamo se îndreptă spre ascensor fluierând, într-o dispoziţie de zile mari. După ce-i indică etajul liftierei care conducea cabina, îşi consultă ceasul: 4. Avea înaintea lui două ore bune.           Liftiera grasă îi adresă un zâmbet graţios: ea reperase sub guayabera umflătura pistolului, înfipt după curea.           — Veintidos, companero, anunţă ea.           Luis Miguel se îndepărtă pe coridorul pustiu. Bătu la 2210. Aproape imediat uşa se deschise şi el se strecură în interior.           — Que bola, Guapita? 6           Mâinile enorme ale lui Luis Miguel se împreunară ca nişte gheare în jurul mijlocului fin al tinerei blonde, care-i deschisese. I se umeziseră palmele şi inima începu să-i bată mai puternic. Părul de un blond autentic era strâns într-o coadă de cal, făcând-o să pară sub şaisprezece ani, dar gura mare, ochii migdalaţi care respirau viciu şi sânii ascuţiţi îi trădau senzualitatea. O Lolită tropicală care-i înnebunea pe bărbaţi. Cubanezul îşi coborî mâinile, pipăind crupa nervoasă şi cambrată, apoi pulpele până la marginea rochiei mini.           — Que buena! Murmură el. Vamos a templar! 7           O şi împinse spre pat. Prima dată când o văzuse, cu o lună mai înainte, într-un cabaret din Capri, se dezlănţuise într-un număr afro-cubanez, mimând amorul, în faţa unor turişti canadieni năuciţi, cu privirea ei ciudată de adult pervers şi pântecul care se mişca într-o sarabandă îndrăcită la câţiva metri de el. Îşi jurase s-o aibă. Cel care-l însoţea, unul dintre omologii lui cehi, îl întrebase:           — Cine-i tipa? O cunoşti?           — Nu, dar am să-mi repar greşeala. N-am văzut în viaţa mea o titi8 aşa de excitantă.           Nu-i fusese greu s-o seducă pe Herminia Tamargo. Când o convocase la Direccion de la Seguridad, aflată pe colţ între calle San Miguel şi calle Anita, în cartierul Verdero, ea înţelesese foarte repede care era scopul conversaţiei. Salariată la stat, ca toţi cubanezii, câştiga o sută cincizeci de pesos pe lună, pe care nu izbutea să-i cheltuiască, magazinele din Havana fiind goale. Luis Miguel, în calitatea lui de membru al serviciilor secrete, avea acces la tiendas libres, unde se plătea în dolari şi unde găseai tot ce-ţi poftea inima. Parfumuri franţuzeşti, Cointreau, până la Johnny Walker, magnetoscoape Samsung sau sticle pântecoase de Moet. Comori interzise restului cubanezilor.           Herminia nu considerase indicat să reziste, atunci când Luis Miguel începuse să-i malaxeze sânii.           Gâfâind ca o focă, cubanezul o răsturnase pe birou, iar Herminia îl ajutase discret să-i desfacă pantalonul. Se prăvălise asupra ei ca un bolnav, satisfăcându-se cât ai clipi. Apoi, sătul şi mărinimos, Luis Miguel o întrebase:           — Ce ţi-ar mai place să faci în afară de jinetera9?           — Dansatoare la Tropicana.

Capitolul I.           Sprijinită de imensa cuşcă din sticlă plină cu animale împă-iate care alcătuia barul, Sharnilar Khasani contempla plictisită hărmălaia din jurul ei. Seara „exotică” de la Area, discoteca cea mai nonconformistă şi mai „ermetică” din New York, era înţesată de lume, iar fericiţii aleşi nu mai puteau de bucurie. Din cauza mulţimii compacte, îţi trebuia o grămadă de timp ca să explorezi nenumăratele încăperi şi colţişoare care se în-tindeau pe trei mii de metri pătraţi.           Un negru se ivi din îmbulzeală, cu părul creţ dat cu un fixa-tiv auriu, cu faţa pictată în alb, cu un piton viu încolăcit în ju-rul gâtului ca un fular, şi se opri lângă Sharnilar. O învălui pe tânără cu o privire atât de deşănţată, încât, dacă s-ar fi aflat în-tr-un stat din Sud, ar fi fost linşat.           Toate straiele care mai de care mai ţipătoare ale invitaţilor „la modă” păleau în faţa erotismului ţinutei sale. Special pen-tru această seară îşi confecţionase un fel de sari dintr-o mătase de un albastru electric străveziu, care îi lăsa decoperit un umăr mat, până la înmugurirea sânului, ale cărui pliuri abia ascundeau triunghiul întunecat al pubisului.           Sânii de o duritate ieşită din comun îi întindeau orgolioşi ţe-sătura. Sari-ul avea nenumărate crăpături care, la fiecare miş-care, descoperau puţină piele, sau o coapsă până la lănţişorul de aur care îi susţinea slipul. Astfel îmbrăcată, Sharnilar părea mai mult goală, o goliciune al cărei erotism era sporit de biju-teriile opulente: o brăţară imensă din aur masiv stil „Art Deco” şi nişte cercei somptuoşi cu diamante şi perle.           Ea îl străfulgera cu privirea minunaţilor ei ochi albaştri mig-dalaţi pe negrul cu piton care se amestecă din nou în mulţime. Sharnilar se întoarse atunci către însoţitorul ei, un gen de playboy de un metru nouăzeci, cu figură blazată, îmbrăcat ca de operetă în costumul lui Tarzan, cu şoldurile înfăşurate într-o blană de panteră veritabilă.           — Tony, plecăm?           Tony Abruzzo slobozi un mârâit ambiguu. El organizase această seară special pentru a sărbători încheierea unei tran-zacţii imobiliare care îi adusese pe hârtie douăzeci şi cinci de milioane de dolari. Sharnilar acceptase invitaţia mai mult ca să alunge singurătatea în care se cufundase timp de cincispre-zece zile, decât de dragul iniţiatorului. Acesta îi aruncă o pri-vire mâhnită:           — Nu încă, dulceaţă! Nu îţi place?           — Ba da, ba da, spuse din politeţe Sharnilar.           Îşi spuse că Tony Abruzzo îşi pierduse şi ultima şansă de a ajunge în patul ei. Ce dobitoc! Ochii de un albastru-cobalt, mari şi alungiţi ca ai unei căprioare, se întunecară şi mai tare şi îşi aranjă cocul în care îşi strânsese părul des şi negru ca pa-na corbului. Muzica asurzitoare împiedica orice discuţie, lu-cru ce îi făcea pe invitaţi să bea ca nişte sparţi, plimbându-se dintr-un salon în altul ca să descopere spectacolele animate de câţiva figuranţi înconjuraţi de decoruri incredibile. Area nu era chiar o discotecă oarecare. În fiecare lună, decorul era refă-cut în întregime. Era formată dintr-un labirint de săli de toate mărimile, creaţia unui decorator nebun, un teatru permanent bazat pe improvizaţii, pe care tot New York-ul îl frecventa, de la celebrităţi la necunoscuţi ale căror mutre îi plăceau lui Charlie, portarul, la alegere, care consimţea să-i uşureze cu această ocazie de cincisprezece dolari taxa de intrare.           Sharnilar îşi plimbă privirea de jur-împrejur. Puţin mai de-parte, un bărbos blond îmbrăcat în uniforma neagră a ofiţeri-lor SS bea bere direct din sticlă, extaziindu-se într-un colţ al barului care imita un bordel din Manila. Chiar de la începutul petrecerii, o blondă aşezată pe tejghea îşi punea picior peste picior, încălţată cu ciorapi din plasă. SS-istul bărbos o zări pe Sharnilar şi profilul sânului admirabil şi uită să mai ia sticla de la gură, berea scurgându-i-se pe gulerul cămăşii.           Blazată, tânăra femeie abia schiţă un zâmbet, apoi întoarse capul în altă parte şi îl descoperi pe Andy Wahrol, care înain-ta ţanţoş ca o fantomă, nevăzând pe nimeni, protejat de oche-larii cu ramă albă şi cu ciudatul său smoc în două culori. Mâ-na cu o manichiură impecabilă a lui Tony se strecură pe sub sari şi îi cuprinse un sân.           — Dumnezeule! Ai nişte sâni extraordinari, mormăi iniţiato-rul.           — Nu eşti primul bărbat care mi-o spune, făcu Sharnilar.           Era călduroasă ca un aisberg. Sutienul era o piesă necunos-cută în garderoba tinerei. Sânii păreau ai unei tete de şaispre-zece ani, fermi şi duri, în comparaţie cu gura moale şi senzua-lă.           Cântăreaţa Grace Jones trecu pe lângă ei ca o hetairă, îmbră-cată cu o ţinută ciudată din piele albastră, alcătuită dintr-o sa-lopetă evazată din dreptul şoldurilor. Părul tuns drept era as-cuns sub o caschetă galbenă ca a taximetriştilor new-yorkezi. Iar cavalerul care o însoţea nu avea nevoie nici el de altă de-ghizare, căci era extrem de exotic cu pletele lungi şi creţe de negru „rasta” şi chipul parcă venit direct din epoca de piatră. Perechea fu repede înghiţită de mulţimea din sala mare în ca-re se înghesuiau vreo trei sute de persoane.           Sharnilar zări brusc în mulţime un blond frumos cu ţinută atletică, îmbrăcat în întregime în piele, cu ochelari de soare, cu mănuşi cu ţinte stil „Mad Max”, şi nişte pantaloni foarte mula-ţi. O zări şi el pe Sharnilar şi îi făcu vesel cu mâna.           — Sharnie!           Tinerei îi trebuiră câteva secunde bune ca să-l recunoască pe Mark, un manechin al lui Alleen Ford. Îl cunoscuse la Regine şi la Club A. Era un exemplar superb. Într-o seară, puţin lipsi-se să se ducă cu el. Se apropie de ea şi o strânse în braţe cu pu-tere.           — Dumnezeule, eşti a naibii de sexy!      Tony Abruzzo îi aruncă o privire dojenitoare şi se cufundă iarăşi în gândurile lui obişnuite. Contactul cu pielea neagră îi provocă lui Sharnilar furnicături până în vârful degetelor.

CAPITOLUL I.           Stephan Martigny alergă până la vechea maşină Alfa 33 albă, parcată în faţă la II Torrione, turnul rotund ce datează din secolul al XV-lea şi adăposteşte IOR1, banca Vaticanului, situată exact lângă cele trei corpuri paralele unde îşi adăposteau Gărzile elveţiene ofiţerii. Îşi oprea maşina lângă zidurile groase construite din pietre cu şanţuri între ele, ca şi ceilalţi ofiţeri din Garda elveţiană care posedau un vehicul. Când se urcă la volan, era atât de nervos, încât fu nevoit să răsucească de trei ori cheia în contact până să pornească motorul. După ce dădu înapoi, intră pe aleea ce cobora în pantă lină şi ducea la Poarta Sfânta Ana, singura intrare în Vatican care rămânea deschisă în permanenţă şi al cărei grilaj era încadrat de nişte coloane severe, deasupra cărora străjuiau doi vulturi, mai degrabă războinici decât pioşi. Pe obrajii tânărului ofiţer elveţian curgeau lacrimi, iar mâinile îi tremurau pe volan. Nu răspunse nici la salutul colegului său în uniformă albastră, cu o beretă imensă pe cap, care nu îi lăsa pe vizitatorii sosiţi incognito să se aventureze în interiorul sediului Sfântului Scaun.           Semaforul din faţa porţii avea culoarea roşie, deci ieşirea era interzisă, însă Stephan Martigny îl ocoli şi viră la stânga pe Via di Porta Angelica, mergând de-a lungul zidurilor Vaticanului pe sensul unic, până în Piazza del Risorgimento.           Trecuse puţin de ora şapte şi jumătate seara, iar în Borgo2 circulaţia era intensă din cauza autocarelor pline cu turişti istoviţi şi maşinilor particulare. Stephan Martigny se strecura cum putea printre maşini cu fălcile încleştate, fără să se sinchisească de claxoanele celorlalţi şoferi enervaţi. Şi, cu toate acestea, la Roma şoferii erau mai degrabă „cumsecade”, închizând ochii la manevrele cele mai neaşteptate, iar stopurile păreau mai puţin severe. În acest carusel infernal, numai vehiculele cu două roţi se strecurau mai uşor.           Ajuns în fine în Piazza del Risorgimento, tânărul ofiţer coborî apoi pe Via Crescenzio până în Piazza San Giovanni di Malva şi se pomeni pe malul Tibrului. Aici traficul era mai lejer.           Viră la dreapta şi merse astfel pe Lungotevere până la podul Sisto, apoi se pierdu în labirintul de străduţe fără trotuare din Trastevere, cel mai vechi cartier al Romei, situat la sud de Vatican. Găsi ca prin minune un loc de parcare în Piazza San Giovanni di Malva, apoi străbătu pe jos Via Benedetta până ajunse la intersecţia cu Vicolo del Bologne, o străduţă şi mai îngustă. Clădirea de la numărul 61 era ca un fel de plombă lipită de casa de alături, ca un neg, micuţă, cu un singur etaj, deservită de o singură uşă din lemn maroniu, cu trei trepte la intrare. Numai încuietorile şi interfonul erau moderne. Stephan Martigny apăsă pe butonul soneriei şi, îndată ce i se răspunse, zise cu voce grăbită:           — Eu sunt!           Zăvorul se declanşă, el împinse uşa, intră şi urcă zorit cele patru trepte ale scării drepte. La cei douăzeci şi trei de ani ai săi, cu statura lui atletică, se simţea-mereu în formă.           O tânără superbă într-o rochie neagră mulată, foarte mătăsoasă, care îi dezgolea un umăr, cu o crăpătură foarte adâncă pe coapsa stângă, îl aştepta în capul scării cu un pahar în mână. Părul acaju îi curgea în valuri peste umeri şi contrasta puternic cu ochii uimitor de albaştri.           Era desculţă, iar lacul de pe unghii semăna cu gura cărnoasă din care îţi venea să muşti. Stephan Martigny se opri în faţa ei gâfâind. Ea îşi descoperi dinţii regulaţi într-un zâmbet devastator.           — Nu îmi spui bună ziua? îl întrebă ea cu un glas dulce.           Stephan o strânse cu stângăcie în braţe, strivindu-i buzele cu gura lui. Ca să-i facă pe plac fiindcă îl întâmpinase în picioarele goale findcă Dacă şi-ar fi pus pantofi, ar fi fost cu un cap mai înalt decât el, iar acest lucru l-ar fi jignit. Ea avea un metru optzeci şi cinci.           Îmbrăţişarea lor se prelungi, iar Stephan Martigny simţi corpul tinerei presându-se de al lui. Timp de câteva clipe, se simţi în al nouălea cer. Muzica sălbatică şi divină, ce compunea Misa Criola şi care se auzea în difuzoarele ascunse privirii, părea să neutralizeze latura păgână a îmbrăţişării lor. În mintea lui Stephan, această linişte dură foarte puţin. În ciuda chemării ‚mute a trupului lipit de el şi gurii care i-o strivea pe a lui, întreaga frustrare şi furie izbucniră la suprafaţă. El o împinse strângând-o de şolduri.           — Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea imediat.           Simţind un nod în gât, Stephan Martigny clătină din cap, dar nu reuşi să răspundă. Era pentru prima oară când se simţea ca un băieţel în faţa acestei femei de care era îndrăgostit lulea. O întâlnise cu cinci luni în urmă. Fiind de gardă la Poarta Sfânta Ana, o zărise străbătând grilajul ce dădea în Via di Porta Angelica şi îndreptându-se brusc spre el. Era frig şi ea se îmbrăcase într-o haină de blană din care se vedeau doar bogăţia de păr acaju şi superbii ochi de peruzea.      Cu bereta lui imensă şi cu uniforma albastră, Stephan Martigny se simţea puţin cam ridicol. Dar era bucuros că nu îmbrăcase uniforma de gală, cu coiful său cu o egretă roşie, cu platoşă şi cu spadă pe deasupra! Această ţinută, adaptată perfect secolului al XV-lea, evoca mai degrabă un costum de teatru de la sfârşitul secolului XX. Slavă Domnului că ofiţerii din Garda elveţiană purtau această uniformă doar la ocazii festive… În cea mai mare parte a timpului, treaba lor era să păzească cele şase porţi ale Vaticanului şi pe cele de la apartamentele papei, în schimburi care ajungeau uneori şi la şaptezeci de ore pe săptămână.

Capitolul I.           Flăcările sondelor „off shore”1 scânteiau ca nişte stele îndepărtate şi roşiatice. În largul limbii de pământ botezată „Cote Sauvage”2 ce marchează limita vestică a oraşului Pointe-Noire. În ciuda numelui său, această peninsulă de nisip cenuşiu nu prezenta nici un relief specific.           Totul părea mohorât, jar noaptea, singura distracţie era să urmăreşti numărul infinit de licurici artificiali ce străpungeau întunericul. Atlanticul, dintre Libreville şi Gabon, la nord şi enclava Cabinda. Situată la sud, era presărat cu aceste lipitori de oţel care pompau aurul negru douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.           Issam Hadjez opri maşina la marginea plajei pustii, coborî şi, fără să arunce vreo privire acestui peisaj, se întoarse spre vehicul şi strigă agasat:           — Eugenie! Vii odată?           Eugenie Kangou se răsuci cu o încetineală voită, desfăcându-şi picioarele lungi de culoarea cafelei cu lapte până la nivelul coapselor, acoperite cu o rochie extrem de scurtă, cam de aceeaşi culoare cu pielea sa şi mulată ca o mănuşă. Odată ridicată în picioare, cu un gest obişnuit, ea se aplecă înainte trăgând de rochie pentru a o lungi puţin, săltându-şi în acelaşi timp fundul şi întinzând strech-ul peste sânii încântători. Contrar majorităţii africancelor, Eugenie Kangou avea un piept provocator pe care şi-l afişa cu mândrie prin toate barurile din Pointe-Noire. Cu părul ei scurt şi creţ, tuns franţuzeşte, semăna puţin cu Grace Jones, ceea ce o făcea cea mai căutată curvă din tot vestul ţării.           Trupul cărnos putea fi admirat după-amiaza la marginea piscinei hotelului Zamba, unde rar se întâmpla ca un „expatriat”, un nou-venit în oraş, să nu calce. În picioare orice risc de a lua SIDA pentru un moment plăcut între coapsele ei în formă de fus. Ea făcu câţiva paşi stângaci cu escarpenii foarte înalţi, bocănind pe trotuarul desfundat. Cum ajunse în dreptul lui Issam Hadjez, libanezul îi mângâie fundul, vârându-i rochia între fese şi o împinse cu viclenie spre plaja întinsă, pustie la acea oră târzie.           Ea se eliberă printr-o smucitură şi spuse ironic:           — Credeam că mergem la tine…           Issam Hadjez locuia puţin mai departe, într-una din locuinţele somptuoase care mărginesc „Cote Sauvage”, în faţa plajei.           — Încetează cu prostiile! replică el fără a se înfuria. Vino!           Eugenie fixa linia albă a valurilor Atlanticului de dincolo de nisip, ce se spărgeau într-un vuiet surd şi spuse mormăind:           — Nu îmi place nisipul că după aia îmi intră peste tot…           Issam Hadjez simţi că-i sare ţandăra. O dusese să cineze la „La Pizzeria”, restaurantul elegant din Pointe-Noire, rezervat practic „expatriaţilor”, unde numai chelnerii erau negri. În plus, el se pregătea să-i dea cu generozitate zece mii de franci pentru viitoarea ei prestaţie; deci nu era de refuzat.           Libanezul era prea bine văzut în Pointe-Noire ca să meargă într-un hotel cu Eugenie; şi apoi poftele lui erau modeste. Era genul care putea fi satisfăcut în câteva minute. Gustase deja din nurii lui Eugenie şi o făcea cu regularitate.           Pe deasupra, nu voia să se întoarcă acasă prea târziu ca să nu îşi neliniştească soţia. Îi strânse furios braţul negresei.           — Ce zici, o facem pe capotă?           — Nu! Şi nici pe plajă nu vreau să merg. Vino pe dig, spuse Eugenie. Ceea ce numea ea dig era, de fapt, o construcţie lungă, metalică ce începea puţin mai departe de sosea, trecând peste plajă şi înaintând cu mai multe sute de metri în mijlocul Atlanticului, terminată cu un grup de materiale. De fapt, era o jetelă pentru încărcarea fosfatului, dezafectata de la inundarea minei, un colţ liniştit pentru îndrăgostiţi.           Fără să aştepte răspunsul clientului său, Eugenie Kangou se îndreptă spre dig, legănându-şi leneş fundul obraznic sub nasul libanezului, fiind sigură că el o va urma ca o pilitură de fier e atrasă de magnet.           Cele două lanţuri groase de aur ce împodobeau pieptul lui Issam Hadjez zăngăniră încetişor atunci când o apucă din nou pe negresă şi îi puse o mână posesivă pe fese, salivând dinainte. O sută de metri mai departe, o luară pe una din scările ruginite ce permitea accesul la dig. Zece metri mai sus, vântul de mare făcea atmosfera mai răcoroasă. Eugenie pocni cu tocurile pe plăcile de metal, îndepărtându-se spre capătul unde se-nălţau macaralele nemişcate care abia se vedeau în penumbră. În afară de pocniturile tocurilor lui Eugenie, spargerea valurilor de stâlpii ruginiţi era singurul zgomot din împrejurimi.           — Hei! Doar nu o să mergem până la capăt!           Issam Hadjez gâfâia urmând paşii întinşi ai lui Eugenie Kangou. Mai mic decât ea şi bine îmbrăcat, îşi reducea de obicei eforturile fizice la strictul necesar. O prinse din nou pe negresă şi o înghesui în balustrada, metalică, strecurând rapid o mână pofticioasă sub rochie; cu cealaltă, îi ciupea, prin îmbrăcăminte, sfârcurile sânilor, ajungând cu vârful capului pleşuv până la bărbia lui Eugenie. Foarte repede, începu să sufle ca un taur în călduri. Sub rochia de strech, Eugenie Kangou nu purta decât un slip cu şnur minuscul ce îi dezvelea în întregime fundul ţeapăn cu o arcuitură obraznică.           Issam Hadjez vârî ambele mâini sub rochie şi începu să-i frământe sânii ca nişte globuri, gâfâind de excitaţie. Eugenie nu se sinchisea şi, cu braţele pe lângă corp, privea nedesluşit flăcările ce ardeau la orizont. Brusc; Hadjez, o dezlipi de balustradă, o răsuci şi se întoarse el cu spatele spre plajă.           — E rândul tău! spuse el cu repeziciune.      În relaţia cu el, ea cunoştea lecţia foarte bine: cu o mişcare rapidă îi trase fermoarul, pantalonilor şi sexul deja sculat ţâşni afară. Aşezată pe vine şi-l vârî în gură. Lui Issam Hadjez îi scăpă un oftat plin de plăcere. Eugenie Kangou nu îi lua banii degeaba… Bine proptit de balustradă, libanezul privea capul cu părul scurt şi creţ ce urca şi cobora de-a lungul pântecelui său, părându-i-se că sexul îi este închis într-o teacă delicioasă şi fierbinte. Animată de o limbă abilă şi neobosită! Asta da viaţă! El îşi lipi palmele de pieptul negresei, apoi îi apucă sfârcurile întărite şi groase ca nişte creioane şi le răsuci între degete.

(SAS contra CIA)                 Capitolul I.           Aerul era sufocant din cauza kerosenului ars. Deşi era aproape unu noaptea, cimentul terenului era încă impregnat de căldură. Micile luminiţe albastre care jalonau pista de zbor reuşeau să dea ansamblului un vag aer modern.           Malko Linge surâse maliţios, fără să fie văzut de nimeni, observând că fiecare bec electric era dublat de o lampă cu gaz. Electricitatea era extrem de capricioasă la Teheran.           Uriaşul DE 8 se aşezase pe pistă aproape de clădirea aeroportului. Nu se vedeau prea multe avioane: un Boeing de la Air India, un Coronado al S. A. S. şi câteva vechituri de Dakota care aparţineau unor companii orientale, cărora le era jenă să-şi afişeze numele pe fuselajul aparatelor.           Docili, pasagerii se luaseră după stewardesa dolofană şi negricioasă.           Malko privi în jurul lui. Nu-l aştepta nimeni. Altfel, s-ar fi aflat la faţa locului.           Nu vedea decât doi hamali persani, zdrenţăroşi, zăcând pe treptele aeroportului.           Terasa era pustie, iar pendula arăta unu şi zece.           Malko suspină, gândindu-se că la New York nu era decât ora patru şi jumătate şi trebuia să fie mult mai bine în căsuţa lui din Pughkeepsie, decât pe tărâmul acela pustiu unde avea impresia că respiră vapori de petrol.           Pasagerii se aliniaseră cuminţi în faţa celor două ghişee, în spatele geamurilor, funcţionarii adormiţi şi neraşi îşi treceau din mână în mână, cu aere misterioase, paşapoartele străine.           Datorită paşaportului diplomatic, Malko fu scutit de vamă. Un iranian mărunţel, numai dinţi strălucitori şi mustaţă, se sperie de-a binelea când îi citi titlurile. Însă nu îndrăzni să întrebe ce însemna S. A. S. Dar era clar că murea de nerăbdare să afle.           De altfel nu era primul ins intrigat de cele trei litere!           Ele însemnau, pur şi simplu, „Alteţa Sa Serenisimă”.           În ciuda paşaportului său diplomatic american, prinţul Malko Linge, de origine austriacă, avea tot dreptul la acest titlu. Şi, trebuie să spunem că ţinea nespus de mult la el.           Tot atât de mult, se ataşase de castelul pe care îl deţinea în Austria şi unde se hotărâse să-şi petreacă zilele bătrâneţii, sigur, numai după ce vor fi fost terminate lucrările foarte delicate de restaurare, pentru care se străduia să asigure banii necesari, transpirând în solda guvernului american. Pentru că nu era decât un soi de funcţionar al C. I. A.1, binecunoscuta organizaţie a contraspionajului american.           Colegii lui, ca toţi americanii, erau extrem de impresionaţi de titlul său. Numai că li se părea puţin cam lung. Să-l fi strigat „Linge”, pur şi simplu, ar fi fost lipsit de gust.           Aşa că „S. A. S.” reuşea să exprime concizie şi respect în acelaşi timp.           — Doriţi o maşină? Îi propuse politicos funcţionarul.           — Nu, mulţumesc, o să iau un taxi.           Ştia că într-o asemenea ţară trebuie să ai îndoieli serioase în faţa oamenilor prea serviabili.           Malko privi în jurul lui. Se afla în sala vămii, printre primii sosiţi unde, dincolo de un perete de sticlă, vreo cincizeci de iranieni se străduiau să distingă chipurile noilor veniţi.           Expresiile lor, trecând de la curiozitate la încântare, îl făcură pe Malko să se simtă ca într-un incubator.           Aşteptând să-i sosească valizele, merse să schimbe o sută de dolari la un oficiu al Băncii Melli.           Funcţionarul îi înmână un teanc de riali. Malko îi numără. Lipseau câteva. Întinse mâna fără să spună nimic.           Funcţionarul, dezgustat, deschise sertarul şi îi restitui cele două bancnote pe care le extrăsese din teanc înainte de a i-l întinde. O dată din două îi reuşea figura, datorită naivităţii călătorilor care mizau pe cinstea lui şi a băncii.           Asta este, fata cea mare nu va primi un cadou.           Valizele sosiseră. Un vameş burtos le lipi o etichetă şi îi surâse lui Malko. Înţelegător, acesta îi întinse 5 riali.           Şi totuşi nu se vedea nimeni prin preajmă, cu toate că Schalberg aflase că Malko soseşte.           Iar avionul nu întârziase.           Malko strânse mai temeinic în palmă mânerul servietei negre ca şi când cineva ar fi putut zări ceva prin pereţii de piele. Se gândise chiar, o clipă, să şi-o lege cu un lănţişor de încheietura mâinii, dar s-ar fi simţit ridicol.           Un hamal în zdrenţe îi luă valizele. Malko îl urmă după un moment de sufocare. Deşi se aflau la 1500 de metri altitudine, căldura era teribilă.           Teheranul, în iunie, se transforma în rug încins. Simţea deja sudoarea alunecându-i pe spate. Costumul lui de alpaca neagră era şifonat, fapt ce îl enerva îngrozitor, pentru că nu suporta ţinuta neglijentă.           Strecurându-şi mâna sub haină, deplasă uşor crosa pistolului extraplat pe care îl avea la centură. Astfel era invizibil, dar căldura îl făcea să i se lipească de piele, producându-i o senzaţie neplăcută. Şi aşa mai făcuse o concesie celor care îl plăteau. Pentru că el, personal, avea oroare de arme.           Ezită pe trotuar, în faţa aeroportului. Observase un bar la primul etaj, dar ar fi trebuit să urce scările de marmură şi i se părea foarte departe. Se hotărî să meargă la hotel. Cel puţin acolo, trebuia să existe un seif. După care, îi rămânea o mulţime de timp să bea votcă-citron din plin.           — V-aţi rătăcit?

Capitolul I.           Un val de căldură îl copleşi pe Malko, învăluindu-l într-o toropeală dulce, îndată ce ieşi din cursa Air France 747. Mirosul pătrunzător îi gâdilă nările; un amestec ciudat între uleiul de motor, miresmele junglei din apropiere, parfumul greoi al florilor tropicale şi mirosul înţepător al orezăriilor. Era izul tulburător şi de neuitat al Asiei.           În spatele aerogării din Don Muang, linia întunecată a vegetaţiei thailandeze, învăluită într-un halou de căldură, se oglindea în orezăriile ce mărgineau şoseaua rectilinie a oraşului. Pădurea se întindea cât cuprindeai cu ochii, colorată într-un verde închis, specific tropical.           Datorită avioanelor cu reacţie, Asia se afla doar la câteva ore de Europa, cursele aeriene având un confort pe care generaţia precedentă nu ar fi îndrăznit nici să-l viseze. Îmbrăcat într-un costum alb din in, puţin şifonat din cauza călătoriei, Malko traversă pasarela. O stewardesă thailandeză încântătoare, mică de statură i se adresă cu o voce de iepuraş:           — Tranzit sau Bangkok?           — Bangkok.           Tânăra îi arătă un minibus climatizat, rezervat călătorilor de la clasa întâi. Numai patru din pasagerii acestei clase coborâră pentru Bangkok. Un cuplu simpatic de bătrânei ce mâncaseră tot timpul caviar şi pateu de ficat de la începutul călătoriei, ca apoi să se îmbibe vârtos cu şampanie, un om de afaceri german, posac şi agentul CIA, Malko Linge.           Aeroportul din Don Muang se modernizase. Însă aceeaşi mulţime pestriţă forfotea, ca de obicei.           Malko trecu repede de ghişeul „Imigrări”, apoi traversă sala de unde se recuperau bagajele, îndreptându-se spre ieşire. Un vameş thailandez îi aruncă o privire mirată.           — No lagguage? 1           — Lagguage lost2, răspunse agentul cu un surâs dezarmant.           Omilii dădu din cap, cu un aer compătimitor. De fapt, puţin îi păsa. Agentul străbătu mulţimea strânsă aproape de ieşire, îndreptându-se spre ghişeul de unde se cumpărau bilete de taxi pentru Bangkok. Un bărbat tânăr, cu părul creţ, cu ochii uimitor de albaştri observa călătorii. Îndată ce-l zări, făcu un pas în întâmpinare.           — Malko Linge?           — Aţi ghicit, veni răspunsul însoţit de o caldă strângere de mână.           — William Carter. Spuneţi-mi Bill. Wellcome to Bangkok. Aveţi recipisele pentru bagaje?           — Iată-le.           Americanul se întoarse spre un tânăr thailandez şi i le întinse. Băiatul se pierdu imediat în mulţime.           — Aţi călătorit bine?           — Excelent! Locurile din Air France sunt modernizate şi se poate dormi ca într-o cuşetă. Ca să nu mai vorbesc despre mâncare… şi vinuri. Adorabile!           — Ah, mă faceţi să visez, suspină tânărul. La Manila, totul este mizerabil…           William Carter era şeful de staţie CIA de la Manila. Un veteran al Vietnamului şi al Asiei. Cu un gest simplu îi îndepărtă pe şoferii de taxi care-i asaltaseră şi îşi privi ceasul.           — Avem destul de puţin timp la dispoziţie. Cursa îşi reia zborul peste patruzeci de minute. Daţi-mi voie să vi-l prezint pe maiorul Ayutiya.           Un bărbat de statura unui băieţandru, cu figură inteligentă îşi făcu apariţia alături de cei doi şi îi strânse îndelung mâna lui Malko. Imediat, William Carter adăugă cu subînţeles:           — Fără ajutorul maiorului Ayutiya, mica noastră plimbare ar fi fost imposibil de făcut. Să mergem!           Din nou, un val de căldură îi izbi drept în faţă. William Carter se opri şi scoase din buzunar un carnet verde pe care i-l întinse lui Malko, sub privirea indiferentă a ofiţerului. Era un document german.           — Iată paşaportul dumneavoastră. Vă numiţi Hans Vogel. Naţionalitate germană. Fost legionar. Făcut prizonier de către Vet-Cong în 1954. „Restituit” de către comunişti. A lucrat la instruirea armatei nord-vietnameze. După aceea, a fost în Cehoslovacia, în campusurile de antrenament ale teroriştilor palestinieni. A participat la numeroase „acţiuni” pentru serviciile cehe şi germane din est. Oficial, domiciliază la Hamburg şi lucrează într-o societate de import-export, o filială a OMNIPOL.           Malko răsfoi rapid paşaportul. Îşi văzu fotografia cu timbrul sec ce imprima în relief imaginea, imitată la perfecţie. Maiorul Ayutiya îl observa, zâmbind…           — Unde se află adevăratul Hans Vogel? întrebă Malko.           — O să vă explic totul în avion, răspunse William Carter. Am avut grijă ca bagajele dumneavoastră să ajungă la Manila. Să mergem… Domnule maior…           Îşi luară rămas bun de la ofiţerul thailandez care se îndreptă spre maşina lui şi cei doi intrară în holul „plecărilor” încăpere din fericire climatizată. Doi, noi pasageri sosiră la biroul pentru clasa întâi al cursei Air France, 190. Americanul prezentă cele două bilete şi alese locurile. Malko scrută cu privirea sala de aşteptare, dându-şi seama că urma să părăsească foarte repede Bangkok-ul.           O tânără brună, splendidă aştepta la ghişeul vecin. Femeia, un insolit amestec de rase, purta un taior dintr-o ţesătură uşoară care se mula pe curbele perfecte. Ochelarii, negri de soare care-i ascundeau privirea şi o geantă Hermes pe braţ desăvârşeau înfăţişarea apariţiei. Malko îi simţi privirea aţintită asupra lui, fără să-i poată vedea ochii. Un fior îi săgetă pe amândoi. El schiţă un surâs, iar necunoscuta i-l întoarse.           Agentul îşi spuse că nu ar fi fost exclus să sfârşească întâlnirea în acelaşi pat cu tânăra superbă, în caz că ar lua acelaşi avion. Din nefericire, William Carter îl grăbi, întinzându-i cartela de îmbarcare.           — Let's go! 3

Capitolul I.           Break-ul cenuşiu „404”, fără placă de înmatriculare, se deplasa cu rapiditate pe aleea Miguel Claro, venind dinspre sud. Farurile luminau şoseaua pustie înecată încă în ceaţă. Era cinci dimineaţa şi interdicţia de circulaţie încetase abia de câteva minute. Prudenţi, locuitorii nu se aventurau pe străzi decât începând cu ora cinci şi jumătate, nevrând să se trezească la Ritoque, lagărul de concentrare creat de junta în apropierea oraşului. Acei carabinieros şi poliţiştii de la D. I. N. A.1) -Gestâpo-ul regimului – nu glumeau. De la unu noaptea până la orele cinci dimineaţa, Santiago era un oraş mort.           Vehiculul semnaliza lângă intersecţia cu aleea Clemente Fabria, încetini şi trase la trotuar, cu faţa la grilele care înconjurau parcul Ambasadei Italiei, una dintre cele mai frumoase proprietăţi din cartierul înstărit Bilbao. Imediat, carabinierul îngheţat de frig, sugrumat In uniforma lui măslinie, înainta spre maşină ameninţând-o cu pistolul-mitralieră. Ceilalţi poliţişti, postaţi la fiecare sută de metri, cât ţinea ambasada, se scuturară cu nervozitate. Un câine-lup, ţinut în lesă, latră. Ambasada Italiei, ca toate celelalte enclave diplomatice de la Santiago, era încercuită zi şi noapte de poliţie. Orice persoană care ar fi încercat să treacă gardul ar fi riscat să fie doborâtă fără somaţie, în interiorul fiecărei ambasade se înghesuiau deja zeci de refugiaţi politici, fugiţi de represiunea feroce dezlănţuită de junta generalului Pinochet, aşteptând să poată ieşi din ţară cu un permis special. Unii stăteau acolo de aproape un an… După harababura din primele zile, D. I. N. A. închisese ermetic ambasadele şi nimeni nu mai reuşea să se refugieze aici. Mai mult, carabinierii invadaseră Ambasada Columbiei ca să pună mâna pe fugarii care se ascundeau acolo… Protestele declanşate de acţiunea lor fuseseră atât de violente încât nu mai îndrăzniseră să repete figura… Dar căinţa lor nu mersese până acolo încât să-i înapoieze pe cei răpiţi…           Portiera maşinii „404”, care se oprise în faţa Ambasadei Italiei, se deschise şi îşi făcu apariţia o siluetă şovăielnică şi insolită.           Un bărbat scurt şi solid, aproape un pitic, cu o pălărie albă, trasă pe frunte, îmbrăcat cu un costum de culoare închisă foarte strâns pe corp. Ochii lui mici, injectaţi de sânge, priviră cu insolenţă ia ţeava pistolului-mitralieră; sughiţă, vârî mâna într-un buzunar şi scoase o legitimaţie pe care o puse sub nasul carabinierului.           Note:           1) Dirección de las Informaciones Nacionales (n.a.)           Acesta lăsă imediat arma în jos şi schiţă un zâmbet uşor servil.           — Esta bien, Señor.           Motorul maşinii nu se oprise. Era singurul zgomot care rupea tăcerea zorilor.           Bărbatul cu pălărie albă îşi puse legitimaţia la loc, sughiţă din nou şi se apropie de poartă cu un mers nesigur. Carabinierul îşi întoarse faţa. Nou-venitul putea a alcool de la o poştă. Fixând cu privirea clădirea cenuşie cu un etaj, care se ridica în mijlocul parcului, bărbatul cu pălărie albă scuipă cu violenţă, bombănind o insultă. Apoi se întoarse la maşină, deschise uşa din spate şi îl chemă pe omul de la volan. Acesta coborî imediat şi veni lângă el. Carabinierul, nemişcat pe trotuar, îl auzi pe şofer pronunţând câteva cuvinte de reproş pe un ton respectuos, după care omul fu nevoit să suporte o ploaie de înjurături. Bărbatul cu pălărie albă se aplecase deja în interiorul vehiculului şi, ajutat de şofer, trase afară un sac de iută maro. Când sacul căzu pe asfalt, bărbatul cu pălărie albă râse cu toată gura, apoi se întoarse şi îl chemă pe carabinier cu o voce de om beat. Acesta simţi că i se face greaţă: după formă, era uşor să-ţi dai seama că sacul conţinea un corp omenesc.           Carabinierul se apropie cu un pas de automat.           — Señor?           Vocea îi era nesigură şi se străduia să nu privească sacul.           — Lasă gura şi ajută-ne, zise bărbatul cu pălărie albă.           Şi apucă el însuşi de un capăt. Toţi trei transportară până la poartă sacul de pânză murdar de pete de culoare închisă. Chiar în momentul acela, la o fereastră de la parterul ambasadei se aprinse lumina.           * * în picioare, în spatele perdelelor din sufrageria Ambasadei Italiei, un tânăr bărbos observa cu mare atenţie tot ce se petrecea în faţa porţii. Mobilele din încăpere fuseseră împinse la perete pentru a face loc la vreo douăzeci de saltele improvizate. Mirosul din încăpere era îngrozitor. De luni de zile, refugiaţii veneau acolo unii după alţii. Fiecare partid politic avea încăperea lui. Partidul comunist se instalase în salonul mare, M. I. R.1) ocupase sufrageria, lăsând subsolul pentru M. A. P. U. în fiecare noapte unul dintre ei stătea de veghe pentru a evita orice surpriză pusă la cale de D. I. N. A. Toate intervenţiile ei aveau loc în timpul interdicţiei de circulaţie, ca să nu existe martori.           Tânărul cu barbă nu-si lua ochii de la maşina „404”. Era din ce în ce mai nervos. D. I. N. A. folosea aproape totdeauna astfel de maşini fără placă de înmatriculare. Ce voiau? Părăsi fereastra şi se strecură până la un bărbat ghemuit într-o cuvertură; deasupra lui era agăţată o pancartă care proclama: „Nu aruncaţi gunoiul pe jos, curăţenia e revoluţionară!”           Bărbosul îl scutură uşor pentru a nu-i trezi pe ceilalţi.           — Carlos!           Tânărul care dormea se trezi imediat şi se ridică cu ochii încă cârpiţi de somn, dar gata să riposteze. Deşi avea o faţă slabă, era frumos, avea o bărbie voluntară, un păr negru pieptănat pe spate şi o gură senzuală. Aproape că avea aerul unui seducător din anii '30. Numai gura, mare şi bine conturată, îmblânzea acea faţă nerasă.           — Ce este…           — Sunt afară! Şopti bărbosul.           Carlos se repezi la fereastră. Inima îi bătea cu putere. D. I. N. A. oferea pentru prinderea lui 4 200 de dolari. O sumă enormă într-o ţară bântuită de o inflaţie de 375%.           Tânărul văzu maşina şi sacul, dar nu înţelese imediat.           — Trezeşte-i şi pe ceilalţi, îi zise el bărbosului.

Capitolul I.           Două picioare goale ieşeau de sub camioneta oprită la stopul de la intersecţia Avenida Las-Amapolas cu bulevardul Venezuela, alături de autobuzul hârbuit care scotea nori de fum. Teresa Santos le aruncă o privire indiferentă. Una dintre nenumăratele victime ale războiului civil care însângera Salvadorul de luni de zile. Ucigaşii de stânga sau de dreapta trăgeau rafală după rafală şi dispăreau, siguri că nu vor fi pedepsiţi. Depăşită de situaţie, poliţia lăsa cadavrele pradă muştelor, până când rudele se ocupau de ele.           Se făcu verde şi picioarele dispărură din câmpul vizual al Teresei Santos, fără ca aceasta să încerce vreo emoţie deosebită. Ospătăriţă la barul hotelului Camino Real, nu se amesteca în politică şi încerca să nu sufere de pe urma climatului de violenţă care domnea în jur. De altfel, trebuia să coboare. Autobuzul acceleră, apoi încetini şi opri la intersecţia cu Autostopista Sur.           Teresa Santos sări din maşină, împreună cu alţi călători şi se îndepărtă spre mahalaua din colonia Las-Mercedes, unde locuia. Uniforma verde cu maron de la Camino Real îi dădea un aer de un lux rar întâlnit în acele locuri.           După câteva clipe, fu depăşită de o maşină, care încetini şi opri lângă ea. Un Range Rover puternic, cu geamuri fumurii şi caroserie înaltă. Doi bărbaţi coborâră şi se apropiară de ea. Înalţi, masivi, cu chipuri impasibile în spatele ochelarilor întunecaţi. Instinctiv, Teresa Santos se opri. Unul dintre ei o întrebă:           — Domnişoara Santos?           — Da, răspunse fata, cu inima bătându-i năvalnic.           Necunoscutul surâse.           — Veniţi cu noi, e prea cald să mergeţi pe jos.           Pentru că fata nu se mişca, necunoscuţii o încadrară şi o împinseră uşor spre maşina oprită. Teresa Santos simţi vârful unui cuţit împungând-o uşor în coapsă. Simţea cum i se taie picioarele. Camioanele şi maşinile treceau la câţiva metri de ea. Dar nu le mai vedea, atât era de îngrozită. În fiecare zi, La Prensa scria despre asemenea răpiri, în capitala San Salvador, sau la ţară. Oameni înarmaţi, tăcuţi, calmi şi nemiloşi. Trupurile erau găsite apoi ciuruite de gloanţe, cu organele sexuale înfundate în gură şi cu un bileţel atârnat de ureche, în care era scris „motivul” crimei. De la începutul anului avuseseră loc trei mii de asasinate politice şi nici o singură arestare.           Elocvent palmares.           Cei doi o împinseră pe Teresa Santos pe bancheta din spate a Rover-ului. Pocnetul portierei o izola de lumea de afară şi vehiculul porni. Necunoscuţii stăteau în faţă. Chipul rotunjor al fetei era acoperit de sudoare, iar privirea înnebunită nu zărea decât tapiţeria din piele artificială a banchetei din faţa ei. Nu-i trecea prin minte să opună rezistenţă: răpitorii ar fi ucis-o pe loc. Ghemuită pe banchetă, încerca să-şi stăpânească tremurul nervos, chinuindu-şi mintea pentru a ghici ce putuse stârni răzbunarea necunoscuţilor. Sigur că în Salvador nu era nevoie de motive prea serioase, dar Teresa Santos se ţinea departe de absolut orice şi nu vorbea niciodată ce nu trebuia.           Range Rover-ul parcurse cam un kilometru pe Autostopista Sur, apoi coti la dreapta spre nord, urcând spre Carretera Panamericana, un bulevard larg, cu două sensuri, mărginit de vile şi tabere militare. În sfârşit, după stadionul de base-ball, maşina vira încă o dată la dreapta, pe o stradă liniştită, plină de magnolii. Începând de acolo, Teresa Santos pierdu şirul bulevardelor şerpuind printre vilele luxoase: colonia San-Francisco, zona cea mai şic din San Salvador. Nici urmă de pietoni, iar maşinile erau rare. Range Rover-ul ajunse în faţa unui garaj închis şi şoferul claxona. Uşa se deschise imediat, apoi se închise în spatele vehiculului.           Fără o vorbă, Teresa Santos fu ajutată să coboare. Garajul se afla la marginea unei grădini tropicale. Răpitorii o conduseră pe fată spre o construcţie mică din beton, aflată cam la cincizeci de metri. În treacăt. Teresa zări undeva în stânga o casă albă cu coloane, o piscină cât cea de la Camino Real. Şi o brunetă tânără în costum de baie, întinsă pe o saltea de plajă.           Fu împinsă într-o cameră cu pereţi de ciment, semănând cu un atelier, luminată de un bec puternic. Unul dintre răpitori scoase o frânghie subţire din buzunar şi îi legă atent mâinile la spate, atât de strâns, încât aproape îi opri circulaţia, apoi o împinse spre un scaun.           — Aşează-te şi nu te mişca de aici.           Ieşiră, închizând uşa cu cheia şi Teresa Santos rămase singură cu neliniştea care nu-i dădea pace. Ce avea să urmeze? Începu să se roage fierbinte, cu voce tare.           *           * *           Teresa Santos plângea încetişor în momentul în care uşa se deschise din nou. Trecuse cel puţin o oră de când fusese legată şi încheieturile o dureau îngrozitor. Avea senzaţia că îi explodează degetele. Printre lacrimi, zări trei bărbaţi: cei care o răpiseră şi un altul care nu semăna cu o brută sau cu un pistolar. Din contră. Şuviţele întunecate şi răvăşite, trăsăturile fine şi regulate, îl făceau să semene cu un actor de cinema. Purta şi el o cămaşă mexicană brodată, un pantalon negru, ghete mexicane şi fuma o ţigară verzuie. Se apropie de ea şi spuse pe un ton neutru:           — Cum vă numiţi?           Teresei Santos îi era atât de frică, încât îi trebuiră mai multe minute ca să răspundă. Bărbatul aşteptă, fără să schiţeze vreun gest de ameninţare.           — Santos, Teresa Mercedes.           — Unde locuiţi?           — Cale Rosales 56, colonia Los-Mercedes.           — Cu ce vă ocupaţi?           — Lucrez la Camino Real.           — Bine.           Clătină din cap, aparent satisfăcut de răspunsuri. Încurajată de o asemenea atitudine, fata îndrăzni să întrebe:           — Domnule, de ce m-au adus aici?

Capitolul I.           Fredrik Skytten trăsese maşina la intrarea pe Satamakatu, lângă Catedrala ortodoxă Uspenki şi observă un bărbat şi o femeie care stăteau de vorbă lângă imobilul cu nr. 7 de pe această stradă liniştită, cam la treizeci de metri de el. O urmărea mai ales pe femeia blondă cu păr buclat, cu un gât incredibil de lung, un trup zvelt cu sâni tari, îmbrăcată cu o rochie neagră care i se mula pe corp. În mână avea o vestă uşoară. La acel început de iunie era neobişnuit de cald în Finlanda. Bărbatul de lângă ea era înalt, brunet, de tipul celor din Orientul Apropiat, fără să-i lipsească mustaţa cuceritoare. Fredrik Skytten putuse să-l observe în voie ceva mai devreme. Îi urmărise pe cei doi la localul de noapte al hotelului Hesperia. O discotecă enormă formată din câteva săli şi vreo şase baruri. Unul dintre ele domina pista de dans. Sprijinit de balustradă, Fredrik nu-i scăpase nici o clipă din ochi. De fiecare dată când cel pe care-l poreclise în gândul lui „arabul” îşi strângea de mijloc partenera, Fredrik îşi simţea stomacul crispându-se de gelozie şi de furie. O dată, gura „arabului” atinsese uşor gâtul lung şi fragil şi Fredrik Skytten fusese gata să ţipe. Ca să-şi revină, golise paharul cu votcă dintr-o înghiţitură, apoi comandase imediat încă unul.           Niciodată Aija Sunblad nu i se păruse mai frumoasă, cu ochii ei mari şi verzi, migdalaţi, cu umerii obrajilor ridicaţi şi mai ales cu acea gură enormă, cărnoasă, care atrăgea în mod irezistibil privirea. Corpul subţire făcea sânii să pară mai mari decât erau în realitate. În seara aceea, ciorapii negri lungeau parcă şi mai mult picioarele musculoase şi pline de nerv.           Turbat de iubire, Fredrik nu reuşea să-şi ia ochii de la femeia aceea de care era îndrăgostit din copilărie, când se jucau împreună pe străzile din Hämeenlinna, la vreo sută de kilometri nord de Helsinki. Pe vremea aceea flirtau şi timp de câteva săptămâni Fredrik se simţise ca în rai. Fusese alungat într-o zi de rătăcire când, beat de dorinţă, ejaculase în mod ruşinos frecându-se de Aija, în parcul din faţa vechii biserici din lemn.           — Mă dezguşti, îi spusese ea respingându-l.           Aşa se sfârşise scurta lor poveste de dragoste. Cu faţa rotundă plină de pistrui şi cu ochelari, Fredrik nu semăna deloc cu un Don Juan. În anii următori, Aija zdrobise o sumedenie de inimi, păstrându-l totuşi pe Fredrik Skytten ca ţap ispăşitor. Din când în când îi dădea voie s-o ducă la cinematograf şi s-o ia de mână. Îi povestise cum fusese dezvirginată. Îi mărturisise gusturile ei: bărbaţii foarte bruneţi, foarte exotici. Poate că pentru a întâlni un astfel de bărbat se făcuse ziaristă şi se mutase la Helsinki.           Fredrik Skytten făcuse şi el la fel, ca să n-o piardă din vedere. Se mulţumea s-o vadă destul de regulat şi să ciugulească şi el ce putea. Sperând într-o minune.           Fiind reporteră la agenţia STT, Aija călătorea mult în străinătate, dar Fredrik făcea totdeauna în aşa fel încât să afle data la care se va întoarce. Era celibatară şi avea multe aventuri. De unele ştia şi el. Totuşi, era prima dată când se afla într-o astfel de situaţie. Din cauza ei. Îi telefonase pentru a o invita la cină şi Aija refuzase explicându-i că avea o întâlnire la discoteca de la hotelul Hesperia.           Asta fusese mai tare decât el. Se repezise la Hesperia şi nu-i fusese deloc greu s-o găsească pe Aija cu partenerul ei. Gelozia îl împinsese după aceea să-i urmărească până la imobilul în care locuia Aija, cu riscul de a fi zărit căci, deşi era zece şi jumătate seara, afară era încă destulă lumină.           Şi acum suferea o mie de chinuri. Se vedea clar că „arabul” insista să urce la ea.           „De l-ar refuza”, îşi zise Fredrik. Era o prostie. Aija se culcase cu mulţi alţi bărbaţi, dar nu voia ca asta să se petreacă chiar sub ochii lui. Deodată, cele două siluete se despărţiră. Aija deschise uşa masivă a imobilului construit în stil neogotic, ca toate celelalte din insula Katajanokka, legată de continent prin intermediul a trei poduri. Fredrik răsuflă uşurat. Din nefericire, după câteva secunde „arabul” o urmă pe tânăra femeie în interior.           — Stricata!           Cu o furie incontrolabilă, Fredrik Skytten lovi cu pumnul în volanul maşinii sale, Fiat Uno.           Apoi, demară brusc, întoarse pentru a ajunge din nou pe Kanavakatu, evită în ultima clipă un tramvai şi se pomeni în port, în faţa pieţei pustii. Privirea îi fu atrasă de firma luminoasă de la Margona, un vas transformat în bar-restaurant, ancorat la chei. Parcă maşina şi trecu pasarela. Înăuntru nu erau decât vreo doisprezece consumatori, toţi aveau privirile tulburi şi se luptau cu stacane enorme cu bere. Fredrik comandă la bar o votcă, apoi altele două, una după alta.           Alcoolul îi potoli furia, dar nu şi curiozitatea bolnăvicioasă. Îi aruncă fetei de la bar o bancnotă de o sută de mărci şi o porni din nou spre Katajanokka.           De data asta, în loc să oprească pe strada Satamakatu, făcu la stânga pe strada Kalapajankatu care urca la catedrala ortodoxă şi ajunse în piaţa mică din faţa ei. Parcă chiar în faţa treptelor bisericii, cu capota spre Satamakatu. Datorită denivelării, Fredrik se afla la aceeaşi înălţime cu etajul al treilea al imobilului în care locuia Aija.           Stinse farurile, luă din compartimentul de bord un binoclu de care nu se despărţea niciodată şi-l îndreptă spre o fereastră luminată de la etajul trei.           Un obicei prost pe care-l avea de multă vreme. Când îl apuca prea tare plictisul, Fredrik venea s-o spioneze pe cea pe care o iubea, mergând până acolo încât să se masturbeze privind-o cum se mişca în micul ei apartament. Îşi ţinu răsuflarea întrebându-se ce va descoperi. Nu practicase niciodată sportul lui favorit când ea era cu un bărbat.

Capitolul I.           Un avion bimotor se rotea lent deasupra unui punct galben minuscul, ce se vedea ieşind din valurile cenuşii ale Atlanticului. Era o bătrână amfibie Catalina, rămasă de pe vremea celui de al doilea război mondial, pe care americanii o dăduseră ruşilor cu titlu de împrumut şi de pe care fuseseră şterse orice indicii ale apartenenţei la un anumit stat. Pe flancurile fuselajului şi sub aripi, se mai puteau distinge clar urmele de vopsea cenuşie.           În mai multe rânduri, avionul încercase să amerizeze. De fiecare dată însă, când ajungea la o altitudine de douăzeci de metri, pilotul era nevoit să renunţe. Valurile prea puternice ar fi sfărâmat fuselajul chiar în secunda în care ar fi atins suprafaţa apei.           Încă o dată, avionul anonim execută un viraj şi se îndreptă contra vântului către barca de cauciuc. Cu voletele lăsate şi cu viteză redusă, el începu să coboare lent, fără să depăşească viteza de o sută douăzeci de kilometri pe oră. Era o performanţă remarcabilă având în vedere rafalele puternice ale vântului şi starea oceanului.           Otto Wiegand, naufragiatul din barcă, înălţă capul şi îl aplecă imediat. Bimotorul venea direct spre el, atingând parcă suprafaţa agitată a apei. El scoase o exclamaţie de furie. De data aceasta, avionul va putea să amerizeze. Nu-i mai rămăsese mare lucru de ales. Nervos, el apucă patul revolverului Mauser P-38, ţinut la centură. Un val enorm se abătu însă peste barcă şi Otto Wiegand se lungi pe bord, sub duşul îngheţat. Când ridică privirea, tremurând din toate încheieturile, amfibia trecuse.           Într-un zgomot cumplit de motoare, luase iar altitudine şi virase. Ţinta fusese din nou ratată. În ciuda frigului, Otto Wiegand răsuflă uşurat şi se relaxă puţin. Acum, de avion spânzura o funie lungă, la capătul căreia se afla un fel de plasă cu ochiuri mari. Era o tehnică veche folosită pentru recuperarea naufragiaţilor. Acest tip de aparat putea să zboare cu minimum optzeci pe oră. Plasa se târa la suprafaţa apei, naufragiatul se agăţa de ea şi apoi era tras de membrii echipajului la bordul avionului.           Ridicându-se de astă dată ceva mai sus, Catalina părea un albatros uriaş. Brusc, o voce amplificată, deformată de un megafon, acoperi zgomotul furtunii:           — Otto Wiegand, Otto Wiegand. Veniţi cu noi.           Senzaţia era halucinantă. Vocea aceasta puternică şi metalică venea parcă din cer. Fără să vrea, bărbatul din barcă ridică privirea. Bimotorul continua să se rotească deasupra lui. El strânse pumnii neputincios, apoi îşi astupă urechile ca să nu mai audă cuvintele pătrunzătoare şi ameninţătoare, rostite din cer în limba sa natală.           Până la urmă, trebuiau să renunţe sau să li se termine benzina, dacă nu se hotărau ca să-l ucidă mai repede. Riscul acesta rămânea în picioare, deşi era minim. Atâta vreme cât puteau să-l prindă viu, ştia că nu se vor da bătuţi.           El îşi descoperi urechile cu băgare de seamă, dar şi le astupă imediat la loc: litania megafonului continua. Ca şi cum un om ca el ar fi putut fi convins vreodată cu vorbe. Erau cu adevărat naivi. Dacă nu ar fi fost pradă unei imense oboseli, ar fi râs în hohote.           Valurile cenuşii şi înspumate acopereau ritmic micuţa barcă galbenă. De fiecare dată, Otto Wiegand, aşezat în fundul ambarcaţiunii, cu spatele lipit de pânza strânsă a acesteia, cobora capul, închidea ochii şi se agăţa cu toate forţele sale de corzile bărcii de salvare. În pofida rezistenţei sale fizice, dinţii îi clănţăneau de frig şi îşi deschidea cu greu pleoapele înroşite de sare.           Profitând de un moment de acalmie, Otto Wiegand descoperi o cutie neagră, învelită cu o pânză impermeabilă, ce se afla la picioarele sale şi, acţionă un buton. Beculeţul aparatului de radio nu se aprinse, însă. Marea îi distrusese bateriile. După o scurtă ezitare, naufragiatul îl aruncă peste bord.           El scoase din fundul buzunarului o bucată de biscuit şi începu să o mestece. Era tot ce-i mai rămăsese în afară de o jumătate de litru de apă. Potrivit calculelor sale, trebuia să se afle la două sute de mile la nord-vest de coastele Norvegiei. Barca era în derivă către vest. Dacă nimeni nu captase semnalele sale disperate, era condamnat să moară în următoarele patruzeci şi opt de ore.           Numai gândul la acest lucru îl făcu să urle de furie. Ar fi fost prea stupid să se înece în această mare îngheţată şi ostilă, după toate prin câte trecuse el, Otto Wiegand.           Ca să-şi menajeze forţele, se ghemui cât putu în fundul bărcii, cu mâna pe pistolul lansator de rachete, încercând să uite de zgomotul halucinant al bimotorului Catalina. Pe o vreme ca asta, un vapor ar fi putut trece la o distanţă de cinci sute de metri fără ca să-l vadă. Nu avea curajul să adoarmă. Destinul nu-i oferea o şansă de două ori.           Totuşi, fără să-şi dea seama, aţipi, dar se trezi brusc, cuprins de panică. Avionul încă se mai afla acolo.           Se gândi la Stéphanie, care trebuia să-l aştepte la hotelul Bristol din Stockholm şi avu o senzaţie arzătoare în pântece. Oare la ce se gândea ea văzând că el nu mai soseşte? Şi dacă se întorcea în Germania? Nu ar mai fi văzut-o niciodată.           Gândul acesta înspăimântător îl umplu de furie. Ca să se liniştească, încercă să calculeze în minte numărul orelor scurse de la plecarea sa din Germania de Est. Furase un mic Fieseler la ora opt dimineaţa, după ce doborâse santinela ce era de pază.      În mod normal, ar fi trebuit să ajungă la Stockholm cu o oră mai târziu. La Stockholm, unde îl aştepta Stéphanie.

Capitolul I.           Alteţa Sa Serenisimă prinţul Malko Linge privea. Bosforul. De la etajul trei al hotelului Hilton din Istanbul, panorama era splendidă. Primele lumini tocmai începeau să se aprindă pe malul asiatic. Ambarcaţiunile defilau fără oprire prin faţa ochilor săi: un mare petrolier sovietic, două cargouri greceşti obosite, un vechi barcaz iugoslav încărcat la refuz cu lemn, ca şi alte vase de tonaj mai mic.           De la Marea Neagră până la Marea Marmara era un trafic continuu, ceea ce explică de ce, încă din secolul al XVII-lea, au existat lupte pentru stăpânirea Bosforului, această strâmtoare ca un gât de sticlă, de cincisprezece kilometri lungime.           Lui Malko, această privelişte îi amintea de fluviul pe care îl iubea cel mai mult pe lume – Dunărea. Sosise de o oră în această banală cameră de hotel, care nu era nici măcar climatizată. Bagajele şi le despachetase şi le aranjase impecabil: patru costume gri închis, identice (avea oroare de schimbări vestimentare) şi un mic teanc de cămăşi şi rufărie de corp.           După douăzeci de ani de meserie, era pentru a doua oară în Turcia. Dar memoria sa extraordinară îi conservase toate amintirile; ar fi putut descrie cu minuţiozitate fiecare din vechile case de lemn care bordau altădată strada pe care se afla acum Hilton-ul.           Avu un gând pentru misiunea datorită căreia se afla aici. Din nou probleme lipsite de interes. Deşi lucra de aproape un sfert de secol ca agent de informaţii, nu reuşise niciodată să se intereseze cu adevărat de dramele în care intervenea.           În fond, nu exista decât un singur lucru în care credea cu adevărat: castelul său.           Părăsi fereastra pentru a contempla fotografia panoramică, de un metru lungime, pe care o scosese din valiză şi o etalase pe birou: castelul său, reşedinţa istorică a familiei Linge, unde îşi va trăi şi el ultimele zile. De douăzeci de ani, tot ceea ce câştiga era înghiţit de bătrânele pietre. Reuşise până acum să reconstituie sala de arme, salonul şi turnul de vest.           Era tot ce-i mai rămăsese după şaptesprezece generaţii de nobleţe feudală: era prinţ al Sfântului Imperiu Roman Germanic şi Alteţă Serenisimă.           La început, asta i-a impresionat foarte mult pe amicii săi americani de la CI. A.1 Dar Alteţa Sa Serenisimă era un titlu prea lung pentru gustul american, aşa că deveni S. A. S.2 pur şi simplu, iar mulţi dintre cei care i se adresau aşa nici nu cunoşteau semnificaţia acestei sigle.           Avea atâtea de făcut! Antreprenorul, care nu lucra practic decât numai pentru el, îl anunţase că trebuia terminat acoperişul înainte de venirea iernii; preţul: 50.000 dolari.           De aceea se afla în Turcia.           Castelului, odată restaurat, îi trebuia redat şi spaţiul său înconjurător natural. Şi aici problema era mai complicată, căci domeniul Linge fusese victima inocentă a unor rectificări de frontieră între Ungaria şi Austria.           Pe scurt, castelul era în teritoriu austriac, iar parcul – în teritoriu maghiar. Nu era mai mult teren în jurul zidurilor sale decât în jurul zidurilor unui pavilion de periferie.           La acest gând, Malko se simţea cuprins de furie. Ar fi fost nevoie de un alt război şi de o altă rectificare de frontiere pentru a-şi recupera patrimoniul. În alte vremuri, s-ar fi declanşat conflicte pentru mai puţin decât atât. Dar astăzi, existenţa armelor atomice anula o astfel de posibilitate.           Se privi în oglindă şi se găsi satisfăcător. Părul impecabil aplatizat, ca şi cele două riduri care îi înconjurau gura îi confereau un aer orgolios şi dispreţuitor în acelaşi timp. Ochii, mai ales, erau extraordinari: două pete de aur. De un galben profund, ca cei de felină. Câteodată nuanţa lor vira spre verde, dar asta era un semn de rău augur.           La C. I. A. Era uneori supranumit I. B. M., datorită memoriei sale prodigioase. Putea să „recite” o carte după ce o citise de două ori, sau să recunoască o persoană, după douăzeci de ani, văzând-o douăzeci de secunde.           Satisfăcut de propriul examen, Malko se reîntoarse la fereastră. Se amuza contemplând moscheile înşiruite de-a lungul Bosforului când un strigăt îl făcu să ridice capul.           O masă întunecată venea drept asupra lui. Cineva căzuse pe fereastră de la câteva etaje mai sus. Omul trecu la câţiva centimetri de Malko, cu faţa deformată de teroare. Ţipătul său sfâşie atmosfera ca o sirenă.           S. A. S. Se simţi dintr-o dată foarte obosit. Avusese timp să recunoască, fugitiv, chipul omului cu care avea întâlnire a doua zi – căpitanul Carol Watson.           Capitolul II.           Coca zveltă şi neagră se înfigea rapid în valurile albastre ale Mării Marmara. Periscoapele lui Memphis lăsară câteva clipe o dâră de spumă, apoi nu mai rămase decât un bolborosit de ape, care se împrăştie şi acela, repede.           Pe pasarela lui Skylark, vasul de escortă al lui Memphis, specializat în operaţii de prim-ajutor submarine, locotenentul Bob Rydell cuplă radiotelegraful care făcea legătura cu Memphis. Imediat în căşti se auzi mormăitul aspru al unui avertizor, apoi vocea căpitanului Harvey ordonând:           — Dive, dive (imersiune). Rydell luă microfonul.           — Harvey, Harvey, cum mă auzi?           Vocea lui Harvey se auzi imediat, puternică şi clară.           — Cinci pe cinci. Ne îndreptăm spre est-nord-est. Viteză maximă. Adâncime maximă. Vom reveni la suprafaţă spre sfârşitul zilei. La fiecare sfert de oră vă voi expedia un „Gertrude”. Over (terminat).           — O. K. Recepţionat perfect. Over.           Skylark se deplasa în ritm susţinut. Timpul era magnific. Nici un nor, doar un uşor clipocit de valuri. Destins, Rydell îşi aprinse o ţigară. Aceste manevre nu aveau, în fond, nimic dezagreabil. Şi apoi ce senzaţie minunată să te simţi, pe această mică ambarcaţiune, protejat de întreaga flotă a VI-a a Statelor Unite. Îşi lăsă privirea să rătăcească spre orizont.

Samba Langustelor avea un ritm îndrăcit. Deodată muzica se opri brusc şi predicatorul continuă cu vocea lui mieroasă: „Rugaţi-vă, fraţilor. Spălaţi-vă sufletul de păcate aşa cum vă spălaţi cămaşa. Astăzi este Sărbătoarea Sufletelor, sărbătoarea celor neprihăniţi. Nu trebuie să facem nici o faptă rea până când soarele nu va răsări din nou…”           Apoi un cor intona o veche melodie religioasă.           Cu urechea lipită de tranzistor, un negru mare şi deşelat asculta emisiunea transmisă de Radio-Guanabara, legănându-se în ritmul cântecului religios. În spatele lui, de-a lungul cartierului Mono Babylonia, se întindea un şir lung de oameni.           Singuri sau în grupuri mici, negrii coborau din favellas” cu o luminare aprinsă în mână. Ai fi zis că ai în faţă un vierme lucitor cu nenumărate tentacule, şerpuind pe cărările din coasta munţilor Morros.           Noaptea cădea cu brutalitate peste Rio de Janeiro, aşa cum se întâmpla totdeauna la tropice. Building-urile moderne care mărgineau oceanul de la Copacabana pină la Flamingo îşi aprinseseră luminile, în magherniţele agăţate de flancurile munţilor, asemenea unor abcese monstruoase, câteva lămpi cu petrol pâlpâiau parcă cu sfială. Casele bogaţilor*. Nu există oraş în lume unde luxul şi mizeria să se înlănţuie mai strâns ca la Rio. Brazilienii au clădit imobile moderne pe terenul neted, lăsând pantele munţilor în stăpânirea junglei şi a săracilor.           Chiar în centrul oraşului, e destul să ridici capul ca să dai de o favella, bidonvil tropical: fără apă, fără electricitate, o încăpere pentru zece suflete, unul din locurile cu cea mai mare mortalitate din lume şi unde găseşti cei mai buni dansatori de samba din Brazilia.           În seara aceea negrii coborau fără să danseze spre trotuarele din mozaic ale oraşului bogaţilor. Îşi purtau cu gravitate luminarea de zece cruzeiros cumpărată pe credit. De Sărbătoarea Sufletelor, care pica în prima zi de luni din mai, toţi cei care aveau posibilităţi trebuiau să-şi cinstească morţii, ducând o luminare la altarele improvizate răsplndiţe în tot oraşul.           Unul dintre ele se găsea chiar la capătul tunelului care lega Copacabana de Botafogo, cartierul central din Rio de Janeiro. Sute de flăcări mici ardeau deja deasupra unei plăci unde puteai citi că cele o sută şaisprezece familii de nevoiaşi, care locuiseră în acel loc înainte de construirea tunelului, fuseseră mutate în superbe HLM-uri” oferite de guvernatorul Lacerda. Placa nu spunea însă nimic despre miile de familii care nu avuseseră norocul să-şi aibă domiciliul pe locul unui viitor tunel.           „ O mulţime tăcută se uita cum ardeau luminările. Îngenunchiaţi sau în picioare, oamenii se rugau.           Deodată, toate clopotele bisericilor din Rio începură să bată, cu dangătul lor firav sau puternic, acoperind zgomotul circulaţiei.           O negresă bătrână, care se întorcea de la lucru, legănându-şi capul în ritmul clopotelor, se opri deodată locului zăpăcită de spaimă. La vreo zece metri de altarul pe care ardeau luminările, pe Avenida Juliano Moreira, patru luminări încadrau un corp întins pe şosea. După toate aparenţele, nu toată lumea urmase sfintele poveţe din acea zi de cinstire a celor dispăruţi, căci nenorocitul purta în spate urmele unei morţi violente: două găuri de gloanţe de calibru mare.           Negresa îşi făcu repede semnul crucii, mormăi o rugăciune şi o rupse la fugă.           Automobiliştii ocoleau cu respect corpul, iar trecătorii îl priveau cu teamă. Dar puţini se opreau. În Brazilia există o practică curentă: în caz de accident sau moarte violentă, cadavrul este lăsat acolo unde se găseşte, aşteptând ca familia să-l ceară. Ca această lăsare în părăsire să fie înconjurată de respect, se fixează direct pe sol patru luminări, atât pentru a-i semnala prezenţa, cit şi pentru a se aduce un omagiu mortului.           Note:           1) Favellas – cartiere de magherniţe, agăţate de pantele munţilor, adevărate oraşe ale mizeriei (n.t.).           De aceea, negrii din Morro Babylonia, care văzuseră primii cadavrul, nu ezitaseră. Fără să meargă până la altar, ei îşi aşezaseră luminările pe asfaltul încă fierbinte, în jurul corpului, înainte de a se duce să se reculeagă. Acest element nou intervenit în programul lor chiar le bucurase inima. Pietatea nu îi împiedicase însă să remarce că mortul purta un costum costisitor, de culoare gri, o cămaşă imaculată şi pantofi negri, din piele fină. Fireşte, costumul era deteriorat de pata mare de singe care se întindea pe spatele omului. Dar, era totuşi foarte reconfortant să-ţi spui că cineva poate fi atât de bine îmbrăcat şi să moară în stradă ca un amărât de la magherniţe.           O maşină a poliţiei opri lângă cadavru. Cei doi poliţişti cu şapcă îşi făcură semnul crucii şi întoarseră corpul ca să-i vadă faţa. Omul zăcea perpendicular pe direcţia trotuarului şi probabil că fusese împuşcat din spate în timp ce traversa.           Arăta de vreo patruzeci de ani, era blond şi purta un inel cu blazon pe inelarul de la mina stângă. Avea ochii deschişi şi nici măcar nu părea mirat.           Unul din poliţişti îl scotoci în buzunare. Scoase mai întâi un portofel şi talonul unui bilet de avion dus-întors pe ruta Zurich-Rio de Janeiro cu Scandinavian Airlines System. Omul sosise la Rio chiar în dimineaţa aceea. Nu-şi rezervase loc pentru întoarcere. Poliţistul găsi în buzunarul hainei un paşaport american pe numele prinţului Malko Linge, născut la Viena. Fotografia corespundea şi documentul părea autentic. Un singur lucru nu era în regulă: pistolul negru, scurt şi plat care forma o umflătură pe pântecul mortului. Arma era încărcată şi avea glonj pe ţeava.           În sfârşit, poliţistul brazilian scoase din buzunarul pantalonilor un teanc mare de bancnote de cinci mii de cruzeiros. Ezită o clipă, apoi aşeză banii în portofel. Pentru orice eventualitate, îi întrebă pe cei din jur:           — A văzut careva ceva?

Capitolul I.           John Turner se apropie de oglinda de deasupra chiuvetei şi îşi cercetă cu mare atenţie fata. Avea oroare să nu fie bărbierit cu grijă. Oglinda îi arătă imaginea unui bărbat cu trăsături regulate, dar severe, cu sprâncene negre şi stufoase, subliniind nuanţa verde-cenuşie a ochilor care păreau lipsiţi de expresie. Nasul foarte important domina gura mare şi bine conturată, dar pe care zâmbetul apărea extrem de rar. John Turner era un bărbat frumos, însă atitudinea lui distantă şi rece, datorată în mare parte timidităţii, îi scotea în relief uşoara stângăcie. Nu se prea simţea în largul lui în trupul înalt şi nimeni nu putea să ghicească niciodată ce gândeşte.           Mulţumit de felul în care îi arăta pielea, îşi făcu o cărare în partea stângă. Întotdeauna acorda o atenţie deosebită pieptănatului, o reminiscenţă ascunsă undeva în subconştient încă din copilărie. Fiind frizer în Peoria, un orăşel din Middle West, tatăl lui îl învăţase să-si aranjeze părul înainte de a-l învăţa să citească. Cu pieptul gol şi cu un prosop înfăşurat în jurul mijlocului, termină în sfârşit cu examinatul. Nu era narcisist, ci voia doar să arate bine şi să aibă un aspect îngrijit. John Turner nu se exterioriza niciodată şi avea foarte puţini prieteni. Era un tip băţos. Această rezervă firească îl făcea să treacă mai uşor neobservat, lucru ce nu constituia un dezavantaj în meseria lui pe care o exercita de peste treizeci de ani.           — John!           Vocea de femeie îl făcu să tresară şi se şterse imediat pe faţă. Nu-i plăcea deloc să fie surprins într-o ţinută neglijentă.           — Sunt în baie, strigă cu vocea lui gravă, apăsată, dar neutră. Era o baie al cărei lux de un kitsch nemaipomenit nu înceta să-l surprindă. Era plină de oglinzi şi totul era auriu. Oglinda în care se privea era încadrată într-o baghetă aurie, vasul de toaletă era îmbrăcat într-un aliaj imitaţie de bronz care ascundea porţesabia lui Bin Laden & lanul, iar bateriile străluceau precum comoara lui Aii Baba. Pamelei Chamberlain, locatara apartamentului, îi plăcea la nebunie luxul orbitor.           Se auzi zgomot de paşi, iar ea apăru în pragul uşii. Era o blondă zveltă, cu un nas şmecheros, puţin acvilin, cu ochi cenuşii şi veseli, cu nişte picioare interminabile. În dimineaţa asta, îmbrăcată într-un taior negru din alpaca a cărui fustă se oprea exact deasupra genunchilor, cu ciorapi de aceeaşi culoare, cocoţată pe nişte tocuri de doisprezece centimetri, cu o dungă mov ce îi sublinia ochii, părea mai degrabă una dintre acele creaturi epatante pe care le vezi luând prânzul în fiecare zi la Cipriani, restaurantul cel mai şic de pe Fifth Avenue. Era greu să-ţi închipui că este un avocat competent şi feroce, cel mai tânăr asociat al cabinetului de avocatură Cohen, Cohen & Marvin şi nu se apleca asupra necazurilor clienţilor săi decât dacă pornea de la cinci sute de dolari ora.           La cei treizeci şi opt de ani ai ei, câştiga destui bani ca să-si permită acest apartament ce măsura o sută douăzeci de metri pătraţi, situat la etajul al patruzeci şi doilea din Trump Tower suportând şase mii cinci sute de dolari pe lună, plus celelalte cheltuieli. Din snobism, mai cheltuise încă vreo câteva zeci de mii de dolari la decoratorul parizian Claude Dalie, pentru ca acest cuibuşor al ei să se ridice la standardele luxului din Trump Tower. Era un vis din copilăria ei pe care şi-o petrecuse la Calico Rock, o văgăună uitată din Arkansas, într-o căsuţă din lemn foarte friguroasă, cu mobilă puţină şi confort mai degrabă spartan. De atunci visa să locuiască într-un zgârie-nori, să trăiască în lux şi să aibă succes. Fiind ambiţioasă şi independentă, avusese diverse slujbuliţe umile şi nu ceruse niciodată bani vreunui bărbat, cu toate că frumuseţea ei spectaculoasă îi făcea să cadă ca muştele. Însă Pamela Chamberlain îşi aşezase viaţa sentimentală între paranteze, mulţumindu-se cu o viaţă sexuală fără oprelişti, cu parteneri aleşi de ea, faţă de care nu avea nici o obligaţie. Îl învălui pe John Turner într-o privire plină de reproş.           — Aseară n-ai prea fost în formă, observă ea. Pe deasupra, te-ai mai şi foit toată noaptea, de parcă visai urât. Ai probleme?           — Nu, spuse John Turner cu vocea lui neutră. Cred că am băut prea mult.           Luaseră cina într-un restaurant chinezesc din Chinatown, situat pe Mott Street, iar John Turner nu lăsase din mână paharul de scotch, dând pe gât mai multe porţii duble de Defender, iar la întoarcere, drumul pe jos până la locuinţa Pamelei Chamberlain m Sabia lui Bin Laden fusese prea scurt ca să-si revină. Contrar obiceiurilor sale, se mulţumise cu o mângâiere blajină ca doi bătrânei şi adormise în izmene şi în maiou. Pamela fusese nevoită să-si stăpânească dorinţa, dezamăgită şi furioasă că îşi vede partida de sex risipindu-se ca un fum. Reuşea să-si menţină echilibrul hormonal datorită câtorva amanţi aleşi de ea cu care se culca cu pasiune, dar cu moderaţie. John turner era preferatul ei. Nu era acaparator, nici gelos, plin de intenţii bune şi o satisfăcea destul de bine, chiar dacă nu punea pasiune. Pamela îi suplinea aceste lipsuri gândindu-se la un film în timp ce el se agita peste ea…           — Trebuie să plec, oftă ea. Când te duci la Washington?           Era de abia şapte, dar Pamela ajungea întotdeauna mai devreme la birou, ca să-si studieze dosarele în linişte.           — Am un tren acum, trebuie să fiu la birou la ora două.           — O. K., darling, zise ea pe un ton puţin distant.           John Turner lăsă pieptenele din mână, se apropie de ea şi o strânsejn braţe.           — Îmi pare rău pentru aseară, voi încerca să mă întorc în week-end.      Pamela nu răspunse, stând strâns lipită de el, având un singur scop: să facă sex. Simţea nevoia să-si alunge frustrarea din ajun înainte de a înfrunta o zi obositoare. Cu faţa înfundată în gâtul amantului ei, simţi mâna care îi atingea coapsa stângă şi oprindu-se. John dăduse peste jarteaua neagră ascunsă sub fustă. Aproape imediat, Pamela simţi ceva tare umflându-se sub prosop şi triumfă în sinea ei. Ca majoritatea americanilor conservatori, John Turner avea capul plin de stereotipii. Ca un reflex pavlovian, punea semnul egal între ciorap şi o femeie uşoară.

Capitolul I           — Ultimul apel pentru zborul cu destinaţia Londra. Domnul Godfrey Borg este rugat să se prezinte la ghişeul de îmbarcare. Domnule Godfrey Borg prezentaţi-vă, vă rog, la ghişeul de îmbarcare.           Vocea cavernoasă din difuzor răsuna între pereţii goi ai micuţei aerogări. Pasagerii stăteau cuminţi la coadă în partea dreaptă, ca să treacă de poliţie şi de vamă. Numai vreo patru pasageri întârziaţi se înregistrau în grabă la bruneta durdulie de la ghişeul companiei Air Malta. John Fitzpatrick se uită la ceas pentru a mia oară. El se înregistrase deja. Îmbarcarea trebuia să se sfârşească dintr-o clipă în alta, iar Godfrey Borg nu sosise încă. Vocea metalică din difuzor se auzi din nou, de parcă întârziatul ar putea să apară din pământ. Cu mâinile băgate în buzunarele fulgarinului vechi, John Fitzpatrick ieşi pe trotuarul din faţa aerogării ca să vadă dacă nu venea vreun taxi. Nimic. Când se întoarse, în faţa ghişeului companiei Air Malta nu mai era nimeni. Îmbarcarea se terminase, iar Godfrey Borg pierduse avionul.           John Fitzpatrick îşi trecu furios mâna prin claia de păr roşcat. Oare ce să însemne acest lucru? Cercetă holul cu privirea şi zări trei arabi sprijiniţi cu coatele de ghişeul companiei Libyan Airlines. Păreau să aştepte ceva, deşi nu era nici un zbor ai acestei companii. Brusc, simţi că îl trage cineva de mânecă. Plecă privirea şi zări un puştan negricios cu părul creţ.           — You. Sir Fitzpatrick?           Din cauza părului roşcat, nu avea cum să-l confunde. Englezul clătină din cap.           — Yes, it's me.           — For you.           Puştiul îi întinse un plic alb, se îndepărtă în goană şi ieşi din aerogara. John Fitzpatrick desfăcu plicul în care era o carte de vizită şi câteva cuvinte: „Vă aştept la Casino Maltais, în La Valetta. Godfrey Borg.” Mototoli cartonul şi îl băgă în buzunar. Brusc îşi încorda atenţia. Nu întârziase întâmplător. Godfrey Borg nu voise în mod special să ia acest avion, deşi îşi dorea din tot sufletul să plece din Malta. Trebuie să fi avut un motiv foarte serios. Bine că John Fitzpatrick nu îi înregistrase valiza la bagaje. Îşi luă geanta din piele roasă şi se îndreptă către şirul de taxiuri. Simţea totuşi o înţepătură în inimă. Se bucurase enorm la gândul că va petrece o seară agreabilă la Clubul „Ambasadorilor” din Londra. Dar serviciul înainte de toate. Deodată, cerul senin şi albastru i se păru ostil. În timp ce taxiul, se îndrepta spre La Valetta, un huruit puternic zgudui geamurile maşinii vechi. Avionul de Londra tocmai îşi lua zborul.           Godfrey Borg se aşezase în fundul celei mai mari dintre sălile prăfuite, împodobite cu mobilă disparată şi descleiată, ce constituia partea cea mai selectă a celui mai select club din Malta. Pielea fotoliilor era crăpată, chelnerii păreau că dorm în picioare, îmbrăcaţi în hainele albe murdare şi mototolite, iar ambianţa crepusculară era şi mai sinistră decât în cluburile britanice autentice. Aceasta se datora în parte lambriurilor din mahon înnegrite de trecerea timpului, care nici măcar nu reflectau lumina slabă a lămpilor puţine. John Fitzpatrick nu se atinsese de ceai, nescăpând nici un cuvinţel din povestea lui Godfrey Borg, ascunzându-si descurajarea sub masca indiferenţei. Aproape că trebuia să ia totul de la zero. Observă ţigara lui Borg. Tremura uşurel în mână. Îi era teamă. Simţindu-se privit, Godfrey o strivi în scrumieră.           — Trebuie să vă las acum, zise el.           — Lăsaţi-mă să vin cu dumneavoastră, îi sugeră John Fitzpatrick. Este mai sigur aşa.           Godfrey Borg clătină uşurel din cap.           — Nu, mulţumesc. Voi ieşi pe uşa care dă în Strait Street. De obicei, este închisă şi nu cred că mă urmăresc în locul acela. Îmi pare rău pentru această neînţelegere. Voi lua legătura cu dumneavoastră peste câteva zile. Până actunci, sper că.           — Cu siguranţă, îi tăie vorba John Fitzpatrick. Cu siguranţă. Godfrey Borg se ridică, îi strânse mâna şi se îndreptă cu paşi lenţi către fundul sălii. John Fitzpatrick îl văzu dispărând, cu inima strânsă. Casino Maltais, cel mai vechi club din Malta, se afla chiar în centrul capitalei La Valetta, vizavi de Queen's Square şi de Grand Master's Palace, fostul sediu al Ordinului de Malta, în prezent Preşedinţia republicii. Construcţie greoaie şi negricioasă, cu grilaje la ferestre, ţinea de pe Republic Street până pe Merchant Street.           John Fitzpatrick aşteptă câteva clipe în faţa ceaiului de care nu se atinsese, gândindu-se la ceea ce tocmai aflase. Deşi Malta respira un calm absolut englezesc, datorat celor o sută optzeci şi trei de ani de ocupaţie britanică, în realitate, se dădea o luptă feroce şi subterană pentru păstrarea controlului asupra teritoriului său care măsoară câteva sute de kilometri pătraţi, aflat la o sută de kilometri de Sicilia şi la trei sute cinzeci de Tripoli, capitala Libiei. Văzându-l pe John Fitzpatrick plecând, portarul care stătea în ghereta de sticlă, chiar în stânga uşii, îi zise tare să-l audă:           — Have a good day, Sir! 1           În Malta, devenită independentă din 1955, engleza a rămas în continuare limba dominantă, iar malteza, un amestec de arabă, spaniolă, italiană, franceză şi puţină engleză, se dovedea a fi destul de ermetică pentru orice alt auz în afară de cel maltez.           — Thank you, îi răspunse Fitzpatrick distrat.           Ieşi şi se opri pe trotuar, în faţa hidoasei statui a reginei Victoria, în zarva de pe Republic Street. La Valetta era ceva între Neapole şi San Francisco, cu străzile înguste în pantă sau cu scări, întotdeauna aglomerate, mărginite de clădiri din blocuri de piatră rozalie, încărcate cu ornamente în relief şi balcoane cu forme bizare.           În această dimineaţă, zgomotul era asurzitor. Mulţimea compactă invada şi carosabilul străzilor cu sens unic. John Fitzpatrick îşi spuse că trebuia să găsească un taxi în faţă la Grand Master's Palace şi începu să coboare, cu geanta în mână.

CAPITOLUL I           — Ficatul este cel mai bun lucru pe care îl au comuniştii.           Generalul Oung Krom zâmbea cu răceală în timp ce îl privea pe soldatul guvernamental care se pregătea să deschidă stomacul unui „khmer roşu” lungit la picioarele lui, spintecându-l cu ajutorul unui pumnal K-Bar1. Legat cu un cablu pentru transmisiuni, prizonierul fusese grav rănit de o schijă de obuz care îi despicase burta. Acum avea doar nişte mişcări reflexe. Fusese un băiat în floarea vârstei, cu faţa rotundă, schimonosită de durere.           Soldatul călău dădu la o parte şi mai mult uniforma verzuie şi îi secţionă pieptul ca să scoată ficatul împreună cu vezica biliară. Malko se abţinu cu greu să nu vomite. Scena era observată de mai mulţi soldaţi cambodgieni glumeţi, cu puşti de asalt M 16 pe umăr. Unul dintre ei luă ficatul, îl băgă într-o pungă de plastic şi îl puse în raniţă. Cameramanul neamţ, care avea nişte ochi ciudat de migdalaţi şi filma scena, secondat de o chinezoaică ce îi ajungea până la brâu, opri aparatul de filmat, îl puse uşurel pe sol şi îşi şterse fruntea.           Un şuierat veni din cer şi, din instinct, Malko se chirci. Obuzul mortierului de calibrul optzeci şi doi explodă la cincizeci de metri de ei într-un nor alb. Soldaţii nu se clintiseră din loc. Unul dintre ei fusese surprins cu micul Buddha din fildeş, pe care îl avusese la gât, strâns cu discreţie între dinţi, convins fiind că această superstiţie îl va face invulnerabil… Îndată, un M 113 – vehicul blindat pentru transportarea trupelor – adăpostit într-o parte, începu să tragă cu furie din mitraliera de calibrul cincizeci rafală după rafală, în liziera de cocotieri unde se ascunseseră khmerii roşii, la vreo sută de metri, dincolo de spaţiul liber. Erau cei din linia întâi. Jungla deasă şi verde alterna cu savana plină de terenuri accidentate. Pnom Penh se afla la douăzeci de kilometri mai la sud. Momentan, pe front domnea liniştea. Era ora sfântă a orezului. De comun acord, adversarii făcuseră un pact tacit… Mai cu seamă că trupele guvernamentale avansau în momentul ăsta.           Malko îl cerceta cu privirea pe generalul Oung Krom care stătea lângă cadavru. Era mult mai înalt decât ceilalţi cambodgieni. Ras în cap şi cu mustaţa neagră care îi atârna în ambele colţuri ale gurii, semăna cu Genghis-Han rătăcit prin întinsa Asie. Un smoc de păr negru crescut la rădăcina nasului îi imprima un aer comic.           Uniforma părea ca scoasă din cutie, iar vizitele pe front erau întotdeauna foarte scurte. Fiind mâna dreaptă a mareşalului Lon-Nol, şeful de stat cambodgian, nu părăsea nici un moment „Chamcar-Mon”, marea de garduri din sârmă ghimpată ce îl adăpostea pe bătrânul mareşal în inima Pnom Penh-ului.           Soldatul care îl omorâse pe prizonier şi îi scosese ficatul îşi puse arma M 16 pe umăr şi se îndepărtă. Malko se apropie de generalul cambodgian puţin cam nedumerit.           — De ce a luat ficatul cu el?           Generalul îi adresă un zâmbet larg.           — Fiindcă o să-l mănânce. Ca să împrumute virtuţile duşmanului.           Cameramanul cel înalt, care îşi aranja aparatul de filmat, ridică privirea şi adăugă cu voce calmă şi indiferentă:           — Câteodată mai mănâncă şi urechile. Şi fierb capetele ca să facă supă.           Brusc şi fără nici un sens, mai multe ţevi din vehiculele M 113 se dezlănţuiră trăgând spre liniile comuniştilor. Vacarmul era înspăimântător. La fiecare rafală, se ridica la cer un nor de fum alb. Chinezoaica ce îl însoţea pe cameraman se aşeză, îşi astupă urechile şi îi zâmbi lui Malko. Părul negru şi lung, gura cu buze groase şi ochii mari de căprioară contrastau în chip ciudat cu umerii laţi şi mersul cam ţeapăn de docher. Nu schiţase nici un gest când soldatul îi scosese ficatul prizonierului. În acest univers de o cruzime fără margini, acesta fusese doar un incident banal. Încă năuc după cele douăzeci de ore de zbor şi cu cămaşa lipită de corp din cauza căldurii înfiorătoare, Malko se întrebă deodată ce căuta în acest colţ din îndepărtata junglă cambodgiană.           Generalul Oung Krom luă arma mortului, un AK 47 de fabricaţie chinezească, al cărei pat se rupsese şi o aruncă în Jeep-ul personal. Celelalte vehicule din escortă rămăseseră puţin mai în spate pe drum.           Cameramanul se îndreptă cu paşi liniştiţi către un vehicul M 113 care trăgea rafale în poziţiile comuniştilor, însoţit de chinezoaica ce îi căra bateriile aparatului de filmat.           — Unde este domnul Frankel? întrebă deodată generalul Krom.           — Iată-l, spuse Malko. A pus ceva în maşină.           Americanul venea spre ei cu paşi repezi în soarele dogoritor. Malko se întrebă de ce l-a adus în colţul acesta pierdut de lume. Întoarse capul şi surprinse privirea generalului Krom care îl fixa pe american. În ochii foarte negri se citea o ură imensă.           Apoi, când se simţi observat de Malko, ura din priviri se stinse pe dată. Douglas Frankel veni lângă general gâfâind.           — Îi atacaţi?           — Aşteptăm obuzele de 105, răspunse cambodgianul.           Trupele guvernamentale nu se grăbeau să atace. Pentru doisprezece dolari pe lună şi câte un ficat din când în când, soldaţii nu prea aveau chef să participe la un masacru… Doug Frankel clătină din cap după obiceiul lui. Acest lucru putea să dureze ore în şir… I se adresă lui Malko:           — Să ne întoarcem la Pnom Penh. Aş vrea să vă duc să vedeţi şi alţi refugiaţi de pe strada numărul 30.           Malko îl aprobă, apoi se îndepărtă discret de american, căci mirosea a peşte. De dimineaţă zburase cu un avion cambodgian care transportase cu puţin timp în urmă câteva tone de peşte uscat. Cu ochelarii cu ramă de oţel şi faţa rotundă puţin umflată, bondoc şi lipsit de eleganţă, semăna cu un comis-voiajor rătăcit în acest război straniu. Însă buzele subţiri ca lama unui brici contrastau îngrijorător cu faţa de lună plină. La drept vorbind, Doug Frankel fusese unul dintre cele mai strălucite elemente pe care le avea CIA în sud-estul Asiei. Unul dintre puţinii agenţi ai Companiei care vorbeau curent chineza, thailandeza, franceza, vietnameza şi limba cambodgiană… Cei douăzeci şi doi de ani petrecuţi în Asia îl căliseră precum umezeala care pătrundea neîncetat în lemnul bătrânelor pagode. Dar rămăsese un profesionist de o luciditate absolută, animat de o îndârjire rece şi de un cinism de fier, dar şi de un curaj absolut.

Capitolul           — Deschideţi, scorpiilor! Am venit cu zacistka!' Mascatul în ţinută de luptă vocifera întruna, răspunzându-i VOCII de femeie care a întrebat ce se întâmpla, după ce bătuse de câteva ori cu patul armei în uşă.           Vreo douăzeci de soldaţi mascaţi. Înarmaţi cu Kalaşnikovuri şi cu lansatoare de grenade. Înconjurau ruinele unei clădiri cu cinci etaje, situată pe strada Kirov. Din primul microdistrict din Groznâi. Era două dimineaţa, iar străzile din capitala cecenă erau pustii din cauza interdicţiei de circulaţie, în afară de două camioane acoperite cu prelate şi de un vehicul blindat care blocau strada Kirov. La această oră. O vizită nu putea să însemne decât ceva râu: numai soldaţii ruşi ieşeau în stradă, dar foarte bine înarmaţi.           Usa se întredeschise şi soldaţii se năpustiră înăuntru, îmbrâncind-o pe femeia care le deschisese. Un moşneag era ghemuit într-un ungher direct pe duşumea. Învelit cu o pătură. Un soldat îi trase un picior şi urlă la el:           — Scoală-te. Mizerabilule de boivik! 2 Şeful li se adresă tuturor celor prezenţi:           — Este vreo Larisa Elmuzaieva pe-aici?           — Da. Răspunse femeia care îi deschisese, e fata mea. Dar.           — Unde este? Strigă ofiţerul rus.           — Jos. În beci. Doarme.           — Vreau să-i văd pe toţi cei care locuiesc în şandramaua asta! Acum! De nu. Arunc o grenadă. Bâstro3           1. „Curăţenia” – în sensul de arestare fn. A.)           2. Combatant cecen (n.a.)           3. Repede (n.a.)           Zainap Elmuzaieva se aplecă peste gaura pătrată ce ducea în pivniţă şi strigă cu glas plin de groază:           — Haideţi repede sus Au venit cu Zacistka\par   Soldaţii au început să scotocească peste tot. sub privirea năucită a bătrânului care îşi mângâia barba. Unul dintre ei băga în buzunar o cutie de Nescafe începută, iar în celălalt o sticluţă cu apă de toaletă. Ocupanţii beciului apărură pe rând pe trapă O femeie mai în vârstă, alta mai tânără, un bărbat cu barbă, un adolescent, o fetiţă şi, în sfârşit, o tânără înaltă cu pomeţii înalţi, cu nas coroiat, cu bărbie energică şi în ochi cu o expresie sălbatică. Toată lumea era îmbrăcată. Fiindcă în Groznâi era foarte frig. Oamenii dormeau îmbrăcaţi. Tânăra era singura femeie care nu purta fustă lungă, ci era îmbrăcată în jeanşi şi cu mai multe pulovere, care însă nu reuşeau să-i ascundă formele. Se aşezară cu toţii în şir lângă un perete de care erau agăţate în cuie alte haine. Şeful mascat se proţăpi în faţa tinerei care era mai înaltă decât el şi urlă:           — Tu eşti Larisa Elmuzaieva?           — Da. Răspunse ea pe un ton neutru, privindu-l pe rus drept în ochi.           Acesta ţipă imediat:           — Vrei poza mea! La spune, eşti o târfuliţă frumoasă! O sa ne distrăm cu tine.           Larisa Elmuzaieva plecă ochii în pământ, dar nu răspunse Deşi aveau cagule, soldaţii ruşi nu suportau să fie priviţi în ochi Erau atât de urâţi de populaţia din Cecenia, încât se simţeau stânjeniţi când erau priviţi chiar şi de oameni neînarmaţi Zainap Elmuzaieva înainta cu curaj.           — De ce aţi venit aici? Nu ascundem nici un combatant cecen şi nu avem nici un ban.           Ofiţerul îi aruncă o privire piezişă.           — Veniţi cu toţii. Altminteri…           Se supuseră în tăcere şi ieşiră în frig în şir indian. Zainap se străduia să discute, arătându-l pe taică-său.           — Are optzeci şi şase de ani. Nu poate să rămână înăuntru?           — Niet.           Ofiţerul îâmbrânci pe bătrân afară şi zise:           — Urcaţi-vă în camion!           Soldaţii îi goneau lovindu-i cu paturile puştilor. Trăind mereu astfel de experienţe, nimeni nu se opunea. La ce bun? In Cecenia. Ruşii omorau precum respirau, nefiind pedepsiţi pentru faptele lor. Înainte de a se urca în camionul cu prelată. Zainap îndrăzni totuşi să întrebe:           — Unde ne duceţi?           — La Khankala. Scorpie, ţipă ofiţerul.           Khankala era cartierul general al armatei ruse în Cecenia. Era o imensă bază dotată cu un aeroport, situată la câţiva kilometri de Groznâi. Cele două camioane acoperite cu prelate se puseră în mişcare, iar vehiculul blindat încheia coloana. Pe strada Kirov se făcu din nou linişte.           — Noi ştim să lucrăm cu cleştele, cu cuţitul, cu acul… Am văzut mulţi oameni ca tine zvârcolindu-se de atâtea ori de durere şi pe urmă tot au vorbit. Ai face bine să-mi spui chiar acum ce ştii… De ce te duci la Istanbul?           Larisa Elmuzaieva nu răspunse, ci stătea cu privirea în pământ, blestemându-se în gând că venise să-si vadă familia pe care n-o mai văzuse de luni de zile, dar nu o făcuse decât pentru a-i mai ridica moralul cât de cât. Era însă prea târziu. Fata răspunse cu voce liniştită:           — Lucrez pentru un ONG care are sediul la Istanbul.           Apoi abia îndrăzni să se uite la cel din faţa ei. Un bărbat de un blond cânepiu, plinuţ. Roşu în obraji, cu buze groase de chefliu. Stătea pe un taburet la cincizeci de centimetri de ea şi îi arunca o privire dispreţuitoare.           — La ascultă, eu sunt maiorul Vitali Plotnikov din GRU. Şi n-am chef de poveşti. De fapt. Ce faci la Istanbul?           Larisa lăsă din nou privirea în pământ. Interogatoriul începuse imediat ce ajunsese la Khankala. Se găseau într-o baracă din lemn. Încălzită de o sobă. Iar familia ei era în camera de alături şi soldaţii ruşi o înjurau şi o ocărau întruna. Larisa era bântuită de o teamă atroce: să nu-i violeze sora în vârstă de cincisprezece ani, Seda. Brusc şi aproape fără să se mişte, maiorul Plotnikov îi trase un pumn în faţă de căzu de pe taburet.           7. Serviciul de Informaţii al armatei (n.a.)

Vol. 1                 CAPITOLUL I.           Ronald Taylor ieşi din sala Joint Operation Center1, de la etajul nouă al clădirii care adăpostea sediul Secret Service2, la intersecţia dintre 4 Street şi 9 Street North West şi porni către ascensor. Şedinţa sa zilnică depăşise timpul prevăzut cu o jumătate de oră bună şi se făcuse aproape opt seara.           Îi era imposibil să scape de această obligaţie cotidiană. În calitate de director adjunct al Secret Service, organizaţie formată din 3404 agenţi care veghează asupra securităţii preşedinţilor Statelor Unite şi a familiilor acestora, era de datoria sa să participe până în ultima secundă. Serviciile secrete funcţionau ca un motor bine uns, graţie unui confortabil buget anual de 1,4 miliarde de dolari, dar fiecare zi impunea ore întregi de pregătire cu scopul de a se asigura că nimic nu va deranja liniştea sau nu va pune în pericol unicul „client” al Secret Service: preşedintele Statelor Unite. În cazul de faţă, Barack Hussein Obama, al patruzeci şi patrulea preşedinte al Statelor Unite.           Nume de cod pentru Secret Service: „Renegatul”. Graţie acestui nume, Secret Service îşi imagina că oferă protecţie suplimentară augustului şi unicului lor client. Ceea ce în realitate era o mare farsă, toţi cei familiarizaţi Casei Albe cunoscând numele de cod al preşedintelui.           Această tradiţie a numelor de cod avea o istorie veche. Bill Clinton era „Eagle” (Vulturul – n.n.), Richard Nixon era „Searchlight” (Proiectorul – n.n.), George W. Bush era „Torch blazer” (Torţa – n.n.) şi Ronald Reagan „Rawhide” (Biciul – n.n.). Fiecare preşedinte trebuia să-şi aleagă numele de cod de pe o listă prezentată de serviciile secrete.           Precum pisicile de rasă născute în cursul aceluiaşi an, toate numele de cod ale membrilor familiei prezidenţiale începeau cu aceeaşi literă ca a preşedintelui. Soţia sa, Michelle, era „Renaissance” (Renaşterea – n.n.), fiica sa, Malia, „Radiance” (Aureolă – n.n.) şi Sacha, cea mică, „Rosebud” (Boboc de trandafir – n.n.).           Ascensorul sosise şi Ronald Taylor dădu buzna în el, uitându-se nervos la ceas. Avea întâlnire cu Amanda Delmonico, amanta lui argentiniană, la şapte şi jumătate, la galeria ei de artă contemporană, de pe M Street, în Georgetown, în partea cea mai de vest a oraşului. Or, cu traficul de la acea oră, îi trebuiau cel puţin patruzeci de minute pentru a ajunge.           În timp ce cobora cu liftul, formă numărul de telefon al Amandei, care, culmea, trecu direct pe mesagerie.           Era un cocktail la galeria sa, „Cherub Antiques”, pentru o expoziţie specială cu vechi obiecte Tiffany. Se putea ca Amanda Delmonico să nu-şi fi luat telefonul sau să nu-l audă.           Câteva minute mai târziu, Ronald Taylor ieşea din garajul subteran al imobilului supravegheat de o mare de camere şi acceleră pe 9 Street, în direcţia sud, trecând prin faţa clădirii FBI, trei blocuri mai departe.           Ca de fiecare dată când mergea să o întâlnească pe Amanda, avea sufletul plin de dorinţe. O senzaţie pe care a fost uimit să o regăsească la 54 de ani. Trebuie spus că tânăra femeie, cu trupul său de zână latino, avea cu ce să revoluţioneze orice bărbat.           O siluetă lungă, plină de eleganţă, cu atât cât trebuia la piept şi la fese, picioare interminabile şi un chip armonios, unde buzele cărnoase şi roşii ocupau un loc de cinste. Privirea sa directă de sub sprâncenele pensate şi curbate l-a ademenit numaidecât pe Ronald Taylor, cu ocazia primei lor întâlniri, trei luni mai devreme, la un cocktail în cinstea unei expoziţii a sculptorului Erte3.           Ronald Taylor, care locuia şi el în Georgetown, într-o căsuţă cu o grădină minusculă pe Bank Street, alee care dădea în M Street, găsise într-o zi în cutia sa poştală o invitaţie pentru această recepţie, probabil distribuită în tot cartierul.           În seara cu pricina, reuşise să scape destul de devreme de la obligaţiile sale şi ajunse spre sfârşitul recepţiei. Cea mai mare parte a invitaţilor plecaseră deja şi de aceea, poate, una dintre angajate se precipitase spre el, cu un pahar de Martini în mână şi cu o căldură neaşteptată.           — Welcome at the Temple of the Art4, zise ea cu un zâmbet fermecător. Mă numesc Amanda.           Ronald Taylor rămase încremenit. Cu părul lung care-i cădea peste umeri, buzele enorme uşor rujate, privirea directă şi dulce, cu topul cu paiete susţinut cu două bretele fine şi cu o fustă lungă ce cobora până la glezne, Amanda Delmonico părea visul imposibil al Bărbatului Căsătorit.           Dar Ronald Taylor nu mai era cu adevărat căsătorit. Ci în curs de divorţ de soţia lui, Ginger, analistă la Fundaţia Carnegie, cu care se căsătorise acum şapte ani, în urma unei nebunii. Cuplul lor supravieţuise, răcindu-se într-un ritm implacabil şi regulat. Ajunseseră, foarte repede, să nu mai facă sex decât o dată pe săptămână, apoi o dată pe lună şi, în final, deloc.           Ceea ce nu părea să o deranjeze pe Ginger. Nu a fost niciodată pasionată de sex şi se căsătorise cu Ronald Taylor pentru a-şi asigura un nivel de viaţă decent, chiar agreabil. Îşi aducea frecvent de lucru acasă, ceea ce o ţinea ocupată până la unsprezece noaptea.      Or, la serviciile secrete, ziua începea devreme. Ginger şi Taylor au ajuns să nu se mai vadă, practic, deloc. Până în ziua în care, de comun acord, au decis să divorţeze. Atunci au apărut şi problemele.

Capitolul I.           Jack Links contempla cu tristeţe perdeaua purpurie care acoperea puţin câte puţin albul imaculat al marilor construcţii din San Francisco, de partea cealaltă a golfului.           Soarele se oglindea în apele Pacificului. Ultimele sale raze îmbrăţişau pe rând podul de la Golden Gate – Poarta de Aur – Alcatraz şi întreg oraşul. Şarpanta metalică a imensului pod aducea cu o pânză feerică de păianjen. Construcţiile sinistre de pe insula – închisoare Alcatraz, acum dezafectate, păreau mai vesele şi primele lumini confereau oraşului, chiar şi apei golfului cu reflexe de moar, un aspect sărbătoresc, ascunzând curenţi aducători de moarte şi temperatura sa glacială.           Într-un sfert de ceas, toate vor fi înghiţite de întuneric. Jack Links suferea din cauza aceasta. El iubea San Francisco ca pe o femeie şi cunoştea toate viciile şi secretele straniului oraş care, înghesuit între Pacific şi golful interior, a profitat la maximum de colinele sale şi şi-a construit străzile în zigzag.           Dintre toate oraşele U. S. A., numai San Francisco şi New York-ul au o personalitate distinctă. Acesta a fost capitala tumultoasă a căutătorilor de aur din ultimul secol şi după aceea a rămas ca un oraş sofisticat şi imoral, misterios şi primitor, un cap de pod al Extremului Orient unde orice este posibil.           După treizeci şi opt de ani petrecuţi în China, Jack Links făcuse o pasiune pentru acest oraş – în care birturile murdare din Chinatown – cartierul chinezesc – aveau aerul necunoscutului şi neprevăzutului tinereţii sale, pentru că San Francisco se asemăna unui oraş chinezesc, cel mai mare aflat în afara Chinei.           Jack locuia în nordul golfului la Sausalito. Pentru a merge la Chinatown, el trebuia să treacă peste Golden Gate. Îi plăcea să străbată în mod frecvent acest traseu. Se oprea de fiecare dată în parckingul panoramic de pe drumul 101, chiar înainte de podul enorm pentru a privi oraşul „său”. Abia pe urma plătea cu inima deschisă cei 25 de cenţi la trecere.           În seara aceea tocmai se abandonase acestui viciu minor. De altfel, nu era grăbit. Patronul chinez al spălătoriei la care se ducea să-şi ridice costumul, nu închidea niciodată înainte de ora nouă şi chiar dacă prăvălia ar fi fost închisă, el cunoştea taverna cantoneză la care burtosul Chong mergea să-şi soarbă chop-suey-ul lui.           Acest voiaj bihebdomadar la China Town era bucuria cea mai mare a lui Jack Links. Timp de un sfert de ceas se putea crede încă la Tehung-King sau la Hong-Kong. Pe zece kilometri pătraţi, Chinatown se desfăşura între Russian Hill. Telegraph Hill şi Nob Hill, trei dintre colinele lui San Francisco. Totul este aici chinezesc: jurnalele, firmele, cinematografele şi populaţia. Chiar şi cabinele telefonice sunt în formă de pagodă.           Mintal, Jack Links se antrena, înainte de a pătrunde în prăvălioară, recapitulând inflexiunile un pic cântate ale accentului cantonez. Chong, boiangiul, îl saluta în limba sa natală. Cei doi bărbaţi schimbau câteva politeţuri sub ochii miraţi ai clienţilor chinezi, căci puţini americani erau capabili să se exprime în limba lui Kwang-tung.           După aceea. Jack se ducea într-o cameră din spatele prăvăliei, unde i se preda costumul proaspăt curăţat şi unde lăsa pe cel cu care era îmbrăcat la venire. Aceasta era o veche manie: lui îi repugna să poarte pachete, aşa că intra cu un costum murdar şi ieşea îmbrăcat cu unul curat.           Meditaţia paşnică a lui Jack Links fu deodată tulburată de năvala în parking a unei familii de oregonezi care cobora dintr-un break antediluvian cu strigăte de admiraţie. Dezgustat, el întoarse cheia în contact şi pomi spre pod. Era încă una din ciudăţeniile sale, aceea de a locui în afara oraşului, dar Sausalito merita osteneala.           Aglomeraţia domneşte numai pe un mic drumeag care coboară dinspre partea stângă a şoselei 101. Acolo nu există decât case din lemn. Hangare pentru vapoare şi hidroavioane şi câteva restaurante invadate duminica de citadinii din cealaltă parte a podului. Jack locuia într-una din casele din lemn din Main Street, ocupând întreg etajul unu. Seara, el putea vedea de la fereastră lunga linie luminoasă a Bay-bridge-ului, podul care leagă San Francisco cu Oakland-ul, oraşul nou cu zgârie-norii iluminaţi.           La cei şaizeci şi cinci de ani ai săi, Jack Links, în afara unor momente de „dolce farniente”, nu mai aştepta mare lucru de la viaţă. Timp de treizeci şi opt de ani. El trecuse prin cele mai grele pericole, în diferitele posturi ale serviciilor de informaţii ale U. S. Army. Fusese unul dintre primii care-l sprijiniseră pe generalul Chenault cu escadrila sa de aviatori voluntari în luptele contra japonezilor.           Mai târziu, Jack fusese făcut prizonier de către comuniştii chinezi. Unul dintre vechii săi prieteni – un chinez căruia îi făcuse serviciul de a-l trimite pe fiul său să studieze în Statele Unite – îl scosese din necaz în momentul în care se pregăteau să-l decapiteze cu sabia.           Jack tresări în momentul când dădea cei 25 de cenţi la trecerea podului. Toate acestea deveniseră istorie. Acum îşi ducea viaţa de pensionar ajutând C. I. A. Din când în când, i se trimiteau cu regularitate jurnale chinezeşti la tradus. Recent, el primise vizita unui om de la serviciul „Acţiune” care nu cerea nici mai mult nici mai puţin decât să fie paraşutat în China pentru a întâlni pe misterioşii „guerilleros”. Jack îi explicase că nu avea decât o şansă la un milion să supravieţuiască. Celălalt se ridică, plecă şi nu-l mai revăzu niciodată. Americanii îi subapreciau pe chinezi. El. Jack. Îi cunoştea bine şi se temea de ei.           Unul din prietenii lui cei mai buni era maiorul Fu-Chaw care locuia la Los Angeles, la 470 km. Mai la sud… Puţini oameni ştiau că Fu-Chaw era şeful serviciilor de informaţii ale Chinei naţionaliste. Oficial, omul se ocupa de o mică fabrică de obiecte de mobilier din lemn, plastic sau fildeş. Aceasta îi înlesnea o mulţime de contacte cu Hong Kong-ul. Toată familia lui fusese asasinată de către comunişti, la Canton. Astfel devenise el un anticomunist convins.

Prolog.           Waddi Maamar, reprezentantul OEP1 în Grecia, închise uşa capitonată de la biroul ministrului ordinii publice la care venise în vizită, le salută surâzând pe cele două secretare şi străbătu cu paşi mari holul ministerului.           Apoi, se duse la maşină – un Mercedes 280 de culoare neagră – ce aştepta în faţa clădirii, se aşeză greoi pe bancheta din spate şi îi zise şoferului:           — Mergem la Mazaraki.           După douăzeci de minute, maşina se opri pe o străduţă liniştită din cartierul Psyschico. În faţa Ambasadei Irakului, Waddi Maamar se prezentă imediat şi ceru să vorbească cu secretarul adjunct al lui Khalid Al Jawari. Acesta veni la recepţie după câteva minute şi îl conduse în biroul lui de la etajul al patrulea.           — Am obţinut ce am cerut, zise repede Waddi Maamar. Peste două zile şi jumătate.           — E absolut sigur?           — Absolut. Ministrul şi-a asumat răspunderea.           Khalid Al Jawari se destinse deodată şi îl strânse la piept cu căldură pe palestinian.           — Bravo. Voi transmite imediat vestea cea bună.           Se despărţiră după o scurtă îmbrăţişare. Abia rămas singur, Khalid Al Jawari se aşeză la maşina de scris şi începu să bată o scurtă notă informativă, destinată omologilor săi din delegaţia irakiană la Naţiunile Unite din Geneva şi de la Ambasada irakiană din Amman, în Iordania. De zece zile, Irakul era distrus de bombele americanilor şi, practic, nu reuşea să comunice direct cu Bagdadul. După ce termină, îl chemă prin telefon pe funcţionarul de la departamentul cifru care intră grăbit în biroul lui.           — Cifrează aceste două mesaje pentru mine şi trimite-le urgent, îi ordonă el.           Deşi, în mod oficial, deţinea o funcţie modestă în cadrul ambasadei, Khalid Al Jawari era de fapt adevăratul şef, în calitatea lui de comandant al Moukhabaratului2. După ce funcţionarul de la departamentul cifru plecă, se rugă în gând ca nu cumva ministrul grec să se răzgândească. În ce îl priveşte, acest lucru ar avea consecinţe dintre cele mai grave.           Capitolul I.           — Grüß Gott3, Herr Rashid. O convorbire pentru dumneavoastră, bitte!           Lungit de-a curmezişul patului, Adnan Rashid fu nevoit să treacă peste trupul partenerei sale, încă adormită, ca să poată ajunge la telefonul al cărui fir era prea scurt. Camerele din hotelul Post, cel mai bun din St.           — Anton-sur-Ariberg, erau spaţioase, dar nu şi practice.           — Alo! Aici Rashid, zise palestinianul în receptor. Cine e la telefon?           — Sunt eu, v-am trezit din somn? Răspunse o voce în arabă, pe care o recunoscu numaidecât.           — Nu, deloc.           — Voiam doar să vă anunţ că banii vor fi viraţi astăzi în contul dumneavoastră, zise interlocutorul lui. Imediat ce veţi primi creditul, veţi putea începe livrările.           — Fireşte, confirmă cu căldură în glas Adnan Rashid. Nici o problemă.           — Foarte bine, zise în încheiere interlocutorul său după o scurtă pauză. Cred că mai staţi încă o zi la schi, continuă acesta pe un ton glumeţ. Bucuraţi-vă din plin!           — Asta şi fac! Răspunse Adnan Rashid. Zăresc razele soarelui prin perdea. Va fi o vreme splendidă.           — Mi-ar face plăcere să fim împreună, oftă interlocutorul său. Pe curând!           Exact în clipa în care închidea, tânăra lungită în pat se trezi şi se întinse. Minionă, avea un trup plinuţ, cu forme rotunde şi un cap de uşuratică cu nasul în vânt, ochii verzi şi gura senzuală, cu buzele veşnic ţuguiate. Pe când era la şcoala din Kitzbühel, una dintre cele mai elegante staţiuni de schi din Austria, prietenele ei ziceau că ea, Lili Panter, avea „fundul cât o baniţă”. Adnan Rashid o privi cum se încalţă cu pantofii pe care îi avusese aseară la discotecă – nu-i plăcea să umble desculţă – cum se duce la geam şi dă perdeaua la o parte. Lumina năvăli imediat în încăpere. Faţada hotelului Post, aşezată în apropiere de calea ferată ce străbătea St.           — Anton de la un capăt la celălalt, dădea spre pârtiile de schi şi piscurile ce înconjurau staţiunea.           Cu mijlocul foarte arcuit, ce punea în valoare rotunjimea feselor şi a coapselor, se întoarse.           — E frumos afară, Putzi! Cine a fost?           — Sponsorul” nostru.           O străfulgerare plină de lăcomie lumină privirea tinerei austriece.           — Totul e în regulă?           — Absolut.           Adnan Rashid se uita fix la crupa rotunjoară. Îşi pipăi maşinal pe sub cearceaf sexul încă adormit, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că mai era la locul lui. Însurat cu Lili de vreo cinci ani, nu se plictisise încă de ea. Aşa cum stătea în semiîntuneric, era un adevărat îndemn la viol.           — Vino, zise palestinianul, cuprins de o inspiraţie subită.           Lili se întoarse cu o încetineală calculată şi rămase pe o parte ca să-i poată admira mai bine curbura coapselor şi şanţul adânc dintre sânii grei de care era tare mândră.           — Vino tu! Răspunse ea. Eu mă uit la trecători.           Fără să-şi ia privirea de la ea, Adnan Rashid începu să se mângâie pe sub cearceaf. Era în culmea fericirii. Cu părul negru, tuns scurt, cu mustaţa stufoasă, puţin căzută şi trupul musculos, nu părea de cincizeci de ani. Cu toate că era unul dintre teroriştii cei mai căutaţi din lume, se simţea invulnerabil datorită măsurilor de siguranţă sofisticate de care era înconjurat.