Colin Falconer

PARTEA I.           CASA CU DESTINAŢIE SPECIALĂ EKATERINBURG, RUSIA, APRILIE 1918 „Anastasia? Avea virtuţile ei, desigur. Dumnezeu o înzestrase cu talent la limbi străine şi cu o ureche bună; iar ea ce a făcut cu acest talent? L-a folosit ca să râdă de alţii. Era un duce care venea uneori cu noi pe iahtul regal Standart; bietul om vorbea sâsâit şi am auzit-o de multe ori bătându-şi joc de el pe la spatele lui.”           Trenul care ducea trecutul şi viitorul Imperiului Rus se mişca încet de-a lungul unui peisaj cu pini cenuşii. Primăvara, Uralii erau nişte petice de gheaţă care străluceau în soare, un gol vast şi sinistru; câţiva cai păşteau, o pată de fum se vedea ieşind pe coşul unei colibe dărăpănate.           Acest tren nu avea nimic remarcabil din punctul de vedere al trecătorului întâmplător: nici steaguri, nici ghirlandă pe locomotivă, vagoanele nu erau luxoase în mod special. Dâra de fum alb plutea în aer, groasă şi nemişcată. După ce dispărea, nu exista nimic care să o înlocuiască.           * * *           Moţăind la fereastră, Anastasia deschise ochii în clipa în care trenul începu să încetinească. Urmă o cotitură şi fata văzu un alt orăşel trist, o întindere pustie de cer albastru şi rece şi o pădure de pini întunecată.           — Ei, iată-ne, zise ea. Ţara ţărănoilor.           Bona lor, Sofia Karlova, îi aruncă o privire aspră, de parcă Anastasia ar fi tras vreun vânt la o ceremonie plictisitoare – faptă măreaţă pe care fata reuşise să o facă de mai multe ori. Nimeni altcineva nu băgă în seamă cuvintele ei. Jemmy îi sări în poală şi ea îl mângâie. Jemmy era câinele Tatianei, dar se ataşase de Anastasia aşa cum se ataşează un câine de orice persoană care îi dă o atenţie nesfârşită şi îl hrăneşte cu o cantitate suficientă de dulciuri.           Uşurarea pe care o simţi la gândul că nesfârşita lor călătorie se terminase lăsă loc unei spaime mărunte. Nu înţelegea politica, deşi tatăl ei încercase odată să i-o explice. Tot ce ştia ea era că nu avea să mai danseze niciodată cu ofiţerii drăguţi pe puntea iahtului Standart şi că fiecare zi, fiecare kilometru o îndepărtau de Ţarskoe Selo, singura casă pe care o cunoscuse vreodată.           — Nu trebuie să spui astfel de lucruri, zise Sofia.           — De ce nu? N-o să mă audă nimeni.           — Nu va face decât să ne înrăutăţească situaţia.           — Cum poate fi mai rău decât atât?           Se uită pe fereastră. Gara era plină de gărzile revoluţionarilor, de ţărani şi de muncitori în uniforme bolşevice, atât de plini de importanţă, dar niciunul din ei nu dădea impresia că ar avea vreun chior. Încă nu era obişnuită să vadă nişte expresii atât de arogante pe feţele unor oameni care nu ştiau nici măcar să-şi scrie numele. Aceştia încercară să nu pară impresionaţi de prizonierii lor regali în timp ce se înghionteau să obţină un loc în rândul din faţă.           — O să fim bune de cules cartofi, le anunţă Anastasia pe celelalte.           Cele trei surori mai mari ale ei o ignorară. Chiar dacă avea aproape şaptesprezece ani, o tratau ca pe un copil.           — Pentru că te porţi ca un copil, îi plăcea Sofiei să-i spună.           Jemmy îşi freca botul de piciorul ei. Fata băgă mâna în buzunar, găsi o bucăţică de ciocolată şi simţi limba udă a câinelui lingând-o dintre degetele ei. O ţinu la nivelul genunchiului ca să n-o vadă nimeni, dar ochii cenuşii şi ageri ai Tatianei se fixară imediat asupra ei.           — Ai ciocolată? Întrebă ea.           — E pentru Jemmy.           — Obrăznicătură ce eşti!           Nu mâncaseră absolut nimic de când plecaseră din Tobolsk şi le era foame tuturor. Anastasia îşi simţi obrajii roşii de ruşine.           — De unde o ai, Stuşi?           — E a mea.           Anastasia privi cu uimire cum o lacrimă mare se rostogoli pe obrajii surorii ei. N-o văzuse niciodată pe Tatiana plângând, niciodată. Olga îşi puse o mână pe braţul Tatianei.           — Lasă, Tati. Nu contează, zise ea.           Dar apoi îi aruncă Anastasiei o privire atât de plină de reproş, încât fata fu nevoită să se uite în altă parte. Începu să-şi planifice răscumpărarea în felul ei obişnuit: le va face să o ierte făcându-le pe toate să râdă.           Trenul se opri cu un şuierat şi un bolşevic urcă în vagon cu o puşcă în mână, purtând o haină groasă din lână, care îl făcea să arate voluminos, şi o pălărie înaltă. Surorile se îngrămădiră toate una în alta şi Anastasia simţi că le era frică.           — Uită-te la el, îi zise ea Tatianei, destul de tare ca să fie auzită şi de bolşevic. Fruntea lui e atât de mare, încât cred că e ca şi cum ai trăi sub un balcon.           Omul se uită fix la ea. Era uriaş, iar haina lui mirosea ca o capră care a stat prea mult în ploaie. Avea o faţă ca un cartof stricat şi ochi enormi, negri şi răi, care ar fi trebuit să o sperie şi să o reducă la tăcere.           — Unde suntem? Îi zise ea.           — Asta nu te p-p-priveşte pe tine, t-t-tovarăşă!           Anastasia îşi îndreptă atenţia asupra căţelului negru din poala ei.           — Nu te t-t-teme, Jemmy. N-o să-l las pe omul ăsta r-r-rău să te rănească.           Olga şi Tatiana îi aruncară o privire. Chiar şi acum continuau să fie aceleaşi tinere prinţese decente şi serioase. Ei bine, Anastasia refuza să fie aşa! Era clar că omul era un prost şi nu avea să-l lase să o intimideze.           Ştia că nu-i va face nici un rău. Revoluţie sau nu, ea era încă prinţesă, iar el era doar un ţărănoi care răspundea în faţa unui comitet al poporului sau cine ştie cărei tâmpenii despre care vorbeau ei.           — Ce-o să se întâmple? Îi şopti Maria Tatianei.           — O să-i vedem pe mama şi pe tata foarte curând, răspunse Tatiana şi îşi mângâie sora pe păr.

Prin „viaţă sexuală normală”, ne referim la formele de activitate sexuală care au loc în mod normal la oamenii sănătoşi, fireşti, iar în categoria sexului anormal grupăm toate formele de sex care se produc numai rareori şi, prin forma lor, deviază în puncte esenţiale de la formele obişnuite. Frontiera dintre normal şi anormal, însă, nu este în nici un caz clar definită, existând tot felul de faze intermediare.           J. Fabricius-Moeller                 PARTEA ÎNTÂI.           Unu.           Highgate, nordul Londrei.           Cândva, fusese foarte frumoasă. Şi încă mai era, dacă ai fi putut privi dincolo de paloarea vineţie-ceroasă a pielii, ochii cu pleoapele pe jumătate lăsate, clemele de pe sfârcuri şi limba scoasă. Totuşi, oamenii din subsol, aparent dezumanizaţi de către salopetele lor albe şi concentrarea captivată cu care priveau prin microscoape, n-o luau în seamă. Trupul ei neînsufleţit devenise aproape irelevant pentru ei. Numai drăgălaşa fotografă de la S.0.3, cu părul lung şi negru ca abanosul strâns la spate într-o coadă-de-cal, părea preocupată de ea, imortalizând-o din toate unghiurile, ca o paparazza nesăţioasă. Singurul sunet din cameră era sfârâitul servomotorului electric din aparat.           Detectivul Sergent Terry James îi făcu cu ochiul. Fotografa nu-i dădu atenţie, luând o imagine de aproape cu încheietura legată a mâinii femeii.           Fox stătea lângă colegul ei, în dreptul mesei de tortură. Devenise aproape indiferentă în faţa morţii, dar crimele sexuale continuau s-o stânjenească, provocându-i şi acum acea senzaţie de crispare greţoasă în abdomen. Ceilalţi, deşi erau profesionişti la fel ca ea, îi evitau privirea. Acele fapte le inspirau o anume stare proprie numai lor, înfricoşător de primordială, poate fiindcă ura care le motiva era concentrată nu asupra unei singure persoane, ci împotriva întregului sex pe care-l reprezenta. Făcea ca prin străfundurile minţii să forfotească mici umbre; aşa, îi era mai uşor să interpreteze greşit privirile dure ale bărbaţilor, să uite că erau de partea ei.           — Ce-avem aici, T. J.? Întrebă ea.           James – pe care toţi cei din brigadă îl numeau T. J.           — Ridică din umeri.           — Un asasinat S şi M elementar, răspunse el. Întinsă şi moartă.           — Pentru numele lui Dumnezeu, murmură Fox, cu un nod în gât, făcând un pas înapoi.           T. J. zâmbi…           Chiar în acel moment, sună telefonul.           În cameră încetă orice mişcare. Echipa criminalistică, medicul legist, Pakula, chiar şi fotografa, priviră spre telefonul alb şi zvelt de pe masă, lângă bancheta tapiţată unde zăcea fata moartă, un instrument din secolul douăzeci care distona cu decorul medieval contrafăcut al subsolului.           Fox aşteptă să intre în funcţiune robotul, dar acesta părea să fi fost închis. Acest lucru i se părea foarte curios, în circumstanţele date.           — Spune că nu poate veni la telefon, instrui T. J. Pe moment, are mâinile legate.           Chiar dacă era dezamăgit că nimeni a râs de gluma lui, T. J. n-o arătă.           — Dacă tu te pregăteai pentru un act sexual complicat cu legături, sigur ai fi dat drumul robotului, spuse Fox, gândind cu voce tare.           — Întotdeauna, răspunse T. J.           Fox, care purta pe lângă salopeta albă şi mănuşi de latex, ridică receptorul.           — Da?           Un glas bărbătesc întrebă:           — Faci clisme?           Fox privi în jur, prin celula subterană. Nu avea ferestre, iar pe pereţi erau agăţate diverse instrumente de tortură: un bici negru din piele împletită, o ţepuşă, o cravaşa. „Şi uite-mă pe mine, o fată catolică atât de cuminte, vorbind despre clisme cu un necunoscut.”           Se zări pe sine însăşi, încadrată un moment în oglinda instalată pe peretele din capătul camerei, o femeie blondă trecută de treizeci de ani, cu expresie austeră, dacă nu chiar tăioasă, fără machiaj, poate puţin cam prea înaltă. Nu era tocmai zeiţa sexului pe care şi-o reprezenta imaginaţia înfierbântată a lui T. J., dar nici rău nu arăta, pentru ora aceea din noapte. Deşi cam părea a juca într-un film cu extratereştri, în salopeta şi galoşii ei albi de protecţie.           — Cine sunteţi, vă rog? Spuse ea.           — Faci sau nu?           — De unde aveţi numărul meu?           — Eşti Pisica Franţuzoaică?           „Nu, sunt Detectiv Inspector Madeleine Fox; Pisica Franţuzoaică zace la un pas de mine, întinsă şi moartă, după cum cu atâta eleganţă s-a exprimat T. J. Dar să lăsăm pentru moment detaliile.”           — Trebuie să ştiu cine v-a trimis, înainte de a discuta aranjamentele cu dumneavoastră, spuse ea, încercând să evite ochii lui T. J.           — Iepuraşul.           — Iepuraşul.?           — Eşti Pisica Franţuzoaică sau nu? Insistă omul.           — Poate veniţi azi după-amiază pe la trei, răspunse Fox, dar necunoscutul închisese deja. Puse receptorul în furcă.           — Ţi-ai tras o şustă tare? Se interesă T. J.           — A închis, spuse ea.           — Ce voia?

I.           Permiteţi-mi să mă prezint. Sunt un om bogat, educat şi manierat. Bineînţeles, unii contestă acest lucru.           Sunt un om foarte credincios; cred în Dumnezeu şi aş fi un prost dacă nu aş face-o, deoarece mi-a fost de mare ajutor în munca mea. De-a lungul vieţii mele am cercetat atent comportamentul uman şi aceasta este încă una din preocupările mele fundamentale. Sunt îndeosebi fascinat de natura demonică, nu de păcate, deoarece ele sunt lucruri atât de nesemnificative ce nu ating niciodată măreţia adevăratului întuneric. Despre ceea ce vorbesc eu aici este monstruos, aţi putea spune chiar obscen.           Sunt sigur că sunteţi de acord cu mine.           Recunosc că am fost acolo în ziua în care Batavia a plecat din Texel, deşi nu mă veţi găsi pe lista de pasageri întocmită atât de meticulos de Onorabila Companie. Îmi amintesc însă sentimentul de emoţie, de anticipare pe care l-am avut în momentul în care vasul a plecat şi am simţit vântul suflând în pânze. Şi nu am fost dezamăgit.           Dar asta nu e de mirare. Dacă aţi cunoaşte oamenii la fel de bine ca mine, aţi găsi evenimentele ce urmau să vină, inevitabil. Totuşi, majoritatea olandezilor au fost şocaţi de ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Toţi credeau, la fel ca preoţii lor calvinişti că dacă eşti bogat şi educat, eşti şi izbăvit şi m-au considerat pe mine răspunzător pentru toate nenorocirile care s-au abătut asupra lor.           Priviţi-mă bine.           Par eu un om capabil de acele crime despre care aţi auzit?           M-am întrecut însă pe mine însumi. Apropiaţi-vă şi am să vă spun adevărul.           43 de mile la vest de Geraldton, în vestul Australiei, la 28°30' latitudine sudică.           A şasea zi din octombrie, anul de graţie 1999           Craniul zăcea descoperit într-un mormânt puţin adânc, rânjind la ei din nisipul alb şi fin. Rânjetul unei morţi de trei secole jumate.           Un bărbat cu un tricou ponosit, cu emblema Muzeului Maritim Fremantle lipită pe spate, stătea pe vine lângă mormânt şi curăţa nisipul de pe oase cu o mişcare lentă. Groapa era adâncă de un metru şi fusese săpată cu mult efort cu ajutorul unei mistrii şi al unei găleţi, fiecare strat de nisip fiind înlăturat centimetru cu centimetru.           Locul fusese marcat. Mormântul fusese năpădit de rădăcini de copaci şi cuiburi de păsări, ceea ce făcea ca săpatul să fie şi mai dificil. Doi experţi în medicină legală au venit cu noi în expediţie. Unul dintre ei, care purta mânuşi din latex, s-a aplecat să examineze craniul care fusese deja mutat din groapă, suflând în nisipul din cavităţi cu un pai. Unul din arheologi s-a aplecat lângă ea.           — Este femeie, îi spuse ea lui.           — Judecând după dinţi, pare tânără, nu cred să fi avut mai mult de şase, şapte ani când a murit.           Se încruntă.           — Vezi, dintele ăsta de aici a intrat în carne, poate chiar în urma unei lovituri. Trebuie s-o fi durut îngrozitor, dar nu este posibil s-o fi omorât.           Aruncă o privire restului scheletului.           — Nu există urme pe braţe care să demonstreze că s-a împotrivit, poate că mâinile i-au fost legate înainte să fie omorâta. Craniul este intact, nu există nici o fractură evidentă a părţilor de schelet pe care le avem aici. Rănile pe ţesutul moale nu lasă urme. Greu de spus, dar sper să fi fost o moarte rapidă.           Nu se auzea nici un zgomot în afara celui făcut de un roi de muşte şi de valurile care se izbeau de stânci. Mica insulă fără copaci, cu colibele ei de pescari şi cuiburile de păsări, s-a dovedit a fi un cimitir; fuseseră deja găsite opt cadavre în acest mormânt adânc, trei de adulţi şi cinci de copii. Unul dintre ei părea să fi murit împuşcat cu o flintă. Unui alt craniu îi lipsea o bucată mare de os, care fusese probabil dislocat de o lovitură de topor. Feţele arheologilor, o echipă formată din cinci bărbaţi şi trei femei, erau posomorâte. Fiecare încerca să-şi imagineze ce se întâmplase acolo.           Craniul rânjea la ei. Ştia. Oricine era fetiţa aceasta, îşi va aminti.           * * *           Îşi va aminti.           Îşi va aminti cum alerga prin biserică, în Amsterdam, că avea şapte ani şi că mama ei a certat-o pentru că a făcut zgomot în timpul predicii de duminică, cum predicatorul Bastaienz, în roba lui neagră, ocăra răul din lume.           În curând, spunea el, o să navigheze pe Batavia spre coloniile olandeze din Indii să-L slujească pe Domnul şi pe supuşii Lui de acolo. În timp ce el va fi plecat, i-a avertizat pe enoriaşii lui, toţi buni calvinişti olandezi, muncitori şi cu frică de Dumnezeu, să fie pregătiţi să nu cadă pradă ispitei lui Satana.           Dar Satana părea departe în acea plăcută dimineaţă de duminică din Amsterdam, când razele soarelui răzbăteau prin geamurile pictate ale bisericii. Erau împăcaţi cu sine în virtutea lor, aceşti olandezi aleşi ai Domnului care nu se temeau de nimic în afară de ei înşişi. Pentru că, aşa cum bunul predicator le amintise, cu cât ospăţul este mai bogat, cu atât păcatul este mai mare.           * * *           Craniul, clepsidra şi lumânarea.           Jeronimus privi îndelung acest aranjament, înainte de a înmuia tocul în cerneală şi de a scrie în jurnalul lui: „Oamenii, în greşeala lor, vorbesc de bine şi de rău, de parcă comportamentul omului poate fi clasificat, precum metalele, în preţioase şi nepreţioase. Totuşi, în aceasta constă contradicţia, deoarece toate comportamentele sunt date de la Dumnezeu, care este întruchiparea bunătăţii; cum se poate atunci ca ceea ce un om face să fie rău? În final nu există decât cei care sunt puternici şi cei care sunt slabi. Cei care sunt suficient de puternici să îndeplinească voinţa Domnului şi cei care.”

Jajce, Bosnia-Herţegovina octombrie 1992           În momentul acela, am ştiut că o să murim.           Nu-mi era frică. Cred că suferisem prea mult, atâta timp. Mă temeam de altă suferinţă şi-mi venea să urlu. Trecuserăm prin atâtea şi iată că, în sfârşit, moartea îşi arăta colţii. De data aceasta nu mai exista scăpare.           Erau patru, cu caschete măslinii din lână, păr lung şi barbă. Cetnici, mai mult ca sigur. Aveau pistoale-mitralieră Kalaşnikov şi cuţite Bowie la curea. Unul din ei îşi pusese pe spate un RPG1. Aerul era atât de rece şi liniştit încât îi auzeai cum trag piedica pistoalelor chiar de la o sută de metri.           Îmi amintesc că mă gândeam doar la peştişorul acela de aur din punguţa de plastic. Ce ciudat lucra mintea mea. Îmi părea rău pentru peştele acela prost la fel ca pentru noi toţi, de fapt.           Îmi amintesc că cineva fâlfâia un steag în aer şi striga ceva în sârbo-croată, dar ştiam că n-o să ne ajute la nimic. Nu suportam să mă uit la Ryan. Era prima oară când îl vedeam speriat. Bineînţeles, nu la fel ca alţii. Părea cât se poate de calm, dar ochii lui erau morţi. Nu-l văzusem niciodată pe Ryan fără sclipirea aceea visătoare. Pasională zugrăvită pe faţa lui când eram în primejdie. Savura întotdeauna situaţiile limită. Probabil că atunci îşi făcea griji numai pentru el.           Ryan striga ceva, nu ştiu ce anume, apoi îmi amintesc doar că frunzele maronii au început să pălească şi am simţit o durere în şold. Am încercat să ţip, dar nu-mi recăpătam răsuflarea. Maşina înainta poticnindu-se în jos şi ori de câte ori se opintea, o durere ascuţită, agonizantă îmi sfredelea corpul. Voiam să sar, dar nu puteam să mă mişc.           Pe urmă am simţit cum alunec. Când am atins pământul, durerea devenise insuportabilă. Nu ştiam ce să fac. Nu vedeam decât o lumină albă, orbitoare şi îmi înţepenise tot corpul. Nu puteam să respir. Mi se pare că am zăcut aşa ore-n şir, deşi poate că n-au fost decât câteva minute. Când durerea a trecut, nu mi-a mai păsat de moarte. Nu voiam decât să scap de agonie şi să dorm acolo peste muşchiul şi frunzele reci.           Auzeam cetnicii strigându-se unii pe alţii pe potecă, scârţâind cu cizmele lor pe pământul îngheţat. Mi se părea că erau doar la câţiva metri depărtare. Pe urmă am auzit răpăitul armelor şi cineva a ţipat. Îmi amintesc că am încercat să strig ceva, o înjurătură, probabil.           În rest nu mai ştiu nimic. Probabil că am leşinat. N-am aflat ce s-a întâmplat cu adevărat decât mult mai târziu.           Arsenalul Regimentului al Şaptelea, Park Avenue, New York           30 aprilie 1995           — Nu ai dat importanţa cuvenită poveştii, zise Dave Crosby. Este ca şi când ai răsfoi un roman şi ai citi doar ultima pagină.           — Doamna mă întreba de Ryan, atâta tot, protestă Webb. Încercam să-i răspund la întrebare. Sunt sigur că n-ar vrea să afle toate amănuntele sordide.           — Sunt ziaristă, interveni Wendy Doyle. Poveştile sordide sunt singurele care mă interesează.           Crosby îi făcu semn unui chelner în haină neagră, care se fâţâia printre mese să-i mai aducă un whisky.           — Păcat că nu este aici astă-seară.           — Nu ştiu de ce sunteţi atât de posomorâţi, spuse Doyle, cu accentul ei strident de Belfast. Mie ar trebui să-mi fie dor de el, nu vouă. Sunt singura de aici care m-am culcat cu el.           Webb îşi sprijini mâinile de masă:           — De fapt, cred că ar trebui să vă spun ceva, tuturor.           Vorbele lui risipiră tensiunea. Ceilalţi zâmbiră stânjeniţi. Erau prea multe fantome la acest banchet, care sărbătorea cea de-a douăzecea aniversare a foştilor corespondenţi de război din Vietnam. Şaizeci şi opt de scaune goale, câte unul pentru fiecare din cei care nu se întorseseră din acea ţară cumplită şi fierbinte. Pe faţa de masă, se înşirau cărţi de vizită, cu litere aurite, în onoarea lor: Flynn, Burrows, Cantwell, Fall şi ceilalţi.           Trecuseră douăzeci de ani de când tancul 843 năvălise pe porţile Palatului Doc Lap. Acum se adunaseră pentru ultima oară în holul vechiului fort britanic în stil Tudor. Cei de la marină păzeau uşile. Era o atmosferă potrivită pentru noaptea lor de amintiri. Argintul şi cristalul sclipeau sub candelabrele uriaşe. Vechea Glorie strălucea peste tot. Oricine n-a fost acolo merită să fie iertat dacă crede că noi suntem cei care am câştigat, se gândi Webb.           Invitaţii nu erau doar din Statele Unite, ci şi din Marea Britanie, Franţa, Germania, Australia, Japonia; adică toţi cei care beneficiaseră de acreditare MACV. Îmbătrâniseră acum, se lăţiseră în talie, erau îmbrăcaţi în costume; în afară de câteva suflete rebele ca Crosby, care apăruse în vechea sa uniformă de camuflaj. Mâncaseră somon afumat şi pui, ascultând discursurile ţinute în cinstea lor cu un amestec de ironie şi mândrie tristă.           Acum stăteau toţi trei la masă, printre sticle şi pahare, depănându-şi regretele şi victoriile prăfuite, ca nişte foşti jucători de fotbal. Webb, singurul britanic din grup, înalt, grizonat, un nonconformist, în cămaşă kaki şi blugi. Crosby, vechi fotograf de război, la fel de activ ca în tinereţe, cu părul încărunţit strâns într-o coadă de cal atârnându-i pe spate; şi Lee Cochrane, cel mai tânăr veteran din Casa Groazei, acum corespondent de ştiri pentru unul din posturile de televiziune. Semăna mai mult cu un avocat în costumul său impecabil. Singurul semn al trecutului era insigna VVA prinsă la rever.      Wendy Doyle era la grădiniţă când ei îşi începuseră cariera. Fusese invitată să ţină o cuvântare. Lui Webb i se păruse o alegere inspirată. Îl urmase pe Crosby pe podium şi vorbise despre rolul corespondenţilor de război în 1995, arătând că cei din generaţia Vietnam fuseseră primii şi ultimii ziarişti cărora li se permisese să-şi bage nasul peste tot. Reprezentau într-adevăr un grup select. Doyle îşi câştigase un renume bine-meritat după reportajele ei din Somalia şi Bosnia iar cuvintele ei îi animaseră – nu se mai simţeau ca nişte relicve ale unui trecut inutil.

CĂLĂTORIA ESTE DESTINAŢIA           — Din „Dhammapada”           Prolog.           Toulouse, Franţa.           În Anul întrupării Domnului nostru, 1293.           L-au găsit în capelă. Zăcea pe spate, cu chipul învineţit de frig şi ace de gheaţă în barbă. Era conştient doar pe jumătate şi bodogănea ceva în legătură cu un cavaler templier, un comision secret de la Papă, o femeie frumoasă pe un cal alb. L-au dus înapoi în chilia lui şi l-au culcat pe laviţa tare care-i slujea drept pat de douăzeci de ani încoace. De-acum, era bătrân şi nu se mai putea face mare lucru. Ochii lui văzuseră luciul rece al morţii. Ceilalţi călugări îşi începură rugăciunile murmurate, în timp ce unul se grăbea să-l cheme pe abate, pentru ca bătrânul să-şi poată mărturisi ultima spovedanie.           * * *           În încăpere domnea un frig de moarte. Abatele întoarse capul, la auzul unei ramuri de brad desprinse de trunchiul copacului, căzând în pădure sub povara ei de zăpadă. La auzul sunetului, pleoapele bătrânului tresăriră, licărul galben al lumânării reflectându-se în cristalinul ochiului. Respiraţia îi hârâia în piept, iar abatele strâmbă din nas când îi simţi mirosul viciat.           Şopti ceva, un nume poate, căci era de neînţeles.           — Wilhelm, murmură abatele, aplecându-se cât de mult îndrăznea. Acum îţi pot asculta confesiunea.           — Confesiunea mea?           — Ţi se vor ierta toate păcatele, iar în noaptea asta ai să-l vezi pe Binecuvântat Mântuitorul nostru.           Wilhelm zâmbi, cu un rânjet oribil care-l înfiora pe abate până în măduva oaselor. Fratele Wilhelm, care venise la ei învăluit într-o atât de mare taină, părea pe cale să-i părăsească în acelaşi fel.           — Apă.           Stareţul îi înălţă capul şi-i umezi buzele cu apă dintr-o strachină de lemn pusă pe podea, lângă laviţă. Umbrele se alungeau peste piatră. Aerul din celulă era ca tăişul unui cuţit, respiraţia celor doi ridicându-se spre tavan în aburi subţiri, precum sufletul ieşind din trup. Christ, supliciat, se zvârcolea pe perete, în chinurile crucificării.           — Binecuvântatul Mântuitor nu mă va primi.           — Trebuie să te mărturiseşti, repetă abatele, nerăbdător să sfârşească spovedania înainte ca sufletul să se înalţe la cer.           — Îl văd pe diavol.           Din nou, acelaşi rânjet de hârcă.           — Îmi încălzeşte cazanul.           La auzul acestei pomeniri a Necuratului, stareţul simţi un junghi de groază pe şira spinării.           — Ai trăit o viaţă sfântă. De ce ai pricină să te temi de Belzebut?           Călugărul ridică de pe laviţă o mână, cu degetele încârligate ca nişte gheare, agăţându-se de mâneca sutanei abatelui.           — Vino mai aproape, îl chemă el. Vino mai aproape şi-ţi voi spune. Întocmai. De ce mă tem.           PARTEA ÎNTÂI.           LUNA SARAZINILOR.           De la Acra la Alep.           Valea Fergana în Hanatul Chaghadai al tătarilor.           Anul Oii.           Dintotdeauna visase că putea să zboare.           Uneori, în zile ca aceasta, îşi închipuia că pământul se întindea în faţa ei ca sub ochiul unui vultur, simţea înălţarea vânturilor din vale într-o bătaie de aripă, putea crede, o clipă, că nici o legătură de argint nu o mai ţinea ţintuită de sol.           Khutelun îşi struni calul, întorcându-se cu faţa spre vântul rece de miazănoapte, care îi ardea obrajii. Piscurile înzăpezite ale Acoperişului Lumii dobândiseră un albastru de gheaţă în soarele după-amiezei târzii. Sub ea, în vale, yurtele negre ale tribului stăteau ghemuite ca nişte hoţi prin adâncitura cafenie aşternută cu chiciură. În iernile lungi din Centrul Lumii, nimic nu se clintea pe câmpie. Pământul revenea sub stăpânirea gheţii.           Era singură pe piscul muntelui, singură cu tăcerea, tăcerea cea mare a stepelor.           Aici îi era menit din naştere să stea, în şaua calului, cu faţa arsă de vânt. „Dar,” îşi spuse ea cu amărăciune, „dacă va ieşi pe voia tatălui meu, am să-i fiu dată unui băietan înfumurat care-mi va dărui prunci şi mă va pune să-i îngrijesc yurta şi să-i mulg caprele şi niciodată nu voi mai călări în fruntea tumen-ilor tatălui meu.” Se născuse alcătuită pe dos, cu inimă de armăsar şi coadă de iapă.           Îşi dorea să nu fi trebuit niciodată să crească în acel trup de femeie, să poată călări ca o fată peste stepă până la sfârşitul zilelor ei. Dacă se năştea în trup de bărbat, ar fi fost următorul han al stepei de sus. Şi, când colo, trebuia să se mulţumească doar să-l vadă pe unul dintre fiii ei domnind peste păşunile înălţimilor din Almalik.           Însă chiar şi cu această consolare, într-o bună zi avea să fie nevoită să iasă la păscut cu un bărbat. Gândul de a se supune o făcea să-i vină rău pe dinăuntru.      Nu s-ar fi putut spune că nu simţea câteodată nevoia tovărăşiei unui bărbat sau dorinţa de a avea copii. Putea fi adevărat şi faptul că tânjea după mângâierea trupească a unui bărbat şi asculta taifasul desfrânat al surorilor ei măritate cu o curiozitate nu tocmai trecătoare. Dar s-o apuce pe o asemenea cale – deşi ştia că într-o bună zi trebuia s-o facă – ar fi însemnat să rămână pe veci legată de yurta soţului ei.