Colin Falconer

Dedic această carte lui John şi Arthur care m-au îndemnat să scriu           CUPRINS:           PROLOG 4           PARTEA ÎNTÂI 6           PARTEA A DOUA 61           PARTEA A TREIA 180           EPILOG 228                 PROLOG noiembrie 1939           — Japonezii n-au cum să cucerească Singapore. Este inexpugnabil.           Bărbatul înalt cu păr grizonat zâmbi reţinut ofiţerului districtual din faţa lui.           — Desigur. Dar trebuie să fim pregătiţi pentru orice situaţie.           — Vă puteţi baza pe mine, domnule. Voi face tot ce-mi stă în putinţă.           — Eşti un om de nădejde. Am adus un document pe care ar fi bine să-l citeşti. Se referă la sarcinile de bază ale fiecărui membru al Pazei de Coastă. Conţine câteva extrase din Jane's Fighting Ships1. Te vor ajuta să identifici vapoarele şi avioanele.           — Vă mulţumesc, domnule.           — Viteza este foarte importantă într-o operaţiune de acest gen. Va trebui să instalezi o tabără cu vedere la trecătorile vestice. Ai sarcina să raportezi imediat orice mişcare.           — Da, sigur.           — Bineînţeles, nu este nici un pericol. Dacă japonezii au de gând să facă vreo manevră, adevărata bătălie se va da probabil în Malaya.           Ofiţerul districtual era îmbrăcat doar într-o cămaşă kaki şi pantaloni scurţi. Cu toate acestea, tâmplele şi gâtul erau scăldate de sudoare. În micuţul birou, căldura devenise de nesuportat.           Se întoarse şi privi pe fereastră albastrul metalic al apelor din golful White Bone2. În depărtare, se zărea spuma albă a talazurilor, pe recif.           Era în perioada musonului din 1939. Palmierii impunători se legănau încet, sub adierea vântului de nord-est, iar lumina difuză a goeletelor şi şalupelor ancorate în port tremura la suprafaţa oceanului, reflectându-se în oglinda golfului.           În grădină, vrăbiile se învolburau şi ciripeau printre ramurile copacilor încinşi de razele soarelui.           — Nu-ţi prea vine să crezi că războiul ar putea atinge aceste ape liniştite.           — Chiar credeţi că este posibil, domnule? Întrebă tânărul, în cele din urmă.           — Să sperăm că nu, Manning. Dar trebuie să fim realişti. Imperiul Britanic nu poate duce un război pe două fronturi. Mai ales dacă fraţii3 din Europa nu se potolesc.           — N-o să vă dezamăgim, domnule!           — Bun!           Bărbatul mai în vârstă se uită la ceas.           — Ei, şi acum ce-ai zice să bem ceva? Pe urmă o să-ţi dau mai multe amănunte în legătură cu preţioasa staţie radio.           PARTEA ÎNTÂI.           Chiar şi acum este o enigmă pentru mine faptul că bărbaţi şi femei atât de diferiţi unii de alţii au dovedit un asemenea curaj ieşit din comun. A fost cel mai cumplit război purtat vreodată pe aceste insule idilice. Cu toate acestea, pentru scurt timp, o mână de oameni care în împrejurări obişnuite se urau au descoperit o cauză comună şi au fost gata să se sacrifice. De ce au făcut-o oare? Pentru ţară? Niciunul dintre ei nu putea fi considerat patriot. Mă îndoiesc că voi înţelege vreodată. Ba, mai mult, sunt convins că nici ei înşişi nu şi-au dat seama de vârtejul emoţiilor care-i cuprinsese.           Din jurnalul lui Ian Manning, Paza de Coastă, Santa Maria, februarie – octombrie 1942           Decembrie 1941           După părerea Părintelui Goode, cel mai mare rău pe care-l făcuse Corrigan fusese acela că-i sedusese îngrijitoarea în timpul slujbei de duminică.           Era o dimineaţă fierbinte, dominată de musonul din 1941. În interiorul misiunii catolice din Santa Maria, credincioşii intonau fară tragere de inimă încă un vers din imnul preferat al Părintelui Goode.           — Înainte, soldaţi ai Creştinătăţii… Bum!           Afară, ceva greu se izbi de pereţii de bambus ai bisericii. Părintele Goode îşi ridică privirile de pe clape, încruntându-se. Degetele sale continuau să mişte strunele pianului dezacordat.           — Mărşăluind ca la război… Bum!           Altă izbitură şi peretele subţire crăpă vizibil. Rachel Goode avu o ezitare în timp ce conducea corul. Îşi îndreptă privirile într-o parte, nervoasă. Cântecul se auzea acum ca un murmur pentru că localnicii adunaţi în biserică se întrebau în gând de unde proveneau sunetele de afară.           Părintelui Goode i se părea că unii dintre ei se aşteptau din clipă-n clipă să-l vadă pe Dumnezeu însuşi.           — Ţinând crucea lui Cristos, înaintând… Bum, bum, bum…           Membrii parohiei din Santa Maria amuţiră cu ochii holbaţi de uimire. Chiar şi vocea lui Rachel Goode se redusese la un murmur de-abia auzit. Doar Părintele Goode, bătând cu mâinile în clape, îşi zbiera fals imnul.           — Cristoase, Părinte Ceresc, du-ne să-l înfruntăm pe cel viclean.           Bum, bum, bum… BUM!           La un moment dat, Părintele Goode îşi dădu seama că rămăsese singurul care cânta. Era hotărât să termine. Îşi vărsă supărarea pe clapele pianului.

Netanel se uită la ea şi-i făcu cu ochiul.           Este imposibil, se gândi Marie. Încep să mă îndrăgostesc de acest băiat. Dar este pur şi simplu imposibil. Eu sunt catolică, iar el este evreu. Ar trebui să fie la fel de departe de sufletul meu ca şi luna. Mama lui mă dispreţuieşte, iar restul familiei mă tratează de parcă aş fi un animal exotic din Africa. Şi uite ce i s-a întâmplat lui Chaim, la fel ca şi lui Netanel acum câteva luni. Era o nebunie să-şi imagineze că l-ar putea iubi.           Ceremonia Paştelui luă sfârşit.           — La anul îl vom sărbători la Ierusalim – ziseră toţi de la masă într-un glas.           Netanel îi zâmbi plin de duioşie şi simţi că i se strânge stomacul. Ah, „mein Gott”, se gândi ea. Am mers prea departe. Nu mai pot să mă opresc. Nu mai pot.             Despre autor.           Colin Falconer s-a născut la Londra în anul 1953. Este ziarist şi a colaborat la multe reviste şi ziare. A călătorit în Europa şi Asia de Sud-Est, iar acum locuieşte în Australia de Vest.           Pentru Helen care crede în mine.             Prefaţă.           Nici o carte nu este scrisă doar prin strădania unei singure persoane. De aceea, aş vrea să mulţumesc acelora care m-au ajutat în cercetările întreprinse pentru acest roman.           La Tel Aviv, Ruth Sobol şi istoricii dr. Yaakov Sachs şi dr. Yaakov Goren; la Ierusalim, Ruven Koffler de la Arhivele Zion, Dafna Rix de la Muzeul din Ierusalim, Mulli Azrieli de la Firik şi Rivca Weingarten, care mi-au împărtăşit amintirile legate de asediul Oraşului Vechi; la El-Bireh, domnul Sameeha Khalil, reprezentant al Societăţii Inash El-Usra. Şi mai aproape de casă, îi datorez, de asemenea, mulţumiri lui Anne Mullarkey pentru că m-a ajutat să găsesc sursele de care aveam nevoie.           Vreau să mulţumesc şi agenţilor mei Tim Curnow din Sydney şi Anthea, Morton-Saner din Londra, care m-au ajutat să depăşesc momentele dificile; şi editorului meu, care nu se înşală niciodată în aprecierile sale, decât când este vorba de alegerea echipei preferate de fotbal.           Deşi datele din acest roman se bazează pe realitate, el este o operă de ficţiune. Aşa se explică şi erorile care apar; de exemplu, au existat doi comandanţi Haganah în timpul asediului Ierusalimului, David Halperin şi Moshe Russnak, nu unul singur, iar până în anii '40 nu a existat nici un kibuţ în zona în care este plasat kibuţul Kfar Herzl.           Ocazional, am folosit nume reale, care apar doar ca personaje istorice, exterioare naraţiunii. De altfel, nu am intenţionat să descriu oameni sau întâmplări reale şi nici să mă implic în ele.           Ierusalim, septembrie 1992 „Sunt aici trimis de Furie şi Inimă”.           Moise în „Primul Născut” al lui Cristopher Fry                 PROLOG.           Malul de Vest, septembrie 1992           Străzile întunecate şi agitate ale Bethleemului.           Mulli Rosenberg stă pe bancheta din spate a jeep-ului, cu picioarele întinse, ascultând zumzetul vocilor în aparatul de emisie-recepţie. O noapte liniştită. Intefadeh scăzuse în intensitate; Rabin începuse convorbirile cu Assad, iar ziarele vorbeau despre pace.           O sirenă urlă undeva în noapte. Simţea cum, din întuneric, îl urmăresc ochi înveninaţi. La lumina farurilor, zări literele „PLO”, pictate cu caractere arabe, cu vopsea roşie pe obloanele ruginite ale unui magazin. Sub ele fusese mâzgălită traducerea în engleză, pentru turişti bineînţeles: „DRACU' SĂ-L IA DE ISRAEL”.           Mulli Rosenberg nu este un erou ca bunicul său. Vrea să devină avocat. Dar, mai întâi, trebuia să-şi îndeplinească serviciul militar de trei ani în armată. În uniforma sa kaki arăta suplu, bronzat, tânăr şi speriat.           Până acum nu împuşcase pe nimeni.           Mângâie ţeava mitralierei Uzi de pe genunchi. Nu avea încotro, îşi spuse el. Dacă nu voia să trăiască într-o lume de coşmar, aşa cum trăise bunicul său, nu avea încotro.           Amman, Iordania.           Wafa îşi mângâie părul negru ca abanosul şi îşi aprinse altă ţigară cu degetele tremurânde. Îi este greu să vorbească despre Palestina fără să se întristeze.           Are ochi mari căprui, care sclipesc plini de pasiune în timp ce povesteşte.           — Pe bunicul meu îl chema Majid. Tatăl lui era şeicul Zayyad Hass'an al-Shouri, din satul Rab'allah, lângă Ierusalim. Toţi din familia mea sunt palestinieni. M-am născut aici, în Iordania, dar sunt palestiniană. Da, o palestiniană. Nu concep să mă consider altceva.           Fruntea ei este acoperită de mici picături de sudoare. Amman este un oraş de beton şi sticlă, cu căldură, praf şi claxoane răsunătoare. Afară, soarele dogoritor topeşte asfaltul de pe autostradă şi-ţi usucă trupul ca o stafidă.           Bate hamsiin-ul, vântul fierbinte dinspre deşertul de est, galben şi turbat ca răsuflarea unui şacal. Se spune că hamsiin-ul bătea în ziua în care a fost răstignit Christos.           Ventilatorul din micuţul birou se învârteşte ineficient într-un colţ. Wafa se opreşte să soarbă cafeaua amară.      — Aceasta nu este ţara mea. Nu aparţin acestui pământ. Până când situaţia noastră nu se va rezolva, n-o să fiu niciodată fericită.

Pentru Rones. Perla căutată de mine Nu pot să mor dacă nu mi-a venit ceasul.           Zicală obişnuită printre căutătorii de perle japonezi din Broome.                 Insulele Lacepede, lângă Point Lagrange Broome, vestul Australiei. Noiembrie 1913           Nemişcat, Tanaka atârna de ancora de salvare, iar monstruoasele braţe ale costumului de scafandru îi cădeau lateral, mustind de apă. Wes, mecanicul lui, deşurubă vizorul căştii şi clătină din cap când văzu sângele amestecat cu apă ţâşnind din gura şi urechile scufundătorului. Scoase casca de pe corpul costumului, iar Tanaka fu ridicat. Stătea întins pe punte în costumul acela monstruos, ca un peşte de altă dată adus din adâncuri. Singurele lui mişcări erau tresăririle neregulate, spasmodice ale degetelor.           Cam McKenzie se încruntă cu mâinile în şolduri. Se uită la nostromul solid, din India de Vest, aşteptând verdictul.           — Ei?           — Mort, căpitane.           — Cum dracu s-a întâmplat? N-ai făcut o escală, cum ţi-am spus?           Wes se uita ţintă la punte.           — Te pomeni că i s-a sfârşit norocu', căpitane.           — Nu există noroc, spuse Cam.           Era un singur lucru de făcut ca să-l salveze, iar lui îi era teamă de asta. Dar nu putea să stea deoparte şi să vadă cum omul moare.           — Puneţi-i casca înapoi!           — Îl trimiţi 'napoi jos, căpitane?           — Haide, fă-o, Wes.           Se auzi un murmur de protest din rândurile echipajului, care era format mai ales din băştinaşi din Koepanger şi din malaiezi.           — Da-i mort, căpitane, repetă Wes.           — Încă i se mişcă degetele. Fă-o!           — Poate că-i mai bine să laşi omu' să moară când i-a venit ceasu', mormăi Wes.           Reproşul din ochii indianului era clar. Dar el făcu semn din cap către echipaj şi, bodogănind, ei ridicară corpul lui Tanaka peste bordul lui China Cloud. Wes înălţă casca şi o fixă înapoi pe corpul costumului.           — Acum ajută-mă să îmbrac costumul de rezervă, spuse Cam.           — Mai bine ai lăsa omu' să moară, repetă Wes, dar făcu ce-i spusese căpitanul şi îl coborî pe Tanaka în apă.           Oamenii se întoarseră să pună în funcţiune pompele de mână în timp ce Wes coborî furtunul şi ancora peste copastia de la babord.           Cam nu văzu cum apune soarele. Stătea atârnând şase stânjeni sub carena lui China Cloud. Apa îşi pierduse treptat luminozitatea iar ciudata, tăcuta lume a mării se închisese în jurul lui.           Frica îi coborâse în măruntaie ca o gheară de plumb. Chiar atunci când marea era limpede şi verde, monştrii uriaşi cu gura ca o seceră apăreau uneori în tăcere, neanunţaţi, doar ca să dispară din nou la fel de rapid în ceaţa lumii subacvatice. Acum în verdele oceanului, din ce în ce mai sumbru, Cam se simţea ca momeala de la capătul unei undiţe.           De deasupra, auzea zgomotul motorului compresorului, şi adulmeca mirosul familiar al aerului din cambuză care îi cobora prin furtunul de aer. Carena plină de alge pietrificate a lui China Cloud tresărea pe suprafaţa argintie a mării.           Marea se întunecă, tulbure şi mohorâtă. Soarele asfinţi. Era singur. Era singur şi înspăimântat.           După o oră, Tanaka îşi reveni; prin vizorul căştii, Cam îi văzu ochii mişcându-se, deschizându-se larg, plini de panică şi confuzie.           Cam legase de mâna scufundătorului o frânghie, ştiind că reacţia instinctivă a oricui va fi, atunci când îşi revine, să închidă supapa de aer şi să urce la suprafaţă. În loc de asta, de îndată ce Tanaka deveni conştient, Cameron semnaliză către Wes să-i ridice la adâncimea de escală, iar în timp ce stăteau acolo suspendaţi în apă el îi regla supapa de aer lui Tanaka.           În cele din urmă, Tanaka încetă să se mai zbată, acceptând că este lipsit de apărare. Orice lumină dispăruse acum din apa verde. Din când în când, o lumină ţâşnea din întuneric, iute şi înspăimântătoare. Cam lupta împotriva propriei panici, împotriva instinctului de a semnaliza „ridicaţi-ne!”. Dacă un om arată slăbiciune, dacă arată frică, e ca şi mort în lume. Tatăl lui îl învăţase asta.           Wes avea instrucţiunile lui. Încă cinci ore trebuiau să aştepte neputincioşi şi orbi, atârnând de capătul frânghiei.           Puntea lui China Cloud era scăldată în argint; era lună plină, aproape albastră, „luna căutătorului de perle”, cum o numeau toţi, aşa de strălucitoare după întunericul mării încât era ca şi cum ai fi ieşit dintr-o mină în plin soare. Cameron clipi în timp ce Wes îi deşuruba vizorul.           — Totu' bine, căpitane?           — Sunt bine. Ce face domnul Tanaka?           — E viu, căpitane. I-ai făcut farmece voodoo?

PROLOG.           Berkeley, San Francisco.           Viaţa lui John Keelan, lumea şi familia sa au fost spulberate la şase şi trei minute, într-o seară de primăvara, la Berkeley.           Era în bucătărie şi îi dădea să mănânce fetiţei sale dintr-un castronaş cu piure de dovleac, pregătit de soţia sa. Keelan ştia că n-o să ia nici o îmbucătură, dar continua să încerce măcar. Anna era hotărâtă ca fiica ei să fie hrănită numai cu produse naturale, altă obsesie de-a ei, la fel ca tai chi şi aromoterapia.           Dar el ştia foarte bine că fetiţa, Caroline, n-o să se lase păcălită de culoarea piureului. Deşi nu avea decât unsprezece luni, dispreţuia deja budinca de ciocolata Heinz. Când Keelan îi duse linguriţa la gură, îşi schimonosi faţa durdulie şi suflă în mâncare, împrăştiind-o peste mâna lui.           — Caroline, nu aşa se poartă o fetiţă cuminte cu tăticul ei, îi spuse el, când pistolarul paşi pe trotuar.           Se întunecase şi se aprinseseră luminile pe strada din cartierul în care locuiau. Pe ferestre, acolo unde oamenii nu trăseseră încă perdelele pentru seară, se zărea sclipirea albăstruie, fantomatică, a televizoarelor. Începuse ploaia şi ramurile copacilor băteau în geamuri, acoperind zgomotul paşilor care înaintau prin tufişuri.           — Uite ce este, ştiu că este o mâncare scârboasă. Dar mămica a pregătit-o special pentru tine. Hai să-i facem o bucurie, O. K.?           Caroline îl lăsă să-i ducă linguriţa la gură, dar îşi încleştă bărbia. Şi, în ultimul moment, inspiră adânc şi suflă. Buzele ei strânse semănau cu o zmeură şi dovleacul se răspândi pe scaun, podea şi cămaşa lui Keelan.           — Poftim, uite ce-ai făcut!           În timp ce îşi ştergea la chiuvetă dovleacul de pe cămaşă, Caroline întinsese piureul pe tavă şi apoi îşi şterse mâinile în păr. În momentul acela, lui Keelan i se păru că aude pe cineva înaintând pe potecă. Caroline scoase un strigăt. Se lovise în ochi cu degetul.           Keelan o luă în braţe, s-o mângâie. Când se linişti, o puse la loc pe scaun. Se uită la cămaşă. Era de culoarea dovleacului. Nu ajungeau la nici un rezultat.           — Anna, nu-i place dovleacul, zău aşa, strigă el, prin uşa deschisă.           — Nici măcar n-ai încercat.           — Vrea să-şi cheme avocatul.           — Nu ar fi în interesul ei. Şi nici într-al tău. Ceea ce nu mănâncă ea, o să primeşti tu, la ceai.           Keelan îşi privi fiica.           — Ai auzit? Ei bine, ai de gând să fii înţelegătoare sau vrei să ne supărăm?           Caroline se concentră şi trase un pârţ. Keelan puse jos castronaşul.           — Hei, ce-ai zice să-ţi tom piureul direct în chiloţei, ca să fim amândoi fericiţi?           Arma era un Smith & Wesson Magnum 38, cu amortizor, încărcat cu şase gloanţe super-vel, care explodau în corpul victimei. Nu era arma proprie a asasinului. Fusese obţinută special pentru el, cu două săptămâni în urmă – furată dintr-un magazin din San Diego. Numărul ei de serie fusese scos şi nu putea fi identificată.           Keelan gustă din piureul de dovleac, să-i demonstreze fiicei sale că era comestibil.           — Uite, este grozav. Vezi? Ştiu că pare oribil, dar nu este. Ai încredere în mine.           Ridică linguriţa.           Asasinul se opri lângă casă. Scoase o pereche de mănuşi negre din buzunarul jachetei sale cu fermoar şi le băgă pe mâini. Apoi îşi încheie jacheta, scoase revolverul prins în talia jeanş-ilor şi înşurubă amortizorul în capătul ţevii.           Pe urmă, înaintă spre fereastra de la bucătărie.           Keelan încerca s-o convingă pe Caroline că linguriţa era un aeroplan. Făcu două rotocoale şi apoi ateriză. În ultimul moment, Caroline întoarse capul şi piureul de dovleac i se prelinse pe gât. Keelan trânti linguriţa în castron, disperat.           — Anna, nu-i place dovleacul, nu înţelegi?           — Încearcă să-i dai nişte banană pisată.           Keelan se ridică. Văzuse o umbră la fereastra bucătăriei.           Răsună o împuşcătură, sticla se făcu ţăndări şi castronul căzu pe podea. Keelan încercă să se arunce peste Caroline. Dar picioarele nu-l ascultau şi o luă înainte. Auzi a doua împuşcătură, un zgomot înfundat, ca un dop de şampanie şi, o parte din el – poliţistul profesionist – recunoscu sunetul.           Se lovi de perete. Avea sânge pe palmă. Îşi dădu seama că fusese împuşcat. Se uită înapoi, la Caroline. Râdea.           Credea că se juca cu ea.           O văzu pe Anna în pragul uşii. Avea ochii mari de groază şi gura căscată. Probabil că încercase să strige ceva sau era prea uluită. Încercă să-i spună să iasă din bucătărie, s-o înşface pe Caroline şi să fugă, dar îl săgeta durerea. Era ca şi când cineva i-ar fi înfipt o furculiţă sub coaste. Se năpusti înainte, căzu pe covorul din hol şi îşi duse genunchii la piept, să-şi înăbuşe durerea. O auzi pe Anna ţipând, un strigăt ascuţit, care-i păru un ecou din altă lume.           Dar nu mai auzi celelalte patru împuşcături. Durerea îl făcuse să vomite şi, când trecu primul spasm, se făcu totul alb în jurul lui, încât închise ochii să şi-i ferească de sclipirea ciudată. Nu mai auzea şi nici nu mai vedea, atras dincolo de hotarele lumii.

Această carte îi e dedicată lui Helen                 PARTEA ÎNTÂI.           PROLOG.           Întuneric, piatră rece sub vârfurile degetelor, umbre dansând pe pereţi, făclii pâlpâind în curentul din tuneluri. Era atât de frig şi umed, ca în împărăţia morţii, şi trecu mult până când ochii ei se deprinseră cu întunecimea.           Îi auzise înainte de a-i vedea, cu încolăcirile lor sinuoase şi prelingerile reci, în timp ce se retrăgeau din calea luminii torţelor. Simţea că-i îngheţau muşchii. Nu-şi putea lua privirea de la ei, cu membrele paralizate de oroarea priveliştii din groapa de jos. Erau sute şi sute, nenumărate morţi lunecând unele peste altele, cu ochii lucind ca nişte cioburi de granată. Magazia călăului.           Iată o viperă, cu limba săgetându-i din fanta gurii, nervoasă, simţindu-le prezenţa. Muşcătura ei cauza o durere chinuitoare care se răspândea în tot trupul, iar membrul afectat se acoperea curând cu pete şi umflături hidoase, vinete. Curând, victima începea să verse, apoi îşi pierdea controlul băşicii şi al intestinelor. O moarte urâtă, rezervată răufăcătorilor ce meritau pedeapsa îndoită.           Iar acolo, cu trupul suplu vărgat în galben şi cafeniu, cobra cu glugă, simbolul divin al Egiptului de Sus, emblema regală a faraonului şi a lui Ptolemeu deopotrivă. Grecii o numeau vasilisc, sau micul rege. În Cartea Morţilor, cobra cu glugă simboliza viaţa veşnică.           Muşcătura ei era mortală, dar foarte puţin dureroasă. După scurt timp, victimei începeau să i se închidă ochii şi o fura repede un somn adânc, din care nu se mai deştepta. Muşcătura colţilor lăsa două urme mici, dar altminteri trupul nu-şi schimba înfăţişarea, îngăduind o moarte demnă. Era calea aleasă de sora mai mare, Berenice, după ce se revoltase împotriva tatălui ei şi încercase să-i uzurpe tronul.           Acum, când tatăl său îşi apropie gura de urechea ei, îi simţi firele sârmoase ale bărbii gâdilându-i faţa.           — Aceasta e lumea pe care ai moştenit-o, îi şopti el. Fiecare palat e plin cu şerpi. De două ori mai ucigători decât aceştia. Într-un asemenea cuib îţi vei trăi toată viaţa şi trebuie să fii la fel de lunecoasă ca aceşti şerpi, la fel de înţelept să-ţi foloseşti veninul şi să loveşti fără şovăire, dacă vrei să scapi cu viaţă. Înţelegi?           Înţeleg, răspunse Cleopatra.           Avea zece ani.           Alexandria din Egipt.           Luna egipteană a lui Phamenoth.           Cu cincizeci şi unu de ani înainte de naşterea lui Iisus Christos.           Tatăl ei, Ptolemeu al XII-lea, Fluierarul, Bastardul.           Când murise, o lăsase singură în bezna de cerneală a viitorului, şi chiar din momentul ultimei lui suflări putuse auzi lunecarea trupurilor reci şi dezgolirea colţilor.           Stătea în picioare lângă pat, privindu-l. Ochii lui erau închişi, buzele strânse într-un zâmbet senin; despărţirea de viaţă fusese blândă. Tatăl ei, şi totuşi nu el. Pielea era cenuşie, precum ceara topită, muşchii lipsiţi de încordarea vieţii, astfel încât trăsăturile îi arătau la fel, dar nu se puteau recunoaşte decât vag.           Se întreba când avea să simtă durerea, de ce nu putea plânge după el. Dar, în acel moment, nu simţea decât o furnicare în burtă, un fior de spaimă. De-acum, era singură. În ultimele câteva luni, domnise ca regentă alături de el, dar acum, o dată cu pieirea lui, viaţa pentru care o pregătise el atâta amar de vreme începuse în sfârşit.           Din ziua aceea şi pentru întreaga lume era Cleopatra a Şaptea, Regina celor Două Ţări, Egiptul de Sus şi de Jos, Philopater Philomatris, Zeu Iubitor-de-Tată, Iubitor-de-Naţie. Dar, în adâncul inimii, ştia că ea nu era aşa ceva. Era doar o fată de optsprezece ani, lipsită de experienţă, de ajutor şi de prieteni.           * „Ajută-mă”, îi venea să spună. „Nu sunt pregătită pentru asta.” Dar el nu mai era, moartea îl eliberase de poverile puterii şi ale supravieţuirii. Numai moartea o mai putea elibera acum şi pe ea de aceste poveri.           Îşi spusese Noul Dionisos, salvatorul care avea să scape Răsăritul de sub tirania Romei. Îşi tatuase pe trup frunza de viţă bahică, fusese iniţiat în tainele vinului, ale muzicii şi abandonului. Râseseră de el şi îl numiseră Fluierarul, datorită felului cum îndrăgea riturile. Alţii îl numeau Bastardul şi-i luau în derâdere eforturile de a-i stăvili pe romani.           Iar aceasta era moştenirea lui, acel oraş alb şi glorios – Oraşul Strălucitor, cum îl numeau romanii – cu palatele tencuite cu gips şi dumbrăvile umbroase strălucind în lumina soarelui de primăvară, coborând până la marginea apei, ţinându-se agăţate de frumoasele linii arcuite ale peninsulei Lochias. O briză răcoroasă, înmiresmată cu aroma mării, biciuia perdelele de mătase din odaia tatălui ei, făcându-le să danseze ca nişte fantome la ultima lui petrecere. Palatele din Brucheion se buluceau până în portul regal, mărginit de calea cu arcade, Heptastadionul, care îl despărţea de Portul Bunei Reîntoarceri la apus şi pădurea de catarge ale corăbiilor negustoreşti îngrămădite lângă docurile de-acolo. Alexandria din Egipt, tot un nume roman, avea unul dintre cele mai mari porturi ale lumii. Magaziile de lângă docuri erau doldora de avuţia Egiptului şi a ţinuturilor sale, colţi de fildeş stivuiţi ca buştenii de chiparos, perle îndesate în saci de iută asemenea nucilor, baloţi uriaşi de mătăsuri şi museline şi munţi uriaşi de mirodenii cu miros înţepător, henna, cuişoare şi scorţişoară parfumată.      Era cel mai înaintat oraş al lumii, ca învăţătură şi cultură. În vestita Bibliotecă se găseau peste şapte sute de mii de volumen, suluri cilindrice conţinând tratate de matematici şi filosofie, medicină şi astronomie, anatomie şi geografie. Museionul se lăuda cu unii dintre cei mai aleşi cărturari din lume, care trăiau pe cheltuiala statului, în schimb punându-şi cunoştinţele la dispoziţia reginei. Din sălile de marmură ieşeau ode ale victoriei, reţete medicale şi maşini de luptă, tot ce cereau Ptolemeii. Aici socotise Eratosthenes circumferinţa Pământului, comparând lungimea umbrelor la amiază în Alexandria şi Aswan. Tot aici demonstrase Aristarchos că Pământul se învârtea în jurul Soarelui, iar Euclid întemeiase prima şcoală de matematici, sub domnia întâiului Ptolemeu.