Colin Falconer

CĂLĂTORIA ESTE DESTINAŢIA           — Din „Dhammapada”           Prolog.           Toulouse, Franţa.           În Anul întrupării Domnului nostru, 1293.           L-au găsit în capelă. Zăcea pe spate, cu chipul învineţit de frig şi ace de gheaţă în barbă. Era conştient doar pe jumătate şi bodogănea ceva în legătură cu un cavaler templier, un comision secret de la Papă, o femeie frumoasă pe un cal alb. L-au dus înapoi în chilia lui şi l-au culcat pe laviţa tare care-i slujea drept pat de douăzeci de ani încoace. De-acum, era bătrân şi nu se mai putea face mare lucru. Ochii lui văzuseră luciul rece al morţii. Ceilalţi călugări îşi începură rugăciunile murmurate, în timp ce unul se grăbea să-l cheme pe abate, pentru ca bătrânul să-şi poată mărturisi ultima spovedanie.           * * *           În încăpere domnea un frig de moarte. Abatele întoarse capul, la auzul unei ramuri de brad desprinse de trunchiul copacului, căzând în pădure sub povara ei de zăpadă. La auzul sunetului, pleoapele bătrânului tresăriră, licărul galben al lumânării reflectându-se în cristalinul ochiului. Respiraţia îi hârâia în piept, iar abatele strâmbă din nas când îi simţi mirosul viciat.           Şopti ceva, un nume poate, căci era de neînţeles.           — Wilhelm, murmură abatele, aplecându-se cât de mult îndrăznea. Acum îţi pot asculta confesiunea.           — Confesiunea mea?           — Ţi se vor ierta toate păcatele, iar în noaptea asta ai să-l vezi pe Binecuvântat Mântuitorul nostru.           Wilhelm zâmbi, cu un rânjet oribil care-l înfiora pe abate până în măduva oaselor. Fratele Wilhelm, care venise la ei învăluit într-o atât de mare taină, părea pe cale să-i părăsească în acelaşi fel.           — Apă.           Stareţul îi înălţă capul şi-i umezi buzele cu apă dintr-o strachină de lemn pusă pe podea, lângă laviţă. Umbrele se alungeau peste piatră. Aerul din celulă era ca tăişul unui cuţit, respiraţia celor doi ridicându-se spre tavan în aburi subţiri, precum sufletul ieşind din trup. Christ, supliciat, se zvârcolea pe perete, în chinurile crucificării.           — Binecuvântatul Mântuitor nu mă va primi.           — Trebuie să te mărturiseşti, repetă abatele, nerăbdător să sfârşească spovedania înainte ca sufletul să se înalţe la cer.           — Îl văd pe diavol.           Din nou, acelaşi rânjet de hârcă.           — Îmi încălzeşte cazanul.           La auzul acestei pomeniri a Necuratului, stareţul simţi un junghi de groază pe şira spinării.           — Ai trăit o viaţă sfântă. De ce ai pricină să te temi de Belzebut?           Călugărul ridică de pe laviţă o mână, cu degetele încârligate ca nişte gheare, agăţându-se de mâneca sutanei abatelui.           — Vino mai aproape, îl chemă el. Vino mai aproape şi-ţi voi spune. Întocmai. De ce mă tem.           PARTEA ÎNTÂI.           LUNA SARAZINILOR.           De la Acra la Alep.           Valea Fergana în Hanatul Chaghadai al tătarilor.           Anul Oii.           Dintotdeauna visase că putea să zboare.           Uneori, în zile ca aceasta, îşi închipuia că pământul se întindea în faţa ei ca sub ochiul unui vultur, simţea înălţarea vânturilor din vale într-o bătaie de aripă, putea crede, o clipă, că nici o legătură de argint nu o mai ţinea ţintuită de sol.           Khutelun îşi struni calul, întorcându-se cu faţa spre vântul rece de miazănoapte, care îi ardea obrajii. Piscurile înzăpezite ale Acoperişului Lumii dobândiseră un albastru de gheaţă în soarele după-amiezei târzii. Sub ea, în vale, yurtele negre ale tribului stăteau ghemuite ca nişte hoţi prin adâncitura cafenie aşternută cu chiciură. În iernile lungi din Centrul Lumii, nimic nu se clintea pe câmpie. Pământul revenea sub stăpânirea gheţii.           Era singură pe piscul muntelui, singură cu tăcerea, tăcerea cea mare a stepelor.           Aici îi era menit din naştere să stea, în şaua calului, cu faţa arsă de vânt. „Dar,” îşi spuse ea cu amărăciune, „dacă va ieşi pe voia tatălui meu, am să-i fiu dată unui băietan înfumurat care-mi va dărui prunci şi mă va pune să-i îngrijesc yurta şi să-i mulg caprele şi niciodată nu voi mai călări în fruntea tumen-ilor tatălui meu.” Se născuse alcătuită pe dos, cu inimă de armăsar şi coadă de iapă.           Îşi dorea să nu fi trebuit niciodată să crească în acel trup de femeie, să poată călări ca o fată peste stepă până la sfârşitul zilelor ei. Dacă se năştea în trup de bărbat, ar fi fost următorul han al stepei de sus. Şi, când colo, trebuia să se mulţumească doar să-l vadă pe unul dintre fiii ei domnind peste păşunile înălţimilor din Almalik.           Însă chiar şi cu această consolare, într-o bună zi avea să fie nevoită să iasă la păscut cu un bărbat. Gândul de a se supune o făcea să-i vină rău pe dinăuntru.      Nu s-ar fi putut spune că nu simţea câteodată nevoia tovărăşiei unui bărbat sau dorinţa de a avea copii. Putea fi adevărat şi faptul că tânjea după mângâierea trupească a unui bărbat şi asculta taifasul desfrânat al surorilor ei măritate cu o curiozitate nu tocmai trecătoare. Dar s-o apuce pe o asemenea cale – deşi ştia că într-o bună zi trebuia s-o facă – ar fi însemnat să rămână pe veci legată de yurta soţului ei.

PROLOG.           August 1973           Delhi.           De la fereastra biroului său din centrul vechiului Delhi, judecătorul Sikander Reddy privea potopul musonului care se abătuse din zori asupra oraşului. Pe acoperiş, răpăitul ploii părea o rafală din mii de alice.           — Cinci minute, domnule judecător, îl anunţă un chip ivit în uşa întredeschisă.           Reddy încuviinţă absent şi continuă să se uite pe fereastră. Ploaia îl fascina. În anotimpul musonului existau momente când se părea că va continua la nesfârşit, fără oprire, până ce totul urma să dispară sub apă. Dar apoi, trecea ca orice alt anotimp, ca viaţa însăşi.           Cinci minute până la amiază. Cinci minute până la cel mai aşteptat proces din istoria Indiei. Judecătorul nu era obişnuit cu asemenea publicitate. În mod normal, modesta lui sală de tribunal din complexul Tis Hizari era aproape goală. Însă acum nu mai era un caz obişnuit.           În primul rând, acuzatul nu era cetăţean indian. Ba mai mult, adevărata lui naţionalitate trebuia stabilită. Era foarte posibil să nu aibă niciuna. Se născuse în Saigonul postbelic, fiul nelegitim al unei franţuzoaice cu un indian. Dintre multele paşapoarte despre care se spunea că le folosise, niciunul nu fusese al său.           În al doilea rând, deşi acuzaţia era doar de tentativă de omucidere, poliţiştii din alte state asiatice continuau să strângă dovezi care-l implicau în crime nerezolvate din ţările respective. De pe plajele aurii ale Filipinelor şi până la poalele verzi ale Himalaiei, fuseseră găsiţi oameni sugrumaţi sau cu gâtlejurile retezate, şi fiecare dintre ei avusese o legătură cu acest individ.           Atâtea crime pe scară internaţionala erau suficiente pentru a atrage atenţia reporterilor. Mai era însă şi fata; tânără şi frumoasă. Franţuzoaică, un manechin al cărei chip apăruse pe coperţile unor reviste precum Vogue şi Cosmopolitan.           Iar acestei combinaţii atractive i se mai adăugase un alt personaj spectaculos; pe acuzat îl apăra Nawabul de Pashan, cel mai celebru avocat al Indiei, şi o figură impunătoare în orice circumstanţe. O personalitate.           Da, avea să fie o zi mare pentru ziarişti.           Şi totuşi, judecătorul Reddy nu-şi putu ascunde senzaţia de consternare când pătrunse în sala de judecată, la amiază. Soţia încercase să-l prevină la ce să se aştepte, dar când privi împrejur, spre feţele nerăbdătoare şi curioase, descoperi cu surprindere că-i tremură rău mâinile.           Încăperea era micuţă, lată de numai treizeci de paşi, cu o porţiune mai înaltă în capătul unde stătea acum judecătorul, cercetând audienţa. Temperatura dinăuntru crescuse în mod sensibil. Ventilatoarele din plafon se roteau lent, parcă încercând să agite un fluid vâscos.           Autorităţile nu-şi asumau nici un risc cu celebrul lor prizonier. Toţi cei din sală fuseseră supuşi unei percheziţii corporale înainte de a li se permite accesul dincolo de soldaţii care înconjurau încăperea, cu baionetele fixate la arme. Aceştia erau dublaţi de o echipă de poliţişti, experţi în judo. Acuzatul era aproape invizibil printre militarii înarmaţi.           Multe scaune fuseseră ocupate de reporterii ziarelor şi revistelor. Îşi trimiseseră reprezentanţi Bangkok Post, Strait's Times, Paris Match, Le Figaro, până şi New York Times. Judecătorul Reddy se întrebă cum aveau să reacţioneze văzând justiţia indiană în acţiune.           I se părea incredibil ca viaţa să-l fi ales tocmai pe el, dintre toţi judecătorii Indiei, să prezideze un asemenea spectacol public. Ştia că viitoarele generaţii de oameni ai legii n-aveau să-l ţină minte pentru capacităţile sale intelectuale sau pentru elocinţa lui; îşi cunoştea propriile limite, ba chiar simţea o anumită siguranţă alături de ele. Dar în felul lui, personal şi naiv, era onest – o calitate absolut remarcabilă într-o ţară unde judecătorii câştigă mai puţin de o sută cincizeci de dolari pe lună.           Tensiunea aşteptării determină o linişte bruscă şi dramatică. Se oprise până şi ploaia care răpăise toată dimineaţa pe acoperişurile Tis Hizari.           Totul trece. Până şi anotimpurile, până şi viaţa.           Nimeni nu-şi drese glasul şi nici nu bătu cu ciocănelul. Judecătorul Reddy privi spre procuror prin ochelarii săi cu rame groase din os şi încuviinţă din cap.           Procesul lui Michel Christian începuse.           Bombay.           Joginder Krisnan îşi înfrână un alt val de durere. Din patul unde zăcea de cinci ani, îşi putea da seama după deplasarea umbrelor pe pereţi că sosise ora. Procesul începuse.           Pe noptiera de lângă pat exista o oglindă, în care se vedea o imagine oarecum distorsionată de convexitatea suprafeţei. Îi plăcea să se privească, şi să-şi descarce furia şi dispreţul. Deoarece acum nu mai rămăsese nici urmă de milă în el, nici măcar pentru sine însuşi.           Ceea ce zărea în oglindă îl umplea de repulsie; o siluetă atrofiată, picioarele retezate de la coapse, trupul spân şi slab ca al unei fete sub vesta albă, pătată. Cândva fusese înalt, cu corp de atlet şi pielea atât de deschisă la culoare, încât era mândru că de multe ori fusese luat drept european. Îl ajutaseră atât în afaceri, cât şi cu femeile.           În ultima vreme se îngrăşase, totuşi simţise şi atunci un fel de mândrie perversă, considerând că kilogramele suplimentare erau dovada începutului îmbogăţirii sale. Pornise câteva afaceri profitabile cu ateliere de croitorie în Saigon şi Bombay, şi anticipase o retragere liniştită într-o vilă luxoasă, undeva în colinele umbroase deasupra căldurii, prafului şi hărmălaiei din Maha Amma.           Acum însă, la numai cinci ani după ultima întâlnire cu fiul său, zăcea olog în odaia sărăcăcioasă, pe care i-o permiteau veniturile modeste.

PROLOG.           Berkeley, San Francisco.           Viaţa lui John Keelan, lumea şi familia sa au fost spulberate la şase şi trei minute, într-o seară de primăvara, la Berkeley.           Era în bucătărie şi îi dădea să mănânce fetiţei sale dintr-un castronaş cu piure de dovleac, pregătit de soţia sa. Keelan ştia că n-o să ia nici o îmbucătură, dar continua să încerce măcar. Anna era hotărâtă ca fiica ei să fie hrănită numai cu produse naturale, altă obsesie de-a ei, la fel ca tai chi şi aromoterapia.           Dar el ştia foarte bine că fetiţa, Caroline, n-o să se lase păcălită de culoarea piureului. Deşi nu avea decât unsprezece luni, dispreţuia deja budinca de ciocolata Heinz. Când Keelan îi duse linguriţa la gură, îşi schimonosi faţa durdulie şi suflă în mâncare, împrăştiind-o peste mâna lui.           — Caroline, nu aşa se poartă o fetiţă cuminte cu tăticul ei, îi spuse el, când pistolarul paşi pe trotuar.           Se întunecase şi se aprinseseră luminile pe strada din cartierul în care locuiau. Pe ferestre, acolo unde oamenii nu trăseseră încă perdelele pentru seară, se zărea sclipirea albăstruie, fantomatică, a televizoarelor. Începuse ploaia şi ramurile copacilor băteau în geamuri, acoperind zgomotul paşilor care înaintau prin tufişuri.           — Uite ce este, ştiu că este o mâncare scârboasă. Dar mămica a pregătit-o special pentru tine. Hai să-i facem o bucurie, O. K.?           Caroline îl lăsă să-i ducă linguriţa la gură, dar îşi încleştă bărbia. Şi, în ultimul moment, inspiră adânc şi suflă. Buzele ei strânse semănau cu o zmeură şi dovleacul se răspândi pe scaun, podea şi cămaşa lui Keelan.           — Poftim, uite ce-ai făcut!           În timp ce îşi ştergea la chiuvetă dovleacul de pe cămaşă, Caroline întinsese piureul pe tavă şi apoi îşi şterse mâinile în păr. În momentul acela, lui Keelan i se păru că aude pe cineva înaintând pe potecă. Caroline scoase un strigăt. Se lovise în ochi cu degetul.           Keelan o luă în braţe, s-o mângâie. Când se linişti, o puse la loc pe scaun. Se uită la cămaşă. Era de culoarea dovleacului. Nu ajungeau la nici un rezultat.           — Anna, nu-i place dovleacul, zău aşa, strigă el, prin uşa deschisă.           — Nici măcar n-ai încercat.           — Vrea să-şi cheme avocatul.           — Nu ar fi în interesul ei. Şi nici într-al tău. Ceea ce nu mănâncă ea, o să primeşti tu, la ceai.           Keelan îşi privi fiica.           — Ai auzit? Ei bine, ai de gând să fii înţelegătoare sau vrei să ne supărăm?           Caroline se concentră şi trase un pârţ. Keelan puse jos castronaşul.           — Hei, ce-ai zice să-ţi tom piureul direct în chiloţei, ca să fim amândoi fericiţi?           Arma era un Smith & Wesson Magnum 38, cu amortizor, încărcat cu şase gloanţe super-vel, care explodau în corpul victimei. Nu era arma proprie a asasinului. Fusese obţinută special pentru el, cu două săptămâni în urmă – furată dintr-un magazin din San Diego. Numărul ei de serie fusese scos şi nu putea fi identificată.           Keelan gustă din piureul de dovleac, să-i demonstreze fiicei sale că era comestibil.           — Uite, este grozav. Vezi? Ştiu că pare oribil, dar nu este. Ai încredere în mine.           Ridică linguriţa.           Asasinul se opri lângă casă. Scoase o pereche de mănuşi negre din buzunarul jachetei sale cu fermoar şi le băgă pe mâini. Apoi îşi încheie jacheta, scoase revolverul prins în talia jeanş-ilor şi înşurubă amortizorul în capătul ţevii.           Pe urmă, înaintă spre fereastra de la bucătărie.           Keelan încerca s-o convingă pe Caroline că linguriţa era un aeroplan. Făcu două rotocoale şi apoi ateriză. În ultimul moment, Caroline întoarse capul şi piureul de dovleac i se prelinse pe gât. Keelan trânti linguriţa în castron, disperat.           — Anna, nu-i place dovleacul, nu înţelegi?           — Încearcă să-i dai nişte banană pisată.           Keelan se ridică. Văzuse o umbră la fereastra bucătăriei.           Răsună o împuşcătură, sticla se făcu ţăndări şi castronul căzu pe podea. Keelan încercă să se arunce peste Caroline. Dar picioarele nu-l ascultau şi o luă înainte. Auzi a doua împuşcătură, un zgomot înfundat, ca un dop de şampanie şi, o parte din el – poliţistul profesionist – recunoscu sunetul.           Se lovi de perete. Avea sânge pe palmă. Îşi dădu seama că fusese împuşcat. Se uită înapoi, la Caroline. Râdea.           Credea că se juca cu ea.           O văzu pe Anna în pragul uşii. Avea ochii mari de groază şi gura căscată. Probabil că încercase să strige ceva sau era prea uluită. Încercă să-i spună să iasă din bucătărie, s-o înşface pe Caroline şi să fugă, dar îl săgeta durerea. Era ca şi când cineva i-ar fi înfipt o furculiţă sub coaste. Se năpusti înainte, căzu pe covorul din hol şi îşi duse genunchii la piept, să-şi înăbuşe durerea. O auzi pe Anna ţipând, un strigăt ascuţit, care-i păru un ecou din altă lume.           Dar nu mai auzi celelalte patru împuşcături. Durerea îl făcuse să vomite şi, când trecu primul spasm, se făcu totul alb în jurul lui, încât închise ochii să şi-i ferească de sclipirea ciudată. Nu mai auzea şi nici nu mai vedea, atras dincolo de hotarele lumii.

Prolog.           Buenos Aires, Argentina martie 1976 „Credinţa în originea supranaturală a răului este inutilă; oamenii sunt singuri capabili de cele mai mari mişelii.”           Joseph Conrad.           Atât de multă moarte. Cu toate acestea, a început şi s-a terminat cu viaţă. Două vieţi.           Doctorul se uita la ele pe deasupra ochelarilor, strâmbându-se.           — Trebuie să fiţi pregătiţi pentru ce e mai rău. Are probleme respiratorii acute şi am observat şi o aritmie cardiacă. Rugaţi-vă pentru ea.           Rosa se uită la el. Îşi simţea trupul de parcă cineva i l-ar fi scobit cu unghiile. Îşi privi buricul şi scoase un ţipăt scurt.           Reuben o luă în braţe. Se uita la copilul din mâinile ei. Avea strălucirea roză a oricărui nou-născut, ochi mari, căprui, umezi. Începu să plângă, de parcă ar fi înţeles sentinţa la moarte dată sorei ei gemene. De parcă, chiar din primele ei clipe de viaţă ar fi înţeles că lumea vrea s-o despartă de sora ei.           Reuben încercă s-o liniştească. Îi simţea pălmuţa strângându-i tare degetul. Atât de mică şi delicată. Dumnezeu îl avertiza. Riscase viaţa celor pe care îi iubea şi acum El îi arăta că ceea ce-i fusese dat i se putea lua la fel de uşor.           Era vina sa.           — Nu este nici o speranţă? Se auzi el spunând.           — Întotdeauna există speranţă, dar am făcut tot ce se putea face. Acum este în mâinile Domnului.           Nu voia să-l privească în ochi. Era tânăr, aproape de vârsta lui Reuben. Încercă să se detaşeze, ca să poată trece la un alt pacient.           — Cel puţin mai aveţi o fiică.           — Pot s-o văd? Întrebă Rosa.           *           Eva avea guşă, iar pielea îi atârna. Arăta ca un pui de iepure care nu făcuse încă ochi. Reuben îi putea număra coastele, iar firul de identificare legat de gleznă era cu puţin mai subţire decât degetul ei mare. Un tub de oxigen îi fusese înfipt în obraz. Ţipa; era un ţipăt straniu, ascuţit, la fel ca cel al unui pescăruş.           — Eva, murmură Rosa.           Părea atât de mică, chiar şi pentru incubatorul pierdut în vasta lume albă a spitalului. Membrele i se zbăteau, iar faţa i se strâmba ca la o maimuţă.           Rosa i-o dădu pe cealaltă fetiţă, Simone. O privea pe soţia sa cum o mângâia pe Eva, din instinct, presupuse. O luase în braţe şi o legăna, dar micuţa îşi arcui spatele şi începu să ţipe şi mai tare, faţa înroşindu-i-se de durere şi supărare. Se înecă şi buzele i se făcură vinete.           — Las-o jos, spuse Reuben.           Eva se zbătea şi mai tare. Gura lipsită de dinţi căuta aer; ochii îi erau strâns închişi.           — Las-o jos!           Rosa începu să tremure. Părea la fel de înspăimântată şi neajutorată ca fetiţa. Se supuse, lăsând-o pe Eva jos în leagăn, apoi se dădu înapoi, cu pumnul strâns la gură şi ochii plini de lacrimi.           Reuben nu ştia ce-l apucase. Poate că intuia, simţindu-se pentru o clipă în locul Evei, în adăpostul cald al pântecului Rosei, simţind atingerile moi şi îmbrăţişarea surorii gemene. Din momentul concepţiei, şi-a dat seama el, nu fusese o parte întreagă, ci doar jumătate.           Acum, în faţa primei sale lupte, îi era frig şi era singură.           O puse pe Simone cu faţa lângă sora ei în leagăn. Imediat, fata se strânse lângă ea şi, conştient sau nu, îşi puse braţul stâng în jurul ei. Aproape imediat ţipetele groaznice încetară.           Simţi cum îi îngheaţă transpiraţia.           Ochii Rosei îl priveau ţintă. Reuben ridică din umeri. Cine poate explica de ce facem anumite lucruri?           *           Doctorul îi găsi pe soţii Altman încă veghind asupra gemenelor.           — Eva răspunde bine la tratament. O veţi putea lua acasă în câteva zile.           Reuben nu-şi putea lua ochii de la fetele sale. Stăteau cu degetul mare una în gura celeilalte.           — Mulţumesc, doctore.           Acesta zâmbi.           — Cu trei zile în urmă mi-aţi spus că va muri. Este un miracol.           — După experienţa mea, copiii, chiar şi cei mai mici, sunt foarte încăpăţânaţi.           — S-a oprit din plâns imediat ce am pus-o pe Simone în pătuţ cu ea.           Doctorul zâmbi îngăduitor.           — Da, desigur.           Reuben se aplecă deasupra pătuţului. Gemenele adormiseră. Reuben, ateul, spuse o rugăciune către Dumnezeul în care nu mai credea şi jură că nu le va mai pune vreodată în primejdie.           Un jurământ pe care ştia încă de pe-acum că nu va putea să-l ţină.           I.           Argentina, 1974-1976           Buenos Aires, martie 1976           Dintre cele peste cincizeci de persoane care participau la botezul din catedrala San Isidro, Julio Castro era singurul care se culcase cu mama celor două fetiţe ce intrau astăzi în sânul bisericii. Îi era greu să se concentreze asupra cuvintelor preotului care enumera îndatoririle naşilor. Se uita fix la Rosa şi nu putea să se gândească decât că „te iubesc încă”.           Zâmbetul îi îngheţase.           Încă te iubesc.

Jajce, Bosnia-Herţegovina octombrie 1992           În momentul acela, am ştiut că o să murim.           Nu-mi era frică. Cred că suferisem prea mult, atâta timp. Mă temeam de altă suferinţă şi-mi venea să urlu. Trecuserăm prin atâtea şi iată că, în sfârşit, moartea îşi arăta colţii. De data aceasta nu mai exista scăpare.           Erau patru, cu caschete măslinii din lână, păr lung şi barbă. Cetnici, mai mult ca sigur. Aveau pistoale-mitralieră Kalaşnikov şi cuţite Bowie la curea. Unul din ei îşi pusese pe spate un RPG1. Aerul era atât de rece şi liniştit încât îi auzeai cum trag piedica pistoalelor chiar de la o sută de metri.           Îmi amintesc că mă gândeam doar la peştişorul acela de aur din punguţa de plastic. Ce ciudat lucra mintea mea. Îmi părea rău pentru peştele acela prost la fel ca pentru noi toţi, de fapt.           Îmi amintesc că cineva fâlfâia un steag în aer şi striga ceva în sârbo-croată, dar ştiam că n-o să ne ajute la nimic. Nu suportam să mă uit la Ryan. Era prima oară când îl vedeam speriat. Bineînţeles, nu la fel ca alţii. Părea cât se poate de calm, dar ochii lui erau morţi. Nu-l văzusem niciodată pe Ryan fără sclipirea aceea visătoare. Pasională zugrăvită pe faţa lui când eram în primejdie. Savura întotdeauna situaţiile limită. Probabil că atunci îşi făcea griji numai pentru el.           Ryan striga ceva, nu ştiu ce anume, apoi îmi amintesc doar că frunzele maronii au început să pălească şi am simţit o durere în şold. Am încercat să ţip, dar nu-mi recăpătam răsuflarea. Maşina înainta poticnindu-se în jos şi ori de câte ori se opintea, o durere ascuţită, agonizantă îmi sfredelea corpul. Voiam să sar, dar nu puteam să mă mişc.           Pe urmă am simţit cum alunec. Când am atins pământul, durerea devenise insuportabilă. Nu ştiam ce să fac. Nu vedeam decât o lumină albă, orbitoare şi îmi înţepenise tot corpul. Nu puteam să respir. Mi se pare că am zăcut aşa ore-n şir, deşi poate că n-au fost decât câteva minute. Când durerea a trecut, nu mi-a mai păsat de moarte. Nu voiam decât să scap de agonie şi să dorm acolo peste muşchiul şi frunzele reci.           Auzeam cetnicii strigându-se unii pe alţii pe potecă, scârţâind cu cizmele lor pe pământul îngheţat. Mi se părea că erau doar la câţiva metri depărtare. Pe urmă am auzit răpăitul armelor şi cineva a ţipat. Îmi amintesc că am încercat să strig ceva, o înjurătură, probabil.           În rest nu mai ştiu nimic. Probabil că am leşinat. N-am aflat ce s-a întâmplat cu adevărat decât mult mai târziu.           Arsenalul Regimentului al Şaptelea, Park Avenue, New York           30 aprilie 1995           — Nu ai dat importanţa cuvenită poveştii, zise Dave Crosby. Este ca şi când ai răsfoi un roman şi ai citi doar ultima pagină.           — Doamna mă întreba de Ryan, atâta tot, protestă Webb. Încercam să-i răspund la întrebare. Sunt sigur că n-ar vrea să afle toate amănuntele sordide.           — Sunt ziaristă, interveni Wendy Doyle. Poveştile sordide sunt singurele care mă interesează.           Crosby îi făcu semn unui chelner în haină neagră, care se fâţâia printre mese să-i mai aducă un whisky.           — Păcat că nu este aici astă-seară.           — Nu ştiu de ce sunteţi atât de posomorâţi, spuse Doyle, cu accentul ei strident de Belfast. Mie ar trebui să-mi fie dor de el, nu vouă. Sunt singura de aici care m-am culcat cu el.           Webb îşi sprijini mâinile de masă:           — De fapt, cred că ar trebui să vă spun ceva, tuturor.           Vorbele lui risipiră tensiunea. Ceilalţi zâmbiră stânjeniţi. Erau prea multe fantome la acest banchet, care sărbătorea cea de-a douăzecea aniversare a foştilor corespondenţi de război din Vietnam. Şaizeci şi opt de scaune goale, câte unul pentru fiecare din cei care nu se întorseseră din acea ţară cumplită şi fierbinte. Pe faţa de masă, se înşirau cărţi de vizită, cu litere aurite, în onoarea lor: Flynn, Burrows, Cantwell, Fall şi ceilalţi.           Trecuseră douăzeci de ani de când tancul 843 năvălise pe porţile Palatului Doc Lap. Acum se adunaseră pentru ultima oară în holul vechiului fort britanic în stil Tudor. Cei de la marină păzeau uşile. Era o atmosferă potrivită pentru noaptea lor de amintiri. Argintul şi cristalul sclipeau sub candelabrele uriaşe. Vechea Glorie strălucea peste tot. Oricine n-a fost acolo merită să fie iertat dacă crede că noi suntem cei care am câştigat, se gândi Webb.           Invitaţii nu erau doar din Statele Unite, ci şi din Marea Britanie, Franţa, Germania, Australia, Japonia; adică toţi cei care beneficiaseră de acreditare MACV. Îmbătrâniseră acum, se lăţiseră în talie, erau îmbrăcaţi în costume; în afară de câteva suflete rebele ca Crosby, care apăruse în vechea sa uniformă de camuflaj. Mâncaseră somon afumat şi pui, ascultând discursurile ţinute în cinstea lor cu un amestec de ironie şi mândrie tristă.           Acum stăteau toţi trei la masă, printre sticle şi pahare, depănându-şi regretele şi victoriile prăfuite, ca nişte foşti jucători de fotbal. Webb, singurul britanic din grup, înalt, grizonat, un nonconformist, în cămaşă kaki şi blugi. Crosby, vechi fotograf de război, la fel de activ ca în tinereţe, cu părul încărunţit strâns într-o coadă de cal atârnându-i pe spate; şi Lee Cochrane, cel mai tânăr veteran din Casa Groazei, acum corespondent de ştiri pentru unul din posturile de televiziune. Semăna mai mult cu un avocat în costumul său impecabil. Singurul semn al trecutului era insigna VVA prinsă la rever.      Wendy Doyle era la grădiniţă când ei îşi începuseră cariera. Fusese invitată să ţină o cuvântare. Lui Webb i se păruse o alegere inspirată. Îl urmase pe Crosby pe podium şi vorbise despre rolul corespondenţilor de război în 1995, arătând că cei din generaţia Vietnam fuseseră primii şi ultimii ziarişti cărora li se permisese să-şi bage nasul peste tot. Reprezentau într-adevăr un grup select. Doyle îşi câştigase un renume bine-meritat după reportajele ei din Somalia şi Bosnia iar cuvintele ei îi animaseră – nu se mai simţeau ca nişte relicve ale unui trecut inutil.