Colin Falconer

PARTEA ÎNTÂI.           Camden Town în primele ore ale dimineţii, la sfârşitul verii.           Capitolul 1           Mortul avea două mici găuri ovale într-o parte a capului său cafeniu lucios, iar pantalonii de dril cadrilat îi erau traşi în jos până la genunchi. Frank Marenko se lăsă pe vine lângă fereastra şoferului, pentru a privi mai de aproape. Matracuca suspina mai departe, în maşina poliţiei.           — Un cod 69, spuse Marenko.           — Ce-aţi spus, domnule? Ridică privirea comisarul în uniformă.           „Stagiar, destul de matur ca să se bărbierească, reflectă Fox. Vorba aia, copoii întinereau de la un an la altul”.           Sub privirile ei, expresia băiatului deveni surprinsă, apoi uimită.           — Cod 69, repetă Marenko. Am mai văzut din-astea. Efectiv, i-a făcut creierii chisăliţă. I-a supt-o aşa de tare, până i-a explodat craniul cu totul. Se vede cu ochiul liber. Trebuie să ai grijă. Ai fost vreodată cu prostituatele, fiule?           Tânărul rămăsese cu gura căscată, zăpăcit. Bietul dobitoc.           — Nu, domnule.           Marenko îl bătu pe umăr:           — Bravo ţie, băieţaş.           „Pentru numele lui Dumnezeu”, îşi spuse Madeleine Fox. „E ora trei dimineaţa, iar eu ascult o comedie răsuflată, pe o stradă udă şi prost luminată din Camden Town. Simţi o picătură de ploaie croindu-şi drum sub gulerul mantoului, pentru a i se prelinge printre omoplaţi. Se înfioră. Piţipoanca începu să icnească în sec, afară, prin portiera deschisă a maşinii.           „Pesemne am înnebunit”, continuă Fox în sinea ei. „Bine zicea tata. Nu aşa se cade să-şi câştige existenţa o fată de familie respectabilă.”           Marenko se răsuci spre tânărul comisar de poliţie.           — Ai vorbit cu boarfa?           Când acesta nu-i răspunse. Marenko îi explică răbdător:           — Prostituata. Ai vorbit cu ea?           Comisarul ridică din umeri.           — Zice că n-a văzut nimic, domnule.           — Ce?           — Stătea cu capul plecat.           Marenko studie chipul comisarului.           — Sigur. Da' pe urmă? Trebuie să fi auzit o bubuitură sau ceva. Tipul ăsta şi-a ejaculat peste ea conţinutul capului. Măcar atunci trebuie să se fi uitat.           Tânărul ridică iarăşi din umeri. Marenko o privi pe Fox:           — Tu crezi povestea asta? Aia-i înfulecă banana, el ia un glonţ în cap, iar ea zice că n-a văzut nimic. Christoase!           Jamaicanul stătea prăvălit pe scaunul din faţă al Corvette-i, o rablă americană marfă, cu volanul pe stânga. Doar că nu mai era chiar aşa de marfă, cu materia din craniul decedatului împrăştiată peste bord şi podea, în dreapta.           Marenko lumină înăuntru cu lanterna comisarului şi zări luciul mat al celor trei lanţuri masive de aur pe care victima le purta la gât.           — Avea ceva încărcătură la bord, comentă el. Din cât e aici, se poate achita datoria externă a Nigeriei.           Pe consolă se afla un pacheţel de pudră albă, uns cu un cocoloş de sânge în curs de coagulare.           — Medicament pe reţetă, fără-ndoială, remarcă Fox, cu mâinile înfundate în buzunare.           — Evident, replică Marenko. Şi-n mâini ce ţine? Parc-ar fi o pisică moartă.           Se numea spasmul cadaveric: muşchii mâinilor înţepeniseră instantaneu. Obiectul pe care-l ţinuse în momentul morţii rămăsese în pumnul lui încleştat.           — Cred că amica lui şi-a pierdut peruca, spuse Fox.           Marenko râse scurt, ca un lătrat. Lumina lanternei rămase îndreptată spre poala mortului.           — Şi-ăla de pe sculă ce-i, pentru Dumnezeu?           — Un prezervativ, cred, răspunse comisarul.           — Ştiu ce e, comisare, râse Marenko. Am mai văzut aşa ceva la viaţa mea. Ai auzit, Fox? Sex protejat. Foloseşte substanţe ilegale, îi sunt zburaţi creierii la volanul tancului ăstuia yankeu, da' practică sexul protejat. Ce-o să se mai bucure maică-sa!           Moartea nu are nimic demn, îşi spuse Fox. Cel puţin moartea violentă, provocată astfel. Acum, decedatul nu mai era decât un hartan de carne. Un fotograf de la Ministerul de Interne începuse să imortalizeze imagini ale cadavrului, la lumina blitz-ului, cu indiferenţă profesională, iar doi detectivi de la Hendon Road stăteau lângă el, cu mâinile în buzunare, glumind pe seama organelor lui genitale şi a practicilor sexuale pe care le prefera.           Dar, în fond, probabil că nu era decât un gangster din Yardie şi un traficant de stradă. Nu avea şanse să fie respectat.           Un ofiţer criminalist, cu salopetă şi mănuşi de latex, cerceta atent buzunarele mortului. Îi preda obiectele unui coleg, care stătea alături, cu pungi de plastic pentru probe; găsi un sul de bancnote de cincizeci de lire sterline, gros cât un hamburger, şi un portofel din piele de crocodil.           S. O. C. O.-ul1 deschise portofelul şi examină permisul de conducere. Fox notă detaliile în carneţelul ei. Crawford, Elmore Joshua, născut la data de 15 iulie 1975. O adresă din Islington.           — L-a chemat careva pe Gropar? Se interesă Marenko.           Groparul: profesor Aloysius Graveney, medicul legist al Ministerului de Interne. Decesul fusese deja certificat de doctorul diviziei.           — E pe drum, răspunse comisarul.      Fundătura pornea din Kentish Town Road, vizavi de un bloc cu apartamente ale primăriei. Unii dintre locatari ieşiseră pe balcoane, pentru a privi spectacolul din zorii zilei, făcând bancuri sau strigând propuneri.

Pentru Rones. Perla căutată de mine Nu pot să mor dacă nu mi-a venit ceasul.           Zicală obişnuită printre căutătorii de perle japonezi din Broome.                 Insulele Lacepede, lângă Point Lagrange Broome, vestul Australiei. Noiembrie 1913           Nemişcat, Tanaka atârna de ancora de salvare, iar monstruoasele braţe ale costumului de scafandru îi cădeau lateral, mustind de apă. Wes, mecanicul lui, deşurubă vizorul căştii şi clătină din cap când văzu sângele amestecat cu apă ţâşnind din gura şi urechile scufundătorului. Scoase casca de pe corpul costumului, iar Tanaka fu ridicat. Stătea întins pe punte în costumul acela monstruos, ca un peşte de altă dată adus din adâncuri. Singurele lui mişcări erau tresăririle neregulate, spasmodice ale degetelor.           Cam McKenzie se încruntă cu mâinile în şolduri. Se uită la nostromul solid, din India de Vest, aşteptând verdictul.           — Ei?           — Mort, căpitane.           — Cum dracu s-a întâmplat? N-ai făcut o escală, cum ţi-am spus?           Wes se uita ţintă la punte.           — Te pomeni că i s-a sfârşit norocu', căpitane.           — Nu există noroc, spuse Cam.           Era un singur lucru de făcut ca să-l salveze, iar lui îi era teamă de asta. Dar nu putea să stea deoparte şi să vadă cum omul moare.           — Puneţi-i casca înapoi!           — Îl trimiţi 'napoi jos, căpitane?           — Haide, fă-o, Wes.           Se auzi un murmur de protest din rândurile echipajului, care era format mai ales din băştinaşi din Koepanger şi din malaiezi.           — Da-i mort, căpitane, repetă Wes.           — Încă i se mişcă degetele. Fă-o!           — Poate că-i mai bine să laşi omu' să moară când i-a venit ceasu', mormăi Wes.           Reproşul din ochii indianului era clar. Dar el făcu semn din cap către echipaj şi, bodogănind, ei ridicară corpul lui Tanaka peste bordul lui China Cloud. Wes înălţă casca şi o fixă înapoi pe corpul costumului.           — Acum ajută-mă să îmbrac costumul de rezervă, spuse Cam.           — Mai bine ai lăsa omu' să moară, repetă Wes, dar făcu ce-i spusese căpitanul şi îl coborî pe Tanaka în apă.           Oamenii se întoarseră să pună în funcţiune pompele de mână în timp ce Wes coborî furtunul şi ancora peste copastia de la babord.           Cam nu văzu cum apune soarele. Stătea atârnând şase stânjeni sub carena lui China Cloud. Apa îşi pierduse treptat luminozitatea iar ciudata, tăcuta lume a mării se închisese în jurul lui.           Frica îi coborâse în măruntaie ca o gheară de plumb. Chiar atunci când marea era limpede şi verde, monştrii uriaşi cu gura ca o seceră apăreau uneori în tăcere, neanunţaţi, doar ca să dispară din nou la fel de rapid în ceaţa lumii subacvatice. Acum în verdele oceanului, din ce în ce mai sumbru, Cam se simţea ca momeala de la capătul unei undiţe.           De deasupra, auzea zgomotul motorului compresorului, şi adulmeca mirosul familiar al aerului din cambuză care îi cobora prin furtunul de aer. Carena plină de alge pietrificate a lui China Cloud tresărea pe suprafaţa argintie a mării.           Marea se întunecă, tulbure şi mohorâtă. Soarele asfinţi. Era singur. Era singur şi înspăimântat.           După o oră, Tanaka îşi reveni; prin vizorul căştii, Cam îi văzu ochii mişcându-se, deschizându-se larg, plini de panică şi confuzie.           Cam legase de mâna scufundătorului o frânghie, ştiind că reacţia instinctivă a oricui va fi, atunci când îşi revine, să închidă supapa de aer şi să urce la suprafaţă. În loc de asta, de îndată ce Tanaka deveni conştient, Cameron semnaliză către Wes să-i ridice la adâncimea de escală, iar în timp ce stăteau acolo suspendaţi în apă el îi regla supapa de aer lui Tanaka.           În cele din urmă, Tanaka încetă să se mai zbată, acceptând că este lipsit de apărare. Orice lumină dispăruse acum din apa verde. Din când în când, o lumină ţâşnea din întuneric, iute şi înspăimântătoare. Cam lupta împotriva propriei panici, împotriva instinctului de a semnaliza „ridicaţi-ne!”. Dacă un om arată slăbiciune, dacă arată frică, e ca şi mort în lume. Tatăl lui îl învăţase asta.           Wes avea instrucţiunile lui. Încă cinci ore trebuiau să aştepte neputincioşi şi orbi, atârnând de capătul frânghiei.           Puntea lui China Cloud era scăldată în argint; era lună plină, aproape albastră, „luna căutătorului de perle”, cum o numeau toţi, aşa de strălucitoare după întunericul mării încât era ca şi cum ai fi ieşit dintr-o mină în plin soare. Cameron clipi în timp ce Wes îi deşuruba vizorul.           — Totu' bine, căpitane?           — Sunt bine. Ce face domnul Tanaka?           — E viu, căpitane. I-ai făcut farmece voodoo?

PARTEA ÎNTÂI.           Hong Kong, Martie, 1994           OPIUL AERIAN           „Am renunţat la războiul împotriva drogului, pentru războiul împotriva comunismului.           De fapt, am făcut o alegere conştientă”           — Michael Levine, fost agent DEA.           Vientiane, aprilie 1959           Noelle l-ar fi remarcat chiar dacă n-ar fi trecut cu Packard-ul prin barul Hotelului Constellation. Era revoltător de frumos, chiar şi când era beat. Avea păr negru-albăstrui, pieptănat peste cap, deşi o şuviţă de păr îi cădea ştrengăreşte pe ochi. Pielea lui era măslinie şi avea o mustaţă neagră, subţire pe buza de sus. Purta un costum alb, de pânză, neobişnuit pentru Laos. Aici, numai marii oameni de afaceri şi ambasadorii se îmbrăcau aşa.           Dar pe corsican părea la fel de natural ca şi pielea lui. Sub costum, avea o cămaşă neagră, de mătase.           Da, hotărî Noelle, te-aş fi recunoscut şi fără această intrare dramatică.           Barul Hotelului Constellation era deschis la stradă, aşa că nu existau pereţi care să absoarbă impactul; dar Packard-ul risipi rapid ocupanţii, în majoritate corespondenţi şi diplomaţi străini plictisiţi; distruse mesele şi scaunele de stuf şi demolă jumătate din barul de bambus. Sticle prăfuite de vermut, byrrh şi rom negru, căzură din rafturi şi se sfărâmară pe podea.           Se lăsă o linişte mormântală.           Apoi, Baptiste Crocé se aplecă peste volan şi-i făcu semn barmanului Lao, care-l privea uluit.           — Vreau un coniac mare – zise el în franceză.           Răsună un ropot de aplauze şi urale din partea ziariştilor vestici, care erau de asemenea beţi. Orice gest nebunesc era o diversiune binevenită. Crocé se întoarse spre ei şi, stând în picioare pe bancheta Packard-ului, le făcu o plecăciune adâncă.           — Imbécile – murmură însoţitorul lui Noelle. Eşti beat. O ruşine.           Marcel Rivelini fusese ales de tatăl ei ca s-o însoţească în seara aceea. Ea nu l-ar fi ales, în nici un caz. Era un asociat al lui Racco din Bangkok. Un om bogat, sofisticat şi nesuferit. Mai era şi cam de aceeaşi vârstă cu tatăl ei. Nu ar fi deranjat-o atât de mult dacă ar fi fost înzestrat cu simţul umorului, îşi spuse ea. Faptul că un om are bani şi experienţă, nu înseamnă neapărat că este şi un însoţitor plăcut. Nici măcar în Vientiane.           În momentul acela, o zări corsicanul. Ridică paharul de cognac în semn de salut şi coborî din Packard. Apoi, îşi croi drum, cam nesigur, spre ea. Noelle îl simţi pe Rivelini încordându-se.           Va fi interesant.           — Îmi faceţi plăcerea, să-mi acordaţi acest dans?           Noelle zâmbi.           — Dar, monsieur, nu este nici o muzică.           — Nu contează, mademoiselle. Nu doresc decât plăcerea deosebită de a ţine o femeie tânără şi superba în braţele mele.           Rivelini se ridică şi-i trase un pumn în bărbie. Corsicanul căzu pe spate, rupând încă o masă de trestie. Ziariştii din jur şuierară dezamăgiţi.           Noelle se ridică.           — Îmi pare rău că te-a ofensat – îi spuse Rivelini.           Apoi, fără să înţeleagă de ce, Noelle îi aruncă Pernod-ul în faţă. El scoase o exclamaţie de surprindere şi se holbă la pata care se mărea de pe cămaşă. Ziariştii se entuziasmară din nou.           — Căţea – murmură Rivelini.           Noelle îl împinse în piept, mai tare decât ar fi vrut. Acesta căzu pe spate, cu picioarele bălăngănindu-se în aer şi ateriză între mese. Urlă, agăţându-se de genunchiul pe care şi-l răsucise în cădere.           Noelle se întoarse spre corsican.           — Te simţi bine?           — Murmură ea.           Îi sângera buza. Îşi pipăi gura cu limba.           — Lipseşte vreun dinte?           — Zise el.           — Ai avut noroc că nu te-a ucis. Este un gangster din Bangkok.           — Uite, mi-a mototolit costumul, ticălosul!           — Ţine-te de mine. Te ajut să te ridici. Eşti beat.           — Doar puţin.           Când întinse mâna o trase spre el.           — Dar nu atât de beat, încât să nu ştiu că am întâlnit cea mai frumoasă femeie din Asia.           — Intră la loc în maşină.           Rivelini se ridică în picioare. Genunchiul nu reuşi să-i susţină greutatea şi se sprijini de masă.           — Unde te duci?           — Îţi mulţumesc pentru aceasta seară veselă, Marcel – zise ea şi-l ajută pe corsican să se suie în Packard.           Apoi, în uralele ziariştilor, se urcă la volan şi ieşi din bar.           Noelle conduse maşina încet, pe străzile întunecate. Uneori, câinii şi porcii dormeau în mijlocul drumului. Noaptea era caldă şi mirosea a fructe coapte şi motorină.           Corsicanul îşi sprijini capul de spătarul scaunului şi scoase un pachet de Gitanes. Îşi aprinse una şi o lăsă să atârne de buza de jos. Gemu.           — Te simţi bine?           — Îl întrebă Noelle.           — Mă doare puţin capul, atâta tot.           O privi şi rânji cu dinţii lui albi sclipind în noapte.           — Îţi place cum seduc femeile? Le las să lupte pentru mine şi apoi să se ofere să mă ducă acasă.

I.           Permiteţi-mi să mă prezint. Sunt un om bogat, educat şi manierat. Bineînţeles, unii contestă acest lucru.           Sunt un om foarte credincios; cred în Dumnezeu şi aş fi un prost dacă nu aş face-o, deoarece mi-a fost de mare ajutor în munca mea. De-a lungul vieţii mele am cercetat atent comportamentul uman şi aceasta este încă una din preocupările mele fundamentale. Sunt îndeosebi fascinat de natura demonică, nu de păcate, deoarece ele sunt lucruri atât de nesemnificative ce nu ating niciodată măreţia adevăratului întuneric. Despre ceea ce vorbesc eu aici este monstruos, aţi putea spune chiar obscen.           Sunt sigur că sunteţi de acord cu mine.           Recunosc că am fost acolo în ziua în care Batavia a plecat din Texel, deşi nu mă veţi găsi pe lista de pasageri întocmită atât de meticulos de Onorabila Companie. Îmi amintesc însă sentimentul de emoţie, de anticipare pe care l-am avut în momentul în care vasul a plecat şi am simţit vântul suflând în pânze. Şi nu am fost dezamăgit.           Dar asta nu e de mirare. Dacă aţi cunoaşte oamenii la fel de bine ca mine, aţi găsi evenimentele ce urmau să vină, inevitabil. Totuşi, majoritatea olandezilor au fost şocaţi de ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Toţi credeau, la fel ca preoţii lor calvinişti că dacă eşti bogat şi educat, eşti şi izbăvit şi m-au considerat pe mine răspunzător pentru toate nenorocirile care s-au abătut asupra lor.           Priviţi-mă bine.           Par eu un om capabil de acele crime despre care aţi auzit?           M-am întrecut însă pe mine însumi. Apropiaţi-vă şi am să vă spun adevărul.           43 de mile la vest de Geraldton, în vestul Australiei, la 28°30' latitudine sudică.           A şasea zi din octombrie, anul de graţie 1999           Craniul zăcea descoperit într-un mormânt puţin adânc, rânjind la ei din nisipul alb şi fin. Rânjetul unei morţi de trei secole jumate.           Un bărbat cu un tricou ponosit, cu emblema Muzeului Maritim Fremantle lipită pe spate, stătea pe vine lângă mormânt şi curăţa nisipul de pe oase cu o mişcare lentă. Groapa era adâncă de un metru şi fusese săpată cu mult efort cu ajutorul unei mistrii şi al unei găleţi, fiecare strat de nisip fiind înlăturat centimetru cu centimetru.           Locul fusese marcat. Mormântul fusese năpădit de rădăcini de copaci şi cuiburi de păsări, ceea ce făcea ca săpatul să fie şi mai dificil. Doi experţi în medicină legală au venit cu noi în expediţie. Unul dintre ei, care purta mânuşi din latex, s-a aplecat să examineze craniul care fusese deja mutat din groapă, suflând în nisipul din cavităţi cu un pai. Unul din arheologi s-a aplecat lângă ea.           — Este femeie, îi spuse ea lui.           — Judecând după dinţi, pare tânără, nu cred să fi avut mai mult de şase, şapte ani când a murit.           Se încruntă.           — Vezi, dintele ăsta de aici a intrat în carne, poate chiar în urma unei lovituri. Trebuie s-o fi durut îngrozitor, dar nu este posibil s-o fi omorât.           Aruncă o privire restului scheletului.           — Nu există urme pe braţe care să demonstreze că s-a împotrivit, poate că mâinile i-au fost legate înainte să fie omorâta. Craniul este intact, nu există nici o fractură evidentă a părţilor de schelet pe care le avem aici. Rănile pe ţesutul moale nu lasă urme. Greu de spus, dar sper să fi fost o moarte rapidă.           Nu se auzea nici un zgomot în afara celui făcut de un roi de muşte şi de valurile care se izbeau de stânci. Mica insulă fără copaci, cu colibele ei de pescari şi cuiburile de păsări, s-a dovedit a fi un cimitir; fuseseră deja găsite opt cadavre în acest mormânt adânc, trei de adulţi şi cinci de copii. Unul dintre ei părea să fi murit împuşcat cu o flintă. Unui alt craniu îi lipsea o bucată mare de os, care fusese probabil dislocat de o lovitură de topor. Feţele arheologilor, o echipă formată din cinci bărbaţi şi trei femei, erau posomorâte. Fiecare încerca să-şi imagineze ce se întâmplase acolo.           Craniul rânjea la ei. Ştia. Oricine era fetiţa aceasta, îşi va aminti.           * * *           Îşi va aminti.           Îşi va aminti cum alerga prin biserică, în Amsterdam, că avea şapte ani şi că mama ei a certat-o pentru că a făcut zgomot în timpul predicii de duminică, cum predicatorul Bastaienz, în roba lui neagră, ocăra răul din lume.           În curând, spunea el, o să navigheze pe Batavia spre coloniile olandeze din Indii să-L slujească pe Domnul şi pe supuşii Lui de acolo. În timp ce el va fi plecat, i-a avertizat pe enoriaşii lui, toţi buni calvinişti olandezi, muncitori şi cu frică de Dumnezeu, să fie pregătiţi să nu cadă pradă ispitei lui Satana.           Dar Satana părea departe în acea plăcută dimineaţă de duminică din Amsterdam, când razele soarelui răzbăteau prin geamurile pictate ale bisericii. Erau împăcaţi cu sine în virtutea lor, aceşti olandezi aleşi ai Domnului care nu se temeau de nimic în afară de ei înşişi. Pentru că, aşa cum bunul predicator le amintise, cu cât ospăţul este mai bogat, cu atât păcatul este mai mare.           * * *           Craniul, clepsidra şi lumânarea.           Jeronimus privi îndelung acest aranjament, înainte de a înmuia tocul în cerneală şi de a scrie în jurnalul lui: „Oamenii, în greşeala lor, vorbesc de bine şi de rău, de parcă comportamentul omului poate fi clasificat, precum metalele, în preţioase şi nepreţioase. Totuşi, în aceasta constă contradicţia, deoarece toate comportamentele sunt date de la Dumnezeu, care este întruchiparea bunătăţii; cum se poate atunci ca ceea ce un om face să fie rău? În final nu există decât cei care sunt puternici şi cei care sunt slabi. Cei care sunt suficient de puternici să îndeplinească voinţa Domnului şi cei care.”

PROLOG.           Topkapi Serai, Istambul, 1990           Altădată aici era linişte.           Altădată i s-ar fi jupuit pielea de pe tălpi celui ce ar fi ridicat vocea mai mult decât o şoaptă în această curte împrejmuită de platani şi castani, sanctuarul Alesului lui Allah pe Pământ, Senior al Seniorilor acestei Lumi, Stăpân al Gâturilor tuturor Oamenilor, Rege al Credincioşilor şi Necredincioşilor, Împărat al Răsăritului şi Apusului, Ocrotitor al Întregii Omeniri, Spiritul Atotputernic Aducător de linişte pe Pământ.           Altădată numai murmurul pajilor şi vizirilor tulbura cerbii păscând şi paradele păunilor din grădini, deoarece afacerile Imperiului ce cuprindea cele Şapte Minuni ale Lumii se desfăşurau în sunete sumbre.           Altădată aici era linişte.           Acum, autocare Mercedes trec huruind pe sub Sublima Poartă, pe lângă Biserica Adormirii Sf. Irene şi pe lângă fântâna în care călăii îşi spălau de pe securi sângele după fiecare execuţie. Acum, directori cărunţi şi ieşiţi la pensie din Frankfurt, Chicago şi Osaka, cu aparate Canon atârnate de gât şi cu neveste hlizindu-se ca nişte şcolăriţe, sunt conduşi prin mulţime la Ortakapi de ghizi îmbrăcaţi în blugi, care nici nu remarcă măcar nişele din zidurile înconjurătoare, cândva locuri de odihnă veşnică pentru capetele vizirilor Sultanului.           Dincolo de Ortkapi, la câţiva metri de Sala Divanului, există o inscripţie în zidul de piatră pe care se poate citi: „Haremul”. Patru matroane bătrâne din Ohio se aranjează sub ea, pentru a se fotografia, în timp ce unul din soţii lor reglează un Minolta.           — Nu te apleca peste zid, Doris, spune el tărăgănat, nu ştiu dacă rezistă la greutate.           Marile uşi negre se deschid larg şi grupul este condus înăuntru, în semiobscuritatea răcoroasă. Un tânăr turc, în cămaşă descheiată la gât şi pantaloni necălcaţi, cu o engleză afectată numai puţin de un uşor sâsâit, stă într-o parte şi li se adresează pe deasupra zumzetului şi ţăcănitului aparatelor foto.           — Harem„ înseamnă „interzis”, le spune el. Interzis bărbaţilor. Altădată, Sultanul era singurul bărbat – bărbat în întregime – care putea trece de această poartă. Şi orice femeie care intra aici s-ar fi putut să nu mai iasă niciodată.           Altădată aici era linişte. Linişte ce nu era spartă de strigătele de război sau de invazii, ci doar de hohote de râs. Râsul unei femei.           Dar mai întâi de toate era linişte.             PARTEA ÎNTÂI.           PÂNZA DE PĂIANJEN.           Rhodos, 1522           Linişte, dar marcată de ritmul monoton al ploii, plescăind în bălţi roşii de sânge şi picurând de pe marginile corturilor. Cămile şi oameni se târau prin noroi; până şi nările animalelor de povară se îngreţoşau de mirosul urât de oameni bolnavi şi de mizerie, dar mai ales de duhoarea şanţului de apă.           Şanţul din jurul cetăţii avea şaizeci de picioare adâncime şi o sută patruzeci lăţime, şi pe alocuri aproape se umpluse cu trupurile umflate ale morţilor. Duhoarea corpurilor în putrefacţie străbătea peste tot, pătrunzând în haine, în păr şi în piele, ajungând până şi în sanctuarul de mătase al cortului Sultanului, în ciuda mirosului de tămâie şi chiar a batistelor parfumate pe care căpeteniile din încăpere le ţineau la nas.           Tânărul ce stătea cu picioarele răşchirate în tronul de sidef şi baga arăta ca o panteră încordată pentru salt. Buzele îi dezveleau dinţii într-un rânjet, în timp ce ascultau vorbele abia mormăite ale celui de-al doilea vizir al său. Degetele-i lungi, de artist, se încleştau ritmic, ca nişte gheare, în timp ce faţa de sub turbanul de mătase era albă de furie.           — Câţi dintre oamenii sultanului tău ai pierdut astăzi? Şuieră el, vorbind despre sine, aşa cum făcea întotdeauna în public, ca şi când ar fi fost vorba de o altă persoană.           Faţa celui de-al doilea vizir era acoperită de o dâră de sânge ce se scursese dintr-o rană de sabie din frunte. Sângele se uscase ca o crustă pe barba lui neagră, iar acum licărea mat, în mii de rubine. În acea zi condusese şase atacuri asupra breşei din zidul dinspre turnurile Sf. Mihail şi Sf. Ioan, în timp ce cavalerii crucii îi tăiau oamenii cu săbiile lor late şi îi împroşcau cu mii de săgeţi. Femei şi copii le aruncau în cap, de pe metereze, bolovanii smulşi din pavajul străzilor. Văzuse chiar pe unul din preoţii lor palizi repezindu-se să ajute la răsturnarea oalelor cu smoală clocotită. Unii din oştenii săi fugiseră, nemaiţinându-i nervii; Mustafa îi doborâse cu sabia, alăturându-se apoi, din nou, oamenilor, pentru un nou efort.           Dar abia acum, pentru prima oară în ziua aceea, îi era frică.           — Câţi oameni? Repetă tânărul de pe tron.           Mustafa îndrăzni să-şi ridice capul cât să se poată uita în ochii sultanului. Oh, Doamne!           — Douăzeci de mii, Stăpâne, şopti el.           — Douăzeci de mii! Sultanul sări în picioare şi toţi cei din încăpere – cu excepţia unui singur om – se dădură un pas îndărăt.           În liniştea ce urmă, câţiva dregători crezură că-l aud pe Mustafa căznindu-se să înghită.           Când Suleiman Sultanul vorbi iar, vocea îi era joasă şi şuierătoare. Ca horcăitul de moarte în gâtul unui om, gândi Mustafa.           — Tu ai pledat pentru această expediţie. Timp de trei secole Necredincioşii şi-au bătut joc de musulmani de la adăpostul acestei cetăţi. Nici Fatih şi nici tatăl meu Selim n-au putut să-i îngrozească. Dar tu ai spus sultanului tău că de data asta va fi altfel.           Mustafa tăcea. Ştia că nu exista scuză pentru eşec. Mai mult, nu mai era sigur că oamenii lui l-ar urma într-un nou atac.