Colin Falconer

PARTEA I.           CASA CU DESTINAŢIE SPECIALĂ EKATERINBURG, RUSIA, APRILIE 1918 „Anastasia? Avea virtuţile ei, desigur. Dumnezeu o înzestrase cu talent la limbi străine şi cu o ureche bună; iar ea ce a făcut cu acest talent? L-a folosit ca să râdă de alţii. Era un duce care venea uneori cu noi pe iahtul regal Standart; bietul om vorbea sâsâit şi am auzit-o de multe ori bătându-şi joc de el pe la spatele lui.”           Trenul care ducea trecutul şi viitorul Imperiului Rus se mişca încet de-a lungul unui peisaj cu pini cenuşii. Primăvara, Uralii erau nişte petice de gheaţă care străluceau în soare, un gol vast şi sinistru; câţiva cai păşteau, o pată de fum se vedea ieşind pe coşul unei colibe dărăpănate.           Acest tren nu avea nimic remarcabil din punctul de vedere al trecătorului întâmplător: nici steaguri, nici ghirlandă pe locomotivă, vagoanele nu erau luxoase în mod special. Dâra de fum alb plutea în aer, groasă şi nemişcată. După ce dispărea, nu exista nimic care să o înlocuiască.           * * *           Moţăind la fereastră, Anastasia deschise ochii în clipa în care trenul începu să încetinească. Urmă o cotitură şi fata văzu un alt orăşel trist, o întindere pustie de cer albastru şi rece şi o pădure de pini întunecată.           — Ei, iată-ne, zise ea. Ţara ţărănoilor.           Bona lor, Sofia Karlova, îi aruncă o privire aspră, de parcă Anastasia ar fi tras vreun vânt la o ceremonie plictisitoare – faptă măreaţă pe care fata reuşise să o facă de mai multe ori. Nimeni altcineva nu băgă în seamă cuvintele ei. Jemmy îi sări în poală şi ea îl mângâie. Jemmy era câinele Tatianei, dar se ataşase de Anastasia aşa cum se ataşează un câine de orice persoană care îi dă o atenţie nesfârşită şi îl hrăneşte cu o cantitate suficientă de dulciuri.           Uşurarea pe care o simţi la gândul că nesfârşita lor călătorie se terminase lăsă loc unei spaime mărunte. Nu înţelegea politica, deşi tatăl ei încercase odată să i-o explice. Tot ce ştia ea era că nu avea să mai danseze niciodată cu ofiţerii drăguţi pe puntea iahtului Standart şi că fiecare zi, fiecare kilometru o îndepărtau de Ţarskoe Selo, singura casă pe care o cunoscuse vreodată.           — Nu trebuie să spui astfel de lucruri, zise Sofia.           — De ce nu? N-o să mă audă nimeni.           — Nu va face decât să ne înrăutăţească situaţia.           — Cum poate fi mai rău decât atât?           Se uită pe fereastră. Gara era plină de gărzile revoluţionarilor, de ţărani şi de muncitori în uniforme bolşevice, atât de plini de importanţă, dar niciunul din ei nu dădea impresia că ar avea vreun chior. Încă nu era obişnuită să vadă nişte expresii atât de arogante pe feţele unor oameni care nu ştiau nici măcar să-şi scrie numele. Aceştia încercară să nu pară impresionaţi de prizonierii lor regali în timp ce se înghionteau să obţină un loc în rândul din faţă.           — O să fim bune de cules cartofi, le anunţă Anastasia pe celelalte.           Cele trei surori mai mari ale ei o ignorară. Chiar dacă avea aproape şaptesprezece ani, o tratau ca pe un copil.           — Pentru că te porţi ca un copil, îi plăcea Sofiei să-i spună.           Jemmy îşi freca botul de piciorul ei. Fata băgă mâna în buzunar, găsi o bucăţică de ciocolată şi simţi limba udă a câinelui lingând-o dintre degetele ei. O ţinu la nivelul genunchiului ca să n-o vadă nimeni, dar ochii cenuşii şi ageri ai Tatianei se fixară imediat asupra ei.           — Ai ciocolată? Întrebă ea.           — E pentru Jemmy.           — Obrăznicătură ce eşti!           Nu mâncaseră absolut nimic de când plecaseră din Tobolsk şi le era foame tuturor. Anastasia îşi simţi obrajii roşii de ruşine.           — De unde o ai, Stuşi?           — E a mea.           Anastasia privi cu uimire cum o lacrimă mare se rostogoli pe obrajii surorii ei. N-o văzuse niciodată pe Tatiana plângând, niciodată. Olga îşi puse o mână pe braţul Tatianei.           — Lasă, Tati. Nu contează, zise ea.           Dar apoi îi aruncă Anastasiei o privire atât de plină de reproş, încât fata fu nevoită să se uite în altă parte. Începu să-şi planifice răscumpărarea în felul ei obişnuit: le va face să o ierte făcându-le pe toate să râdă.           Trenul se opri cu un şuierat şi un bolşevic urcă în vagon cu o puşcă în mână, purtând o haină groasă din lână, care îl făcea să arate voluminos, şi o pălărie înaltă. Surorile se îngrămădiră toate una în alta şi Anastasia simţi că le era frică.           — Uită-te la el, îi zise ea Tatianei, destul de tare ca să fie auzită şi de bolşevic. Fruntea lui e atât de mare, încât cred că e ca şi cum ai trăi sub un balcon.           Omul se uită fix la ea. Era uriaş, iar haina lui mirosea ca o capră care a stat prea mult în ploaie. Avea o faţă ca un cartof stricat şi ochi enormi, negri şi răi, care ar fi trebuit să o sperie şi să o reducă la tăcere.           — Unde suntem? Îi zise ea.           — Asta nu te p-p-priveşte pe tine, t-t-tovarăşă!           Anastasia îşi îndreptă atenţia asupra căţelului negru din poala ei.           — Nu te t-t-teme, Jemmy. N-o să-l las pe omul ăsta r-r-rău să te rănească.           Olga şi Tatiana îi aruncară o privire. Chiar şi acum continuau să fie aceleaşi tinere prinţese decente şi serioase. Ei bine, Anastasia refuza să fie aşa! Era clar că omul era un prost şi nu avea să-l lase să o intimideze.           Ştia că nu-i va face nici un rău. Revoluţie sau nu, ea era încă prinţesă, iar el era doar un ţărănoi care răspundea în faţa unui comitet al poporului sau cine ştie cărei tâmpenii despre care vorbeau ei.           — Ce-o să se întâmple? Îi şopti Maria Tatianei.           — O să-i vedem pe mama şi pe tata foarte curând, răspunse Tatiana şi îşi mângâie sora pe păr.

Şarpele cu pene a spus: Când va veni vremea, mă voi întoarce în mijlocul vostru, pe marea din est, împreună cu oamenii albi, cu barbă – Proclamaţie către poporul toltec făcută de regele lor zeu, Şarpele cu Pene, cca. Anul 1000 e.n.           Dintr-o legendă aztecă.               PARTEA I.           PROLOG.           Painala, lângă Coatzacoalcos.           A pornit în beznă, ascultând sunetele propriei sale înmormântări.           Era al Optulea Ceas al Nopţii, când apar fantomele şi demoni fără cap îi urmăresc pe călătorii singuratici. Malinali zăcea legată, cu mâinile la spate, pe podeaua colibei. Coşuri de răchită cu păstăi de vanilie, aşezate unele peste altele, lângă pereţi, răspândeau un miros dulceag, înecăcios în cameră.           O bufniţă îşi întoarse capul mare şi o privi de pe grinda de cedru sculptată de deasupra capului ei. Ochii galbeni clipeau încet. Era un semn rău; bufniţa fusese trimisă de Zeul Umbrelor, Mitlantecutli, s-o anunţe că o aşteaptă.           Şi mama vrea să mă trimită din lumea aceasta fără să-mi dea măcar bani, să-mi plătesc trecerea pe tărâmul umbrelor.           A încercat din nou să se elibereze, dar cureaua îi tăia încheieturile. A început să plângă.           Mama ei voia s-o ştie moartă.           A închis ochii să asculte cântecele de doliu, bubuitul conchelor, tunetul tobelor huehuetl şi şuieratul fluierelor. A auzit pe cineva strigând-o pe nume şi apoi a răsunat trosnetul flăcărilor. Altcineva se înnegrea şi se prăjea pe rug în locul ei.           Geamătul Vântului de Est o consola. În clipa ei de cumpănă, Şarpele cu Pene, Zeul Înţelepciunii veghea asupra ei.           Auzea şoapte şi paşi afară, lângă colibă. Deschise din nou ochii să studieze umbrele.           A văzut sclipirea torţei de pin când au intrat. Erau trei. Îi cunoştea: negustori de sclavi din Xicallanco. Fuseseră în sat de multe ori; tatăl ei îi tratase întotdeauna cu dispreţ. Unul din ei îşi pierduse un ochi şi carnea rozalie din jurul cicatricei semăna cu unsoarea rece.           Torţele le umbreau feţele.           — Uite-o, a spus bărbatul cu un ochi.           A încercat să ţipe, dar căluşul o sufoca. Unul din ei a râs, iar cel cu un ochi i-a spus să tacă. Dar nu era nevoie, se gândea Mali. Chiar dacă ar fi urlat în gura mare tot n-ar fi auzit-o nimeni. Tobele de doliu astupau orice zgomot.           Au ridicat-o uşor şi au scos-o din colibă în beznă. Vântul gemea din nou. Şarpele cu Pene era furios.           Nu trebuia să-i fie frică. Nu era sfârşitul pe care i-l prevăzuse tatăl ei. Era Ce Malinali, Iarba Penitenţei, care îşi va găsi destinul în dezastru. Era toba care anunţa apusul pentru Motecuhzoma; viitorul ei era cu zeii.           Viitorul ei era alături de Şarpele cu Pene.           Unu.           Tenochtitlán.           O trestie pe străvechiul Calendar Aztec.           Anul Domnului, 1519.           Omul-bufniţă se clătina. Făcea spume la gură şi râdea de umbrele care apăreau în colţurile Casei Întunericului. Părul care îi ajungea aproape până la talie era năclăit de sânge închegat şi mantia neagră prinsă de umeri îl făcea să semene cu o cioară rău prevestitoare.           Motecuhzoma, zeul Furios, Veneratul Conducător al Mexicăi, îl privea de pe un tron sculptat. Turcoazele din urechi şi buze sclipeau în lumina torţelor de pini. Îi şoptea întrebările Femeii-Şarpe de lângă el.           — Om-bufniţă, poţi vedea viitorul Mexicăi?           Omul-bufniţă zăcea pe spate, pe podea, râzând isteric sub influenţa lichiorului de peyotl.           — Tenochtitlán este în flăcări! A zbierat el deodată, isteric.           Motecuhzoma şi-a schimbat poziţia, stânjenit. Omul-bufniţă s-a ridicat, arătând spre zidul de piatră. O sclipire nebunească îi lucea în priviri.           — Un turn de lemn merge spre templul lui Xopico!           — Un turn nu poate să meargă, a şuierat Motecuhzoma.           — Zeii au fugit. În pădure.           Motecuhzoma îşi frângea mâinile în poală. A şoptit altă întrebare Femeii-Şarpe.           — Pe Motecuhzoma cum îl vezi?           — Îl vad arzând, fără să-l jelească nimeni. Mexica îi scuipă trupul.           Femeia-Şarpe a încremenit la auzul acestei erezii. Chiar şi sub influenţa peyotl-ului, obscenitatea răsunase ca un bubuit de tunet în încăperea cavernoasă.           — Ce mai vezi?           — Temple mari pe lac. Mărşăluind spre Tenochtitlán!           — Un templu nu poate mărşălui.           — Şarpele cu Pene se întoarce!           Omul-bufniţă respira întretăiat acum. Rostea cuvintele în timp ce se zguduia de râs.           — Nu va mai exista nici un Tenochtitlán!           Motecuhzoma s-a ridicat în picioare, desfigurat la faţă.           — Oraşele noastre sunt distruse. Cadavrele noastre zac în mormane, unele peste altele.           Femeia-Şarpe l-a văzut pe împărat acoperindu-şi faţa cu mâinile.           — În curând vom vedea semnele pe cer!

Dedic această carte lui John şi Arthur care m-au îndemnat să scriu           CUPRINS:           PROLOG 4           PARTEA ÎNTÂI 6           PARTEA A DOUA 61           PARTEA A TREIA 180           EPILOG 228                 PROLOG noiembrie 1939           — Japonezii n-au cum să cucerească Singapore. Este inexpugnabil.           Bărbatul înalt cu păr grizonat zâmbi reţinut ofiţerului districtual din faţa lui.           — Desigur. Dar trebuie să fim pregătiţi pentru orice situaţie.           — Vă puteţi baza pe mine, domnule. Voi face tot ce-mi stă în putinţă.           — Eşti un om de nădejde. Am adus un document pe care ar fi bine să-l citeşti. Se referă la sarcinile de bază ale fiecărui membru al Pazei de Coastă. Conţine câteva extrase din Jane's Fighting Ships1. Te vor ajuta să identifici vapoarele şi avioanele.           — Vă mulţumesc, domnule.           — Viteza este foarte importantă într-o operaţiune de acest gen. Va trebui să instalezi o tabără cu vedere la trecătorile vestice. Ai sarcina să raportezi imediat orice mişcare.           — Da, sigur.           — Bineînţeles, nu este nici un pericol. Dacă japonezii au de gând să facă vreo manevră, adevărata bătălie se va da probabil în Malaya.           Ofiţerul districtual era îmbrăcat doar într-o cămaşă kaki şi pantaloni scurţi. Cu toate acestea, tâmplele şi gâtul erau scăldate de sudoare. În micuţul birou, căldura devenise de nesuportat.           Se întoarse şi privi pe fereastră albastrul metalic al apelor din golful White Bone2. În depărtare, se zărea spuma albă a talazurilor, pe recif.           Era în perioada musonului din 1939. Palmierii impunători se legănau încet, sub adierea vântului de nord-est, iar lumina difuză a goeletelor şi şalupelor ancorate în port tremura la suprafaţa oceanului, reflectându-se în oglinda golfului.           În grădină, vrăbiile se învolburau şi ciripeau printre ramurile copacilor încinşi de razele soarelui.           — Nu-ţi prea vine să crezi că războiul ar putea atinge aceste ape liniştite.           — Chiar credeţi că este posibil, domnule? Întrebă tânărul, în cele din urmă.           — Să sperăm că nu, Manning. Dar trebuie să fim realişti. Imperiul Britanic nu poate duce un război pe două fronturi. Mai ales dacă fraţii3 din Europa nu se potolesc.           — N-o să vă dezamăgim, domnule!           — Bun!           Bărbatul mai în vârstă se uită la ceas.           — Ei, şi acum ce-ai zice să bem ceva? Pe urmă o să-ţi dau mai multe amănunte în legătură cu preţioasa staţie radio.           PARTEA ÎNTÂI.           Chiar şi acum este o enigmă pentru mine faptul că bărbaţi şi femei atât de diferiţi unii de alţii au dovedit un asemenea curaj ieşit din comun. A fost cel mai cumplit război purtat vreodată pe aceste insule idilice. Cu toate acestea, pentru scurt timp, o mână de oameni care în împrejurări obişnuite se urau au descoperit o cauză comună şi au fost gata să se sacrifice. De ce au făcut-o oare? Pentru ţară? Niciunul dintre ei nu putea fi considerat patriot. Mă îndoiesc că voi înţelege vreodată. Ba, mai mult, sunt convins că nici ei înşişi nu şi-au dat seama de vârtejul emoţiilor care-i cuprinsese.           Din jurnalul lui Ian Manning, Paza de Coastă, Santa Maria, februarie – octombrie 1942           Decembrie 1941           După părerea Părintelui Goode, cel mai mare rău pe care-l făcuse Corrigan fusese acela că-i sedusese îngrijitoarea în timpul slujbei de duminică.           Era o dimineaţă fierbinte, dominată de musonul din 1941. În interiorul misiunii catolice din Santa Maria, credincioşii intonau fară tragere de inimă încă un vers din imnul preferat al Părintelui Goode.           — Înainte, soldaţi ai Creştinătăţii… Bum!           Afară, ceva greu se izbi de pereţii de bambus ai bisericii. Părintele Goode îşi ridică privirile de pe clape, încruntându-se. Degetele sale continuau să mişte strunele pianului dezacordat.           — Mărşăluind ca la război… Bum!           Altă izbitură şi peretele subţire crăpă vizibil. Rachel Goode avu o ezitare în timp ce conducea corul. Îşi îndreptă privirile într-o parte, nervoasă. Cântecul se auzea acum ca un murmur pentru că localnicii adunaţi în biserică se întrebau în gând de unde proveneau sunetele de afară.           Părintelui Goode i se părea că unii dintre ei se aşteptau din clipă-n clipă să-l vadă pe Dumnezeu însuşi.           — Ţinând crucea lui Cristos, înaintând… Bum, bum, bum…           Membrii parohiei din Santa Maria amuţiră cu ochii holbaţi de uimire. Chiar şi vocea lui Rachel Goode se redusese la un murmur de-abia auzit. Doar Părintele Goode, bătând cu mâinile în clape, îşi zbiera fals imnul.           — Cristoase, Părinte Ceresc, du-ne să-l înfruntăm pe cel viclean.           Bum, bum, bum… BUM!           La un moment dat, Părintele Goode îşi dădu seama că rămăsese singurul care cânta. Era hotărât să termine. Îşi vărsă supărarea pe clapele pianului.

Această carte îi e dedicată lui Helen                 PARTEA ÎNTÂI.           PROLOG.           Întuneric, piatră rece sub vârfurile degetelor, umbre dansând pe pereţi, făclii pâlpâind în curentul din tuneluri. Era atât de frig şi umed, ca în împărăţia morţii, şi trecu mult până când ochii ei se deprinseră cu întunecimea.           Îi auzise înainte de a-i vedea, cu încolăcirile lor sinuoase şi prelingerile reci, în timp ce se retrăgeau din calea luminii torţelor. Simţea că-i îngheţau muşchii. Nu-şi putea lua privirea de la ei, cu membrele paralizate de oroarea priveliştii din groapa de jos. Erau sute şi sute, nenumărate morţi lunecând unele peste altele, cu ochii lucind ca nişte cioburi de granată. Magazia călăului.           Iată o viperă, cu limba săgetându-i din fanta gurii, nervoasă, simţindu-le prezenţa. Muşcătura ei cauza o durere chinuitoare care se răspândea în tot trupul, iar membrul afectat se acoperea curând cu pete şi umflături hidoase, vinete. Curând, victima începea să verse, apoi îşi pierdea controlul băşicii şi al intestinelor. O moarte urâtă, rezervată răufăcătorilor ce meritau pedeapsa îndoită.           Iar acolo, cu trupul suplu vărgat în galben şi cafeniu, cobra cu glugă, simbolul divin al Egiptului de Sus, emblema regală a faraonului şi a lui Ptolemeu deopotrivă. Grecii o numeau vasilisc, sau micul rege. În Cartea Morţilor, cobra cu glugă simboliza viaţa veşnică.           Muşcătura ei era mortală, dar foarte puţin dureroasă. După scurt timp, victimei începeau să i se închidă ochii şi o fura repede un somn adânc, din care nu se mai deştepta. Muşcătura colţilor lăsa două urme mici, dar altminteri trupul nu-şi schimba înfăţişarea, îngăduind o moarte demnă. Era calea aleasă de sora mai mare, Berenice, după ce se revoltase împotriva tatălui ei şi încercase să-i uzurpe tronul.           Acum, când tatăl său îşi apropie gura de urechea ei, îi simţi firele sârmoase ale bărbii gâdilându-i faţa.           — Aceasta e lumea pe care ai moştenit-o, îi şopti el. Fiecare palat e plin cu şerpi. De două ori mai ucigători decât aceştia. Într-un asemenea cuib îţi vei trăi toată viaţa şi trebuie să fii la fel de lunecoasă ca aceşti şerpi, la fel de înţelept să-ţi foloseşti veninul şi să loveşti fără şovăire, dacă vrei să scapi cu viaţă. Înţelegi?           Înţeleg, răspunse Cleopatra.           Avea zece ani.           Alexandria din Egipt.           Luna egipteană a lui Phamenoth.           Cu cincizeci şi unu de ani înainte de naşterea lui Iisus Christos.           Tatăl ei, Ptolemeu al XII-lea, Fluierarul, Bastardul.           Când murise, o lăsase singură în bezna de cerneală a viitorului, şi chiar din momentul ultimei lui suflări putuse auzi lunecarea trupurilor reci şi dezgolirea colţilor.           Stătea în picioare lângă pat, privindu-l. Ochii lui erau închişi, buzele strânse într-un zâmbet senin; despărţirea de viaţă fusese blândă. Tatăl ei, şi totuşi nu el. Pielea era cenuşie, precum ceara topită, muşchii lipsiţi de încordarea vieţii, astfel încât trăsăturile îi arătau la fel, dar nu se puteau recunoaşte decât vag.           Se întreba când avea să simtă durerea, de ce nu putea plânge după el. Dar, în acel moment, nu simţea decât o furnicare în burtă, un fior de spaimă. De-acum, era singură. În ultimele câteva luni, domnise ca regentă alături de el, dar acum, o dată cu pieirea lui, viaţa pentru care o pregătise el atâta amar de vreme începuse în sfârşit.           Din ziua aceea şi pentru întreaga lume era Cleopatra a Şaptea, Regina celor Două Ţări, Egiptul de Sus şi de Jos, Philopater Philomatris, Zeu Iubitor-de-Tată, Iubitor-de-Naţie. Dar, în adâncul inimii, ştia că ea nu era aşa ceva. Era doar o fată de optsprezece ani, lipsită de experienţă, de ajutor şi de prieteni.           * „Ajută-mă”, îi venea să spună. „Nu sunt pregătită pentru asta.” Dar el nu mai era, moartea îl eliberase de poverile puterii şi ale supravieţuirii. Numai moartea o mai putea elibera acum şi pe ea de aceste poveri.           Îşi spusese Noul Dionisos, salvatorul care avea să scape Răsăritul de sub tirania Romei. Îşi tatuase pe trup frunza de viţă bahică, fusese iniţiat în tainele vinului, ale muzicii şi abandonului. Râseseră de el şi îl numiseră Fluierarul, datorită felului cum îndrăgea riturile. Alţii îl numeau Bastardul şi-i luau în derâdere eforturile de a-i stăvili pe romani.           Iar aceasta era moştenirea lui, acel oraş alb şi glorios – Oraşul Strălucitor, cum îl numeau romanii – cu palatele tencuite cu gips şi dumbrăvile umbroase strălucind în lumina soarelui de primăvară, coborând până la marginea apei, ţinându-se agăţate de frumoasele linii arcuite ale peninsulei Lochias. O briză răcoroasă, înmiresmată cu aroma mării, biciuia perdelele de mătase din odaia tatălui ei, făcându-le să danseze ca nişte fantome la ultima lui petrecere. Palatele din Brucheion se buluceau până în portul regal, mărginit de calea cu arcade, Heptastadionul, care îl despărţea de Portul Bunei Reîntoarceri la apus şi pădurea de catarge ale corăbiilor negustoreşti îngrămădite lângă docurile de-acolo. Alexandria din Egipt, tot un nume roman, avea unul dintre cele mai mari porturi ale lumii. Magaziile de lângă docuri erau doldora de avuţia Egiptului şi a ţinuturilor sale, colţi de fildeş stivuiţi ca buştenii de chiparos, perle îndesate în saci de iută asemenea nucilor, baloţi uriaşi de mătăsuri şi museline şi munţi uriaşi de mirodenii cu miros înţepător, henna, cuişoare şi scorţişoară parfumată.      Era cel mai înaintat oraş al lumii, ca învăţătură şi cultură. În vestita Bibliotecă se găseau peste şapte sute de mii de volumen, suluri cilindrice conţinând tratate de matematici şi filosofie, medicină şi astronomie, anatomie şi geografie. Museionul se lăuda cu unii dintre cei mai aleşi cărturari din lume, care trăiau pe cheltuiala statului, în schimb punându-şi cunoştinţele la dispoziţia reginei. Din sălile de marmură ieşeau ode ale victoriei, reţete medicale şi maşini de luptă, tot ce cereau Ptolemeii. Aici socotise Eratosthenes circumferinţa Pământului, comparând lungimea umbrelor la amiază în Alexandria şi Aswan. Tot aici demonstrase Aristarchos că Pământul se învârtea în jurul Soarelui, iar Euclid întemeiase prima şcoală de matematici, sub domnia întâiului Ptolemeu.

Prin „viaţă sexuală normală”, ne referim la formele de activitate sexuală care au loc în mod normal la oamenii sănătoşi, fireşti, iar în categoria sexului anormal grupăm toate formele de sex care se produc numai rareori şi, prin forma lor, deviază în puncte esenţiale de la formele obişnuite. Frontiera dintre normal şi anormal, însă, nu este în nici un caz clar definită, existând tot felul de faze intermediare.           J. Fabricius-Moeller                 PARTEA ÎNTÂI.           Unu.           Highgate, nordul Londrei.           Cândva, fusese foarte frumoasă. Şi încă mai era, dacă ai fi putut privi dincolo de paloarea vineţie-ceroasă a pielii, ochii cu pleoapele pe jumătate lăsate, clemele de pe sfârcuri şi limba scoasă. Totuşi, oamenii din subsol, aparent dezumanizaţi de către salopetele lor albe şi concentrarea captivată cu care priveau prin microscoape, n-o luau în seamă. Trupul ei neînsufleţit devenise aproape irelevant pentru ei. Numai drăgălaşa fotografă de la S.0.3, cu părul lung şi negru ca abanosul strâns la spate într-o coadă-de-cal, părea preocupată de ea, imortalizând-o din toate unghiurile, ca o paparazza nesăţioasă. Singurul sunet din cameră era sfârâitul servomotorului electric din aparat.           Detectivul Sergent Terry James îi făcu cu ochiul. Fotografa nu-i dădu atenţie, luând o imagine de aproape cu încheietura legată a mâinii femeii.           Fox stătea lângă colegul ei, în dreptul mesei de tortură. Devenise aproape indiferentă în faţa morţii, dar crimele sexuale continuau s-o stânjenească, provocându-i şi acum acea senzaţie de crispare greţoasă în abdomen. Ceilalţi, deşi erau profesionişti la fel ca ea, îi evitau privirea. Acele fapte le inspirau o anume stare proprie numai lor, înfricoşător de primordială, poate fiindcă ura care le motiva era concentrată nu asupra unei singure persoane, ci împotriva întregului sex pe care-l reprezenta. Făcea ca prin străfundurile minţii să forfotească mici umbre; aşa, îi era mai uşor să interpreteze greşit privirile dure ale bărbaţilor, să uite că erau de partea ei.           — Ce-avem aici, T. J.? Întrebă ea.           James – pe care toţi cei din brigadă îl numeau T. J.           — Ridică din umeri.           — Un asasinat S şi M elementar, răspunse el. Întinsă şi moartă.           — Pentru numele lui Dumnezeu, murmură Fox, cu un nod în gât, făcând un pas înapoi.           T. J. zâmbi…           Chiar în acel moment, sună telefonul.           În cameră încetă orice mişcare. Echipa criminalistică, medicul legist, Pakula, chiar şi fotografa, priviră spre telefonul alb şi zvelt de pe masă, lângă bancheta tapiţată unde zăcea fata moartă, un instrument din secolul douăzeci care distona cu decorul medieval contrafăcut al subsolului.           Fox aşteptă să intre în funcţiune robotul, dar acesta părea să fi fost închis. Acest lucru i se părea foarte curios, în circumstanţele date.           — Spune că nu poate veni la telefon, instrui T. J. Pe moment, are mâinile legate.           Chiar dacă era dezamăgit că nimeni a râs de gluma lui, T. J. n-o arătă.           — Dacă tu te pregăteai pentru un act sexual complicat cu legături, sigur ai fi dat drumul robotului, spuse Fox, gândind cu voce tare.           — Întotdeauna, răspunse T. J.           Fox, care purta pe lângă salopeta albă şi mănuşi de latex, ridică receptorul.           — Da?           Un glas bărbătesc întrebă:           — Faci clisme?           Fox privi în jur, prin celula subterană. Nu avea ferestre, iar pe pereţi erau agăţate diverse instrumente de tortură: un bici negru din piele împletită, o ţepuşă, o cravaşa. „Şi uite-mă pe mine, o fată catolică atât de cuminte, vorbind despre clisme cu un necunoscut.”           Se zări pe sine însăşi, încadrată un moment în oglinda instalată pe peretele din capătul camerei, o femeie blondă trecută de treizeci de ani, cu expresie austeră, dacă nu chiar tăioasă, fără machiaj, poate puţin cam prea înaltă. Nu era tocmai zeiţa sexului pe care şi-o reprezenta imaginaţia înfierbântată a lui T. J., dar nici rău nu arăta, pentru ora aceea din noapte. Deşi cam părea a juca într-un film cu extratereştri, în salopeta şi galoşii ei albi de protecţie.           — Cine sunteţi, vă rog? Spuse ea.           — Faci sau nu?           — De unde aveţi numărul meu?           — Eşti Pisica Franţuzoaică?           „Nu, sunt Detectiv Inspector Madeleine Fox; Pisica Franţuzoaică zace la un pas de mine, întinsă şi moartă, după cum cu atâta eleganţă s-a exprimat T. J. Dar să lăsăm pentru moment detaliile.”           — Trebuie să ştiu cine v-a trimis, înainte de a discuta aranjamentele cu dumneavoastră, spuse ea, încercând să evite ochii lui T. J.           — Iepuraşul.           — Iepuraşul.?           — Eşti Pisica Franţuzoaică sau nu? Insistă omul.           — Poate veniţi azi după-amiază pe la trei, răspunse Fox, dar necunoscutul închisese deja. Puse receptorul în furcă.           — Ţi-ai tras o şustă tare? Se interesă T. J.           — A închis, spuse ea.           — Ce voia?