Ellen G. White

Counsels to Parents, Teachers, and Students           CUPRINS:           Prefaţă.           ÎNALTA EDUCAŢIE.           EDUCATORUL ŞI LUCRAREA 58           DUHUL SFÂNT ÎN ŞCOLILE NOASTRE 90           EŞECUL STUDIERII CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU 112           OFERIND LUI DUMNEZEU CE AVEM MAI BUN 128           EDUCAŢIA CEA MAI IMPORTANTĂ PENTRU SLUJITORII EVANGHELIEI 130           SFATURI PENTRU PĂRINŢI, EDUCATORI ŞI ELEVI.                 Prefaţă.           Încă din 1872, pana Ellenei White a început să adreseze adventiştilor de ziua a şaptea sfaturi şi învăţături referitoare la educaţia creştină. Intitulat "Proper Education" (O educaţie bună), primul articol consistent pe această temă, se găseşte în Testimonies for the Church, vol. 3, pag. 13l-l60. În cele 30 de pagini ale acestui articol se găseşte, în formă embrionară sau mai dezvoltată, orice principiu care ar trebui să guverneze pregătirea şi instruirea copiilor şi a tinerilor. Deşi, la început, unele dintre ideile exprimate păreau revoluţionare, azi ele sunt recunoscute şi recomandate de ideologii educaţiei. Adventiştii de ziua a şaptea se pot considera, pe bună dreptate, extrem de favorizaţi prin faptul că această schemă de principii a apărut atât de devreme în literatura lor. Această scurtă, dar cuprinzătoare, schiţă, menită să ne călăuzească pe cărările educaţiei, a fost urmată, de-a lungul anilor, de sfaturi mai detaliate, reiterând principiile expuse iniţial, extinzându-le aplicarea şi recomandând adoptarea lor. Christian Education şi Special Testimonies on Education, două lucrări mici, publicate între 1890-l900, au adresat lumii aceste solii. În fine, în 1903, Education, o capodoperă în domeniul formării caracterului, a fost oferită publicului cititor de Ellen White şi, prin numeroasele ei tipărituri şi traduceri, şi-a transmis ultimele solii miilor de oameni din America şi din alte ţări. Dar o învăţătură special detaliată şi adresată îndeosebi adventiştilor de ziua a şaptea nu putea fi destul de bine încorporată în această lucrare populară, destinată unei distribuiri mai generale; şi, cum primele lucrări văzuseră deja lumina tiparului, noi puteam fi astfel lipsiţi de bogăţia valoroaselor sfaturi speciale pentru noi. De aceea, în 1913, a fost publicată această lucrare – Counsels to Parents, Teachers and Students – care, împreună cu alte scrieri mai recente şi mai complete, tratează anumite aspecte ale subiectului.           În prezentul volum, sunt expuse principiile şi metodele realizării unei educaţii ce "include nu numai disciplina minţii, ci şi acea pregătire care va asigura moraluri tari şi conduită corectă"; "acea educaţie care-i va face pe oameni apţi de slujire, dezvoltându-le şi punându-le în exerciţiu toate facultăţile". Pe măsură ce subiectul este dezvoltat, reies clar responsabilităţile şi îndatoririle părinţilor, sfaturile încurajatoare pentru călăuzirea profesorilor în lucrarea lor şi învăţăturile practice pentru cei care-şi consacră anii tinereţii în pregătirea pentru o viaţă de slujire. La sfârşitul fiecărei secţiuni, sub titlul "Pentru studiu suplimentar", sunt prezentate referinţe din alte lucrări ale Ellenei White, conţinând învăţături asociate. Prin publicarea celor patru lucrări: Fundamentals of Christian Education (1923), Messages to Young People (1930), The Adventist Home (1952) şi Child Guidance (1954), aria de materiale ale Ellenei White la acest subiect s-a extins în mare măsură. În prezenta ediţie, paginile "Pentru studiu suplimentar au fost completate cu aceste surse ajutătoare. Dorinţa sinceră a editorilor este ca acest volum să poată servi mai deplin drept un ghid pentru părinţi şi învăţători, în avansarea celei mai delicate lucrări încredinţate vreodată muritorilor, lucrarea de a readuce "omul în armonie cu Dumnezeu".           ÎNALTA EDUCAŢIE.           Lecţiile cele mai importante, pe care să le înveţe profesorii şi elevii, sunt acelea care arată nu spre lume, ci dinspre lume spre crucea lui Hristos.           CUNOAŞTEREA ESENŢIALĂ.      Înalta educaţie este o cunoaştere practică a planului de mântuire şi această cunoaştere se dobândeşte prin studiul atent şi sârguincios al Scripturilor. Ea va împrospăta mintea şi va transforma caracterul, restaurând în sufletul omului imaginea lui Dumnezeu. Va fortifica mintea împotriva şoaptelor înşelătoare ale vrăjmaşului şi ne va face în stare să înţelegem glasul lui Dumnezeu. Ea îl va învăţa pe ucenic să devină împreună lucrător cu Isus Hristos în risipirea întunericului moral din jurul său, aducând lumină şi cunoştinţă oamenilor. Ea este simplitatea adevăratei sfinţenii – paşaportul nostru dintr-o şcoală de pregătire pe pământ, pentru şcoala mai înaltă din cer. Nu există educaţie mai înaltă, pe care să o obţinem, decât aceea dată primilor ucenici şi descoperită nouă prin Cuvântul lui Dumnezeu. A dobândi înalta educaţie înseamnă, implicit, a urma acest Cuvânt; înseamnă a merge pe urmele lui Isus, a practica virtuţile Sale. Înseamnă a renunţa la egoism şi a-ţi închina viaţa slujirii lui Dumnezeu. Înalta educaţie cere ceva mai măreţ, mai divin decât cunoaşterea ce se obţine doar din cărţi. Ea înseamnă o cunoaştere personală şi practică a lui Hristos, o eliberare de ideile, obiceiurile şi practicile dobândite în şcoala prinţului întunericului, care este împotriva loialităţii faţă de Dumnezeu. Înseamnă învingerea încăpăţânării, mândriei, egoismului, ambiţiei lumeşti şi necredinţei. Înalta educaţie este o solie a eliberării de păcat. Secol după secol, curiozitatea oamenilor i-a făcut să caute pomul cunoştinţei şi, deseori, ei cred că au ajuns să culeagă fructul esenţial când, în realitate, acesta este vanitate şi nulitate în comparaţie cu acea ştiinţă a adevăratei sfinţenii care le poate deschide porţile Împărăţiei lui Dumnezeu. Ambiţia omenească umblă după cunoştinţa care aduce glorie, înălţare de sine şi supremaţie. Influenţaţi de Satana, Adam şi Eva au negociat interdicţia lui Dumnezeu, începându-şi educaţia la şcoala profesorului minciunii. Ei au dobândit astfel cunoştinţa pe care Dumnezeu le-o refuzase – cunoştinţa consecinţelor păcatului. Aşa-numitul pom al cunoştinţei a devenit un instrument al morţii; Satana a ţesut cu meşteşug dogmele sale, teoriile lui false în învăţătura pe care o preda. Din pomul cunoştinţei, el vorbeşte cât se poate de seducător despre o educaţie înaltă. Mii de oamenii s-au împărtăşit din roadele acestui pom, dar ele au însemnat moarte pentru ei. Hristos spune: "De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte?" (Isaia 55,2). Vă folosiţi talentele încredinţate de cer pentru a dobândi o educaţie pe care Dumnezeu o declară nebunie. În mintea fiecărui elev trebuie imprimat gândul că educaţia este un eşec, dacă înţelegerea nu s-a deprins cu adevărurile revelaţiei divine şi dacă inima nu primeşte învăţăturile Evangheliei lui Hristos. Elevul care, în locul principiilor clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, a acceptat idei minore şi-şi permite consumarea timpului şi a atenţiei cu lucruri mărunte, îşi va descoperi intelectul redus şi slăbit. El îşi va pierde puterea de a se dezvolta. Mintea trebuie pregătită să înţeleagă importantele adevăruri care privesc viaţa veşnică. Mi s-a arătat că trebuie să înălţăm puterea de gândire a elevilor noştri mai mult decât se crede acum posibil. Mintea şi inima trebuie învăţate să-şi păstreze puritatea, fiind alimentate zilnic din fântâna adevărului veşnic. Educaţia obţinută printr-un studiu al Cuvântului lui Dumnezeu va lărgi hotarele înguste ale învăţăturii omeneşti şi va oferi minţii o cunoaştere mult mai profundă, care se obţine printr-o legătură vitală cu Dumnezeu. Ea îl va situa pe orice elev, care este un împlinitor al Cuvântului, într-o arie mai largă a gândirii şi-i va asigura o bogăţie nepieritoare a informaţiei. Fără această cunoaştere, este sigur că omul îşi va pierde viaţa veşnică. Având această cunoaştere, el va fi bun pentru a deveni tovarăş cu sfinţii, în lumină. Mintea şi mâna divină au păstrat, de-a lungul secolelor, raportul creaţiunii în puritatea lui. Singur Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă un raport autentic al creării lumii noastre. Acest Cuvânt trebuie să fie ştiinţa de căpătâi în şcolile noastre. Prin el, putem afla ce L-a costat mântuirea noastră pe Acela care, de la început, a fost egal cu Dumnezeu şi care Şi-a jertfit viaţa pentru ca un popor să poată sta înaintea Lui, fiind eliberat de tot ce este pământesc şi înnoit după chipul lui Dumnezeu. Binele pe care Dumnezeu ni l-a făcut nouă nu are limite. Tronul de har este, el însuşi, cea mai mare atracţie şi pe el stă Acela care ne dă voie să-L numim Tată. Dar Iehova n-a considerat complet planul de mântuire, investind în el doar dragostea Lui. El a pus la altarul Său un Avocat îmbrăcat în natura Sa. Ca intermediar al nostru, lucrarea lui Hristos este aceea de a ne prezenta lui Dumnezeu drept fii şi fiice ale Sale. El mijloceşte în favoarea celor care Îl primesc. Cu propriul sânge, El a plătit răscumpărarea lor. În virtutea propriilor merite, El le dă putere să devină membri ai familiei regale, copii ai Împăratului ceresc. Iar Tatăl Îşi demonstrează infinita dragoste pentru Hristos, primind şi salutând, ca pe prietenii Lui, pe prietenii lui Hristos. El este bucuros de ispăşirea făcută. Dumnezeu este slăvit prin întruparea, viaţa, moartea şi mijlocirea Fiului Său.

Ghid doctrinar şi de vieţuire creştină O compilaţie din scrierile lui Ellen White           CUPRINS:           Prefaţă.           Darul profetic şi Ellen G. White           1. Viziune cu privire la răsplata celor credincioşi           2. Timpul sfârşitului           3. Pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Domnul           4. Unirea cu Hristos şi dragostea frăţească           5. Hristos, neprihănirea noastră           6. Sfinţirea vieţii           7. Dumnezeu are o lucrare pentru tine           8. „Iată-mă, Doamne, trimite-mă!”           9. Publicaţiile bisericii           10. Credinţa într-un Dumnezeu personal           11. Creştinii să-L reprezinte pe Dumnezeu           12. În lume, dar nu din lume           13. Biblia           14. Mărturiile pentru comunitate           15. Duhul Sfânt           16. Păstraţi curată legătura lui Dumnezeu cu omul           17. Curăţia inimii şi a vieţii           18. Alegerea soţului sau a soţiei           19. Nu vă căsătoriţi cu necredincioşi           20. Căsătoria           21. O căsătorie fericită, reuşită           22. Relaţia dintre soţ şi soţie           23. Mama şi copilul ei           24. Părinţii creştini           25. Căminul creştin           26. Influenţa spirituală în cămin           27. Finanţele în cămin           28. Activităţi familiale în zilele de sărbătoare şi la aniversări           29. Recreerea           30. Căile de acees spre minte, care trebuie păzite           31. Alegerea lecturii           32. Muzica           33. Critica şi efectele ei           34. Sfaturi cu privire la îmbrăcăminte           35. Apel către tineri           36. Disciplinarea şi educarea corespunzătoare a copiilor           37. Educaţia creştină           38. Chemarea la o vieţuire cumpătată           39. Importanţa curăţeniei           40. Hrana pe care o mâncăm           41. Mâncarea de carne           42. Credincioşie faţă de reforma sănătăţii           43. Biserica de pe pământ           44. Organizarea bisericii           45. Casa lui Dumnezeu           46. Tratarea celor greşiţi           47. Păzirea Sabatului sfânt al lui Dumnezeu           48. Sfaturi pentru ispravnici           49. Atitudinea creştină faţă de nevoi şi suferinţe           50. Creştinii din toată lumea să devină una în Hristos           51. Întânirea pentru rugăciune           52. Botezul           53. Cina Domnului           54. Rugăciunea pentru bolnavi           55. Lucrarea medicală           56. Relaţiile cu cei ce nu împărtăşesc convingerile noastre           57. Atitudinea noastră faţă de legi şi autorităţile civile           58. Lucrarea înşelătoare a lui Satana           59. Ştiinţa cea falsă – mantia modernă, de lumină, a lui Satana           60. Minunile înşelătoare ale lui Satana           61. Criza care vine           62. Timpul cernerii           63. Să ne aducem aminte           64. Hristos, Marele nostru Preot           65. Iosua şi îngerul           66. „Iată, Eu vin curând”           Index biblic.           Index general.                 PREFAŢĂ.           Pe măsură ce mişcarea adventistă de ziua a şaptea a crescut în toate părţile lumii, membrii care vorbeau şi citeau în diferite limbi au tânjit tot mai mult după Mărturiile pentru comunitate, care, în totalitate sau în parte, au edificat şi au adus binecuvântare bisericii pretutindeni în lume. Nu este posibil să se publice în toate limbile întregul conţinut al celor nouă volume ale Mărturiilor şi multe alte cărţi care fac parte din lucrările Spiritului Profetic. Volumul de faţă prezintă, ca soluţie, o selecţie din sfaturile generale, extrase din aceste surse, care se vor dovedi de mare folos şi un ajutor practic pentru biserică.           Selectarea materialelor care au fost grupate în cele 66 de capitole ale acestui volum constituie lucrarea comitetului care se ocupă cu administrarea patrimoniului Ellen G. White, care are responsabilitatea de a se îngriji de scrierile lui Ellen White, la sediul central al Bisericii adventiste de ziua a şaptea din Silver Spring, Maryland, în Statele Unite ale Americii. A fost o sarcină migăloasă aceea de a aduna, aranja, traduce şi publica în această carte o selecţie cuprinzătoare a materialelor din multele cărţi ale lui Ellen White. Datorită lipsei de spaţiu, au putut fi incluse doar cele mai importante sfaturi din cadrul subiectelor vitale. Chiar şi în aceste condiţii, subiectele sunt foarte variate. În unele cazuri, selecţia se limitează doar la câteva paragrafe luate din surse diferite. Referinţele despre cărţile din care au fost extrase selecţiile se află la sfârşitul fiecărui capitol, în formă prescurtată. Abrevierile vă ajută să găsiţi cu uşurinţă cărţile la care se referă literele respective. Nu s-a încercat să se indice prin semne de elipsă că au fost eliminate paragrafe sau fraze.           Nu confundaţi Introducerea scrisă de comitetul însărcinat cu patrimoniul, cu scrierile lui Ellen G. White, care încep în capitolul 1.           Avem bucuria şi mulţumirea că această carte, a cărei apariţie a fost aşteptată atât de mult, este acum disponibilă. Fie ca preţioasele sfaturi şi îndemnuri care umplu paginile ei să adâncească convingerea fiecărui cititor cu privire la adevărurile soliei advente, să-i lărgească experienţa creştină şi să-i mărească credinţa în biruinţa din ziua finală, când Domnul nostru va reveni. Aceasta este rugămintea sinceră a Comitetului însărcinat cu patrimoniul E. G. White.           DARUL PROFETIC ŞI ELLEN G. WHITE.           Pregătirea pentru întâlnirea cu Hristos.           Toţi adventiştii de ziua a şaptea aşteaptă cu nerăbdare şi tânjesc după clipa când Domnul Isus va reveni să-i ia cu El în căminul ceresc, pe care S-a dus să-l pregătească pentru ei. În acea ţară mai bună, nu va mai fi păcat, dezamăgire, foamete, sărăcie, boală şi moarte. Când apostolul Ioan contempla bucuriile care îi aşteaptă pe cei credincioşi, el a exclamat: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El” (1 Ioan 3,1.2).           A fi asemenea lui Isus în ceea ce priveşte caracterul este ţinta lui Dumnezeu pentru poporul Său. De la început, planul lui Dumnezeu a fost ca membrii familiei omeneşti, creaţi după chipul Său, să-şi formeze caractere asemenea lui Dumnezeu. Pentru a realiza acest lucru, primii noştri părinţi din Eden a trebuit să primească sfaturi de la Domnul Hristos şi îngeri, prin discuţii faţă către faţă. Însă după ce Adam şi Eva au păcătuit, ei nu au mai putut vorbi în acest mod direct fiinţelor cereşti.           Pentru ca familia omenească să nu fie lăsată fără călăuzire, Dumnezeu a ales alte căi pentru a-Şi descoperi voia poporului Său, iar una dintre acestea a fost prin intermediul profeţiilor. Dumnezeu îi explicase lui Israel: „Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis” (Numeri 12,6).

În timp ce Luther deschidea o Biblie pecetluită pentru poporul Germaniei, Tyndale a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu să facă acelaşi lucru pentru Anglia. Biblia lui Wycliffe, care fusese tradusă după textul latin, avea multe greşeli. Nu fusese tipărită niciodată, iar costul copiilor de manuscris era atât de mare, încât doar puţini oameni bogaţi sau nobili puteau să şi-o procure; şi mai mult decât atât, fiind strict interzisă de biserică, avusese o răspândire foarte restrânsă. În anul 1516, cu un an înaintea apariţiei tezelor lui Luther, Erasmus publicase versiunea sa greacă şi latină a Noului Testament. Pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu era tipărit în limba originală. În această lucrare au fost corectate multe greşeli ale versiunilor anterioare, iar sensul a fost redat mai clar. Aceasta a dus pe mulţi din clasele culte la o cunoaştere mai bună a adevărului şi a dat un nou avânt lucrării Reformei. Dar oamenii de rând erau încă, într-o mare măsură, despărţiţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Tyndale urma să desăvârşească lucrarea lui Wycliffe, care dăduse Biblia compatrioţilor lui. Fiind un cercetător stăruitor şi un căutător silitor după adevăr, el a primit Evanghelia din Noul Testament grec al lui Erasmus. Şi-a predicat convingerile fără teamă, susţinând că toate învăţăturile trebuie să fie dovedite cu Scripturile. Pretenţiei papale, că biserica a dat Biblia şi numai biserica o putea explica, Tyndale îi răspundea: "Ştiţi cine a învăţat pe vulturi să-şi găsească prada? Ei bine, acelaşi Dumnezeu învaţă pe copiii Săi flămânzi să găsească pe Tatăl lor în Cuvântul Său. Departe de a ne fi dat Scripturile, voi le-aţi ascuns de noi; voi sunteţi aceia care ardeţi pe cei care predică şi dacă aţi putea, aţi arde şi Scripturile" (D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.18, cap.4). Predicarea lui Tyndale a provocat un mare interes. Mulţi au primit adevărul. Dar preoţii s-au alarmat şi de îndată ce el a părăsit localitatea, au încercat să-i distrugă lucrarea prin ameninţările şi calomniile lor. Şi prea adesea reuşeau. "Ce trebuie făcut?" exclama el. "În timp ce semăn într-un loc, vrăjmaşul pustieşte câmpul pe care abia l-am părăsit. Nu pot fi pretutindeni. O, dacă creştinii ar avea Sfintele Scripturi în limba lor, ar putea să reziste acestor înşelători. Fără Biblie este imposibil să întăreşti pe laici în adevăr" (idem, b.18, cap.4). Un nou plan a pus stăpânire pe mintea lui. "În templul lui Iehova, observă el, psalmii se cântau în limba lui Israel; şi Evanghelia să nu se predice în limba Angliei printre noi? Ar trebui oare ca biserica să aibă mai puţină lumină la amiază decât în zori? Creştinii trebuie să citească Noul Testament în limba lor maternă". Dar doctorii şi învăţătorii bisericii nu se înţelegeau între ei. Numai prin Biblie pot oamenii să ajungă la adevăr. "Dar unul susţinea una, altul susţinea alta. Şi fiecare dintre autori contrazicea pe celălalt. Cum se poate deosebi acela care spune adevărul de acela care vorbeşte rătăcirea? În ce mod? Într-adevăr prin Cuvântul lui Dumnezeu" (idem, b.18, cap.4). Nu mult după aceea, un învăţat doctor catolic, intrând într-o dispută cu el, exclamă: "Era mai bine să fi fost fără legile lui Dumnezeu, decât fără ale papei". La care Tyndale răspunse: "Sfidez pe papă şi toate legile lui; şi dacă Dumnezeu îmi va mai păstra viaţa, voi face ca un băiat care ţine plugul de coarne să cunoască mai mult din Scripturi decât tine" (Anderson, Annals of the English Bible, pag.19). Planul pe care îl concepuse, anume de a da poporului Scripturile Noului Testament în limba lui, era definitivat acum, aşa că s-a apucat imediat de lucru. Alungat şi persecutat în locurile natale, a plecat la Londra, unde şi-a continuat un timp lucrările netulburat. Dar violenţa papală l-a obligat să fugă din nou. Toată Anglia părea închisă pentru el, aşa că s-a hotărât să caute adăpost în Germania. Aici a început să tipărească Noul Testament în limba engleză. De două ori i-a fost oprită lucrarea; dar atunci când i se interzicea tipărirea într-un oraş, pleca în altul. În cele din urmă, se duse la Worms, unde cu câţiva ani mai înainte Luther apărase Evanghelia înaintea Dietei. În acel oraş vechi, se găseau mulţi prieteni ai Reformei şi Tyndale şi-a continuat acolo lucrarea, fără piedici. Trei mii de exemplare ale Noului Testament au fost în curând terminate şi chiar în acelaşi an a apărut o nouă ediţie. El şi-a continuat lucrările cu o neobosită perseverenţă şi seriozitate. Cu toate că autorităţile engleze păzeau porturile cu cea mai strictă vigilenţă, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns pe diverse căi tainice la Londra, de unde era răspândit în toată ţara. Papistaşii au încercat să înăbuşe adevărul, dar a fost zadarnic. Episcopul de Durham a cumpărat de la un librar, care era prieten cu Tyndale, întregul stoc de Biblii cu scopul de a le distruge, presupunând că aceasta va împiedica în mare măsură lucrarea. Dar, contrar celor scontate, cu banii obţinuţi în felul acesta s-a cumpărat material pentru o ediţie nouă şi îmbunătăţită, care altfel nu s-ar fi putut publica. Când Tyndale a fost arestat după aceea, i-a fost oferită libertatea cu condiţia să dezvăluie numele acelora care l-au ajutat să facă faţă cheltuielilor tipăririi Bibliilor. El a răspuns că episcopul de Durham făcuse mai mult decât oricare altul; căci plătind un preţ mare pentru cărţile predate, îl ajutase să meargă înainte cu curaj. Tyndale a fost trădat în mâinile vrăjmaşilor lui şi odată a suferit o întemniţare pentru mai multe luni. În cele din urmă a dat mărturie pentru credinţa lui prin moartea de martir; dar armele pe care el le-a pregătit au înzestrat pe alţi viteji să ducă lupta prin toate veacurile, chiar până în zilele noastre. Latimer susţinea de la amvon că Biblia ar trebui citită în limba poporului. "Autorul Sfintelor Scripturi, spunea el, este Însuşi Dumnezeu şi aceste Scripturi împărtăşesc puterea şi veşnicia Autorului lor; nu există rege, împărat, magistrat sau conducător. Care să nu fie obligat să asculte. de Cuvântul Său". "Să nu luăm nici o altă cale, ci să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne călăuzească; să nu mergem după. Strămoşii noştri şi nici să nu privim la ce au făcut ei, ci la ceea ce ar fi trebuit ei să facă" (Hugh Latimer, "First Sermon Preached Before King Edward VI"). Barnes şi Frith, prieteni credincioşi ai lui Tyndale, s-au ridicat apoi să apere adevărul. Au urmat cei doi Ridley şi Cranmer. Aceşti conducători ai Reformei engleze erau bărbaţi de cultură şi majoritatea dintre ei fuseseră apreciaţi pentru zelul sau credincioşia lor în cercurile romaniştilor. Împotrivirea lor faţă de papalitate a fost urmarea cunoaşterii rătăcirilor "sfântului scaun".

Cuvânt înainte.           Volumul de faţă, al treilea din cele cinci volume ale ciclului "Conflictul Veacurilor", care vede lumina tiparului într-o nouă traducere, vine să îmbogăţească tezaurul lucrărilor Spiritului Profetic publicate în limba română. După "Hristos, Lumina lumii" şi "Tragedia Veacurilor", "Figuri din Istoria Biblică a Vechiului Testament", aruncă lumină asupra unui subiect de mare însemnătate şi interes universal, subiect asupra căruia este de dorit să se reverse mai multă lumină.           Lucrarea prezintă adevăruri prea puţin cunoscute lumii creştine şi, din nefericire, prea mult ignorate. Avem aici tabloul luptei dintre Dumnezeu şi Satana, dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, dintre puterea lui Dumnezeu şi vrăjmaşul a toată neprihănirea, un spectacol de interes cosmic. Nu trebuie să facem eforturi mari pentru a ne convinge de faptul că un asemenea conflict există. Trebuie numai să privim la ceea ce se întâmplă în lume şi în "microcosmosul" atât de profund al sufletului omenesc, al fiinţei umane care este un "univers" în miniatură. Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu revelat oamenilor, înfăţişează marile caracteristici ale acestei lupte şi diferitele ei aspecte şi implicaţii, care vizează mântuirea tuturor acelora ce cred. În desfăşurarea ei există perioade deosebite, când aceste probleme capătă o importanţă unică, impunându-se ca o problemă de mare importanţă în înţelegerea relaţiei noastre cu aceste evenimente.           În ciuda adevărurilor Scripturii, din păcate, sunt mulţi cei ce mărturisesc a crede şi care totuşi sunt mai degrabă dispuşi să pună pe seama unor lucruri de domeniul fantasticului acea parte a raportului biblic care deschide orizontului nostru înţelegerea paşilor prin care lumea a fost implicată în această mare problemă; iar alţii, deşi evită această poziţie extremă, sunt totuşi înclinaţi să-l considere ca fiind ceva perimat, lipsit de importanţă, tratându-l cu nepăsare şi neglijenţă.           Dar ce teolog, ce credincios care este preocupat de această problemă, nu ar dori să arunce o privire asupra tainicelor cauze ce au determinat o astfel de schimbare a direcţiei? Cine n-ar dori să pătrundă în spiritul ei, să înveţe cum să evite rezultatele ei? Cu astfel de subiecte se ocupă volumul de faţă. El tinde să lumineze şi să trezească interesul faţă de acele părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu care au fost mult timp şi de mulţi neglijate.           Cartea dă noi valenţe făgăduinţelor şi profeţiilor raportului sacru, apărând căile lui Dumnezeu şi modul în care Acesta S-a comportat faţă de cei răzvrătiţi, înfăţişând harul cel minunat al lui Dumnezeu în a pune în acţiune un plan pentru mântuirea omului păcătos. În acest fel, noi suntem purtaţi în istoria acestei lucrări, într-un timp când planurile şi scopurile lui Dumnezeu au fost în mod clar aduse la cunoştinţa poporului ales al lui Dumnezeu. Deşi tratează subiecte atât de deosebite, subiecte ce mişcă profund inimile şi trezesc vii emoţii, stilul cărţii este totuşi clar, iar limbajul – simplu şi direct.           Introducere.           Acest volum se ocupă de subiectele istoriei biblice, subiecte ce nu sunt în ele însele noi, dar care sunt astfel prezentate în aceste pagini, încât li se dă o semnificaţie nouă, revelând izvoare ale acţiunilor, înfăţişând semnificaţia importantă a unor mişcări şi aducând într-o lumină mai puternică unele laturi, care sunt numai pe scurt menţionate în Biblie. În acest fel, scenele capătă o vioiciune şi o importanţă care fac ca ele să lase noi şi dăinuitoare impresii. O astfel de lumină este în acest fel revărsată asupra raportului Sfintelor Scripturi, pentru ca acestea să descopere pe deplin caracterul şi planurile lui Dumnezeu; de asemenea, să prezinte vicleşugurile lui Satana şi mijloacele prin care, în cele din urmă, puterea sa va fi nimicită; să aducă în atenţie slăbiciunea inimii omeneşti şi să arate cum harul lui Dumnezeu îi face pe oameni în stare să biruiască în lupta cu cel rău.           Toate acestea sunt în armonie cu ceea ce Dumnezeu prezintă a fi scopul Său în desfăşurarea, înaintea oamenilor, a adevărurilor Cuvântului Său. Instrumentul prin care ne sunt date aceste descoperiri este văzut a fi – atunci când este testat cu Sfintele Scripturi – una dintre metodele pe care Dumnezeu încă le foloseşte pentru a da sfaturi, instrucţiuni, fiilor oamenilor. Deşi astăzi nu este aşa cum era la început, când omul, în sfinţenia şi nevinovăţia sa, primea sfaturi direct, personal, din partea Făcătorului său, totuşi el nu este lăsat fără un Învăţător divin, Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a dat ca reprezentant al Său. Astfel se face că îl auzim pe apostolul Pavel declarând că o anumită "iluminare" divină este privilegiul urmaşilor lui Hristos şi că ei sunt "luminaţi" prin faptul că "s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt" (Evr.10,32; 6,4). Apostolul Ioan spune, de asemenea: "Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt" (1 Ioan 2,20). Iar Hristos a făgăduit ucenicilor, când era gata să-i părăsească, că El avea să le trimită Duhul Sfânt ca Mângâietor şi Călăuzitor, ca să-i conducă în tot adevărul (Ioan 14,16,26).           Pentru a arăta cum avea să se împlinească această făgăduinţă în biserică, apostolul Pavel, în două dintre epistolele sale, declară că unele daruri ale Duhului Sfânt au fost date bisericii, pentru edificarea şi instruirea ei până la sfârşitul veacurilor (1 Cor.12; Ef.4,8-13; Mat.28,20). Dar aceasta nu este totul; un număr de profeţii clare şi explicite declară că în zilele din urmă va fi o deosebită revărsare a Duhului Sfânt şi că, la data revenirii lui Hristos, biserica va avea – în timpul experienţelor ei de la sfârşit – "mărturia lui Isus Hristos", care este Spiritul Profetic (Fapte 2,17-20.39; 1 Cor.1,7; Apoc.12,17; 19,10).           În aceste fapte vedem o dovadă a grijii şi iubirii lui Dumnezeu pentru poporul Său; pentru că prezenţa Duhului Sfânt, ca Mângâietor, Învăţător şi Călăuzitor, este necesară bisericii nu numai în metode de acţiune obişnuite, ci şi în cele extraordinare, când aceasta intră în pericolele din zilele din urmă, mai mult decât în orice altă parte a experienţei ei. Scripturile scot în evidenţă diferite canale prin care Duhul Sfânt va opera în inimile şi mintea oamenilor, spre a ilumina înţelegerea lor şi a le călăuzi paşii. Printre acestea notăm viziunile şi visurile. În acest fel, Dumnezeu va continua să comunice încă cu fiii oamenilor. Iată făgăduinţa Lui cu privire la acest lucru: "Ascultaţi bine ce vă spun: Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis" (Num.12,6). Prin aceste mijloace i-au fost comunicate lui Balaam cunoştinţe supranaturale. Astfel, el spune: "Aşa zice Balaam, fiul lui Beor, aşa zice omul care are ochii deschişi, aşa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte planurile Celui Prea Înalt, cel ce vede vedenia celui Atotputernic, cel ce cade cu faţa la pământ şi căruia îi sunt ochii deschişi" (Num.24,15.16). În acest fel, cercetarea mărturiilor Sfintelor Scripturi devine o problemă de un foarte mare interes cu privire la aria întinderii la care Dumnezeu a plănuit ca Duhul Sfânt să Se manifeste în biserică, în timpul perioadei de punere la probă a neamului omenesc.           După ce Planul de Mântuire a fost întocmit, Dumnezeu, aşa cum am văzut, a putut încă să comunice cu oamenii, prin lucrarea Fiului Său şi a sfinţilor îngeri, peste abisul pe care păcatul îl produsese. Uneori, El a vorbit cu oamenii faţă către faţă, ca în cazul lui Moise, dar mai frecvent prin visuri şi viziuni.           Exemple de astfel de comunicări găsim pretutindeni în raportul sfânt, în decursul ambelor dispensaţiuni. Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, privind – prin Spiritul Profeţiei – înainte, la a doua venire a lui Hristos în putere şi slavă, exclamă: "Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi" (Iuda 14). "Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1,21).           Dacă lucrarea Spiritului Profetic părea uneori că aproape a dispărut, în măsura în care spiritualitatea poporului slăbea, cu toate acestea ea a marcat toate marile crize din experienţa bisericii, cum şi epocile ce au fost martore trecerii de la o dispensaţiune la alta. Când a sosit timpul marcat prin întruparea lui Hristos, tatăl lui Ioan Botezătorul a fost umplut de Duhul Sfânt şi a profetizat (Luca 1,67). Lui Simeon i s-a descoperit că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Domnul; şi când părinţii L-au dus pe Isus la Templu, L-a luat în braţe şi L-a binecuvântat, în timp ce rostea profeţii cu privire la El. Iar Ana, o profetesă, venind în acelaşi moment, vorbea despre El tuturor acelora care priveau la Ierusalim pentru mântuire (Luca 2,26.36). Revărsarea Duhului Sfânt, care trebuia să însoţească vestirea Evangheliei de către urmaşii lui Hristos, a fost anunţată în următoarele cuvinte de către profet: "După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată" (Ioel 2,28-31). Petru, în Ziua Cincizecimii, a citat această profeţie în legătură cu evenimentul minunat ce avusese loc atunci. Nişte limbi ca de foc s-au aşezat câte una pe fiecare ucenic şi ei au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi. Iar atunci când cei batjocoritori i-au acuzat că sunt beţi, Petru a răspuns: "Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel". Apoi el citează în mod substanţial din această profeţie, aşa cum se găseşte în Ioel, ca în cele de mai sus, adăugând însă cuvintele: "în zilele de pe urmă", în loc de "după aceea", făcând ca profeţia să sune astfel: "În zilele de pe urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură" (Fapte 2,17).

PREFAŢĂ.           Domnul Hristos, Marele Învăţător, a prezentat multe dintre învăţăturile Sale în timp ce Se plimba împreună cu ucenicii pe dealurile şi prin văile Palestinei sau când Se retrăgea pe malul unui lac sau al unui râu. În parabolele Sale, Isus lega adevărul divin de lucruri şi întâmplări obişnuite, aşa cum se regăseau ele în viaţa păstorilor, a constructorilor, a agricultorilor, a călătorilor şi a gospodarilor. Lucrurile familiare erau asociate cu adevăruri frumoase despre grija iubitoare a lui Dumnezeu faţă de noi, despre respectul şi recunoştinţa care I se datorează şi despre grija pe care trebuie să o avem unii faţă de alţii. În felul acesta, adevărurile înţelepciunii divine şi lecţiile practice deveneau convingătoare şi impresionau profund.           În acest volum, parabolele sunt grupate în funcţie de subiectele abordate, iar lecţiile pe care le transmit sunt explicate şi ilustrate.           Cartea este plină de comorile adevărului şi le oferă cititorilor posibilitatea unei înţelegeri mai ample şi mai profunde a semnificaţiei situaţiilor obişnuite din viaţa de zi cu zi.           Numeroasele ediţii ale cărţii Parabolele Domnului Hristos, publicată atât în limba engleză, cât şi în alte limbi de circulaţie internaţională, dovedesc popularitatea ei. În timpul pregătirii manuscrisului, autoarea a fost îndrumată să dedice veniturile obţinute prin publicarea şi vânzarea cărţii în scopul sprijinirii lucrării din domeniul educaţional. Prin efortul comun al autoarei, al editorilor şi al membrilor bisericii, activitatea din domeniul educaţiei creştine a beneficiat de un ajutor financiar substanţial.           Dorinţa noastră sinceră este ca această carte să-şi poată continua misiunea de a aduce cititorul cât mai aproape de Mântuitorul, 5 printr-o mai bună înţelegere a învăţăturilor Sale.           Editorii şi comitetul de administrare a publicaţiilor autoarei Ellen G. White.           ÎNVĂŢĂTURA PRIN PARABOLE.           În învăţătura dată de Domnul Hristos prin parabole se observă acelaşi principiu care s-a evidenţiat în întreaga Sa misiune în lume.           Pentru ca noi să putem cunoaşte îndeaproape caracterul şi viaţa Sa divină, Domnul Hristos a preluat natura noastră şi a trăit printre noi ca om. Divinitatea S-a dezvăluit în natură umană, slava nevăzută, în formă omenească vizibilă. Astfel, oamenii au putut învăţa despre lucruri necunoscute, prin intermediul celor cunoscute. Lucrurile cereşti au fost descoperite prin intermediul celor de pe pământ. Dumnezeu S-a descoperit, devenind asemenea oamenilor. Tot aşa a fost şi în învăţătura Domnului Hristos: lucrurile necunoscute au fost ilustrate prin cele cunoscute, adevărurile divine, prin lucrurile de pe pământ, cu care oamenii erau mai familiarizaţi.           Sfânta Scriptură spune: „Isus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde; ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul, care zice: Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii” (Matei 13,34-35). Domnul Hristos prezenta învăţăturile spirituale prin intermediul lucrurilor din natură. El lega experienţele din viaţa ascultătorilor Săi de adevărurile aflate în Cuvântul scris. Conducând de la lucrurile naturii la împărăţia spirituală, parabolele Domnului Hristos [18] sunt nişte verigi în lanţul adevărului, care îl leagă pe om de Dumnezeu şi pământul de cer.           În învăţăturile Sale, inspirate din lumea naturii, Domnul Hristos vorbea despre lucruri făcute chiar de mâinile Sale.           Calităţile şi însuşirile acestor lucruri erau cele cu care le înzestrase 7           El Însuşi. Desăvârşirea de la început a creaţiunii era o reflectare a gândirii lui Dumnezeu. Pentru Adam şi Eva, în căminul lor din Eden, natura era plină de învăţătura divină, prin care Îl puteau cunoaşte pe Dumnezeu. Ei vedeau pretutindeni înţelepciunea Sa Parabolele Domnului Hristos şi o primeau în inimă, deoarece comunicau cu Dumnezeu prin intermediul lucrărilor creaţiei Sale. Îndată ce perechea sfântă a călcat Legea Celui Preaînalt, strălucirea care se reflecta de pe chipul lui Dumnezeu s-a îndepărtat din natură. Pământul a ajuns degradat şi întinat de păcat. Totuşi, în ciuda stării lui decăzute, a rămas încă multă frumuseţe. Învăţăturile înscrise de Dumnezeu în natură nu au fost şterse pe deplin. Dacă este înţeleasă corect, natura încă vorbeşte despre Creatorul ei.           În zilele lui Hristos, aceste învăţături erau ignorate. Oamenii încetaseră de multă vreme să-L mai vadă pe Dumnezeu reflectat în lucrările Sale. Păcătoşenia naturii umane aşternuse un văl peste chipul frumos al creaţiei; în loc să-L descopere pe Dumnezeu, lucrările Sale Îl ascundeau, devenind o piedică în calea cunoaşterii Lui. Oamenii „au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Romani 1,25). Prin urmare, păgânii „s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Romani 1,21). Tot astfel, în poporul Israel, învăţăturile omeneşti fuseseră aşezate în locul învăţăturilor lui Dumnezeu. Nu numai lucrurile din natură, dar şi serviciul jertfelor şi chiar Sfintele Scripturi, care fuseseră date cu scopul de a-L descoperi pe Dumnezeu, erau atât de greşit înţelese, încât deveniseră nişte mijloace de a-L ascunde.           Domnul Hristos a căutat să îndepărteze întunericul spiritual care ascundea adevărul. El a venit [19] pentru a da la o parte vălul pe care păcatul îl aşezase peste chipul naturii şi, astfel, a făcut să se vadă slava spirituală, pe care ar fi trebuit să o reflecte toate lucrurile create. Cuvintele Sale au prezentat într-o perspectivă nouă, atât învăţăturile din natură, cât şi pe acelea din Biblie, aşa încât le-a făcut să fie o descoperire nouă.           Domnul Isus a cules nişte crini frumoşi şi i-a dat câtorva copii şi tineri. În timp ce priveau chipul Său senin, care radia de strălucirea feţei Tatălui Său, El le-a adresat o învăţătură, spu-8 nându-le: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp [în simplitatea frumuseţii lor naturale]; ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei”. Apoi a urmat o asigurare plăcută, care însemna o lecţie importantă: „Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincioşilor?” (Matei 6,28-30)           În Predica de pe Munte, aceste cuvinte nu le-au fost adresate doar copiilor şi tinerilor, ci şi mulţimii în care se aflau bărbaţi şi femei, plini de griji şi probleme, oameni copleşiţi de dezamăgiri şi necazuri. Domnul Isus a continuat: „Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: ’Ce vom mânca? Sau: Ce vom bea? Sau: Cu ce ne vom îmbrăca?’