Ellen G. White

"Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său." (Apoc. 11,19). Chivotul legământului lui Dumnezeu se află în Sfânta Sfintelor, a doua despărţitură a Sanctuarului. În serviciul sanctuarului pământesc, care slujea ca o preînchipuire şi "o umbră a lucrurilor cereşti", această despărţitură era deschisă numai în Ziua cea Mare de Ispăşire pentru curăţirea sanctuarului. De aceea, anunţarea că Templul lui Dumnezeu a fost deschis în ceruri şi a fost văzut chivotul legământului, arată către deschiderea Locului prea Sfânt din Sanctuarul ceresc în anul 1844, când Hristos a intrat acolo pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de încheiere a ispăşirii. Aceia care prin credinţă au urmat pe Marele lor Preot, când Şi-a început lucrarea în Locul prea Sfânt, au văzut chivotul legământului Său. Când au studiat subiectul sanctuarului, au ajuns să înţeleagă schimbarea locului slujirii Mântuitorului şi au văzut că El mijlocea acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, mijlocind cu sângele Său în favoarea păcătoşilor. Chivotul din sanctuarul de pe pământ conţinea cele două table de piatră pe care erau înscrise preceptele Legii lui Dumnezeu. Chivotul era doar un locaş pentru tablele Legii, dar prezenţa acestor precepte divine îi dădea valoare şi sfinţenie. Când Templul lui Dumnezeu a fost deschis în cer, s-a văzut chivotul legământului Său. În Sfânta Sfintelor din Sanctuarul din cer, Legea divină este înconjurată de sfinţenie – Legea care a fost vestită de Însuşi Dumnezeu în mijlocul tunetelor de pe Sinai şi scrisă cu degetul Său pe tablele de piatră. Legea lui Dumnezeu din Sanctuarul din ceruri este marele original, după care poruncile înscrise pe tablele de piatră şi raportate de Moise în cărţile sale erau o transcriere fără greş. Aceia care au ajuns la înţelegerea acestui punct important au fost conduşi astfel să vadă caracterul sfânt, neschimbător al Legii divine. Ei au înţeles ca niciodată mai înainte puterea cuvintelor Mântuitorului: "Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege". (Matei 5,18). Legea lui Dumnezeu fiind o descoperire a voinţei Sale, o transcriere a caracterului Său, trebuie să dăinuiască veşnic, "ca un martor credincios în ceruri". Nici o poruncă n-a fost anulată, nici o iotă sau titlu n-a fost schimbat. Psalmistul zice: "Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri". "toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veşnicie". (Ps. 119,89; 111,7.8). Chiar în centrul Decalogului se găseşte porunca a patra, aşa cum a fost pentru prima dată vestită: "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o". (Exod 20,8-l1). Duhul lui Dumnezeu a impresionat inimile acelor cercetători ai Cuvântului Său. A pus stăpânire pe ei convingerea că din neştiinţă călcaseră preceptele şi nesocotiseră ziua de odihnă a Creatorului. Atunci au început să cerceteze temeiurile pentru care prima zi a săptămânii era păzită în locul zilei pe care o sfinţise Dumnezeu. Şi n-au putut găsi nici o dovadă în Scripturi că porunca a patra a fost desfiinţată sau că Sabatul a fost schimbat; binecuvântarea care la început a sfinţit ziua a şaptea n-a fost îndepărtată. Ei căutaseră ca în mod corect să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu. Acum însă, când s-au văzut călcători ai Legii Sale, durerea le-a umplut inimile şi şi-au dat pe faţă credincioşia faţă de Dumnezeu începând a păzi Sabatul Său cel Sfânt. Multe şi stăruitoare au fost eforturile făcute pentru distrugerea credinţei lor. Niciunul n-a putut să vadă că, dacă sanctuarul pământesc era o preînchipuire sau un model al celui ceresc, Legea păstrată în chivotul de pe pământ era o copie exactă a Legii din chivotul din ceruri; şi că primirea adevărului cu privire la Sanctuarul ceresc cuprindea şi recunoaşterea cerinţelor Legii lui Dumnezeu şi obligativitatea Sabatului poruncii a patra. Acestui fapt se datoreşte amara şi hotărâta ostilitate faţă de armonioasa învăţătură a Scripturilor, care descopereau lucrarea lui Hristos în Sanctuarul ceresc. Oamenii căutau să închidă uşa pe care Dumnezeu o deschisese şi să deschidă uşa pe care El o închisese. Dar "Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide", declarase: "Iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide". (Apoc. 3,7.8). Hristos deschisese uşa, sau slujirea în Sfânta Sfintelor, lumina strălucea prin uşa aceea deschisă a Sanctuarului din ceruri, iar porunca a patra se vedea cuprinsă în Legea care se afla acolo. Ceea ce Dumnezeu întemeiase, nimeni nu putea desfiinţa. Aceia care au primit lumina cu privire la mijlocirea lui Hristos şi la perpetuitatea Legii lui Dumnezeu, au găsit că aceste adevăruri erau prezentate în Apocalips 14. Soliile din capitolul acesta constituie întreita avertizare (vezi note suplimentare 32) care trebuie să pregătească pe locuitorii pământului pentru a doua venire a Domnului. Vestirea: "A venit ceasul judecăţii Lui" arată către încheierea lucrării lui Hristos pentru mântuirea oamenilor. Ea face cunoscut adevărul care trebuie vestit până când va înceta mijlocirea Mântuitorului şi El va reveni pe pământ pentru a lua la Sine pe poporul Său. Lucrarea de judecată care a început în anul 1844, trebuie să se continue până când se vor hotărî cazurile tuturor oamenilor, atât ale celor vii, cât şi ale celor morţi. De aceea va continua până la încheierea harului. Pentru ca oamenii să fie pregătiţi să stea la judecată, solia le porunceşte să se teamă de Dumnezeu şi să-l dea slavă şi să se închine "Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor". Iar rezultatul primirii acestor solii este arătat prin cuvintele: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Ca să fie pregătiţi pentru judecată, este necesar ca oamenii să ţină Legea lui Dumnezeu. Această Lege va fi măsura caracterului la judecată. Apostolul Pavel declară: "Toţi cei ce au păcătuit având Lege, vor fi judecaţi după Lege. În ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor". Şi tot el mai zice că "cei ce împlinesc legea. Vor fi socotiţi neprihăniţi". (Rom. 2,12-l6).

Volumul I Sfaturi pentru sănătatea mintală şi spirituală           CUPRINS:           Cuvânt înainte.           Secţiunea I Activitatea de cercetare în domeniul minţii 1. Importanţa activităţii de cercetare în domeniul minţii 2. Creştinul şi psihologia 3. Pericole în psihologie 4. Influenţele spirituale şi mintea 5. Fanatismul 6. Sănătate şi echilibru.           Secţiunea a II-a Relaţii fundamentale 7. Originile psihice ale suferinţelor fizice 8. Mintea şi religia 9. Citadela minţii 10. Capacitatea de a înţelege.           Secţiunea a III-a Dezvoltarea minţii 11. Studiul Bibliei şi dezvoltarea minţii 12. Perseverenţa 13. Hrana minţii 14. Activitatea fizică 15. Factorii emoţionali.           Secţiunea a IV-a Dezvoltarea personalităţii 16. Influenţe prenatale 17. Ereditatea şi mediul social 18. Atmosfera de siguranţă din cămin 19. Influenţa părinţilor 20. Atmosfera căminului 21. Preocuparea lui Hristos pentru mintea oamenilor 22. Şcoala şi profesorul.           Secţiunea a V-a Puterea înviorătoare a vieţii 23. Iubirea – un principiu divin şi veşnic 24. Iubirea în cămin 25. Iubire şi sexualitate în experienţa umană 26. Iubirea frăţească 27. Iubirea lui Dumnezeu.           Secţiunea a VI-a Egoismul şi respectul de sine 28. Respectul de sine 29. Dependenţă şi independenţă 30. Egoismul şi înălţarea de sine.           Secţiunea a VII-a Adolescenţă şi tinereţe 31. Problemele tinerilor 32. Dragostea oarbă şi pasiunea 33. Pericole care pândesc tineretul 34. Conştiinţa.           Secţiunea a VIII-a Principii călăuzitoare în educaţie 35. Influenţa percepţiilor 36. Principii motivatoare 37. Principii referitoare la studiu şi învăţare 38. Echilibrul în educaţie.           Abrevieri                 Cuvânt înainte.           În timpul vieţii lui Ellen G White (1827 – 1915), psihologia, ştiinţa care tratează însuşirile, capacităţile şi funcţiile minţii, era la începuturile ei. Cu toate acestea, din conţinutul scrierilor lui Ellen White, se desprinde o filosofie distinctivă, în care este conturată cu claritate o concepţie călăuzitoare în această ştiinţă dedicată sănătăţii mintale şi spirituale.           Scopul acestei compilaţii este de a oferi o colecţie a declaraţiilor lui Ellen White în domeniul vast, important şi uneori controversat al psihologiei, pentru a putea fi studiate cu mai multă uşurinţă. Adventiştii de ziua a şaptea şi mulţi alţii împărtăşesc convingerea că Ellen White a scris sub influenţa călăuzirii preţioase a Duhului Sfânt într-un domeniu atât de vital pentru întreaga omenire şi într-un timp în care curentele de gândire în psihologie sunt variate şi schimbătoare.           Valabilitatea şi valoarea concepţiilor lui Ellen White în psihologie, nutriţie şi educaţie, precum şi în alte domenii, au fost deja demonstrate. Nu există nici o îndoială că, pe măsura progresului cercetărilor legate de sănătatea mintală, reputaţia ei în stabilirea şi susţinerea unor principii psihologice solide va fi din ce în ce mai temeinic recunoscută. Pentru adventiştii devotaţi, această lucrare, Minte, caracter, personalitate, va aduce multe răspunsuri. Suntem siguri că, pe măsura dezvăluirii adevărului, convingerile prezentate aici vor trezi un interes din ce în ce mai mare din partea tuturor cititorilor preocupaţi de dezvoltarea lor.           Având în vedere aceste circumstanţe, apariţia ocazională a unor expresii ca „Am văzut”, „Mi s-a arătat”, „Am fost instruită să” nu este doar înţeleasă, ci aduce chiar mai multă lumină asupra faptului că, la originea concepţiilor expuse, Se află Acela care a modelat şi creat mintea umană.           În procesul de realizare a acestui material de către lucrătorii Fundaţiei White, nu a existat nici o încercare de a selecta pasaje care să susţină ideile împărtăşite şi promovate de diferitele autorităţi în domeniul educaţiei şi psihologiei. Nici o idee preconcepută a vreunuia dintre compilatori nu este reprezentată aici. Dimpotrivă, efortul depus a avut scopul de a permite o expunere cât mai imparţială a ideilor propuse de Ellen White. Pentru realizarea acestui obiectiv, a fost folosită ca sursă colecţia vastă a scrierilor ei, atât a celor publicate de-a lungul a şase decenii, aşa cum apar ele în diferitele lucrări tipărite sub formă de cărţi, eseuri şi mii de articole periodice, cât şi a celor aflate în voluminoasa colecţie de manuscrise şi scrisori aflate în tezaurul Fundaţiei White.           O mare parte a cărţii Minte, caracter, personalitate prezintă principii călăuzitoare generale. Pe lângă acestea, sunt adăugate şi intercalate materiale dedicate unor îndrumări practice sau avertismente care vizează relaţia specifică dintre profesori şi elevi, pastori şi enoriaşi, medici şi pacienţi sau părinţi şi copii.           În nenumărate situaţii, există sfaturi adresate în mod particular unei anumite persoane, conducător, pastor, medic, editor, soţ, soţie sau tânăr. Prin prezentarea circumstanţelor şi a sfatului oferit, aceste relatări constituie un fel de cazuistică, ceea ce înseamnă că atenţia cititorului trebuie să se orienteze în direcţia principiului implicat, şi nu asupra detaliilor.           Evident, Ellen White nu a scris în calitate de psiholog. Ea nu a folosit terminologia uzuală în domeniul psihologiei contemporane. De fapt, este necesar ca cititorul să abordeze cu atenţie anumiţi termeni folosiţi chiar de către autoare, cum ar fi „psihologie”, „frenologie” etc. Cu toate acestea, cititorul interesat va fi impresionat de profunzimea neobişnuită a autoarei, în formularea unor principii fundamentale ce ţin de domeniul psihologiei şi care se evidenţiază în mod clar în scrierile ei. Lucrarea rezultată prin selectarea, colecţionarea şi prezentarea într-o succesiune logică a declaraţiilor lui Ellen White cu privire la diferitele aspecte ale manifestării minţii, la rolul vital al minţii în experienţa umană, precum şi cu privire la factorii care contribuie la funcţionarea optimă a acesteia merită să fie aşezată în rândul cărţilor ei, publicate postum. Aceste cărţi ne ajută să înţelegem omul şi relaţia sa cu mediul înconjurător, cu Dumnezeu şi cu universul.

Ghid doctrinar şi de vieţuire creştină O compilaţie din scrierile lui Ellen White           CUPRINS:           Prefaţă.           Darul profetic şi Ellen G. White           1. Viziune cu privire la răsplata celor credincioşi           2. Timpul sfârşitului           3. Pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Domnul           4. Unirea cu Hristos şi dragostea frăţească           5. Hristos, neprihănirea noastră           6. Sfinţirea vieţii           7. Dumnezeu are o lucrare pentru tine           8. „Iată-mă, Doamne, trimite-mă!”           9. Publicaţiile bisericii           10. Credinţa într-un Dumnezeu personal           11. Creştinii să-L reprezinte pe Dumnezeu           12. În lume, dar nu din lume           13. Biblia           14. Mărturiile pentru comunitate           15. Duhul Sfânt           16. Păstraţi curată legătura lui Dumnezeu cu omul           17. Curăţia inimii şi a vieţii           18. Alegerea soţului sau a soţiei           19. Nu vă căsătoriţi cu necredincioşi           20. Căsătoria           21. O căsătorie fericită, reuşită           22. Relaţia dintre soţ şi soţie           23. Mama şi copilul ei           24. Părinţii creştini           25. Căminul creştin           26. Influenţa spirituală în cămin           27. Finanţele în cămin           28. Activităţi familiale în zilele de sărbătoare şi la aniversări           29. Recreerea           30. Căile de acees spre minte, care trebuie păzite           31. Alegerea lecturii           32. Muzica           33. Critica şi efectele ei           34. Sfaturi cu privire la îmbrăcăminte           35. Apel către tineri           36. Disciplinarea şi educarea corespunzătoare a copiilor           37. Educaţia creştină           38. Chemarea la o vieţuire cumpătată           39. Importanţa curăţeniei           40. Hrana pe care o mâncăm           41. Mâncarea de carne           42. Credincioşie faţă de reforma sănătăţii           43. Biserica de pe pământ           44. Organizarea bisericii           45. Casa lui Dumnezeu           46. Tratarea celor greşiţi           47. Păzirea Sabatului sfânt al lui Dumnezeu           48. Sfaturi pentru ispravnici           49. Atitudinea creştină faţă de nevoi şi suferinţe           50. Creştinii din toată lumea să devină una în Hristos           51. Întânirea pentru rugăciune           52. Botezul           53. Cina Domnului           54. Rugăciunea pentru bolnavi           55. Lucrarea medicală           56. Relaţiile cu cei ce nu împărtăşesc convingerile noastre           57. Atitudinea noastră faţă de legi şi autorităţile civile           58. Lucrarea înşelătoare a lui Satana           59. Ştiinţa cea falsă – mantia modernă, de lumină, a lui Satana           60. Minunile înşelătoare ale lui Satana           61. Criza care vine           62. Timpul cernerii           63. Să ne aducem aminte           64. Hristos, Marele nostru Preot           65. Iosua şi îngerul           66. „Iată, Eu vin curând”           Index biblic.           Index general.                 PREFAŢĂ.           Pe măsură ce mişcarea adventistă de ziua a şaptea a crescut în toate părţile lumii, membrii care vorbeau şi citeau în diferite limbi au tânjit tot mai mult după Mărturiile pentru comunitate, care, în totalitate sau în parte, au edificat şi au adus binecuvântare bisericii pretutindeni în lume. Nu este posibil să se publice în toate limbile întregul conţinut al celor nouă volume ale Mărturiilor şi multe alte cărţi care fac parte din lucrările Spiritului Profetic. Volumul de faţă prezintă, ca soluţie, o selecţie din sfaturile generale, extrase din aceste surse, care se vor dovedi de mare folos şi un ajutor practic pentru biserică.           Selectarea materialelor care au fost grupate în cele 66 de capitole ale acestui volum constituie lucrarea comitetului care se ocupă cu administrarea patrimoniului Ellen G. White, care are responsabilitatea de a se îngriji de scrierile lui Ellen White, la sediul central al Bisericii adventiste de ziua a şaptea din Silver Spring, Maryland, în Statele Unite ale Americii. A fost o sarcină migăloasă aceea de a aduna, aranja, traduce şi publica în această carte o selecţie cuprinzătoare a materialelor din multele cărţi ale lui Ellen White. Datorită lipsei de spaţiu, au putut fi incluse doar cele mai importante sfaturi din cadrul subiectelor vitale. Chiar şi în aceste condiţii, subiectele sunt foarte variate. În unele cazuri, selecţia se limitează doar la câteva paragrafe luate din surse diferite. Referinţele despre cărţile din care au fost extrase selecţiile se află la sfârşitul fiecărui capitol, în formă prescurtată. Abrevierile vă ajută să găsiţi cu uşurinţă cărţile la care se referă literele respective. Nu s-a încercat să se indice prin semne de elipsă că au fost eliminate paragrafe sau fraze.           Nu confundaţi Introducerea scrisă de comitetul însărcinat cu patrimoniul, cu scrierile lui Ellen G. White, care încep în capitolul 1.           Avem bucuria şi mulţumirea că această carte, a cărei apariţie a fost aşteptată atât de mult, este acum disponibilă. Fie ca preţioasele sfaturi şi îndemnuri care umplu paginile ei să adâncească convingerea fiecărui cititor cu privire la adevărurile soliei advente, să-i lărgească experienţa creştină şi să-i mărească credinţa în biruinţa din ziua finală, când Domnul nostru va reveni. Aceasta este rugămintea sinceră a Comitetului însărcinat cu patrimoniul E. G. White.           DARUL PROFETIC ŞI ELLEN G. WHITE.           Pregătirea pentru întâlnirea cu Hristos.           Toţi adventiştii de ziua a şaptea aşteaptă cu nerăbdare şi tânjesc după clipa când Domnul Isus va reveni să-i ia cu El în căminul ceresc, pe care S-a dus să-l pregătească pentru ei. În acea ţară mai bună, nu va mai fi păcat, dezamăgire, foamete, sărăcie, boală şi moarte. Când apostolul Ioan contempla bucuriile care îi aşteaptă pe cei credincioşi, el a exclamat: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El” (1 Ioan 3,1.2).           A fi asemenea lui Isus în ceea ce priveşte caracterul este ţinta lui Dumnezeu pentru poporul Său. De la început, planul lui Dumnezeu a fost ca membrii familiei omeneşti, creaţi după chipul Său, să-şi formeze caractere asemenea lui Dumnezeu. Pentru a realiza acest lucru, primii noştri părinţi din Eden a trebuit să primească sfaturi de la Domnul Hristos şi îngeri, prin discuţii faţă către faţă. Însă după ce Adam şi Eva au păcătuit, ei nu au mai putut vorbi în acest mod direct fiinţelor cereşti.           Pentru ca familia omenească să nu fie lăsată fără călăuzire, Dumnezeu a ales alte căi pentru a-Şi descoperi voia poporului Său, iar una dintre acestea a fost prin intermediul profeţiilor. Dumnezeu îi explicase lui Israel: „Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis” (Numeri 12,6).

În mijlocul întunericului care se lăsase pe pământ, în timpul îndelungatei perioade de supremaţie papală, lumina adevărului n-a putut fi stinsă cu totul. În fiecare veac au existat martori pentru Dumnezeu, bărbaţi care au cultivat credinţa în Hristos ca singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om, care au socotit Biblia ca fiind singura regulă de viaţă şi care au sfinţit Sabatul cel adevărat. Cât de mult datorează lumea acestor bărbaţi, posteritatea nu va şti niciodată. Au fost taxaţi ca eretici, motivele lor au fost criticate, caracterele lor au fost calomniate, scrierile lor au fost interzise, denaturate sau mutilate. Cu toate acestea ei au stat hotărâţi şi, de la un veac la altul, au păstrat credinţa în curăţia ei ca o moştenire sfântă pentru generaţiile ce urmau să vină. Istoria poporului lui Dumnezeu în timpul veacurilor de întunecime care au urmat datorită supremaţiei Romei, este scrisă în ceruri, dar în rapoartele omeneşti are un spaţiu mic. Câteva urme ale existenţei lui abia se pot găsi, cu excepţia acuzaţiilor prigonitorilor. Politica Romei a fost aceea de a şterge orice urmă de opoziţie faţă de învăţăturile sau hotărârile ei. Ea a căutat să distrugă tot ce era vinovat de erezie, fie persoane, fie scrieri. Expresii de îndoială sau întrebări cu privire la autoritatea dogmelor papale erau suficiente pentru a pierde viaţa bogatului sau a săracului, a celui de sus sau de jos. Roma a încercat să distrugă orice raport al cruzimii ei faţă de dizidenţi. Conciliile papale au hotărât ca acele cărţi sau scrieri care conţin asemenea rapoarte să fie încredinţate flăcărilor. Înainte de inventarea tiparului, cărţile erau puţine la număr şi într-o formă nepotrivită de a putea fi păstrate; de aceea nu se puteau face prea multe pentru a împiedica pe romanişti să-şi aducă la îndeplinire scopul. Nici o biserică dinăuntrul hotarelor jurisdicţiei Romei n-a fost prea mult lăsată netulburată ca să se bucure de libertatea de conştiinţă. Papalitatea n-a câştigat puterea decât întinzând mâna pentru a zdrobi pe toţi aceia care refuzau să recunoască dominaţia ei şi, una după alta, bisericile s-au supus stăpânirii ei. În Marea Britanie, creştinismul primar prinsese rădăcini foarte de timpuriu. Evanghelia primită de bretoni în primele veacuri era atunci necoruptă de apostazia romană. Persecuţia din partea împăraţilor păgâni, care se întinsese chiar şi la aceste tărâmuri îndepărtate, a fost singurul dar pe care primele biserici din Britania l-au primit din partea Romei. Mulţi creştini din Anglia care au fugit de persecuţie, au găsit scăpare în Scoţia; de aici adevărul a fost dus în Irlanda şi în toate ţările acestea a fost primit cu bucurie. Când saxonii au invadat Britania, păgânismul a câştigat stăpânire. Cuceritorii n-au acceptat să fie învăţaţi de sclavii lor, iar creştinii au fost constrânşi să se retragă în munţi şi în mlaştinile sălbatice. Cu toate acestea, lumina ascunsă pentru o vreme, a continuat să ardă. În Scoţia, un secol mai târziu, ea strălucea cu o lumină care s-a întins până în ţări îndepărtate. Din Irlanda a venit credinciosul Columba împreună cu colaboratorii lui, care au adunat în jurul lor pe credincioşii împrăştiaţi pe insula singuratică Iona şi au făcut din ea centrul lucrării lor misionare. Printre aceşti evanghelişti se găsea şi un păzitor al Sabatului biblic şi în felul acesta adevărul a fost introdus în popor. La Iona a fost întemeiată o şcoală din care au plecat misionari nu numai în Scoţia şi Anglia, ci şi în Germania, Elveţia şi chiar Italia. Dar Roma îşi aţintise privirile asupra Britaniei şi s-a hotărât să o aducă sub stăpânirea ei. În veacul al şaselea, misionarii ei au început convertirea saxonilor păgâni. Ei au fost primiţi cu favoruri de către barbarii cei mândri şi au convins pe mii dintre ei să practice credinţa romană. Pe măsură ce lucrarea înainta, conducătorii papali împreună cu convertiţii lor s-au ciocnit cu creştinii primari. S-a prezentat un contrast izbitor. Cei din urmă erau simpli, umili având caracter, doctrină şi obiceiuri conforme Scripturilor, în timp ce primii dădeau la iveală superstiţia, pompa şi aroganţa papilor. Trimisul Romei a cerut ca aceste biserici creştine să recunoască supremaţia suveranului pontif. Bretonii au răspuns cu blândeţe că doreau să iubească pe toţi oamenii, dar că papa nu are dreptul de supremaţie în biserică, iar ei îi puteau da numai supunerea datorată oricărui urmaş al lui Hristos. Au fost făcute încercări repetate de a asigura unirea lor cu Roma; dar aceşti creştini umili, uimiţi de mândria desfăşurată de către trimişii ei, au răspuns categoric că nu cunosc alt stăpân decât pe Hristos. Acum s-a descoperit adevăratul spirit al papalităţii. Conducătorul roman spunea: "Dacă nu vreţi să primiţi pe fraţii care vă aduc pacea, veţi primi duşmanii care vă vor aduce războiul. Dacă nu vă uniţi cu noi pentru a arăta saxonilor calea vieţii, veţi primi de la ei lovitura de moarte" (J. H. Merle D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.17, cap.2). Acestea nu erau simple ameninţări. Războiul, intriga şi înşelăciunea au fost folosite împotriva acestor martori ai credinţei biblice, până când bisericile din Britania au fost distruse sau obligate să se supună autorităţii papei. În ţările de dincolo de jurisdicţia Romei au existat timp de multe secole grupe de creştini care au rămas aproape cu totul libere de corupţia papală. Ele erau înconjurate de păgânism şi, în desfăşurarea veacurilor, au fost contaminate de rătăcirile lui; dar au continuat să privească Biblia ca singura regulă de credinţă şi au primit multe dintre adevărurile ei. Aceşti creştini credeau în perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi păzeau Sabatul poruncii a patra. Biserici care au ţinut la această credinţă şi practică au existat în Africa Centrală şi printre armenii din Asia. Dar printre aceia care au rezistat abuzurilor puterii papale, valdenzii au stat în frunte. Chiar în ţara în care papalitatea şi-a stabilit scaunul, acolo i s-a rezistat cel mai puternic înşelăciunii şi corupţiei ei. Timp de veacuri, bisericile Piemontului şi-au păstrat independenţa; dar în cele din urmă a sosit timpul când Roma a insistat să se supună. După lupta fără rezultat împotriva tiraniei ei, conducătorii acestor biserici au recunoscut, chiar împotriva voinţei lor, supremaţia puterii căreia lumea întreagă se părea că plăteşte tribut. Însă, au fost unii care au refuzat să se supună autorităţii papei sau prelatului. Ei s-au hotărât să păstreze credincioşia faţă de Dumnezeu şi să păstreze curăţia şi simplitatea credinţei lor. S-a produs o despărţire. Aceia care au rămas la vechea credinţă s-au retras; unii, părăsind Alpii natali, au ridicat steagul adevărului în ţări străine; alţii s-au retras în văile singuratice şi în fortăreţele stâncoase ale munţilor şi acolo şi-au păstrat libertatea de a se închina lui Dumnezeu. Credinţa care timp de veacuri a fost ţinută şi învăţată de către creştinii valdenzi era în contrast evident cu învăţăturile rătăcite impuse de Roma. Credinţa lor religioasă era întemeiată pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu, adevăratul sistem al creştinismului.

Încă de la începutul luptei celei mari din ceruri, scopul Satanei a fost să distrugă Legea lui Dumnezeu. Tocmai pentru a aduce la îndeplinire lucrul acesta s-a răsculat împotriva Creatorului şi, cu toate că a fost aruncat din cer, a continuat aceeaşi luptă pe pământ. Ţinta pe care a urmărit-o neabătut a fost să amăgească pe oameni şi să-i determine să calce Legea lui Dumnezeu. Lucrul acesta s-a realizat fie prin lepădarea Legii în întregime, fie prin lepădarea unuia dintre principiile ei, dar consecinţa va fi în cele din urmă aceeaşi. Cine calcă "o singură poruncă" manifestă dispreţ pentru toată Legea; influenţa şi exemplul lui sunt de partea neascultării; el "se face vinovat de toate". (Iacov 2,10). Căutând să arunce dispreţ asupra statutelor divine, Satana a pervertit învăţăturile Bibliei iar aceste rătăciri au fost astfel încorporate în credinţa mulţimilor care mărturisesc a crede în Scriptură. Ultima mare luptă dintre adevăr şi rătăcire nu este decât bătălia finală a unei controverse îndelungate cu privire la Legea lui Dumnezeu. În această luptă intrăm acum – o luptă între legile oamenilor şi preceptele lui Iehova, între religia Bibliei şi religia fabulelor şi a tradiţiei. Factorii care se vor uni împotriva adevărului şi dreptăţii în această luptă sunt acum la lucru. Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, care ne-a fost dat cu preţul atâtor suferinţe şi sânge, este prea puţin preţuit. Biblia este la îndemâna tuturor, dar sunt puţini aceia care o primesc în adevăr ca fiind călăuza vieţii. Necredinţa predomină într-o proporţie alarmantă, nu numai în lume, dar chiar şi în biserică. Mulţi au ajuns să combată chiar învăţăturile care constituie înşişi stâlpii credinţei creştine. Faptele mari ale creaţiunii, aşa cum sunt prezentate de scriitorii inspiraţi, căderea omului, ispăşirea, perpetuitatea Legii lui Dumnezeu, sunt practic lepădate, fie cu totul, fie în parte, de o mare parte din lumea zisă creştină. Mii de oameni care se mândresc cu înţelepciunea şi cu independenţa lor, socotesc ca o dovadă de slăbiciune a-şi pune cineva încrederea în Biblie; ei socotesc ca o dovadă de talent superior şi cultură să găsească greşeli în Scripturi, să denatureze şi să nege cele mai importante adevăruri ale ei. Mulţi predicatori învaţă poporul şi mulţi profesori şi învăţători îşi instruiesc studenţii că Legea lui Dumnezeu a fost schimbată sau desfiinţată; iar aceia care privesc cerinţele ei ca fiind încă valabile, că trebuie ascultate literal, sunt socotiţi ca meritând numai batjocură sau dispreţ. Lepădând adevărul, oamenii leapădă pe Autorul lui. Călcând Legea lui Dumnezeu, ei leapădă autoritatea Legiuitorului. Este tot atât de uşor a face un idol din învăţăturile şi teoriile rătăcite, cum este a modela un idol din lemn sau din piatră. Reprezentând greşit atributele lui Dumnezeu, Satana îi conduce pe oameni să-şi imagineze într-un fel neadevărat caracterul Lui. În viaţa multora, un idol filosofic este întronat în locul lui Iehova; în timp ce viul Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Cuvântul Său, în Hristos şi în lucrările creaţiunii, este slujit doar de puţini. Mii de oameni zeifică natura, în timp ce leapădă pe Dumnezeul naturii. Deşi într-o formă diferită, idolatria există în lumea creştină de astăzi în mod tot atât de real, cum exista în vechiul Israel din zilele lui Ilie. Dumnezeul multora dintre pretinşii oameni înţelepţi, filosofi, poeţi, politicieni, ziarişti – dumnezeul cercurilor rafinate mondene, al multor colegii şi universităţi, chiar şi al unor instituţii teologice – este doar cu puţin mai bun decât Baal, zeul soare al Feniciei. Nici o rătăcire primită de lumea creştină nu se ridică cu mai multă îndrăzneală împotriva autorităţii Cerului, niciuna nu este mai opusă dictatelor raţiunii, niciuna nu este mai ucigătoare în consecinţele ei, decât învăţătura modernă care câştigă teren atât de repede, că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie pentru oameni. Fiecare popor îşi are legile lui, care cer respect şi ascultare; nici o guvernare nu poate exista fără ele; dar se poate concepe ca Făcătorul cerurilor şi al pământului să nu aibă nici o lege care să guverneze fiinţele pe care le-a făcut? Să presupunem că predicatori proeminenţi ar învăţa în mod public că legile care guvernează ţara lor şi ocrotesc drepturile cetăţenilor ei n-ar fi obligatorii – că ele restrâng libertatea oamenilor şi de aceea n-ar trebui să fie ascultate; cât timp ar mai fi îngăduiţi astfel de oameni la amvon? Dar este oare o jignire mai gravă să dispreţuieşti legile statelor şi ale popoarelor decât să calci acele precepte divine care sunt temelia oricărei guvernări? Ar fi cu mult mai potrivit pentru naţiuni să-şi abroge legile şi să îngăduie oamenilor să facă ce le place, decât pentru Conducătorul universului să-Şi anuleze Legea şi să lase lumea fără o măsură care să condamne pe vinovat sau să îndreptăţească pe cel ascultător. Dorim să cunoaştem rezultatele anulării Legii lui Dumnezeu? Experienţa a fost încercată. Teribile au fost scenele care au avut loc în Franţa atunci când ateismul a devenit puterea stăpânitoare. S-a demonstrat atunci înaintea lumii că a lepăda restricţiile pe care Dumnezeu le-a impus înseamnă primirea conducerii celui mai crud dintre tirani. Când măsura dreptăţii este îndepărtată, se deschide calea pentru prinţul întunericului de a-şi întemeia puterea pe pământ. Oriunde preceptele divine sunt lepădate, păcatul încetează să mai fie privit ca păcat iar neprihănirea nu este de dorit. Aceia care refuză să se supună guvernării lui Dumnezeu sunt cu totul nepregătiţi pentru a se conduce pe ei înşişi. Prin învăţăturile lor vătămătoare este sădit spiritul de nesupunere în inimile copiilor şi ale tineretului, care din fire nu suportă să fie controlaţi; şi ca urmare va fi o societate nelegiuită şi imorală. În timp ce-şi bat joc de credulitatea acelora care ascultă de cerinţele lui Dumnezeu, mulţimile primesc cu uşurinţă amăgirile Satanei. Ei dau frâu liber plăcerii şi practică păcatele care au adus judecăţile asupra păgânilor. Aceia care învaţă pe oameni să privească cu uşurinţă poruncile lui Dumnezeu, seamănă neascultare pentru a culege neascultare. Să fie date la o parte restricţiile impuse de Legea divină şi atunci legile omeneşti vor fi în curând neluate în seamă. Din cauză că Dumnezeu interzice practicile necinstite, lăcomia, minciuna şi înşelăciunea, oamenii sunt gata să calce principiile Sale pe care le socotesc ca o piedică în calea prosperităţii lor pământeşti; dar urmările îndepărtării acestor precepte ar fi de aşa natură încât nu se pot anticipa. Dacă legea n-ar fi obligatorie, de ce să mai fie teama de a o călca? Proprietatea n-ar mai fi sigură. Oamenii ar lua bunurile aproapelui prin violenţă, iar cel mai tare ar deveni cel mai bogat. Nici viaţa n-ar mai fi respectată. Legământul căsătoriei n-ar mai sta ca o fortăreaţă sfântă pentru ocrotirea familiei. Cine ar avea puterea, dacă ar dori, ar putea lua nevasta aproapelui prin violenţă. Porunca a cincea ar fi îndepărtată împreună cu a patra. Copiii nu s-ar sfii să ia viaţa părinţilor lor dacă, făcând aşa, şi-ar putea împlini dorinţa inimii lor stricate. Lumea civilizată ar deveni o hoardă de hoţi şi asasini; iar pacea, liniştea şi fericirea ar fi alungate de pe pământ. Deja învăţătura că oamenii sunt eliberaţi de ascultarea de cerinţele lui Dumnezeu a slăbit puterea obligaţiei morale şi a deschis stăvilarele nelegiuirii asupra lumii. Nelegiuirea, risipa şi corupţia se revarsă peste noi ca un val copleşitor. În familie, Satana este la lucru. Steagul lui flutură chiar şi în căminele zise creştine. Gelozia, bănuielile, făţărnicia, înstrăinarea, rivalitatea, cearta, trădarea încrederii sacre, îngăduirea poftei se află acolo. Întregul sistem de principii şi de învăţături religioase, care ar trebui să constituie temelia şi structura vieţii sociale, pare a fi un edificiu gata să se prăbuşească în ruină. Criminalii cei mai josnici, când sunt aruncaţi în închisoare pentru abaterile lor, sunt făcuţi adesea obiectul atenţiilor şi darurilor ca şi când ar fi obţinut o distincţie de invidiat. Se acordă o mare publicitate caracterului şi crimelor lor. Presa publică amănunte revoltătoare cu privire la vicii, iniţiind în felul acesta şi pe alţii în practicarea înşelătoriei, furtului şi a crimei; iar Satana tresaltă pentru succesele planurilor lui diabolice. Pasiunea nebunească a viciului, violenţa cu care se i-a viaţa, creşterea teribilă a necumpătării şi a nelegiuirii de orice fel şi peste orice măsură, trebuie să îi trezească pe toţi aceia care se tem de Dumnezeu, să se întrebe ce se poate face pentru a opri valul răului. Curţile de justiţie sunt corupte. Conducătorii sunt mânaţi de dorinţe după câştig şi de iubire de plăceri senzuale. Necumpătarea a întunecat facultăţile multora, aşa încât Satana are aproape stăpânire deplină asupra lor. Juriştii sunt pervertiţi, mituiţi, înşelaţi. Beţia şi petrecerile, pasiunea, invidia, necinstea de orice fel, sunt prezente printre aceia care administrează legile. "Adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie." (Is. 59,14). Nelegiuirea şi întunericul spiritual care au stăpânit în timpul supremaţiei Romei, au fost urmarea inevitabilă a suprimării Scripturilor; dar unde trebuie căutată cauza necredinţei larg răspândite, a lepădării Legii lui Dumnezeu şi a stricăciunii care este legată de acestea, în lumina deplină a iluminării Evangheliei într-un veac de libertate religioasă? Acum, pentru că Satana nu mai poate ţine lumea sub stăpânirea lui prin interzicerea Scripturilor, el recurge la alte mijloace pentru a-şi atinge acelaşi scop. Distrugerea credinţei în Biblie slujeşte scopului lui tot aşa de bine ca şi distrugerea Bibliei însăşi. Prin introducerea ideii că Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie, în realitate el conduce pe oameni să o calce ca şi când ar fi întru totul necunoscători ai preceptelor ei. Şi acum, ca şi în veacurile trecute, el a lucrat prin biserică pentru a-şi realiza planurile. Organizaţiile religioase din timpul nostru au refuzat să asculte adevărurile nepopulare descoperite clar în Scripturi şi combătându-le, ele au adoptat interpretări şi au luat poziţii care au semănat pe o scară largă seminţele necredinţei. Acceptând rătăcirea papală despre nemurirea naturală a sufletului şi conştienţa omului în moarte, ele au lepădat singura apărare împotriva amăgirilor spiritismului. Învăţătura cu privire la chinurile veşnice a condus pe mulţi să nu mai creadă în Biblie. Şi când cuvintele poruncii a patra sunt susţinute înaintea oamenilor, se descoperă că este poruncită păzirea Sabatului zilei a şaptea; şi ca singură cale de a se elibera de o datorie pe care nu sunt gata să o îndeplinească, mulţi învăţători populari declară că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie. În felul acesta ei leapădă Legea şi odată cu ea şi Sabatul. Când lucrarea pentru reforma Sabatului se extinde, această lepădare a Legii divine, pentru a evita cerinţele poruncii a patra, va deveni aproape generală. Învăţăturile conducătorilor religiei au deschis uşa către necredinţă, către spiritism şi către dispreţuirea Legii sfinte a lui Dumnezeu; şi asupra acestor conducători zace o răspundere grozavă pentru nelegiuirea care există în lumea creştină. Şi cu toate acestea chiar această categorie de oameni susţine că răspândirea rapidă a stricăciunii se datoreşte în mare măsură profanării aşa numitului "Sabat creştin" şi că impunerea păzirii duminicii ar reface într-o mare măsură morala societăţii. Această susţinere este accentuată îndeosebi în America, unde învăţătura cu privire la Sabatul cel adevărat a fost predicată pe scară largă. Aici lucrarea de cumpătare, una dintre cele mai proeminente şi importante reforme morale, este adesea combinată cu mişcarea duminicală, iar apărătorii acesteia de pe urmă se prezintă ca unii care lucrează pentru promovarea celor mai înalte interese ale societăţii. Aceia care refuză să se unească cu ei sunt denunţaţi ca fiind duşmanii reformei şi ai cumpătării. Dar faptul că mişcarea către întemeierea rătăcirii este unită cu o lucrare care este bună în ea însăşi, nu este un argument în favoarea rătăcirii. Putem ascunde otrava amestecând-o cu o hrană sănătoasă, dar nu-i putem schimba natura. Din contră, devine şi mai primejdioasă şi este mai uşor de luat de către cei neavizaţi. Unul din planurile lui Satana este să amestece suficient adevăr cu rătăcirea pentru a o face plauzibilă. Conducătorii mişcării duminicale pot pleda pentru reforme de care oamenii au nevoie, principii care sunt în armonie cu Biblia; şi cu toate acestea, dacă împreună cu ele se află şi o cerinţă care este contrară Legii lui Dumnezeu, slujitorii Lui nu se pot uni cu ei. Nimic nu le poate justifica punerea de o parte a poruncilor lui Dumnezeu în schimbul preceptelor oamenilor. Prin cele două rătăciri mari, nemurirea sufletului şi sfinţirea duminicii, Satana va aduce pe oameni în robia amăgirilor sale. În timp ce prima pune temelia pentru spiritism, ultima creează o legătură de simpatie cu Roma. Protestanţii din Statele Unite se vor afla în primele rânduri pentru a întinde mâna peste abis şi a prinde mâna spiritismului; ei vor trece peste abis pentru a da mâna cu puterea romană; şi sub influenţa acestei întreite uniri, această ţară va merge pe urmele Romei pentru a călca în picioare drepturile conştiinţei. Deoarece spiritismul imită din ce în ce mai mult pretinsul creştinism, el are o putere mai mare să amăgească şi să încurce. După concepţia actuală, chiar şi Satana s-a convertit. El va apărea sub forma unui înger de lumină. Prin intermediul spiritismului vor fi făcute miracole, bolnavii vor fi vindecaţi şi vor fi înfăptuite multe minuni de necontestat. Şi pentru că duhurile vor mărturisi credinţa în Biblie şi vor da pe faţă respect pentru instituţiile bisericii, lucrarea lor va fi socotită ca o manifestare a puterii divine. Linia de deosebire dintre creştinii cu numele şi cei nelegiuiţi abia se mai distinge astăzi. Membrii bisericii iubesc ce iubeşte lumea şi sunt gata să se unească cu ea, iar Satana este hotărât să-i unească într-o singură organizaţie şi în felul acesta să-şi întărească puterea, aruncându-i în rândurile spiritismului. Papistaşii, care se laudă cu minunile, ca fiind un semn sigur al adevăratei biserici, vor fi amăgiţi cu uşurinţă de această putere făcătoare de minuni; iar protestanţii care au lepădat scutul adevărului, vor fi amăgiţi şi ei. Papistaşii, protestanţii şi cei lumeşti vor primi în egală măsură o formă de evlavie fără putere şi vor vedea în această unire o mare mişcare pentru pocăinţa lumii întregi şi pentru inaugurarea mileniului mult aşteptat. Prin spiritism, Satana apare ca un binefăcător al omenirii, vindecând bolile oamenilor şi pretinzând că aduce o ordine nouă şi un sistem mai înalt de credinţă religioasă; dar în acelaşi timp lucrează ca un nimicitor. Ispitele lui duc mulţimile la ruină. Necumpătarea detronează raţiunea, urmează îngăduinţa senzuală, lupta şi vărsarea de sânge. Satana găseşte plăcere în război, căci el provoacă pasiunile cele mai rele ale sufletului şi apoi îşi aruncă pentru veşnicie victimele cufundate în viciu şi în sânge. Ţinta lui este să provoace popoarele la război unul împotriva altuia, pentru că în felul acesta poate îndepărta minţile oamenilor de la lucrarea de pregătire pentru a sta în ziua lui Dumnezeu. Satana lucrează şi prin elementele naturii pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a dirija aceste elemente ale naturii atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să-l chinuiască pe Iov, cât de repede au fost distruse turmele, cirezile, robii, casele, copiii, un necaz venind după altul într-o clipă. Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului. Dar lumea creştină a dovedit dispreţ faţă de Legea lui Iehova; Domnul însă va face exact ceea ce a spus – Îşi va retrage binecuvântările de pe pământ şi-Şi va îndepărta grija Sa ocrotitoare de la aceia care se răscoală împotriva Legii Sale şi care îi învaţă şi îi obligă şi pe alţii să facă la fel. Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El va favoriza şi va face pe unii să prospere pentru ca să-i aducă la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri peste alţii, făcând pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte. În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un medic mare care le poate vindeca bolile, el le va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în uragane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge recolta gata de recoltat şi ca urmare vine foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de oameni pier din cauza epidemiilor. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a animalelor. "Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic!" (Is. 24,4.5). Şi atunci amăgitorul cel mare îi va convinge pe oameni că aceia care slujesc lui Dumnezeu provoacă toate aceste rele. Clasa de oameni care a provocat dizgraţia cerului vor pune toate necazurile lor asupra acelora a căror ascultare de Legea lui Dumnezeu este o mustrare continuă pentru aceia care o calcă. Se va spune că oamenii insultă pe Dumnezeu prin călcarea sabatului duminical; că acest păcat a adus calamităţile care nu vor înceta până nu se va impune cu stricteţe păzirea duminicii; şi că aceia care susţin cerinţele poruncii a patra, distrugând prin aceasta respectul faţă de duminică, sunt tulburătorii poporului, împiedicând revenirea lor la favoarea divină şi la prosperitatea materială. În felul acesta, acuzaţia ridicată în vechime împotriva slujitorului lui Dumnezeu se va repeta pe criterii bine stabilite: "Abia a zărit Ahab pe Ilie şi i-a zis: "Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel?" Ilie a răspuns: "Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali". (1 Regi 18,17.18). Când mânia oamenilor va fi provocată prin acuzaţii neadevărate, ei se vor urma faţă de trimişii lui Dumnezeu o cale foarte asemănătoare cu aceea pe care Israelul apostaziat a urmat-o în ceea ce privea pe Ilie. Puterea făcătoare de minuni dată pe faţă prin spiritism, îşi va exercita influenţa împotriva acelora care aleg să asculte de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Comunicările din partea duhurilor vor declara că Dumnezeu le-a trimis pentru a convinge pe aceia care leapădă duminica de rătăcirea lor, afirmând că legile ţării trebuie ascultate ca fiind Legea lui Dumnezeu. Ele vor deplânge nelegiuirea cea mare din lume şi vor susţine mărturia învăţătorilor religioşi că starea morală decăzută este cauzată de necinstirea duminicii. Mare va fi indignarea împotriva tuturor acelora care refuză să accepte mărturia lor. Modul de procedare al Satanei în această luptă finală cu poporul lui Dumnezeu este acelaşi pe care l-a folosit la începutul marii controverse din ceruri. El pretindea a căuta să promoveze stabilitatea cârmuirii divine, în timp ce, în ascuns, depunea toate eforturile pentru a asigura răsturnarea ei. Şi astfel, chiar lucrarea pe care se străduia să o îndeplinească o punea în seama îngerilor credincioşi. Aceeaşi lucrare de amăgire a marcat istoria bisericii romane. Ea a susţinut că lucrează ca vicerege al Cerului, în timp ce a căutat să se înalţe mai presus de Dumnezeu şi să-l schimbe Legea. Sub conducerea Romei, aceia care au suferit moartea pentru credincioşia lor faţă de Evanghelie au fost denunţaţi ca răufăcători; au fost declaraţi a fi aliaţi ai Satanei; s-au folosit toate mijloacele posibile pentru a-i acoperi de ruşine, a-i face să apară în ochii oamenilor şi chiar în ochii lor ca cei mai odioşi criminali. Tot aşa va fi şi acum. În timp ce Satana caută să distrugă pe aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu, va face ca ei să fie acuzaţi de călcarea legii, ca oameni care dezonorează pe Dumnezeu şi aduc judecăţile Lui asupra lumii. Dumnezeu nu forţează niciodată voinţa sau conştiinţa; dar calea continuă a Satanei – pentru a câştiga stăpânire asupra acelora pe care nu-i poate amăgi altfel – este constrângerea şi cruzimea. Prin teamă sau frică el încearcă să stăpânească conştiinţa şi să-şi asigure închinarea. Pentru împlinirea acestui ţel, el lucrează prin autorităţile religioase şi pământeşti, mobilizându-le să impună legile omeneşti şi dispreţuind Legea lui Dumnezeu. Aceia care cinstesc Sabatul biblic vor fi denunţaţi ca vrăjmaşi ai legii şi ai ordinii, ca unii care calcă în picioare preceptele morale ale societăţii, provocând anarhie şi corupţie şi atrăgând judecăţile lui Dumnezeu asupra pământului. Stăruinţele lor de a nu-şi călca pe conştiinţă vor fi socotite ca încăpăţânare, îndărătnicie şi dispreţ faţă de autoritate. Ei vor fi acuzaţi de nemulţumire faţă de cârmuire. Predicatorii care contestă obligativitatea Legii divine vor prezenta de la amvoane datoria de a da ascultare autorităţilor civile ca fiind rânduite de Dumnezeu. În sălile legislative şi în curţile de judecată, păzitorii poruncilor lui Dumnezeu vor fi greşit reprezentaţi şi condamnaţi. O falsă interpretare va fi dată cuvintelor lor, iar asupra motivelor lor va fi pusă cea mai rea intenţie. Când bisericile protestante leapădă argumentele clare, scripturistice în apărarea Legii lui Dumnezeu, ele vor dori să aducă la tăcere pe aceia a căror credinţă n-o pot respinge cu ajutorul Bibliei. Cu toate că închid ochii faţă de acest fapt, ele adoptă acum o cale care va duce la prigonirea acelora care refuză în mod conştient să facă ceea ce face restul lumii creştine şi să recunoască pretenţiile sabatului papal. Demnitarii bisericii şi ai statului se vor uni pentru a corupe, a convinge sau pentru a constrânge toate clasele de oameni să cinstească duminica. Lipsa autorităţii divine va fi înlocuită cu decrete prigonitoare. Corupţia politică distruge iubirea de dreptate şi respectul pentru adevăr; chiar şi în America liberă, conducătorii şi legiuitorii, pentru a-şi asigura favoarea publică, se vor supune cererii populare după o lege care să impună păzirea duminicii. Libertatea de conştiinţă, plătită cu un sacrificiu atât de mare, nu va mai fi respectată. În conflictul care se apropie cu grăbire, vom vedea exemplificate cuvintelor profetului: "Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos". (Apoc. 12,17).                                                                           SFÂRŞIT