Ellen G. White

Un nou împărat – Carol al V-lea – se urcă pe tronul Germaniei şi trimişii Romei se grăbiră să-i prezinte felicitările şi să-l convingă pe monarh să-şi folosească puterea împotriva Reformaţiunii. Pe de altă parte, prinţul-elector al Saxoniei, faţă de care Carol era mult îndatorat pentru coroana lui, l-a sfătuit să nu facă nici un pas împotriva lui Luther până ce nu va avea ocazia să-l asculte. Împăratul era pus astfel într-o mare încurcătură şi nedumerire. Papistaşii n-ar fi fost mulţumiţi cu nimic mai puţin decât cu un edict imperial care să-l condamne pe Luther la moarte. Electorul declarase categoric că "nici maiestatea sa imperială şi nici vreo altă persoană nu dovedise că scrierile lui Luther erau greşite", de aceea el cerea ca "Dr. Luther să-i fie asigurat un bilet de liberă trecere, aşa ca să poată apărea înaintea tribunalului judecătorilor învăţaţi, cucernici şi nepărtinitori" (D'Aubigné, b.6, cap.11). Atenţia tuturor era acum atrasă spre adunarea statelor germane care urmau să fie reunite la Worms, la scurtă vreme după urcarea lui Carol pe tronul imperiului. Probleme şi interese politice importante urmau să fie luate în discuţie de către acest consiliu naţional; pentru prima dată prinţii Germaniei urmau să se întâlnească cu tânărul lor monarh în forul adunării deliberative. Din toate părţile patriei au venit demnitarii bisericii şi ai statului. Prinţi cu tradiţie, din clasa înaltă, puternici şi mândri de drepturile lor ereditare; ecleziastici princiari înflăcăraţi de conştiinţa superiorităţii lor în rang şi putere; cavaleri imperiali împreună cu purtătorii lor de arme; şi ambasadori din ţări vecine şi îndepărtate – toţi aceştia s-au adunat la Worms. Însă, în această imensă adunare, subiectul care provocase cel mai adânc interes era cauza reformatorului saxon. Carol dăduse poruncă mai dinainte ca prinţul-elector să-l aducă pe Luther cu el la Dietă, asigurându-l de ocrotire şi făgăduindu-i o discuţie liberă, cu persoane competente, privind problemele în dispută. Luther dorea foarte mult să apară înaintea împăratului. Şi pentru că sănătatea lui era la data aceea mult şubrezită, el scrisese electorului: "Dacă nu pot merge la Worms sănătos, voi fi dus acolo aşa bolnav cum sunt. Căci dacă împăratul mă cheamă, nu mă îndoiesc că aceasta este chemarea lui Dumnezeu Însuşi. Dacă vor să folosească violenţa împotriva mea şi aceasta este foarte probabil (căci nu pentru instruirea lor îmi poruncesc să apar), încredinţez problema în mâinile Domnului. Acela care a salvat pe cei trei tineri în cuptorul de foc, încă trăieşte şi domneşte. Dacă El nu mă salvează, viaţa mea este de mică importanţă. Să ne ferim însă ca Evanghelia să fie expusă batjocurii celor nelegiuiţi şi să ne vărsăm mai bine sângele pentru ea decât să-i lăsăm pe ei să triumfe. Nu-mi stă mie în putere să hotărăsc dacă viaţa sau moartea mea va contribui cel mai mult la mântuirea tuturor. Vă puteţi aştepta la orice de la mine. în afară de fugă sau retractare. Să fug nu pot şi cu atât mai puţin să retractez" (Idem, b.7, cap.1). Atunci când la Worms au ajuns veştile că Luther urma să apară înaintea Dietei, s-a produs o agitaţie generală. Aleander, legatul papal căruia îi fusese în mod deosebit încredinţat acest caz, a fost alarmat şi mâniat. Era conştient că rezultatul urma să fie dezastruos pentru cauza papală. A institui o cercetare într-un caz în care papa pronunţase deja sentinţa de condamnare însemna o punere în discuţie a autorităţii suveranului pontif. Mai mult decât atât, el îşi dădea seama că argumentele elocvente şi puternice ale acestui om vor îndepărta pe mulţi dintre prinţi de la cauza papei. De aceea, în cea mai mare grabă, a protestat pe lângă Carol împotriva prezenţei lui Luther la Worms. Cam în acelaşi timp a fost publicată bula de excomunicare a lui Luther; şi aceasta împreună cu presiunile legatului au făcut pe împărat să cedeze. Astfel că el a scris electorului că dacă Luther nu retractează, ar trebui să rămână la Wittenberg. Nemulţumit de această victorie, Aleander unelti cu toată puterea şi viclenia de care dispunea pentru a asigura condamnarea lui Luther. Cu o stăruinţă vrednică de o cauză mai bună, el a impus problema în atenţia prinţilor, prelaţilor şi altor membri ai adunării, acuzând pe reformator de "răzvrătire, rebeliune, lipsă de respect şi hulă". Dar vehemenţa şi pasiunea date pe faţă de legat au demascat şi mai clar spiritul de care era însufleţit. "Este mânat de ură şi răzbunare", era constatarea generală, "mai mult decât de râvnă şi evlavie" (Idem, b.7, cap.1). Majoritatea membrilor Dietei erau mai mult decât oricând înclinaţi să privească favorabil cauza lui Luther. Aleander a susţinut cu un zel îndoit înaintea împăratului datoria de a executa edictele papale. Dar, sub legile Germaniei, aceasta nu se putea face fără concursul prinţilor şi, învins în cele din urmă de presiunile legatului, Carol i-a poruncit să-şi prezinte cazul înaintea Dietei. "A fost o zi plină de mândrie pentru nunţiul papal. Adunarea era mare, dar cauza era şi mai mare. Aleander urma să apere cauza Romei,. mama şi stăpâna tuturor bisericilor". El urma să apere primatul lui Petru înaintea adunării capetelor princiare ale creştinătăţii. "Dotat cu darul vorbirii, ştiu să se ridice la înălţimea acelei ocazii. Providenţa aranjase ca Roma să fie reprezentată şi să fie apărată de cel mai priceput dintre oratorii ei în faţa celui mai măreţ dintre tribunale, înainte de a fi condamnată" (Wylie, b.6, cap.4). Aceia care erau în favoarea reformatorului întrezăreau cu oarecare teamă efectele vorbirii lui Aleander. Electorul Saxoniei nu era prezent, dar la sugestia sa unii dintre consilieri au notat cuvântarea nunţiului. Aleander s-a străduit cu toată puterea culturii şi a elocinţei sale să doboare adevărul. Arunca asupra lui Luther acuzaţii după acuzaţii, tratându-l ca pe un duşman al bisericii şi al statului, al celor vii şi al celor morţi, al clerului şi al laicilor, al conciliilor şi al creştinilor. "În scrierile lui Luther", zicea el, "există atâtea rătăciri, încât ar justifica arderea pe rug a o sută de mii de eretici". Încheindu-şi pledoaria, el s-a străduit să arunce dispreţ asupra slujitorilor credinţei reformate: "Ce sunt toţi aceşti lutherani? O clică de pedagogi obraznici, de preoţi corupţi, de călugări desfrânaţi, de judecători ignoranţi, de nobili degradaţi şi nişte oameni de rând pe care i-a indus în eroare şi pe care i-a pervertit. Cât de superioară le este gruparea catolică în număr, pricepere şi putere! O hotărâre unanimă a acestei adunări ilustre va lumina pe cei neştiutori, va avertiza pe cei lipsiţi de prevedere, va hotărî pe cei care se clatină şi va da putere celor slabi" (D'Aubigné, b.7, cap.3). Cu asemenea arme au fost atacaţi apărătorii adevărului în toate veacurile. Aceleaşi argumente sunt încă folosite împotriva acelora care au curajul să prezinte, în opoziţie cu rătăcirile îndătinate, învăţăturile clare şi directe ale Cuvântului lui Dumnezeu.

PREFAŢĂ.           Domnul Hristos, Marele Învăţător, a prezentat multe dintre învăţăturile Sale în timp ce Se plimba împreună cu ucenicii pe dealurile şi prin văile Palestinei sau când Se retrăgea pe malul unui lac sau al unui râu. În parabolele Sale, Isus lega adevărul divin de lucruri şi întâmplări obişnuite, aşa cum se regăseau ele în viaţa păstorilor, a constructorilor, a agricultorilor, a călătorilor şi a gospodarilor. Lucrurile familiare erau asociate cu adevăruri frumoase despre grija iubitoare a lui Dumnezeu faţă de noi, despre respectul şi recunoştinţa care I se datorează şi despre grija pe care trebuie să o avem unii faţă de alţii. În felul acesta, adevărurile înţelepciunii divine şi lecţiile practice deveneau convingătoare şi impresionau profund.           În acest volum, parabolele sunt grupate în funcţie de subiectele abordate, iar lecţiile pe care le transmit sunt explicate şi ilustrate.           Cartea este plină de comorile adevărului şi le oferă cititorilor posibilitatea unei înţelegeri mai ample şi mai profunde a semnificaţiei situaţiilor obişnuite din viaţa de zi cu zi.           Numeroasele ediţii ale cărţii Parabolele Domnului Hristos, publicată atât în limba engleză, cât şi în alte limbi de circulaţie internaţională, dovedesc popularitatea ei. În timpul pregătirii manuscrisului, autoarea a fost îndrumată să dedice veniturile obţinute prin publicarea şi vânzarea cărţii în scopul sprijinirii lucrării din domeniul educaţional. Prin efortul comun al autoarei, al editorilor şi al membrilor bisericii, activitatea din domeniul educaţiei creştine a beneficiat de un ajutor financiar substanţial.           Dorinţa noastră sinceră este ca această carte să-şi poată continua misiunea de a aduce cititorul cât mai aproape de Mântuitorul, 5 printr-o mai bună înţelegere a învăţăturilor Sale.           Editorii şi comitetul de administrare a publicaţiilor autoarei Ellen G. White.           ÎNVĂŢĂTURA PRIN PARABOLE.           În învăţătura dată de Domnul Hristos prin parabole se observă acelaşi principiu care s-a evidenţiat în întreaga Sa misiune în lume.           Pentru ca noi să putem cunoaşte îndeaproape caracterul şi viaţa Sa divină, Domnul Hristos a preluat natura noastră şi a trăit printre noi ca om. Divinitatea S-a dezvăluit în natură umană, slava nevăzută, în formă omenească vizibilă. Astfel, oamenii au putut învăţa despre lucruri necunoscute, prin intermediul celor cunoscute. Lucrurile cereşti au fost descoperite prin intermediul celor de pe pământ. Dumnezeu S-a descoperit, devenind asemenea oamenilor. Tot aşa a fost şi în învăţătura Domnului Hristos: lucrurile necunoscute au fost ilustrate prin cele cunoscute, adevărurile divine, prin lucrurile de pe pământ, cu care oamenii erau mai familiarizaţi.           Sfânta Scriptură spune: „Isus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde; ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul, care zice: Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii” (Matei 13,34-35). Domnul Hristos prezenta învăţăturile spirituale prin intermediul lucrurilor din natură. El lega experienţele din viaţa ascultătorilor Săi de adevărurile aflate în Cuvântul scris. Conducând de la lucrurile naturii la împărăţia spirituală, parabolele Domnului Hristos [18] sunt nişte verigi în lanţul adevărului, care îl leagă pe om de Dumnezeu şi pământul de cer.           În învăţăturile Sale, inspirate din lumea naturii, Domnul Hristos vorbea despre lucruri făcute chiar de mâinile Sale.           Calităţile şi însuşirile acestor lucruri erau cele cu care le înzestrase 7           El Însuşi. Desăvârşirea de la început a creaţiunii era o reflectare a gândirii lui Dumnezeu. Pentru Adam şi Eva, în căminul lor din Eden, natura era plină de învăţătura divină, prin care Îl puteau cunoaşte pe Dumnezeu. Ei vedeau pretutindeni înţelepciunea Sa Parabolele Domnului Hristos şi o primeau în inimă, deoarece comunicau cu Dumnezeu prin intermediul lucrărilor creaţiei Sale. Îndată ce perechea sfântă a călcat Legea Celui Preaînalt, strălucirea care se reflecta de pe chipul lui Dumnezeu s-a îndepărtat din natură. Pământul a ajuns degradat şi întinat de păcat. Totuşi, în ciuda stării lui decăzute, a rămas încă multă frumuseţe. Învăţăturile înscrise de Dumnezeu în natură nu au fost şterse pe deplin. Dacă este înţeleasă corect, natura încă vorbeşte despre Creatorul ei.           În zilele lui Hristos, aceste învăţături erau ignorate. Oamenii încetaseră de multă vreme să-L mai vadă pe Dumnezeu reflectat în lucrările Sale. Păcătoşenia naturii umane aşternuse un văl peste chipul frumos al creaţiei; în loc să-L descopere pe Dumnezeu, lucrările Sale Îl ascundeau, devenind o piedică în calea cunoaşterii Lui. Oamenii „au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Romani 1,25). Prin urmare, păgânii „s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Romani 1,21). Tot astfel, în poporul Israel, învăţăturile omeneşti fuseseră aşezate în locul învăţăturilor lui Dumnezeu. Nu numai lucrurile din natură, dar şi serviciul jertfelor şi chiar Sfintele Scripturi, care fuseseră date cu scopul de a-L descoperi pe Dumnezeu, erau atât de greşit înţelese, încât deveniseră nişte mijloace de a-L ascunde.           Domnul Hristos a căutat să îndepărteze întunericul spiritual care ascundea adevărul. El a venit [19] pentru a da la o parte vălul pe care păcatul îl aşezase peste chipul naturii şi, astfel, a făcut să se vadă slava spirituală, pe care ar fi trebuit să o reflecte toate lucrurile create. Cuvintele Sale au prezentat într-o perspectivă nouă, atât învăţăturile din natură, cât şi pe acelea din Biblie, aşa încât le-a făcut să fie o descoperire nouă.           Domnul Isus a cules nişte crini frumoşi şi i-a dat câtorva copii şi tineri. În timp ce priveau chipul Său senin, care radia de strălucirea feţei Tatălui Său, El le-a adresat o învăţătură, spu-8 nându-le: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp [în simplitatea frumuseţii lor naturale]; ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei”. Apoi a urmat o asigurare plăcută, care însemna o lecţie importantă: „Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincioşilor?” (Matei 6,28-30)           În Predica de pe Munte, aceste cuvinte nu le-au fost adresate doar copiilor şi tinerilor, ci şi mulţimii în care se aflau bărbaţi şi femei, plini de griji şi probleme, oameni copleşiţi de dezamăgiri şi necazuri. Domnul Isus a continuat: „Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: ’Ce vom mânca? Sau: Ce vom bea? Sau: Cu ce ne vom îmbrăca?’

Counsels to Parents, Teachers, and Students           CUPRINS:           Prefaţă.           ÎNALTA EDUCAŢIE.           EDUCATORUL ŞI LUCRAREA 58           DUHUL SFÂNT ÎN ŞCOLILE NOASTRE 90           EŞECUL STUDIERII CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU 112           OFERIND LUI DUMNEZEU CE AVEM MAI BUN 128           EDUCAŢIA CEA MAI IMPORTANTĂ PENTRU SLUJITORII EVANGHELIEI 130           SFATURI PENTRU PĂRINŢI, EDUCATORI ŞI ELEVI.                 Prefaţă.           Încă din 1872, pana Ellenei White a început să adreseze adventiştilor de ziua a şaptea sfaturi şi învăţături referitoare la educaţia creştină. Intitulat "Proper Education" (O educaţie bună), primul articol consistent pe această temă, se găseşte în Testimonies for the Church, vol. 3, pag. 13l-l60. În cele 30 de pagini ale acestui articol se găseşte, în formă embrionară sau mai dezvoltată, orice principiu care ar trebui să guverneze pregătirea şi instruirea copiilor şi a tinerilor. Deşi, la început, unele dintre ideile exprimate păreau revoluţionare, azi ele sunt recunoscute şi recomandate de ideologii educaţiei. Adventiştii de ziua a şaptea se pot considera, pe bună dreptate, extrem de favorizaţi prin faptul că această schemă de principii a apărut atât de devreme în literatura lor. Această scurtă, dar cuprinzătoare, schiţă, menită să ne călăuzească pe cărările educaţiei, a fost urmată, de-a lungul anilor, de sfaturi mai detaliate, reiterând principiile expuse iniţial, extinzându-le aplicarea şi recomandând adoptarea lor. Christian Education şi Special Testimonies on Education, două lucrări mici, publicate între 1890-l900, au adresat lumii aceste solii. În fine, în 1903, Education, o capodoperă în domeniul formării caracterului, a fost oferită publicului cititor de Ellen White şi, prin numeroasele ei tipărituri şi traduceri, şi-a transmis ultimele solii miilor de oameni din America şi din alte ţări. Dar o învăţătură special detaliată şi adresată îndeosebi adventiştilor de ziua a şaptea nu putea fi destul de bine încorporată în această lucrare populară, destinată unei distribuiri mai generale; şi, cum primele lucrări văzuseră deja lumina tiparului, noi puteam fi astfel lipsiţi de bogăţia valoroaselor sfaturi speciale pentru noi. De aceea, în 1913, a fost publicată această lucrare – Counsels to Parents, Teachers and Students – care, împreună cu alte scrieri mai recente şi mai complete, tratează anumite aspecte ale subiectului.           În prezentul volum, sunt expuse principiile şi metodele realizării unei educaţii ce "include nu numai disciplina minţii, ci şi acea pregătire care va asigura moraluri tari şi conduită corectă"; "acea educaţie care-i va face pe oameni apţi de slujire, dezvoltându-le şi punându-le în exerciţiu toate facultăţile". Pe măsură ce subiectul este dezvoltat, reies clar responsabilităţile şi îndatoririle părinţilor, sfaturile încurajatoare pentru călăuzirea profesorilor în lucrarea lor şi învăţăturile practice pentru cei care-şi consacră anii tinereţii în pregătirea pentru o viaţă de slujire. La sfârşitul fiecărei secţiuni, sub titlul "Pentru studiu suplimentar", sunt prezentate referinţe din alte lucrări ale Ellenei White, conţinând învăţături asociate. Prin publicarea celor patru lucrări: Fundamentals of Christian Education (1923), Messages to Young People (1930), The Adventist Home (1952) şi Child Guidance (1954), aria de materiale ale Ellenei White la acest subiect s-a extins în mare măsură. În prezenta ediţie, paginile "Pentru studiu suplimentar au fost completate cu aceste surse ajutătoare. Dorinţa sinceră a editorilor este ca acest volum să poată servi mai deplin drept un ghid pentru părinţi şi învăţători, în avansarea celei mai delicate lucrări încredinţate vreodată muritorilor, lucrarea de a readuce "omul în armonie cu Dumnezeu".           ÎNALTA EDUCAŢIE.           Lecţiile cele mai importante, pe care să le înveţe profesorii şi elevii, sunt acelea care arată nu spre lume, ci dinspre lume spre crucea lui Hristos.           CUNOAŞTEREA ESENŢIALĂ.      Înalta educaţie este o cunoaştere practică a planului de mântuire şi această cunoaştere se dobândeşte prin studiul atent şi sârguincios al Scripturilor. Ea va împrospăta mintea şi va transforma caracterul, restaurând în sufletul omului imaginea lui Dumnezeu. Va fortifica mintea împotriva şoaptelor înşelătoare ale vrăjmaşului şi ne va face în stare să înţelegem glasul lui Dumnezeu. Ea îl va învăţa pe ucenic să devină împreună lucrător cu Isus Hristos în risipirea întunericului moral din jurul său, aducând lumină şi cunoştinţă oamenilor. Ea este simplitatea adevăratei sfinţenii – paşaportul nostru dintr-o şcoală de pregătire pe pământ, pentru şcoala mai înaltă din cer. Nu există educaţie mai înaltă, pe care să o obţinem, decât aceea dată primilor ucenici şi descoperită nouă prin Cuvântul lui Dumnezeu. A dobândi înalta educaţie înseamnă, implicit, a urma acest Cuvânt; înseamnă a merge pe urmele lui Isus, a practica virtuţile Sale. Înseamnă a renunţa la egoism şi a-ţi închina viaţa slujirii lui Dumnezeu. Înalta educaţie cere ceva mai măreţ, mai divin decât cunoaşterea ce se obţine doar din cărţi. Ea înseamnă o cunoaştere personală şi practică a lui Hristos, o eliberare de ideile, obiceiurile şi practicile dobândite în şcoala prinţului întunericului, care este împotriva loialităţii faţă de Dumnezeu. Înseamnă învingerea încăpăţânării, mândriei, egoismului, ambiţiei lumeşti şi necredinţei. Înalta educaţie este o solie a eliberării de păcat. Secol după secol, curiozitatea oamenilor i-a făcut să caute pomul cunoştinţei şi, deseori, ei cred că au ajuns să culeagă fructul esenţial când, în realitate, acesta este vanitate şi nulitate în comparaţie cu acea ştiinţă a adevăratei sfinţenii care le poate deschide porţile Împărăţiei lui Dumnezeu. Ambiţia omenească umblă după cunoştinţa care aduce glorie, înălţare de sine şi supremaţie. Influenţaţi de Satana, Adam şi Eva au negociat interdicţia lui Dumnezeu, începându-şi educaţia la şcoala profesorului minciunii. Ei au dobândit astfel cunoştinţa pe care Dumnezeu le-o refuzase – cunoştinţa consecinţelor păcatului. Aşa-numitul pom al cunoştinţei a devenit un instrument al morţii; Satana a ţesut cu meşteşug dogmele sale, teoriile lui false în învăţătura pe care o preda. Din pomul cunoştinţei, el vorbeşte cât se poate de seducător despre o educaţie înaltă. Mii de oamenii s-au împărtăşit din roadele acestui pom, dar ele au însemnat moarte pentru ei. Hristos spune: "De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte?" (Isaia 55,2). Vă folosiţi talentele încredinţate de cer pentru a dobândi o educaţie pe care Dumnezeu o declară nebunie. În mintea fiecărui elev trebuie imprimat gândul că educaţia este un eşec, dacă înţelegerea nu s-a deprins cu adevărurile revelaţiei divine şi dacă inima nu primeşte învăţăturile Evangheliei lui Hristos. Elevul care, în locul principiilor clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, a acceptat idei minore şi-şi permite consumarea timpului şi a atenţiei cu lucruri mărunte, îşi va descoperi intelectul redus şi slăbit. El îşi va pierde puterea de a se dezvolta. Mintea trebuie pregătită să înţeleagă importantele adevăruri care privesc viaţa veşnică. Mi s-a arătat că trebuie să înălţăm puterea de gândire a elevilor noştri mai mult decât se crede acum posibil. Mintea şi inima trebuie învăţate să-şi păstreze puritatea, fiind alimentate zilnic din fântâna adevărului veşnic. Educaţia obţinută printr-un studiu al Cuvântului lui Dumnezeu va lărgi hotarele înguste ale învăţăturii omeneşti şi va oferi minţii o cunoaştere mult mai profundă, care se obţine printr-o legătură vitală cu Dumnezeu. Ea îl va situa pe orice elev, care este un împlinitor al Cuvântului, într-o arie mai largă a gândirii şi-i va asigura o bogăţie nepieritoare a informaţiei. Fără această cunoaştere, este sigur că omul îşi va pierde viaţa veşnică. Având această cunoaştere, el va fi bun pentru a deveni tovarăş cu sfinţii, în lumină. Mintea şi mâna divină au păstrat, de-a lungul secolelor, raportul creaţiunii în puritatea lui. Singur Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă un raport autentic al creării lumii noastre. Acest Cuvânt trebuie să fie ştiinţa de căpătâi în şcolile noastre. Prin el, putem afla ce L-a costat mântuirea noastră pe Acela care, de la început, a fost egal cu Dumnezeu şi care Şi-a jertfit viaţa pentru ca un popor să poată sta înaintea Lui, fiind eliberat de tot ce este pământesc şi înnoit după chipul lui Dumnezeu. Binele pe care Dumnezeu ni l-a făcut nouă nu are limite. Tronul de har este, el însuşi, cea mai mare atracţie şi pe el stă Acela care ne dă voie să-L numim Tată. Dar Iehova n-a considerat complet planul de mântuire, investind în el doar dragostea Lui. El a pus la altarul Său un Avocat îmbrăcat în natura Sa. Ca intermediar al nostru, lucrarea lui Hristos este aceea de a ne prezenta lui Dumnezeu drept fii şi fiice ale Sale. El mijloceşte în favoarea celor care Îl primesc. Cu propriul sânge, El a plătit răscumpărarea lor. În virtutea propriilor merite, El le dă putere să devină membri ai familiei regale, copii ai Împăratului ceresc. Iar Tatăl Îşi demonstrează infinita dragoste pentru Hristos, primind şi salutând, ca pe prietenii Lui, pe prietenii lui Hristos. El este bucuros de ispăşirea făcută. Dumnezeu este slăvit prin întruparea, viaţa, moartea şi mijlocirea Fiului Său.

Prefaţă.           Puţine cărţi au avut o distribuire mai largă sau au exercitat o influenţă mai mare în ridicarea omenirii decât „Calea către Hristos”.           În nenumărate ediţii, acest mic volum a fost tipărit în peste 70 de limbi inspirând sute de mii de bărbaţi şi femei din toată lumea, chiar şi mii de oameni care locuiesc în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. De la apariţia primei ediţii în 1892, editorii au fost chemaţi s-o tipărească în repetate rânduri pentru a ieşi în întâmpinarea cererilor susţinute de publicul cititor.           Autoarea acestei lucrări, Ellen G. White (1827-l915), a fost un vorbitor şi scriitor religios binecunoscut pe trei continente.           Născută aproape de Portland Maine, şi-a petrecut prima parte a vieţii în statele Noii Anglii şi atunci călătoriile şi lucrările ei au condus-o să-şi extindă zonele centrale şi de vest ale Statelor Unite.           Anii 1885 până în 1887 i-a devotat lucrării în principalele ţări ale Europei, unde s-a adresat adesea unor auditorii largi şi şi-a continuat scrierile. După aceea şi-a petrecut nouă ani activi în Aus-tralia şi Noua Zeelandă. Din tocul ei de scris au ieşit patruzeci şi cinci de volume, mai mari sau mai mici, în domeniile teologiei, educaţiei, sănătăţii, ale vieţii de familie şi ale creştinismului practic, câteva depăşind suma de un milion de exemplare. Dintre toate acestea, „Calea către Hristos”, este cea mai populară şi mai citită dintre ele.           Titlul cărţii îi numeşte misiunea. Aceasta este de a-l îndruma pe cititor la Isus Hristos, ca Singurul care este în stare să satisfacă nevoile sufletului. Ea îndreaptă paşii celor şovăielnici şi care se 5 îndoiesc pe calea păcii. Ea îl conduce pe cel care caută dreptatea şi integritatea caracterului, pas cu pas, de-a lungul căii vieţuirii creştine, la acea experienţă în care să poată afla plinătatea binecuvântării care stă în predarea de sine a eului. Ea îi descoperă secretul biruinţei desluşindu-i simplitatea harului mântuitor şi puterea păstrătoare a marelui Prieten al omenirii. Iacov, în vedenie, atunci când apăsat de teama că păcatul Său l-a despărţit de Dumnezeu s-a lăsat jos să doarmă, „a visat şi a văzut o scară al cărui capăt era pe pământ şi al cărei vârf ajungea până la ceruri”. Legătura dintre pământ şi cer i-a fost descoperită astfel şi călătorului i-au fost adresate cuvinte de mângâiere şi speranţă, de către Acela care stătea în vârful scării. Dorinţa sinceră a editorilor este ca această viziune cerească să se repete cu cât mai mulţi, când citesc această prezentare a căii ce duce la viaţă.           Editorii.           CUPRINS:           Iubirea lui Dumnezeu faţă de om. 9           Păcătosul are nevoie de Hristos. 17           Pocăinţa. 23           Mărturisirea păcatelor. 37           Consacrarea. 43           Credinţa şi primirea. 49           Dovada adevăratei ucenicii. 57           Creşterea în Hristos. 67           Viaţa şi faptele noastre. 77           Cunoaşterea de Dumnezeu. 85           Înaltul privilegiu al rugăciunii. 93           Ce facem cu îndoiala. 105           Bucuria în Domnul. 115                 IUBIREA LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE OM.           Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi bucuriei. Priviţi la lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor adaptare nu numai la nevoile şi fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre iubirea Creatorului.           Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune: „Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine şi Tu le dai hrana la vreme.           Îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă.” (Ps. 145: 15-l6).           Dumnezeu a făcut pe om sfânt şi fericit cu desăvârşire; iar pământul, aşa minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea legii lui Dumnezeu – legea iubirii – aceasta a adus nenorocire şi moarte. Şi totuşi, chiar şi în mijlocul suferinţelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Genesa 3:17). Spinii şi 9 pălămida – dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa lui să fie plină de trudă şi grijă – au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina şi degradarea adusă de păcat. Lumea, deşi decăzută, nu este toată numai necaz şi mizerie. Chiar şi în natură se află solii de nădejde şi mângâiere. Mărăcinii sunt plini de flori, iar spinii sunt acoperiţi de trandafiri.           „Dumnezeu este iubire” este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce răsare. Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desăvârşirea lor înmiresmează aerul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziş de un verde viu – toate mărturisesc despre grija părintească şi iubitoare a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a-i face pe copiii Săi fericiţi.           Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El Însuşi Şi-a făcut de cunoscut iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: „Arată-mi slava Ta”, Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea” (Exodul 33:18, 19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise „şi a strigat: ‘Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul” (Exodul 34:6-7). „El este milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate”, pentru că „Îi place îndurarea” (Iona 4:2; Mica 7:18).           Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii Sale din ceruri şi de pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi gingaşe legături pământeşti pe care inimile omeneşti le pot cunoaşte. Totuşi toate acestea nu oglindesc decât în mod nedesăvârşit iubirea Sa.           Deşi au fost date toate aceste dovezi, vrăjmaşul a tot binele a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă, închipuindu-şi-L ca fiind sever şi neiertător. Satana i-a condus pe oameni să-L considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă al cărei atribut principal este judecata severă, unul care este un judecător aspru, un creditor brutal şi neînduplecat. El L-a înfăţişat pe Creator ca pe o fiinţă care pândeşte cu un ochi gelos ca să poată observa greşelile şi păcatele oamenilor şi să poată aduce asupra lor judecăţile cerului.           Domnul Isus a venit să trăiască printre oameni pentru a îndepărta această umbră întunecată şi pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu.           Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca să ne descopere pe Tatăl.           „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11:27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea: „Doamne. Arată-ne pe Tatăl”, Domnul Hristos i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl?’” (Ioan 14:8-9).           Descriind scopul misiunii Sale pe pământ, Domnul Hristos spunea: „Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi.” (Luca 4:18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casă nu se mai auzea vreun geamăt datorat bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele şi vindecase toţi bolnavii. Lucrarea Sa dădea mărturie despre ungerea Sa divină. Dragostea, mila şi compasiunea erau manifestate în fiecare act al vieţii Sale, inima Sa se deschidea cu multă simpatie 11 fiilor oamenilor. El a luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai săraci şi cei mai umili nu se temeau să se apropie de El. Chiar şi copilaşii erau atraşi de El. Aceştia simţeau o plăcere deosebită să stea pe genunchii Săi şi să privească chipul Său gânditor, blând şi iubitor.      Domnul Hristos nu ascundea adevărul, dar îl rostea întotdeauna cu iubire. În legăturile Sale cu oamenii, El dădea pe faţă cel mai mare tact şi o atenţie profundă şi plină de bunătate. El n-a fost niciodată nepoliticos şi n-a rostit niciodată un cuvânt aspru, când nu a fost nevoie. N-a pricinuit niciodată unui suflet sensibil o durere inutilă. Domnul Hristos nu critica slăbiciunea omenească. El a rostit adevărul, dar întotdeauna cu iubire.

CUPRINS:           Privind la Răscumpărătorul răstignit. 2           Planul de mântuire. 6           Naşterea lui Hristos.11           Copilăria lui Isus. 23           Ioan Botezătorul. 33           Botezul lui Isus. 45           Ispitirea în pustie. 52           Mărturia lui Ioan. 62           Caracterul lui Ioan. 67           Moartea lui Ioan. 72           Nunta din Cana. 80           Curăţirea templului. 92           Nicodim vine la Isus. 99           Samariteanca. 111           Fiul servului împărătesc. 119           Isus la Betesda. 123           Isus în Capernaum. 135           Chemarea ucenicilor. 142           Vindecarea leprosului. 150           Paraliticul. 155           Sabatul. 163           Predica de pe munte. 168           Parabola semănătorului. 187           Alte parabole. 195           Liniştirea furtunii.208           Demonizaţii din morminte.213           Fiica mai marelui sinagogii. 219           Pâinile şi peştii. 224           Hristos umblă pe mare. 232           Hristos în sinagogă. 237           Femeia cananeancă.251           Schimbarea la faţă. 255           Sărbătoarea corturilor. 267 „Du-te şi nu mai păcătui”. 276           Învierea lui Lazăr. 283           Jertfa Mariei. 294           Intrarea lui Isus în Ierusalim. 303           Isus plânge asupra Ierusalimului. 313           A doua curăţire a templului. 322           Isus şi fariseii. 334           Predica de mustrare a fariseilor. 349           În curtea din afară. 363           Paştele. 369           În grădina. 379           În sala de judecată. 389           Osândirea lui Isus. 404           Golgota. 421           La mormânt. 440           Sfârşitul luptei. 448           Învierea. 455           Femeile la mormânt. 461           Isus la Emaus. 467           În camera de sus. 475           Isus în Galilea. 480           Adunarea fraţilor. 489           Înălţarea lui Isus la cer. 501                 Prefaţă.           Viaţa lui Isus prezintă momentele principale din viaţa Acestui personaj ilustru, a Cărui existenţă, exemplu şi învăţătură au marcat nu doar pe contemporanii Săi, ci întreaga posteritate. Învăţăturile Umilului Galilean şi-au aflat ecoul în inimile a milioane de oameni din toate timpurile şi locurile, ajungând la fel de proaspete, de actuale şi de dătătoare de pace până în zilele noastre. Naşterea, copilăria, activitatea Sa de educare şi vindecare, minunile şi ilustraţiile Sale educative, precum şi suferinţele, moartea şi învierea Lui glorioasă, urmate de înălţarea Sa la cer, sunt toate descrise cu un talent greu de egalat de către autoarea inspirată. Spre deosebire de majoritatea celorlaltor biografii cărora nu le rămâne decât valoarea istorică sau documentară, Viaţa lui Isus nu este doar istorie, ci continuă să reprezinte pentru nenumăraţi creştini un model de jertfire de sine şi de vieţuire altruistă, pe care aceştia – înţelegându-i valoarea – încearcă să-l imite cu cea mai mare fidelitate.           Viaţa Celui care a trăit, a murit şi a înviat pentru noi, deschide noi perspective asupra existenţei omeneşti, dându-i un sens şi o valoare care nu se pierd pe marginea mormântului, ci depăşesc limitele morţii, ajungând până dincolo, în minunata veşnicie pe care le-a pregătit-o Dumnezeu acelora care au ales să imite Modelul Divin.           Viaţa lui Isus este o poveste de dragoste adevărată, care descrie iubirea Creatorului Universului pentru copiii Săi căzuţi în păcat, o iubire care a mers atât de departe, „încât a dat pe singurul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.           Lecturând Viaţa lui Isus, cititorul poate afla, cât de mult este iubit de Dumnezeu, care a plătit un preţ nespus de mare pentru a-i oferi şansa mântuirii şi poate înţelege că are valoare în ochii lui Dumnezeu, care i-a rezervat un viitor minunat şi care îl doreşte şi îl aşteaptă cu o iubire părintească, în speranţa că va fructifica măreaţa şansă – pe care i-a oferit-o cu preţul unui sacrificiu atât de mare – viaţa veşnică.           Editorii.           Viaţa lui Isus.           Privind la RĂscumpĂrĂtorul rĂstignit.           Iubirea pentru om este manifestarea pe pământ a iubirii lui Dumnezeu. Tocmai pentru a sădi această iubire, pentru a ne face copii ai unei singure familii, Împăratul slavei S-a făcut una cu noi. Şi când se împlinesc cuvintele Lui de rămas bun „să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu”, când noi iubim lumea aşa cum a iubit-o El, atunci misiunea Lui pentru noi s-a împlinit. Suntem pregătiţi pentru cer deoarece avem cerul în inima noastră.           Mântuitorul Şi-a dat scumpa Sa viaţă ca să întemeieze o biserică în stare de a îngriji de sufletele întristate şi ispitite. O grupă de credincioşi poate fi săracă, needucată şi necunoscută; dar în Hristos ea poate face în familie, între vecini, în localitate şi chiar în locurile mai depărtate, o lucrare ale cărei urmări să ţină cât veşnicia.           Dar iubirea lui Hristos nu este restrânsă la o anumită clasă de oameni.           El Se face una cu fiecare copil. Pentru ca noi să putem deveni membri ai familiei cereşti, El a devenit membru al familiei pământeşti. El este un Fiu al omului şi în felul acesta frate cu fiecare fiu sau fiică a lui Adam. Urmaşii Lui nu trebuie să se simtă despărţiţi de lumea care piere în jurul lor. Ei sunt o parte din marea ţesătură a omenirii; şi cerul priveşte asupra lor ca la nişte fraţi cu păcătoşii şi cu sfinţii în acelaşi Privind la Răscumpărătorul răstignit timp. Iubirea lui Hristos îmbrăţişează pe cel decăzut, rătăcit şi păcătos; şi fiecare faptă de bunătate săvârşită pentru a înălţa un suflet căzut, fiecare faptă de îndurare, este primită ca fiind făcută pentru El.           În înţelepciunea Lui nemărginită, Dumnezeu a ales piatra de temelie şi a aşezat-o El Însuşi. El a numit-o „temelie sigură”. Întreaga lume poate aşeza pe ea poverile şi durerile ei; ea le suportă. Cu deplină siguranţă ei pot clădi pe ea. Hristos este „o piatră încercată”. Cei care se încred în El, nu vor fi dezamăgiţi. El a suportat toate probele. A suportat apăsarea, vinovăţia lui Adam şi vinovăţia urmaşilor acestuia şi a ieşit mai mult decât biruitor de sub puterile răului. El a dus poverile aruncate pe El de toţi păcătoşii ce s-au pocăit. În Hristos inima vinovată a aflat odihnă. El este temelia sigură. Toţi cei care se sprijină pe El, se odihnesc în deplină siguranţă.           Tot ceea ce Dumnezeu şi Hristos au putut să facă pentru mântuirea păcătoşilor s-a făcut. Păcătuirea a pus lumea în primejdie de moarte.           Dar din cer s-a auzit glasul salvator: „Am găsit un preţ de răscumpărare”.           Isus Hristos care n-a cunoscut nici un păcat S-a făcut păcat pentru omul căzut. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). Hristos S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare. El Şi-a dezbrăcat haina Sa împărătească; Şi-a lăsat la o parte coroana regală, a coborât de pe scaunul Său de Comandant suprem al tuturor cerurilor şi Şi-a îmbrăcat dumnezeirea cu omenirea pentru ca să poarte toate slăbiciunile noastre şi să fie ispitit în toate ca şi ceilalţi oameni.           Ispăşirea lui Hristos nu a fost săvârşită pentru a îndupleca pe Dumnezeu să iubească pe acei pe care altfel i-ar fi urât şi nu a fost făcută nici pentru a produce o dragoste care nu ar fi existat; ci a săvârşit-o pentru a da pe faţă iubirea care era deja în inima lui Dumnezeu, ca exponent al graţiei divine în faţa inteligenţelor cereşti, a lumilor necăzute şi înaintea neamului omenesc căzut. Noi nu trebuie să întreţinem ideea că Dumnezeu ne iubeşte pentru că a murit Hristos pentru noi; ci pentru că ne-a iubit, de aceea a dat pe singurul Său Fiu să moară pentru noi.

CUPRINS:           Prefaţă.           Pe coasta muntelui.           Fericirile.           Spiritualitatea legii.           Adevăratul motiv al slujirii.           Rugăciunea Domnului.           Nu judecând, ci lucrând.                 Prefaţă.           Predica de pe Munte este binecuvântarea cerului adresată lumii           — O voce de la tronul lui Dumnezeu. A fost dată oamenilor pentru a le fi legea datoriei şi lumina cerului, speranţa şi mângâierea lor în întristare, bucuria şi mângâierea lor în toate greutăţile şi căile vieţii.           Aici Marele Predicator, Învăţătorul Maestru rosteşte cuvintele pe care Tatăl I le-a dat să le vorbească.           Fericirile sunt salutul lui Hristos nu doar pentru cei care cred, ci pentru întreaga familie omenească. El pare să fi uitat pentru moment că era pe pământ şi nu în cer; şi El foloseşte salutul obişnuit în împărăţia luminii. Binecuvântările curg de pe buzele Sale ca revărsarea unui bogat râu de viaţă care a fost oprit multă vreme.           Hristos nu ne lasă în îndoială cu privire la trăsăturile de caracter pe care le va recunoaşte şi le va binecuvânta întotdeauna.           El Se întoarce de la cei favorizaţi din lumea aceasta spre aceia pe care aceştia îi desconsideră, binecuvântându-i pe toţi care primesc lumina şi viaţa Sa. Celor săraci cu duhul, celor blânzi, celor umili şi dispreţuiţi, celor prigoniţi El le deschide braţele Sale zicând: „Veniţi la Mine. Şi Eu vă voi da odihnă.” Domnul Isus poate să se uite la mizeria lumii fără o umbră de regret pentru că l-a creat pe om. În inima omenească El vede mai mult decât păcat, mai mult decât mizerie. În înţelepciunea şi iubirea Sa infinită El vede posibilităţile omenirii, înălţimea la care acesta poate ajunge. El ştie că, deşi fiinţele omeneşti au abuzat de îndurările pe care le-au primit şi au distrus demnitatea dată lor de Dumnezeu, totuşi Creatorul va fi slăvit în răscumpărarea lor.           Cuvintele pe care Hristos le-a rostit pe Muntele Fericirilor îşi păstrează puterea lor de-a lungul veacurilor. Fiecare propoziţie este o perlă din visteria adevărului. Principiile enunţate în acest discurs sunt valabile pentru toate veacurile şi toate clasele de oameni. Cu energie divină Hristos şi-a exprimat credinţa şi speranţa când numea o clasă de oameni după alta ca fiind fericite fiindcă şi-au format caractere drepte. Trăind viaţa dătătorului de viaţă, prin credinţă în El fiecare poate ajunge standardul prezentat în cuvintele Sale.           E. G. White.           Pe coasta muntelui.           Cu mai bine de paisprezece veacuri înainte de naşterea Domnului Isus în Betleem, copiii lui Israel s-au adunat în frumoasa vale a Sihemului şi, de pe munţii din ambele părţi, se auzeau glasurile preoţilor care vesteau binecuvântările şi blestemele, – „binecuvântarea dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru. Blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru” (Deut. 11:27-28). Şi astfel, muntele de pe care au fost rostite cuvintele de binecuvântare a ajuns să fie cunoscut sub numele de Muntele Fericirilor. Dar cuvintele care au ajuns o binecuvântare pentru o lume păcătoasă şi trudită n-au fost rostite pe Garizim. Israel nu a atins idealul cel înalt, care-i fusese pus înainte. Altcineva decât Iosua trebuia să-l conducă pe poporul Său la adevărata odihnă a credinţei. Garizim nu mai este cunoscut ca Muntele Fericirilor, ci acel munte fără nume, de lângă lacul Ghenezaret, unde Isus a rostit cuvintele de binecuvântare în auzul ucenicilor Săi şi al mulţimii.           Să ne întoarcem cu imaginaţia la scena aceea şi, aşa cum stăm împreună cu ucenicii pe coasta muntelui, să pătrundem în simţămintele şi gândurile care le-au umplut inimile. Înţelegând ce însemnau cuvintele Domnului Isus pentru aceia care le auzeau, putem să vedem în ele o nouă viaţă şi frumuseţe şi să primim şi noi învăţăturile lor adânci.           Când Mântuitorul Şi-a început lucrarea de slujire, credinţa populară despre Mesia şi lucrarea Sa era de aşa natură, încât făcea ca poporul să fie cu totul nepregătit să-L primească. Spiritul 5 adevăratei devoţiuni se pierduse în tradiţii şi ceremonii, iar profeţiile fuseseră tâlcuite după dorinţa inimii trufaşe şi iubitoare de lume.           Iudeii aşteptau venirea Cuiva, nu ca un Mântuitor din păcat, ci ca un mare prinţ, care să aducă toate naţiunile sub stăpânirea Leului din seminţia lui Iuda. În zadar îi chemase Ioan Botezătorul, la pocăinţă cu puterea cercetătoare de inimi a profeţilor de pe vremuri.           În zadar li-L arătase el, lângă Iordan, pe Isus, ca Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. Dumnezeu căuta să îndrepte inimile lor spre profeţia lui Isaia, care vorbea despre suferinţele Mântuitorului, dar ei nu voiau să asculte.           Dacă învăţătorii şi conducătorii lui Israel ar fi fost gata să se predea harului Său transformator, Isus ar fi făcut din ei reprezentanţii Săi în mijlocul oamenilor. În Iudea se vestise prima dată venirea Împărăţiei şi acolo se adresase chemarea la pocăinţă. Prin gestul izgonirii profanatorilor din templul din Ierusalim, Isus Se anunţase ca Mesia – Acela care avea să cureţe sufletul de întinăciunea păcatului şi să facă din poporul Său un templu sfânt pentru Domnul.      Dar conducătorii iudei nu voiau să se smerească şi să-L primească pe umilul Învăţător din Nazaret. Cu prilejul celei de-a doua vizite a Sa la Ierusalim, El a fost târât înaintea Sinedriului şi numai teama de norod i-a făcut pe aceşti demnitari să nu încerce să-i ia viaţa.

Prefaţă.           Cap. 1 – Adevăratul medic misionar.           Cap. 2 – Lucrarea medicului.           Cap. 3 – Misionarii medicali şi lucrarea lor.           Cap. 4 – Grija pentru cei bolnavi.           Cap. 5 – Principiile sănătăţii.           Cap. 6 – Căminul.           Cap. 7 – Cunoaşterea fundamentală.           Cap. 8 – Nevoia lucrătorului.             "Pentru ca să poată fi cunoscută calea Ta pe pământ şi vindecările Tale mântuitoare între toate neamurile."           Această carte este dedicată MEDICILOR ŞI INFIRMIERELOR din toate ţările, care, ca împreună lucrători cu Primul Medic, marele Doctor Misionar, se ostenesc cu curaj şi dăruire pentru a-i vindeca pe cei bolnavi, pentru a-i mângâia pe cei năpăstuiţi şi a-i învăţa calea vieţii.                 Prefaţă.           Această lume mare este bolnavă şi, oriunde locuiesc copiii oamenilor, păcatul şi suferinţa abundă.           În ciuda progresului ştiinţei medicale şi chirurgicale; în ciuda armatei celei mari de infirmiere calificate, care, asemenea unei oştiri albe înarmate, se aruncă în lupta împotriva bolii şi a morţii, în toate ţările civilizate, suferinţa şi boala cresc cu repeziciune. "Marele flagel* alb" îi ucide milioanele, iar zeci de tulburări minore sunt bine cunoscute ca fiind puşcaşii, geniştii şi puitorii săi de mine.           Toate bolile şi durerile, toată suferinţa şi întristarea sunt rezultatele încălcării Legii. Ne-am amestecat în bunul mers al minunatei maşinării umane, iar delicatul său mecanism a fost făcut să funcţioneze împotriva legii vieţii şi rezistenţei sale; urmările au fost boala şi moartea.           Care este remediul? Mai înainte de toate, cunoştinţa. De ce suntem pe pământ? Cu ce scop ne-a pus aici Tatăl nostru ceresc? Care sunt legile fiinţei noastre, atât cele spirituale, cât şi cele fizice? Sunt ele binefăcătoare în ceea ce urmăresc sau au fost concepute spre nefericirea copiilor Săi?           O dată ce am călcat Legea, cum ne putem reveni în urma încălcării şi efectelor acestei încălcări?           În această carte modestă, iubite cititor, autoarea, o femeie cu o mare experienţă în problemele practice ale vieţii, a adus la îndemâna fiecărui tată, fiecărei mame conştiente, fiecărui bărbat şi fiecărei femei, cunoscător sau profan, o cantitate vastă de informaţii referitoare la viaţă şi la legile ei, la sănătate şi cerinţele acesteia, la boală şi remediile ei. Cartea este scrisă într-un limbaj clar, simplu, minunat, fiind instructivă pentru cel care învaţă, dătătoare de speranţă pentru cel deznădăjduit, înviorătoare pentru cel bolnav şi odihnitoare pentru cel obosit.           Ea prezintă o cale mai bună, care, deşi se află în umbra unei lumi bolnave, este luminată de stropii de soare ai iubirii lui Dumnezeu şi de nădejdea vindecării veşnice. Ne descoperă o viaţă mai simplă, mai plăcută, mai plină de bucurie şi voioşie, cu mai mult timp pentru acea slujire utilă care aduce "mai multă binecuvântare dând decât primind".           Este o carte cu adresă, dată de autoare pentru binecuvântata slujire a omenirii bolnave şi suferinde, o carte care nu aduce nici un profit editorilor, în afară de acela al "bucuriei Domnului" şi al sufletelor binecuvântate şi mângâiate în Dumnezeu.           În acest scop este dată lumii, ca ajutor pentru semenii noştri conlucrători în marele câmp misionar mondial, oriunde se află oameni în suferinţă şi ca mângâiere şi binecuvântare pentru cei dezolaţi.           Ca atare, am putea nădăjdui altceva decât ca ea să aibă succes?           Editorii.           Cap. 1 – Adevăratul medic misionar "Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea." (Isaia 61,1)           Exemplul nostru.           Eu sunt în mijlocul vostru ca Cel ce slujeşte." Luca 22,27           Domnul nostru Isus Hristos a venit în această lume spre a sluji neobosit trebuinţelor omului. "El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre" pentru a putea sluji fiecărei nevoi a omenirii (Matei 8,17). El a venit să îndepărteze povara bolii, a nefericirii şi a păcatului. Era misiunea Sa aceea de a-i reface în mod complet pe oameni; El a venit pentru a le da sănătate, pace şi desăvârşire a caracterului.           Împrejurările şi nevoile celor care I-au implorat sprijinul au fost variate şi niciunul dintre aceia care au venit la El nu a plecat fără să fie ajutat. De la El se revărsa un şuvoi de putere vindecătoare şi oamenii erau întregiţi trupeşte, mintal şi spiritual.      Lucrarea Mântuitorului nu era niciodată condiţionată de timp sau loc. Compasiunea Sa nu cunoştea limite. Lucrarea Sa de vindecare şi predicare era de o atât de mare anvergură, încât nu exista în Palestina nici o clădire suficient de încăpătoare ca să primească mulţimile care se înghesuiau spre El. Spitalul Său era fie pe coastele înverzite ale dealurilor Galileii, fie pe drumurile bătute de drumeţi, fie pe malul mării, fie în sinagogi şi în oricare alt loc în care I se puteau aduce bolnavii. În fiecare oraş, în fiecare orăşel, în fiecare sat prin care trecea, El Îşi punea mâinile asupra celor bolnavi şi îi vindeca. Oriunde erau inimi dornice să primească solia Sa, El îi mângâia, asigurându-i de iubirea Tatălui lor ceresc. El slujea în tot timpul zilei celor care veneau la El; seara, atenţia Îi era îndreptată către cei care ziua trebuia să trudească pentru o plată de mizerie, necesară susţinerii familiilor lor. Isus purta povara grozavă a răspunderii pentru mântuirea oamenilor. El ştia că totul avea să fie pierdut dacă nu avea loc o schimbare hotărâtă în principiile şi idealurile neamului omenesc.

Prefaţă.           Această carte, stimate cititor, nu este publicată ca să ne III informeze că există păcat, vai şi mizerie în lume. Ştim aceasta cu toţii prea bine. Această carte nu este publicată pentru a ne informa că există o luptă de neîmpăcat între întuneric şi lumină, păcat şi neprihănire, bine şi rău, viaţă şi moarte. În adâncul inimii noastre ştim că suntem participanţi în această luptă. Dar în fiecare dintre noi se trezeşte odată o dorinţă de a cunoaşte mai mult despre această mare luptă. Cum a început sau există ea dintotdeauna? Ce elemente sunt implicate în complexitatea ei? Ce am eu de a face cu aceasta?           Care este responsabilitatea mea? Mă aflu în această lume fără să fi ales aceasta. Este lucrul acesta bun sau rău pentru mine?           Care sunt marile principii implicate? Cât va mai continua această luptă? Care va fi sfârşitul ei? Se va scufunda pământul, după cum spun unii oameni de ştiinţă, în adâncurile unei nopţi reci, întunecate şi îngheţate? Sau există un viitor mai bun?           Întrebarea vine şi mai aproape: Cum poate lupta din inima mea, luptă care implică egoismul şi iubirea, să fie rezolvată definitiv prin biruinţa binelui? Ce spune Biblia? Ce are să ne înveţe Dumnezeu cu privire la această întrebare de o importanţă veşnică?           Stimate cititor, scopul acestei cărţi este să ajute sufletul întristat să afle soluţia corectă la toate problemele acestea. Ea este scrisă de o persoană care a gustat şi a aflat că Domnul este bun şi care a învăţat prin comuniunea cu Dumnezeu şi studiul Cuvântului Său că taina Domnului este descoperită acelora care se tem de El şi că lor El le va face de cunoscut legământul Său.           Pentru ca să înţelegem mai bine principiile acestei lupte atât de importante în care este în joc viaţa universului, autoarea ne-a prezentat lecţii măreţe din ultimele douăzeci de secole.           Cartea începe cu tristele scene de încheiere ale istoriei Ierusalimului, cetatea aleasă de Dumnezeu, după respingerea de5           Marea Luptă către ea a Omului de pe Calvar, care venise să mântuiască. De atunci înainte ne vorbeşte despre persecutarea copiilor lui Dumnezeu în primele secole, marea apostazie care a urmat în biserica Sa, trezirea lumii în timpul Reformei, în care unele din marile principii ale luptei sunt clar manifestate, lecţiile teribile ale respingerii principiilor drepte de către Franţa, revigorarea şi înălţarea Scripturilor şi influenţa lor benefică şi dătătoare de viaţă, trezirea religioasă din ultimele zile, deschiderea izvorului Cuvântului lui Dumnezeu cu descoperirile sale minunate de lumină şi cunoştinţă, pentru a face faţă atacurilor vătămătoare ale oricărei amăgiri a întunericului.           Lupta ce ne stă în faţă, cu toate principiile vitale implicate, în care nimeni nu poate fi neutru, este prezentată simplu, lucid şi cu putere.           Şi în fine, ne vorbeşte despre biruinţa veşnică şi glorioasă a binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului, a bucuriei asupra necazului, a speranţei asupra disperării, a gloriei asupra ruşinii, a vieţii asupra morţii şi a iubirii veşnice şi îndelung-răbdătoare asupra urii răzbunătoare.           Începând cu prima sa ediţie (1888), urmată de una revizuită de autoare (1911), această lucrare remarcabilă a ajuns la o răspândire mondială prin multe ediţii şi traduceri. Cititorul va vedea că autoarea scrie deschis şi energic, demascând rătăcirile şi sugerând soluţii bazate pe infailibilul Cuvânt al lui Dumnezeu. Şi deşi ultimile câteva decade au fost martore la schimbări şi transformări în lumea socio-religioasă, ideea principală şi proiecţiile pentru viitor prezentate în această carte îşi păstrează până astăzi valabilitatea, rămânând de un interes captivant.           Ediţii precedente ale acestei cărţi au adus multe suflete la Adevăratul Păstor; este rugăciunea editorilor ca această ediţie să fie chiar mai bogată în roade veşnice.           Editorii.           Introducere.           Înainte de intrarea păcatului în lume, Adam se bucura de o comuniune directă cu Făcătorul său, dar de când omul s-a despărţit de Dumnezeu prin neascultare, neamul omenesc a pierdut acest înalt privilegiu. Prin Planul de Mântuire însă a fost deschisă o cale prin care locuitorii pământului pot să aibă iarăşi legătură cu cerul. Dumnezeu a comunicat cu oamenii prin Duhul Său şi prin descoperirile date slujitorilor Săi aleşi a fost dată lumii lumină divină. „Oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” (2 Petru 1:21).           În timpul primilor 2500 de ani din istoria omenirii n-a existat nici o revelaţie scrisă. Aceia care fuseseră învăţaţi de Dumnezeu au comunicat cunoştinţa lor altora şi aceasta a fost transmisă din tată în fiu, de-a lungul generaţiilor. Pregătirea Cuvântului scris a început pe timpul lui Moise. Descoperirile inspirate au fost apoi adunate într-o carte inspirată. Această lucrare a continuat de-a lungul unei perioade de o mie şase sute de ani – de la Moise, istoricul creaţiunii şi al Legii, până la Ioan, raportorul celor mai sublime adevăruri ale Evangheliei.           Biblia indică spre Dumnezeu ca autor al ei, totuşi ea a fost scrisă de mâini omeneşti; în stilul variat al diferitelor ei cărţi, ea prezintă particularităţile scriitorilor respectivi. Adevărurile descoperite sunt toate „insuflate de Dumnezeu” (2 Tim. 3:16), totuşi sunt exprimate în cuvinte omeneşti. Cel Infinit a revărsat lumină, prin Duhul Său, în minţile şi inimile slujitorilor Săi. El a dat vise, viziuni, simboluri şi pilde; cei cărora le-a fost revelat adevărul în felul acesta au exprimat gândul în limbaj omenesc.           Marea Luptă.           Cele Zece Porunci au fost rostite de Însuşi Dumnezeu şi au fost scrise cu propria Sa mână. Ele sunt de natură divină şi nu omenească. Biblia, exprimând adevărurile date de Dumnezeu în limbaj omenesc, prezintă o unire a divinului cu omenescul.

Cuvânt înainte.           Volumul de faţă, al treilea din cele cinci volume ale ciclului "Conflictul Veacurilor", care vede lumina tiparului într-o nouă traducere, vine să îmbogăţească tezaurul lucrărilor Spiritului Profetic publicate în limba română. După "Hristos, Lumina lumii" şi "Tragedia Veacurilor", "Figuri din Istoria Biblică a Vechiului Testament", aruncă lumină asupra unui subiect de mare însemnătate şi interes universal, subiect asupra căruia este de dorit să se reverse mai multă lumină.           Lucrarea prezintă adevăruri prea puţin cunoscute lumii creştine şi, din nefericire, prea mult ignorate. Avem aici tabloul luptei dintre Dumnezeu şi Satana, dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, dintre puterea lui Dumnezeu şi vrăjmaşul a toată neprihănirea, un spectacol de interes cosmic. Nu trebuie să facem eforturi mari pentru a ne convinge de faptul că un asemenea conflict există. Trebuie numai să privim la ceea ce se întâmplă în lume şi în "microcosmosul" atât de profund al sufletului omenesc, al fiinţei umane care este un "univers" în miniatură. Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu revelat oamenilor, înfăţişează marile caracteristici ale acestei lupte şi diferitele ei aspecte şi implicaţii, care vizează mântuirea tuturor acelora ce cred. În desfăşurarea ei există perioade deosebite, când aceste probleme capătă o importanţă unică, impunându-se ca o problemă de mare importanţă în înţelegerea relaţiei noastre cu aceste evenimente.           În ciuda adevărurilor Scripturii, din păcate, sunt mulţi cei ce mărturisesc a crede şi care totuşi sunt mai degrabă dispuşi să pună pe seama unor lucruri de domeniul fantasticului acea parte a raportului biblic care deschide orizontului nostru înţelegerea paşilor prin care lumea a fost implicată în această mare problemă; iar alţii, deşi evită această poziţie extremă, sunt totuşi înclinaţi să-l considere ca fiind ceva perimat, lipsit de importanţă, tratându-l cu nepăsare şi neglijenţă.           Dar ce teolog, ce credincios care este preocupat de această problemă, nu ar dori să arunce o privire asupra tainicelor cauze ce au determinat o astfel de schimbare a direcţiei? Cine n-ar dori să pătrundă în spiritul ei, să înveţe cum să evite rezultatele ei? Cu astfel de subiecte se ocupă volumul de faţă. El tinde să lumineze şi să trezească interesul faţă de acele părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu care au fost mult timp şi de mulţi neglijate.           Cartea dă noi valenţe făgăduinţelor şi profeţiilor raportului sacru, apărând căile lui Dumnezeu şi modul în care Acesta S-a comportat faţă de cei răzvrătiţi, înfăţişând harul cel minunat al lui Dumnezeu în a pune în acţiune un plan pentru mântuirea omului păcătos. În acest fel, noi suntem purtaţi în istoria acestei lucrări, într-un timp când planurile şi scopurile lui Dumnezeu au fost în mod clar aduse la cunoştinţa poporului ales al lui Dumnezeu. Deşi tratează subiecte atât de deosebite, subiecte ce mişcă profund inimile şi trezesc vii emoţii, stilul cărţii este totuşi clar, iar limbajul – simplu şi direct.           Introducere.           Acest volum se ocupă de subiectele istoriei biblice, subiecte ce nu sunt în ele însele noi, dar care sunt astfel prezentate în aceste pagini, încât li se dă o semnificaţie nouă, revelând izvoare ale acţiunilor, înfăţişând semnificaţia importantă a unor mişcări şi aducând într-o lumină mai puternică unele laturi, care sunt numai pe scurt menţionate în Biblie. În acest fel, scenele capătă o vioiciune şi o importanţă care fac ca ele să lase noi şi dăinuitoare impresii. O astfel de lumină este în acest fel revărsată asupra raportului Sfintelor Scripturi, pentru ca acestea să descopere pe deplin caracterul şi planurile lui Dumnezeu; de asemenea, să prezinte vicleşugurile lui Satana şi mijloacele prin care, în cele din urmă, puterea sa va fi nimicită; să aducă în atenţie slăbiciunea inimii omeneşti şi să arate cum harul lui Dumnezeu îi face pe oameni în stare să biruiască în lupta cu cel rău.           Toate acestea sunt în armonie cu ceea ce Dumnezeu prezintă a fi scopul Său în desfăşurarea, înaintea oamenilor, a adevărurilor Cuvântului Său. Instrumentul prin care ne sunt date aceste descoperiri este văzut a fi – atunci când este testat cu Sfintele Scripturi – una dintre metodele pe care Dumnezeu încă le foloseşte pentru a da sfaturi, instrucţiuni, fiilor oamenilor. Deşi astăzi nu este aşa cum era la început, când omul, în sfinţenia şi nevinovăţia sa, primea sfaturi direct, personal, din partea Făcătorului său, totuşi el nu este lăsat fără un Învăţător divin, Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a dat ca reprezentant al Său. Astfel se face că îl auzim pe apostolul Pavel declarând că o anumită "iluminare" divină este privilegiul urmaşilor lui Hristos şi că ei sunt "luminaţi" prin faptul că "s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt" (Evr.10,32; 6,4). Apostolul Ioan spune, de asemenea: "Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt" (1 Ioan 2,20). Iar Hristos a făgăduit ucenicilor, când era gata să-i părăsească, că El avea să le trimită Duhul Sfânt ca Mângâietor şi Călăuzitor, ca să-i conducă în tot adevărul (Ioan 14,16,26).           Pentru a arăta cum avea să se împlinească această făgăduinţă în biserică, apostolul Pavel, în două dintre epistolele sale, declară că unele daruri ale Duhului Sfânt au fost date bisericii, pentru edificarea şi instruirea ei până la sfârşitul veacurilor (1 Cor.12; Ef.4,8-13; Mat.28,20). Dar aceasta nu este totul; un număr de profeţii clare şi explicite declară că în zilele din urmă va fi o deosebită revărsare a Duhului Sfânt şi că, la data revenirii lui Hristos, biserica va avea – în timpul experienţelor ei de la sfârşit – "mărturia lui Isus Hristos", care este Spiritul Profetic (Fapte 2,17-20.39; 1 Cor.1,7; Apoc.12,17; 19,10).           În aceste fapte vedem o dovadă a grijii şi iubirii lui Dumnezeu pentru poporul Său; pentru că prezenţa Duhului Sfânt, ca Mângâietor, Învăţător şi Călăuzitor, este necesară bisericii nu numai în metode de acţiune obişnuite, ci şi în cele extraordinare, când aceasta intră în pericolele din zilele din urmă, mai mult decât în orice altă parte a experienţei ei. Scripturile scot în evidenţă diferite canale prin care Duhul Sfânt va opera în inimile şi mintea oamenilor, spre a ilumina înţelegerea lor şi a le călăuzi paşii. Printre acestea notăm viziunile şi visurile. În acest fel, Dumnezeu va continua să comunice încă cu fiii oamenilor. Iată făgăduinţa Lui cu privire la acest lucru: "Ascultaţi bine ce vă spun: Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis" (Num.12,6). Prin aceste mijloace i-au fost comunicate lui Balaam cunoştinţe supranaturale. Astfel, el spune: "Aşa zice Balaam, fiul lui Beor, aşa zice omul care are ochii deschişi, aşa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte planurile Celui Prea Înalt, cel ce vede vedenia celui Atotputernic, cel ce cade cu faţa la pământ şi căruia îi sunt ochii deschişi" (Num.24,15.16). În acest fel, cercetarea mărturiilor Sfintelor Scripturi devine o problemă de un foarte mare interes cu privire la aria întinderii la care Dumnezeu a plănuit ca Duhul Sfânt să Se manifeste în biserică, în timpul perioadei de punere la probă a neamului omenesc.           După ce Planul de Mântuire a fost întocmit, Dumnezeu, aşa cum am văzut, a putut încă să comunice cu oamenii, prin lucrarea Fiului Său şi a sfinţilor îngeri, peste abisul pe care păcatul îl produsese. Uneori, El a vorbit cu oamenii faţă către faţă, ca în cazul lui Moise, dar mai frecvent prin visuri şi viziuni.           Exemple de astfel de comunicări găsim pretutindeni în raportul sfânt, în decursul ambelor dispensaţiuni. Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, privind – prin Spiritul Profeţiei – înainte, la a doua venire a lui Hristos în putere şi slavă, exclamă: "Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi" (Iuda 14). "Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1,21).           Dacă lucrarea Spiritului Profetic părea uneori că aproape a dispărut, în măsura în care spiritualitatea poporului slăbea, cu toate acestea ea a marcat toate marile crize din experienţa bisericii, cum şi epocile ce au fost martore trecerii de la o dispensaţiune la alta. Când a sosit timpul marcat prin întruparea lui Hristos, tatăl lui Ioan Botezătorul a fost umplut de Duhul Sfânt şi a profetizat (Luca 1,67). Lui Simeon i s-a descoperit că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Domnul; şi când părinţii L-au dus pe Isus la Templu, L-a luat în braţe şi L-a binecuvântat, în timp ce rostea profeţii cu privire la El. Iar Ana, o profetesă, venind în acelaşi moment, vorbea despre El tuturor acelora care priveau la Ierusalim pentru mântuire (Luca 2,26.36). Revărsarea Duhului Sfânt, care trebuia să însoţească vestirea Evangheliei de către urmaşii lui Hristos, a fost anunţată în următoarele cuvinte de către profet: "După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată" (Ioel 2,28-31). Petru, în Ziua Cincizecimii, a citat această profeţie în legătură cu evenimentul minunat ce avusese loc atunci. Nişte limbi ca de foc s-au aşezat câte una pe fiecare ucenic şi ei au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi. Iar atunci când cei batjocoritori i-au acuzat că sunt beţi, Petru a răspuns: "Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel". Apoi el citează în mod substanţial din această profeţie, aşa cum se găseşte în Ioel, ca în cele de mai sus, adăugând însă cuvintele: "în zilele de pe urmă", în loc de "după aceea", făcând ca profeţia să sune astfel: "În zilele de pe urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură" (Fapte 2,17).

Pentru multe minţi, originea păcatului şi motivul existenţei lui constituie un izvor de mare încurcătură. Oamenii văd lucrarea răului, cu urmările lui îngrozitoare de vai şi distrugere, şi se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este nemărginit în înţelepciune, în putere şi în dragoste. Iată o taină căreia ei nu-i găsesc nici o explicaţie. În nesiguranţa şi îndoiala lor, sunt orbi faţă de adevărurile descoperite lămurit în Cuvântul lui Dumnezeu şi esenţiale pentru mântuire. Sunt unii care, în căutarea lor cu privire la existenţa păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu le-a descoperit şi, ca urmare, nu găsesc nici o rezolvare pentru greutăţile lor. Unii ca aceştia, mânaţi de dispoziţia de a se îndoi şi de a căuta nepotriviri, fac din aceasta o scuză pentru lepădarea cuvintelor Sfintelor Scripturi. Alţii însă nu ajung la nici o înţelegere mulţumitoare a marii probleme a răului din cauză că tradiţia şi interpretarea greşită au întunecat învăţătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale şi la modul în care El tratează păcatul.           Este cu neputinţă să explicăm originea păcatului pentru a da un motiv existenţei. Cu toate acestea, se pot înţelege suficient atât originea lui, cât şi măsurile luate cu privire la soarta finală a păcatului, măsuri care descoperă pe deplin dreptatea şi mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu păcatul. Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a fost în nici o privinţă răspunzător de apariţia păcatului; că n-a fost o retragere arbitrară a harului divin, nici o lipsă în conducerea divină, care să dea ocazie la apariţia răzvrătirii. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existenţă nu se poate da nici o explicaţie. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză pentru el sau vreo cauză a existenţei lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiţie pe care o putem da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu: el „este călcarea Legii”, este acţiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei, care este temelia guvernării divine.           ARMONIA UNIVERSULUI înainte de apariţia păcatului, în întregul univers era pace şi bucurie.           Totul era în armonie desăvârşită cu voinţa Creatorului. Iubirea faţă de Dumnezeu era supremă, iar iubirea omului faţă de om era nepărtinitoare.           Hristos, Cuvântul, singurul născut din Dumnezeu, era una cu Tatăl cel veşnic – una în natură, în caracter şi în scop – singura Fiinţă din tot universul care putea intra în sfaturile şi în planurile lui Dumnezeu.           Prin Hristos, Tatăl a realizat crearea tuturor fiinţelor cereşti. „Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie stăpâniri” (Coloseni 1,16) şi tot cerul îi dădea ascultare lui Hristos în aceeaşi măsură ca şi Tatălui.           Datorită faptului că legea iubirii este temelia guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor create depindea de acordul lor desăvârşit faţă de marile principii ale dreptăţii. Dumnezeu doreşte de la toate făpturile Sale o slujire din dragoste – un omagiu care izvorăşte dintr-o apreciere inteligentă a caracterului Său. El nu găseşte plăcere într-o slujire silită şi, ca urmare, le dă tuturor libertatea de voinţă, ca să-I aducă o slujire de bunăvoie.           Dar a apărut cineva care a ales să pervertească această libertate. Păcatul şi-a avut originea în acela care, după Hristos, fusese cel mai onorat de Dumnezeu şi care avea cea mai înaltă poziţie de putere şi slavă printre locuitorii cerului. Înainte de cădere, Lucifer era primul dintre heruvimii ocrotitori, sfânt şi nepătat.„…Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: 'Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe… Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.' „ (Ezechiel 28,12-l5)           CREAŢiUNEA REFLECTA SLAVA LUI DUMNEZEU.           Lucifer ar fi putut rămâne în graţia lui Dumnezeu, iubit şi onorat de ostile îngereşti, punându-şi la lucru puterile nobile pentru a-i binecuvânta pe alţii şi a-L slăvi pe Făcătorul său. Dar profetul spune: „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta” (vers. 17). Puţin câte puţin, Lucifer a ajuns să-şi îngăduie dorinţa după înălţare de sine. „Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu” (vers. 6). „Tu ziceai în inima ta: '… Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării…, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt' „ (Isaia 14,13.14). În loc să caute să-L facă pe Dumnezeu cel dintâi în dragostea şi slujirea fiinţelor pe care El le crease, strădania lui Lucifer a fost să câştige slujirea şi închinarea lor pentru sine. Râvnind la onoarea pe care Tatăl cel veşnic o revărsase asupra Fiului Său, acest prinţ al îngerilor a aspirat la puterea pe care numai Hristos avea dreptul să o exercite.           Tot cerul se bucura să reflecte slava Creatorului şi să trâmbiţeze lauda Lui. Câtă vreme Dumnezeu fusese onorat în felul acesta, pretutindeni fusese pace şi veselie. Dar acum, armoniile cereşti au fost umbrite de o notă discordantă. Înălţarea de sine, contrar planului Creatorului, a provocat simţăminte rele în minţile în care slava lui Dumnezeu era mai presus de orice. Sfaturile cereşti au stăruit pe lângă Lucifer. Fiul lui Dumnezeu i-a prezentat măreţia, bunătatea şi dreptatea Creatorului şi natura sfântă şi neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu însuşi stabilise ordinea în ceruri; dar, neţinând seama de ea, Lucifer îl dezonora pe Făcătorul său şi aducea ruină asupra lui însuşi. Dar avertizarea dată cu milă şi cu o dragoste nemărginită n-a făcut decât să trezească un spirit de împotrivire. Astfel, Lucifer a îngăduit ca invidia faţă de Hristos să-l stăpânească şi a rămas intransigent.

Partea a I-a.           CASA NOASTRĂ.           Capitolul 1           ATMOSFERA CĂMINULUI.           Căminul este centrul tuturor activităţilor. Societatea este alcătuită din familii şi este ceea ce capii de familie o fac să fie. Din inimă "ies izvoarele vieţii", iar inima comunităţii, a bisericii şi a naţiunii o constituie căminul. Bunăstarea societăţii, succesul bisericii, prosperitatea naţiunii, toate depind de influenta căminului. Avântul sau declinul viitorului societăţii va fi determinat de obiceiurile tinerilor care cresc în preajma noastră. Dacă tinerii sunt educaţi, iar caracterele lor sunt modelate în copilărie având în vedere deprinderile sănătoase, stăpânirea de sine şi cumpătarea, influenta lor în societate va fi ca atare. Dacă sunt lăsaţi neînvăţaţi şi necontrolaţi, iar urmarea va fi încăpăţânarea, îndărătnicia, necumpătarea în pofte şi pasiuni, la fel va fi şi influenta lor în societatea în formare. 2 Prieteniile pe care le cultivă acum tinerii, obiceiurile pe care le formează şi principiile pe care le adoptă ei acum constituie indicatorul stării societăţii pentru anii care vin. Un colt de cer. Căminul ar trebui să fie ceea ce implică acest cuvânt. Ar trebui să fie un mic colt de cer pe pământ, un loc în care sentimentele să fie cultivate cu grijă, şi nu înăbuşite. Fericirea noastră depinde de felul în care cultivăm dragostea, împreuna simţire şi adevărata curtoazie unii fată de alţii. 3           Un colt de cer este acel cămin în care domneşte Duhul lui Dumnezeu. Dacă este împlinită voinţa lui Dumnezeu, soţul şi sotia se vor respecta reciproc şi vor cultiva iubirea şi încrederea. 4           Importanta atmosferei din cămin. Atmosfera pe care o degajă tatii şi mamele umple întreaga casă şi este simţită în fiecare domeniu al căminului. 5           Părinţii creează într-o mare măsură atmosfera din cadrul cercului familiei, iar atunci când există neînţelegeri între tată şi mamă, copiii devin părtaşi aceluiaşi spirit. Faceţi ca atmosfera căminului vostru să fie înmiresmată de grijă şi atenţie duioasă. Dacă v-aţi înstrăinat unii de alţii şi ati dat greş în a fi creştini după cum cere Biblia, convertiţi-vă din nou; deoarece caracterul pe care îl aveţi în timpul de probă va fi caracterul pe care îl veţi avea la venirea Domnului Hristos. Dacă vrei să fii un sfânt în ceruri, trebuie să fii sfânt şi pe pământ. Trăsăturile de caracter pe care le cultivi în viaţa nu vor fi schimbate prin moarte sau înviere. Vei ieşi din mormânt cu aceeaşi dispoziţie pe care ai avut-o în căminul tău şi în societate. Domnul Isus nu ne schimbă caracterul la venirea Sa. Lucrarea de transformare trebuie făcută acum. Viaţa noastră de zi cu zi determină destinul nostru. 6           Să fie o atmosferă curată. Fiecare cămin creştin ar trebui să aibă reguli; iar părinţii ar trebui să le ofere copiilor lor, prin cuvinte şi purtarea lor unul fată de celălalt, un exemplu viu, desăvârşit, pentru ceea ce doresc ca ei să fie. Curăţie în vorbire şi adevărată curtoazie creştină trebuie puse în practică în mod continuu. Învăţaţi-i pe copii şi pe tineri să se preţuiască pe ei înşişi, să fie credincioşi lui Dumnezeu, loiali principiilor; învăţaţi-i să respecte şi să se supună Legii lui Dumnezeu. Aceste principii le vor coordona vieţile şi vor fi puse în practică în prieteniile pe care le formează. Ele vor crea o atmosferă curată – care-i va influenta şi încuraja pe cei slabi, pe calea spre ceruri. Faceţi ca fiecare lecţie să fie înălţătoare, nobilă şi atunci nu vă va fi ruşine să vă întâlniţi, la judecată, cu ceea ce este înregistrat în cărţile din ceruri. Copiii care primesc acest fel de educaţie vor fi pregătiţi pentru a ocupa locuri de răspundere şi, prin sfat şi exemplu, îi vor ajuta continuu pe alţii să facă ceea ce este bine. Cei ale căror simţuri morale nu s-au tocit vor aprecia principiile drepte; ei îşi vor evalua just darurile naturale şi îşi vor folosi cel mai bine puterile fizice, mintale şi morale. Aceste suflete sunt puternic fortificate împotriva ispitei; ele sunt împrejmuite de un zid ce nu poate fi dărâmat uşor. Dumnezeu doreşte ca familiile noastre să fie simboluri ale familiei cereşti. Fie ca părinţii şi copiii să aibă în minte acest lucru în fiecare zi, raportându-se unii la alţii ca membri ai familiei lui Dumnezeu. Atunci vieţile lor vor constitui pentru lume o pildă de ceea ce pot fi familiile care l iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Sale. Domnul Hristos va fi înălţat; pacea Sa, harul Său şi dragostea Sa vor pătrunde în cercul familiei ca un parfum preţios. 8           Multe lucruri depind de tată şi de mamă. Ei trebuie să fie hotărâţi, şi totodată buni, în disciplina folosită şi să lucreze cu toată seriozitatea pentru a avea o gospodărie ordonată şi curată, pentru ca îngerii cereşti să fie atraşi cu pacea şi influenta lor înmiresmată. 9           Căminul să fie luminos şi fericit. Să nu uitaţi niciodată că vă veţi face căminul luminos şi fericit pentru dumneavoastră şi copiii dumneavoastră, cultivând însuşirile Mântuitorului. Dacăl veţi aduce pe Domnul Hristos în cămin, veţi deosebi binele de rău. Veţi fi în stare să vă ajutaţi copiii să fie arbori ai neprihănirii ce poartă roadele Duhului. 10           Pot veni necazuri, însă acestea sunt partea omenirii. Lăsaţi ca pacea, mulţumirea şi dragostea să păstreze strălucirea soarelui în inimă chiar dacă ziua este înnegurată. 11           Căminul poate fi modest, însă poate fi întotdeauna un loc al cuvintelor prietenoase şi al faptelor bune, un loc în care curtoazia şi iubirea sunt oaspeţi permanenţi. 12           Puneţi în aplicare regulile casei cu înţelepciune şi dragoste, nu cu un toiag de fier. Copiii vor răspunde cu o ascultare binevoitoare regulilor de acest fel. Apreciaţi-i pe copii ori de câte ori aveţi ocazia. Faceţi-le viaţa cât se poate de fericită. Păstraţi pământul inimii afânat cu manifestări de iubire şi afecţiune, pregătindu-l astfel pentru sămânţă adevărului. Amintiţi-vă că Domnul dă pământului nu numai nori şi ploaie, dar şi frumosul şi binefăcătorul soare care face ca sămânţa să răsară şi florile să iasă din muguri. Aduceţi-vă aminte că nu doar de reproşuri şi corectare au nevoie copiii voştri, ci şi de încurajare şi laudă, plăcută rază de soare a cuvintelor amabile. 13           Nu trebuie să fie ceartă în cămin. "Înţelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi pasnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, fără părtinire, nefăţarnica." (Iacov 3, 17) 14           Legături duioase, care consolidează. Legătura familială este cea mai strânsă, cea mai duioasă şi cea mai sfântă dintre toate legăturile de pe pământ. A fost desemnată spre a fi o binecuvântare pentru omenire. Şi este cu adevărat o binecuvântare ori de câte ori se păşeşte în legământul căsătoriei în mod inteligent, cu teamă de Dumnezeu şi ţinând seama în mod corespunzător de responsabilităţile implicate. 15

CUPRINS:           Cel mai mare eveniment din istorie. 7 2. Făgăduinţele celei de a doua veniri a lui Hristos. 13 3. Semne în lumea geologică. 17 4. Semne în lumea religioasă. 20 5. Semne în lumea aştrilor. 26 6. Semne în lumea economică. 32 7. Semne în lumea socială. 34 8. „Cum era în zilele dinainte de potop”. 37 9. „Cum a fost în zilele lui Lot”. 44 10. Timpul celei de a doua veniri. 48 11. Pregătire pentru a doua venire. 51 12. Solia celei de a doua veniri. 54 13. Un timp de probă în faţa noastră. 70 14. Închiderea uşii harului. 75 15. Cerul şi pământul în haos. 79 16. Liberarea poporului lui Dumnezeu. 84 17. O împărăţie de 1000 de ani. 90 18. Viziuni ale viitorului glorios. 95                 Prefaţă.           În vederea îmbunătăţirii situaţiei internaţionale oamenii fac planuri şi planuri. Dar proiectele umane, fie bune sau rele, nu se împlinesc când sunt în dezarmonie cu planul lui Dumnezeu.           Din orice punct de vedere mersul lucrurilor în această lume este prevăzut de Dumnezeu. El a stabilit un plan după care evenimentele să se deruleze. Adevărul este că noi nu putem să pătrundem în sfaturile Celui prea Înalt, dar, pe de altă parte nu este posibil să dăm pe faţă indiferenţă pentru ce El ne-a descoperit în Cuvântul Său pentru cunoştinţa noastră. „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru”, spune un verset din Biblie, „iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri pentru veşnicie”.           Deuteronom 29:29           Prin urmare, din porunca lui Dumnezeu, să cercetăm lucrurile descoperite.           Editorii.           Cap. 1           Cel mai mare eveniment din istorie.           Unul dintre cele mai solemne şi mai glorioase adevăruri descoperite în Biblie este a doua venire a lui Hristos pentru a încheia marea lucrare de răscumpărare. Poporului peregrin al lui Dumnezeu, lăsat atât de mult timp să stea în „negura şi umbra morţii”, îi este dată o speranţă preţioasă, inspiratoare de bucurie, în făgăduinţa revenirii Aceluia care este „învierea şi viaţa” pentru a aduce acasă „pe cei surghiuniţi ai Săi”. Învăţătura celei de a doua veniri este nota dominantă a Sfintelor Scripturi. Din ziua în care prima pereche de oameni a părăsit cu durere Edenul, copiii credinţei au aşteptat venirea Celui făgăduit pentru ca să zdrobească puterea nimicitorului şi să-i aducă din nou în Paradisul pierdut.           Bărbaţii sfinţi din vechime aşteptau cu nerăbdare venirea lui Mesia în slavă, ca împlinire a speranţei lor. Lui Enoh, numai a şaptea generaţie de la cei care locuiseră în Eden, care timp de trei secole umblase pe pământ cu Dumnezeu, i s-a îngăduit să privească de departe venirea Eliberatorului. „Iată, zicea el, că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor”. (Iuda 14:15). Patriarhul Iov în noaptea suferinţei lui, exclama cu o încredere neclintită: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe 7           Pământ. Voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea şi nu ai altuia”. (Iov 19:25-27) Revenirea lui Hristos, pentru a inaugura domnia neprihănirii, a inspirat cele mai sublime şi înflăcărate declaraţii scriitorilor sacri.           Poeţii şi profeţii Bibliei au exprimat acest adevăr în cuvinte radiind de foc ceresc. Psalmistul cânta despre puterea şi maiestatea Regelui lui Israel: „Din Sion, care este întruparea frumuseţii desăvârşite, de acolo străluceşte Dumnezeu. Dumnezeul nostru vine şi nu tace. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său”. (Ps. 50:2-4) „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul. Înaintea Domnului! Căci El vine, vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele după credincioşia Lui”. (Ps. 96:1l-l3)           Profetul Isaia spunea: „Treziţi-vă şi săriţi de bucurie cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi”. „Să învie dar morţii tăi! Să se scoale trupurile mele moarte!” „Nimiceşte moartea pe vecie; Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit. În ziua aceea, vor zice: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam; acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Is. 26:19; Is. 25:8-9) Habacuc, răpit în viziune sfântă, a văzut venirea Lui. „Dumnezeu vine din Teman şi Cel sfânt vine din muntele Paran. Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui. Se opreşte şi măsoară pământul cu ochiul; priveşte şi face pe neamuri să tremure; munţii cei veşnici se sfărâmă, dealurile cele vechi se pleacă; El umblă pe cărări veşnice. Ai încălecat pe caii Tăi şi Te-ai suit în carul Tău de biruinţă. La vederea Ta, se cutremură munţii; adâncul îşi ridică glasul şi îşi înalţă valurile în sus. Soarele şi luna se opresc în locuinţa lor, de 8           Lumina săgeţilor Tale care pornesc, de strălucirea suliţei Tale care luceşte. Ieşi ca să izbăveşti pe poporul Tău, să izbăveşti pe unsul Tău; sfărâmi acoperişul casei celui rău, o nimiceşti din temelii până în vârf”. (Hab. 3:3,4,6,8,10,11,13)           Când Mântuitorul era pe punctul de a se despărţi de ucenicii Săi, i-a mângâiat în întristarea lor cu asigurarea că va veni iarăşi: „Să nu vi se tulbure inima. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine”. (Ioan 14:l-3) „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale.           Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui”. (Matei 25:31, 32) Îngerii care au întârziat pe Muntele Măslinilor, după înălţarea lui Hristos, au repetat ucenicilor făgăduinţa revenirii Sale: „Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”. (Fapte 1:11) Iar apostolul Pavel, vorbind prin inspiraţia Duhului, mărturisea: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer”. (1 Tes. 4:16) Profetul de pe Patmos spunea: „Iată că El vine pe nori şi orice ochi Îl va vedea”. (Apoc. 1:7) În jurul venirii Sale se concentrează slava „aşezării din nou a tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime”. (Fapte 3:21) Atunci stăpânirea de lungă durată a răului va fi nimicită; „Împărăţia lumii” acesteia va deveni împărăţia „Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor”. (Apoc. 11:15) „Slava Domnului se va descoperi şi în clipa aceea orice făptură o va vedea”. „Domnul Dumnezeu va face să răsară mântuirea şi lauda în faţa tuturor neamurilor.” El va fi ca o „cunună strălucitoare şi o podoabă măreaţă pentru rămăşiţa poporului”. (Is. 40:5; 61:11; 28:5) Atunci va fi statornicită sub întregul cer, împărăţia paşnică şi mult dorită a lui Mesia. „Tot astfel, Domnul are milă de Sion şi 9           Mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustia lui ca un rai şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului”. I se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului”. „Nu te vor mai numi Părăsită şi nu-ţi vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi „Plăcerea Mea este în ea” şi ţara Ta o vor numi Beula.           Cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine”. (Is. 51:3; 35:2; 62:4, 5)           Revenirea Domnului a fost în toate secolele speranţa urmaşilor Săi adevăraţi. Făgăduinţa Mântuitorului, la despărţirea de pe Muntele Măslinilor, că va reveni, a luminat viitorul ucenicilor Săi, umplându-le inimile de bucurie şi speranţă pe care întristarea n-a putut să le stingă, nici încercările să le întunece. În mijlocul suferinţei şi persecuţiei, „arătarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” a fost „fericita nădejde”. Când creştinii tesaloniceni erau copleşiţi de întristare, la înmormântarea celor dragi, care nădăjduiseră să trăiască pentru a vedea venirea Domnului, Pavel, învăţătorul lor, le îndrepta atenţia către învierea care urma să aibă loc la venirea Mântuitorului. Atunci vor învia cei morţi în Hristos şi împreună cu cei vii vor fi răpiţi ca să întâmpine pe Domnul în văzduh. „Şi astfel”, spunea el, „vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte”. (1 Tes. 4:16-l8)           Pe Patmosul stâncos, ucenicul iubit aude făgăduinţa: „Iată, Eu vin curând”, iar răspunsul lui plin de dor exprimă rugăciunea bisericii de-a lungul peregrinării ei: „Amin, vino Doamne Isuse”.           (Apoc. 22: 20)           Din temniţă, de la rug, de pe eşafod, unde sfinţii şi martirii au mărturisit pentru adevăr, vine de-a lungul secolelor expresia credinţei şi speranţei lor. Fiind „siguri de învierea Sa personală şi în consecinţă şi de a lor, la revenirea Sa”, spune unul dintre aceşti creştini, „ei dispreţuiau moartea şi se aflau mai presus de ea”.

Lupta cea mare dintre Hristos şi Satana, care a fost dusă aproape şase mii de ani, se va încheia în curând, astfel că cel rău îşi dublează eforturile pentru a nimici lucrarea lui Hristos în favoarea omului, ca să prindă suflete în cursele lui. Scopul pe care caută să-l îndeplinească este să-i ţină pe oameni în întuneric şi în nepocăinţă, până când mijlocirea Mântuitorului se încheie şi nu va mai fi jertfă pentru păcat. Când nu se depune nici un efort deosebit pentru a rezista puterii sale şi când nepăsarea predomină în biserică şi în lume, Satana nu este îngrijorat; căci nu este în primejdie să piardă pe aceia pe care-i duce robi la voia lui. Dar atunci când este atrasă atenţia la lucrurile veşnice, iar sufletele întreabă: "Ce să fac ca să fiu mântuit?", el este la lucru căutând să opună puterea lui împotriva puterii lui Hristos şi să contracareze influenţa Duhului Sfânt. Scripturile raportează că, într-o împrejurare când îngerii lui Dumnezeu au venit înaintea Domnului, a venit şi Satana în mijlocul lor (Iov 1,6), nu pentru ca să se închine înaintea Împăratului veşnic, ci ca să-şi continue planurile lui rele împotriva celor neprihăniţi. Cu acelaşi scop vine el şi în adunare, atunci când oamenii se adună pentru a se închina lui Dumnezeu. Cu toate că este ascuns vederii noastre, el lucrează cu toată puterea pentru a stăpâni minţile închinătorilor. Asemenea unui general iscusit, el îşi face planurile mai dinainte. Când vede pe solul lui Dumnezeu cercetând Scripturile, el ia notă de subiectul care va fi prezentat înaintea poporului. Apoi foloseşte toată viclenia şi dibăcia lui pentru a conduce împrejurările, astfel încât solia să nu ajungă la aceia pe care-i amăgeşte chiar în problema aceea. Acela care are cea mai mare nevoie de avertizare va fi solicitat într-o problemă care cere prezenţa lui sau prin alte mijloace va fi împiedicat să asculte cuvintele care ar fi fost pentru el ca o mireasmă de viaţă spre viaţă. Satana vede şi pe slujitorii lui Dumnezeu împovăraţi datorită întunericului spiritual care învăluie poporul. El aude rugăciunile lor stăruitoare pentru har şi putere divină, ca să rupă vraja indiferenţei, neglijenţei şi a indolenţei. Atunci, cu un zel nou îşi foloseşte priceperea. El îi ispiteşte pe oameni la îngăduirea apetitului sau la alte forme de îngăduinţă de sine şi în felul acesta le amorţeşte simţurile ca să nu mai audă lucrurile de care au o atât de mare nevoie să le înveţe. Satana ştie că toţi aceia pe care îi poate duce la neglijarea rugăciunii şi a cercetării Scripturilor vor fi învinşi de atacurile lui. De aceea născoceşte orice plan posibil pentru a preocupa mintea. Totdeauna a existat o categorie de oameni care mărturisesc că sunt evlavioşi, dar care, în loc să înainteze în cunoaşterea adevărului, îşi fac o religie din căutarea de greşeli în caracter sau în credinţă la aceia cu care nu se potrivesc. Aceştia sunt mâna dreaptă a lui Satana. Pârâtorii fraţilor nu sunt puţini şi sunt totdeauna activi atunci când Dumnezeu este la lucru, iar slujitorii Lui Îi aduc o închinare adevărată. Ei vor da un aspect fals cuvintelor şi faptelor acelora care iubesc şi ascultă de adevăr. Vor înfăţişa pe cei mai stăruitori, cei mai zeloşi şi mai lepădaţi de sine slujitori ai lui Hristos ca fiind amăgiţi sau amăgitori. Lucrarea lor este să reprezinte greşit motivele oricărei fapte nobile şi cinstite, să pună în circulaţie insinuările şi să trezească îndoiala în minţile celor fără experienţă. Pe orice cale posibilă, ei vor căuta să determine ca tot ce este drept şi curat să fie privit ca nebunie şi amăgire. Dar nimeni nu trebuie să fie amăgit cu privire la ei. Se poate vedea cu uşurinţă ai cui copii sunt, al cui exemplu îl urmează şi lucrarea cui o fac. "Îi veţi cunoaşte după roadele lor". (Mat. 7,16). Calea lor se aseamănă cu a Satanei, calomniatorul veninos, "pârâşul fraţilor noştri". (Apoc. 12,10). Amăgitorul cel mare are mulţi agenţi, gata să prezinte tot felul de rătăciri pentru a prinde sufletele în cursă – rătăciri pregătite pentru a se potrivi diferitelor gusturi şi capacităţi ale acelora pe care vrea să-i ducă la ruină. Planul lui este să aducă în biserică elemente nesincere, nerenăscute, care vor încuraja îndoiala şi necredinţa şi să împiedice pe toţi aceia care doresc să vadă lucrarea lui Dumnezeu înaintând ca să avanseze şi ei odată cu ea. Mulţi dintre aceia care nu au o credinţă adevărată în Dumnezeu şi în Cuvântul Său susţin unele principii ale adevărului şi sunt consideraţi creştini. În felul acesta li se dă posibilitatea să strecoare propriile lor rătăciri ca fiind învăţături ale Scripturii. Susţinerea că nu are nici o importanţă ce cred oamenii este una dintre amăgirile cele mai ascunse ale Satanei. El ştie că adevărul, primit în iubire, sfinţeşte sufletul primitorului, de aceea el caută fără încetare să-l înlocuiască cu teorii false, cu fabule sau cu o altă evanghelie. Încă de la început, slujitorii lui Dumnezeu au avut de luptat împotriva învăţătorilor rătăciţi, nu numai pentru că erau oameni plini de vicii, ci şi pentru că strecurau rătăciri fatale pentru suflet. Ilie, Ieremia, Pavel s-au împotrivit cu hotărâre şi fără teamă acelora care abăteau pe oameni de la Cuvântul lui Dumnezeu. Acele vederi liberale, care socotesc o credinţă religioasă corectă ca neimportantă, nu găsesc nici o acceptare la aceşti apărători sfinţi ai adevărului. Interpretarea superficială şi fantezistă a Scripturii, precum şi nenumăratele teorii contradictorii cu privire la credinţa religioasă, care se găsesc în lumea creştină, sunt lucrarea vrăjmaşului nostru cel mare care caută să încurce minţile, astfel ca ele să nu mai deosebească adevărul. Iar neînţelegerea şi despărţirea care există între bisericile creştinătăţii se datoresc în mare măsură obiceiului predominant de a denatura Scripturile pentru a susţine o teorie favorită. În loc să studieze Cuvântul lui Dumnezeu cu atenţie, cu inima umilită, pentru a obţine o cunoaştere a voinţei Sale, mulţi caută numai să descopere ceva ciudat sau original. Pentru a susţine învăţăturile rătăcite sau practicile necreştineşti, unii se opresc asupra unor pasaje ale Scripturii despărţite de context, citind pe jumătate dintr-un singur verset, pentru a dovedi punctul lor de vedere, atunci când restul versetului ar putea arăta că înţelesul este cu totul altul. Cu viclenia şarpelui, se ascund în spatele declaraţiilor fără legătură între ele, construite pentru a-şi urma dorinţele lor fireşti. În felul acesta mulţi pervertesc Cuvântul lui Dumnezeu. Alţii, care au o imaginaţie activă, se opresc asupra simbolurilor şi figurilor din Sfintele Scripturi, le interpretează pentru a se potrivi fanteziei lor, neţinând seama de mărturia Scripturii care este propriul ei interpret şi după aceea prezintă aceste capricii ca fiind învăţăturile Bibliei. Atunci când se studiază Scripturile fără un spirit de rugăciune, umil şi gata să primească învăţătură, pasajele cele mai simple şi mai lămurite, ca şi cele mai grele vor fi denaturate faţă de înţelesul lor adevărat. Conducătorii papali aleg părţi din Scriptură care slujesc cel mai bine scopurilor lor, le interpretează pentru a-i susţine şi după aceea le prezintă poporului, în timp ce le interzice privilegiul de a studia Biblia şi de a înţelege adevărurile ei sfinte. Întreaga Biblie trebuie dată oamenilor exact aşa cum se prezintă ea. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi învăţat din Biblie deloc, decât să fie interpretate greşit învăţăturile Scripturii. Biblia a fost dată cu scopul de a fi o călăuză pentru toţi aceia care doresc să cunoască voia Făcătorului lor. Dumnezeu a dat oamenilor cuvântul cel sigur al profeţiei; îngerii şi Însuşi Hristos au venit să facă cunoscut lui Daniel şi lui Ioan lucrurile care aveau să se întâmple în curând. Aceste probleme importante care privesc mântuirea noastră n-au fost lăsate învăluite de mister. Ele n-au fost descoperite în aşa fel încât să încurce şi să rătăcească pe cercetătorul sincer după adevăr. Domnul spunea prin profetul Habacuc: "Scrie proorocia şi sap-o pe table ca să se poată citi uşor". (Hab. 2,2). Cuvântul lui Dumnezeu este lămurit pentru toţi aceia care îl studiază cu o inimă plină de rugăciune. Orice suflet sincer va veni la lumina adevărului. "Lumina este semănată pentru cel neprihănit". (Ps. 97,11). Şi nici o biserică nu poate înainta în sfinţenie dacă membrii ei nu caută cu stăruinţă după adevăr ca după o comoară ascunsă. Pretinzând că au concepţii largi, oamenii sunt orbiţi faţă de planurile vrăjmaşului lor, în timp ce el lucrează tot timpul neabătut la împlinirea scopului lui. Dacă reuşeşte să înlocuiască Biblia cu speculaţiile omeneşti, Legea lui Dumnezeu este pusă deoparte, iar bisericile sunt sub robia păcatului, în timp ce pretind că sunt libere. Pentru mulţi, cercetările ştiinţifice au devenit un blestem. Dumnezeu a îngăduit ca un potop de lumină să se reverse peste lume prin descoperirile din ştiinţă şi din artă; dar chiar cele mai luminate minţi, dacă nu sunt călăuzite de Cuvântul lui Dumnezeu în cercetările lor, se rătăcesc în încercările de a cerceta legăturile dintre ştiinţă şi revelaţie. Cunoaşterea omenească, atât a lucrurilor materiale cât şi a celor spirituale, este parţială şi nedesăvârşită; de aceea mulţi nu sunt în stare să pună de acord vederile lor privitoare la ştiinţă cu declaraţiile Scripturii. Mulţi primesc teoriile şi speculaţiile ca fapte ştiinţifice şi socotesc că Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie probat prin învăţăturile "ştiinţei pe nedrept numite astfel". (1 Tim. 6,20). Creatorul şi lucrările Sale sunt dincolo de înţelegerea lor; şi pentru că nu le pot explica prin legile naturale, istoria biblică este socotită ca nefiind demnă de încredere. Aceia care se îndoiesc de autenticitatea rapoartelor din Vechiul şi Noul Testament, prea adesea fac un pas mai departe şi se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu şi atribuie naturii puterea infinită. Părăsindu-şi ancora, sunt lăsaţi să se lovească de stâncile necredinţei. În felul acesta mulţi se rătăcesc de la credinţă şi sunt amăgiţi de cel rău. Oamenii au încercat să fie mai înţelepţi decât Creatorul lor; filosofia omenească a încercat să cerceteze şi să explice taine care nu vor fi niciodată descoperite în veacurile veşnice. Dacă oamenii ar cerceta şi ar înţelege ceea ce Dumnezeu a făcut cunoscut despre Sine şi planurile Sale, ar câştiga o aşa viziune despre slava, maiestatea şi puterea lui Iehova, încât şi-ar da seama de propria lor nimicnicie şi ar fi mulţumiţi cu ceea ce le-a fost descoperit lor şi copiilor lor. Capodopera amăgirilor Satanei este să ţină minţile oamenilor în cercetarea şi emiterea de ipoteze despre lucrurile pe care Dumnezeu nu le-a descoperit şi pe care El nu intenţionează ca noi să le înţelegem. Din cauza aceasta şi-a pierdut Lucifer locul din ceruri. El a ajuns nemulţumit deoarece nu i-au fost încredinţate planurile ascunse ale lui Dumnezeu, iar el a dispreţuit ceea ce-i fusese descoperit cu privire la propria lui lucrare în poziţia importantă încredinţată lui. Trezind aceeaşi nemulţumire şi în ceilalţi îngeri de sub conducerea lui, i-a dus la cădere. Acum el caută să inspire minţile oamenilor cu acelaşi spirit şi să-i facă să dispreţuiască poruncile directe ale lui Dumnezeu. Aceia care nu vor să primească adevărurile lămurite şi tăioase ale Bibliei, caută necontenit povestiri plăcute care să le liniştească conştiinţa. Cu cât învăţăturile prezentate sunt mai puţin spirituale, cer mai puţină umilinţă şi lepădare de sine, cu atât mai mare este favoarea cu care sunt primite. Aceste persoane îşi înjosesc puterile intelectuale pentru a sluji dorinţelor lor fireşti. Prea înţelepţi fiind, după părerea lor, pentru a cerceta Scripturile cu inima umilită şi cu rugăciune stăruitoare pentru călăuzirea divină, ei nu au nici un scut împotriva amăgirii. Satana este gata să împlinească dorinţa inimii şi plasează amăgirile lui în locul adevărului. Aceasta a fost calea prin care papalitatea şi-a câştigat puterea asupra minţilor oamenilor; şi lepădând adevărul, deoarece el implică o cruce, protestanţii merg pe aceeaşi cale. Toţi aceia care neglijează Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a studia avantajele şi interesul ca să nu fie în contradicţie cu lumea, vor fi lăsaţi să primească rătăcirea cea mai condamnabilă ca adevăr religios. Toate formele de rătăcire ce se pot imagina vor fi primite de aceia care leapădă de bunăvoie adevărul. Cel care priveşte cu oroare o amăgire, va primi cu dragă inimă o alta. Apostolul Pavel, vorbind despre aceia care "n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi", declară: "Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi". (2 Tes. 2,10-l2). Cu o astfel de avertizare în faţă, este de datoria noastră să fim veghetori la învăţăturile pe care le primim. Printre mijloacele cele mai eficiente ale marelui amăgitor sunt învăţăturile rătăcite şi minunile mincinoase ale spiritismului. Sub aparenţa unui înger de lumină, el îşi întinde plasele acolo unde se bănuieşte mai puţin. Dacă oamenii ar studia Cartea lui Dumnezeu cu rugăciune stăruitoare pentru a o înţelege, n-ar fi lăsaţi în întuneric să primească învăţături rătăcite. Dar pentru că ei leapădă adevărul, cad pradă amăgirii. O altă rătăcire primejdioasă este învăţătura care neagă dumnezeirea lui Hristos, pretinzând că El n-a existat înainte de venirea Lui în lume. Această teorie este primită favorabil de o mare categorie de credincioşi care pretind a crede Biblia; ea contrazice în mod direct declaraţiile lămurite ale Mântuitorului nostru privitoare la legătura Sa cu Tatăl, la caracterul Său divin şi la preexistenţa Sa. Această doctrină nu poate fi susţinută fără o deformare cu totul nejustificată a Scripturilor. Ea nu numai că înjoseşte concepţiile omului referitoare la lucrarea de mântuire, dar şi subminează credinţa în Biblie ca o descoperire de la Dumnezeu. În timp ce aceasta o face mai primejdioasă, ea devine şi mai greu de combătut. Dacă oamenii leapădă mărturia Scripturilor inspirate cu privire la dumnezeirea lui Hristos, este zadarnic să discutăm această problemă cu ei, că nici un argument, oricât de categoric, nu-i va convinge. "Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte". (1 Cor. 2,14). Nimeni dintre aceia care susţin această rătăcire nu poate avea o concepţie adevărată despre caracterul şi misiunea lui Hristos sau cu privire la planul cel mare al lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Încă o rătăcire subtilă şi primejdioasă este credinţa care se răspândeşte cu repeziciune, că Satana nu există ca fiinţă personală şi că numele lui este folosit în Scripturi numai pentru a prezenta gândurile şi dorinţele rele ale omului. Învăţătura care răsună atât de larg la amvoanele de astăzi, cum că a doua venire a lui Hristos înseamnă venirea Sa la fiecare în parte la moarte, este un plan de a devia minţile oamenilor de la venirea Sa personală pe norii cerului. Timp de ani de zile Satana a spus: "Iată-L în odăiţe ascunse" (Mat. 24,23-26); şi multe suflete au fost pierdute prin primirea acestei amăgiri. Înţelepciunea omenească mai învaţă că rugăciunea nu este esenţială. Oamenii de ştiinţă pretind că nu poate exista un răspuns real la rugăciune; că aceasta ar fi o încălcare a legilor naturii, o minune şi că minuni nu există. Universul, spun ei, este guvernat de legi fixe şi chiar Dumnezeu nu poate face nimic împotriva acestor legi. În felul acesta ei reprezintă pe Dumnezeu ca fiind legat de propriilor Sale legi – ca şi când acţiunea unei legi divine ar exclude libertatea divină. O astfel de învăţătură este contrară mărturiei Scripturii. N-au fost făcute minuni de către Hristos şi apostolii Lui? Acelaşi Mântuitor milostiv trăieşte şi astăzi şi este tot atât de binevoitor să asculte rugăciunea credinţei ca şi atunci când a trăit vizibil printre oameni. Naturalul cooperează cu supranaturalul. Este o parte din planul lui Dumnezeu să ne dea, ca răspuns la rugăciunea credinţei, ceea ce nu ne-ar da dacă n-am cere în felul acesta. Nenumărate sunt învăţăturile rătăcite şi ideile amăgitoare care sunt la modă în bisericile creştinătăţii. Este peste putinţă să apreciem urmările rele ale îndepărtării uneia dintre pietrele de hotar stabilite de Cuvântul lui Dumnezeu. Cei puţini care se aventurează să facă acest lucru încep cu lepădarea unui singur adevăr. Majoritatea continuă să îndepărteze principiile adevărului unul după altul, până devin în realitate necredincioşi. Rătăcirile teologice din zilele noastre au adus multe suflete la scepticism, care altfel ar fi fost credincioase în Scriptură. Este cu neputinţă ca cineva să primească învăţături care lezează simţul lui de dreptate, de milă şi de bunătate; şi pentru că acestea sunt prezentate ca fiind învăţăturile Bibliei, refuză să le primească ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Şi acesta este scopul pe care Satana caută să-l realizeze. Nimic nu doreşte el mai mult decât să distrugă încrederea în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. Satana stă în fruntea marii armate de îndoielnici şi lucrează cu toată puterea pentru a înşela sufletele să intre în rândurile lui. Este la modă să te îndoieşti. Există o mare categorie de oameni care privesc Cuvântul lui Dumnezeu cu neîncredere pentru acelaşi motiv pentru care a fost privit şi Autorul lui – pentru că el mustră şi condamnă păcatul. Aceia care nu vor să asculte de cererile lui încearcă să-i distrugă autoritatea. Ei citesc Biblia sau ascultă învăţăturile ei, aşa cum sunt prezentate de la amvoanele sfinte, numai pentru a găsi greşeli în Scriptură sau în predică. Nu puţini ajung necredincioşi pentru a se justifica sau a se scuza pentru neglijarea datoriei. Alţii adoptă principii sceptice din mândrie şi nepăsare. Prea iubitori de comoditate pentru a se evidenţia prin îndeplinirea unui lucru vrednic de cinste, care cere efort şi lepădare de sine, ei doresc să-şi asigure un renume de înţelepciune superioară criticând Biblia. Există multe lucruri pe care mintea mărginită, neluminată de înţelepciunea divină, nu le poate înţelege; şi în felul acesta găsesc ocazia să critice. Sunt mulţi care par să socotească o virtute să stea de partea necredinţei, a scepticismului şi a îndoielii. Dar, sub o aparenţă de nevinovăţie, se va vedea că aceştia sunt mânaţi de încredere în sine şi de mândrie. Mulţi se delectează când găsesc în Scripturi ceva care încurcă minţile altora. La început, unii critică şi judecă greşit numai de dragul contrazicerii. Ei nu-şi dau seama că în felul acesta se încurcă în cursa păsărarului. Dar după ce şi-au exprimat pe faţă necredinţa, simt că trebuie să-şi menţină poziţia. Astfel se unesc cu cei nelegiuiţi şi îşi închid porţile Paradisului. Dumnezeu a dat în Cuvântul Său suficiente dovezi cu privire la caracterul Său divin. Adevărurile cele mari care au legătură cu mântuirea noastră sunt prezentate lămurit. Cu ajutorul Duhului Sfânt, care este făgăduit tuturor acelora care îl caută cu sinceritate, orice om poate înţelege aceste adevăruri pentru sine. Dumnezeu a dat oamenilor o temelie puternică pe care să-şi aşeze credinţa. Cu toate acestea, minţile mărginite ale oamenilor nu sunt în stare să înţeleagă deplin planurile şi scopurile Celui Infinit. Niciodată nu vom putea descoperi pe Dumnezeu doar prin cercetare. Nu trebuie să încercăm a ridica cu o mână îndrăzneaţă cortina în spatele căreia El Îşi ascunde maiestatea Sa. Apostolul exclamă: "Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui". (Rom. 11,33). Putem înţelege atât de mult procedeele Sale cu noi şi motivele care-L determină, încât putem vedea iubirea şi mila Sa nemărginită, unite cu puterea Sa infinită. Tatăl nostru din ceruri rânduieşte totul cu înţelepciune şi cu dreptate, iar noi nu trebuie să fim nemulţumiţi şi neîncrezători, ci trebuie să ne plecăm în supunere plină de respect. El ne va descoperi atât de mult din planurile Sale cât este spre binele nostru să cunoaştem, iar mai departe de aceasta trebuie să ne încredem în mâna Sa atotputernică şi în inima Sa plină de iubire. Cu toate că Dumnezeu ne-a dat dovezi îndestulătoare pentru credinţă, El nu va îndepărta toate motivele pentru necredinţă. Toţi aceia care caută cârlige de care să-şi agaţe îndoielile, le vor găsi. Iar aceia care refuză să primească şi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu până când toate obiecţiile au fost îndepărtate şi până când nu mai este nici o ocazie de îndoială, nu vor veni niciodată la lumină. Neîncrederea în Dumnezeu este manifestarea naturală a unei inimi nerenăscute, care este în vrăjmăşie cu El. Dar credinţa este inspirată de Duhul Sfânt şi ea va înflori numai dacă este păstrată cu duioşie. Nici un om nu poate deveni tare în credinţă fără un efort hotărât. Necredinţa se întăreşte când este încurajată; şi dacă oamenii, în loc să stăruiască asupra dovezilor pe care Dumnezeu le-a dat pentru a le susţine credinţa, îşi îngăduie să pună la îndoială şi să critice, vor constata că îndoielile lor devin mai puternice. Dar aceia care se îndoiesc de făgăduinţele lui Dumnezeu şi nu cred asigurarea harului Său, Îl dezonorează; iar influenţa lor, în loc să atragă şi pe alţii la Hristos, tinde să-i îndepărteze de El. Ei sunt ca nişte pomi neroditori care îşi întind ramurile umbroase departe, îndepărtând lumina soarelui de la celelalte plante şi făcându-le să se veştejească şi să moară sub umbra lor cea rece. Lucrarea vieţii acestor oameni va apărea ca o mărturie neîncetată împotriva lor. Ei seamănă seminţele îndoielii şi ale scepticismului şi vor recolta un seceriş care nu dă greş. Doar un singur drum de urmat este pentru aceia care doresc cu sinceritate să fie liberaţi de îndoieli. În loc de a pune la îndoială şi de a critica ceea ce nu înţeleg, să ia seama mai degrabă la lumina care străluceşte deja asupra lor şi vor primi o lumină mai mare. Să îndeplinească toate datoriile care au fost lămurite înţelegerii lor şi vor fi în stare să înţeleagă şi să îndeplinească şi pe acelea de care acum se îndoiesc. Satana poate prezenta o contrafacere atât de asemănătoare cu adevărul, încât amăgeşte pe aceia care voiesc să fie amăgiţi, care doresc să evite lepădarea de sine şi sacrificiul cerut de adevăr; dar este cu neputinţă pentru el să ţină sub puterea lui un suflet care doreşte cu sinceritate, cu orice preţ, să cunoască adevărul. Hristos este adevărul şi "Lumina care luminează pe orice om, venind în lume". (Ioan 1,9). Duhul adevărului a fost trimis să călăuzească pe oameni în tot adevărul. Şi prin autoritatea Fiului lui Dumnezeu, este declarat: "Căutaţi şi veţi găsi". "Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu." (Mat. 7,7; Ioan 7,17). Urmaşii lui Hristos cunosc puţin din comploturile pe care Satana şi oştile sale le urzesc împotriva lor. Dar Acela care stă în ceruri, va conduce toate aceste planuri pentru îndeplinirea scopurilor Sale mai profunde. Dumnezeu îngăduie ca poporul Său să fie supus încercării de foc a ispitei, nu pentru că are plăcere de necazurile şi suferinţa lor, ci pentru că acest procedeu este esenţial pentru biruinţa lor finală. El n-ar putea, potrivit cu slava Sa, să-i ocrotească de ispită; căci însuşi scopul încercării este să-i pregătească să reziste tuturor ispitelor celui rău. Nici oamenii nelegiuiţi şi nici îngerii cei răi nu pot împiedica lucrarea lui Dumnezeu sau să alunge prezenţa Sa de la poporul Săi, dacă ei doresc, cu inimi supuse şi zdrobite, să-şi mărturisească şi să îndepărteze păcatele şi în credinţă să ceară făgăduinţele Sale. Fiecărei ispite, fiecărei influenţe împotrivitoare, fie pe faţă sau ascunsă, i se poate rezista "nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu – zice Domnul oştirilor". (Zah. 4,6). "Ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Şi cine vă va face rău, dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine?" (1 Petru 3,12.13). Când Balaam, ispitit de făgăduinţa unei răsplătiri bogate, a folosit descântece împotriva lui Israel şi prin jertfele aduse Domnului a căutat să invoce blestemul asupra poporului Său, Duhul Domnului i-a interzis răul pe care a vrut să-l rostească şi Balaam a fost obligat să exclame: "Cum să blestem eu pe cel ce nu-l blestemă Dumnezeu? Cum să defaim eu pe cel ce nu-l defaimă Domnul? O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi şi sfârşitul meu să fie ca al lor!" Când a fost din nou adusă jertfa, profetul nelegiuit a declarat: "Iată că am primit poruncă să binecuvântez. Da, El a binecuvântat şi eu nu pot întoarce. El nu vede nici o fărădelege în Iacov, nu vede nici o răutate în Israel. Domnul, Dumnezeul lui este cu el, El este împăratul lui, veselia lui. Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov, nici vrăjitoria împotriva lui Israel; acum se poate spune despre Iacov şi Israel: "Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu!" Totuşi, pentru a treia oară altarele au fost din nou ridicate, iar Balaam a încercat să rostească un blestem. Dar de pe buzele ostile ale profetului, Spiritul lui Dumnezeu a proclamat prosperitatea aleşilor Săi şi a mustrat nesocotinţa şi răutatea duşmanilor lor: "Binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta şi blestemat să fie oricine te va blestema!". (Num. 23,8.10.20.21.23; 24,9). Poporul lui Israel era în vremea aceea credincios lui Dumnezeu; şi atâta vreme cât ei continuau să rămână în ascultare de Legea Sa, nici o putere de pe pământ sau din iad nu-i putea birui. Dar blestemul, care nu i-a fost îngăduit lui Balaam să-l pronunţe împotriva poporului lui Dumnezeu, a reuşit să-l aducă în cele din urmă asupra lor, amăgindu-i la păcat. Când au călcat poruncile lui Dumnezeu, ei s-au despărţit de El şi au fost lăsaţi să simtă puterea distrugătorului. Satana este conştient sufletul cel mai slab care rămâne în Hristos, este mai mult decât un adversar pentru oştile întunericului şi că, dacă el s-ar descoperi pe faţă, ar întâmpina o împotrivire categorică. De aceea caută să îndepărteze pe soldaţii crucii din fortăreaţa lor puternică, în timp ce el stă la pândă cu forţele sale, gata să distrugă pe toţi aceia care se aventurează pe terenul lui. Numai în încredere umilă în Dumnezeu şi în ascultare de toate poruncile Sale putem fi în siguranţă. Nici un om nu este sigur nici măcar o zi sau o oră fără rugăciune. Îndeosebi trebuie să rugăm pe Domnul pentru înţelepciune, să înţelegem Cuvântul Său. Aici sunt descoperite ademenirile ispititorului şi mijloacele prin care i se poate împotrivi cu succes. Satana este expert în citarea Scripturii şi în a-şi pune propria lui interpretare asupra pasajelor prin care nădăjduieşte să ne facă să cădem. Trebuie să studiem Biblia cu inima umilită şi să nu pierdem niciodată din vedere dependenţa noastră de Dumnezeu. În timp ce trebuie să fim continuu atenţi la planurile Satanei, trebuie să ne rugăm continuu în credinţă: "Şi nu ne duce în ispită".                                                                           SFÂRŞIT  

Prefaţă.           Prima colecţie de articole scrise de Ellen G. White, având ca subiect educaţia creştină, a fost publicată în 1886. Broşura care conţinea aceste instrucţiuni s-a numit "Selecţiuni din Mărturii cu privire la subiectul educaţiei". Retipărirea acestei broşuri cu adăugiri a fost realizată în 1893, sub titlul "Educaţia creştină". Mai târziu, a apărut un supliment la "Educaţia creştină", care conţinea materiale în plus. În 1897 au fost publicate "Mărturiile speciale cu privire la educaţi". Această lucrare de dimensiuni mici conţinea articole de o valoare inestimabilă pentru profesorii noştri. Instrucţiunile date în această carte nu au apărut niciodată înainte şi au cuprins majoritatea scrierilor autoarei cu privire la educaţie din perioada 1893-l896. În anul 1900, a fost emis dreptul de autor pentru "Mărturii"vol.6. Lucrarea cuprindea o mare parte a celor scrise cu referire la educaţie şi accentua nevoia unei reforme în educaţie. Cartea Educaţie a apărut în 1903 şi trata problemele şi principiile de bază ale lucrării din şcoli, iar în 1913 a apărut pentru prima dată lucrarea "Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi", care se ocupă de multe probleme de detaliu care sunt frecvent întâlnite în practica educaţională. Articolele din volumul de faţă au fost extrase din surse variate. Ele au fost selectate din "Educaţia creştină", "Mărturii speciale cu privire la educaţie", "Cumpătarea creştină şi igiena biblică", "Review and Herald", "Semnele timpului", "Instructorul de tineret" şi "Ecoul biblic". Cu excepţia unui singur articol, "Educaţia corespunzătoare", nu s-au mai făcut selecţiuni din nici o altă lucrare din scrierile deja tipărite ale autoarei. Cele două articole în manuscrise, "Suspendarea elevilor" şi "Disciplina corectă în şcoală", au fost introduse cu permisiunea Consiliului de administraţie al patrimoniului E. G. White şi la îndemnul fraţilor de la Conferinţa Generală. Aceste două manuscrise au fost scrise cu mai mult de douăzeci şi cinci de ani înainte şi la data aceea erau la dispoziţia directorilor de şcoli. Aceste două articole trebuie citite împreună. Toate articolele sunt tipărite fără prescurtări şi sunt aranjate în ordine cronologică. Avantajul de a citi articolele în întregime, aranjate în ordinea în care au fost scrise, este deosebit datorită valorii conferite de aşezarea în cadrul istoric. Lista suplimentară de articole de la sfârşitul diferitelor capitole şi cuprinsul vor constitui o listă rezonabil de completă a autoarei cu privire la subiectul educaţiei creştine. Această carte este elaborată cu speranţa de a fi de o inestimabilă valoare pentru sutele de profesori care nu au avut privilegiul să citească aceste instrucţiuni. Fie, de asemenea, ca ea să trezească un mare interes şi să îndrume spre studii pe aceia care poate au citit-o înainte şi fie ca noi să fim profund mişcaţi pentru a urma cu mai multă credincioşie în practica de zi cu zi principiile enunţate atât de clar în această lucrare.           "Departamentul Educaţie al Conferinţei Generale "           Educaţia corespunzătoare.           Cea mai plăcută responsabilitate pe care şi-o pot asuma oamenii este aceea de a se ocupa de minţile tinere. Trebuie să se aibă cea mai mare grijă în educaţia tinerilor, variind în aşa fel metodele de instruire, încât să fie puse la lucru cele mai înalte şi nobile puteri ale minţii. Părinţii şi profesorii din şcoli dau greş desigur în educarea corespunzătoare a copiilor, dacă nu au învăţat ei mai întâi lecţia stăpânirii de sine, a răbdării, îngăduinţei, blândeţii şi iubirii. Ce chemare înaltă pentru părinţi, tutori şi profesori! Sunt foarte puţini cei care realizează nevoile cele mai importante ale minţii şi în ce fel să direcţioneze dezvoltarea intelectului, gândurile şi sentimentele în formare ale tinerilor.           Există un timp pentru instruirea copilului şi un timp pentru educarea tânărului; şi este esenţial ca, în şcoală, ambele să fie combinate într-o mare măsură. Copiii pot fi învăţaţi să slujească ori păcatului, ori neprihănirii. Educaţia din primii ani ai copiilor le modelează caracterul atât în privinţa celor vremelnice, cât şi în privinţa celor religioase. Solomon spune: "Învaţă pe copil calea pe care trebuie să o urmeze şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea" (Prov. 22,6). Acest limbaj este pozitiv. Instruirea pe care o cere în mod imperios Solomon este de a direcţiona, de a educa şi de a dezvolta. Pentru ca părinţii şi profesorii să poată face această lucrare, ei înşişi trebuie să înţeleagă calea pe care trebuie să meargă copilul. Aceasta înseamnă mai mult decât o cunoaştere din cărţi, înseamnă tot ceea ce este bun, virtuos, neprihănit şi sfânt, înseamnă cumpătare, evlavie, bunătate frăţească şi dragoste faţă de Dumnezeu şi unul faţă de altul. Pentru a atinge acest obiectiv, trebuie acordată atenţie educaţiei fi-zice, mintale, morale şi religioase a copiilor.           Educaţia copiilor, în cămin şi la şcoală, nu trebuie să semene cu dresarea animalelor necuvântătoare, deoarece copiii au o voinţă inteligentă, care trebuie călăuzită spre a controla toate puterile. Animalele necuvântătoare au nevoie să fie dresate, pentru că ele nu au raţiune şi intelect. Însă mintea omului trebuie să fie învăţată stăpânirea de sine. Ea trebuie să fie educată să conducă fiinţa omenească, în timp ce animalele sunt ţinute în frâu de către un stăpân şi sunt învăţate să se supună acestuia. Stăpânul constituie mintea, judecata şi voinţa pentru animalul său. Un copil poate fi educat, ca şi un animal, astfel încât să nu aibă voinţa sa proprie. Chiar individualitatea lui se poate confunda cu cea a celui care supraveghează creşterea lui; voinţa lui, cu toate intenţiile şi scopurile sale, este supusă voinţei învăţătorului.

Dispariţia misterioasă a lui Luther a provocat consternare în toată Germania. Întrebări cu privire la el se auzeau pretutindeni. Circulau cele mai ciudate zvonuri şi mulţi credeau că fusese ucis. A fost o mare întristare nu numai printre prietenii declaraţi, ci şi între miile de oameni care nu luaseră o poziţie pe faţă în favoarea Reformaţiunii. Mulţi s-au legat printr-un jurământ solemn să-i răzbune moartea. Conducătorii Romei au văzut cu groază până la ce culme se ridicaseră opiniile împotriva lor, cu toate că la început se bucuraseră de moartea lui Luther. Acum căutau să se ascundă de mânia poporului. Duşmanii lui nu fuseseră atât de tulburaţi de faptele sale îndrăzneţe când era printre ei, cum erau acum după răpirea lui. Aceia care, în mânia lor, căutaseră să-l distrugă pe îndrăzneţul reformator, se umpluseră de teamă acum când el devenise un prizonier neajutorat. "Singura cale care ne mai rămâne pentru a ne salva, spunea unul dintre ei, este să aprindem torţele şi să-l căutăm pe Luther în toată lumea, pentru a-l reda naţiunii care-l cere" (D'Aubigné, b.9, cap.1). Edictul împăratului părea să devină neputincios. Legaţii papali s-au umplut de indignare când au văzut că li se dădea cu mult mai puţină atenţie decât sorţii lui Luther. Veştile că el se găsea în siguranţă, deşi prizonier, au calmat temerile poporului şi în acelaşi timp au trezit entuziasmul în favoarea lui. Scrierile lui au fost citite cu o sete şi mai mare decât înainte. Mulţimi din ce în ce mai mari se alăturau cauzei bărbatului erou care, cu un preţ atât de înfricoşător, apărase Cuvântul lui Dumnezeu. Reformaţiunea câştiga continuu putere. Sămânţa semănată de Luther se răspândea pretutindeni. Absenţa lui împlinea acum o lucrare pe care prezenţa lui n-ar fi făcut-o. Ceilalţi lucrători simţeau o răspundere nouă, acum, când marele lor conducător fusese înlăturat. Cu o credinţă şi un devotament nou, ei se străduiau să facă, cu toată puterea lor, ca lucrarea începută atât de nobil să nu slăbească. Dar nici Satana nu era inactiv. El a încercat ceea ce încercase şi cu alte mişcări reformatoare – să amăgească şi să distrugă pe oameni, oferindu-le o contrafacere în locul lucrării celei adevărate. Aşa cum în primul secol al bisericii creştine au fost hristoşi mincinoşi, tot astfel s-au ridicat profeţi mincinoşi şi în secolul al XVI-lea. Câţiva bărbaţi, profund afectaţi de frământarea din lumea religioasă, şi-au închipuit că au primit descoperiri deosebite din ceruri şi au pretins că au însărcinarea divină să ducă până la desăvârşire Reformaţiunea care, declarau ei, fusese doar slab începută de Luther. În realitate, ei nu aduceau la îndeplinire lucrarea pe care el o făcuse. Ei au lepădat marele principiu care era chiar temelia Reformaţiunii – şi anume că Cuvântul lui Dumnezeu este regula de credinţă şi practică îndestulătoare şi în locul acestei călăuze care nu greşeşte, au pus standardul schimbător şi nesigur al propriilor lor sentimente şi impresii. Prin îndepărtarea Cuvântului care arată rătăcirea şi minciuna, a fost deschisă pentru Satana calea de a stăpâni minţile oamenilor, după buna lui plăcere. Unul dintre aceşti profeţi pretindea că a fost instruit chiar de îngerul Gabriel. Un student care s-a unit cu el, şi-a părăsit studiile, afirmând că fusese înzestrat de Dumnezeu Însuşi cu înţelepciunea de a explica Cuvântul Său. Alţii care erau, în mod natural, înclinaţi spre fanatism s-au unit cu ei. Manifestările acestor fanatici au produs o mare frământare. Predicarea lui Luther trezise pe oamenii de pretutindeni să simtă nevoia Reformei, dar acum unele persoane cu adevărat sincere erau rătăcite de susţinerile noilor profeţi. Conducătorii mişcării se duseră la Wittenberg ca să-şi susţină ideile lor înaintea lui Melanchton şi a colaboratorilor lui. Ei spuneau: "Suntem trimişi de Dumnezeu să învăţăm pe oameni. Am avut conversaţii intime cu Domnul; ştim ce se va întâmpla; într-un cuvânt, suntem apostoli şi profeţi şi facem apel la Dr. Luther" (Idem, b.9, cap.7). Reformatorii erau uimiţi şi încurcaţi. Aceasta era o astfel de situaţie cum nu mai întâlniseră niciodată mai înainte şi nu ştiau ce cale să aleagă. Melanchton spunea: "Sunt, cu adevărat, în aceşti bărbaţi nişte spirite extraordinare; dar ce fel de spirite? Pe de o parte să ne ferim a stinge Duhul lui Dumnezeu, pe de altă parte să nu fim rătăciţi de spiritul lui Satana" (Idem, b.9, cap.7). Rodul acestei noi învăţături s-a văzut curând. Oamenii au fost conduşi să neglijeze Biblia sau chiar să o lepede cu totul. Şcolile au fost invadate de confuzie. Astfel că studenţii treceau peste toate restricţiile, îşi părăseau studiile şi se retrăgeau din universitate. Bărbaţii care se socoteau în stare să reînsufleţească şi să conducă lucrarea Reformaţiunii, s-au succedat unul după altul numai pentru a o aduce pe marginea prăpastiei. Romaniştii şi-au recăpătat încrederea şi au exclamat plini de bucurie: "Încă un efort şi totul va fi al nostru" (Idem, b.9, cap.7). Când Luther auzi din Wartburg cele întâmplate, spuse cu adâncă îngrijorare: "Totdeauna m-am aşteptat că Satana ne va trimite această nenorocire" (Idem, b.9, cap.7). El şi-a dat seama de caracterul adevărat al acelora care se pretindeau a fi profeţi şi a văzut primejdia care ameninţa cauza adevărului. Împotrivirea papei şi a împăratului nu-i provocase o încurcătură şi o durere atât de mare ca aceea pe care o trăia acum. Iar dintre prietenii care se declaraseră în favoarea Reformaţiunii, se ridicaseră cei mai răi duşmani. Chiar adevărurile care îi aduseseră o atât de mare bucurie şi mângâiere erau folosite acum pentru a provoca dispută sau pentru a crea confuzie în biserică. În lucrarea Reformei, Luther fusese mânat de Duhul lui Dumnezeu şi se depăşise chiar pe sine. El nu-şi propusese să ia poziţii ca acelea pe care le luase sau să facă schimbări atât de radicale. El nu fusese decât un instrument în mâna Puterii Infinite. Cu toate acestea, se cutremura adesea de rezultatul lucrării lui. Odată spusese: "Dacă aş şti că învăţătura mea ar dăuna unui om, doar unui singur om, oricât de umil şi neluat în seamă – ceea ce nu se poate, deoarece ea este însăşi Evanghelia – aş fi gata mai degrabă să mor de zece ori decât să nu o retractez" (Idem, b.9, cap.7). Iar acum chiar Wittenbergul, centrul Reformaţiunii, cădea văzând cu ochii sub puterea fanatismului şi a nelegiuirii. Această tristă stare nu era urmarea învăţăturilor lui Luther; şi totuşi vrăjmaşii săi din întreaga Germanie au pus-o pe seama lui. În amărăciunea sufletului său, se întreba adesea: "Oare astfel poate fi sfârşitul acestei lucrări mari de reformă?" Alteori, în timp ce se ruga lui Dumnezeu cu ardoare, pacea se revărsa iarăşi peste inima lui. "Lucrarea nu este a mea, ci a Ta, spunea el; Tu nu vei permite să fie distrusă de superstiţie sau de fanatism".

MĂRTURII.           Epoca volumului întâi.           DATELE PRIMELOR PUBLICĂRI.           Toate mărturiile pentru biserică din acest volum au fost publicate pentru prima dată la Battle Creek, apărând în următorii ani: Nr.1-1855; Nr.2-1856; Nr.3-1857; Nr.4-1857; Nr.5-1859; Nr.6-1861; Nr.7-1862; Nr.8-1862; Nr.9-1863; Nr.10-1864; Nr.11-1867; Nr.12-1867; Nr.13-1867; Nr.14-1868.      Cele nouă volume ale Mărturiilor pentru comunitate, ce totalizează 4.738 pagini de text, constau din articole şi scrisori scrise de Ellen G. White şi conţin sfaturi pentru bunul mers al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. O broşură de 16 pagini, apărută în decembrie 1855, a marcat începutul seriei acestor sfaturi care apăreau în broşuri şi cărţi, una după alta. Aceste solii se ocupau, cum era şi firesc, de probleme curente, însă în majoritatea cazurilor noi suntem confruntaţi astăzi cu aceleaşi probleme, primejdii şi ocazii cărora a trebuit să le facă faţă biserica în primii ani. Primele Mărturii au fost publicate la doar şapte ani după memorabilele "conferinţe cu privire la Sabat"din 1848, când credincioşii adventişti care primiseră adevărurile cu privire la Sabat şi Sanctuar au pus temeliile doctrinelor specifice ale denominaţiunii Adventiste de Ziua a Şaptea. În timpul acestor câţiva ani, cauza adventă a înaintat în mod remarcabil. La început erau doar trei sau patru predicatori sau "soli", aşa cum obişnuiau ei să se numească pe atunci, toţi fiind dependenţi de ceea ce câştigau prin muncă fizică şi de darurile de bună voie ale puţinilor credincioşi, şi aceştia săraci în ceea ce priveşte bunurile acestei lumi. Aceste începuturi erau limitate în spaţiu doar la statele Noii Anglii. În 1855, anul apariţiei primei broşuri cu Mărturii, existau cam 20 de predicatori ai Sabatului şi ai soliei advente. Numărul credincioşilor crescuse de la mai puţin de 100 până spre 2.000. Lucrarea de publicaţii, începută de fratele White în vara lui 1849 la Middletown, Connecticut, fusese condusă din diferite locuri, în împrejurări adverse. Acum, în 1855, era deja stabilită în propria sa clădire la Battle Creek, Michigan. Perioada de timp cuprinsă de primele 14 Mărturii, acum adunate în volumul I, a fost de treisprezece ani. Observăm în acest volum câteva dintre experienţele şi evenimentele cuprinse în soliile date în perioada dintre 1855 şi 1868. Primul moment de necredinţă, apostazia şi opoziţia câtorva din fraţii de mai înainte în lucrare, cunoscut ca "The Messenger party"datorită publicaţiei lor The Messenger of the Truth(Solul adevărului), a produs durere şi încurcătură. Sfaturile anterioare date cu privire la această mişcare au vorbit şi au prezis sfârşitul grabnic al acesteia în confuzie. Mişcările fanatice, ce aveau ca ţintă să atragă sufletele sincere datorită neîmplinirii speranţei "sfinţirii", au apărut în diferite locuri, în special în câteva dintre statele din est şi în Wisconsin. În unele cazuri, aceste învăţături erau însoţite de ceea ce era presupus a fi manifestarea "darului limbilor". Însă bisericii i-au fost date sfaturi clare, menite să o scutească de înşelăciunile vrăjmaşului. Scurgerea timpului şi vădita întârziere a celei de-a doua veniri şi pătrunderea în biserică a multora care nu participaseră la mişcarea de la 1844, cu profunda consacrare spirituală ce avusese loc atunci, au avut ca rezultat pierderea dragostei dintâi. A fost, de asemenea, o perioadă în care se speculau pământurile şi casele deoarece statele din vest se deschiseseră faţă de colonişti, printre care se afla un mare număr de credincioşi din statele aglomerate din est. Se făceau cele mai serioase avertizări şi apeluri cu privire la evidentele primejdii ale conformării cu lumea, care chemau biserica la o consacrare mai profundă. În ultima parte a anului 1856, atenţia a fost atrasă către solia adresată Laodiceii din Apocalipsa cap.3. Înainte, acest sfat fusese înţeles ca aplicându-se credincioşilor adventişti care nu urmaseră lumina în creştere a celui de-al treilea înger şi care se organizaseră într-o altă biserică, în opoziţie înverşunată faţă de adevărul cu privire la Sabat. Acum ei se vedeau pe ei înşişi "căldicei"şi având nevoie să dea atenţie sfatului Martorului Credincios. Timp de mai mult de doi ani, credincioşii au fost puternic mişcaţi de această solie, aşteptându-se ca aceasta să-i conducă direct la strigătul cel puternic al celui de-al treilea înger. Soliile serioase cuprinse în Mărturii care relatează această mişcare pot fi înţelese mai bine dacă se cunosc aceste împrejurări. A fost o perioadă de discuţii şi dezbateri. Mulţi dintre pastorii noştri erau solicitaţi să discute despre Sabat şi alte adevăruri, şi unii dintre aceştia au luat chiar o poziţie agresivă în asemenea dezbateri. Era o situaţie ce necesita sfat de la Dumnezeu. Unul din pastorii noştri de seamă, Moses Hull, s-a angajat în discuţii cu spiritiştii, la început la solicitarea acestora, apoi a lui. Ca urmare a acestui pas îndrăzneţ, el a fost prins în labirinturile spiritismului. După acest moment, sora White şi-a publicat "Însemnările trimise fratelui Hull", lucrare în care a făcut cunoscute public scrisorile pe care i le scrisese acestuia în ultimii ani şi care, dacă le-ar fi dat atenţie, l-ar fi salvat de la ruinarea credinţei sale. În acei ani s-au făcut paşi în privinţa organizaţiei. Împotriva acestei mişcări erau temerile unora care trecuseră prin experienţele soliei celui de-al doilea înger, când se susţinuse că organizaţia bisericii ar fi un semn al "Babilonului". Problemele cu privire la organizaţie, aşa cum apăreau în acea perioadă şi cum erau discutate între fraţi, apar în multe din îndrumările date bisericii prin sora White. Iar când, în 1860, a fost organizată lucrarea de publicaţii şi când, după multe discuţii şi unele întrebări, a fost adoptat numele de adventişti de ziua a şaptea, s-a dovedit că atât mişcarea, cât şi numele însuşi erau în armonie cu voinţa divină. Imediat urmând paşilor finali în privinţa organizării, marcaţi de organizarea Conferinţei generale în mai 1863, a venit memorabila viziune de la Otsego, din iunie, când sorei White i-a fost dată o perspectivă a principiilor care aveau să alcătuiască ceea ce urma să se numească "reforma sanitară", cu descoperirea legăturii dintre ascultarea de legile sănătăţii şi formarea caracterului, necesară a fi dobândită de membrii bisericii pentru a putea fi luaţi la cer. Strâns legată de aceasta a fost reforma în îmbrăcăminte. Doi ani mai târziu, s-a dat sfatul ca să avem "o casă de sănătate a noastră", lucru care a dus la întemeierea Institutului pentru Reformă Sanitară, în privinţa căruia au fost date multe îndemnuri. Lumina a fost urmată şi institutul acesta a luat amploare, până când a devenit unul dintre cele mai bune de acest fel din lume. În perioada cuprinsă în acest volum, principiile de conducere care au dus la necesarul său sunt clar formulate. În acest timp, de asemenea, războiul civil i-a pus pe adventiştii de ziua a şaptea faţă în faţă cu definirea relaţiei lor cu stăpânirea civilă în vreme de război. Importanţa căminului în ce priveşte formarea caracterului creştin şi răspunderea părinţilor au fost accentuate şi multe solii solemne, adresate în mod special tinerilor, se găseau în aceste pagini. Pe lângă problemele specifice care erau strâns legate de evenimentele acelei perioade, au fost date multe sfaturi şi îndemnuri generale privind disciplina bisericii şi pregătirea în vederea luării la cer. Aceasta a fost o perioadă importantă în dezvoltarea bisericii rămăşiţei, iar Mărturiile, cu sfaturile cuprinse în ele, au exercitat o influenţă deosebită. Consiliul de administraţie al publicaţiilor Ellenei G. White.

În timp ce Luther deschidea o Biblie pecetluită pentru poporul Germaniei, Tyndale a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu să facă acelaşi lucru pentru Anglia. Biblia lui Wycliffe, care fusese tradusă după textul latin, avea multe greşeli. Nu fusese tipărită niciodată, iar costul copiilor de manuscris era atât de mare, încât doar puţini oameni bogaţi sau nobili puteau să şi-o procure; şi mai mult decât atât, fiind strict interzisă de biserică, avusese o răspândire foarte restrânsă. În anul 1516, cu un an înaintea apariţiei tezelor lui Luther, Erasmus publicase versiunea sa greacă şi latină a Noului Testament. Pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu era tipărit în limba originală. În această lucrare au fost corectate multe greşeli ale versiunilor anterioare, iar sensul a fost redat mai clar. Aceasta a dus pe mulţi din clasele culte la o cunoaştere mai bună a adevărului şi a dat un nou avânt lucrării Reformei. Dar oamenii de rând erau încă, într-o mare măsură, despărţiţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Tyndale urma să desăvârşească lucrarea lui Wycliffe, care dăduse Biblia compatrioţilor lui. Fiind un cercetător stăruitor şi un căutător silitor după adevăr, el a primit Evanghelia din Noul Testament grec al lui Erasmus. Şi-a predicat convingerile fără teamă, susţinând că toate învăţăturile trebuie să fie dovedite cu Scripturile. Pretenţiei papale, că biserica a dat Biblia şi numai biserica o putea explica, Tyndale îi răspundea: "Ştiţi cine a învăţat pe vulturi să-şi găsească prada? Ei bine, acelaşi Dumnezeu învaţă pe copiii Săi flămânzi să găsească pe Tatăl lor în Cuvântul Său. Departe de a ne fi dat Scripturile, voi le-aţi ascuns de noi; voi sunteţi aceia care ardeţi pe cei care predică şi dacă aţi putea, aţi arde şi Scripturile" (D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.18, cap.4). Predicarea lui Tyndale a provocat un mare interes. Mulţi au primit adevărul. Dar preoţii s-au alarmat şi de îndată ce el a părăsit localitatea, au încercat să-i distrugă lucrarea prin ameninţările şi calomniile lor. Şi prea adesea reuşeau. "Ce trebuie făcut?" exclama el. "În timp ce semăn într-un loc, vrăjmaşul pustieşte câmpul pe care abia l-am părăsit. Nu pot fi pretutindeni. O, dacă creştinii ar avea Sfintele Scripturi în limba lor, ar putea să reziste acestor înşelători. Fără Biblie este imposibil să întăreşti pe laici în adevăr" (idem, b.18, cap.4). Un nou plan a pus stăpânire pe mintea lui. "În templul lui Iehova, observă el, psalmii se cântau în limba lui Israel; şi Evanghelia să nu se predice în limba Angliei printre noi? Ar trebui oare ca biserica să aibă mai puţină lumină la amiază decât în zori? Creştinii trebuie să citească Noul Testament în limba lor maternă". Dar doctorii şi învăţătorii bisericii nu se înţelegeau între ei. Numai prin Biblie pot oamenii să ajungă la adevăr. "Dar unul susţinea una, altul susţinea alta. Şi fiecare dintre autori contrazicea pe celălalt. Cum se poate deosebi acela care spune adevărul de acela care vorbeşte rătăcirea? În ce mod? Într-adevăr prin Cuvântul lui Dumnezeu" (idem, b.18, cap.4). Nu mult după aceea, un învăţat doctor catolic, intrând într-o dispută cu el, exclamă: "Era mai bine să fi fost fără legile lui Dumnezeu, decât fără ale papei". La care Tyndale răspunse: "Sfidez pe papă şi toate legile lui; şi dacă Dumnezeu îmi va mai păstra viaţa, voi face ca un băiat care ţine plugul de coarne să cunoască mai mult din Scripturi decât tine" (Anderson, Annals of the English Bible, pag.19). Planul pe care îl concepuse, anume de a da poporului Scripturile Noului Testament în limba lui, era definitivat acum, aşa că s-a apucat imediat de lucru. Alungat şi persecutat în locurile natale, a plecat la Londra, unde şi-a continuat un timp lucrările netulburat. Dar violenţa papală l-a obligat să fugă din nou. Toată Anglia părea închisă pentru el, aşa că s-a hotărât să caute adăpost în Germania. Aici a început să tipărească Noul Testament în limba engleză. De două ori i-a fost oprită lucrarea; dar atunci când i se interzicea tipărirea într-un oraş, pleca în altul. În cele din urmă, se duse la Worms, unde cu câţiva ani mai înainte Luther apărase Evanghelia înaintea Dietei. În acel oraş vechi, se găseau mulţi prieteni ai Reformei şi Tyndale şi-a continuat acolo lucrarea, fără piedici. Trei mii de exemplare ale Noului Testament au fost în curând terminate şi chiar în acelaşi an a apărut o nouă ediţie. El şi-a continuat lucrările cu o neobosită perseverenţă şi seriozitate. Cu toate că autorităţile engleze păzeau porturile cu cea mai strictă vigilenţă, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns pe diverse căi tainice la Londra, de unde era răspândit în toată ţara. Papistaşii au încercat să înăbuşe adevărul, dar a fost zadarnic. Episcopul de Durham a cumpărat de la un librar, care era prieten cu Tyndale, întregul stoc de Biblii cu scopul de a le distruge, presupunând că aceasta va împiedica în mare măsură lucrarea. Dar, contrar celor scontate, cu banii obţinuţi în felul acesta s-a cumpărat material pentru o ediţie nouă şi îmbunătăţită, care altfel nu s-ar fi putut publica. Când Tyndale a fost arestat după aceea, i-a fost oferită libertatea cu condiţia să dezvăluie numele acelora care l-au ajutat să facă faţă cheltuielilor tipăririi Bibliilor. El a răspuns că episcopul de Durham făcuse mai mult decât oricare altul; căci plătind un preţ mare pentru cărţile predate, îl ajutase să meargă înainte cu curaj. Tyndale a fost trădat în mâinile vrăjmaşilor lui şi odată a suferit o întemniţare pentru mai multe luni. În cele din urmă a dat mărturie pentru credinţa lui prin moartea de martir; dar armele pe care el le-a pregătit au înzestrat pe alţi viteji să ducă lupta prin toate veacurile, chiar până în zilele noastre. Latimer susţinea de la amvon că Biblia ar trebui citită în limba poporului. "Autorul Sfintelor Scripturi, spunea el, este Însuşi Dumnezeu şi aceste Scripturi împărtăşesc puterea şi veşnicia Autorului lor; nu există rege, împărat, magistrat sau conducător. Care să nu fie obligat să asculte. de Cuvântul Său". "Să nu luăm nici o altă cale, ci să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne călăuzească; să nu mergem după. Strămoşii noştri şi nici să nu privim la ce au făcut ei, ci la ceea ce ar fi trebuit ei să facă" (Hugh Latimer, "First Sermon Preached Before King Edward VI"). Barnes şi Frith, prieteni credincioşi ai lui Tyndale, s-au ridicat apoi să apere adevărul. Au urmat cei doi Ridley şi Cranmer. Aceşti conducători ai Reformei engleze erau bărbaţi de cultură şi majoritatea dintre ei fuseseră apreciaţi pentru zelul sau credincioşia lor în cercurile romaniştilor. Împotrivirea lor faţă de papalitate a fost urmarea cunoaşterii rătăcirilor "sfântului scaun".

Un fermier cinstit şi drept, care ajunsese să se îndoiască de autoritatea divină a Scripturilor şi care dorea sincer să cunoască adevărul, a fost bărbatul ales în mod deosebit de Dumnezeu pentru a fi în avangarda vestirii celei de a doua veniri a lui Hristos. Asemenea multor reformatori, William Miller se luptase la începutul vieţii cu sărăcia şi învăţase în felul acesta marile lecţii ale energiei şi jertfirii de sine. Membrii familiei din care provenea se caracterizau printr-un spirit de independenţă şi iubitor de libertate, prin putere de rezistenţă şi patriotism fierbinte – trăsături care predominau şi în caracterul lui. Tatăl său fusese căpitan în armata Revoluţiei şi sacrificiilor făcute de el în luptele şi suferinţele din acea perioadă zbuciumată se datorează sărăcia din prima parte a vieţii lui Miller. Avea o constituţie fizică sănătoasă şi chiar în copilărie dăduse dovadă de o putere intelectuală mai mare decât cea obişnuită. Pe măsură ce creştea, aceasta devenea şi mai accentuată. Mintea lui era activă şi bine dezvoltată şi avea o sete mare după cunoştinţe. Cu toate că nu se bucurase de avantajele unei educaţii dintr-un colegiu, dragostea lui pentru studiu şi deprinderea unei cugetări cu grijă, precum şi a unui spirit critic, au făcut din el un bărbat cu o judecată sănătoasă şi cu vederi largi. El avea un caracter moral fără reproş şi o reputaţie de invidiat, fiind unanim respectat pentru integritatea, echilibrul şi dărnicia lui. Prin energie şi perseverenţă a dobândit de timpuriu competenţă, menţinându-şi în continuare obiceiul lui de a studia. A îndeplinit diferite slujbe civile şi militare de încredere, iar drumurile către bogăţie şi onoruri îi păreau larg deschise. Mama lui avea o evlavie curată şi încă din copilărie el a fost impresionat de problemele religioase. Dar tot atunci fusese dus în societatea deiştilor, a căror influenţă era foarte puternică datorită faptului că aceştia erau în majoritate cetăţeni buni, oameni cu trăsături umanitare şi caritabile. Trăind în mijlocul unor instituţii creştine, caracterele lor fuseseră modelate până la un anumit punct de mediul înconjurător. Calităţile deosebite care le-au câştigat respectul şi încrederea se datorau Bibliei; şi totuşi aceste înzestrări deveniseră atât de pervertite, încât exercitau influenţa lor împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Unindu-se cu aceşti bărbaţi, Miller a ajuns să nutrească sentimentele lor. Interpretările Scripturii din acea perioadă prezentau greutăţi care îi păreau de netrecut; totuşi, această credinţă nouă, care punea deoparte Biblia, nu-i oferea nimic mai bun în schimb, aşa că a rămas mai departe nemulţumit. Totuşi timp de 12 ani a continuat să susţină aceste vederi. Dar la vârsta de 34 de ani, Duhul Sfânt l-a impresionat, convingându-l că este păcătos. În toate căutările sale de până atunci, n-a putut găsi o asigurare a fericirii dincolo de mormânt. Viitorul îi părea întunecat şi sumbru. Referindu-se mai târziu la simţămintele lui din vremea aceea, spunea: "Gândul nimicirii mă îngheţa şi mă ducea la deznădejde, iar ziua socotelilor era pentru toţi o distrugere sigură. Cerurile erau ca arama deasupra capului, iar pământul de sub picioare era ca fierul. Veşnicia – ce era oare? Şi moartea – de ce mai exista? Cu cât gândeam mai mult, cu atât eram mai departe de explicaţie. Cu cât mă adânceam în cugetarea aceasta, cu atât mai contradictorii erau concluziile. Am încercat să nu mai gândesc, dar gândurile nu le puteam stăpâni. Eram cu adevărat nenorocit, dar nu înţelegeam cauza. Am murmurat şi m-am plâns, dar nu ştiam de ce. Îmi dădeam seama că eram rău, dar nu ştiam cum şi unde să găsesc binele. M-am jelit, dar fără nădejde". În această stare a continuat timp de câteva luni. "Deodată, spunea el, caracterul Mântuitorului a impresionat cu putere mintea mea. Se părea că există o fiinţă atât de bună şi de miloasă care să ispăşească nelegiuirile noastre şi prin aceasta să ne salveze de suferinţă şi de pedeapsa păcatului. Imediat am simţit cât de iubitoare poate fi această fiinţă şi mi-am închipuit că mă pot arunca în braţele Sale şi să mă încred în mila unuia ca El. Dar s-a ridicat întrebarea: Cum se poate dovedi că există o astfel de Fiinţă? Am descoperit că în afară de Biblie nu se găseşte nici o dovadă despre existenţa unui asemenea Mântuitor sau chiar a unei stări viitoare. Şi am înţeles că Biblia scotea în evidenţă tocmai pe Mântuitorul de care aveam eu nevoie; şi am fost uimit să descopăr cum o carte – după părerea mea de atunci – neinspirată dezvoltă nişte principii atât de perfect adaptate nevoilor unei lumi căzute. Am fost constrâns să admit că Scripturile trebuie să fie o descoperire de la Dumnezeu. Ele au devenit plăcerea mea; iar în Isus am găsit un prieten. Mântuitorul a devenit pentru mine primul dintre zeci de mii; iar Scripturile, care mai înainte pentru mine erau întunecate şi contradictorii, au devenit o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea. Mintea mi s-a liniştit şi mi s-a limpezit. Am constatat că Domnul Dumnezeu este o stâncă în oceanul vieţii. Biblia a devenit apoi studiul meu de căpetenie şi pot spune, în adevăr, că am cercetat-o cu o mare plăcere. Am descoperit că nici jumătate nu mi se spusese. M-am întrebat atunci de ce nu văzusem mai înainte frumuseţea şi măreţia ei şi m-am minunat cum de am putut-o lepăda. Am descoperit tot ce-mi putea dori inima şi un bun leac pentru toate bolile sufletului. Am pierdut gustul pentru orice altă lectură şi mi-am îndreptat inima să primesc înţelepciune de la Dumnezeu" (S. Bliss, Memoirs of W. Miller, p.65-67). Miller şi-a mărturisit pe faţă credinţa în religia pe care o dispreţuise. Dar prietenii lui necredincioşi n-au întârziat să aducă toate acele argumente pe care el însuşi le susţinuse împotriva autorităţii divine a Scripturilor. Atunci nu era pregătit să răspundă; dar a raţionat că dacă Biblia este o descoperire de la Dumnezeu, trebuie să fie consecventă cu ea însăşi; şi dacă a fost dată pentru îndrumarea omului, trebuie să fie adaptată la înţelegerea lui. S-a hotărât să studieze Scripturile pentru sine şi să se asigure dacă toate contrazicerile aparente se pot armoniza. Încercând să pună deoparte părerile preconcepute şi renunţând la comentarii, a comparat verset cu verset cu ajutorul trimiterilor şi ale concordanţei. Şi-a continuat studiul într-un mod ordonat şi metodic; începând cu Geneza şi citind verset cu verset, mergea mai departe doar pe măsura înţelegerii pasajelor clar descoperite, încât să-l libereze de toate nedumeririle. Când descoperea ceva neclar, obiceiul lui era să-l compare cu toate textele care aveau aceeaşi legătură cu problema în studiu. Oricărui cuvânt îi era îngăduit să-şi aibă propria lui greutate asupra subiectului din text şi dacă înţelegerea lui se armoniza cu pasajele colaterale, nu mai era nici o dificultate. În felul acesta, când ajungea la un pasaj greu de înţeles, găsea explicaţia în alte părţi ale Scripturilor. Pe măsură ce studia cu rugăciune stăruitoare pentru iluminare divină, ceea ce mai înainte i se păruse întunecat înţelegerii, acum era clarificat. A experimentat adevărul cuvintelor psalmistului: "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate" (Ps. 119,130).

Cuvânt înainte.           Când căsătoria uneşte două inimi şi vieţi în iubire şi când un nou cămin este format, o primă grijă a întemeietorilor săi este ca pruncii care vor umple de farmec acest cămin să fie crescuţi în mod corespunzător. Întrebarea lui Manoah din vechime: Ce să facem pentru copil?" este şi astăzi pusă cu nelinişte de părinţi în timp ce privesc faţa preţiosului şi neajutoratului dar încredinţat grijii lor. Însemnătatea instrucţiunilor cu privire la călăuzirea copilului este cel mai bine înţeleasă când observăm locul pe care-l ocupă în Cuvântul lui Dumnezeu precum şi referinţele dese şi detaliate la acest subiect în scrierile Ellenei G. White. În câteva din cărţile sale, dar mai ales în articole despre viaţa creştină practică ce apăreau săptămânal în diferite reviste ale denominaţiunii, ea a prezentat o bogăţie de sfaturi pentru părinţi. Pe lângă aceasta, a adresat diferitelor familii sute de mărturii personale în care ea a avut de-a face cu exact aceleaşi probleme pe care aceste familii le întâmpinau. În aceste articole şi mărturii personale ea a descris principiile ce trebuie să-i călăuzească pe părinţi şi metodele ce trebuie folosite aşa cum i-au fost arătate în viziune. În anii săi de mai târziu, sora White şi-a exprimat dorinţa de a scoate o carte pentru părinţii creştini, care să arate clar, datoriile mamei şi influenţa asupra copiilor ei". Această dorinţă este acum îndeplinită prin cartea Căminul creştin şi prin lucrarea de faţă. Numai folosirea cu înţelepciune şi cu rugăciune a importantelor sfaturi din acest volum poate descoperi influenţa îndepărtată şi extraordinară a educării corespunzătoare a copilului în felul în care Dumnezeu le-a încredinţat părinţilor responsabilitatea. Faptul că Ellen White a fost mama a patru băieţi i-a dat posibilitatea să prezinte învăţăturile ce i-au fost oferite într-o manieră compătimitoare şi plină de înţelegere. Experienţa ei în aplicarea practică a principiilor ce le-a prezentat înaintea altora a trezit încredere în inima cititorilor. În pregătirea acestei cărţi, au fost cercetate toate scrierile Ellenei G. White, atât cele publicate cât şi cele nepublicate. Sursele extraselor apar la încheierea fiecărui capitol*. Deoarece conţinutul acestui volum a fost adunat dintr-un număr de lucrări ce au fost scrise într-o perioadă de şaptezeci de ani, se întâlneşte uneori o întrerupere inevitabilă a unei idei sau a modului de adresare, când câteva paragrafe sunt aşezate împreună în contextul unei anumite teme. Compilatorii au fost limitaţi în lucrarea lor de a selecta şi aranja anumitele extrase şi a le da titluri. Îndrumarea copilului a fost pregătită sub direcţia Comitetului responsabil cu păstrarea publicaţiilor E. G. White cu birourile în Washington D. C. Lucrarea s-a efectuat în armonie cu instrucţiunile date de sora White ca cei ce o vor aduce la îndeplinire să asigure pentru tipar compilaţii din manuscrisele şi din scrierile sale publicate. Este mare nevoie de această carte. Interese veşnice sunt în joc. Sfaturile detaliate despre disciplină, formarea caracterului, educaţie fizică şi spirituală vor fi preţuite de orice părinte chibzuit. Fie ca acest volum, alături de Căminul creştin, Solii pentru tineret şi alte cărţi ale Ellenei G. White conţinând sfaturi pentru părinţi şi tineri, să slujească drept ghid taţilor şi mamelor în cea mai importantă lucrare a lor. Aceasta este dorinţa sinceră a editorilor şi a Comitetului responsabil de păstrarea publicaţiilor Ellenei G. White. (The Trustees of the Ellen G. White Publications)           CĂTRE CITITOR.           Este privilegiul părinţilor de a-şi lua copiii cu ei la porţile cetăţii lui Dumnezeu, spunând: Am încercat să-mi învăţ copiii să-L iubească pe Domnul, să facă voia Lui şi să-L onoreze." Unora ca aceştia porţile le sunt larg deschise, iar părinţii şi copiii vor intra. Dar nu toţi pot să intre. Unii sunt lăsaţi afară cu copiii lor ale căror caractere nu au fost transformate prin supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. O mână este ridicată şi sunt rostite cuvintele: Voi aţi neglijat datoriile căminului. Nu v-aţi îndeplinit lucrarea ce ar fi făcut sufletul corespunzător pentru un cămin în cer. Nu puteţi intra." Porţile le vor fi închise copiilor pentru că nu au învăţat să facă voia lui Dumnezeu, iar părinţilor pentru că şi-au neglijat responsabilităţile. (MS. 31, 1909) Lumina a strălucit din Cuvântul lui Dumnezeu şi din mărturiile Spiritului Său ca nimeni să nu greşească cu privire la datoria lui. Dumnezeu le cere părinţilor să-şi crească copiii ca să-L cunoască pe El şi să-l respecte cerinţele. Ei trebuie să-şi educe micuţii ca membri mai tineri ai familiei Domnului, ca să aibă caractere frumoase şi temperamente plăcute şi ca să poată fi corespunzători să strălucească în curţile cereşti. Neglijându-şi datoria şi îngăduindu-le copiilor să trăiască în rău, părinţii le-au închis porţile cetăţii lui Dumnezeu. Aceste lucruri trebuie prezentate cu insistenţă părinţilor. Ei trebuie să se ridice şi să se apuce de lucrarea lor ce a fost neglijată mult timp. (5 T. p. 325, 326) ELLEN G. WHITE.

Textul din Scriptură, care mai presus de toate celelalte a fost temelia şi pivotul central al credinţei advente, a fost acesta: "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit". (Dan. 8,14). Acestea fuseseră cuvintele cunoscute de toţi credincioşii apropiatei reveniri a Domnului. Pe buzele a mii de oameni era repetată această profeţie ca un cuvânt de ordine al credinţei lor. Toţi simţeau că de evenimentele prezise aici depindeau cele mai strălucite aşteptări şi cele mai scumpe nădejdi. Aceste zile profetice fuseseră arătate ca încheindu-se în toamna anului 1844. La fel cu restul lumii creştine, adventiştii susţineau atunci că pământul sau o parte din el era sanctuarul. Astfel, ei înţelegeau că curăţirea sanctuarului însemna curăţirea pământului prin focul zilei de pe urmă şi că aceasta urma să aibă loc la a doua venire. De aici s-a tras concluzia că Hristos urma să vină pe pământ în anul 1844. Dar timpul stabilit trecuse şi Domnul nu Se arătase. Credincioşii ştiau că Cuvântul lui Dumnezeu nu greşeşte. Atunci interpretarea lor trebuie că era greşită; dar unde era greşeala? Mulţi au tăiat nodul dificultăţilor, negând că cele 2300 de zile se încheiau în anul 1844. Şi nu puteau aduce nici o dovadă în susţinerea lor decât faptul că Hristos n-a venit la data când L-au aşteptat. Ei susţineau că dacă zilele profetice s-ar fi sfârşit în anul 1844, Hristos ar fi trebuit să curăţească sanctuarul, curăţind pământul prin foc; şi că, dacă n-a venit, însemnează că profeţia nu s-a încheiat atunci. Primirea acestei păreri însemna renunţarea la calculul anterior al perioadelor profetice. Dar se constatase temeinic că cele 2300 de zile începuseră atunci când a intrat în vigoare decretul lui Artaxerxe, cu privire la refacerea şi clădirea Ierusalimului în toamna anului 457 în. Hr. Luând această dată ca punct de plecare, se vedea o armonie desăvârşită în aplicarea tuturor evenimentelor prezise în explicarea acelei perioade din Daniel 9,25-27. Şaşezeci şi nouă de săptămâni, adică primii 483 de ani din cei 2300 urmau să ajungă până la Mesia, Cel Uns; iar botezul lui Hristos şi ungerea cu Duhul Sfânt, în anul 27 d. Hr., împlinea exact specificarea făcută. La mijlocul săptămânii a 70-a, Mesia urma să fie omorât. La trei ani şi jumătate de la botezul Său, Hristos a fost răstignit, adică în primăvara anului 31 d. Hr. Astfel, cele şaptezeci de săptămâni sau 490 de ani erau rezervate pentru Iudei. La încheierea acestei perioade, naţiunea a sigilat lepădarea lui Hristos prin persecutarea ucenicilor Săi, iar apostolii s-au îndreptat către Neamuri la anul 34 d. Hr. Primii 490 de ani din cei 2300 fiind încheiaţi atunci, mai rămâneau 1810 ani. Şi începând cu anul 34 d. Hr., cei 1810 ani se terminau şi ei în 1844. "Apoi, a spus îngerul, Sfântul Locaş va fi curăţit". În modul acesta, toate prevederile anterioare ale profeţiei se împliniseră indiscutabil la timpul stabilit. În acest calcul, totul era lămurit şi armonios, în afară de faptul că nu s-a văzut nici un eveniment petrecându-se în anul 1844 care să corespundă curăţirii sanctuarului. Dar a tăgădui că zilele s-au sfârşit la data aceea însemna să se arunce confuzie asupra întregii probleme şi să se renunţe la poziţiile care fuseseră stabilite prin împlinirea fără greş a profeţiei. Însă Dumnezeu condusese pe poporul Său în marea mişcare adventă, puterea şi slava Sa însoţiseră lucrarea şi El nu putea îngădui ca ea să se încheie în întuneric şi în dezamăgire sau să fie socotită o agitaţie rătăcită şi fanatică. El nu avea să lase Cuvântul Său acoperit de îndoială şi nesiguranţă. Cu toate că mulţi renunţaseră la calculul de mai înainte al perioadelor profetice şi negau concepţia corectă a mişcării întemeiată pe ea, alţii nu erau dispuşi să renunţe la punctele de credinţă şi la o experienţă care erau susţinute de Scripturi şi de mărturiile Duhului lui Dumnezeu. Aceştia erau convinşi că au adoptat principii sănătoase de interpretare în studiul lor cu privire la profeţii şi că era de datoria lor să ţină la aceste adevăruri deja descoperite, continuând acelaşi drum de cercetare biblică. Cu rugăciuni stăruitoare, ei au revizuit poziţia lor şi au studiat Scripturile ca să descopere greşeala făcută. Şi pentru că n-au văzut nici o greşeală în calculul lor cu privire la perioadele profetice, au fost conduşi să examineze mai atent subiectul sanctuarului. În cercetarea lor, au descoperit că nu există nici o dovadă în Scripturi care să susţină concepţia populară că pământul este sanctuarul; dar au găsit în Biblie o explicaţie a subiectului sanctuarului, despre natura lui, despre locul aşezării sale şi serviciile din el. Mărturia scriitorilor sfinţi era atât de clară şi completă, încât clarificarea problemei era mai presus de orice îndoială. Apostolul Pavel în Epistola către Evrei spune: "Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare. În adevăr, s-a făcut un cort. În partea dinainte, numită "Locul Sfânt", era sfeşnicul, masa şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului; după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema "Locul prea Sfânt". El avea un altar de aur pentru tămâie şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise şi tablele legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor". (Evrei 9:l-5).