Ellen G. White

Prefaţă.           Prima colecţie de articole scrise de Ellen G. White, având ca subiect educaţia creştină, a fost publicată în 1886. Broşura care conţinea aceste instrucţiuni s-a numit "Selecţiuni din Mărturii cu privire la subiectul educaţiei". Retipărirea acestei broşuri cu adăugiri a fost realizată în 1893, sub titlul "Educaţia creştină". Mai târziu, a apărut un supliment la "Educaţia creştină", care conţinea materiale în plus. În 1897 au fost publicate "Mărturiile speciale cu privire la educaţi". Această lucrare de dimensiuni mici conţinea articole de o valoare inestimabilă pentru profesorii noştri. Instrucţiunile date în această carte nu au apărut niciodată înainte şi au cuprins majoritatea scrierilor autoarei cu privire la educaţie din perioada 1893-l896. În anul 1900, a fost emis dreptul de autor pentru "Mărturii"vol.6. Lucrarea cuprindea o mare parte a celor scrise cu referire la educaţie şi accentua nevoia unei reforme în educaţie. Cartea Educaţie a apărut în 1903 şi trata problemele şi principiile de bază ale lucrării din şcoli, iar în 1913 a apărut pentru prima dată lucrarea "Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi", care se ocupă de multe probleme de detaliu care sunt frecvent întâlnite în practica educaţională. Articolele din volumul de faţă au fost extrase din surse variate. Ele au fost selectate din "Educaţia creştină", "Mărturii speciale cu privire la educaţie", "Cumpătarea creştină şi igiena biblică", "Review and Herald", "Semnele timpului", "Instructorul de tineret" şi "Ecoul biblic". Cu excepţia unui singur articol, "Educaţia corespunzătoare", nu s-au mai făcut selecţiuni din nici o altă lucrare din scrierile deja tipărite ale autoarei. Cele două articole în manuscrise, "Suspendarea elevilor" şi "Disciplina corectă în şcoală", au fost introduse cu permisiunea Consiliului de administraţie al patrimoniului E. G. White şi la îndemnul fraţilor de la Conferinţa Generală. Aceste două manuscrise au fost scrise cu mai mult de douăzeci şi cinci de ani înainte şi la data aceea erau la dispoziţia directorilor de şcoli. Aceste două articole trebuie citite împreună. Toate articolele sunt tipărite fără prescurtări şi sunt aranjate în ordine cronologică. Avantajul de a citi articolele în întregime, aranjate în ordinea în care au fost scrise, este deosebit datorită valorii conferite de aşezarea în cadrul istoric. Lista suplimentară de articole de la sfârşitul diferitelor capitole şi cuprinsul vor constitui o listă rezonabil de completă a autoarei cu privire la subiectul educaţiei creştine. Această carte este elaborată cu speranţa de a fi de o inestimabilă valoare pentru sutele de profesori care nu au avut privilegiul să citească aceste instrucţiuni. Fie, de asemenea, ca ea să trezească un mare interes şi să îndrume spre studii pe aceia care poate au citit-o înainte şi fie ca noi să fim profund mişcaţi pentru a urma cu mai multă credincioşie în practica de zi cu zi principiile enunţate atât de clar în această lucrare.           "Departamentul Educaţie al Conferinţei Generale "           Educaţia corespunzătoare.           Cea mai plăcută responsabilitate pe care şi-o pot asuma oamenii este aceea de a se ocupa de minţile tinere. Trebuie să se aibă cea mai mare grijă în educaţia tinerilor, variind în aşa fel metodele de instruire, încât să fie puse la lucru cele mai înalte şi nobile puteri ale minţii. Părinţii şi profesorii din şcoli dau greş desigur în educarea corespunzătoare a copiilor, dacă nu au învăţat ei mai întâi lecţia stăpânirii de sine, a răbdării, îngăduinţei, blândeţii şi iubirii. Ce chemare înaltă pentru părinţi, tutori şi profesori! Sunt foarte puţini cei care realizează nevoile cele mai importante ale minţii şi în ce fel să direcţioneze dezvoltarea intelectului, gândurile şi sentimentele în formare ale tinerilor.           Există un timp pentru instruirea copilului şi un timp pentru educarea tânărului; şi este esenţial ca, în şcoală, ambele să fie combinate într-o mare măsură. Copiii pot fi învăţaţi să slujească ori păcatului, ori neprihănirii. Educaţia din primii ani ai copiilor le modelează caracterul atât în privinţa celor vremelnice, cât şi în privinţa celor religioase. Solomon spune: "Învaţă pe copil calea pe care trebuie să o urmeze şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea" (Prov. 22,6). Acest limbaj este pozitiv. Instruirea pe care o cere în mod imperios Solomon este de a direcţiona, de a educa şi de a dezvolta. Pentru ca părinţii şi profesorii să poată face această lucrare, ei înşişi trebuie să înţeleagă calea pe care trebuie să meargă copilul. Aceasta înseamnă mai mult decât o cunoaştere din cărţi, înseamnă tot ceea ce este bun, virtuos, neprihănit şi sfânt, înseamnă cumpătare, evlavie, bunătate frăţească şi dragoste faţă de Dumnezeu şi unul faţă de altul. Pentru a atinge acest obiectiv, trebuie acordată atenţie educaţiei fi-zice, mintale, morale şi religioase a copiilor.           Educaţia copiilor, în cămin şi la şcoală, nu trebuie să semene cu dresarea animalelor necuvântătoare, deoarece copiii au o voinţă inteligentă, care trebuie călăuzită spre a controla toate puterile. Animalele necuvântătoare au nevoie să fie dresate, pentru că ele nu au raţiune şi intelect. Însă mintea omului trebuie să fie învăţată stăpânirea de sine. Ea trebuie să fie educată să conducă fiinţa omenească, în timp ce animalele sunt ţinute în frâu de către un stăpân şi sunt învăţate să se supună acestuia. Stăpânul constituie mintea, judecata şi voinţa pentru animalul său. Un copil poate fi educat, ca şi un animal, astfel încât să nu aibă voinţa sa proprie. Chiar individualitatea lui se poate confunda cu cea a celui care supraveghează creşterea lui; voinţa lui, cu toate intenţiile şi scopurile sale, este supusă voinţei învăţătorului.

Prefaţă.           Cap. 1 – Adevăratul medic misionar.           Cap. 2 – Lucrarea medicului.           Cap. 3 – Misionarii medicali şi lucrarea lor.           Cap. 4 – Grija pentru cei bolnavi.           Cap. 5 – Principiile sănătăţii.           Cap. 6 – Căminul.           Cap. 7 – Cunoaşterea fundamentală.           Cap. 8 – Nevoia lucrătorului.             "Pentru ca să poată fi cunoscută calea Ta pe pământ şi vindecările Tale mântuitoare între toate neamurile."           Această carte este dedicată MEDICILOR ŞI INFIRMIERELOR din toate ţările, care, ca împreună lucrători cu Primul Medic, marele Doctor Misionar, se ostenesc cu curaj şi dăruire pentru a-i vindeca pe cei bolnavi, pentru a-i mângâia pe cei năpăstuiţi şi a-i învăţa calea vieţii.                 Prefaţă.           Această lume mare este bolnavă şi, oriunde locuiesc copiii oamenilor, păcatul şi suferinţa abundă.           În ciuda progresului ştiinţei medicale şi chirurgicale; în ciuda armatei celei mari de infirmiere calificate, care, asemenea unei oştiri albe înarmate, se aruncă în lupta împotriva bolii şi a morţii, în toate ţările civilizate, suferinţa şi boala cresc cu repeziciune. "Marele flagel* alb" îi ucide milioanele, iar zeci de tulburări minore sunt bine cunoscute ca fiind puşcaşii, geniştii şi puitorii săi de mine.           Toate bolile şi durerile, toată suferinţa şi întristarea sunt rezultatele încălcării Legii. Ne-am amestecat în bunul mers al minunatei maşinării umane, iar delicatul său mecanism a fost făcut să funcţioneze împotriva legii vieţii şi rezistenţei sale; urmările au fost boala şi moartea.           Care este remediul? Mai înainte de toate, cunoştinţa. De ce suntem pe pământ? Cu ce scop ne-a pus aici Tatăl nostru ceresc? Care sunt legile fiinţei noastre, atât cele spirituale, cât şi cele fizice? Sunt ele binefăcătoare în ceea ce urmăresc sau au fost concepute spre nefericirea copiilor Săi?           O dată ce am călcat Legea, cum ne putem reveni în urma încălcării şi efectelor acestei încălcări?           În această carte modestă, iubite cititor, autoarea, o femeie cu o mare experienţă în problemele practice ale vieţii, a adus la îndemâna fiecărui tată, fiecărei mame conştiente, fiecărui bărbat şi fiecărei femei, cunoscător sau profan, o cantitate vastă de informaţii referitoare la viaţă şi la legile ei, la sănătate şi cerinţele acesteia, la boală şi remediile ei. Cartea este scrisă într-un limbaj clar, simplu, minunat, fiind instructivă pentru cel care învaţă, dătătoare de speranţă pentru cel deznădăjduit, înviorătoare pentru cel bolnav şi odihnitoare pentru cel obosit.           Ea prezintă o cale mai bună, care, deşi se află în umbra unei lumi bolnave, este luminată de stropii de soare ai iubirii lui Dumnezeu şi de nădejdea vindecării veşnice. Ne descoperă o viaţă mai simplă, mai plăcută, mai plină de bucurie şi voioşie, cu mai mult timp pentru acea slujire utilă care aduce "mai multă binecuvântare dând decât primind".           Este o carte cu adresă, dată de autoare pentru binecuvântata slujire a omenirii bolnave şi suferinde, o carte care nu aduce nici un profit editorilor, în afară de acela al "bucuriei Domnului" şi al sufletelor binecuvântate şi mângâiate în Dumnezeu.           În acest scop este dată lumii, ca ajutor pentru semenii noştri conlucrători în marele câmp misionar mondial, oriunde se află oameni în suferinţă şi ca mângâiere şi binecuvântare pentru cei dezolaţi.           Ca atare, am putea nădăjdui altceva decât ca ea să aibă succes?           Editorii.           Cap. 1 – Adevăratul medic misionar "Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea." (Isaia 61,1)           Exemplul nostru.           Eu sunt în mijlocul vostru ca Cel ce slujeşte." Luca 22,27           Domnul nostru Isus Hristos a venit în această lume spre a sluji neobosit trebuinţelor omului. "El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre" pentru a putea sluji fiecărei nevoi a omenirii (Matei 8,17). El a venit să îndepărteze povara bolii, a nefericirii şi a păcatului. Era misiunea Sa aceea de a-i reface în mod complet pe oameni; El a venit pentru a le da sănătate, pace şi desăvârşire a caracterului.           Împrejurările şi nevoile celor care I-au implorat sprijinul au fost variate şi niciunul dintre aceia care au venit la El nu a plecat fără să fie ajutat. De la El se revărsa un şuvoi de putere vindecătoare şi oamenii erau întregiţi trupeşte, mintal şi spiritual.      Lucrarea Mântuitorului nu era niciodată condiţionată de timp sau loc. Compasiunea Sa nu cunoştea limite. Lucrarea Sa de vindecare şi predicare era de o atât de mare anvergură, încât nu exista în Palestina nici o clădire suficient de încăpătoare ca să primească mulţimile care se înghesuiau spre El. Spitalul Său era fie pe coastele înverzite ale dealurilor Galileii, fie pe drumurile bătute de drumeţi, fie pe malul mării, fie în sinagogi şi în oricare alt loc în care I se puteau aduce bolnavii. În fiecare oraş, în fiecare orăşel, în fiecare sat prin care trecea, El Îşi punea mâinile asupra celor bolnavi şi îi vindeca. Oriunde erau inimi dornice să primească solia Sa, El îi mângâia, asigurându-i de iubirea Tatălui lor ceresc. El slujea în tot timpul zilei celor care veneau la El; seara, atenţia Îi era îndreptată către cei care ziua trebuia să trudească pentru o plată de mizerie, necesară susţinerii familiilor lor. Isus purta povara grozavă a răspunderii pentru mântuirea oamenilor. El ştia că totul avea să fie pierdut dacă nu avea loc o schimbare hotărâtă în principiile şi idealurile neamului omenesc.

„Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăşmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată” (Luca 19,42-44). De pe creasta Muntelui Măslinilor, Isus privea Ierusalimul. Plăcută şi paşnică era scena care se desfăşura în faţa Sa. Era sărbătoarea Paştelui şi, din toate ţările, copiii lui Iacov se adunaseră acolo pentru a participa la marea sărbătoare naţională. În mijlocul grădinilor şi viilor, cu pajişti înverzite presărate cu corturile pelerinilor, se înălţau colinele în terase, palatele impresionante şi fortăreţele masive ale capitalei lui Israel. Fiica Sionului părea să spună în mândria ei: „Stau ca împărăteasă şi nu văd nici o nenorocire”. Era atât de fermecătoare şi se socotea sigură de favoarea cerului, ca şi atunci când, cu veacuri în urmă, regele cântăreţ psalmodia: „Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ, este Muntele Sionului. Cetatea marelui Împărat” (Ps. 48,2). Se puteau vedea clădirile măreţe ale Templului. Razele apusului de soare luminau albul ca de zăpadă al zidurilor lui de marmură şi se reflectau pe poarta de aur, pe turn şi pe ornamentele acoperişului. „În frumuseţea desăvârşită” ea stătea ca mândrie a naţiunii iudaice. Care copil al lui Israel putea privi scena aceasta fără un simţământ de bucurie şi admiraţie? Dar mintea lui Isus era ocupată de gânduri cu totul deosebite. „Când s-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea” (Luca 19,41). În mijlocul bucuriei generale a alaiului triumfal, în timp ce ramurile de palmier unduiau, în timp ce osanalele vesele trezeau ecourile colinelor şi mii de glasuri Îl declarau împărat, Mântuitorul lumii a fost copleşit de o durere neaşteptată şi tainică. El, Fiul lui Dumnezeu, Cel făgăduit lui Israel, a cărui putere învinsese moartea şi chemase din mormânt pe prizonierii ei, era în lacrimi, nu din cauza unei dureri obişnuite, ci datorită unei dureri adânci, nestăvilite. Lacrimile Sale nu erau pentru Sine, deşi cunoştea bine calea pe care picioarele Sale urmau să urce. Înaintea Sa era Ghetsemani, scena apropiatei Sale agonii. Vedea şi Poarta oilor, prin care timp de veacuri fuseseră conduse animalele pentru jertfă şi care urma să se deschidă pentru El când avea „să fie adus ca un miel la junghiere” (Is. 53,7). Nu prea departe era Calvarul, locul răstignirii. Pe drumul pe care Hristos avea să calce în curând, urma să cadă groaza unui întuneric des, când El trebuia să facă din fiinţa Sa o jertfă pentru păcat. Cu toate acestea nu contemplarea acestor scene arunca umbră asupra Lui în acest ceas de bucurie. Nu o presimţire a groazei Sale supraomeneşti întuneca acest spirit neegoist. El plângea pentru miile de condamnaţi din Ierusalim, datorită orbirii şi nepocăinţei acelora pe care venise să-i binecuvânteze şi să-i mântuiască. Istoria de peste o mie de ani de favoare deosebită şi pază plină de grijă a lui Dumnezeu, manifestată faţă de poporul ales, era deschisă în faţa ochilor lui Isus. Acolo era muntele Moria, unde fiul făgăduinţei, o victimă ce nu se împotrivise, fusese adus la altar, ca simbol al jertfirii Fiului lui Dumnezeu. Acolo, legământul binecuvântării, slăvită făgăduinţă mesianică, fusese confirmat tatălui celor credincioşi (Gen. 22,9.16-l8). Acolo, flăcările jertfei care s-au înălţat către cer din aria lui Oman îndepărtaseră sabia îngerului pierzător (1 Cron. 21) – simbol potrivit al jertfei Mântuitorului şi al mijlocirii Sale pentru cei vinovaţi. Ierusalimul fusese onorat de Dumnezeu mai presus de tot pământul. Domnul alesese Sionul, El „îl dorise ca locuinţă a Sa” (Ps.132,13). Acolo, timp de veacuri, sfinţii prooroci îşi rostiseră soliile de avertizare. Acolo, preoţii îşi legănaseră cădelniţele, iar norul de tămâie împreună cu rugăciunile închinătorilor se înălţaseră înaintea lui Dumnezeu. Zilnic, acolo fusese oferit sângele mieilor înjunghiaţi, arătând în viitor către Mielul lui Dumnezeu. Acolo, Iehova Îşi descoperise prezenţa în norul de slavă deasupra tronului milei. Acolo se găsea începutul acelei scări tainice care unea pământul cu cerul (Gen. 28,12; Ioan 1,51) – acea scară pe care îngerii lui Dumnezeu coborau şi urcau şi care deschidea lumii drumul către Sfânta Sfintelor. Dacă Israel, ca popor, ar fi păstrat supunerea lui faţă de Cer, Ierusalimul ar fi rămas pentru totdeauna ca ales al Domnului (Ier. 17,2l-25). Dar istoria acestui popor favorizat era un raport de nelegiuire şi răzvrătire. Ei se împotriviseră harului ceresc, abuzaseră de privilegiile lor şi dispreţuiseră ocaziile. Deşi Israel „îşi bătuse joc de solii lui Dumnezeu, dispreţuise cuvintele Sale şi tratase cu cruzime pe proorocii Săi” (2 Cron. 36,16), El totuşi se manifestase faţă de el ca „Domnul Dumnezeu milos şi îndurător, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi credincioşie” (Exod 34,6). În ciuda repetatelor lepădări, mila Sa îşi continuase insistenţele. Cu o iubire mai mare decât aceea a unui tată milos faţă de fiul grijii sale, „Dumnezeu dăduse din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său” (2 Cron. 36,15). Când mustrarea, implorarea şi certarea n-au mai avut efect, El le-a trimis cel mai bun dar al Cerului; mai mult chiar, El a revărsat tot cerul în acest singur dar. Însuşi Fiul lui Dumnezeu a fost trimis să mijlocească pentru cetatea nepocăită. Hristos a fost Acela care adusese pe Israel ca pe o viţă aleasă din Egipt (Ps. 80,8). Propria Sa mână îi îndepărtase pe păgâni dinaintea lui. El o sădise „pe un deal foarte roditor”. Grija Sa ocrotitoare îl înconjurase. Slujitorii Săi fuseseră trimişi să îl hrănească. „Ce aş mai fi putut face viei Mele, exclamă El şi n-am făcut?” (Is. 5,l-4). Deşi atunci când aştepta să facă struguri buni rodise struguri sălbatici, El a venit personal la via Sa cu o nădejde arzătoare, că va fi posibil să o salveze de distrugere. El şi-a săpat via, a curăţit-o şi a îngrijit-o. A fost neobosit în străduinţele Sale de a salva via pe care El Însuşi o sădise. Timp de trei ani, Domnul luminii şi al slavei mersese încoace şi încolo prin mijlocul poporului Său. El „mergea din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul”, legând inimile zdrobite, aducând liberare celor ce erau robiţi, redând vederea orbilor, făcând pe ologi să meargă şi pe cei surzi să audă, curăţind pe leproşi, înviind pe morţi şi predicând Evanghelia celor săraci (Fapte 10,38; Luca 4,18; Matei 11,5). Chemarea plină de har a fost adresată tuturor: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28).

„Ferice de tine, ţară ai cărei voievozi mănâncă la vremea potrivită, ca să-şi întărească puterile, nu ca să se dedea la beţie!”           (Ecles. 10, 17)           CUPRINS:           Ce trebuie să ştim despre această carte.           I. Motive pentru reformă.           II. Alimentaţia şi spiritualitatea.           Legătura dintre alimentaţie şi moravuri.           III. Reforma sănătăţii şi solia celui de-al treilea înger.           IV. O alimentaţie corespunzătoare.           I. Alimentaţia prescrisă la început.           II. Alimentaţia simplă.           III. O dietă adecvată.           IV. Alimentaţia din diferite ţări.           V. Fiziologia digestiei.           VI. A mânca nepotrivit, o cauză a bolii.           VII. A mânca în exces.           VIII. Stăpânirea apetitului.           IX. Regularitatea în alimentaţie.           I. Numărul meselor.           II. A mânca între mese.           X. Postul.           XI. Extreme în dietă.           XII. Alimentaţia în timpul sarcinii.           XIII. Alimentaţia în copilărie.           XIV. Arta culinară sănătoasă.           XV. Alimentele sănătoase şi restaurantele dietetice.           XVI. Dieta la sanatorii.           XVII. Dieta, un remediu raţional.           XVIII. Fructele, cerealele şi legumele.           I. Fructele.           II. Cerealele.           III. Pâinea.           IV. Legumele.           XIX. Deserturile.           I. Zahărul.           II. Laptele şi zahărul.           III. Plăcinte, prăjituri, patiserie, budinci.           XX. Condimente etc.           I. Mirodenii şi condimente.           II. Bicarbonatul de sodiu şi praful de copt.           III. Sarea.           IV. Murăturile şi oţetul.           XXI. Grăsimile.           I. Untul.           II. Untura şi grăsimea.           III. Laptele şi smântâna.           IV. Măslinele şi uleiul de măsline.           XXII. Proteinele.           I. Nucile şi preparatele cu nuci.           II. Ouăle.           III. Brânza.           XXIII. Carnea ca aliment           (continuare la secţiunea XXII)           Reforma alimentară progresivă în instituţiile adventiste de ziua a şaptea.           XXIV. Băuturile.           I. Apa ca băutură.           II. Ceaiul şi cafeaua.           III. Înlocuitori din cereale pentru ceai şi cafea.           IV. Cidrul.           V. Sucul de fructe.           XXV. A învăţa pe alţii principiile sănătăţii.           I. A instrui prin prezentarea de subiecte sanitare.           II. Cum să fie prezentate principiile reformei sănătăţii.           III. Cursuri de artă culinară.           Apendice.           I. Experienţa personală a Ellenei G. White ca reformatoare în domeniul sănătăţii.           II. O declaraţie a lui James White despre învăţăturile reformei sănătăţii.           Index general.                 CE TREBUIE SĂ ŞTIM DESPRE ACEASTĂ CARTE.           Cum a apărut această carte.           Cu zeci de ani înainte ca mulţi fiziologi să fie preocupaţi de strânsa legătură dintre dietă şi sănătate, în scrierile sale, Ellen G. White a indicat în mod clar legătura dintre alimentele pe care le consumăm şi bunăstarea noastră fizică şi spirituală. În discursurile şi scrierile sale de la 1863 încoace, ea a discutat frecvent despre importanţa dietei şi alimentaţiei adecvate. Sfaturile ei, aşa cum au fost păstrate în broşuri şi cărţi, în publicaţiile denominaţiunii şi în mărturiile personale, au exercitat o puternică influenţă asupra obiceiurilor alimentare ale adventiştilor de ziua a şaptea şi şi-au lăsat amprenta în mod indirect asupra publicului larg.           Scrierile Ellenei G. White privind alimentele şi o dietă sănătoasă au fost culese în 1926 într-o lucrare aranjată pe subiecte, concepută să slujească în special ca manual pentru studenţii la dietetică de la Colegiul de Evanghelişti Medicali din Loma Linda. Volumul iniţial, intitulat Testimony Studies on Diet and Foods, a fost epuizat în scurt timp.           O ediţie nouă, adăugită, numită Counsels on Diet and Foods, a apărut în 1938. A fost numită „ediţia a doua” şi a fost pregătită de membrii Comitetului de Administraţie a Patrimoniului Ellen G. White. O a treia ediţie, tipărită într-un format mai mic, ca să se alinieze cerinţelor pentru seria de volume tipărite la Christian Home Library, a fost publicată în 1946. Ediţia de faţă este cea de-a patra şi nu conţine nici o schimbare în text sau paginaţie.           Aceasta este o compilaţie unică.           Punând laolaltă materialele ce compun Dietă şi hrană, s-a făcut un efort pentru a include gama întreagă de instrucţiuni despre acest subiect, luate din scrierile Ellenei G. White. Compilaţia care a rezultat este unică între cărţile Ellenei G. White, căci înfăţişează sfaturi grupate tematic sub un titlu general, fără a încerca să asigure o continuitate în lectură.           Fiecare secţiune grupează în aşa fel materialele din opera Ellenei G. White, încât, luate împreună, constituie o prezen-tare caracteristică a subiectului tratat. Nu a fost trecut cu vederea nimic din ceea ce ar aduce o contribuţie substan-ţială. Adesea, în sursele originale, multe etape de instruire sanitară sunt tratate împreună într-un paragraf. Pentru a reda în toate cazurile contextul, ar fi fost nevoie de o repetare apreciabilă. Prin folosirea trimiterilor, repetarea este redusă.           Deşi spaţiul limitat şi efortul de a evita repetiţia au făcut nerecomandabilă includerea fiecărei declaraţii legate de etapele cu caracter mai general ale subiectului dietei, s-a realizat o prezentare completă şi comprehensivă a învăţătu-rilor Ellenei G. White.           Primejdia de a lua o parte ca fiind întregul.           Faptul că acest volum este conceput oarecum asemenea unei enciclopedii, izolând prezentările principale şi grupându-le pe subiecte, face din el o lucrare utilă în acest domeniu. Însă aspectul enciclopedic face ca volumul să poată fi cu uşurinţă utilizat necorespunzător. Pentru a surprinde intenţia autoarei şi a înţelege impactul deplin al tuturor învăţăturilor sale, este imperativ ca această carte să fie studiată ca întreg.           Cititorul ar trebui să-şi amintească faptul că o declaraţie izolată a Ellenei White, luată într-o anumită fază a desfăşu-rării subiectului alimentaţiei, poate să nu exprime nici pe departe intenţia deplină şi înţelegerea ei privind nevoile alimentare ale corpului. De exemplu, într-o frază care apare la pagina 390 în această carte, şi care a fost luată din Mărturii volumul 2, pagina 352, ea spune: „Cerealele şi fructele pregătite fără grăsime şi într-o stare cât mai naturală posibil ar trebui să fie mâncarea de pe mesele tuturor celor care pretind că se pregătesc pentru a fi luaţi la cer”. În lumina altor declaraţii făcute de ea, este clar că nu a avut intenţia să susţină că persoanele care se pregătesc pentru schimbare ar trebui să-şi reducă dieta la „cereale şi fructe”. Concepută în 1869, în ansamblul sfaturilor împotriva folosirii cărnii, această declaraţie pare să considere „cerealele şi fructele” ca dietă fără carne. Declaraţia nu menţionează nucile, legumele şi produsele lactate, toate recunoscute de Ellen White ca fiind importante pentru un program nutriţional echilibrat.

Lupta cea mare dintre Hristos şi Satana, care a fost dusă aproape şase mii de ani, se va încheia în curând, astfel că cel rău îşi dublează eforturile pentru a nimici lucrarea lui Hristos în favoarea omului, ca să prindă suflete în cursele lui. Scopul pe care caută să-l îndeplinească este să-i ţină pe oameni în întuneric şi în nepocăinţă, până când mijlocirea Mântuitorului se încheie şi nu va mai fi jertfă pentru păcat. Când nu se depune nici un efort deosebit pentru a rezista puterii sale şi când nepăsarea predomină în biserică şi în lume, Satana nu este îngrijorat; căci nu este în primejdie să piardă pe aceia pe care-i duce robi la voia lui. Dar atunci când este atrasă atenţia la lucrurile veşnice, iar sufletele întreabă: "Ce să fac ca să fiu mântuit?", el este la lucru căutând să opună puterea lui împotriva puterii lui Hristos şi să contracareze influenţa Duhului Sfânt. Scripturile raportează că, într-o împrejurare când îngerii lui Dumnezeu au venit înaintea Domnului, a venit şi Satana în mijlocul lor (Iov 1,6), nu pentru ca să se închine înaintea Împăratului veşnic, ci ca să-şi continue planurile lui rele împotriva celor neprihăniţi. Cu acelaşi scop vine el şi în adunare, atunci când oamenii se adună pentru a se închina lui Dumnezeu. Cu toate că este ascuns vederii noastre, el lucrează cu toată puterea pentru a stăpâni minţile închinătorilor. Asemenea unui general iscusit, el îşi face planurile mai dinainte. Când vede pe solul lui Dumnezeu cercetând Scripturile, el ia notă de subiectul care va fi prezentat înaintea poporului. Apoi foloseşte toată viclenia şi dibăcia lui pentru a conduce împrejurările, astfel încât solia să nu ajungă la aceia pe care-i amăgeşte chiar în problema aceea. Acela care are cea mai mare nevoie de avertizare va fi solicitat într-o problemă care cere prezenţa lui sau prin alte mijloace va fi împiedicat să asculte cuvintele care ar fi fost pentru el ca o mireasmă de viaţă spre viaţă. Satana vede şi pe slujitorii lui Dumnezeu împovăraţi datorită întunericului spiritual care învăluie poporul. El aude rugăciunile lor stăruitoare pentru har şi putere divină, ca să rupă vraja indiferenţei, neglijenţei şi a indolenţei. Atunci, cu un zel nou îşi foloseşte priceperea. El îi ispiteşte pe oameni la îngăduirea apetitului sau la alte forme de îngăduinţă de sine şi în felul acesta le amorţeşte simţurile ca să nu mai audă lucrurile de care au o atât de mare nevoie să le înveţe. Satana ştie că toţi aceia pe care îi poate duce la neglijarea rugăciunii şi a cercetării Scripturilor vor fi învinşi de atacurile lui. De aceea născoceşte orice plan posibil pentru a preocupa mintea. Totdeauna a existat o categorie de oameni care mărturisesc că sunt evlavioşi, dar care, în loc să înainteze în cunoaşterea adevărului, îşi fac o religie din căutarea de greşeli în caracter sau în credinţă la aceia cu care nu se potrivesc. Aceştia sunt mâna dreaptă a lui Satana. Pârâtorii fraţilor nu sunt puţini şi sunt totdeauna activi atunci când Dumnezeu este la lucru, iar slujitorii Lui Îi aduc o închinare adevărată. Ei vor da un aspect fals cuvintelor şi faptelor acelora care iubesc şi ascultă de adevăr. Vor înfăţişa pe cei mai stăruitori, cei mai zeloşi şi mai lepădaţi de sine slujitori ai lui Hristos ca fiind amăgiţi sau amăgitori. Lucrarea lor este să reprezinte greşit motivele oricărei fapte nobile şi cinstite, să pună în circulaţie insinuările şi să trezească îndoiala în minţile celor fără experienţă. Pe orice cale posibilă, ei vor căuta să determine ca tot ce este drept şi curat să fie privit ca nebunie şi amăgire. Dar nimeni nu trebuie să fie amăgit cu privire la ei. Se poate vedea cu uşurinţă ai cui copii sunt, al cui exemplu îl urmează şi lucrarea cui o fac. "Îi veţi cunoaşte după roadele lor". (Mat. 7,16). Calea lor se aseamănă cu a Satanei, calomniatorul veninos, "pârâşul fraţilor noştri". (Apoc. 12,10). Amăgitorul cel mare are mulţi agenţi, gata să prezinte tot felul de rătăciri pentru a prinde sufletele în cursă – rătăciri pregătite pentru a se potrivi diferitelor gusturi şi capacităţi ale acelora pe care vrea să-i ducă la ruină. Planul lui este să aducă în biserică elemente nesincere, nerenăscute, care vor încuraja îndoiala şi necredinţa şi să împiedice pe toţi aceia care doresc să vadă lucrarea lui Dumnezeu înaintând ca să avanseze şi ei odată cu ea. Mulţi dintre aceia care nu au o credinţă adevărată în Dumnezeu şi în Cuvântul Său susţin unele principii ale adevărului şi sunt consideraţi creştini. În felul acesta li se dă posibilitatea să strecoare propriile lor rătăciri ca fiind învăţături ale Scripturii. Susţinerea că nu are nici o importanţă ce cred oamenii este una dintre amăgirile cele mai ascunse ale Satanei. El ştie că adevărul, primit în iubire, sfinţeşte sufletul primitorului, de aceea el caută fără încetare să-l înlocuiască cu teorii false, cu fabule sau cu o altă evanghelie. Încă de la început, slujitorii lui Dumnezeu au avut de luptat împotriva învăţătorilor rătăciţi, nu numai pentru că erau oameni plini de vicii, ci şi pentru că strecurau rătăciri fatale pentru suflet. Ilie, Ieremia, Pavel s-au împotrivit cu hotărâre şi fără teamă acelora care abăteau pe oameni de la Cuvântul lui Dumnezeu. Acele vederi liberale, care socotesc o credinţă religioasă corectă ca neimportantă, nu găsesc nici o acceptare la aceşti apărători sfinţi ai adevărului. Interpretarea superficială şi fantezistă a Scripturii, precum şi nenumăratele teorii contradictorii cu privire la credinţa religioasă, care se găsesc în lumea creştină, sunt lucrarea vrăjmaşului nostru cel mare care caută să încurce minţile, astfel ca ele să nu mai deosebească adevărul. Iar neînţelegerea şi despărţirea care există între bisericile creştinătăţii se datoresc în mare măsură obiceiului predominant de a denatura Scripturile pentru a susţine o teorie favorită. În loc să studieze Cuvântul lui Dumnezeu cu atenţie, cu inima umilită, pentru a obţine o cunoaştere a voinţei Sale, mulţi caută numai să descopere ceva ciudat sau original. Pentru a susţine învăţăturile rătăcite sau practicile necreştineşti, unii se opresc asupra unor pasaje ale Scripturii despărţite de context, citind pe jumătate dintr-un singur verset, pentru a dovedi punctul lor de vedere, atunci când restul versetului ar putea arăta că înţelesul este cu totul altul. Cu viclenia şarpelui, se ascund în spatele declaraţiilor fără legătură între ele, construite pentru a-şi urma dorinţele lor fireşti. În felul acesta mulţi pervertesc Cuvântul lui Dumnezeu. Alţii, care au o imaginaţie activă, se opresc asupra simbolurilor şi figurilor din Sfintele Scripturi, le interpretează pentru a se potrivi fanteziei lor, neţinând seama de mărturia Scripturii care este propriul ei interpret şi după aceea prezintă aceste capricii ca fiind învăţăturile Bibliei. Atunci când se studiază Scripturile fără un spirit de rugăciune, umil şi gata să primească învăţătură, pasajele cele mai simple şi mai lămurite, ca şi cele mai grele vor fi denaturate faţă de înţelesul lor adevărat. Conducătorii papali aleg părţi din Scriptură care slujesc cel mai bine scopurilor lor, le interpretează pentru a-i susţine şi după aceea le prezintă poporului, în timp ce le interzice privilegiul de a studia Biblia şi de a înţelege adevărurile ei sfinte. Întreaga Biblie trebuie dată oamenilor exact aşa cum se prezintă ea. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi învăţat din Biblie deloc, decât să fie interpretate greşit învăţăturile Scripturii. Biblia a fost dată cu scopul de a fi o călăuză pentru toţi aceia care doresc să cunoască voia Făcătorului lor. Dumnezeu a dat oamenilor cuvântul cel sigur al profeţiei; îngerii şi Însuşi Hristos au venit să facă cunoscut lui Daniel şi lui Ioan lucrurile care aveau să se întâmple în curând. Aceste probleme importante care privesc mântuirea noastră n-au fost lăsate învăluite de mister. Ele n-au fost descoperite în aşa fel încât să încurce şi să rătăcească pe cercetătorul sincer după adevăr. Domnul spunea prin profetul Habacuc: "Scrie proorocia şi sap-o pe table ca să se poată citi uşor". (Hab. 2,2). Cuvântul lui Dumnezeu este lămurit pentru toţi aceia care îl studiază cu o inimă plină de rugăciune. Orice suflet sincer va veni la lumina adevărului. "Lumina este semănată pentru cel neprihănit". (Ps. 97,11). Şi nici o biserică nu poate înainta în sfinţenie dacă membrii ei nu caută cu stăruinţă după adevăr ca după o comoară ascunsă. Pretinzând că au concepţii largi, oamenii sunt orbiţi faţă de planurile vrăjmaşului lor, în timp ce el lucrează tot timpul neabătut la împlinirea scopului lui. Dacă reuşeşte să înlocuiască Biblia cu speculaţiile omeneşti, Legea lui Dumnezeu este pusă deoparte, iar bisericile sunt sub robia păcatului, în timp ce pretind că sunt libere. Pentru mulţi, cercetările ştiinţifice au devenit un blestem. Dumnezeu a îngăduit ca un potop de lumină să se reverse peste lume prin descoperirile din ştiinţă şi din artă; dar chiar cele mai luminate minţi, dacă nu sunt călăuzite de Cuvântul lui Dumnezeu în cercetările lor, se rătăcesc în încercările de a cerceta legăturile dintre ştiinţă şi revelaţie. Cunoaşterea omenească, atât a lucrurilor materiale cât şi a celor spirituale, este parţială şi nedesăvârşită; de aceea mulţi nu sunt în stare să pună de acord vederile lor privitoare la ştiinţă cu declaraţiile Scripturii. Mulţi primesc teoriile şi speculaţiile ca fapte ştiinţifice şi socotesc că Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie probat prin învăţăturile "ştiinţei pe nedrept numite astfel". (1 Tim. 6,20). Creatorul şi lucrările Sale sunt dincolo de înţelegerea lor; şi pentru că nu le pot explica prin legile naturale, istoria biblică este socotită ca nefiind demnă de încredere. Aceia care se îndoiesc de autenticitatea rapoartelor din Vechiul şi Noul Testament, prea adesea fac un pas mai departe şi se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu şi atribuie naturii puterea infinită. Părăsindu-şi ancora, sunt lăsaţi să se lovească de stâncile necredinţei. În felul acesta mulţi se rătăcesc de la credinţă şi sunt amăgiţi de cel rău. Oamenii au încercat să fie mai înţelepţi decât Creatorul lor; filosofia omenească a încercat să cerceteze şi să explice taine care nu vor fi niciodată descoperite în veacurile veşnice. Dacă oamenii ar cerceta şi ar înţelege ceea ce Dumnezeu a făcut cunoscut despre Sine şi planurile Sale, ar câştiga o aşa viziune despre slava, maiestatea şi puterea lui Iehova, încât şi-ar da seama de propria lor nimicnicie şi ar fi mulţumiţi cu ceea ce le-a fost descoperit lor şi copiilor lor. Capodopera amăgirilor Satanei este să ţină minţile oamenilor în cercetarea şi emiterea de ipoteze despre lucrurile pe care Dumnezeu nu le-a descoperit şi pe care El nu intenţionează ca noi să le înţelegem. Din cauza aceasta şi-a pierdut Lucifer locul din ceruri. El a ajuns nemulţumit deoarece nu i-au fost încredinţate planurile ascunse ale lui Dumnezeu, iar el a dispreţuit ceea ce-i fusese descoperit cu privire la propria lui lucrare în poziţia importantă încredinţată lui. Trezind aceeaşi nemulţumire şi în ceilalţi îngeri de sub conducerea lui, i-a dus la cădere. Acum el caută să inspire minţile oamenilor cu acelaşi spirit şi să-i facă să dispreţuiască poruncile directe ale lui Dumnezeu. Aceia care nu vor să primească adevărurile lămurite şi tăioase ale Bibliei, caută necontenit povestiri plăcute care să le liniştească conştiinţa. Cu cât învăţăturile prezentate sunt mai puţin spirituale, cer mai puţină umilinţă şi lepădare de sine, cu atât mai mare este favoarea cu care sunt primite. Aceste persoane îşi înjosesc puterile intelectuale pentru a sluji dorinţelor lor fireşti. Prea înţelepţi fiind, după părerea lor, pentru a cerceta Scripturile cu inima umilită şi cu rugăciune stăruitoare pentru călăuzirea divină, ei nu au nici un scut împotriva amăgirii. Satana este gata să împlinească dorinţa inimii şi plasează amăgirile lui în locul adevărului. Aceasta a fost calea prin care papalitatea şi-a câştigat puterea asupra minţilor oamenilor; şi lepădând adevărul, deoarece el implică o cruce, protestanţii merg pe aceeaşi cale. Toţi aceia care neglijează Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a studia avantajele şi interesul ca să nu fie în contradicţie cu lumea, vor fi lăsaţi să primească rătăcirea cea mai condamnabilă ca adevăr religios. Toate formele de rătăcire ce se pot imagina vor fi primite de aceia care leapădă de bunăvoie adevărul. Cel care priveşte cu oroare o amăgire, va primi cu dragă inimă o alta. Apostolul Pavel, vorbind despre aceia care "n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi", declară: "Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi". (2 Tes. 2,10-l2). Cu o astfel de avertizare în faţă, este de datoria noastră să fim veghetori la învăţăturile pe care le primim. Printre mijloacele cele mai eficiente ale marelui amăgitor sunt învăţăturile rătăcite şi minunile mincinoase ale spiritismului. Sub aparenţa unui înger de lumină, el îşi întinde plasele acolo unde se bănuieşte mai puţin. Dacă oamenii ar studia Cartea lui Dumnezeu cu rugăciune stăruitoare pentru a o înţelege, n-ar fi lăsaţi în întuneric să primească învăţături rătăcite. Dar pentru că ei leapădă adevărul, cad pradă amăgirii. O altă rătăcire primejdioasă este învăţătura care neagă dumnezeirea lui Hristos, pretinzând că El n-a existat înainte de venirea Lui în lume. Această teorie este primită favorabil de o mare categorie de credincioşi care pretind a crede Biblia; ea contrazice în mod direct declaraţiile lămurite ale Mântuitorului nostru privitoare la legătura Sa cu Tatăl, la caracterul Său divin şi la preexistenţa Sa. Această doctrină nu poate fi susţinută fără o deformare cu totul nejustificată a Scripturilor. Ea nu numai că înjoseşte concepţiile omului referitoare la lucrarea de mântuire, dar şi subminează credinţa în Biblie ca o descoperire de la Dumnezeu. În timp ce aceasta o face mai primejdioasă, ea devine şi mai greu de combătut. Dacă oamenii leapădă mărturia Scripturilor inspirate cu privire la dumnezeirea lui Hristos, este zadarnic să discutăm această problemă cu ei, că nici un argument, oricât de categoric, nu-i va convinge. "Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte". (1 Cor. 2,14). Nimeni dintre aceia care susţin această rătăcire nu poate avea o concepţie adevărată despre caracterul şi misiunea lui Hristos sau cu privire la planul cel mare al lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Încă o rătăcire subtilă şi primejdioasă este credinţa care se răspândeşte cu repeziciune, că Satana nu există ca fiinţă personală şi că numele lui este folosit în Scripturi numai pentru a prezenta gândurile şi dorinţele rele ale omului. Învăţătura care răsună atât de larg la amvoanele de astăzi, cum că a doua venire a lui Hristos înseamnă venirea Sa la fiecare în parte la moarte, este un plan de a devia minţile oamenilor de la venirea Sa personală pe norii cerului. Timp de ani de zile Satana a spus: "Iată-L în odăiţe ascunse" (Mat. 24,23-26); şi multe suflete au fost pierdute prin primirea acestei amăgiri. Înţelepciunea omenească mai învaţă că rugăciunea nu este esenţială. Oamenii de ştiinţă pretind că nu poate exista un răspuns real la rugăciune; că aceasta ar fi o încălcare a legilor naturii, o minune şi că minuni nu există. Universul, spun ei, este guvernat de legi fixe şi chiar Dumnezeu nu poate face nimic împotriva acestor legi. În felul acesta ei reprezintă pe Dumnezeu ca fiind legat de propriilor Sale legi – ca şi când acţiunea unei legi divine ar exclude libertatea divină. O astfel de învăţătură este contrară mărturiei Scripturii. N-au fost făcute minuni de către Hristos şi apostolii Lui? Acelaşi Mântuitor milostiv trăieşte şi astăzi şi este tot atât de binevoitor să asculte rugăciunea credinţei ca şi atunci când a trăit vizibil printre oameni. Naturalul cooperează cu supranaturalul. Este o parte din planul lui Dumnezeu să ne dea, ca răspuns la rugăciunea credinţei, ceea ce nu ne-ar da dacă n-am cere în felul acesta. Nenumărate sunt învăţăturile rătăcite şi ideile amăgitoare care sunt la modă în bisericile creştinătăţii. Este peste putinţă să apreciem urmările rele ale îndepărtării uneia dintre pietrele de hotar stabilite de Cuvântul lui Dumnezeu. Cei puţini care se aventurează să facă acest lucru încep cu lepădarea unui singur adevăr. Majoritatea continuă să îndepărteze principiile adevărului unul după altul, până devin în realitate necredincioşi. Rătăcirile teologice din zilele noastre au adus multe suflete la scepticism, care altfel ar fi fost credincioase în Scriptură. Este cu neputinţă ca cineva să primească învăţături care lezează simţul lui de dreptate, de milă şi de bunătate; şi pentru că acestea sunt prezentate ca fiind învăţăturile Bibliei, refuză să le primească ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Şi acesta este scopul pe care Satana caută să-l realizeze. Nimic nu doreşte el mai mult decât să distrugă încrederea în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. Satana stă în fruntea marii armate de îndoielnici şi lucrează cu toată puterea pentru a înşela sufletele să intre în rândurile lui. Este la modă să te îndoieşti. Există o mare categorie de oameni care privesc Cuvântul lui Dumnezeu cu neîncredere pentru acelaşi motiv pentru care a fost privit şi Autorul lui – pentru că el mustră şi condamnă păcatul. Aceia care nu vor să asculte de cererile lui încearcă să-i distrugă autoritatea. Ei citesc Biblia sau ascultă învăţăturile ei, aşa cum sunt prezentate de la amvoanele sfinte, numai pentru a găsi greşeli în Scriptură sau în predică. Nu puţini ajung necredincioşi pentru a se justifica sau a se scuza pentru neglijarea datoriei. Alţii adoptă principii sceptice din mândrie şi nepăsare. Prea iubitori de comoditate pentru a se evidenţia prin îndeplinirea unui lucru vrednic de cinste, care cere efort şi lepădare de sine, ei doresc să-şi asigure un renume de înţelepciune superioară criticând Biblia. Există multe lucruri pe care mintea mărginită, neluminată de înţelepciunea divină, nu le poate înţelege; şi în felul acesta găsesc ocazia să critice. Sunt mulţi care par să socotească o virtute să stea de partea necredinţei, a scepticismului şi a îndoielii. Dar, sub o aparenţă de nevinovăţie, se va vedea că aceştia sunt mânaţi de încredere în sine şi de mândrie. Mulţi se delectează când găsesc în Scripturi ceva care încurcă minţile altora. La început, unii critică şi judecă greşit numai de dragul contrazicerii. Ei nu-şi dau seama că în felul acesta se încurcă în cursa păsărarului. Dar după ce şi-au exprimat pe faţă necredinţa, simt că trebuie să-şi menţină poziţia. Astfel se unesc cu cei nelegiuiţi şi îşi închid porţile Paradisului. Dumnezeu a dat în Cuvântul Său suficiente dovezi cu privire la caracterul Său divin. Adevărurile cele mari care au legătură cu mântuirea noastră sunt prezentate lămurit. Cu ajutorul Duhului Sfânt, care este făgăduit tuturor acelora care îl caută cu sinceritate, orice om poate înţelege aceste adevăruri pentru sine. Dumnezeu a dat oamenilor o temelie puternică pe care să-şi aşeze credinţa. Cu toate acestea, minţile mărginite ale oamenilor nu sunt în stare să înţeleagă deplin planurile şi scopurile Celui Infinit. Niciodată nu vom putea descoperi pe Dumnezeu doar prin cercetare. Nu trebuie să încercăm a ridica cu o mână îndrăzneaţă cortina în spatele căreia El Îşi ascunde maiestatea Sa. Apostolul exclamă: "Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui". (Rom. 11,33). Putem înţelege atât de mult procedeele Sale cu noi şi motivele care-L determină, încât putem vedea iubirea şi mila Sa nemărginită, unite cu puterea Sa infinită. Tatăl nostru din ceruri rânduieşte totul cu înţelepciune şi cu dreptate, iar noi nu trebuie să fim nemulţumiţi şi neîncrezători, ci trebuie să ne plecăm în supunere plină de respect. El ne va descoperi atât de mult din planurile Sale cât este spre binele nostru să cunoaştem, iar mai departe de aceasta trebuie să ne încredem în mâna Sa atotputernică şi în inima Sa plină de iubire. Cu toate că Dumnezeu ne-a dat dovezi îndestulătoare pentru credinţă, El nu va îndepărta toate motivele pentru necredinţă. Toţi aceia care caută cârlige de care să-şi agaţe îndoielile, le vor găsi. Iar aceia care refuză să primească şi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu până când toate obiecţiile au fost îndepărtate şi până când nu mai este nici o ocazie de îndoială, nu vor veni niciodată la lumină. Neîncrederea în Dumnezeu este manifestarea naturală a unei inimi nerenăscute, care este în vrăjmăşie cu El. Dar credinţa este inspirată de Duhul Sfânt şi ea va înflori numai dacă este păstrată cu duioşie. Nici un om nu poate deveni tare în credinţă fără un efort hotărât. Necredinţa se întăreşte când este încurajată; şi dacă oamenii, în loc să stăruiască asupra dovezilor pe care Dumnezeu le-a dat pentru a le susţine credinţa, îşi îngăduie să pună la îndoială şi să critice, vor constata că îndoielile lor devin mai puternice. Dar aceia care se îndoiesc de făgăduinţele lui Dumnezeu şi nu cred asigurarea harului Său, Îl dezonorează; iar influenţa lor, în loc să atragă şi pe alţii la Hristos, tinde să-i îndepărteze de El. Ei sunt ca nişte pomi neroditori care îşi întind ramurile umbroase departe, îndepărtând lumina soarelui de la celelalte plante şi făcându-le să se veştejească şi să moară sub umbra lor cea rece. Lucrarea vieţii acestor oameni va apărea ca o mărturie neîncetată împotriva lor. Ei seamănă seminţele îndoielii şi ale scepticismului şi vor recolta un seceriş care nu dă greş. Doar un singur drum de urmat este pentru aceia care doresc cu sinceritate să fie liberaţi de îndoieli. În loc de a pune la îndoială şi de a critica ceea ce nu înţeleg, să ia seama mai degrabă la lumina care străluceşte deja asupra lor şi vor primi o lumină mai mare. Să îndeplinească toate datoriile care au fost lămurite înţelegerii lor şi vor fi în stare să înţeleagă şi să îndeplinească şi pe acelea de care acum se îndoiesc. Satana poate prezenta o contrafacere atât de asemănătoare cu adevărul, încât amăgeşte pe aceia care voiesc să fie amăgiţi, care doresc să evite lepădarea de sine şi sacrificiul cerut de adevăr; dar este cu neputinţă pentru el să ţină sub puterea lui un suflet care doreşte cu sinceritate, cu orice preţ, să cunoască adevărul. Hristos este adevărul şi "Lumina care luminează pe orice om, venind în lume". (Ioan 1,9). Duhul adevărului a fost trimis să călăuzească pe oameni în tot adevărul. Şi prin autoritatea Fiului lui Dumnezeu, este declarat: "Căutaţi şi veţi găsi". "Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu." (Mat. 7,7; Ioan 7,17). Urmaşii lui Hristos cunosc puţin din comploturile pe care Satana şi oştile sale le urzesc împotriva lor. Dar Acela care stă în ceruri, va conduce toate aceste planuri pentru îndeplinirea scopurilor Sale mai profunde. Dumnezeu îngăduie ca poporul Său să fie supus încercării de foc a ispitei, nu pentru că are plăcere de necazurile şi suferinţa lor, ci pentru că acest procedeu este esenţial pentru biruinţa lor finală. El n-ar putea, potrivit cu slava Sa, să-i ocrotească de ispită; căci însuşi scopul încercării este să-i pregătească să reziste tuturor ispitelor celui rău. Nici oamenii nelegiuiţi şi nici îngerii cei răi nu pot împiedica lucrarea lui Dumnezeu sau să alunge prezenţa Sa de la poporul Săi, dacă ei doresc, cu inimi supuse şi zdrobite, să-şi mărturisească şi să îndepărteze păcatele şi în credinţă să ceară făgăduinţele Sale. Fiecărei ispite, fiecărei influenţe împotrivitoare, fie pe faţă sau ascunsă, i se poate rezista "nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu – zice Domnul oştirilor". (Zah. 4,6). "Ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Şi cine vă va face rău, dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine?" (1 Petru 3,12.13). Când Balaam, ispitit de făgăduinţa unei răsplătiri bogate, a folosit descântece împotriva lui Israel şi prin jertfele aduse Domnului a căutat să invoce blestemul asupra poporului Său, Duhul Domnului i-a interzis răul pe care a vrut să-l rostească şi Balaam a fost obligat să exclame: "Cum să blestem eu pe cel ce nu-l blestemă Dumnezeu? Cum să defaim eu pe cel ce nu-l defaimă Domnul? O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi şi sfârşitul meu să fie ca al lor!" Când a fost din nou adusă jertfa, profetul nelegiuit a declarat: "Iată că am primit poruncă să binecuvântez. Da, El a binecuvântat şi eu nu pot întoarce. El nu vede nici o fărădelege în Iacov, nu vede nici o răutate în Israel. Domnul, Dumnezeul lui este cu el, El este împăratul lui, veselia lui. Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov, nici vrăjitoria împotriva lui Israel; acum se poate spune despre Iacov şi Israel: "Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu!" Totuşi, pentru a treia oară altarele au fost din nou ridicate, iar Balaam a încercat să rostească un blestem. Dar de pe buzele ostile ale profetului, Spiritul lui Dumnezeu a proclamat prosperitatea aleşilor Săi şi a mustrat nesocotinţa şi răutatea duşmanilor lor: "Binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta şi blestemat să fie oricine te va blestema!". (Num. 23,8.10.20.21.23; 24,9). Poporul lui Israel era în vremea aceea credincios lui Dumnezeu; şi atâta vreme cât ei continuau să rămână în ascultare de Legea Sa, nici o putere de pe pământ sau din iad nu-i putea birui. Dar blestemul, care nu i-a fost îngăduit lui Balaam să-l pronunţe împotriva poporului lui Dumnezeu, a reuşit să-l aducă în cele din urmă asupra lor, amăgindu-i la păcat. Când au călcat poruncile lui Dumnezeu, ei s-au despărţit de El şi au fost lăsaţi să simtă puterea distrugătorului. Satana este conştient sufletul cel mai slab care rămâne în Hristos, este mai mult decât un adversar pentru oştile întunericului şi că, dacă el s-ar descoperi pe faţă, ar întâmpina o împotrivire categorică. De aceea caută să îndepărteze pe soldaţii crucii din fortăreaţa lor puternică, în timp ce el stă la pândă cu forţele sale, gata să distrugă pe toţi aceia care se aventurează pe terenul lui. Numai în încredere umilă în Dumnezeu şi în ascultare de toate poruncile Sale putem fi în siguranţă. Nici un om nu este sigur nici măcar o zi sau o oră fără rugăciune. Îndeosebi trebuie să rugăm pe Domnul pentru înţelepciune, să înţelegem Cuvântul Său. Aici sunt descoperite ademenirile ispititorului şi mijloacele prin care i se poate împotrivi cu succes. Satana este expert în citarea Scripturii şi în a-şi pune propria lui interpretare asupra pasajelor prin care nădăjduieşte să ne facă să cădem. Trebuie să studiem Biblia cu inima umilită şi să nu pierdem niciodată din vedere dependenţa noastră de Dumnezeu. În timp ce trebuie să fim continuu atenţi la planurile Satanei, trebuie să ne rugăm continuu în credinţă: "Şi nu ne duce în ispită".                                                                           SFÂRŞIT  

CUPRINS:           Prefaţă.           Pe coasta muntelui.           Fericirile.           Spiritualitatea legii.           Adevăratul motiv al slujirii.           Rugăciunea Domnului.           Nu judecând, ci lucrând.                 Prefaţă.           Predica de pe Munte este binecuvântarea cerului adresată lumii           — O voce de la tronul lui Dumnezeu. A fost dată oamenilor pentru a le fi legea datoriei şi lumina cerului, speranţa şi mângâierea lor în întristare, bucuria şi mângâierea lor în toate greutăţile şi căile vieţii.           Aici Marele Predicator, Învăţătorul Maestru rosteşte cuvintele pe care Tatăl I le-a dat să le vorbească.           Fericirile sunt salutul lui Hristos nu doar pentru cei care cred, ci pentru întreaga familie omenească. El pare să fi uitat pentru moment că era pe pământ şi nu în cer; şi El foloseşte salutul obişnuit în împărăţia luminii. Binecuvântările curg de pe buzele Sale ca revărsarea unui bogat râu de viaţă care a fost oprit multă vreme.           Hristos nu ne lasă în îndoială cu privire la trăsăturile de caracter pe care le va recunoaşte şi le va binecuvânta întotdeauna.           El Se întoarce de la cei favorizaţi din lumea aceasta spre aceia pe care aceştia îi desconsideră, binecuvântându-i pe toţi care primesc lumina şi viaţa Sa. Celor săraci cu duhul, celor blânzi, celor umili şi dispreţuiţi, celor prigoniţi El le deschide braţele Sale zicând: „Veniţi la Mine. Şi Eu vă voi da odihnă.” Domnul Isus poate să se uite la mizeria lumii fără o umbră de regret pentru că l-a creat pe om. În inima omenească El vede mai mult decât păcat, mai mult decât mizerie. În înţelepciunea şi iubirea Sa infinită El vede posibilităţile omenirii, înălţimea la care acesta poate ajunge. El ştie că, deşi fiinţele omeneşti au abuzat de îndurările pe care le-au primit şi au distrus demnitatea dată lor de Dumnezeu, totuşi Creatorul va fi slăvit în răscumpărarea lor.           Cuvintele pe care Hristos le-a rostit pe Muntele Fericirilor îşi păstrează puterea lor de-a lungul veacurilor. Fiecare propoziţie este o perlă din visteria adevărului. Principiile enunţate în acest discurs sunt valabile pentru toate veacurile şi toate clasele de oameni. Cu energie divină Hristos şi-a exprimat credinţa şi speranţa când numea o clasă de oameni după alta ca fiind fericite fiindcă şi-au format caractere drepte. Trăind viaţa dătătorului de viaţă, prin credinţă în El fiecare poate ajunge standardul prezentat în cuvintele Sale.           E. G. White.           Pe coasta muntelui.           Cu mai bine de paisprezece veacuri înainte de naşterea Domnului Isus în Betleem, copiii lui Israel s-au adunat în frumoasa vale a Sihemului şi, de pe munţii din ambele părţi, se auzeau glasurile preoţilor care vesteau binecuvântările şi blestemele, – „binecuvântarea dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru. Blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru” (Deut. 11:27-28). Şi astfel, muntele de pe care au fost rostite cuvintele de binecuvântare a ajuns să fie cunoscut sub numele de Muntele Fericirilor. Dar cuvintele care au ajuns o binecuvântare pentru o lume păcătoasă şi trudită n-au fost rostite pe Garizim. Israel nu a atins idealul cel înalt, care-i fusese pus înainte. Altcineva decât Iosua trebuia să-l conducă pe poporul Său la adevărata odihnă a credinţei. Garizim nu mai este cunoscut ca Muntele Fericirilor, ci acel munte fără nume, de lângă lacul Ghenezaret, unde Isus a rostit cuvintele de binecuvântare în auzul ucenicilor Săi şi al mulţimii.           Să ne întoarcem cu imaginaţia la scena aceea şi, aşa cum stăm împreună cu ucenicii pe coasta muntelui, să pătrundem în simţămintele şi gândurile care le-au umplut inimile. Înţelegând ce însemnau cuvintele Domnului Isus pentru aceia care le auzeau, putem să vedem în ele o nouă viaţă şi frumuseţe şi să primim şi noi învăţăturile lor adânci.           Când Mântuitorul Şi-a început lucrarea de slujire, credinţa populară despre Mesia şi lucrarea Sa era de aşa natură, încât făcea ca poporul să fie cu totul nepregătit să-L primească. Spiritul 5 adevăratei devoţiuni se pierduse în tradiţii şi ceremonii, iar profeţiile fuseseră tâlcuite după dorinţa inimii trufaşe şi iubitoare de lume.           Iudeii aşteptau venirea Cuiva, nu ca un Mântuitor din păcat, ci ca un mare prinţ, care să aducă toate naţiunile sub stăpânirea Leului din seminţia lui Iuda. În zadar îi chemase Ioan Botezătorul, la pocăinţă cu puterea cercetătoare de inimi a profeţilor de pe vremuri.           În zadar li-L arătase el, lângă Iordan, pe Isus, ca Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. Dumnezeu căuta să îndrepte inimile lor spre profeţia lui Isaia, care vorbea despre suferinţele Mântuitorului, dar ei nu voiau să asculte.           Dacă învăţătorii şi conducătorii lui Israel ar fi fost gata să se predea harului Său transformator, Isus ar fi făcut din ei reprezentanţii Săi în mijlocul oamenilor. În Iudea se vestise prima dată venirea Împărăţiei şi acolo se adresase chemarea la pocăinţă. Prin gestul izgonirii profanatorilor din templul din Ierusalim, Isus Se anunţase ca Mesia – Acela care avea să cureţe sufletul de întinăciunea păcatului şi să facă din poporul Său un templu sfânt pentru Domnul.      Dar conducătorii iudei nu voiau să se smerească şi să-L primească pe umilul Învăţător din Nazaret. Cu prilejul celei de-a doua vizite a Sa la Ierusalim, El a fost târât înaintea Sinedriului şi numai teama de norod i-a făcut pe aceşti demnitari să nu încerce să-i ia viaţa.

Încă de la începutul luptei celei mari din ceruri, scopul Satanei a fost să distrugă Legea lui Dumnezeu. Tocmai pentru a aduce la îndeplinire lucrul acesta s-a răsculat împotriva Creatorului şi, cu toate că a fost aruncat din cer, a continuat aceeaşi luptă pe pământ. Ţinta pe care a urmărit-o neabătut a fost să amăgească pe oameni şi să-i determine să calce Legea lui Dumnezeu. Lucrul acesta s-a realizat fie prin lepădarea Legii în întregime, fie prin lepădarea unuia dintre principiile ei, dar consecinţa va fi în cele din urmă aceeaşi. Cine calcă "o singură poruncă" manifestă dispreţ pentru toată Legea; influenţa şi exemplul lui sunt de partea neascultării; el "se face vinovat de toate". (Iacov 2,10). Căutând să arunce dispreţ asupra statutelor divine, Satana a pervertit învăţăturile Bibliei iar aceste rătăciri au fost astfel încorporate în credinţa mulţimilor care mărturisesc a crede în Scriptură. Ultima mare luptă dintre adevăr şi rătăcire nu este decât bătălia finală a unei controverse îndelungate cu privire la Legea lui Dumnezeu. În această luptă intrăm acum – o luptă între legile oamenilor şi preceptele lui Iehova, între religia Bibliei şi religia fabulelor şi a tradiţiei. Factorii care se vor uni împotriva adevărului şi dreptăţii în această luptă sunt acum la lucru. Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, care ne-a fost dat cu preţul atâtor suferinţe şi sânge, este prea puţin preţuit. Biblia este la îndemâna tuturor, dar sunt puţini aceia care o primesc în adevăr ca fiind călăuza vieţii. Necredinţa predomină într-o proporţie alarmantă, nu numai în lume, dar chiar şi în biserică. Mulţi au ajuns să combată chiar învăţăturile care constituie înşişi stâlpii credinţei creştine. Faptele mari ale creaţiunii, aşa cum sunt prezentate de scriitorii inspiraţi, căderea omului, ispăşirea, perpetuitatea Legii lui Dumnezeu, sunt practic lepădate, fie cu totul, fie în parte, de o mare parte din lumea zisă creştină. Mii de oameni care se mândresc cu înţelepciunea şi cu independenţa lor, socotesc ca o dovadă de slăbiciune a-şi pune cineva încrederea în Biblie; ei socotesc ca o dovadă de talent superior şi cultură să găsească greşeli în Scripturi, să denatureze şi să nege cele mai importante adevăruri ale ei. Mulţi predicatori învaţă poporul şi mulţi profesori şi învăţători îşi instruiesc studenţii că Legea lui Dumnezeu a fost schimbată sau desfiinţată; iar aceia care privesc cerinţele ei ca fiind încă valabile, că trebuie ascultate literal, sunt socotiţi ca meritând numai batjocură sau dispreţ. Lepădând adevărul, oamenii leapădă pe Autorul lui. Călcând Legea lui Dumnezeu, ei leapădă autoritatea Legiuitorului. Este tot atât de uşor a face un idol din învăţăturile şi teoriile rătăcite, cum este a modela un idol din lemn sau din piatră. Reprezentând greşit atributele lui Dumnezeu, Satana îi conduce pe oameni să-şi imagineze într-un fel neadevărat caracterul Lui. În viaţa multora, un idol filosofic este întronat în locul lui Iehova; în timp ce viul Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Cuvântul Său, în Hristos şi în lucrările creaţiunii, este slujit doar de puţini. Mii de oameni zeifică natura, în timp ce leapădă pe Dumnezeul naturii. Deşi într-o formă diferită, idolatria există în lumea creştină de astăzi în mod tot atât de real, cum exista în vechiul Israel din zilele lui Ilie. Dumnezeul multora dintre pretinşii oameni înţelepţi, filosofi, poeţi, politicieni, ziarişti – dumnezeul cercurilor rafinate mondene, al multor colegii şi universităţi, chiar şi al unor instituţii teologice – este doar cu puţin mai bun decât Baal, zeul soare al Feniciei. Nici o rătăcire primită de lumea creştină nu se ridică cu mai multă îndrăzneală împotriva autorităţii Cerului, niciuna nu este mai opusă dictatelor raţiunii, niciuna nu este mai ucigătoare în consecinţele ei, decât învăţătura modernă care câştigă teren atât de repede, că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie pentru oameni. Fiecare popor îşi are legile lui, care cer respect şi ascultare; nici o guvernare nu poate exista fără ele; dar se poate concepe ca Făcătorul cerurilor şi al pământului să nu aibă nici o lege care să guverneze fiinţele pe care le-a făcut? Să presupunem că predicatori proeminenţi ar învăţa în mod public că legile care guvernează ţara lor şi ocrotesc drepturile cetăţenilor ei n-ar fi obligatorii – că ele restrâng libertatea oamenilor şi de aceea n-ar trebui să fie ascultate; cât timp ar mai fi îngăduiţi astfel de oameni la amvon? Dar este oare o jignire mai gravă să dispreţuieşti legile statelor şi ale popoarelor decât să calci acele precepte divine care sunt temelia oricărei guvernări? Ar fi cu mult mai potrivit pentru naţiuni să-şi abroge legile şi să îngăduie oamenilor să facă ce le place, decât pentru Conducătorul universului să-Şi anuleze Legea şi să lase lumea fără o măsură care să condamne pe vinovat sau să îndreptăţească pe cel ascultător. Dorim să cunoaştem rezultatele anulării Legii lui Dumnezeu? Experienţa a fost încercată. Teribile au fost scenele care au avut loc în Franţa atunci când ateismul a devenit puterea stăpânitoare. S-a demonstrat atunci înaintea lumii că a lepăda restricţiile pe care Dumnezeu le-a impus înseamnă primirea conducerii celui mai crud dintre tirani. Când măsura dreptăţii este îndepărtată, se deschide calea pentru prinţul întunericului de a-şi întemeia puterea pe pământ. Oriunde preceptele divine sunt lepădate, păcatul încetează să mai fie privit ca păcat iar neprihănirea nu este de dorit. Aceia care refuză să se supună guvernării lui Dumnezeu sunt cu totul nepregătiţi pentru a se conduce pe ei înşişi. Prin învăţăturile lor vătămătoare este sădit spiritul de nesupunere în inimile copiilor şi ale tineretului, care din fire nu suportă să fie controlaţi; şi ca urmare va fi o societate nelegiuită şi imorală. În timp ce-şi bat joc de credulitatea acelora care ascultă de cerinţele lui Dumnezeu, mulţimile primesc cu uşurinţă amăgirile Satanei. Ei dau frâu liber plăcerii şi practică păcatele care au adus judecăţile asupra păgânilor. Aceia care învaţă pe oameni să privească cu uşurinţă poruncile lui Dumnezeu, seamănă neascultare pentru a culege neascultare. Să fie date la o parte restricţiile impuse de Legea divină şi atunci legile omeneşti vor fi în curând neluate în seamă. Din cauză că Dumnezeu interzice practicile necinstite, lăcomia, minciuna şi înşelăciunea, oamenii sunt gata să calce principiile Sale pe care le socotesc ca o piedică în calea prosperităţii lor pământeşti; dar urmările îndepărtării acestor precepte ar fi de aşa natură încât nu se pot anticipa. Dacă legea n-ar fi obligatorie, de ce să mai fie teama de a o călca? Proprietatea n-ar mai fi sigură. Oamenii ar lua bunurile aproapelui prin violenţă, iar cel mai tare ar deveni cel mai bogat. Nici viaţa n-ar mai fi respectată. Legământul căsătoriei n-ar mai sta ca o fortăreaţă sfântă pentru ocrotirea familiei. Cine ar avea puterea, dacă ar dori, ar putea lua nevasta aproapelui prin violenţă. Porunca a cincea ar fi îndepărtată împreună cu a patra. Copiii nu s-ar sfii să ia viaţa părinţilor lor dacă, făcând aşa, şi-ar putea împlini dorinţa inimii lor stricate. Lumea civilizată ar deveni o hoardă de hoţi şi asasini; iar pacea, liniştea şi fericirea ar fi alungate de pe pământ. Deja învăţătura că oamenii sunt eliberaţi de ascultarea de cerinţele lui Dumnezeu a slăbit puterea obligaţiei morale şi a deschis stăvilarele nelegiuirii asupra lumii. Nelegiuirea, risipa şi corupţia se revarsă peste noi ca un val copleşitor. În familie, Satana este la lucru. Steagul lui flutură chiar şi în căminele zise creştine. Gelozia, bănuielile, făţărnicia, înstrăinarea, rivalitatea, cearta, trădarea încrederii sacre, îngăduirea poftei se află acolo. Întregul sistem de principii şi de învăţături religioase, care ar trebui să constituie temelia şi structura vieţii sociale, pare a fi un edificiu gata să se prăbuşească în ruină. Criminalii cei mai josnici, când sunt aruncaţi în închisoare pentru abaterile lor, sunt făcuţi adesea obiectul atenţiilor şi darurilor ca şi când ar fi obţinut o distincţie de invidiat. Se acordă o mare publicitate caracterului şi crimelor lor. Presa publică amănunte revoltătoare cu privire la vicii, iniţiind în felul acesta şi pe alţii în practicarea înşelătoriei, furtului şi a crimei; iar Satana tresaltă pentru succesele planurilor lui diabolice. Pasiunea nebunească a viciului, violenţa cu care se i-a viaţa, creşterea teribilă a necumpătării şi a nelegiuirii de orice fel şi peste orice măsură, trebuie să îi trezească pe toţi aceia care se tem de Dumnezeu, să se întrebe ce se poate face pentru a opri valul răului. Curţile de justiţie sunt corupte. Conducătorii sunt mânaţi de dorinţe după câştig şi de iubire de plăceri senzuale. Necumpătarea a întunecat facultăţile multora, aşa încât Satana are aproape stăpânire deplină asupra lor. Juriştii sunt pervertiţi, mituiţi, înşelaţi. Beţia şi petrecerile, pasiunea, invidia, necinstea de orice fel, sunt prezente printre aceia care administrează legile. "Adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie." (Is. 59,14). Nelegiuirea şi întunericul spiritual care au stăpânit în timpul supremaţiei Romei, au fost urmarea inevitabilă a suprimării Scripturilor; dar unde trebuie căutată cauza necredinţei larg răspândite, a lepădării Legii lui Dumnezeu şi a stricăciunii care este legată de acestea, în lumina deplină a iluminării Evangheliei într-un veac de libertate religioasă? Acum, pentru că Satana nu mai poate ţine lumea sub stăpânirea lui prin interzicerea Scripturilor, el recurge la alte mijloace pentru a-şi atinge acelaşi scop. Distrugerea credinţei în Biblie slujeşte scopului lui tot aşa de bine ca şi distrugerea Bibliei însăşi. Prin introducerea ideii că Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie, în realitate el conduce pe oameni să o calce ca şi când ar fi întru totul necunoscători ai preceptelor ei. Şi acum, ca şi în veacurile trecute, el a lucrat prin biserică pentru a-şi realiza planurile. Organizaţiile religioase din timpul nostru au refuzat să asculte adevărurile nepopulare descoperite clar în Scripturi şi combătându-le, ele au adoptat interpretări şi au luat poziţii care au semănat pe o scară largă seminţele necredinţei. Acceptând rătăcirea papală despre nemurirea naturală a sufletului şi conştienţa omului în moarte, ele au lepădat singura apărare împotriva amăgirilor spiritismului. Învăţătura cu privire la chinurile veşnice a condus pe mulţi să nu mai creadă în Biblie. Şi când cuvintele poruncii a patra sunt susţinute înaintea oamenilor, se descoperă că este poruncită păzirea Sabatului zilei a şaptea; şi ca singură cale de a se elibera de o datorie pe care nu sunt gata să o îndeplinească, mulţi învăţători populari declară că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie. În felul acesta ei leapădă Legea şi odată cu ea şi Sabatul. Când lucrarea pentru reforma Sabatului se extinde, această lepădare a Legii divine, pentru a evita cerinţele poruncii a patra, va deveni aproape generală. Învăţăturile conducătorilor religiei au deschis uşa către necredinţă, către spiritism şi către dispreţuirea Legii sfinte a lui Dumnezeu; şi asupra acestor conducători zace o răspundere grozavă pentru nelegiuirea care există în lumea creştină. Şi cu toate acestea chiar această categorie de oameni susţine că răspândirea rapidă a stricăciunii se datoreşte în mare măsură profanării aşa numitului "Sabat creştin" şi că impunerea păzirii duminicii ar reface într-o mare măsură morala societăţii. Această susţinere este accentuată îndeosebi în America, unde învăţătura cu privire la Sabatul cel adevărat a fost predicată pe scară largă. Aici lucrarea de cumpătare, una dintre cele mai proeminente şi importante reforme morale, este adesea combinată cu mişcarea duminicală, iar apărătorii acesteia de pe urmă se prezintă ca unii care lucrează pentru promovarea celor mai înalte interese ale societăţii. Aceia care refuză să se unească cu ei sunt denunţaţi ca fiind duşmanii reformei şi ai cumpătării. Dar faptul că mişcarea către întemeierea rătăcirii este unită cu o lucrare care este bună în ea însăşi, nu este un argument în favoarea rătăcirii. Putem ascunde otrava amestecând-o cu o hrană sănătoasă, dar nu-i putem schimba natura. Din contră, devine şi mai primejdioasă şi este mai uşor de luat de către cei neavizaţi. Unul din planurile lui Satana este să amestece suficient adevăr cu rătăcirea pentru a o face plauzibilă. Conducătorii mişcării duminicale pot pleda pentru reforme de care oamenii au nevoie, principii care sunt în armonie cu Biblia; şi cu toate acestea, dacă împreună cu ele se află şi o cerinţă care este contrară Legii lui Dumnezeu, slujitorii Lui nu se pot uni cu ei. Nimic nu le poate justifica punerea de o parte a poruncilor lui Dumnezeu în schimbul preceptelor oamenilor. Prin cele două rătăciri mari, nemurirea sufletului şi sfinţirea duminicii, Satana va aduce pe oameni în robia amăgirilor sale. În timp ce prima pune temelia pentru spiritism, ultima creează o legătură de simpatie cu Roma. Protestanţii din Statele Unite se vor afla în primele rânduri pentru a întinde mâna peste abis şi a prinde mâna spiritismului; ei vor trece peste abis pentru a da mâna cu puterea romană; şi sub influenţa acestei întreite uniri, această ţară va merge pe urmele Romei pentru a călca în picioare drepturile conştiinţei. Deoarece spiritismul imită din ce în ce mai mult pretinsul creştinism, el are o putere mai mare să amăgească şi să încurce. După concepţia actuală, chiar şi Satana s-a convertit. El va apărea sub forma unui înger de lumină. Prin intermediul spiritismului vor fi făcute miracole, bolnavii vor fi vindecaţi şi vor fi înfăptuite multe minuni de necontestat. Şi pentru că duhurile vor mărturisi credinţa în Biblie şi vor da pe faţă respect pentru instituţiile bisericii, lucrarea lor va fi socotită ca o manifestare a puterii divine. Linia de deosebire dintre creştinii cu numele şi cei nelegiuiţi abia se mai distinge astăzi. Membrii bisericii iubesc ce iubeşte lumea şi sunt gata să se unească cu ea, iar Satana este hotărât să-i unească într-o singură organizaţie şi în felul acesta să-şi întărească puterea, aruncându-i în rândurile spiritismului. Papistaşii, care se laudă cu minunile, ca fiind un semn sigur al adevăratei biserici, vor fi amăgiţi cu uşurinţă de această putere făcătoare de minuni; iar protestanţii care au lepădat scutul adevărului, vor fi amăgiţi şi ei. Papistaşii, protestanţii şi cei lumeşti vor primi în egală măsură o formă de evlavie fără putere şi vor vedea în această unire o mare mişcare pentru pocăinţa lumii întregi şi pentru inaugurarea mileniului mult aşteptat. Prin spiritism, Satana apare ca un binefăcător al omenirii, vindecând bolile oamenilor şi pretinzând că aduce o ordine nouă şi un sistem mai înalt de credinţă religioasă; dar în acelaşi timp lucrează ca un nimicitor. Ispitele lui duc mulţimile la ruină. Necumpătarea detronează raţiunea, urmează îngăduinţa senzuală, lupta şi vărsarea de sânge. Satana găseşte plăcere în război, căci el provoacă pasiunile cele mai rele ale sufletului şi apoi îşi aruncă pentru veşnicie victimele cufundate în viciu şi în sânge. Ţinta lui este să provoace popoarele la război unul împotriva altuia, pentru că în felul acesta poate îndepărta minţile oamenilor de la lucrarea de pregătire pentru a sta în ziua lui Dumnezeu. Satana lucrează şi prin elementele naturii pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a dirija aceste elemente ale naturii atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să-l chinuiască pe Iov, cât de repede au fost distruse turmele, cirezile, robii, casele, copiii, un necaz venind după altul într-o clipă. Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului. Dar lumea creştină a dovedit dispreţ faţă de Legea lui Iehova; Domnul însă va face exact ceea ce a spus – Îşi va retrage binecuvântările de pe pământ şi-Şi va îndepărta grija Sa ocrotitoare de la aceia care se răscoală împotriva Legii Sale şi care îi învaţă şi îi obligă şi pe alţii să facă la fel. Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El va favoriza şi va face pe unii să prospere pentru ca să-i aducă la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri peste alţii, făcând pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte. În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un medic mare care le poate vindeca bolile, el le va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în uragane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge recolta gata de recoltat şi ca urmare vine foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de oameni pier din cauza epidemiilor. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a animalelor. "Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic!" (Is. 24,4.5). Şi atunci amăgitorul cel mare îi va convinge pe oameni că aceia care slujesc lui Dumnezeu provoacă toate aceste rele. Clasa de oameni care a provocat dizgraţia cerului vor pune toate necazurile lor asupra acelora a căror ascultare de Legea lui Dumnezeu este o mustrare continuă pentru aceia care o calcă. Se va spune că oamenii insultă pe Dumnezeu prin călcarea sabatului duminical; că acest păcat a adus calamităţile care nu vor înceta până nu se va impune cu stricteţe păzirea duminicii; şi că aceia care susţin cerinţele poruncii a patra, distrugând prin aceasta respectul faţă de duminică, sunt tulburătorii poporului, împiedicând revenirea lor la favoarea divină şi la prosperitatea materială. În felul acesta, acuzaţia ridicată în vechime împotriva slujitorului lui Dumnezeu se va repeta pe criterii bine stabilite: "Abia a zărit Ahab pe Ilie şi i-a zis: "Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel?" Ilie a răspuns: "Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali". (1 Regi 18,17.18). Când mânia oamenilor va fi provocată prin acuzaţii neadevărate, ei se vor urma faţă de trimişii lui Dumnezeu o cale foarte asemănătoare cu aceea pe care Israelul apostaziat a urmat-o în ceea ce privea pe Ilie. Puterea făcătoare de minuni dată pe faţă prin spiritism, îşi va exercita influenţa împotriva acelora care aleg să asculte de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Comunicările din partea duhurilor vor declara că Dumnezeu le-a trimis pentru a convinge pe aceia care leapădă duminica de rătăcirea lor, afirmând că legile ţării trebuie ascultate ca fiind Legea lui Dumnezeu. Ele vor deplânge nelegiuirea cea mare din lume şi vor susţine mărturia învăţătorilor religioşi că starea morală decăzută este cauzată de necinstirea duminicii. Mare va fi indignarea împotriva tuturor acelora care refuză să accepte mărturia lor. Modul de procedare al Satanei în această luptă finală cu poporul lui Dumnezeu este acelaşi pe care l-a folosit la începutul marii controverse din ceruri. El pretindea a căuta să promoveze stabilitatea cârmuirii divine, în timp ce, în ascuns, depunea toate eforturile pentru a asigura răsturnarea ei. Şi astfel, chiar lucrarea pe care se străduia să o îndeplinească o punea în seama îngerilor credincioşi. Aceeaşi lucrare de amăgire a marcat istoria bisericii romane. Ea a susţinut că lucrează ca vicerege al Cerului, în timp ce a căutat să se înalţe mai presus de Dumnezeu şi să-l schimbe Legea. Sub conducerea Romei, aceia care au suferit moartea pentru credincioşia lor faţă de Evanghelie au fost denunţaţi ca răufăcători; au fost declaraţi a fi aliaţi ai Satanei; s-au folosit toate mijloacele posibile pentru a-i acoperi de ruşine, a-i face să apară în ochii oamenilor şi chiar în ochii lor ca cei mai odioşi criminali. Tot aşa va fi şi acum. În timp ce Satana caută să distrugă pe aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu, va face ca ei să fie acuzaţi de călcarea legii, ca oameni care dezonorează pe Dumnezeu şi aduc judecăţile Lui asupra lumii. Dumnezeu nu forţează niciodată voinţa sau conştiinţa; dar calea continuă a Satanei – pentru a câştiga stăpânire asupra acelora pe care nu-i poate amăgi altfel – este constrângerea şi cruzimea. Prin teamă sau frică el încearcă să stăpânească conştiinţa şi să-şi asigure închinarea. Pentru împlinirea acestui ţel, el lucrează prin autorităţile religioase şi pământeşti, mobilizându-le să impună legile omeneşti şi dispreţuind Legea lui Dumnezeu. Aceia care cinstesc Sabatul biblic vor fi denunţaţi ca vrăjmaşi ai legii şi ai ordinii, ca unii care calcă în picioare preceptele morale ale societăţii, provocând anarhie şi corupţie şi atrăgând judecăţile lui Dumnezeu asupra pământului. Stăruinţele lor de a nu-şi călca pe conştiinţă vor fi socotite ca încăpăţânare, îndărătnicie şi dispreţ faţă de autoritate. Ei vor fi acuzaţi de nemulţumire faţă de cârmuire. Predicatorii care contestă obligativitatea Legii divine vor prezenta de la amvoane datoria de a da ascultare autorităţilor civile ca fiind rânduite de Dumnezeu. În sălile legislative şi în curţile de judecată, păzitorii poruncilor lui Dumnezeu vor fi greşit reprezentaţi şi condamnaţi. O falsă interpretare va fi dată cuvintelor lor, iar asupra motivelor lor va fi pusă cea mai rea intenţie. Când bisericile protestante leapădă argumentele clare, scripturistice în apărarea Legii lui Dumnezeu, ele vor dori să aducă la tăcere pe aceia a căror credinţă n-o pot respinge cu ajutorul Bibliei. Cu toate că închid ochii faţă de acest fapt, ele adoptă acum o cale care va duce la prigonirea acelora care refuză în mod conştient să facă ceea ce face restul lumii creştine şi să recunoască pretenţiile sabatului papal. Demnitarii bisericii şi ai statului se vor uni pentru a corupe, a convinge sau pentru a constrânge toate clasele de oameni să cinstească duminica. Lipsa autorităţii divine va fi înlocuită cu decrete prigonitoare. Corupţia politică distruge iubirea de dreptate şi respectul pentru adevăr; chiar şi în America liberă, conducătorii şi legiuitorii, pentru a-şi asigura favoarea publică, se vor supune cererii populare după o lege care să impună păzirea duminicii. Libertatea de conştiinţă, plătită cu un sacrificiu atât de mare, nu va mai fi respectată. În conflictul care se apropie cu grăbire, vom vedea exemplificate cuvintelor profetului: "Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos". (Apoc. 12,17).                                                                           SFÂRŞIT

Textul din Scriptură, care mai presus de toate celelalte a fost temelia şi pivotul central al credinţei advente, a fost acesta: "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit". (Dan. 8,14). Acestea fuseseră cuvintele cunoscute de toţi credincioşii apropiatei reveniri a Domnului. Pe buzele a mii de oameni era repetată această profeţie ca un cuvânt de ordine al credinţei lor. Toţi simţeau că de evenimentele prezise aici depindeau cele mai strălucite aşteptări şi cele mai scumpe nădejdi. Aceste zile profetice fuseseră arătate ca încheindu-se în toamna anului 1844. La fel cu restul lumii creştine, adventiştii susţineau atunci că pământul sau o parte din el era sanctuarul. Astfel, ei înţelegeau că curăţirea sanctuarului însemna curăţirea pământului prin focul zilei de pe urmă şi că aceasta urma să aibă loc la a doua venire. De aici s-a tras concluzia că Hristos urma să vină pe pământ în anul 1844. Dar timpul stabilit trecuse şi Domnul nu Se arătase. Credincioşii ştiau că Cuvântul lui Dumnezeu nu greşeşte. Atunci interpretarea lor trebuie că era greşită; dar unde era greşeala? Mulţi au tăiat nodul dificultăţilor, negând că cele 2300 de zile se încheiau în anul 1844. Şi nu puteau aduce nici o dovadă în susţinerea lor decât faptul că Hristos n-a venit la data când L-au aşteptat. Ei susţineau că dacă zilele profetice s-ar fi sfârşit în anul 1844, Hristos ar fi trebuit să curăţească sanctuarul, curăţind pământul prin foc; şi că, dacă n-a venit, însemnează că profeţia nu s-a încheiat atunci. Primirea acestei păreri însemna renunţarea la calculul anterior al perioadelor profetice. Dar se constatase temeinic că cele 2300 de zile începuseră atunci când a intrat în vigoare decretul lui Artaxerxe, cu privire la refacerea şi clădirea Ierusalimului în toamna anului 457 în. Hr. Luând această dată ca punct de plecare, se vedea o armonie desăvârşită în aplicarea tuturor evenimentelor prezise în explicarea acelei perioade din Daniel 9,25-27. Şaşezeci şi nouă de săptămâni, adică primii 483 de ani din cei 2300 urmau să ajungă până la Mesia, Cel Uns; iar botezul lui Hristos şi ungerea cu Duhul Sfânt, în anul 27 d. Hr., împlinea exact specificarea făcută. La mijlocul săptămânii a 70-a, Mesia urma să fie omorât. La trei ani şi jumătate de la botezul Său, Hristos a fost răstignit, adică în primăvara anului 31 d. Hr. Astfel, cele şaptezeci de săptămâni sau 490 de ani erau rezervate pentru Iudei. La încheierea acestei perioade, naţiunea a sigilat lepădarea lui Hristos prin persecutarea ucenicilor Săi, iar apostolii s-au îndreptat către Neamuri la anul 34 d. Hr. Primii 490 de ani din cei 2300 fiind încheiaţi atunci, mai rămâneau 1810 ani. Şi începând cu anul 34 d. Hr., cei 1810 ani se terminau şi ei în 1844. "Apoi, a spus îngerul, Sfântul Locaş va fi curăţit". În modul acesta, toate prevederile anterioare ale profeţiei se împliniseră indiscutabil la timpul stabilit. În acest calcul, totul era lămurit şi armonios, în afară de faptul că nu s-a văzut nici un eveniment petrecându-se în anul 1844 care să corespundă curăţirii sanctuarului. Dar a tăgădui că zilele s-au sfârşit la data aceea însemna să se arunce confuzie asupra întregii probleme şi să se renunţe la poziţiile care fuseseră stabilite prin împlinirea fără greş a profeţiei. Însă Dumnezeu condusese pe poporul Său în marea mişcare adventă, puterea şi slava Sa însoţiseră lucrarea şi El nu putea îngădui ca ea să se încheie în întuneric şi în dezamăgire sau să fie socotită o agitaţie rătăcită şi fanatică. El nu avea să lase Cuvântul Său acoperit de îndoială şi nesiguranţă. Cu toate că mulţi renunţaseră la calculul de mai înainte al perioadelor profetice şi negau concepţia corectă a mişcării întemeiată pe ea, alţii nu erau dispuşi să renunţe la punctele de credinţă şi la o experienţă care erau susţinute de Scripturi şi de mărturiile Duhului lui Dumnezeu. Aceştia erau convinşi că au adoptat principii sănătoase de interpretare în studiul lor cu privire la profeţii şi că era de datoria lor să ţină la aceste adevăruri deja descoperite, continuând acelaşi drum de cercetare biblică. Cu rugăciuni stăruitoare, ei au revizuit poziţia lor şi au studiat Scripturile ca să descopere greşeala făcută. Şi pentru că n-au văzut nici o greşeală în calculul lor cu privire la perioadele profetice, au fost conduşi să examineze mai atent subiectul sanctuarului. În cercetarea lor, au descoperit că nu există nici o dovadă în Scripturi care să susţină concepţia populară că pământul este sanctuarul; dar au găsit în Biblie o explicaţie a subiectului sanctuarului, despre natura lui, despre locul aşezării sale şi serviciile din el. Mărturia scriitorilor sfinţi era atât de clară şi completă, încât clarificarea problemei era mai presus de orice îndoială. Apostolul Pavel în Epistola către Evrei spune: "Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare. În adevăr, s-a făcut un cort. În partea dinainte, numită "Locul Sfânt", era sfeşnicul, masa şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului; după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema "Locul prea Sfânt". El avea un altar de aur pentru tămâie şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise şi tablele legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor". (Evrei 9:l-5).

Partea a I-a.           CASA NOASTRĂ.           Capitolul 1           ATMOSFERA CĂMINULUI.           Căminul este centrul tuturor activităţilor. Societatea este alcătuită din familii şi este ceea ce capii de familie o fac să fie. Din inimă "ies izvoarele vieţii", iar inima comunităţii, a bisericii şi a naţiunii o constituie căminul. Bunăstarea societăţii, succesul bisericii, prosperitatea naţiunii, toate depind de influenta căminului. Avântul sau declinul viitorului societăţii va fi determinat de obiceiurile tinerilor care cresc în preajma noastră. Dacă tinerii sunt educaţi, iar caracterele lor sunt modelate în copilărie având în vedere deprinderile sănătoase, stăpânirea de sine şi cumpătarea, influenta lor în societate va fi ca atare. Dacă sunt lăsaţi neînvăţaţi şi necontrolaţi, iar urmarea va fi încăpăţânarea, îndărătnicia, necumpătarea în pofte şi pasiuni, la fel va fi şi influenta lor în societatea în formare. 2 Prieteniile pe care le cultivă acum tinerii, obiceiurile pe care le formează şi principiile pe care le adoptă ei acum constituie indicatorul stării societăţii pentru anii care vin. Un colt de cer. Căminul ar trebui să fie ceea ce implică acest cuvânt. Ar trebui să fie un mic colt de cer pe pământ, un loc în care sentimentele să fie cultivate cu grijă, şi nu înăbuşite. Fericirea noastră depinde de felul în care cultivăm dragostea, împreuna simţire şi adevărata curtoazie unii fată de alţii. 3           Un colt de cer este acel cămin în care domneşte Duhul lui Dumnezeu. Dacă este împlinită voinţa lui Dumnezeu, soţul şi sotia se vor respecta reciproc şi vor cultiva iubirea şi încrederea. 4           Importanta atmosferei din cămin. Atmosfera pe care o degajă tatii şi mamele umple întreaga casă şi este simţită în fiecare domeniu al căminului. 5           Părinţii creează într-o mare măsură atmosfera din cadrul cercului familiei, iar atunci când există neînţelegeri între tată şi mamă, copiii devin părtaşi aceluiaşi spirit. Faceţi ca atmosfera căminului vostru să fie înmiresmată de grijă şi atenţie duioasă. Dacă v-aţi înstrăinat unii de alţii şi ati dat greş în a fi creştini după cum cere Biblia, convertiţi-vă din nou; deoarece caracterul pe care îl aveţi în timpul de probă va fi caracterul pe care îl veţi avea la venirea Domnului Hristos. Dacă vrei să fii un sfânt în ceruri, trebuie să fii sfânt şi pe pământ. Trăsăturile de caracter pe care le cultivi în viaţa nu vor fi schimbate prin moarte sau înviere. Vei ieşi din mormânt cu aceeaşi dispoziţie pe care ai avut-o în căminul tău şi în societate. Domnul Isus nu ne schimbă caracterul la venirea Sa. Lucrarea de transformare trebuie făcută acum. Viaţa noastră de zi cu zi determină destinul nostru. 6           Să fie o atmosferă curată. Fiecare cămin creştin ar trebui să aibă reguli; iar părinţii ar trebui să le ofere copiilor lor, prin cuvinte şi purtarea lor unul fată de celălalt, un exemplu viu, desăvârşit, pentru ceea ce doresc ca ei să fie. Curăţie în vorbire şi adevărată curtoazie creştină trebuie puse în practică în mod continuu. Învăţaţi-i pe copii şi pe tineri să se preţuiască pe ei înşişi, să fie credincioşi lui Dumnezeu, loiali principiilor; învăţaţi-i să respecte şi să se supună Legii lui Dumnezeu. Aceste principii le vor coordona vieţile şi vor fi puse în practică în prieteniile pe care le formează. Ele vor crea o atmosferă curată – care-i va influenta şi încuraja pe cei slabi, pe calea spre ceruri. Faceţi ca fiecare lecţie să fie înălţătoare, nobilă şi atunci nu vă va fi ruşine să vă întâlniţi, la judecată, cu ceea ce este înregistrat în cărţile din ceruri. Copiii care primesc acest fel de educaţie vor fi pregătiţi pentru a ocupa locuri de răspundere şi, prin sfat şi exemplu, îi vor ajuta continuu pe alţii să facă ceea ce este bine. Cei ale căror simţuri morale nu s-au tocit vor aprecia principiile drepte; ei îşi vor evalua just darurile naturale şi îşi vor folosi cel mai bine puterile fizice, mintale şi morale. Aceste suflete sunt puternic fortificate împotriva ispitei; ele sunt împrejmuite de un zid ce nu poate fi dărâmat uşor. Dumnezeu doreşte ca familiile noastre să fie simboluri ale familiei cereşti. Fie ca părinţii şi copiii să aibă în minte acest lucru în fiecare zi, raportându-se unii la alţii ca membri ai familiei lui Dumnezeu. Atunci vieţile lor vor constitui pentru lume o pildă de ceea ce pot fi familiile care l iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Sale. Domnul Hristos va fi înălţat; pacea Sa, harul Său şi dragostea Sa vor pătrunde în cercul familiei ca un parfum preţios. 8           Multe lucruri depind de tată şi de mamă. Ei trebuie să fie hotărâţi, şi totodată buni, în disciplina folosită şi să lucreze cu toată seriozitatea pentru a avea o gospodărie ordonată şi curată, pentru ca îngerii cereşti să fie atraşi cu pacea şi influenta lor înmiresmată. 9           Căminul să fie luminos şi fericit. Să nu uitaţi niciodată că vă veţi face căminul luminos şi fericit pentru dumneavoastră şi copiii dumneavoastră, cultivând însuşirile Mântuitorului. Dacăl veţi aduce pe Domnul Hristos în cămin, veţi deosebi binele de rău. Veţi fi în stare să vă ajutaţi copiii să fie arbori ai neprihănirii ce poartă roadele Duhului. 10           Pot veni necazuri, însă acestea sunt partea omenirii. Lăsaţi ca pacea, mulţumirea şi dragostea să păstreze strălucirea soarelui în inimă chiar dacă ziua este înnegurată. 11           Căminul poate fi modest, însă poate fi întotdeauna un loc al cuvintelor prietenoase şi al faptelor bune, un loc în care curtoazia şi iubirea sunt oaspeţi permanenţi. 12           Puneţi în aplicare regulile casei cu înţelepciune şi dragoste, nu cu un toiag de fier. Copiii vor răspunde cu o ascultare binevoitoare regulilor de acest fel. Apreciaţi-i pe copii ori de câte ori aveţi ocazia. Faceţi-le viaţa cât se poate de fericită. Păstraţi pământul inimii afânat cu manifestări de iubire şi afecţiune, pregătindu-l astfel pentru sămânţă adevărului. Amintiţi-vă că Domnul dă pământului nu numai nori şi ploaie, dar şi frumosul şi binefăcătorul soare care face ca sămânţa să răsară şi florile să iasă din muguri. Aduceţi-vă aminte că nu doar de reproşuri şi corectare au nevoie copiii voştri, ci şi de încurajare şi laudă, plăcută rază de soare a cuvintelor amabile. 13           Nu trebuie să fie ceartă în cămin. "Înţelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi pasnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, fără părtinire, nefăţarnica." (Iacov 3, 17) 14           Legături duioase, care consolidează. Legătura familială este cea mai strânsă, cea mai duioasă şi cea mai sfântă dintre toate legăturile de pe pământ. A fost desemnată spre a fi o binecuvântare pentru omenire. Şi este cu adevărat o binecuvântare ori de câte ori se păşeşte în legământul căsătoriei în mod inteligent, cu teamă de Dumnezeu şi ţinând seama în mod corespunzător de responsabilităţile implicate. 15

Prefaţă.           Puţine cărţi au avut o distribuire mai largă sau au exercitat o influenţă mai mare în ridicarea omenirii decât „Calea către Hristos”.           În nenumărate ediţii, acest mic volum a fost tipărit în peste 70 de limbi inspirând sute de mii de bărbaţi şi femei din toată lumea, chiar şi mii de oameni care locuiesc în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. De la apariţia primei ediţii în 1892, editorii au fost chemaţi s-o tipărească în repetate rânduri pentru a ieşi în întâmpinarea cererilor susţinute de publicul cititor.           Autoarea acestei lucrări, Ellen G. White (1827-l915), a fost un vorbitor şi scriitor religios binecunoscut pe trei continente.           Născută aproape de Portland Maine, şi-a petrecut prima parte a vieţii în statele Noii Anglii şi atunci călătoriile şi lucrările ei au condus-o să-şi extindă zonele centrale şi de vest ale Statelor Unite.           Anii 1885 până în 1887 i-a devotat lucrării în principalele ţări ale Europei, unde s-a adresat adesea unor auditorii largi şi şi-a continuat scrierile. După aceea şi-a petrecut nouă ani activi în Aus-tralia şi Noua Zeelandă. Din tocul ei de scris au ieşit patruzeci şi cinci de volume, mai mari sau mai mici, în domeniile teologiei, educaţiei, sănătăţii, ale vieţii de familie şi ale creştinismului practic, câteva depăşind suma de un milion de exemplare. Dintre toate acestea, „Calea către Hristos”, este cea mai populară şi mai citită dintre ele.           Titlul cărţii îi numeşte misiunea. Aceasta este de a-l îndruma pe cititor la Isus Hristos, ca Singurul care este în stare să satisfacă nevoile sufletului. Ea îndreaptă paşii celor şovăielnici şi care se 5 îndoiesc pe calea păcii. Ea îl conduce pe cel care caută dreptatea şi integritatea caracterului, pas cu pas, de-a lungul căii vieţuirii creştine, la acea experienţă în care să poată afla plinătatea binecuvântării care stă în predarea de sine a eului. Ea îi descoperă secretul biruinţei desluşindu-i simplitatea harului mântuitor şi puterea păstrătoare a marelui Prieten al omenirii. Iacov, în vedenie, atunci când apăsat de teama că păcatul Său l-a despărţit de Dumnezeu s-a lăsat jos să doarmă, „a visat şi a văzut o scară al cărui capăt era pe pământ şi al cărei vârf ajungea până la ceruri”. Legătura dintre pământ şi cer i-a fost descoperită astfel şi călătorului i-au fost adresate cuvinte de mângâiere şi speranţă, de către Acela care stătea în vârful scării. Dorinţa sinceră a editorilor este ca această viziune cerească să se repete cu cât mai mulţi, când citesc această prezentare a căii ce duce la viaţă.           Editorii.           CUPRINS:           Iubirea lui Dumnezeu faţă de om. 9           Păcătosul are nevoie de Hristos. 17           Pocăinţa. 23           Mărturisirea păcatelor. 37           Consacrarea. 43           Credinţa şi primirea. 49           Dovada adevăratei ucenicii. 57           Creşterea în Hristos. 67           Viaţa şi faptele noastre. 77           Cunoaşterea de Dumnezeu. 85           Înaltul privilegiu al rugăciunii. 93           Ce facem cu îndoiala. 105           Bucuria în Domnul. 115                 IUBIREA LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE OM.           Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi bucuriei. Priviţi la lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor adaptare nu numai la nevoile şi fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre iubirea Creatorului.           Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune: „Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine şi Tu le dai hrana la vreme.           Îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă.” (Ps. 145: 15-l6).           Dumnezeu a făcut pe om sfânt şi fericit cu desăvârşire; iar pământul, aşa minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea legii lui Dumnezeu – legea iubirii – aceasta a adus nenorocire şi moarte. Şi totuşi, chiar şi în mijlocul suferinţelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Genesa 3:17). Spinii şi 9 pălămida – dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa lui să fie plină de trudă şi grijă – au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina şi degradarea adusă de păcat. Lumea, deşi decăzută, nu este toată numai necaz şi mizerie. Chiar şi în natură se află solii de nădejde şi mângâiere. Mărăcinii sunt plini de flori, iar spinii sunt acoperiţi de trandafiri.           „Dumnezeu este iubire” este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce răsare. Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desăvârşirea lor înmiresmează aerul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziş de un verde viu – toate mărturisesc despre grija părintească şi iubitoare a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a-i face pe copiii Săi fericiţi.           Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El Însuşi Şi-a făcut de cunoscut iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: „Arată-mi slava Ta”, Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea” (Exodul 33:18, 19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise „şi a strigat: ‘Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul” (Exodul 34:6-7). „El este milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate”, pentru că „Îi place îndurarea” (Iona 4:2; Mica 7:18).           Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii Sale din ceruri şi de pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi gingaşe legături pământeşti pe care inimile omeneşti le pot cunoaşte. Totuşi toate acestea nu oglindesc decât în mod nedesăvârşit iubirea Sa.           Deşi au fost date toate aceste dovezi, vrăjmaşul a tot binele a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă, închipuindu-şi-L ca fiind sever şi neiertător. Satana i-a condus pe oameni să-L considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă al cărei atribut principal este judecata severă, unul care este un judecător aspru, un creditor brutal şi neînduplecat. El L-a înfăţişat pe Creator ca pe o fiinţă care pândeşte cu un ochi gelos ca să poată observa greşelile şi păcatele oamenilor şi să poată aduce asupra lor judecăţile cerului.           Domnul Isus a venit să trăiască printre oameni pentru a îndepărta această umbră întunecată şi pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu.           Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca să ne descopere pe Tatăl.           „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11:27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea: „Doamne. Arată-ne pe Tatăl”, Domnul Hristos i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl?’” (Ioan 14:8-9).           Descriind scopul misiunii Sale pe pământ, Domnul Hristos spunea: „Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi.” (Luca 4:18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casă nu se mai auzea vreun geamăt datorat bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele şi vindecase toţi bolnavii. Lucrarea Sa dădea mărturie despre ungerea Sa divină. Dragostea, mila şi compasiunea erau manifestate în fiecare act al vieţii Sale, inima Sa se deschidea cu multă simpatie 11 fiilor oamenilor. El a luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai săraci şi cei mai umili nu se temeau să se apropie de El. Chiar şi copilaşii erau atraşi de El. Aceştia simţeau o plăcere deosebită să stea pe genunchii Săi şi să privească chipul Său gânditor, blând şi iubitor.      Domnul Hristos nu ascundea adevărul, dar îl rostea întotdeauna cu iubire. În legăturile Sale cu oamenii, El dădea pe faţă cel mai mare tact şi o atenţie profundă şi plină de bunătate. El n-a fost niciodată nepoliticos şi n-a rostit niciodată un cuvânt aspru, când nu a fost nevoie. N-a pricinuit niciodată unui suflet sensibil o durere inutilă. Domnul Hristos nu critica slăbiciunea omenească. El a rostit adevărul, dar întotdeauna cu iubire.