Ellen G. White

CUPRINS:           Cel mai mare eveniment din istorie. 7 2. Făgăduinţele celei de a doua veniri a lui Hristos. 13 3. Semne în lumea geologică. 17 4. Semne în lumea religioasă. 20 5. Semne în lumea aştrilor. 26 6. Semne în lumea economică. 32 7. Semne în lumea socială. 34 8. „Cum era în zilele dinainte de potop”. 37 9. „Cum a fost în zilele lui Lot”. 44 10. Timpul celei de a doua veniri. 48 11. Pregătire pentru a doua venire. 51 12. Solia celei de a doua veniri. 54 13. Un timp de probă în faţa noastră. 70 14. Închiderea uşii harului. 75 15. Cerul şi pământul în haos. 79 16. Liberarea poporului lui Dumnezeu. 84 17. O împărăţie de 1000 de ani. 90 18. Viziuni ale viitorului glorios. 95                 Prefaţă.           În vederea îmbunătăţirii situaţiei internaţionale oamenii fac planuri şi planuri. Dar proiectele umane, fie bune sau rele, nu se împlinesc când sunt în dezarmonie cu planul lui Dumnezeu.           Din orice punct de vedere mersul lucrurilor în această lume este prevăzut de Dumnezeu. El a stabilit un plan după care evenimentele să se deruleze. Adevărul este că noi nu putem să pătrundem în sfaturile Celui prea Înalt, dar, pe de altă parte nu este posibil să dăm pe faţă indiferenţă pentru ce El ne-a descoperit în Cuvântul Său pentru cunoştinţa noastră. „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru”, spune un verset din Biblie, „iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri pentru veşnicie”.           Deuteronom 29:29           Prin urmare, din porunca lui Dumnezeu, să cercetăm lucrurile descoperite.           Editorii.           Cap. 1           Cel mai mare eveniment din istorie.           Unul dintre cele mai solemne şi mai glorioase adevăruri descoperite în Biblie este a doua venire a lui Hristos pentru a încheia marea lucrare de răscumpărare. Poporului peregrin al lui Dumnezeu, lăsat atât de mult timp să stea în „negura şi umbra morţii”, îi este dată o speranţă preţioasă, inspiratoare de bucurie, în făgăduinţa revenirii Aceluia care este „învierea şi viaţa” pentru a aduce acasă „pe cei surghiuniţi ai Săi”. Învăţătura celei de a doua veniri este nota dominantă a Sfintelor Scripturi. Din ziua în care prima pereche de oameni a părăsit cu durere Edenul, copiii credinţei au aşteptat venirea Celui făgăduit pentru ca să zdrobească puterea nimicitorului şi să-i aducă din nou în Paradisul pierdut.           Bărbaţii sfinţi din vechime aşteptau cu nerăbdare venirea lui Mesia în slavă, ca împlinire a speranţei lor. Lui Enoh, numai a şaptea generaţie de la cei care locuiseră în Eden, care timp de trei secole umblase pe pământ cu Dumnezeu, i s-a îngăduit să privească de departe venirea Eliberatorului. „Iată, zicea el, că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor”. (Iuda 14:15). Patriarhul Iov în noaptea suferinţei lui, exclama cu o încredere neclintită: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe 7           Pământ. Voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea şi nu ai altuia”. (Iov 19:25-27) Revenirea lui Hristos, pentru a inaugura domnia neprihănirii, a inspirat cele mai sublime şi înflăcărate declaraţii scriitorilor sacri.           Poeţii şi profeţii Bibliei au exprimat acest adevăr în cuvinte radiind de foc ceresc. Psalmistul cânta despre puterea şi maiestatea Regelui lui Israel: „Din Sion, care este întruparea frumuseţii desăvârşite, de acolo străluceşte Dumnezeu. Dumnezeul nostru vine şi nu tace. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său”. (Ps. 50:2-4) „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul. Înaintea Domnului! Căci El vine, vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele după credincioşia Lui”. (Ps. 96:1l-l3)           Profetul Isaia spunea: „Treziţi-vă şi săriţi de bucurie cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi”. „Să învie dar morţii tăi! Să se scoale trupurile mele moarte!” „Nimiceşte moartea pe vecie; Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit. În ziua aceea, vor zice: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam; acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Is. 26:19; Is. 25:8-9) Habacuc, răpit în viziune sfântă, a văzut venirea Lui. „Dumnezeu vine din Teman şi Cel sfânt vine din muntele Paran. Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui. Se opreşte şi măsoară pământul cu ochiul; priveşte şi face pe neamuri să tremure; munţii cei veşnici se sfărâmă, dealurile cele vechi se pleacă; El umblă pe cărări veşnice. Ai încălecat pe caii Tăi şi Te-ai suit în carul Tău de biruinţă. La vederea Ta, se cutremură munţii; adâncul îşi ridică glasul şi îşi înalţă valurile în sus. Soarele şi luna se opresc în locuinţa lor, de 8           Lumina săgeţilor Tale care pornesc, de strălucirea suliţei Tale care luceşte. Ieşi ca să izbăveşti pe poporul Tău, să izbăveşti pe unsul Tău; sfărâmi acoperişul casei celui rău, o nimiceşti din temelii până în vârf”. (Hab. 3:3,4,6,8,10,11,13)           Când Mântuitorul era pe punctul de a se despărţi de ucenicii Săi, i-a mângâiat în întristarea lor cu asigurarea că va veni iarăşi: „Să nu vi se tulbure inima. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine”. (Ioan 14:l-3) „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale.           Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui”. (Matei 25:31, 32) Îngerii care au întârziat pe Muntele Măslinilor, după înălţarea lui Hristos, au repetat ucenicilor făgăduinţa revenirii Sale: „Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”. (Fapte 1:11) Iar apostolul Pavel, vorbind prin inspiraţia Duhului, mărturisea: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer”. (1 Tes. 4:16) Profetul de pe Patmos spunea: „Iată că El vine pe nori şi orice ochi Îl va vedea”. (Apoc. 1:7) În jurul venirii Sale se concentrează slava „aşezării din nou a tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime”. (Fapte 3:21) Atunci stăpânirea de lungă durată a răului va fi nimicită; „Împărăţia lumii” acesteia va deveni împărăţia „Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor”. (Apoc. 11:15) „Slava Domnului se va descoperi şi în clipa aceea orice făptură o va vedea”. „Domnul Dumnezeu va face să răsară mântuirea şi lauda în faţa tuturor neamurilor.” El va fi ca o „cunună strălucitoare şi o podoabă măreaţă pentru rămăşiţa poporului”. (Is. 40:5; 61:11; 28:5) Atunci va fi statornicită sub întregul cer, împărăţia paşnică şi mult dorită a lui Mesia. „Tot astfel, Domnul are milă de Sion şi 9           Mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustia lui ca un rai şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului”. I se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului”. „Nu te vor mai numi Părăsită şi nu-ţi vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi „Plăcerea Mea este în ea” şi ţara Ta o vor numi Beula.           Cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine”. (Is. 51:3; 35:2; 62:4, 5)           Revenirea Domnului a fost în toate secolele speranţa urmaşilor Săi adevăraţi. Făgăduinţa Mântuitorului, la despărţirea de pe Muntele Măslinilor, că va reveni, a luminat viitorul ucenicilor Săi, umplându-le inimile de bucurie şi speranţă pe care întristarea n-a putut să le stingă, nici încercările să le întunece. În mijlocul suferinţei şi persecuţiei, „arătarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” a fost „fericita nădejde”. Când creştinii tesaloniceni erau copleşiţi de întristare, la înmormântarea celor dragi, care nădăjduiseră să trăiască pentru a vedea venirea Domnului, Pavel, învăţătorul lor, le îndrepta atenţia către învierea care urma să aibă loc la venirea Mântuitorului. Atunci vor învia cei morţi în Hristos şi împreună cu cei vii vor fi răpiţi ca să întâmpine pe Domnul în văzduh. „Şi astfel”, spunea el, „vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte”. (1 Tes. 4:16-l8)           Pe Patmosul stâncos, ucenicul iubit aude făgăduinţa: „Iată, Eu vin curând”, iar răspunsul lui plin de dor exprimă rugăciunea bisericii de-a lungul peregrinării ei: „Amin, vino Doamne Isuse”.           (Apoc. 22: 20)           Din temniţă, de la rug, de pe eşafod, unde sfinţii şi martirii au mărturisit pentru adevăr, vine de-a lungul secolelor expresia credinţei şi speranţei lor. Fiind „siguri de învierea Sa personală şi în consecinţă şi de a lor, la revenirea Sa”, spune unul dintre aceşti creştini, „ei dispreţuiau moartea şi se aflau mai presus de ea”.

CUPRINS:           Privind la Răscumpărătorul răstignit. 2           Planul de mântuire. 6           Naşterea lui Hristos.11           Copilăria lui Isus. 23           Ioan Botezătorul. 33           Botezul lui Isus. 45           Ispitirea în pustie. 52           Mărturia lui Ioan. 62           Caracterul lui Ioan. 67           Moartea lui Ioan. 72           Nunta din Cana. 80           Curăţirea templului. 92           Nicodim vine la Isus. 99           Samariteanca. 111           Fiul servului împărătesc. 119           Isus la Betesda. 123           Isus în Capernaum. 135           Chemarea ucenicilor. 142           Vindecarea leprosului. 150           Paraliticul. 155           Sabatul. 163           Predica de pe munte. 168           Parabola semănătorului. 187           Alte parabole. 195           Liniştirea furtunii.208           Demonizaţii din morminte.213           Fiica mai marelui sinagogii. 219           Pâinile şi peştii. 224           Hristos umblă pe mare. 232           Hristos în sinagogă. 237           Femeia cananeancă.251           Schimbarea la faţă. 255           Sărbătoarea corturilor. 267 „Du-te şi nu mai păcătui”. 276           Învierea lui Lazăr. 283           Jertfa Mariei. 294           Intrarea lui Isus în Ierusalim. 303           Isus plânge asupra Ierusalimului. 313           A doua curăţire a templului. 322           Isus şi fariseii. 334           Predica de mustrare a fariseilor. 349           În curtea din afară. 363           Paştele. 369           În grădina. 379           În sala de judecată. 389           Osândirea lui Isus. 404           Golgota. 421           La mormânt. 440           Sfârşitul luptei. 448           Învierea. 455           Femeile la mormânt. 461           Isus la Emaus. 467           În camera de sus. 475           Isus în Galilea. 480           Adunarea fraţilor. 489           Înălţarea lui Isus la cer. 501                 Prefaţă.           Viaţa lui Isus prezintă momentele principale din viaţa Acestui personaj ilustru, a Cărui existenţă, exemplu şi învăţătură au marcat nu doar pe contemporanii Săi, ci întreaga posteritate. Învăţăturile Umilului Galilean şi-au aflat ecoul în inimile a milioane de oameni din toate timpurile şi locurile, ajungând la fel de proaspete, de actuale şi de dătătoare de pace până în zilele noastre. Naşterea, copilăria, activitatea Sa de educare şi vindecare, minunile şi ilustraţiile Sale educative, precum şi suferinţele, moartea şi învierea Lui glorioasă, urmate de înălţarea Sa la cer, sunt toate descrise cu un talent greu de egalat de către autoarea inspirată. Spre deosebire de majoritatea celorlaltor biografii cărora nu le rămâne decât valoarea istorică sau documentară, Viaţa lui Isus nu este doar istorie, ci continuă să reprezinte pentru nenumăraţi creştini un model de jertfire de sine şi de vieţuire altruistă, pe care aceştia – înţelegându-i valoarea – încearcă să-l imite cu cea mai mare fidelitate.           Viaţa Celui care a trăit, a murit şi a înviat pentru noi, deschide noi perspective asupra existenţei omeneşti, dându-i un sens şi o valoare care nu se pierd pe marginea mormântului, ci depăşesc limitele morţii, ajungând până dincolo, în minunata veşnicie pe care le-a pregătit-o Dumnezeu acelora care au ales să imite Modelul Divin.           Viaţa lui Isus este o poveste de dragoste adevărată, care descrie iubirea Creatorului Universului pentru copiii Săi căzuţi în păcat, o iubire care a mers atât de departe, „încât a dat pe singurul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.           Lecturând Viaţa lui Isus, cititorul poate afla, cât de mult este iubit de Dumnezeu, care a plătit un preţ nespus de mare pentru a-i oferi şansa mântuirii şi poate înţelege că are valoare în ochii lui Dumnezeu, care i-a rezervat un viitor minunat şi care îl doreşte şi îl aşteaptă cu o iubire părintească, în speranţa că va fructifica măreaţa şansă – pe care i-a oferit-o cu preţul unui sacrificiu atât de mare – viaţa veşnică.           Editorii.           Viaţa lui Isus.           Privind la RĂscumpĂrĂtorul rĂstignit.           Iubirea pentru om este manifestarea pe pământ a iubirii lui Dumnezeu. Tocmai pentru a sădi această iubire, pentru a ne face copii ai unei singure familii, Împăratul slavei S-a făcut una cu noi. Şi când se împlinesc cuvintele Lui de rămas bun „să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu”, când noi iubim lumea aşa cum a iubit-o El, atunci misiunea Lui pentru noi s-a împlinit. Suntem pregătiţi pentru cer deoarece avem cerul în inima noastră.           Mântuitorul Şi-a dat scumpa Sa viaţă ca să întemeieze o biserică în stare de a îngriji de sufletele întristate şi ispitite. O grupă de credincioşi poate fi săracă, needucată şi necunoscută; dar în Hristos ea poate face în familie, între vecini, în localitate şi chiar în locurile mai depărtate, o lucrare ale cărei urmări să ţină cât veşnicia.           Dar iubirea lui Hristos nu este restrânsă la o anumită clasă de oameni.           El Se face una cu fiecare copil. Pentru ca noi să putem deveni membri ai familiei cereşti, El a devenit membru al familiei pământeşti. El este un Fiu al omului şi în felul acesta frate cu fiecare fiu sau fiică a lui Adam. Urmaşii Lui nu trebuie să se simtă despărţiţi de lumea care piere în jurul lor. Ei sunt o parte din marea ţesătură a omenirii; şi cerul priveşte asupra lor ca la nişte fraţi cu păcătoşii şi cu sfinţii în acelaşi Privind la Răscumpărătorul răstignit timp. Iubirea lui Hristos îmbrăţişează pe cel decăzut, rătăcit şi păcătos; şi fiecare faptă de bunătate săvârşită pentru a înălţa un suflet căzut, fiecare faptă de îndurare, este primită ca fiind făcută pentru El.           În înţelepciunea Lui nemărginită, Dumnezeu a ales piatra de temelie şi a aşezat-o El Însuşi. El a numit-o „temelie sigură”. Întreaga lume poate aşeza pe ea poverile şi durerile ei; ea le suportă. Cu deplină siguranţă ei pot clădi pe ea. Hristos este „o piatră încercată”. Cei care se încred în El, nu vor fi dezamăgiţi. El a suportat toate probele. A suportat apăsarea, vinovăţia lui Adam şi vinovăţia urmaşilor acestuia şi a ieşit mai mult decât biruitor de sub puterile răului. El a dus poverile aruncate pe El de toţi păcătoşii ce s-au pocăit. În Hristos inima vinovată a aflat odihnă. El este temelia sigură. Toţi cei care se sprijină pe El, se odihnesc în deplină siguranţă.           Tot ceea ce Dumnezeu şi Hristos au putut să facă pentru mântuirea păcătoşilor s-a făcut. Păcătuirea a pus lumea în primejdie de moarte.           Dar din cer s-a auzit glasul salvator: „Am găsit un preţ de răscumpărare”.           Isus Hristos care n-a cunoscut nici un păcat S-a făcut păcat pentru omul căzut. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). Hristos S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare. El Şi-a dezbrăcat haina Sa împărătească; Şi-a lăsat la o parte coroana regală, a coborât de pe scaunul Său de Comandant suprem al tuturor cerurilor şi Şi-a îmbrăcat dumnezeirea cu omenirea pentru ca să poarte toate slăbiciunile noastre şi să fie ispitit în toate ca şi ceilalţi oameni.           Ispăşirea lui Hristos nu a fost săvârşită pentru a îndupleca pe Dumnezeu să iubească pe acei pe care altfel i-ar fi urât şi nu a fost făcută nici pentru a produce o dragoste care nu ar fi existat; ci a săvârşit-o pentru a da pe faţă iubirea care era deja în inima lui Dumnezeu, ca exponent al graţiei divine în faţa inteligenţelor cereşti, a lumilor necăzute şi înaintea neamului omenesc căzut. Noi nu trebuie să întreţinem ideea că Dumnezeu ne iubeşte pentru că a murit Hristos pentru noi; ci pentru că ne-a iubit, de aceea a dat pe singurul Său Fiu să moară pentru noi.

În mijlocul întunericului care se lăsase pe pământ, în timpul îndelungatei perioade de supremaţie papală, lumina adevărului n-a putut fi stinsă cu totul. În fiecare veac au existat martori pentru Dumnezeu, bărbaţi care au cultivat credinţa în Hristos ca singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om, care au socotit Biblia ca fiind singura regulă de viaţă şi care au sfinţit Sabatul cel adevărat. Cât de mult datorează lumea acestor bărbaţi, posteritatea nu va şti niciodată. Au fost taxaţi ca eretici, motivele lor au fost criticate, caracterele lor au fost calomniate, scrierile lor au fost interzise, denaturate sau mutilate. Cu toate acestea ei au stat hotărâţi şi, de la un veac la altul, au păstrat credinţa în curăţia ei ca o moştenire sfântă pentru generaţiile ce urmau să vină. Istoria poporului lui Dumnezeu în timpul veacurilor de întunecime care au urmat datorită supremaţiei Romei, este scrisă în ceruri, dar în rapoartele omeneşti are un spaţiu mic. Câteva urme ale existenţei lui abia se pot găsi, cu excepţia acuzaţiilor prigonitorilor. Politica Romei a fost aceea de a şterge orice urmă de opoziţie faţă de învăţăturile sau hotărârile ei. Ea a căutat să distrugă tot ce era vinovat de erezie, fie persoane, fie scrieri. Expresii de îndoială sau întrebări cu privire la autoritatea dogmelor papale erau suficiente pentru a pierde viaţa bogatului sau a săracului, a celui de sus sau de jos. Roma a încercat să distrugă orice raport al cruzimii ei faţă de dizidenţi. Conciliile papale au hotărât ca acele cărţi sau scrieri care conţin asemenea rapoarte să fie încredinţate flăcărilor. Înainte de inventarea tiparului, cărţile erau puţine la număr şi într-o formă nepotrivită de a putea fi păstrate; de aceea nu se puteau face prea multe pentru a împiedica pe romanişti să-şi aducă la îndeplinire scopul. Nici o biserică dinăuntrul hotarelor jurisdicţiei Romei n-a fost prea mult lăsată netulburată ca să se bucure de libertatea de conştiinţă. Papalitatea n-a câştigat puterea decât întinzând mâna pentru a zdrobi pe toţi aceia care refuzau să recunoască dominaţia ei şi, una după alta, bisericile s-au supus stăpânirii ei. În Marea Britanie, creştinismul primar prinsese rădăcini foarte de timpuriu. Evanghelia primită de bretoni în primele veacuri era atunci necoruptă de apostazia romană. Persecuţia din partea împăraţilor păgâni, care se întinsese chiar şi la aceste tărâmuri îndepărtate, a fost singurul dar pe care primele biserici din Britania l-au primit din partea Romei. Mulţi creştini din Anglia care au fugit de persecuţie, au găsit scăpare în Scoţia; de aici adevărul a fost dus în Irlanda şi în toate ţările acestea a fost primit cu bucurie. Când saxonii au invadat Britania, păgânismul a câştigat stăpânire. Cuceritorii n-au acceptat să fie învăţaţi de sclavii lor, iar creştinii au fost constrânşi să se retragă în munţi şi în mlaştinile sălbatice. Cu toate acestea, lumina ascunsă pentru o vreme, a continuat să ardă. În Scoţia, un secol mai târziu, ea strălucea cu o lumină care s-a întins până în ţări îndepărtate. Din Irlanda a venit credinciosul Columba împreună cu colaboratorii lui, care au adunat în jurul lor pe credincioşii împrăştiaţi pe insula singuratică Iona şi au făcut din ea centrul lucrării lor misionare. Printre aceşti evanghelişti se găsea şi un păzitor al Sabatului biblic şi în felul acesta adevărul a fost introdus în popor. La Iona a fost întemeiată o şcoală din care au plecat misionari nu numai în Scoţia şi Anglia, ci şi în Germania, Elveţia şi chiar Italia. Dar Roma îşi aţintise privirile asupra Britaniei şi s-a hotărât să o aducă sub stăpânirea ei. În veacul al şaselea, misionarii ei au început convertirea saxonilor păgâni. Ei au fost primiţi cu favoruri de către barbarii cei mândri şi au convins pe mii dintre ei să practice credinţa romană. Pe măsură ce lucrarea înainta, conducătorii papali împreună cu convertiţii lor s-au ciocnit cu creştinii primari. S-a prezentat un contrast izbitor. Cei din urmă erau simpli, umili având caracter, doctrină şi obiceiuri conforme Scripturilor, în timp ce primii dădeau la iveală superstiţia, pompa şi aroganţa papilor. Trimisul Romei a cerut ca aceste biserici creştine să recunoască supremaţia suveranului pontif. Bretonii au răspuns cu blândeţe că doreau să iubească pe toţi oamenii, dar că papa nu are dreptul de supremaţie în biserică, iar ei îi puteau da numai supunerea datorată oricărui urmaş al lui Hristos. Au fost făcute încercări repetate de a asigura unirea lor cu Roma; dar aceşti creştini umili, uimiţi de mândria desfăşurată de către trimişii ei, au răspuns categoric că nu cunosc alt stăpân decât pe Hristos. Acum s-a descoperit adevăratul spirit al papalităţii. Conducătorul roman spunea: "Dacă nu vreţi să primiţi pe fraţii care vă aduc pacea, veţi primi duşmanii care vă vor aduce războiul. Dacă nu vă uniţi cu noi pentru a arăta saxonilor calea vieţii, veţi primi de la ei lovitura de moarte" (J. H. Merle D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.17, cap.2). Acestea nu erau simple ameninţări. Războiul, intriga şi înşelăciunea au fost folosite împotriva acestor martori ai credinţei biblice, până când bisericile din Britania au fost distruse sau obligate să se supună autorităţii papei. În ţările de dincolo de jurisdicţia Romei au existat timp de multe secole grupe de creştini care au rămas aproape cu totul libere de corupţia papală. Ele erau înconjurate de păgânism şi, în desfăşurarea veacurilor, au fost contaminate de rătăcirile lui; dar au continuat să privească Biblia ca singura regulă de credinţă şi au primit multe dintre adevărurile ei. Aceşti creştini credeau în perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi păzeau Sabatul poruncii a patra. Biserici care au ţinut la această credinţă şi practică au existat în Africa Centrală şi printre armenii din Asia. Dar printre aceia care au rezistat abuzurilor puterii papale, valdenzii au stat în frunte. Chiar în ţara în care papalitatea şi-a stabilit scaunul, acolo i s-a rezistat cel mai puternic înşelăciunii şi corupţiei ei. Timp de veacuri, bisericile Piemontului şi-au păstrat independenţa; dar în cele din urmă a sosit timpul când Roma a insistat să se supună. După lupta fără rezultat împotriva tiraniei ei, conducătorii acestor biserici au recunoscut, chiar împotriva voinţei lor, supremaţia puterii căreia lumea întreagă se părea că plăteşte tribut. Însă, au fost unii care au refuzat să se supună autorităţii papei sau prelatului. Ei s-au hotărât să păstreze credincioşia faţă de Dumnezeu şi să păstreze curăţia şi simplitatea credinţei lor. S-a produs o despărţire. Aceia care au rămas la vechea credinţă s-au retras; unii, părăsind Alpii natali, au ridicat steagul adevărului în ţări străine; alţii s-au retras în văile singuratice şi în fortăreţele stâncoase ale munţilor şi acolo şi-au păstrat libertatea de a se închina lui Dumnezeu. Credinţa care timp de veacuri a fost ţinută şi învăţată de către creştinii valdenzi era în contrast evident cu învăţăturile rătăcite impuse de Roma. Credinţa lor religioasă era întemeiată pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu, adevăratul sistem al creştinismului.

Un fermier cinstit şi drept, care ajunsese să se îndoiască de autoritatea divină a Scripturilor şi care dorea sincer să cunoască adevărul, a fost bărbatul ales în mod deosebit de Dumnezeu pentru a fi în avangarda vestirii celei de a doua veniri a lui Hristos. Asemenea multor reformatori, William Miller se luptase la începutul vieţii cu sărăcia şi învăţase în felul acesta marile lecţii ale energiei şi jertfirii de sine. Membrii familiei din care provenea se caracterizau printr-un spirit de independenţă şi iubitor de libertate, prin putere de rezistenţă şi patriotism fierbinte – trăsături care predominau şi în caracterul lui. Tatăl său fusese căpitan în armata Revoluţiei şi sacrificiilor făcute de el în luptele şi suferinţele din acea perioadă zbuciumată se datorează sărăcia din prima parte a vieţii lui Miller. Avea o constituţie fizică sănătoasă şi chiar în copilărie dăduse dovadă de o putere intelectuală mai mare decât cea obişnuită. Pe măsură ce creştea, aceasta devenea şi mai accentuată. Mintea lui era activă şi bine dezvoltată şi avea o sete mare după cunoştinţe. Cu toate că nu se bucurase de avantajele unei educaţii dintr-un colegiu, dragostea lui pentru studiu şi deprinderea unei cugetări cu grijă, precum şi a unui spirit critic, au făcut din el un bărbat cu o judecată sănătoasă şi cu vederi largi. El avea un caracter moral fără reproş şi o reputaţie de invidiat, fiind unanim respectat pentru integritatea, echilibrul şi dărnicia lui. Prin energie şi perseverenţă a dobândit de timpuriu competenţă, menţinându-şi în continuare obiceiul lui de a studia. A îndeplinit diferite slujbe civile şi militare de încredere, iar drumurile către bogăţie şi onoruri îi păreau larg deschise. Mama lui avea o evlavie curată şi încă din copilărie el a fost impresionat de problemele religioase. Dar tot atunci fusese dus în societatea deiştilor, a căror influenţă era foarte puternică datorită faptului că aceştia erau în majoritate cetăţeni buni, oameni cu trăsături umanitare şi caritabile. Trăind în mijlocul unor instituţii creştine, caracterele lor fuseseră modelate până la un anumit punct de mediul înconjurător. Calităţile deosebite care le-au câştigat respectul şi încrederea se datorau Bibliei; şi totuşi aceste înzestrări deveniseră atât de pervertite, încât exercitau influenţa lor împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Unindu-se cu aceşti bărbaţi, Miller a ajuns să nutrească sentimentele lor. Interpretările Scripturii din acea perioadă prezentau greutăţi care îi păreau de netrecut; totuşi, această credinţă nouă, care punea deoparte Biblia, nu-i oferea nimic mai bun în schimb, aşa că a rămas mai departe nemulţumit. Totuşi timp de 12 ani a continuat să susţină aceste vederi. Dar la vârsta de 34 de ani, Duhul Sfânt l-a impresionat, convingându-l că este păcătos. În toate căutările sale de până atunci, n-a putut găsi o asigurare a fericirii dincolo de mormânt. Viitorul îi părea întunecat şi sumbru. Referindu-se mai târziu la simţămintele lui din vremea aceea, spunea: "Gândul nimicirii mă îngheţa şi mă ducea la deznădejde, iar ziua socotelilor era pentru toţi o distrugere sigură. Cerurile erau ca arama deasupra capului, iar pământul de sub picioare era ca fierul. Veşnicia – ce era oare? Şi moartea – de ce mai exista? Cu cât gândeam mai mult, cu atât eram mai departe de explicaţie. Cu cât mă adânceam în cugetarea aceasta, cu atât mai contradictorii erau concluziile. Am încercat să nu mai gândesc, dar gândurile nu le puteam stăpâni. Eram cu adevărat nenorocit, dar nu înţelegeam cauza. Am murmurat şi m-am plâns, dar nu ştiam de ce. Îmi dădeam seama că eram rău, dar nu ştiam cum şi unde să găsesc binele. M-am jelit, dar fără nădejde". În această stare a continuat timp de câteva luni. "Deodată, spunea el, caracterul Mântuitorului a impresionat cu putere mintea mea. Se părea că există o fiinţă atât de bună şi de miloasă care să ispăşească nelegiuirile noastre şi prin aceasta să ne salveze de suferinţă şi de pedeapsa păcatului. Imediat am simţit cât de iubitoare poate fi această fiinţă şi mi-am închipuit că mă pot arunca în braţele Sale şi să mă încred în mila unuia ca El. Dar s-a ridicat întrebarea: Cum se poate dovedi că există o astfel de Fiinţă? Am descoperit că în afară de Biblie nu se găseşte nici o dovadă despre existenţa unui asemenea Mântuitor sau chiar a unei stări viitoare. Şi am înţeles că Biblia scotea în evidenţă tocmai pe Mântuitorul de care aveam eu nevoie; şi am fost uimit să descopăr cum o carte – după părerea mea de atunci – neinspirată dezvoltă nişte principii atât de perfect adaptate nevoilor unei lumi căzute. Am fost constrâns să admit că Scripturile trebuie să fie o descoperire de la Dumnezeu. Ele au devenit plăcerea mea; iar în Isus am găsit un prieten. Mântuitorul a devenit pentru mine primul dintre zeci de mii; iar Scripturile, care mai înainte pentru mine erau întunecate şi contradictorii, au devenit o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea. Mintea mi s-a liniştit şi mi s-a limpezit. Am constatat că Domnul Dumnezeu este o stâncă în oceanul vieţii. Biblia a devenit apoi studiul meu de căpetenie şi pot spune, în adevăr, că am cercetat-o cu o mare plăcere. Am descoperit că nici jumătate nu mi se spusese. M-am întrebat atunci de ce nu văzusem mai înainte frumuseţea şi măreţia ei şi m-am minunat cum de am putut-o lepăda. Am descoperit tot ce-mi putea dori inima şi un bun leac pentru toate bolile sufletului. Am pierdut gustul pentru orice altă lectură şi mi-am îndreptat inima să primesc înţelepciune de la Dumnezeu" (S. Bliss, Memoirs of W. Miller, p.65-67). Miller şi-a mărturisit pe faţă credinţa în religia pe care o dispreţuise. Dar prietenii lui necredincioşi n-au întârziat să aducă toate acele argumente pe care el însuşi le susţinuse împotriva autorităţii divine a Scripturilor. Atunci nu era pregătit să răspundă; dar a raţionat că dacă Biblia este o descoperire de la Dumnezeu, trebuie să fie consecventă cu ea însăşi; şi dacă a fost dată pentru îndrumarea omului, trebuie să fie adaptată la înţelegerea lui. S-a hotărât să studieze Scripturile pentru sine şi să se asigure dacă toate contrazicerile aparente se pot armoniza. Încercând să pună deoparte părerile preconcepute şi renunţând la comentarii, a comparat verset cu verset cu ajutorul trimiterilor şi ale concordanţei. Şi-a continuat studiul într-un mod ordonat şi metodic; începând cu Geneza şi citind verset cu verset, mergea mai departe doar pe măsura înţelegerii pasajelor clar descoperite, încât să-l libereze de toate nedumeririle. Când descoperea ceva neclar, obiceiul lui era să-l compare cu toate textele care aveau aceeaşi legătură cu problema în studiu. Oricărui cuvânt îi era îngăduit să-şi aibă propria lui greutate asupra subiectului din text şi dacă înţelegerea lui se armoniza cu pasajele colaterale, nu mai era nici o dificultate. În felul acesta, când ajungea la un pasaj greu de înţeles, găsea explicaţia în alte părţi ale Scripturilor. Pe măsură ce studia cu rugăciune stăruitoare pentru iluminare divină, ceea ce mai înainte i se păruse întunecat înţelegerii, acum era clarificat. A experimentat adevărul cuvintelor psalmistului: "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate" (Ps. 119,130).

Pentru multe minţi, originea păcatului şi motivul existenţei lui constituie un izvor de mare încurcătură. Oamenii văd lucrarea răului, cu urmările lui îngrozitoare de vai şi distrugere, şi se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este nemărginit în înţelepciune, în putere şi în dragoste. Iată o taină căreia ei nu-i găsesc nici o explicaţie. În nesiguranţa şi îndoiala lor, sunt orbi faţă de adevărurile descoperite lămurit în Cuvântul lui Dumnezeu şi esenţiale pentru mântuire. Sunt unii care, în căutarea lor cu privire la existenţa păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu le-a descoperit şi, ca urmare, nu găsesc nici o rezolvare pentru greutăţile lor. Unii ca aceştia, mânaţi de dispoziţia de a se îndoi şi de a căuta nepotriviri, fac din aceasta o scuză pentru lepădarea cuvintelor Sfintelor Scripturi. Alţii însă nu ajung la nici o înţelegere mulţumitoare a marii probleme a răului din cauză că tradiţia şi interpretarea greşită au întunecat învăţătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale şi la modul în care El tratează păcatul.           Este cu neputinţă să explicăm originea păcatului pentru a da un motiv existenţei. Cu toate acestea, se pot înţelege suficient atât originea lui, cât şi măsurile luate cu privire la soarta finală a păcatului, măsuri care descoperă pe deplin dreptatea şi mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu păcatul. Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a fost în nici o privinţă răspunzător de apariţia păcatului; că n-a fost o retragere arbitrară a harului divin, nici o lipsă în conducerea divină, care să dea ocazie la apariţia răzvrătirii. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existenţă nu se poate da nici o explicaţie. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză pentru el sau vreo cauză a existenţei lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiţie pe care o putem da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu: el „este călcarea Legii”, este acţiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei, care este temelia guvernării divine.           ARMONIA UNIVERSULUI înainte de apariţia păcatului, în întregul univers era pace şi bucurie.           Totul era în armonie desăvârşită cu voinţa Creatorului. Iubirea faţă de Dumnezeu era supremă, iar iubirea omului faţă de om era nepărtinitoare.           Hristos, Cuvântul, singurul născut din Dumnezeu, era una cu Tatăl cel veşnic – una în natură, în caracter şi în scop – singura Fiinţă din tot universul care putea intra în sfaturile şi în planurile lui Dumnezeu.           Prin Hristos, Tatăl a realizat crearea tuturor fiinţelor cereşti. „Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie stăpâniri” (Coloseni 1,16) şi tot cerul îi dădea ascultare lui Hristos în aceeaşi măsură ca şi Tatălui.           Datorită faptului că legea iubirii este temelia guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor create depindea de acordul lor desăvârşit faţă de marile principii ale dreptăţii. Dumnezeu doreşte de la toate făpturile Sale o slujire din dragoste – un omagiu care izvorăşte dintr-o apreciere inteligentă a caracterului Său. El nu găseşte plăcere într-o slujire silită şi, ca urmare, le dă tuturor libertatea de voinţă, ca să-I aducă o slujire de bunăvoie.           Dar a apărut cineva care a ales să pervertească această libertate. Păcatul şi-a avut originea în acela care, după Hristos, fusese cel mai onorat de Dumnezeu şi care avea cea mai înaltă poziţie de putere şi slavă printre locuitorii cerului. Înainte de cădere, Lucifer era primul dintre heruvimii ocrotitori, sfânt şi nepătat.„…Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: 'Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe… Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.' „ (Ezechiel 28,12-l5)           CREAŢiUNEA REFLECTA SLAVA LUI DUMNEZEU.           Lucifer ar fi putut rămâne în graţia lui Dumnezeu, iubit şi onorat de ostile îngereşti, punându-şi la lucru puterile nobile pentru a-i binecuvânta pe alţii şi a-L slăvi pe Făcătorul său. Dar profetul spune: „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta” (vers. 17). Puţin câte puţin, Lucifer a ajuns să-şi îngăduie dorinţa după înălţare de sine. „Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu” (vers. 6). „Tu ziceai în inima ta: '… Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării…, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt' „ (Isaia 14,13.14). În loc să caute să-L facă pe Dumnezeu cel dintâi în dragostea şi slujirea fiinţelor pe care El le crease, strădania lui Lucifer a fost să câştige slujirea şi închinarea lor pentru sine. Râvnind la onoarea pe care Tatăl cel veşnic o revărsase asupra Fiului Său, acest prinţ al îngerilor a aspirat la puterea pe care numai Hristos avea dreptul să o exercite.           Tot cerul se bucura să reflecte slava Creatorului şi să trâmbiţeze lauda Lui. Câtă vreme Dumnezeu fusese onorat în felul acesta, pretutindeni fusese pace şi veselie. Dar acum, armoniile cereşti au fost umbrite de o notă discordantă. Înălţarea de sine, contrar planului Creatorului, a provocat simţăminte rele în minţile în care slava lui Dumnezeu era mai presus de orice. Sfaturile cereşti au stăruit pe lângă Lucifer. Fiul lui Dumnezeu i-a prezentat măreţia, bunătatea şi dreptatea Creatorului şi natura sfântă şi neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu însuşi stabilise ordinea în ceruri; dar, neţinând seama de ea, Lucifer îl dezonora pe Făcătorul său şi aducea ruină asupra lui însuşi. Dar avertizarea dată cu milă şi cu o dragoste nemărginită n-a făcut decât să trezească un spirit de împotrivire. Astfel, Lucifer a îngăduit ca invidia faţă de Hristos să-l stăpânească şi a rămas intransigent.

Counsels to Parents, Teachers, and Students           CUPRINS:           Prefaţă.           ÎNALTA EDUCAŢIE.           EDUCATORUL ŞI LUCRAREA 58           DUHUL SFÂNT ÎN ŞCOLILE NOASTRE 90           EŞECUL STUDIERII CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU 112           OFERIND LUI DUMNEZEU CE AVEM MAI BUN 128           EDUCAŢIA CEA MAI IMPORTANTĂ PENTRU SLUJITORII EVANGHELIEI 130           SFATURI PENTRU PĂRINŢI, EDUCATORI ŞI ELEVI.                 Prefaţă.           Încă din 1872, pana Ellenei White a început să adreseze adventiştilor de ziua a şaptea sfaturi şi învăţături referitoare la educaţia creştină. Intitulat "Proper Education" (O educaţie bună), primul articol consistent pe această temă, se găseşte în Testimonies for the Church, vol. 3, pag. 13l-l60. În cele 30 de pagini ale acestui articol se găseşte, în formă embrionară sau mai dezvoltată, orice principiu care ar trebui să guverneze pregătirea şi instruirea copiilor şi a tinerilor. Deşi, la început, unele dintre ideile exprimate păreau revoluţionare, azi ele sunt recunoscute şi recomandate de ideologii educaţiei. Adventiştii de ziua a şaptea se pot considera, pe bună dreptate, extrem de favorizaţi prin faptul că această schemă de principii a apărut atât de devreme în literatura lor. Această scurtă, dar cuprinzătoare, schiţă, menită să ne călăuzească pe cărările educaţiei, a fost urmată, de-a lungul anilor, de sfaturi mai detaliate, reiterând principiile expuse iniţial, extinzându-le aplicarea şi recomandând adoptarea lor. Christian Education şi Special Testimonies on Education, două lucrări mici, publicate între 1890-l900, au adresat lumii aceste solii. În fine, în 1903, Education, o capodoperă în domeniul formării caracterului, a fost oferită publicului cititor de Ellen White şi, prin numeroasele ei tipărituri şi traduceri, şi-a transmis ultimele solii miilor de oameni din America şi din alte ţări. Dar o învăţătură special detaliată şi adresată îndeosebi adventiştilor de ziua a şaptea nu putea fi destul de bine încorporată în această lucrare populară, destinată unei distribuiri mai generale; şi, cum primele lucrări văzuseră deja lumina tiparului, noi puteam fi astfel lipsiţi de bogăţia valoroaselor sfaturi speciale pentru noi. De aceea, în 1913, a fost publicată această lucrare – Counsels to Parents, Teachers and Students – care, împreună cu alte scrieri mai recente şi mai complete, tratează anumite aspecte ale subiectului.           În prezentul volum, sunt expuse principiile şi metodele realizării unei educaţii ce "include nu numai disciplina minţii, ci şi acea pregătire care va asigura moraluri tari şi conduită corectă"; "acea educaţie care-i va face pe oameni apţi de slujire, dezvoltându-le şi punându-le în exerciţiu toate facultăţile". Pe măsură ce subiectul este dezvoltat, reies clar responsabilităţile şi îndatoririle părinţilor, sfaturile încurajatoare pentru călăuzirea profesorilor în lucrarea lor şi învăţăturile practice pentru cei care-şi consacră anii tinereţii în pregătirea pentru o viaţă de slujire. La sfârşitul fiecărei secţiuni, sub titlul "Pentru studiu suplimentar", sunt prezentate referinţe din alte lucrări ale Ellenei White, conţinând învăţături asociate. Prin publicarea celor patru lucrări: Fundamentals of Christian Education (1923), Messages to Young People (1930), The Adventist Home (1952) şi Child Guidance (1954), aria de materiale ale Ellenei White la acest subiect s-a extins în mare măsură. În prezenta ediţie, paginile "Pentru studiu suplimentar au fost completate cu aceste surse ajutătoare. Dorinţa sinceră a editorilor este ca acest volum să poată servi mai deplin drept un ghid pentru părinţi şi învăţători, în avansarea celei mai delicate lucrări încredinţate vreodată muritorilor, lucrarea de a readuce "omul în armonie cu Dumnezeu".           ÎNALTA EDUCAŢIE.           Lecţiile cele mai importante, pe care să le înveţe profesorii şi elevii, sunt acelea care arată nu spre lume, ci dinspre lume spre crucea lui Hristos.           CUNOAŞTEREA ESENŢIALĂ.      Înalta educaţie este o cunoaştere practică a planului de mântuire şi această cunoaştere se dobândeşte prin studiul atent şi sârguincios al Scripturilor. Ea va împrospăta mintea şi va transforma caracterul, restaurând în sufletul omului imaginea lui Dumnezeu. Va fortifica mintea împotriva şoaptelor înşelătoare ale vrăjmaşului şi ne va face în stare să înţelegem glasul lui Dumnezeu. Ea îl va învăţa pe ucenic să devină împreună lucrător cu Isus Hristos în risipirea întunericului moral din jurul său, aducând lumină şi cunoştinţă oamenilor. Ea este simplitatea adevăratei sfinţenii – paşaportul nostru dintr-o şcoală de pregătire pe pământ, pentru şcoala mai înaltă din cer. Nu există educaţie mai înaltă, pe care să o obţinem, decât aceea dată primilor ucenici şi descoperită nouă prin Cuvântul lui Dumnezeu. A dobândi înalta educaţie înseamnă, implicit, a urma acest Cuvânt; înseamnă a merge pe urmele lui Isus, a practica virtuţile Sale. Înseamnă a renunţa la egoism şi a-ţi închina viaţa slujirii lui Dumnezeu. Înalta educaţie cere ceva mai măreţ, mai divin decât cunoaşterea ce se obţine doar din cărţi. Ea înseamnă o cunoaştere personală şi practică a lui Hristos, o eliberare de ideile, obiceiurile şi practicile dobândite în şcoala prinţului întunericului, care este împotriva loialităţii faţă de Dumnezeu. Înseamnă învingerea încăpăţânării, mândriei, egoismului, ambiţiei lumeşti şi necredinţei. Înalta educaţie este o solie a eliberării de păcat. Secol după secol, curiozitatea oamenilor i-a făcut să caute pomul cunoştinţei şi, deseori, ei cred că au ajuns să culeagă fructul esenţial când, în realitate, acesta este vanitate şi nulitate în comparaţie cu acea ştiinţă a adevăratei sfinţenii care le poate deschide porţile Împărăţiei lui Dumnezeu. Ambiţia omenească umblă după cunoştinţa care aduce glorie, înălţare de sine şi supremaţie. Influenţaţi de Satana, Adam şi Eva au negociat interdicţia lui Dumnezeu, începându-şi educaţia la şcoala profesorului minciunii. Ei au dobândit astfel cunoştinţa pe care Dumnezeu le-o refuzase – cunoştinţa consecinţelor păcatului. Aşa-numitul pom al cunoştinţei a devenit un instrument al morţii; Satana a ţesut cu meşteşug dogmele sale, teoriile lui false în învăţătura pe care o preda. Din pomul cunoştinţei, el vorbeşte cât se poate de seducător despre o educaţie înaltă. Mii de oamenii s-au împărtăşit din roadele acestui pom, dar ele au însemnat moarte pentru ei. Hristos spune: "De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte?" (Isaia 55,2). Vă folosiţi talentele încredinţate de cer pentru a dobândi o educaţie pe care Dumnezeu o declară nebunie. În mintea fiecărui elev trebuie imprimat gândul că educaţia este un eşec, dacă înţelegerea nu s-a deprins cu adevărurile revelaţiei divine şi dacă inima nu primeşte învăţăturile Evangheliei lui Hristos. Elevul care, în locul principiilor clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, a acceptat idei minore şi-şi permite consumarea timpului şi a atenţiei cu lucruri mărunte, îşi va descoperi intelectul redus şi slăbit. El îşi va pierde puterea de a se dezvolta. Mintea trebuie pregătită să înţeleagă importantele adevăruri care privesc viaţa veşnică. Mi s-a arătat că trebuie să înălţăm puterea de gândire a elevilor noştri mai mult decât se crede acum posibil. Mintea şi inima trebuie învăţate să-şi păstreze puritatea, fiind alimentate zilnic din fântâna adevărului veşnic. Educaţia obţinută printr-un studiu al Cuvântului lui Dumnezeu va lărgi hotarele înguste ale învăţăturii omeneşti şi va oferi minţii o cunoaştere mult mai profundă, care se obţine printr-o legătură vitală cu Dumnezeu. Ea îl va situa pe orice elev, care este un împlinitor al Cuvântului, într-o arie mai largă a gândirii şi-i va asigura o bogăţie nepieritoare a informaţiei. Fără această cunoaştere, este sigur că omul îşi va pierde viaţa veşnică. Având această cunoaştere, el va fi bun pentru a deveni tovarăş cu sfinţii, în lumină. Mintea şi mâna divină au păstrat, de-a lungul secolelor, raportul creaţiunii în puritatea lui. Singur Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă un raport autentic al creării lumii noastre. Acest Cuvânt trebuie să fie ştiinţa de căpătâi în şcolile noastre. Prin el, putem afla ce L-a costat mântuirea noastră pe Acela care, de la început, a fost egal cu Dumnezeu şi care Şi-a jertfit viaţa pentru ca un popor să poată sta înaintea Lui, fiind eliberat de tot ce este pământesc şi înnoit după chipul lui Dumnezeu. Binele pe care Dumnezeu ni l-a făcut nouă nu are limite. Tronul de har este, el însuşi, cea mai mare atracţie şi pe el stă Acela care ne dă voie să-L numim Tată. Dar Iehova n-a considerat complet planul de mântuire, investind în el doar dragostea Lui. El a pus la altarul Său un Avocat îmbrăcat în natura Sa. Ca intermediar al nostru, lucrarea lui Hristos este aceea de a ne prezenta lui Dumnezeu drept fii şi fiice ale Sale. El mijloceşte în favoarea celor care Îl primesc. Cu propriul sânge, El a plătit răscumpărarea lor. În virtutea propriilor merite, El le dă putere să devină membri ai familiei regale, copii ai Împăratului ceresc. Iar Tatăl Îşi demonstrează infinita dragoste pentru Hristos, primind şi salutând, ca pe prietenii Lui, pe prietenii lui Hristos. El este bucuros de ispăşirea făcută. Dumnezeu este slăvit prin întruparea, viaţa, moartea şi mijlocirea Fiului Său.

Ghid doctrinar şi de vieţuire creştină O compilaţie din scrierile lui Ellen White           CUPRINS:           Prefaţă.           Darul profetic şi Ellen G. White           1. Viziune cu privire la răsplata celor credincioşi           2. Timpul sfârşitului           3. Pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Domnul           4. Unirea cu Hristos şi dragostea frăţească           5. Hristos, neprihănirea noastră           6. Sfinţirea vieţii           7. Dumnezeu are o lucrare pentru tine           8. „Iată-mă, Doamne, trimite-mă!”           9. Publicaţiile bisericii           10. Credinţa într-un Dumnezeu personal           11. Creştinii să-L reprezinte pe Dumnezeu           12. În lume, dar nu din lume           13. Biblia           14. Mărturiile pentru comunitate           15. Duhul Sfânt           16. Păstraţi curată legătura lui Dumnezeu cu omul           17. Curăţia inimii şi a vieţii           18. Alegerea soţului sau a soţiei           19. Nu vă căsătoriţi cu necredincioşi           20. Căsătoria           21. O căsătorie fericită, reuşită           22. Relaţia dintre soţ şi soţie           23. Mama şi copilul ei           24. Părinţii creştini           25. Căminul creştin           26. Influenţa spirituală în cămin           27. Finanţele în cămin           28. Activităţi familiale în zilele de sărbătoare şi la aniversări           29. Recreerea           30. Căile de acees spre minte, care trebuie păzite           31. Alegerea lecturii           32. Muzica           33. Critica şi efectele ei           34. Sfaturi cu privire la îmbrăcăminte           35. Apel către tineri           36. Disciplinarea şi educarea corespunzătoare a copiilor           37. Educaţia creştină           38. Chemarea la o vieţuire cumpătată           39. Importanţa curăţeniei           40. Hrana pe care o mâncăm           41. Mâncarea de carne           42. Credincioşie faţă de reforma sănătăţii           43. Biserica de pe pământ           44. Organizarea bisericii           45. Casa lui Dumnezeu           46. Tratarea celor greşiţi           47. Păzirea Sabatului sfânt al lui Dumnezeu           48. Sfaturi pentru ispravnici           49. Atitudinea creştină faţă de nevoi şi suferinţe           50. Creştinii din toată lumea să devină una în Hristos           51. Întânirea pentru rugăciune           52. Botezul           53. Cina Domnului           54. Rugăciunea pentru bolnavi           55. Lucrarea medicală           56. Relaţiile cu cei ce nu împărtăşesc convingerile noastre           57. Atitudinea noastră faţă de legi şi autorităţile civile           58. Lucrarea înşelătoare a lui Satana           59. Ştiinţa cea falsă – mantia modernă, de lumină, a lui Satana           60. Minunile înşelătoare ale lui Satana           61. Criza care vine           62. Timpul cernerii           63. Să ne aducem aminte           64. Hristos, Marele nostru Preot           65. Iosua şi îngerul           66. „Iată, Eu vin curând”           Index biblic.           Index general.                 PREFAŢĂ.           Pe măsură ce mişcarea adventistă de ziua a şaptea a crescut în toate părţile lumii, membrii care vorbeau şi citeau în diferite limbi au tânjit tot mai mult după Mărturiile pentru comunitate, care, în totalitate sau în parte, au edificat şi au adus binecuvântare bisericii pretutindeni în lume. Nu este posibil să se publice în toate limbile întregul conţinut al celor nouă volume ale Mărturiilor şi multe alte cărţi care fac parte din lucrările Spiritului Profetic. Volumul de faţă prezintă, ca soluţie, o selecţie din sfaturile generale, extrase din aceste surse, care se vor dovedi de mare folos şi un ajutor practic pentru biserică.           Selectarea materialelor care au fost grupate în cele 66 de capitole ale acestui volum constituie lucrarea comitetului care se ocupă cu administrarea patrimoniului Ellen G. White, care are responsabilitatea de a se îngriji de scrierile lui Ellen White, la sediul central al Bisericii adventiste de ziua a şaptea din Silver Spring, Maryland, în Statele Unite ale Americii. A fost o sarcină migăloasă aceea de a aduna, aranja, traduce şi publica în această carte o selecţie cuprinzătoare a materialelor din multele cărţi ale lui Ellen White. Datorită lipsei de spaţiu, au putut fi incluse doar cele mai importante sfaturi din cadrul subiectelor vitale. Chiar şi în aceste condiţii, subiectele sunt foarte variate. În unele cazuri, selecţia se limitează doar la câteva paragrafe luate din surse diferite. Referinţele despre cărţile din care au fost extrase selecţiile se află la sfârşitul fiecărui capitol, în formă prescurtată. Abrevierile vă ajută să găsiţi cu uşurinţă cărţile la care se referă literele respective. Nu s-a încercat să se indice prin semne de elipsă că au fost eliminate paragrafe sau fraze.           Nu confundaţi Introducerea scrisă de comitetul însărcinat cu patrimoniul, cu scrierile lui Ellen G. White, care încep în capitolul 1.           Avem bucuria şi mulţumirea că această carte, a cărei apariţie a fost aşteptată atât de mult, este acum disponibilă. Fie ca preţioasele sfaturi şi îndemnuri care umplu paginile ei să adâncească convingerea fiecărui cititor cu privire la adevărurile soliei advente, să-i lărgească experienţa creştină şi să-i mărească credinţa în biruinţa din ziua finală, când Domnul nostru va reveni. Aceasta este rugămintea sinceră a Comitetului însărcinat cu patrimoniul E. G. White.           DARUL PROFETIC ŞI ELLEN G. WHITE.           Pregătirea pentru întâlnirea cu Hristos.           Toţi adventiştii de ziua a şaptea aşteaptă cu nerăbdare şi tânjesc după clipa când Domnul Isus va reveni să-i ia cu El în căminul ceresc, pe care S-a dus să-l pregătească pentru ei. În acea ţară mai bună, nu va mai fi păcat, dezamăgire, foamete, sărăcie, boală şi moarte. Când apostolul Ioan contempla bucuriile care îi aşteaptă pe cei credincioşi, el a exclamat: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El” (1 Ioan 3,1.2).           A fi asemenea lui Isus în ceea ce priveşte caracterul este ţinta lui Dumnezeu pentru poporul Său. De la început, planul lui Dumnezeu a fost ca membrii familiei omeneşti, creaţi după chipul Său, să-şi formeze caractere asemenea lui Dumnezeu. Pentru a realiza acest lucru, primii noştri părinţi din Eden a trebuit să primească sfaturi de la Domnul Hristos şi îngeri, prin discuţii faţă către faţă. Însă după ce Adam şi Eva au păcătuit, ei nu au mai putut vorbi în acest mod direct fiinţelor cereşti.           Pentru ca familia omenească să nu fie lăsată fără călăuzire, Dumnezeu a ales alte căi pentru a-Şi descoperi voia poporului Său, iar una dintre acestea a fost prin intermediul profeţiilor. Dumnezeu îi explicase lui Israel: „Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis” (Numeri 12,6).

În timp ce Luther deschidea o Biblie pecetluită pentru poporul Germaniei, Tyndale a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu să facă acelaşi lucru pentru Anglia. Biblia lui Wycliffe, care fusese tradusă după textul latin, avea multe greşeli. Nu fusese tipărită niciodată, iar costul copiilor de manuscris era atât de mare, încât doar puţini oameni bogaţi sau nobili puteau să şi-o procure; şi mai mult decât atât, fiind strict interzisă de biserică, avusese o răspândire foarte restrânsă. În anul 1516, cu un an înaintea apariţiei tezelor lui Luther, Erasmus publicase versiunea sa greacă şi latină a Noului Testament. Pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu era tipărit în limba originală. În această lucrare au fost corectate multe greşeli ale versiunilor anterioare, iar sensul a fost redat mai clar. Aceasta a dus pe mulţi din clasele culte la o cunoaştere mai bună a adevărului şi a dat un nou avânt lucrării Reformei. Dar oamenii de rând erau încă, într-o mare măsură, despărţiţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Tyndale urma să desăvârşească lucrarea lui Wycliffe, care dăduse Biblia compatrioţilor lui. Fiind un cercetător stăruitor şi un căutător silitor după adevăr, el a primit Evanghelia din Noul Testament grec al lui Erasmus. Şi-a predicat convingerile fără teamă, susţinând că toate învăţăturile trebuie să fie dovedite cu Scripturile. Pretenţiei papale, că biserica a dat Biblia şi numai biserica o putea explica, Tyndale îi răspundea: "Ştiţi cine a învăţat pe vulturi să-şi găsească prada? Ei bine, acelaşi Dumnezeu învaţă pe copiii Săi flămânzi să găsească pe Tatăl lor în Cuvântul Său. Departe de a ne fi dat Scripturile, voi le-aţi ascuns de noi; voi sunteţi aceia care ardeţi pe cei care predică şi dacă aţi putea, aţi arde şi Scripturile" (D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.18, cap.4). Predicarea lui Tyndale a provocat un mare interes. Mulţi au primit adevărul. Dar preoţii s-au alarmat şi de îndată ce el a părăsit localitatea, au încercat să-i distrugă lucrarea prin ameninţările şi calomniile lor. Şi prea adesea reuşeau. "Ce trebuie făcut?" exclama el. "În timp ce semăn într-un loc, vrăjmaşul pustieşte câmpul pe care abia l-am părăsit. Nu pot fi pretutindeni. O, dacă creştinii ar avea Sfintele Scripturi în limba lor, ar putea să reziste acestor înşelători. Fără Biblie este imposibil să întăreşti pe laici în adevăr" (idem, b.18, cap.4). Un nou plan a pus stăpânire pe mintea lui. "În templul lui Iehova, observă el, psalmii se cântau în limba lui Israel; şi Evanghelia să nu se predice în limba Angliei printre noi? Ar trebui oare ca biserica să aibă mai puţină lumină la amiază decât în zori? Creştinii trebuie să citească Noul Testament în limba lor maternă". Dar doctorii şi învăţătorii bisericii nu se înţelegeau între ei. Numai prin Biblie pot oamenii să ajungă la adevăr. "Dar unul susţinea una, altul susţinea alta. Şi fiecare dintre autori contrazicea pe celălalt. Cum se poate deosebi acela care spune adevărul de acela care vorbeşte rătăcirea? În ce mod? Într-adevăr prin Cuvântul lui Dumnezeu" (idem, b.18, cap.4). Nu mult după aceea, un învăţat doctor catolic, intrând într-o dispută cu el, exclamă: "Era mai bine să fi fost fără legile lui Dumnezeu, decât fără ale papei". La care Tyndale răspunse: "Sfidez pe papă şi toate legile lui; şi dacă Dumnezeu îmi va mai păstra viaţa, voi face ca un băiat care ţine plugul de coarne să cunoască mai mult din Scripturi decât tine" (Anderson, Annals of the English Bible, pag.19). Planul pe care îl concepuse, anume de a da poporului Scripturile Noului Testament în limba lui, era definitivat acum, aşa că s-a apucat imediat de lucru. Alungat şi persecutat în locurile natale, a plecat la Londra, unde şi-a continuat un timp lucrările netulburat. Dar violenţa papală l-a obligat să fugă din nou. Toată Anglia părea închisă pentru el, aşa că s-a hotărât să caute adăpost în Germania. Aici a început să tipărească Noul Testament în limba engleză. De două ori i-a fost oprită lucrarea; dar atunci când i se interzicea tipărirea într-un oraş, pleca în altul. În cele din urmă, se duse la Worms, unde cu câţiva ani mai înainte Luther apărase Evanghelia înaintea Dietei. În acel oraş vechi, se găseau mulţi prieteni ai Reformei şi Tyndale şi-a continuat acolo lucrarea, fără piedici. Trei mii de exemplare ale Noului Testament au fost în curând terminate şi chiar în acelaşi an a apărut o nouă ediţie. El şi-a continuat lucrările cu o neobosită perseverenţă şi seriozitate. Cu toate că autorităţile engleze păzeau porturile cu cea mai strictă vigilenţă, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns pe diverse căi tainice la Londra, de unde era răspândit în toată ţara. Papistaşii au încercat să înăbuşe adevărul, dar a fost zadarnic. Episcopul de Durham a cumpărat de la un librar, care era prieten cu Tyndale, întregul stoc de Biblii cu scopul de a le distruge, presupunând că aceasta va împiedica în mare măsură lucrarea. Dar, contrar celor scontate, cu banii obţinuţi în felul acesta s-a cumpărat material pentru o ediţie nouă şi îmbunătăţită, care altfel nu s-ar fi putut publica. Când Tyndale a fost arestat după aceea, i-a fost oferită libertatea cu condiţia să dezvăluie numele acelora care l-au ajutat să facă faţă cheltuielilor tipăririi Bibliilor. El a răspuns că episcopul de Durham făcuse mai mult decât oricare altul; căci plătind un preţ mare pentru cărţile predate, îl ajutase să meargă înainte cu curaj. Tyndale a fost trădat în mâinile vrăjmaşilor lui şi odată a suferit o întemniţare pentru mai multe luni. În cele din urmă a dat mărturie pentru credinţa lui prin moartea de martir; dar armele pe care el le-a pregătit au înzestrat pe alţi viteji să ducă lupta prin toate veacurile, chiar până în zilele noastre. Latimer susţinea de la amvon că Biblia ar trebui citită în limba poporului. "Autorul Sfintelor Scripturi, spunea el, este Însuşi Dumnezeu şi aceste Scripturi împărtăşesc puterea şi veşnicia Autorului lor; nu există rege, împărat, magistrat sau conducător. Care să nu fie obligat să asculte. de Cuvântul Său". "Să nu luăm nici o altă cale, ci să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne călăuzească; să nu mergem după. Strămoşii noştri şi nici să nu privim la ce au făcut ei, ci la ceea ce ar fi trebuit ei să facă" (Hugh Latimer, "First Sermon Preached Before King Edward VI"). Barnes şi Frith, prieteni credincioşi ai lui Tyndale, s-au ridicat apoi să apere adevărul. Au urmat cei doi Ridley şi Cranmer. Aceşti conducători ai Reformei engleze erau bărbaţi de cultură şi majoritatea dintre ei fuseseră apreciaţi pentru zelul sau credincioşia lor în cercurile romaniştilor. Împotrivirea lor faţă de papalitate a fost urmarea cunoaşterii rătăcirilor "sfântului scaun".

Cuvânt înainte.           Volumul de faţă, al treilea din cele cinci volume ale ciclului "Conflictul Veacurilor", care vede lumina tiparului într-o nouă traducere, vine să îmbogăţească tezaurul lucrărilor Spiritului Profetic publicate în limba română. După "Hristos, Lumina lumii" şi "Tragedia Veacurilor", "Figuri din Istoria Biblică a Vechiului Testament", aruncă lumină asupra unui subiect de mare însemnătate şi interes universal, subiect asupra căruia este de dorit să se reverse mai multă lumină.           Lucrarea prezintă adevăruri prea puţin cunoscute lumii creştine şi, din nefericire, prea mult ignorate. Avem aici tabloul luptei dintre Dumnezeu şi Satana, dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, dintre puterea lui Dumnezeu şi vrăjmaşul a toată neprihănirea, un spectacol de interes cosmic. Nu trebuie să facem eforturi mari pentru a ne convinge de faptul că un asemenea conflict există. Trebuie numai să privim la ceea ce se întâmplă în lume şi în "microcosmosul" atât de profund al sufletului omenesc, al fiinţei umane care este un "univers" în miniatură. Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu revelat oamenilor, înfăţişează marile caracteristici ale acestei lupte şi diferitele ei aspecte şi implicaţii, care vizează mântuirea tuturor acelora ce cred. În desfăşurarea ei există perioade deosebite, când aceste probleme capătă o importanţă unică, impunându-se ca o problemă de mare importanţă în înţelegerea relaţiei noastre cu aceste evenimente.           În ciuda adevărurilor Scripturii, din păcate, sunt mulţi cei ce mărturisesc a crede şi care totuşi sunt mai degrabă dispuşi să pună pe seama unor lucruri de domeniul fantasticului acea parte a raportului biblic care deschide orizontului nostru înţelegerea paşilor prin care lumea a fost implicată în această mare problemă; iar alţii, deşi evită această poziţie extremă, sunt totuşi înclinaţi să-l considere ca fiind ceva perimat, lipsit de importanţă, tratându-l cu nepăsare şi neglijenţă.           Dar ce teolog, ce credincios care este preocupat de această problemă, nu ar dori să arunce o privire asupra tainicelor cauze ce au determinat o astfel de schimbare a direcţiei? Cine n-ar dori să pătrundă în spiritul ei, să înveţe cum să evite rezultatele ei? Cu astfel de subiecte se ocupă volumul de faţă. El tinde să lumineze şi să trezească interesul faţă de acele părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu care au fost mult timp şi de mulţi neglijate.           Cartea dă noi valenţe făgăduinţelor şi profeţiilor raportului sacru, apărând căile lui Dumnezeu şi modul în care Acesta S-a comportat faţă de cei răzvrătiţi, înfăţişând harul cel minunat al lui Dumnezeu în a pune în acţiune un plan pentru mântuirea omului păcătos. În acest fel, noi suntem purtaţi în istoria acestei lucrări, într-un timp când planurile şi scopurile lui Dumnezeu au fost în mod clar aduse la cunoştinţa poporului ales al lui Dumnezeu. Deşi tratează subiecte atât de deosebite, subiecte ce mişcă profund inimile şi trezesc vii emoţii, stilul cărţii este totuşi clar, iar limbajul – simplu şi direct.           Introducere.           Acest volum se ocupă de subiectele istoriei biblice, subiecte ce nu sunt în ele însele noi, dar care sunt astfel prezentate în aceste pagini, încât li se dă o semnificaţie nouă, revelând izvoare ale acţiunilor, înfăţişând semnificaţia importantă a unor mişcări şi aducând într-o lumină mai puternică unele laturi, care sunt numai pe scurt menţionate în Biblie. În acest fel, scenele capătă o vioiciune şi o importanţă care fac ca ele să lase noi şi dăinuitoare impresii. O astfel de lumină este în acest fel revărsată asupra raportului Sfintelor Scripturi, pentru ca acestea să descopere pe deplin caracterul şi planurile lui Dumnezeu; de asemenea, să prezinte vicleşugurile lui Satana şi mijloacele prin care, în cele din urmă, puterea sa va fi nimicită; să aducă în atenţie slăbiciunea inimii omeneşti şi să arate cum harul lui Dumnezeu îi face pe oameni în stare să biruiască în lupta cu cel rău.           Toate acestea sunt în armonie cu ceea ce Dumnezeu prezintă a fi scopul Său în desfăşurarea, înaintea oamenilor, a adevărurilor Cuvântului Său. Instrumentul prin care ne sunt date aceste descoperiri este văzut a fi – atunci când este testat cu Sfintele Scripturi – una dintre metodele pe care Dumnezeu încă le foloseşte pentru a da sfaturi, instrucţiuni, fiilor oamenilor. Deşi astăzi nu este aşa cum era la început, când omul, în sfinţenia şi nevinovăţia sa, primea sfaturi direct, personal, din partea Făcătorului său, totuşi el nu este lăsat fără un Învăţător divin, Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a dat ca reprezentant al Său. Astfel se face că îl auzim pe apostolul Pavel declarând că o anumită "iluminare" divină este privilegiul urmaşilor lui Hristos şi că ei sunt "luminaţi" prin faptul că "s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt" (Evr.10,32; 6,4). Apostolul Ioan spune, de asemenea: "Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt" (1 Ioan 2,20). Iar Hristos a făgăduit ucenicilor, când era gata să-i părăsească, că El avea să le trimită Duhul Sfânt ca Mângâietor şi Călăuzitor, ca să-i conducă în tot adevărul (Ioan 14,16,26).           Pentru a arăta cum avea să se împlinească această făgăduinţă în biserică, apostolul Pavel, în două dintre epistolele sale, declară că unele daruri ale Duhului Sfânt au fost date bisericii, pentru edificarea şi instruirea ei până la sfârşitul veacurilor (1 Cor.12; Ef.4,8-13; Mat.28,20). Dar aceasta nu este totul; un număr de profeţii clare şi explicite declară că în zilele din urmă va fi o deosebită revărsare a Duhului Sfânt şi că, la data revenirii lui Hristos, biserica va avea – în timpul experienţelor ei de la sfârşit – "mărturia lui Isus Hristos", care este Spiritul Profetic (Fapte 2,17-20.39; 1 Cor.1,7; Apoc.12,17; 19,10).           În aceste fapte vedem o dovadă a grijii şi iubirii lui Dumnezeu pentru poporul Său; pentru că prezenţa Duhului Sfânt, ca Mângâietor, Învăţător şi Călăuzitor, este necesară bisericii nu numai în metode de acţiune obişnuite, ci şi în cele extraordinare, când aceasta intră în pericolele din zilele din urmă, mai mult decât în orice altă parte a experienţei ei. Scripturile scot în evidenţă diferite canale prin care Duhul Sfânt va opera în inimile şi mintea oamenilor, spre a ilumina înţelegerea lor şi a le călăuzi paşii. Printre acestea notăm viziunile şi visurile. În acest fel, Dumnezeu va continua să comunice încă cu fiii oamenilor. Iată făgăduinţa Lui cu privire la acest lucru: "Ascultaţi bine ce vă spun: Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis" (Num.12,6). Prin aceste mijloace i-au fost comunicate lui Balaam cunoştinţe supranaturale. Astfel, el spune: "Aşa zice Balaam, fiul lui Beor, aşa zice omul care are ochii deschişi, aşa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte planurile Celui Prea Înalt, cel ce vede vedenia celui Atotputernic, cel ce cade cu faţa la pământ şi căruia îi sunt ochii deschişi" (Num.24,15.16). În acest fel, cercetarea mărturiilor Sfintelor Scripturi devine o problemă de un foarte mare interes cu privire la aria întinderii la care Dumnezeu a plănuit ca Duhul Sfânt să Se manifeste în biserică, în timpul perioadei de punere la probă a neamului omenesc.           După ce Planul de Mântuire a fost întocmit, Dumnezeu, aşa cum am văzut, a putut încă să comunice cu oamenii, prin lucrarea Fiului Său şi a sfinţilor îngeri, peste abisul pe care păcatul îl produsese. Uneori, El a vorbit cu oamenii faţă către faţă, ca în cazul lui Moise, dar mai frecvent prin visuri şi viziuni.           Exemple de astfel de comunicări găsim pretutindeni în raportul sfânt, în decursul ambelor dispensaţiuni. Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, privind – prin Spiritul Profeţiei – înainte, la a doua venire a lui Hristos în putere şi slavă, exclamă: "Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi" (Iuda 14). "Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1,21).           Dacă lucrarea Spiritului Profetic părea uneori că aproape a dispărut, în măsura în care spiritualitatea poporului slăbea, cu toate acestea ea a marcat toate marile crize din experienţa bisericii, cum şi epocile ce au fost martore trecerii de la o dispensaţiune la alta. Când a sosit timpul marcat prin întruparea lui Hristos, tatăl lui Ioan Botezătorul a fost umplut de Duhul Sfânt şi a profetizat (Luca 1,67). Lui Simeon i s-a descoperit că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Domnul; şi când părinţii L-au dus pe Isus la Templu, L-a luat în braţe şi L-a binecuvântat, în timp ce rostea profeţii cu privire la El. Iar Ana, o profetesă, venind în acelaşi moment, vorbea despre El tuturor acelora care priveau la Ierusalim pentru mântuire (Luca 2,26.36). Revărsarea Duhului Sfânt, care trebuia să însoţească vestirea Evangheliei de către urmaşii lui Hristos, a fost anunţată în următoarele cuvinte de către profet: "După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată" (Ioel 2,28-31). Petru, în Ziua Cincizecimii, a citat această profeţie în legătură cu evenimentul minunat ce avusese loc atunci. Nişte limbi ca de foc s-au aşezat câte una pe fiecare ucenic şi ei au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi. Iar atunci când cei batjocoritori i-au acuzat că sunt beţi, Petru a răspuns: "Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel". Apoi el citează în mod substanţial din această profeţie, aşa cum se găseşte în Ioel, ca în cele de mai sus, adăugând însă cuvintele: "în zilele de pe urmă", în loc de "după aceea", făcând ca profeţia să sune astfel: "În zilele de pe urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură" (Fapte 2,17).

PREFAŢĂ.           Domnul Hristos, Marele Învăţător, a prezentat multe dintre învăţăturile Sale în timp ce Se plimba împreună cu ucenicii pe dealurile şi prin văile Palestinei sau când Se retrăgea pe malul unui lac sau al unui râu. În parabolele Sale, Isus lega adevărul divin de lucruri şi întâmplări obişnuite, aşa cum se regăseau ele în viaţa păstorilor, a constructorilor, a agricultorilor, a călătorilor şi a gospodarilor. Lucrurile familiare erau asociate cu adevăruri frumoase despre grija iubitoare a lui Dumnezeu faţă de noi, despre respectul şi recunoştinţa care I se datorează şi despre grija pe care trebuie să o avem unii faţă de alţii. În felul acesta, adevărurile înţelepciunii divine şi lecţiile practice deveneau convingătoare şi impresionau profund.           În acest volum, parabolele sunt grupate în funcţie de subiectele abordate, iar lecţiile pe care le transmit sunt explicate şi ilustrate.           Cartea este plină de comorile adevărului şi le oferă cititorilor posibilitatea unei înţelegeri mai ample şi mai profunde a semnificaţiei situaţiilor obişnuite din viaţa de zi cu zi.           Numeroasele ediţii ale cărţii Parabolele Domnului Hristos, publicată atât în limba engleză, cât şi în alte limbi de circulaţie internaţională, dovedesc popularitatea ei. În timpul pregătirii manuscrisului, autoarea a fost îndrumată să dedice veniturile obţinute prin publicarea şi vânzarea cărţii în scopul sprijinirii lucrării din domeniul educaţional. Prin efortul comun al autoarei, al editorilor şi al membrilor bisericii, activitatea din domeniul educaţiei creştine a beneficiat de un ajutor financiar substanţial.           Dorinţa noastră sinceră este ca această carte să-şi poată continua misiunea de a aduce cititorul cât mai aproape de Mântuitorul, 5 printr-o mai bună înţelegere a învăţăturilor Sale.           Editorii şi comitetul de administrare a publicaţiilor autoarei Ellen G. White.           ÎNVĂŢĂTURA PRIN PARABOLE.           În învăţătura dată de Domnul Hristos prin parabole se observă acelaşi principiu care s-a evidenţiat în întreaga Sa misiune în lume.           Pentru ca noi să putem cunoaşte îndeaproape caracterul şi viaţa Sa divină, Domnul Hristos a preluat natura noastră şi a trăit printre noi ca om. Divinitatea S-a dezvăluit în natură umană, slava nevăzută, în formă omenească vizibilă. Astfel, oamenii au putut învăţa despre lucruri necunoscute, prin intermediul celor cunoscute. Lucrurile cereşti au fost descoperite prin intermediul celor de pe pământ. Dumnezeu S-a descoperit, devenind asemenea oamenilor. Tot aşa a fost şi în învăţătura Domnului Hristos: lucrurile necunoscute au fost ilustrate prin cele cunoscute, adevărurile divine, prin lucrurile de pe pământ, cu care oamenii erau mai familiarizaţi.           Sfânta Scriptură spune: „Isus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde; ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul, care zice: Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii” (Matei 13,34-35). Domnul Hristos prezenta învăţăturile spirituale prin intermediul lucrurilor din natură. El lega experienţele din viaţa ascultătorilor Săi de adevărurile aflate în Cuvântul scris. Conducând de la lucrurile naturii la împărăţia spirituală, parabolele Domnului Hristos [18] sunt nişte verigi în lanţul adevărului, care îl leagă pe om de Dumnezeu şi pământul de cer.           În învăţăturile Sale, inspirate din lumea naturii, Domnul Hristos vorbea despre lucruri făcute chiar de mâinile Sale.           Calităţile şi însuşirile acestor lucruri erau cele cu care le înzestrase 7           El Însuşi. Desăvârşirea de la început a creaţiunii era o reflectare a gândirii lui Dumnezeu. Pentru Adam şi Eva, în căminul lor din Eden, natura era plină de învăţătura divină, prin care Îl puteau cunoaşte pe Dumnezeu. Ei vedeau pretutindeni înţelepciunea Sa Parabolele Domnului Hristos şi o primeau în inimă, deoarece comunicau cu Dumnezeu prin intermediul lucrărilor creaţiei Sale. Îndată ce perechea sfântă a călcat Legea Celui Preaînalt, strălucirea care se reflecta de pe chipul lui Dumnezeu s-a îndepărtat din natură. Pământul a ajuns degradat şi întinat de păcat. Totuşi, în ciuda stării lui decăzute, a rămas încă multă frumuseţe. Învăţăturile înscrise de Dumnezeu în natură nu au fost şterse pe deplin. Dacă este înţeleasă corect, natura încă vorbeşte despre Creatorul ei.           În zilele lui Hristos, aceste învăţături erau ignorate. Oamenii încetaseră de multă vreme să-L mai vadă pe Dumnezeu reflectat în lucrările Sale. Păcătoşenia naturii umane aşternuse un văl peste chipul frumos al creaţiei; în loc să-L descopere pe Dumnezeu, lucrările Sale Îl ascundeau, devenind o piedică în calea cunoaşterii Lui. Oamenii „au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Romani 1,25). Prin urmare, păgânii „s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Romani 1,21). Tot astfel, în poporul Israel, învăţăturile omeneşti fuseseră aşezate în locul învăţăturilor lui Dumnezeu. Nu numai lucrurile din natură, dar şi serviciul jertfelor şi chiar Sfintele Scripturi, care fuseseră date cu scopul de a-L descoperi pe Dumnezeu, erau atât de greşit înţelese, încât deveniseră nişte mijloace de a-L ascunde.           Domnul Hristos a căutat să îndepărteze întunericul spiritual care ascundea adevărul. El a venit [19] pentru a da la o parte vălul pe care păcatul îl aşezase peste chipul naturii şi, astfel, a făcut să se vadă slava spirituală, pe care ar fi trebuit să o reflecte toate lucrurile create. Cuvintele Sale au prezentat într-o perspectivă nouă, atât învăţăturile din natură, cât şi pe acelea din Biblie, aşa încât le-a făcut să fie o descoperire nouă.           Domnul Isus a cules nişte crini frumoşi şi i-a dat câtorva copii şi tineri. În timp ce priveau chipul Său senin, care radia de strălucirea feţei Tatălui Său, El le-a adresat o învăţătură, spu-8 nându-le: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp [în simplitatea frumuseţii lor naturale]; ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei”. Apoi a urmat o asigurare plăcută, care însemna o lecţie importantă: „Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincioşilor?” (Matei 6,28-30)           În Predica de pe Munte, aceste cuvinte nu le-au fost adresate doar copiilor şi tinerilor, ci şi mulţimii în care se aflau bărbaţi şi femei, plini de griji şi probleme, oameni copleşiţi de dezamăgiri şi necazuri. Domnul Isus a continuat: „Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: ’Ce vom mânca? Sau: Ce vom bea? Sau: Cu ce ne vom îmbrăca?’

Volumul I Sfaturi pentru sănătatea mintală şi spirituală           CUPRINS:           Cuvânt înainte.           Secţiunea I Activitatea de cercetare în domeniul minţii 1. Importanţa activităţii de cercetare în domeniul minţii 2. Creştinul şi psihologia 3. Pericole în psihologie 4. Influenţele spirituale şi mintea 5. Fanatismul 6. Sănătate şi echilibru.           Secţiunea a II-a Relaţii fundamentale 7. Originile psihice ale suferinţelor fizice 8. Mintea şi religia 9. Citadela minţii 10. Capacitatea de a înţelege.           Secţiunea a III-a Dezvoltarea minţii 11. Studiul Bibliei şi dezvoltarea minţii 12. Perseverenţa 13. Hrana minţii 14. Activitatea fizică 15. Factorii emoţionali.           Secţiunea a IV-a Dezvoltarea personalităţii 16. Influenţe prenatale 17. Ereditatea şi mediul social 18. Atmosfera de siguranţă din cămin 19. Influenţa părinţilor 20. Atmosfera căminului 21. Preocuparea lui Hristos pentru mintea oamenilor 22. Şcoala şi profesorul.           Secţiunea a V-a Puterea înviorătoare a vieţii 23. Iubirea – un principiu divin şi veşnic 24. Iubirea în cămin 25. Iubire şi sexualitate în experienţa umană 26. Iubirea frăţească 27. Iubirea lui Dumnezeu.           Secţiunea a VI-a Egoismul şi respectul de sine 28. Respectul de sine 29. Dependenţă şi independenţă 30. Egoismul şi înălţarea de sine.           Secţiunea a VII-a Adolescenţă şi tinereţe 31. Problemele tinerilor 32. Dragostea oarbă şi pasiunea 33. Pericole care pândesc tineretul 34. Conştiinţa.           Secţiunea a VIII-a Principii călăuzitoare în educaţie 35. Influenţa percepţiilor 36. Principii motivatoare 37. Principii referitoare la studiu şi învăţare 38. Echilibrul în educaţie.           Abrevieri                 Cuvânt înainte.           În timpul vieţii lui Ellen G White (1827 – 1915), psihologia, ştiinţa care tratează însuşirile, capacităţile şi funcţiile minţii, era la începuturile ei. Cu toate acestea, din conţinutul scrierilor lui Ellen White, se desprinde o filosofie distinctivă, în care este conturată cu claritate o concepţie călăuzitoare în această ştiinţă dedicată sănătăţii mintale şi spirituale.           Scopul acestei compilaţii este de a oferi o colecţie a declaraţiilor lui Ellen White în domeniul vast, important şi uneori controversat al psihologiei, pentru a putea fi studiate cu mai multă uşurinţă. Adventiştii de ziua a şaptea şi mulţi alţii împărtăşesc convingerea că Ellen White a scris sub influenţa călăuzirii preţioase a Duhului Sfânt într-un domeniu atât de vital pentru întreaga omenire şi într-un timp în care curentele de gândire în psihologie sunt variate şi schimbătoare.           Valabilitatea şi valoarea concepţiilor lui Ellen White în psihologie, nutriţie şi educaţie, precum şi în alte domenii, au fost deja demonstrate. Nu există nici o îndoială că, pe măsura progresului cercetărilor legate de sănătatea mintală, reputaţia ei în stabilirea şi susţinerea unor principii psihologice solide va fi din ce în ce mai temeinic recunoscută. Pentru adventiştii devotaţi, această lucrare, Minte, caracter, personalitate, va aduce multe răspunsuri. Suntem siguri că, pe măsura dezvăluirii adevărului, convingerile prezentate aici vor trezi un interes din ce în ce mai mare din partea tuturor cititorilor preocupaţi de dezvoltarea lor.           Având în vedere aceste circumstanţe, apariţia ocazională a unor expresii ca „Am văzut”, „Mi s-a arătat”, „Am fost instruită să” nu este doar înţeleasă, ci aduce chiar mai multă lumină asupra faptului că, la originea concepţiilor expuse, Se află Acela care a modelat şi creat mintea umană.           În procesul de realizare a acestui material de către lucrătorii Fundaţiei White, nu a existat nici o încercare de a selecta pasaje care să susţină ideile împărtăşite şi promovate de diferitele autorităţi în domeniul educaţiei şi psihologiei. Nici o idee preconcepută a vreunuia dintre compilatori nu este reprezentată aici. Dimpotrivă, efortul depus a avut scopul de a permite o expunere cât mai imparţială a ideilor propuse de Ellen White. Pentru realizarea acestui obiectiv, a fost folosită ca sursă colecţia vastă a scrierilor ei, atât a celor publicate de-a lungul a şase decenii, aşa cum apar ele în diferitele lucrări tipărite sub formă de cărţi, eseuri şi mii de articole periodice, cât şi a celor aflate în voluminoasa colecţie de manuscrise şi scrisori aflate în tezaurul Fundaţiei White.           O mare parte a cărţii Minte, caracter, personalitate prezintă principii călăuzitoare generale. Pe lângă acestea, sunt adăugate şi intercalate materiale dedicate unor îndrumări practice sau avertismente care vizează relaţia specifică dintre profesori şi elevi, pastori şi enoriaşi, medici şi pacienţi sau părinţi şi copii.           În nenumărate situaţii, există sfaturi adresate în mod particular unei anumite persoane, conducător, pastor, medic, editor, soţ, soţie sau tânăr. Prin prezentarea circumstanţelor şi a sfatului oferit, aceste relatări constituie un fel de cazuistică, ceea ce înseamnă că atenţia cititorului trebuie să se orienteze în direcţia principiului implicat, şi nu asupra detaliilor.           Evident, Ellen White nu a scris în calitate de psiholog. Ea nu a folosit terminologia uzuală în domeniul psihologiei contemporane. De fapt, este necesar ca cititorul să abordeze cu atenţie anumiţi termeni folosiţi chiar de către autoare, cum ar fi „psihologie”, „frenologie” etc. Cu toate acestea, cititorul interesat va fi impresionat de profunzimea neobişnuită a autoarei, în formularea unor principii fundamentale ce ţin de domeniul psihologiei şi care se evidenţiază în mod clar în scrierile ei. Lucrarea rezultată prin selectarea, colecţionarea şi prezentarea într-o succesiune logică a declaraţiilor lui Ellen White cu privire la diferitele aspecte ale manifestării minţii, la rolul vital al minţii în experienţa umană, precum şi cu privire la factorii care contribuie la funcţionarea optimă a acesteia merită să fie aşezată în rândul cărţilor ei, publicate postum. Aceste cărţi ne ajută să înţelegem omul şi relaţia sa cu mediul înconjurător, cu Dumnezeu şi cu universul.

MĂRTURII.           Epoca volumului întâi.           DATELE PRIMELOR PUBLICĂRI.           Toate mărturiile pentru biserică din acest volum au fost publicate pentru prima dată la Battle Creek, apărând în următorii ani: Nr.1-1855; Nr.2-1856; Nr.3-1857; Nr.4-1857; Nr.5-1859; Nr.6-1861; Nr.7-1862; Nr.8-1862; Nr.9-1863; Nr.10-1864; Nr.11-1867; Nr.12-1867; Nr.13-1867; Nr.14-1868.      Cele nouă volume ale Mărturiilor pentru comunitate, ce totalizează 4.738 pagini de text, constau din articole şi scrisori scrise de Ellen G. White şi conţin sfaturi pentru bunul mers al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. O broşură de 16 pagini, apărută în decembrie 1855, a marcat începutul seriei acestor sfaturi care apăreau în broşuri şi cărţi, una după alta. Aceste solii se ocupau, cum era şi firesc, de probleme curente, însă în majoritatea cazurilor noi suntem confruntaţi astăzi cu aceleaşi probleme, primejdii şi ocazii cărora a trebuit să le facă faţă biserica în primii ani. Primele Mărturii au fost publicate la doar şapte ani după memorabilele "conferinţe cu privire la Sabat"din 1848, când credincioşii adventişti care primiseră adevărurile cu privire la Sabat şi Sanctuar au pus temeliile doctrinelor specifice ale denominaţiunii Adventiste de Ziua a Şaptea. În timpul acestor câţiva ani, cauza adventă a înaintat în mod remarcabil. La început erau doar trei sau patru predicatori sau "soli", aşa cum obişnuiau ei să se numească pe atunci, toţi fiind dependenţi de ceea ce câştigau prin muncă fizică şi de darurile de bună voie ale puţinilor credincioşi, şi aceştia săraci în ceea ce priveşte bunurile acestei lumi. Aceste începuturi erau limitate în spaţiu doar la statele Noii Anglii. În 1855, anul apariţiei primei broşuri cu Mărturii, existau cam 20 de predicatori ai Sabatului şi ai soliei advente. Numărul credincioşilor crescuse de la mai puţin de 100 până spre 2.000. Lucrarea de publicaţii, începută de fratele White în vara lui 1849 la Middletown, Connecticut, fusese condusă din diferite locuri, în împrejurări adverse. Acum, în 1855, era deja stabilită în propria sa clădire la Battle Creek, Michigan. Perioada de timp cuprinsă de primele 14 Mărturii, acum adunate în volumul I, a fost de treisprezece ani. Observăm în acest volum câteva dintre experienţele şi evenimentele cuprinse în soliile date în perioada dintre 1855 şi 1868. Primul moment de necredinţă, apostazia şi opoziţia câtorva din fraţii de mai înainte în lucrare, cunoscut ca "The Messenger party"datorită publicaţiei lor The Messenger of the Truth(Solul adevărului), a produs durere şi încurcătură. Sfaturile anterioare date cu privire la această mişcare au vorbit şi au prezis sfârşitul grabnic al acesteia în confuzie. Mişcările fanatice, ce aveau ca ţintă să atragă sufletele sincere datorită neîmplinirii speranţei "sfinţirii", au apărut în diferite locuri, în special în câteva dintre statele din est şi în Wisconsin. În unele cazuri, aceste învăţături erau însoţite de ceea ce era presupus a fi manifestarea "darului limbilor". Însă bisericii i-au fost date sfaturi clare, menite să o scutească de înşelăciunile vrăjmaşului. Scurgerea timpului şi vădita întârziere a celei de-a doua veniri şi pătrunderea în biserică a multora care nu participaseră la mişcarea de la 1844, cu profunda consacrare spirituală ce avusese loc atunci, au avut ca rezultat pierderea dragostei dintâi. A fost, de asemenea, o perioadă în care se speculau pământurile şi casele deoarece statele din vest se deschiseseră faţă de colonişti, printre care se afla un mare număr de credincioşi din statele aglomerate din est. Se făceau cele mai serioase avertizări şi apeluri cu privire la evidentele primejdii ale conformării cu lumea, care chemau biserica la o consacrare mai profundă. În ultima parte a anului 1856, atenţia a fost atrasă către solia adresată Laodiceii din Apocalipsa cap.3. Înainte, acest sfat fusese înţeles ca aplicându-se credincioşilor adventişti care nu urmaseră lumina în creştere a celui de-al treilea înger şi care se organizaseră într-o altă biserică, în opoziţie înverşunată faţă de adevărul cu privire la Sabat. Acum ei se vedeau pe ei înşişi "căldicei"şi având nevoie să dea atenţie sfatului Martorului Credincios. Timp de mai mult de doi ani, credincioşii au fost puternic mişcaţi de această solie, aşteptându-se ca aceasta să-i conducă direct la strigătul cel puternic al celui de-al treilea înger. Soliile serioase cuprinse în Mărturii care relatează această mişcare pot fi înţelese mai bine dacă se cunosc aceste împrejurări. A fost o perioadă de discuţii şi dezbateri. Mulţi dintre pastorii noştri erau solicitaţi să discute despre Sabat şi alte adevăruri, şi unii dintre aceştia au luat chiar o poziţie agresivă în asemenea dezbateri. Era o situaţie ce necesita sfat de la Dumnezeu. Unul din pastorii noştri de seamă, Moses Hull, s-a angajat în discuţii cu spiritiştii, la început la solicitarea acestora, apoi a lui. Ca urmare a acestui pas îndrăzneţ, el a fost prins în labirinturile spiritismului. După acest moment, sora White şi-a publicat "Însemnările trimise fratelui Hull", lucrare în care a făcut cunoscute public scrisorile pe care i le scrisese acestuia în ultimii ani şi care, dacă le-ar fi dat atenţie, l-ar fi salvat de la ruinarea credinţei sale. În acei ani s-au făcut paşi în privinţa organizaţiei. Împotriva acestei mişcări erau temerile unora care trecuseră prin experienţele soliei celui de-al doilea înger, când se susţinuse că organizaţia bisericii ar fi un semn al "Babilonului". Problemele cu privire la organizaţie, aşa cum apăreau în acea perioadă şi cum erau discutate între fraţi, apar în multe din îndrumările date bisericii prin sora White. Iar când, în 1860, a fost organizată lucrarea de publicaţii şi când, după multe discuţii şi unele întrebări, a fost adoptat numele de adventişti de ziua a şaptea, s-a dovedit că atât mişcarea, cât şi numele însuşi erau în armonie cu voinţa divină. Imediat urmând paşilor finali în privinţa organizării, marcaţi de organizarea Conferinţei generale în mai 1863, a venit memorabila viziune de la Otsego, din iunie, când sorei White i-a fost dată o perspectivă a principiilor care aveau să alcătuiască ceea ce urma să se numească "reforma sanitară", cu descoperirea legăturii dintre ascultarea de legile sănătăţii şi formarea caracterului, necesară a fi dobândită de membrii bisericii pentru a putea fi luaţi la cer. Strâns legată de aceasta a fost reforma în îmbrăcăminte. Doi ani mai târziu, s-a dat sfatul ca să avem "o casă de sănătate a noastră", lucru care a dus la întemeierea Institutului pentru Reformă Sanitară, în privinţa căruia au fost date multe îndemnuri. Lumina a fost urmată şi institutul acesta a luat amploare, până când a devenit unul dintre cele mai bune de acest fel din lume. În perioada cuprinsă în acest volum, principiile de conducere care au dus la necesarul său sunt clar formulate. În acest timp, de asemenea, războiul civil i-a pus pe adventiştii de ziua a şaptea faţă în faţă cu definirea relaţiei lor cu stăpânirea civilă în vreme de război. Importanţa căminului în ce priveşte formarea caracterului creştin şi răspunderea părinţilor au fost accentuate şi multe solii solemne, adresate în mod special tinerilor, se găseau în aceste pagini. Pe lângă problemele specifice care erau strâns legate de evenimentele acelei perioade, au fost date multe sfaturi şi îndemnuri generale privind disciplina bisericii şi pregătirea în vederea luării la cer. Aceasta a fost o perioadă importantă în dezvoltarea bisericii rămăşiţei, iar Mărturiile, cu sfaturile cuprinse în ele, au exercitat o influenţă deosebită. Consiliul de administraţie al publicaţiilor Ellenei G. White.

Prefaţă.           Această carte, stimate cititor, nu este publicată ca să ne III informeze că există păcat, vai şi mizerie în lume. Ştim aceasta cu toţii prea bine. Această carte nu este publicată pentru a ne informa că există o luptă de neîmpăcat între întuneric şi lumină, păcat şi neprihănire, bine şi rău, viaţă şi moarte. În adâncul inimii noastre ştim că suntem participanţi în această luptă. Dar în fiecare dintre noi se trezeşte odată o dorinţă de a cunoaşte mai mult despre această mare luptă. Cum a început sau există ea dintotdeauna? Ce elemente sunt implicate în complexitatea ei? Ce am eu de a face cu aceasta?           Care este responsabilitatea mea? Mă aflu în această lume fără să fi ales aceasta. Este lucrul acesta bun sau rău pentru mine?           Care sunt marile principii implicate? Cât va mai continua această luptă? Care va fi sfârşitul ei? Se va scufunda pământul, după cum spun unii oameni de ştiinţă, în adâncurile unei nopţi reci, întunecate şi îngheţate? Sau există un viitor mai bun?           Întrebarea vine şi mai aproape: Cum poate lupta din inima mea, luptă care implică egoismul şi iubirea, să fie rezolvată definitiv prin biruinţa binelui? Ce spune Biblia? Ce are să ne înveţe Dumnezeu cu privire la această întrebare de o importanţă veşnică?           Stimate cititor, scopul acestei cărţi este să ajute sufletul întristat să afle soluţia corectă la toate problemele acestea. Ea este scrisă de o persoană care a gustat şi a aflat că Domnul este bun şi care a învăţat prin comuniunea cu Dumnezeu şi studiul Cuvântului Său că taina Domnului este descoperită acelora care se tem de El şi că lor El le va face de cunoscut legământul Său.           Pentru ca să înţelegem mai bine principiile acestei lupte atât de importante în care este în joc viaţa universului, autoarea ne-a prezentat lecţii măreţe din ultimele douăzeci de secole.           Cartea începe cu tristele scene de încheiere ale istoriei Ierusalimului, cetatea aleasă de Dumnezeu, după respingerea de5           Marea Luptă către ea a Omului de pe Calvar, care venise să mântuiască. De atunci înainte ne vorbeşte despre persecutarea copiilor lui Dumnezeu în primele secole, marea apostazie care a urmat în biserica Sa, trezirea lumii în timpul Reformei, în care unele din marile principii ale luptei sunt clar manifestate, lecţiile teribile ale respingerii principiilor drepte de către Franţa, revigorarea şi înălţarea Scripturilor şi influenţa lor benefică şi dătătoare de viaţă, trezirea religioasă din ultimele zile, deschiderea izvorului Cuvântului lui Dumnezeu cu descoperirile sale minunate de lumină şi cunoştinţă, pentru a face faţă atacurilor vătămătoare ale oricărei amăgiri a întunericului.           Lupta ce ne stă în faţă, cu toate principiile vitale implicate, în care nimeni nu poate fi neutru, este prezentată simplu, lucid şi cu putere.           Şi în fine, ne vorbeşte despre biruinţa veşnică şi glorioasă a binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului, a bucuriei asupra necazului, a speranţei asupra disperării, a gloriei asupra ruşinii, a vieţii asupra morţii şi a iubirii veşnice şi îndelung-răbdătoare asupra urii răzbunătoare.           Începând cu prima sa ediţie (1888), urmată de una revizuită de autoare (1911), această lucrare remarcabilă a ajuns la o răspândire mondială prin multe ediţii şi traduceri. Cititorul va vedea că autoarea scrie deschis şi energic, demascând rătăcirile şi sugerând soluţii bazate pe infailibilul Cuvânt al lui Dumnezeu. Şi deşi ultimile câteva decade au fost martore la schimbări şi transformări în lumea socio-religioasă, ideea principală şi proiecţiile pentru viitor prezentate în această carte îşi păstrează până astăzi valabilitatea, rămânând de un interes captivant.           Ediţii precedente ale acestei cărţi au adus multe suflete la Adevăratul Păstor; este rugăciunea editorilor ca această ediţie să fie chiar mai bogată în roade veşnice.           Editorii.           Introducere.           Înainte de intrarea păcatului în lume, Adam se bucura de o comuniune directă cu Făcătorul său, dar de când omul s-a despărţit de Dumnezeu prin neascultare, neamul omenesc a pierdut acest înalt privilegiu. Prin Planul de Mântuire însă a fost deschisă o cale prin care locuitorii pământului pot să aibă iarăşi legătură cu cerul. Dumnezeu a comunicat cu oamenii prin Duhul Său şi prin descoperirile date slujitorilor Săi aleşi a fost dată lumii lumină divină. „Oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” (2 Petru 1:21).           În timpul primilor 2500 de ani din istoria omenirii n-a existat nici o revelaţie scrisă. Aceia care fuseseră învăţaţi de Dumnezeu au comunicat cunoştinţa lor altora şi aceasta a fost transmisă din tată în fiu, de-a lungul generaţiilor. Pregătirea Cuvântului scris a început pe timpul lui Moise. Descoperirile inspirate au fost apoi adunate într-o carte inspirată. Această lucrare a continuat de-a lungul unei perioade de o mie şase sute de ani – de la Moise, istoricul creaţiunii şi al Legii, până la Ioan, raportorul celor mai sublime adevăruri ale Evangheliei.           Biblia indică spre Dumnezeu ca autor al ei, totuşi ea a fost scrisă de mâini omeneşti; în stilul variat al diferitelor ei cărţi, ea prezintă particularităţile scriitorilor respectivi. Adevărurile descoperite sunt toate „insuflate de Dumnezeu” (2 Tim. 3:16), totuşi sunt exprimate în cuvinte omeneşti. Cel Infinit a revărsat lumină, prin Duhul Său, în minţile şi inimile slujitorilor Săi. El a dat vise, viziuni, simboluri şi pilde; cei cărora le-a fost revelat adevărul în felul acesta au exprimat gândul în limbaj omenesc.           Marea Luptă.           Cele Zece Porunci au fost rostite de Însuşi Dumnezeu şi au fost scrise cu propria Sa mână. Ele sunt de natură divină şi nu omenească. Biblia, exprimând adevărurile date de Dumnezeu în limbaj omenesc, prezintă o unire a divinului cu omenescul.

Un nou împărat – Carol al V-lea – se urcă pe tronul Germaniei şi trimişii Romei se grăbiră să-i prezinte felicitările şi să-l convingă pe monarh să-şi folosească puterea împotriva Reformaţiunii. Pe de altă parte, prinţul-elector al Saxoniei, faţă de care Carol era mult îndatorat pentru coroana lui, l-a sfătuit să nu facă nici un pas împotriva lui Luther până ce nu va avea ocazia să-l asculte. Împăratul era pus astfel într-o mare încurcătură şi nedumerire. Papistaşii n-ar fi fost mulţumiţi cu nimic mai puţin decât cu un edict imperial care să-l condamne pe Luther la moarte. Electorul declarase categoric că "nici maiestatea sa imperială şi nici vreo altă persoană nu dovedise că scrierile lui Luther erau greşite", de aceea el cerea ca "Dr. Luther să-i fie asigurat un bilet de liberă trecere, aşa ca să poată apărea înaintea tribunalului judecătorilor învăţaţi, cucernici şi nepărtinitori" (D'Aubigné, b.6, cap.11). Atenţia tuturor era acum atrasă spre adunarea statelor germane care urmau să fie reunite la Worms, la scurtă vreme după urcarea lui Carol pe tronul imperiului. Probleme şi interese politice importante urmau să fie luate în discuţie de către acest consiliu naţional; pentru prima dată prinţii Germaniei urmau să se întâlnească cu tânărul lor monarh în forul adunării deliberative. Din toate părţile patriei au venit demnitarii bisericii şi ai statului. Prinţi cu tradiţie, din clasa înaltă, puternici şi mândri de drepturile lor ereditare; ecleziastici princiari înflăcăraţi de conştiinţa superiorităţii lor în rang şi putere; cavaleri imperiali împreună cu purtătorii lor de arme; şi ambasadori din ţări vecine şi îndepărtate – toţi aceştia s-au adunat la Worms. Însă, în această imensă adunare, subiectul care provocase cel mai adânc interes era cauza reformatorului saxon. Carol dăduse poruncă mai dinainte ca prinţul-elector să-l aducă pe Luther cu el la Dietă, asigurându-l de ocrotire şi făgăduindu-i o discuţie liberă, cu persoane competente, privind problemele în dispută. Luther dorea foarte mult să apară înaintea împăratului. Şi pentru că sănătatea lui era la data aceea mult şubrezită, el scrisese electorului: "Dacă nu pot merge la Worms sănătos, voi fi dus acolo aşa bolnav cum sunt. Căci dacă împăratul mă cheamă, nu mă îndoiesc că aceasta este chemarea lui Dumnezeu Însuşi. Dacă vor să folosească violenţa împotriva mea şi aceasta este foarte probabil (căci nu pentru instruirea lor îmi poruncesc să apar), încredinţez problema în mâinile Domnului. Acela care a salvat pe cei trei tineri în cuptorul de foc, încă trăieşte şi domneşte. Dacă El nu mă salvează, viaţa mea este de mică importanţă. Să ne ferim însă ca Evanghelia să fie expusă batjocurii celor nelegiuiţi şi să ne vărsăm mai bine sângele pentru ea decât să-i lăsăm pe ei să triumfe. Nu-mi stă mie în putere să hotărăsc dacă viaţa sau moartea mea va contribui cel mai mult la mântuirea tuturor. Vă puteţi aştepta la orice de la mine. în afară de fugă sau retractare. Să fug nu pot şi cu atât mai puţin să retractez" (Idem, b.7, cap.1). Atunci când la Worms au ajuns veştile că Luther urma să apară înaintea Dietei, s-a produs o agitaţie generală. Aleander, legatul papal căruia îi fusese în mod deosebit încredinţat acest caz, a fost alarmat şi mâniat. Era conştient că rezultatul urma să fie dezastruos pentru cauza papală. A institui o cercetare într-un caz în care papa pronunţase deja sentinţa de condamnare însemna o punere în discuţie a autorităţii suveranului pontif. Mai mult decât atât, el îşi dădea seama că argumentele elocvente şi puternice ale acestui om vor îndepărta pe mulţi dintre prinţi de la cauza papei. De aceea, în cea mai mare grabă, a protestat pe lângă Carol împotriva prezenţei lui Luther la Worms. Cam în acelaşi timp a fost publicată bula de excomunicare a lui Luther; şi aceasta împreună cu presiunile legatului au făcut pe împărat să cedeze. Astfel că el a scris electorului că dacă Luther nu retractează, ar trebui să rămână la Wittenberg. Nemulţumit de această victorie, Aleander unelti cu toată puterea şi viclenia de care dispunea pentru a asigura condamnarea lui Luther. Cu o stăruinţă vrednică de o cauză mai bună, el a impus problema în atenţia prinţilor, prelaţilor şi altor membri ai adunării, acuzând pe reformator de "răzvrătire, rebeliune, lipsă de respect şi hulă". Dar vehemenţa şi pasiunea date pe faţă de legat au demascat şi mai clar spiritul de care era însufleţit. "Este mânat de ură şi răzbunare", era constatarea generală, "mai mult decât de râvnă şi evlavie" (Idem, b.7, cap.1). Majoritatea membrilor Dietei erau mai mult decât oricând înclinaţi să privească favorabil cauza lui Luther. Aleander a susţinut cu un zel îndoit înaintea împăratului datoria de a executa edictele papale. Dar, sub legile Germaniei, aceasta nu se putea face fără concursul prinţilor şi, învins în cele din urmă de presiunile legatului, Carol i-a poruncit să-şi prezinte cazul înaintea Dietei. "A fost o zi plină de mândrie pentru nunţiul papal. Adunarea era mare, dar cauza era şi mai mare. Aleander urma să apere cauza Romei,. mama şi stăpâna tuturor bisericilor". El urma să apere primatul lui Petru înaintea adunării capetelor princiare ale creştinătăţii. "Dotat cu darul vorbirii, ştiu să se ridice la înălţimea acelei ocazii. Providenţa aranjase ca Roma să fie reprezentată şi să fie apărată de cel mai priceput dintre oratorii ei în faţa celui mai măreţ dintre tribunale, înainte de a fi condamnată" (Wylie, b.6, cap.4). Aceia care erau în favoarea reformatorului întrezăreau cu oarecare teamă efectele vorbirii lui Aleander. Electorul Saxoniei nu era prezent, dar la sugestia sa unii dintre consilieri au notat cuvântarea nunţiului. Aleander s-a străduit cu toată puterea culturii şi a elocinţei sale să doboare adevărul. Arunca asupra lui Luther acuzaţii după acuzaţii, tratându-l ca pe un duşman al bisericii şi al statului, al celor vii şi al celor morţi, al clerului şi al laicilor, al conciliilor şi al creştinilor. "În scrierile lui Luther", zicea el, "există atâtea rătăciri, încât ar justifica arderea pe rug a o sută de mii de eretici". Încheindu-şi pledoaria, el s-a străduit să arunce dispreţ asupra slujitorilor credinţei reformate: "Ce sunt toţi aceşti lutherani? O clică de pedagogi obraznici, de preoţi corupţi, de călugări desfrânaţi, de judecători ignoranţi, de nobili degradaţi şi nişte oameni de rând pe care i-a indus în eroare şi pe care i-a pervertit. Cât de superioară le este gruparea catolică în număr, pricepere şi putere! O hotărâre unanimă a acestei adunări ilustre va lumina pe cei neştiutori, va avertiza pe cei lipsiţi de prevedere, va hotărî pe cei care se clatină şi va da putere celor slabi" (D'Aubigné, b.7, cap.3). Cu asemenea arme au fost atacaţi apărătorii adevărului în toate veacurile. Aceleaşi argumente sunt încă folosite împotriva acelora care au curajul să prezinte, în opoziţie cu rătăcirile îndătinate, învăţăturile clare şi directe ale Cuvântului lui Dumnezeu.

"Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său." (Apoc. 11,19). Chivotul legământului lui Dumnezeu se află în Sfânta Sfintelor, a doua despărţitură a Sanctuarului. În serviciul sanctuarului pământesc, care slujea ca o preînchipuire şi "o umbră a lucrurilor cereşti", această despărţitură era deschisă numai în Ziua cea Mare de Ispăşire pentru curăţirea sanctuarului. De aceea, anunţarea că Templul lui Dumnezeu a fost deschis în ceruri şi a fost văzut chivotul legământului, arată către deschiderea Locului prea Sfânt din Sanctuarul ceresc în anul 1844, când Hristos a intrat acolo pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de încheiere a ispăşirii. Aceia care prin credinţă au urmat pe Marele lor Preot, când Şi-a început lucrarea în Locul prea Sfânt, au văzut chivotul legământului Său. Când au studiat subiectul sanctuarului, au ajuns să înţeleagă schimbarea locului slujirii Mântuitorului şi au văzut că El mijlocea acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, mijlocind cu sângele Său în favoarea păcătoşilor. Chivotul din sanctuarul de pe pământ conţinea cele două table de piatră pe care erau înscrise preceptele Legii lui Dumnezeu. Chivotul era doar un locaş pentru tablele Legii, dar prezenţa acestor precepte divine îi dădea valoare şi sfinţenie. Când Templul lui Dumnezeu a fost deschis în cer, s-a văzut chivotul legământului Său. În Sfânta Sfintelor din Sanctuarul din cer, Legea divină este înconjurată de sfinţenie – Legea care a fost vestită de Însuşi Dumnezeu în mijlocul tunetelor de pe Sinai şi scrisă cu degetul Său pe tablele de piatră. Legea lui Dumnezeu din Sanctuarul din ceruri este marele original, după care poruncile înscrise pe tablele de piatră şi raportate de Moise în cărţile sale erau o transcriere fără greş. Aceia care au ajuns la înţelegerea acestui punct important au fost conduşi astfel să vadă caracterul sfânt, neschimbător al Legii divine. Ei au înţeles ca niciodată mai înainte puterea cuvintelor Mântuitorului: "Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege". (Matei 5,18). Legea lui Dumnezeu fiind o descoperire a voinţei Sale, o transcriere a caracterului Său, trebuie să dăinuiască veşnic, "ca un martor credincios în ceruri". Nici o poruncă n-a fost anulată, nici o iotă sau titlu n-a fost schimbat. Psalmistul zice: "Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri". "toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veşnicie". (Ps. 119,89; 111,7.8). Chiar în centrul Decalogului se găseşte porunca a patra, aşa cum a fost pentru prima dată vestită: "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o". (Exod 20,8-l1). Duhul lui Dumnezeu a impresionat inimile acelor cercetători ai Cuvântului Său. A pus stăpânire pe ei convingerea că din neştiinţă călcaseră preceptele şi nesocotiseră ziua de odihnă a Creatorului. Atunci au început să cerceteze temeiurile pentru care prima zi a săptămânii era păzită în locul zilei pe care o sfinţise Dumnezeu. Şi n-au putut găsi nici o dovadă în Scripturi că porunca a patra a fost desfiinţată sau că Sabatul a fost schimbat; binecuvântarea care la început a sfinţit ziua a şaptea n-a fost îndepărtată. Ei căutaseră ca în mod corect să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu. Acum însă, când s-au văzut călcători ai Legii Sale, durerea le-a umplut inimile şi şi-au dat pe faţă credincioşia faţă de Dumnezeu începând a păzi Sabatul Său cel Sfânt. Multe şi stăruitoare au fost eforturile făcute pentru distrugerea credinţei lor. Niciunul n-a putut să vadă că, dacă sanctuarul pământesc era o preînchipuire sau un model al celui ceresc, Legea păstrată în chivotul de pe pământ era o copie exactă a Legii din chivotul din ceruri; şi că primirea adevărului cu privire la Sanctuarul ceresc cuprindea şi recunoaşterea cerinţelor Legii lui Dumnezeu şi obligativitatea Sabatului poruncii a patra. Acestui fapt se datoreşte amara şi hotărâta ostilitate faţă de armonioasa învăţătură a Scripturilor, care descopereau lucrarea lui Hristos în Sanctuarul ceresc. Oamenii căutau să închidă uşa pe care Dumnezeu o deschisese şi să deschidă uşa pe care El o închisese. Dar "Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide", declarase: "Iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide". (Apoc. 3,7.8). Hristos deschisese uşa, sau slujirea în Sfânta Sfintelor, lumina strălucea prin uşa aceea deschisă a Sanctuarului din ceruri, iar porunca a patra se vedea cuprinsă în Legea care se afla acolo. Ceea ce Dumnezeu întemeiase, nimeni nu putea desfiinţa. Aceia care au primit lumina cu privire la mijlocirea lui Hristos şi la perpetuitatea Legii lui Dumnezeu, au găsit că aceste adevăruri erau prezentate în Apocalips 14. Soliile din capitolul acesta constituie întreita avertizare (vezi note suplimentare 32) care trebuie să pregătească pe locuitorii pământului pentru a doua venire a Domnului. Vestirea: "A venit ceasul judecăţii Lui" arată către încheierea lucrării lui Hristos pentru mântuirea oamenilor. Ea face cunoscut adevărul care trebuie vestit până când va înceta mijlocirea Mântuitorului şi El va reveni pe pământ pentru a lua la Sine pe poporul Său. Lucrarea de judecată care a început în anul 1844, trebuie să se continue până când se vor hotărî cazurile tuturor oamenilor, atât ale celor vii, cât şi ale celor morţi. De aceea va continua până la încheierea harului. Pentru ca oamenii să fie pregătiţi să stea la judecată, solia le porunceşte să se teamă de Dumnezeu şi să-l dea slavă şi să se închine "Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor". Iar rezultatul primirii acestor solii este arătat prin cuvintele: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Ca să fie pregătiţi pentru judecată, este necesar ca oamenii să ţină Legea lui Dumnezeu. Această Lege va fi măsura caracterului la judecată. Apostolul Pavel declară: "Toţi cei ce au păcătuit având Lege, vor fi judecaţi după Lege. În ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor". Şi tot el mai zice că "cei ce împlinesc legea. Vor fi socotiţi neprihăniţi". (Rom. 2,12-l6).

Înainte de Reformă au fost vremuri când existau doar foarte puţine copii ale Bibliei, însă Dumnezeu n-a îngăduit ca să fie distrus de tot Cuvântul Său. Adevărurile Lui nu aveau să rămână ascunse pentru totdeauna. El putea tot atât de uşor să descătuşeze cuvintele vieţii, pe cât de uşor putea deschide uşile închisorilor şi desfereca porţile de fier pentru a elibera pe slujitorii Săi. În diferite ţări din Europa, bărbaţi au fost mânaţi de Duhul lui Dumnezeu să cerceteze adevărul ca pe o comoară ascunsă. Călăuziţi în mod providenţial către Sfintele Scripturi, au studiat paginile ei sfinte cu un deosebit interes. Ei erau gata să primească lumina oricât i-ar fi costat acest lucru. Deşi nu vedeau toate lucrurile lămurit, ei au fost totuşi în stare să înţeleagă multe adevăruri care stătuseră multă vreme îngropate. Ca soli trimişi de Cer, ei mergeau rupând lanţul rătăcirii şi superstiţiei, chemând pe aceia care fuseseră robiţi atât de multă vreme, să se ridice şi să-şi ceară libertatea. În afară de valdenzi, Cuvântul lui Dumnezeu fusese timp de veacuri zăvorât în limbi cunoscute numai de către cei învăţaţi; dar venise timpul ca Scripturile să fie traduse şi date oamenilor din diferite ţări în limba lor maternă. Lumea trecuse de miezul nopţii ei. Ceasurile de întuneric se consumau şi în multe ţări au apărut semne ale zorilor ce se apropiau. În secolul al XIV-lea s-a ridicat în Anglia "luceafărul Reformei". John Wycliffe a fost vestitorul Reformei nu numai pentru Anglia, ci şi pentru toată creştinătatea. Protestul cel mare împotriva Romei, pe care i s-a îngăduit să-l rostească, nu mai putea fi adus la tăcere niciodată. Protestul a deschis lupta care urma să aibă ca urmare emanciparea oamenilor, a bisericilor şi a popoarelor. Wycliffe primise o educaţie cu vederi largi şi pentru el temerea de Dumnezeu era începutul înţelepciunii. Era cunoscut în colegiu pentru evlavia lui arzătoare, pentru talentele lui remarcabile, precum şi pentru erudiţia lui temeinică. În setea lui de cunoştinţe, căuta să cunoască toate disciplinele de învăţătură. Era educat în filozofie scolastică, în canoanele bisericii şi în legea civilă, îndeosebi aceea a ţării lui. În lucrările lui de după aceea s-a văzut valoarea acestei instruiri timpurii. O cunoaştere temeinică a filozofiei speculative din vremea lui l-a ajutat să-i demaşte erorile; şi prin studiul legilor ecleziastice şi naţionale s-a pregătit să se angajeze în lupta cea mare pentru libertate civilă şi religioasă. În timp ce putea mânui armele Cuvântului lui Dumnezeu, el îşi însuşise disciplina intelectuală din şcoli şi cunoştea metodele scolasticilor. Puterea geniului împreună cu temeinicia şi întinderea cunoştinţelor lui impuneau respectul atât al prietenilor, cât şi al duşmanilor. Adepţii lui vedeau cu satisfacţie că conducătorul lor stătea în fruntea minţilor luminate ale naţiunii; iar duşmanii se fereau să intre în luptă împotriva Reformei, pentru a nu-şi descoperi neştiinţa sau slăbiciunea în faţa susţinătorului ei. Pe când era încă în colegiu, Wycliffe s-a avântat în studiul Scripturilor. În timpurile acelea, când Biblia exista numai în limbile vechi, cei învăţaţi puteau să-şi găsească uşor drumul către izvorul adevărului care era închis pentru clasele neinstruite. Pe această cale se pregătise lucrarea viitoare a lui Wycliffe ca reformator. Bărbaţi de cultură studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu şi găsiseră adevărul cel mare cu privire la harul Său fără plată descoperit în el. În învăţăturile lor, ei răspândiseră cunoştinţa despre acest adevăr şi conduseseră şi pe alţii să se îndrepte spre descoperirile sfinte. Când atenţia lui Wycliffe a fost îndreptată către Scripturi, el s-a avântat în cercetarea lor cu aceeaşi sârguinţă care-l făcuse în stare să fie fruntaş în şcoală. Până atunci el simţise o mare lipsă, pe care nici studiile scolastice, nici învăţătura bisericii nu o putuseră împlini. În Cuvântul lui Dumnezeu a găsit ceea ce mai înainte căutase în zadar. Aici a văzut planul de mântuire descoperit şi pe Hristos împuternicit ca singurul Apărător în favoarea omului. S-a predat în slujba lui Hristos şi s-a hotărât să vestească adevărurile pe care le descoperise. Asemenea reformatorilor de mai târziu, Wycliffe n-a prevăzut de la începutul lucrării lui unde va ajunge. El nu s-a aşezat cu premeditare în opoziţie cu Roma. Dar devotamentul lui faţă de adevăr nu putea decât să-l aducă în conflict cu minciuna. Cu cât vedea mai clar rătăcirile papalităţii, cu atât mai stăruitor prezenta învăţătura Bibliei. El a văzut că Roma părăsise Cuvântul lui Dumnezeu în schimbul tradiţiei omeneşti; el acuza neînfricat preoţimea de a fi înlăturat Scripturile şi cerea ca Biblia să fie redată poporului iar autoritatea ei să fie din nou restabilită în biserică. Era un învăţător priceput şi stăruitor şi un predicator elocvent, iar viaţa lui zilnică era o demonstrare a adevărurilor pe care le predica. Cunoştinţele lui din Scripturi, puterea raţionamentului lui, curăţia vieţii lui împreună cu integritatea şi curajul lui neînfricat i-au câştigat o încredere şi un respect unanim. Majoritatea poporului nu mai era mulţumită cu credinţa sa de mai înainte, vedea nelegiuirea care abunda în biserica romană şi saluta cu o bucurie neascunsă adevărurile scoase la iveală de Wycliffe; dar conducătorii papali s-au umplut de mânie când şi-au dat seama că acest reformator câştiga o influenţă mai mare decât a lor. Wycliffe era un descoperitor ager al rătăcirii şi demasca neînfricat abuzurile încurajate de autoritatea Romei. În timp ce era capelan al regelui, a luat o atitudine îndrăzneaţă împotriva plăţii tributului cerut de papa de la monarhul englez şi a arătat că pretenţia papală la autoritate peste conducătorii pământeşti era în contradicţie atât cu raţiunea, cât şi cu revelaţia. Pretenţiile papei provocaseră mare nemulţumire, iar învăţăturile lui Wycliffe exercitau o influenţă asupra minţilor luminate ale naţiunii. Regele şi nobilii s-au unit în respingerea pretenţiei pontifului la autoritatea pământească şi au refuzat plata tributului. În felul acesta s-a iscat o adevărată furtună împotriva supremaţiei papale în Anglia. Un alt rău împotriva căruia reformatorul a purtat un război lung şi hotărât a fost instituirea ordinului călugărilor cerşetori. Aceşti călugări roiau în Anglia, aruncând ocară peste măreţia şi prosperitatea naţiunii. Hărnicia, educaţia, morala, toate acestea resimţeau influenţa lor distrugătoare. Viaţa de lenevie şi cerşetorie a călugărilor era nu numai o povară grea pe veniturile poporului, dar mai aducea şi dispreţ muncii folositoare. Tineretul era demoralizat şi corupt. Prin influenţa călugărilor, mulţi erau determinaţi să intre într-o mânăstire şi să se consacre vieţii călugăreşti; aceasta, nu numai fără consimţământul părinţilor lor, ci chiar şi fără ştirea lor şi împotriva poruncilor lor.

Dispariţia misterioasă a lui Luther a provocat consternare în toată Germania. Întrebări cu privire la el se auzeau pretutindeni. Circulau cele mai ciudate zvonuri şi mulţi credeau că fusese ucis. A fost o mare întristare nu numai printre prietenii declaraţi, ci şi între miile de oameni care nu luaseră o poziţie pe faţă în favoarea Reformaţiunii. Mulţi s-au legat printr-un jurământ solemn să-i răzbune moartea. Conducătorii Romei au văzut cu groază până la ce culme se ridicaseră opiniile împotriva lor, cu toate că la început se bucuraseră de moartea lui Luther. Acum căutau să se ascundă de mânia poporului. Duşmanii lui nu fuseseră atât de tulburaţi de faptele sale îndrăzneţe când era printre ei, cum erau acum după răpirea lui. Aceia care, în mânia lor, căutaseră să-l distrugă pe îndrăzneţul reformator, se umpluseră de teamă acum când el devenise un prizonier neajutorat. "Singura cale care ne mai rămâne pentru a ne salva, spunea unul dintre ei, este să aprindem torţele şi să-l căutăm pe Luther în toată lumea, pentru a-l reda naţiunii care-l cere" (D'Aubigné, b.9, cap.1). Edictul împăratului părea să devină neputincios. Legaţii papali s-au umplut de indignare când au văzut că li se dădea cu mult mai puţină atenţie decât sorţii lui Luther. Veştile că el se găsea în siguranţă, deşi prizonier, au calmat temerile poporului şi în acelaşi timp au trezit entuziasmul în favoarea lui. Scrierile lui au fost citite cu o sete şi mai mare decât înainte. Mulţimi din ce în ce mai mari se alăturau cauzei bărbatului erou care, cu un preţ atât de înfricoşător, apărase Cuvântul lui Dumnezeu. Reformaţiunea câştiga continuu putere. Sămânţa semănată de Luther se răspândea pretutindeni. Absenţa lui împlinea acum o lucrare pe care prezenţa lui n-ar fi făcut-o. Ceilalţi lucrători simţeau o răspundere nouă, acum, când marele lor conducător fusese înlăturat. Cu o credinţă şi un devotament nou, ei se străduiau să facă, cu toată puterea lor, ca lucrarea începută atât de nobil să nu slăbească. Dar nici Satana nu era inactiv. El a încercat ceea ce încercase şi cu alte mişcări reformatoare – să amăgească şi să distrugă pe oameni, oferindu-le o contrafacere în locul lucrării celei adevărate. Aşa cum în primul secol al bisericii creştine au fost hristoşi mincinoşi, tot astfel s-au ridicat profeţi mincinoşi şi în secolul al XVI-lea. Câţiva bărbaţi, profund afectaţi de frământarea din lumea religioasă, şi-au închipuit că au primit descoperiri deosebite din ceruri şi au pretins că au însărcinarea divină să ducă până la desăvârşire Reformaţiunea care, declarau ei, fusese doar slab începută de Luther. În realitate, ei nu aduceau la îndeplinire lucrarea pe care el o făcuse. Ei au lepădat marele principiu care era chiar temelia Reformaţiunii – şi anume că Cuvântul lui Dumnezeu este regula de credinţă şi practică îndestulătoare şi în locul acestei călăuze care nu greşeşte, au pus standardul schimbător şi nesigur al propriilor lor sentimente şi impresii. Prin îndepărtarea Cuvântului care arată rătăcirea şi minciuna, a fost deschisă pentru Satana calea de a stăpâni minţile oamenilor, după buna lui plăcere. Unul dintre aceşti profeţi pretindea că a fost instruit chiar de îngerul Gabriel. Un student care s-a unit cu el, şi-a părăsit studiile, afirmând că fusese înzestrat de Dumnezeu Însuşi cu înţelepciunea de a explica Cuvântul Său. Alţii care erau, în mod natural, înclinaţi spre fanatism s-au unit cu ei. Manifestările acestor fanatici au produs o mare frământare. Predicarea lui Luther trezise pe oamenii de pretutindeni să simtă nevoia Reformei, dar acum unele persoane cu adevărat sincere erau rătăcite de susţinerile noilor profeţi. Conducătorii mişcării se duseră la Wittenberg ca să-şi susţină ideile lor înaintea lui Melanchton şi a colaboratorilor lui. Ei spuneau: "Suntem trimişi de Dumnezeu să învăţăm pe oameni. Am avut conversaţii intime cu Domnul; ştim ce se va întâmpla; într-un cuvânt, suntem apostoli şi profeţi şi facem apel la Dr. Luther" (Idem, b.9, cap.7). Reformatorii erau uimiţi şi încurcaţi. Aceasta era o astfel de situaţie cum nu mai întâlniseră niciodată mai înainte şi nu ştiau ce cale să aleagă. Melanchton spunea: "Sunt, cu adevărat, în aceşti bărbaţi nişte spirite extraordinare; dar ce fel de spirite? Pe de o parte să ne ferim a stinge Duhul lui Dumnezeu, pe de altă parte să nu fim rătăciţi de spiritul lui Satana" (Idem, b.9, cap.7). Rodul acestei noi învăţături s-a văzut curând. Oamenii au fost conduşi să neglijeze Biblia sau chiar să o lepede cu totul. Şcolile au fost invadate de confuzie. Astfel că studenţii treceau peste toate restricţiile, îşi părăseau studiile şi se retrăgeau din universitate. Bărbaţii care se socoteau în stare să reînsufleţească şi să conducă lucrarea Reformaţiunii, s-au succedat unul după altul numai pentru a o aduce pe marginea prăpastiei. Romaniştii şi-au recăpătat încrederea şi au exclamat plini de bucurie: "Încă un efort şi totul va fi al nostru" (Idem, b.9, cap.7). Când Luther auzi din Wartburg cele întâmplate, spuse cu adâncă îngrijorare: "Totdeauna m-am aşteptat că Satana ne va trimite această nenorocire" (Idem, b.9, cap.7). El şi-a dat seama de caracterul adevărat al acelora care se pretindeau a fi profeţi şi a văzut primejdia care ameninţa cauza adevărului. Împotrivirea papei şi a împăratului nu-i provocase o încurcătură şi o durere atât de mare ca aceea pe care o trăia acum. Iar dintre prietenii care se declaraseră în favoarea Reformaţiunii, se ridicaseră cei mai răi duşmani. Chiar adevărurile care îi aduseseră o atât de mare bucurie şi mângâiere erau folosite acum pentru a provoca dispută sau pentru a crea confuzie în biserică. În lucrarea Reformei, Luther fusese mânat de Duhul lui Dumnezeu şi se depăşise chiar pe sine. El nu-şi propusese să ia poziţii ca acelea pe care le luase sau să facă schimbări atât de radicale. El nu fusese decât un instrument în mâna Puterii Infinite. Cu toate acestea, se cutremura adesea de rezultatul lucrării lui. Odată spusese: "Dacă aş şti că învăţătura mea ar dăuna unui om, doar unui singur om, oricât de umil şi neluat în seamă – ceea ce nu se poate, deoarece ea este însăşi Evanghelia – aş fi gata mai degrabă să mor de zece ori decât să nu o retractez" (Idem, b.9, cap.7). Iar acum chiar Wittenbergul, centrul Reformaţiunii, cădea văzând cu ochii sub puterea fanatismului şi a nelegiuirii. Această tristă stare nu era urmarea învăţăturilor lui Luther; şi totuşi vrăjmaşii săi din întreaga Germanie au pus-o pe seama lui. În amărăciunea sufletului său, se întreba adesea: "Oare astfel poate fi sfârşitul acestei lucrări mari de reformă?" Alteori, în timp ce se ruga lui Dumnezeu cu ardoare, pacea se revărsa iarăşi peste inima lui. "Lucrarea nu este a mea, ci a Ta, spunea el; Tu nu vei permite să fie distrusă de superstiţie sau de fanatism".

Cuvânt înainte.           Când căsătoria uneşte două inimi şi vieţi în iubire şi când un nou cămin este format, o primă grijă a întemeietorilor săi este ca pruncii care vor umple de farmec acest cămin să fie crescuţi în mod corespunzător. Întrebarea lui Manoah din vechime: Ce să facem pentru copil?" este şi astăzi pusă cu nelinişte de părinţi în timp ce privesc faţa preţiosului şi neajutoratului dar încredinţat grijii lor. Însemnătatea instrucţiunilor cu privire la călăuzirea copilului este cel mai bine înţeleasă când observăm locul pe care-l ocupă în Cuvântul lui Dumnezeu precum şi referinţele dese şi detaliate la acest subiect în scrierile Ellenei G. White. În câteva din cărţile sale, dar mai ales în articole despre viaţa creştină practică ce apăreau săptămânal în diferite reviste ale denominaţiunii, ea a prezentat o bogăţie de sfaturi pentru părinţi. Pe lângă aceasta, a adresat diferitelor familii sute de mărturii personale în care ea a avut de-a face cu exact aceleaşi probleme pe care aceste familii le întâmpinau. În aceste articole şi mărturii personale ea a descris principiile ce trebuie să-i călăuzească pe părinţi şi metodele ce trebuie folosite aşa cum i-au fost arătate în viziune. În anii săi de mai târziu, sora White şi-a exprimat dorinţa de a scoate o carte pentru părinţii creştini, care să arate clar, datoriile mamei şi influenţa asupra copiilor ei". Această dorinţă este acum îndeplinită prin cartea Căminul creştin şi prin lucrarea de faţă. Numai folosirea cu înţelepciune şi cu rugăciune a importantelor sfaturi din acest volum poate descoperi influenţa îndepărtată şi extraordinară a educării corespunzătoare a copilului în felul în care Dumnezeu le-a încredinţat părinţilor responsabilitatea. Faptul că Ellen White a fost mama a patru băieţi i-a dat posibilitatea să prezinte învăţăturile ce i-au fost oferite într-o manieră compătimitoare şi plină de înţelegere. Experienţa ei în aplicarea practică a principiilor ce le-a prezentat înaintea altora a trezit încredere în inima cititorilor. În pregătirea acestei cărţi, au fost cercetate toate scrierile Ellenei G. White, atât cele publicate cât şi cele nepublicate. Sursele extraselor apar la încheierea fiecărui capitol*. Deoarece conţinutul acestui volum a fost adunat dintr-un număr de lucrări ce au fost scrise într-o perioadă de şaptezeci de ani, se întâlneşte uneori o întrerupere inevitabilă a unei idei sau a modului de adresare, când câteva paragrafe sunt aşezate împreună în contextul unei anumite teme. Compilatorii au fost limitaţi în lucrarea lor de a selecta şi aranja anumitele extrase şi a le da titluri. Îndrumarea copilului a fost pregătită sub direcţia Comitetului responsabil cu păstrarea publicaţiilor E. G. White cu birourile în Washington D. C. Lucrarea s-a efectuat în armonie cu instrucţiunile date de sora White ca cei ce o vor aduce la îndeplinire să asigure pentru tipar compilaţii din manuscrisele şi din scrierile sale publicate. Este mare nevoie de această carte. Interese veşnice sunt în joc. Sfaturile detaliate despre disciplină, formarea caracterului, educaţie fizică şi spirituală vor fi preţuite de orice părinte chibzuit. Fie ca acest volum, alături de Căminul creştin, Solii pentru tineret şi alte cărţi ale Ellenei G. White conţinând sfaturi pentru părinţi şi tineri, să slujească drept ghid taţilor şi mamelor în cea mai importantă lucrare a lor. Aceasta este dorinţa sinceră a editorilor şi a Comitetului responsabil de păstrarea publicaţiilor Ellenei G. White. (The Trustees of the Ellen G. White Publications)           CĂTRE CITITOR.           Este privilegiul părinţilor de a-şi lua copiii cu ei la porţile cetăţii lui Dumnezeu, spunând: Am încercat să-mi învăţ copiii să-L iubească pe Domnul, să facă voia Lui şi să-L onoreze." Unora ca aceştia porţile le sunt larg deschise, iar părinţii şi copiii vor intra. Dar nu toţi pot să intre. Unii sunt lăsaţi afară cu copiii lor ale căror caractere nu au fost transformate prin supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. O mână este ridicată şi sunt rostite cuvintele: Voi aţi neglijat datoriile căminului. Nu v-aţi îndeplinit lucrarea ce ar fi făcut sufletul corespunzător pentru un cămin în cer. Nu puteţi intra." Porţile le vor fi închise copiilor pentru că nu au învăţat să facă voia lui Dumnezeu, iar părinţilor pentru că şi-au neglijat responsabilităţile. (MS. 31, 1909) Lumina a strălucit din Cuvântul lui Dumnezeu şi din mărturiile Spiritului Său ca nimeni să nu greşească cu privire la datoria lui. Dumnezeu le cere părinţilor să-şi crească copiii ca să-L cunoască pe El şi să-l respecte cerinţele. Ei trebuie să-şi educe micuţii ca membri mai tineri ai familiei Domnului, ca să aibă caractere frumoase şi temperamente plăcute şi ca să poată fi corespunzători să strălucească în curţile cereşti. Neglijându-şi datoria şi îngăduindu-le copiilor să trăiască în rău, părinţii le-au închis porţile cetăţii lui Dumnezeu. Aceste lucruri trebuie prezentate cu insistenţă părinţilor. Ei trebuie să se ridice şi să se apuce de lucrarea lor ce a fost neglijată mult timp. (5 T. p. 325, 326) ELLEN G. WHITE.

CUPRINS:          Cuvânt înainte.           Partea 1 – Privire generală.           Partea 2 – Primii ani.           Partea 3 – Cel uns.           Partea 4 – Zile de făgăduinţă.           Partea 5 – Ivirea umbrelor.           Partea 6 – Cel lepădat.           Partea 7 – Aproape de sfârşit.           Partea 8 – Cel răstignit.           Partea 9 – La tronul Tatălui.           Conflictul spiritual de veacuri ilustrat în viaţa Domnului Hristos.                 "Ca şi stelele în vastul circuit al drumului rânduit lor, planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă şi nici întârziere. Când marele orologiu al vremii a indicat ceasul acela, Isus s-a născut în Betleem " (H. L. L. pag. 12.)           În inimile şi viaţa tuturor oamenilor, indiferent de rasă şi culoarea pielii lor, indiferent de concepţiile religioase sau filosofice pe care le au, există o inexplicabilă dorinţă după ceva mai bun, mai înalt ceva ce lipseşte. Această forţă motrice a stat la baza omenirii, dar şi a căutării şi găsirii de către cei credincioşi a drumului spre Acela care poate satisface pe deplin nevoia de puritate morală şi mântuire a sufletului omenesc. Această plinătate se află în Isus Hristos, Fiul cel veşnic a lui Dumnezeu şi Fiu al omului. "Căci Dumnezeu a vrut cu toată plinătatea să locuiască în El " 1,19. " Căci în El locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii "Col.2,9.           Când în 1898, E. G. White publica această carte – "prezentarea celor dumnezeieşti în cuvinte omeneşti ", se împlinea nevoia înfăţişării domnului Isus ca Acela care prin viaţă şi moarte Sa ispăşitoare, stătea chezaş mântuirii noastre. În aceste pagini inspirate ni se prezintă iubirea inegalabilă a Mântuitorului " pentru că oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică." Ioan 3,16.           De la ieslea Betleemului şi până la crucea Golgotei, Isus Hristos n-a făcut altceva decât să dărâme zidurile ce despărţeau pe oameni, să înlăture barierele pe care păcatul le-a ridicat între cei drepţi după chipul lui Dumnezeu şi Creatorului lor şi să ridice poduri, punţi de legătură între om şi om între păcătoşi şi Mântuitorul lor. De aceea în paginile acestei cărţi inspirate ne este iubirea lui Dumnezeu descoperită în Fiul Său, cuvântul care S-a făcut trup şi a locuit printre noi; ea ne descoperă în cuvinte omeneşti frumuseţea vieţii lui Hristos, de care suntem chemaţi să ne împărtăşim cu toţii, aşa cum a lăsat ca un testament Mântuitorul nostru, atuncea când spunea: Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu; Ioan 13,25. Şi după cum prin viaţa Sa curată şi caracterul Său desăvârşit Isus a atras la sine pe ucenicii Săi şi mulţimile care-L urmau şi după cum exemplu Său a lucrat, prin puterea Duhului Sfânt, transformarea caracterelor într-o perfectă identificare cu caracterul Său. (Gal 2,20), tot astfel lucrarea de faţă urmăreşte să redescopere pe Răscumpărătorul tuturor celor ce cred în El şi în jertfa Lui mântuitoare.           Vorbind despre Sine, Isus Hristos spunea:" Eu sunt LUMINA LUMINII; cine mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii ". Ioan 8,12.           Lucrarea de faţă " Hristos Lumina Lumii "este a patra ediţie publicată în limba română, într-o nouă traducere realizată de un grup de slujitori ai lui Dumnezeu. Ellen G. White, autoarea acestei lucrări, cu o profundă experienţă spirituală şi prin inspiraţie divină, prezintă în aceste pagini noi laturi ale vieţii Domnului Isus, pline de profunde semnificaţii. El este înfăţişat ca fiind Plinătatea Dumnezeirii în trup omenesc, Mântuitorul plin de compasiune şi iubire pentru cei ce au nevoie de El, pentru cei păcătoşi şi însinguraţi, Soare al Neprihănirii şi Marele Preot milos, Prieten cald şi plin de înţelegere, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.           D. POPA.           Partea 1 – Privire generală "Dumnezeu, care a zis: 'Să lumineze lumina din întuneric', ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. " 2 Cor. 4,6.           Cap.l-DUMNEZEU CU NOI           "Îi vor pune numele Emanuel. Dumnezeu cu noi " "Lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu "se vede "pe faţa lui Isus Hristos ". Din zilele veşniciei domnului Isus Hristos era una cu Tatăl; El era chipul lui Dumnezeu, chipul măreţiei şi maiestăţii Sale "strălucirea slavei lui ". Şi tocmai pentru a arăta această slavă a venit El în lumea noastră. Pe acest pământ întunecat de păcat El a venit ca să descopere lumina iubirii lui Dumnezeu pentru a fi "Dumnezeu cu noi" De aceea s-a proorocit despre El că îi vor pune numele Emanuel". Venind să locuiască cu noi, Isus avea să descopere pe Dumnezeu atât oamenilor cât şi îngerilor. El era cuvântul lui Dumnezeu – gândul lui Dumnezeu făcut auzit. În rugăciunea Sa pentru ucenici El spunea ", Le-am făcut cunoscut Numele Tău " -Plin de îndurare şi milostiv, îndelung răbdător, plin de bunătate şi adevăr ", – "ca iubirea cu care m-ai iubit Tu să fie în ei şi tu în ei". Dar descoperirea acesta a fost dată nu numai copiilor Săi de pe pământ. Mica noastră lume este cartea de studiu a universului. Scopul minunat al harului lui Dumnezeu, taina iubirii răscumpărătoare, constituie subiectul pe care îngerii doresc să-l cunoască şi care va fi studiul lor de-a lungul veacurilor nesfârşite. Atât cei răscumpăraţi cât şi fiinţele necăzute vor descoperii în crucea lui Hristos ştiinţa şi cântecul lor. Se va vedea că slava ce străluceşte pe faţa lui Isus este slava iubirii ce se jertfeşte pe sine. În lumina de la Calvar se va vedea că legea iubirii ce renunţă la sine este legea vieţii pentru pământ şi pentru cer, că iubirea care "nu caută folosul său" îşi are izvorul în inima lui Dumnezeu şi că în cel blând şi smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuieşte în lumina de care nici un om nu se poate apropia.

Cap. 1 – Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa.           Biserica este instrumentul ales de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Ea a fost organizată pentru slujire, iar misiunea ei este aceea de a duce lumii Evanghelia. De la început, planul lui Dumnezeu a fost acela ca, prin biserica Sa, să descopere lumii plinătatea şi desăvârşirea Lui. Membrii bisericii, aceia pe care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, au datoria să facă cunoscut mărirea Sa. Biserica este depozitara bogăţiilor harului lui Hristos; şi, prin biserică, se va descoperi, în cele din urmă, chiar domniile şi "stăpânirile din locurile cereşti", ultima şi deplina desfăşurare a iubirii lui Dumnezeu (Efeseni 3,10).           Multe şi minunate sunt făgăduinţele raportate în Scripturi cu privire la biserică. "Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele" (Isaia 56,7). "Le voi face pe ele şi împrejurimile dealului Meu o pricină de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme şi aceasta va fi o ploaie binecuvântată!" "Le voi pune un răsad căruia i se va duce faima; nu vor mai fi mistuite de foame în ţară şi nu vor mai purta ocara neamurilor. Şi vor şti astfel că Eu, Domnul Dumnezeul lor, sunt cu ele şi că ele sunt poporul Meu, ele, casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu. Voi sunteţi oile Mele, oile păşunei Mele şi Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu" (Ezechiel 34,26.29-31).           "Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul, voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt; înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu şi după Mine nu va fi. Eu, Eu sunt Domnul şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor! Eu am vestit, am mântuit, am proorocit, nu sunt străin între voi; voi Îmi sunteţi martori, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu." "Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric" (Isaia 43,10-l2; 42,6.7).           "La vremea îndurării Te voi asculta şi în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi păzi şi Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici ţara şi să împarţi moştenirile pustiite; să spui prinşilor de război: 'Ieşiţi!' şi celor ce sunt în întuneric: 'Arătaţi-vă!'. Ei vor paşte pe drumuri şi vor găsi locuri de păşune pe toate coastele. Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arşiţa, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi şi-i va duce la izvoare de apă. Voi preface toţi munţii Mei în drumuri şi drumurile Mele vor fi bine croite"           Bucuraţi-vă ceruri! Veseleşte-te pământule! Izbucniţi în strigăte de bucurie, munţilor! Căci Domnul mângâie pe poporul Său şi are milă de nenorociţii Lui. Sionul zicea: 'M-a părăsit Domnul şi m-a uitat Domnul!' Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat pe mâinile Mele şi zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei" (Isaia 49,8-l6).           Biserica este cetăţuia lui Dumnezeu, cetatea Sa de scăpare, pe care o are într-o lume răzvrătită. Orice trădare a bisericii Sale înseamnă trădare faţă de El, care a răscumpărat omenirea cu sângele singurului Său Fiu. De la început, sufletele credincioase au alcătuit biserica de pe pământ. În fiecare veac, Domnul Şi-a avut veghetori, care au dat o mărturie credincioasă generaţiei în care au trăit. Aceste santinele au dat solia de avertizare; şi, atunci când au fost chemaţi să-şi depună armura, alţii le-au continuat lucrul. Dumnezeu i-a adus pe aceşti martori într-o legătură de legământ cu Sine, unind astfel biserica de pe pământ cu biserica din ceruri. El i-a trimis pe îngerii Săi să slujească bisericii Sale şi porţile iadului nu au fost în stare să biruie pe poporul Său.           În cursul secolelor de prigoană, de luptă şi întuneric, Dumnezeu a susţinut biserica Sa. Nici un nor nu s-a abătut asupra ei, fără ca El să n-o pregătească; nici o putere prigonitoare nu s-a ridicat împotriva lucrării Sale, fără ca El să nu fi prevăzut acest lucru. Totul s-a întâmplat după cum a profetizat El. El nu Şi-a lăsat biserica în părăsire, ci, prin declaraţii profetice, a arătat ce avea să se întâmple şi ceea ce Duhul Său i-a inspirat pe profeţi să profetizeze, aceea s-a şi întâmplat. Toate planurile Sale vor fi împlinite. Legea Sa este legată de tronul Său şi nici o putere a răului nu o poate nimici. Adevărul este inspirat şi păzit de Dumnezeu şi va triumfa împotriva oricărei împotriviri.