Friedrich Nietzsche

        CUPRINS:           Cazul Wagner.           Cuvânt înainte… 7           Post-scriptum… 40           Al doilea post-scriptum… 46           Epilog… 50           NlETZSCHE CONTRA WAGNER.           Cuvânt înainte… 57           Unde-l admir… 59           Unde îi aduc obiecţii… 60           Wagner ca pericol… 62           O muzică fără viitor… 64           Noi, antipozii… 65           Unde este locul lui Wagner… 68           Wagner ca apostol al castităţii… 69           Cum m-am eliberat de Wagner… 72           Psihologul ia cuvântul. 73           Epilog… 77           Din primele însemnări la Cazul Wagner… 81                 Cuvânt înainte.           Am să-mi îngădui o mică uşurare. Nu din pură răutate îl laud în această scriere pe Bizet în dauna lui Wagner. Pun în discuţie, printre atâtea glume, un lucru cu care nu-i de glumit. A-i fi întors spatele lui Wagner a fost pentru mine o fatalitate: a mai fi putut după aceea îndrăgi şi altceva – o adevărată victorie. Poate că nimeni, în afara mea n-a fost atât de periculos amestecat în „wagnerianism”; nimeni nu s-a apărat atât de straşnic împotriva lui; nimeni nu s-a bucurat mai mult ca mine că a scăpat de el. O lungă poveste! Să alegem un cuvânt pentru a o caracteriza? Dacă aş fi moralist, cine ştie cum ar trebui s-o numesc! Poate că biruinţa de sine. Dar filosofului nu-i plac moraliştii… Şi de asemenea nici vorbele frumoase…           Care este prima şi ultima exigenţă a unui filosof faţă de sine însuşi? Să învingă în el epoca sa, să devină «atemporal». Aşadar ce anume are de înfruntat cu cea mai mare tărie? Tocmai ceea ce-l face să fie un vlăstar al epocii sale. Fie! La fel ca Wagner, sunt un copil al acestei epoci, adică un decadent; cu deosebirea că mi-am dat seama de asta şi m-am împotrivit. Filosoful din mine s-a împotrivit.           Ceea ce m-a preocupat cel mai mult a fost într-adevăr problema decadenţei – am avut motive pentru aceasta. Chestiunea „binelui” şi a „răului” nu este decât o variantă a aceleiaşi probleme. Când eşti clarificat asupra simptomelor decadenţei înţelegi şi esenţa moralei – înţelegi ce se ascunde sub denumirile ei cele mai sfinte: viaţa sărăcită, voinţa de a pieri, marea istovire. Morala este o negare a vieţii… Pentru a îndeplini o asemenea misiune îmi trebuia o anumită disciplină personală: a lua atitudine împotriva a tot ce era bolnăvicios în mine, inclusiv împotriva lui Wagner, a lui Schopenhauer, a întregii „umanităţi” moderne.           — Îmi trebuia o adâncă înstrăinare, răceală şi dezmeticire în faţa a tot ce este vremelnic şi în spiritul epocii, iar ca dorinţa supremă – privirea lui Zarathustra, privire ce îmbrăţişează de la infinită distanţă fenomenul „om” şl-l contemplă de la înălţime… Ce scop măreţ – câte sacrificii n-ar merita; ce „biruinţă de sine”! Ce „negare de sine”!           Marele eveniment al vieţii mele a fost o vindecare. Wagner nu aparţine decât maladiilor mele.           Nu fiindcă aş vrea să mă arăt ingrat faţă de această maladie. Dacă în scrierea de faţă susţin ideea că Wagner este dăunător, vreau să menţionez totodată şi cui îi este, cu toate acestea, indispensabil: filosofului, în rest, poate că ne-am putea descurca fără Wagner. Filosoful însă nu are dezlegare pentru a se lipsi de el. Filosoful trebuie să oglindească conştiinţa vinovată a timpului său, iar pentru asta i se cere cea mai desăvârşită cunoaştere a epocii. Şi unde ar putea găsi o călăuză mai competentă pentru labirintul sufletului modern, decât la Wagner, cel mai elocvent cunoscător de suflete? Prin Wagner modernitatea vorbeşte în graiul ei cel mai intim şi nu-şi ascunde nici binele, nici răul, s-a dezvăţat de orice ruşine de sine. Şi invers: ai şi încheiat aproape un bilanţ asupra valorii spiritului modern când ai ajuns să-ţi limpezeşti ce anume constituie binele şi răul la Wagner.           — Îl înţeleg foarte bine pe muzicianul care ar declara astăzi: „îl urăsc pe Wagner, dar nu pot suporta altă muzică”. Dar l-aş înţelege de asemenea pe filosoful care ar declara: „Wagner rezumă modernitatea. N-avem ce face, trebuie să începem prin a fi wagnerieni…”           Am ascultat ieri – mă veţi crede?           — Pentru a douăzecea oară capodopera lui Bizet. Din nou am stăruit până la capăt într-o blândă reculegere, din nou am reuşit să nu-mi iau câmpii. Această victorie asupra nerăbdării mele mă surprinde. Cum ne mai de-săvârşeşte o asemenea operă! Ascultând-o devii tu însuşi un fel de „capodoperă”. Într-adevăr, de câte ori am ascultat Carmen, mi s-a părut că devin mai filosof, un mai bun filosof decât îmi par de obicei: ajuns atât de răbdător, de fericit, de hindus, de sedentar… Să rezişti nemişcat timp de cinci ore, iată o primă etapă spre sfinţenie! Mi-e oare îngăduit să spun că sunetul orchestral al lui Bizet este aproape singurul pe care-l mai suport? Celălalt – aflat azi pe creasta valului, sunetul orchestral al lui Wagner: brutal factice şi «inocent» totodată, adresându-se astfel tuturor celor trei simţuri ale sufletului modern deodată —, cât de nociv este acesta pentru mine! Eu îi spun: sirocco. O sudoare nesuferită mă năpădeşte. Pentru mine s-a sfârşit cu vremea bună.           Muzica lui Bizet îmi pare desăvârşită. Se-apropie de tine lejeră, mlădioasă, cu politeţe. Este amabilă şi nu asudă. „Tot ce-i bun, este lejer, tot ce-i divin aleargă pe picioruşe”, iată prima teză a esteticii mele. Această muzică este răutăcioasă, fatalistă cu rafinament, rămânând cu toate astea populară, căci rafinamentul aparţine rasei şi nu individului. Este bogată.           Este precisă. Construieşte, organizează, duce lucrurile până la capăt: prin asta contrastează cu polipul muzicii, cu „melodia infinită”. S-au mai auzit vreodată pe scenă accente mai dureroase, mai tragice? Şi cum sunt ele realizate! Fără grimase! Fără monedă calpă! Fără minciuna stilului pompos. În fine, este o muzică ce vede în ascultător un om inteligent, ba chiar un muzician, şi prin asta iarăşi contrastează cu aceea a lui Wagner, căci el, oricum ar fi în rest, rămâne geniul cel mai nepoliticos din lume. (Wagner ne consideră, dimpotrivă, ca şi cum am fi… Îţi repetă un lucru până la exasperare – până ajungi să-l crezi.)           O mai spun o dată: devin un om mai bun atunci când Bizet mi se adresează. De asemenea – un mai bun muzician, un mai bun ascultător. Oare în general se poate asculta mai bine? Mă cufund în această muzică, îi percep originile. Îmi pare că asist la naşterea ei şi tremur în faţa pericolelor ce însoţesc indiferent ce cutezanţă, sunt încântat de fericitele surprize de care Bizet nu este răspunzător. Şi, lucru curios! În fond nu mă gândesc la muzică, sau cel puţin nu-mi dau seama cât de mult mă gândesc la ea. Fiindcă în acest timp îmi trec cu totul alte gân-duri prin cap… Aţi remarcat că muzica liberează spiritul? Că înaripează gândirea? Că te face cu atât mai mult filosof cu cât eşti mai muzician? Cerul mohorât al abstracţiunii pare brăzdat de fulgere; lumina devine îndeajuns de puternică pentru a evidenţia filigranul lucrurilor; marile probleme par gata să-şi dezvăluie înţelesul: îmbrăţişăm lumea dintr-o privire ca din vârful unui munte. Astfel definesc eu patosul filosofic. Şi fără să-mi dau seama, îmi vin în minte răspunsuri, o puzderie de probleme rezolvate, un noian de înţelepciune… Unde mă aflu? Bizet mă face fecund. Tot ce e bun mă face fecund. N-am altă mulţumire, n-am altă dovadă a valorii unui lucru.           Opera lui Bizet este şi ea mântuitoare; nu este Wagner singurul „mântuitor”. Cu această operă ne despărţim de nordul umed, de toate ceţurile idealului wagnerian. Chiar şi numai acţiunea ne izbăveşte de ele. Ea dobândeşte de la Merimee o logică în pasiuni, rectitudine, stringentă necesitate; are înainte de toate ceea ce este propriu ţărilor calde, uscăciunea şi limpezimea aerului, acea limpidezza. Iată-ne în toate privinţele, într-un alt climat. O altă senzualitate, o altă sensibilitate, o altă seninătate se exprimă aci. E o muzică voioasă; dar nu voioşia franceză sau germană. Voioşia ei este africană. Fatalitatea planează permanent asupra ei, fericirea este scurtă, subită, fără cruţare. Îl invidiez pe Bizet fiindcă a îndrăznit să-şi asume o asemenea sensibilitate care nu-şi găsise până acum expresia în muzica europeană cultă – mă refer la sensibilitatea aceasta mai meridională, mai bronzată, mai pârjolită… Ce binefăcătoare sunt amiezile însorite ale fericirii ei! Privim în zare: văzut-am undeva o mare mai netedă} Şi cât de liniştitor ne vorbeşte dansul maur! Cum ajunge melancolia sa lascivă să ne potolească până şi nesaţul! În sfârşit, dragostea, repusă la locul ei, în natural Nu-i vorba de iubirea „fecioarei ideale”! Nici urmă de „Senta-sentimentalitate”! Ci iubirea ca destin, ca o fatalitate, cinică, ingenuă, crudă, şi tocmai prin aceasta – natural Dragostea al cărei mijloc e războiul, şi al cărei fond e ura mortală dintre sexe. Nu cunosc un alt exemplu în care spiritul tragic, care este esenţa dragostei, să se exprime cu o asemenea asprime şi să îmbrace o formă atât de teribilă, ca în acest strigăt al lui Don Jose ce încheie lucrarea: „Da, sunt cel ce a ucis-o Pe Carmen, adorata mea!”

O carte pentru toţi şi niciunul           CUPRINS:           — ii: de ŞTEFAN AUG. DOINAŞ. 5           Despre cele trei metamorfoze.83           Despre catedrele virtuţii.85           Despre vizionarii altei lumi.88           Despre dispreţuitorii corpului.92           Despre patimile bucuriei şi durerii.94           Despre ucigaşul cel palid.96           Despre citit şi scris.98           Despre copacul de pe munte.100           Despre predicatorii morţii.103           Despre război şi războinici.106           Despre noul idol.108           Despre muştele din piaţă.111           Despre castitate.114           Despre prieten.115           Despre o mie şi una de scopuri.118           Despre iubirea de aproapele.120           Despre calea celui ce creează.122           Despre femeile bătrâne şi tinere.125           Despre muşcătura viperei.128           Despre copil şi căsnicie.130           Despre moartea de bunăvoie.132           Despre virtutea care dăruieşte.135           Copilul cu oglinda.143 în Insulele Fericite.146           Despre cei miloşi.149           Despre preoţi. 152           Despre virtuoşi. 155           Despre mişei. 159           Despre tarantule. 162           Despre înţelepţii iluştri. 165           Cântecul de noapte. 169           Cântecul de dans. 171           Cântecul funerar. 174           Despre depăşirea de sine. 177           Despre cei sublimi. 181           Despre ţara culturii. 184           Despre imaculata cunoaştere. 187           Despre savanţi. 190           Despre poeţi. 193           Despre marile evenimente. 196           Prezicătorul. ţ,. 200           Despre mântuire. 204           Despre prevederea omenească. i.w. 210           Ora supremei linişti. 213           Călătorul. 219           Despre viziune şi enigmă. 222           Despre fericirea fără voie. 228 în revărsatul zorilor. 232           Despre virtutea care micşorează. 235           Pe Muntele Măslinilor. 242           A trece mai departe. 245           Despre renegaţi. 249           Întoarcerea acasă. 253           Despre cele trei rele. 257           Despre spiritul împovărării. 263           Despre tablele vechi şi noi. 268           Convalescentul. 289           Despre marele dor. 297           Al doilea cântec de dans. 300           Cele şapte peceţi. 304           Jertfa mierii. 311           Strigătul suferinţei. 315           De vorbă cu regii. 319           Lipitoarea. 323           Vrăjitorul.! 327           SUMAR.           În retragere. 333           Omul cel mai respingător. 338           Cerşetorul de bunăvoie. 343           Umbra. 348           La amiază. 351           Salutul de primire. 355           Cina. 361           Despre omul superior. 363           Cântecul tristeţii. 374           Despre ştiinţă. 378           La fiicele pustiului. 382           Deşteptarea. 387           Sărbătoarea măgarului. 391           Cântecul beat. 395           Semnul. 403 de HORIA STANCA. 408                 Diferenţa între filosofie şi artă îşi are originea în distincţia lui Platon între logos şi mythos, cu discreditarea celui de al doilea. Aristotel a continuat şi dezvoltat o întreagă şi complexă teorie a speciilor şi genurilor, preluată de Scolastică; s-a născut astfel şi o teorie a facultăţilor umane, pe compartimentele căreia s-a mulat psihologia. Aristotel-Kant-Hegel reprezintă linia filosofică a separatismului celui mai categoric între artă şi filosofie, a respingerii principiale a tuturor formelor de filosofie aforistică, metaforizantă, fabulatorie, mitizantă etc. „Arta – spune Hegel în Lecţii de istorie a filosofiei – n-ar putea să reprezinte Spiritul, fără a-i aduce un prejudiciu”, pentru că „numai gândirea pură este forma cu adevărat demnă de gândire”: astfel, tocmai datorită faptului că utilizează un limbaj exclusiv conceptual, filosofia – îndeosebi cea raţionalistă – care elimină orice metaforism reprezintă „forma pură a gândirii”. Parcă presimţind apariţia unui nou stil în filosofie, el condamnă cu anticipaţie maniera de a filosofa a lui Niete-sche: „Astfel astăzi, o manieră naturală de a filosofa, care se socoteşte pe sine prea bună pentru concept şi care în baza acestei deficienţe se consideră drept o gândire intuitivă şi poetică, aruncă pe piaţă combinaţiile arbitrare ale unei imaginaţii doar dezorganizate de către gândire, creaţii care sunt indecise, nefiind nici poezie, nici filosofie.”           Orientat încă din tinereţe spre doctrinele presocraticilor, Friedrich Nietzsche se întoarce categoric împotriva vechii separaţii platoniciene, teoretizând şi practicând el însuşi, în scrierile sale filosofice, un tip de text care stă nu în preajma, ci chiar în mijlocul „discursului mixt”, în care demersul filosofic propriu-zis se îmbină inextricabil cu cel poetic. Mai mult: Nietzsche vede în acest tip de scriitură modalitatea plină de promisiuni a epocilor ce vor veni după el, întrucât genul de filosof pe care-l anunţă el este „filozoful-artist”. Der Phtiosoph der Zukunft? se întreabă el în Phtiosophen-buch. Er muss das Obertribunal etner kănstlerischen Kultur werden. După opinia sa, Platon însuşi, sub influenţa „geniului rău” al lui Socrate, şi-ar fi trădat propriul său discurs iniţial, eminamente poetic: „Tânărul poet tragic Platon a început prin a-şi arde poemele pentru a se face discipol al lui Socrate. Totuşi, atunci când invincibile înclinaţii luptau cu maximele socratice, forţa celor dintâi, combinată cu vigoarea pe care le-o conferea acest caracter excepţional, era destul de mare pentru a croi poeziei căi noi rămase necunoscute până atunci [.] îl vedem pe Platon având mare grijă să depăşească realitatea pentru a reprezenta Ideea pe care se întemeiază această pseudorealitate. Dar, făcând aceasta, gânditorul Platon era condus pe un drum ocolit în punctul care fusese întotdeauna al său ca poet. Dacă tragedia absorbise toate genurile născute înaintea ei, se poate spune în mod paradoxal la fel despre dialogul platonician care, rezultat din amestecul tuturor formelor şi al tuturor stilurilor existente, oscilează între povestire, lirism şi dramă, constituie un termen de mijloc între poezie şi proză. [.] Platon a dat posterităţii modelul unui nou gen literar, romanul, care trebuie definit ca fabula lui Esop ridicată la cea mai înaltă putere, în care poezia ocupă în raport cu filosofia dialectică rangul care, de-a lungul secolelor, a fost acela al filosofiei faţă de teologie: rolul de slujnică. Aceasta a fost noua situaţie a poeziei, situaţie la care a redus-o Platon sub presiunea demonului lui Socrate” (cf. paragraful 14 din Naşterea tragediei].           Pe baza unei afirmaţii din Antichrist, care implică o netă respingere a purismului – „Spiritul pur e minciuna pură” – Nietzsche preconizează tipul filozofuluiartist ca expresie a impurităpi înseşi, pe care o acceptă şi o exaltă, justificând-o prin caracterul dionisiac al adevărului creator. Comentând această teză nietzsche-eană, Jean-Noel Vuarnet scrie: „Nici artist nici filosof, fiind şi unul şi altul sau unul prin altul, un simulacru ne face semn, mixt sau monstru, mai întâi remarcabil – natură şi discurs – prin impuritatea lui [.] Bicefal sau bifrons, acest simulacru poate, el, impune ca semn esenţial duplicitatea de atitudine şi de text a lui Nietzsche? Probabil. Pentru aceasta ar trebui să-l supunem unei triple întrebări privind originea sa, funcţiunea sa, miza sa” (Nietzsche aujourd'hui, voi. I, Pion, 1973). Originea se află, indubitabil, în presocratici, căci imaginea focului, comparaţia pe care Nietzsche o face între filosof, artist şi copil, ca şi reluarea anticei antinomii creştere/pieire, construcţie/distrugere, pornesc clar din Heraclit şi din polemos-ul acestuia. Dificultatea cardinală de a explica modul cum focul pur poate să ia forme impure, el (adică filozoful-artist) o biruie printr-o imagine. „Numai jocul artistului şi jocul copilului pot aici jos să crească şi să piară, să construiască şi să dărâme cu inocenţă. în felul acesta, ca artist şi copil, se joacă focul etern activ care plăsmuieşte şi nimiceşte cu inocenţă” [Naşterea filosofiei). Nietzsche nu se fereşte deloc de conceptul de impuritate; dimpotrivă, îl consideră a ţine de statutul însuşi al creatorului: Voi, creatori, multe lucruri sunt încă impure în noi Iată de ce trebuie să naşteţi. în aceeaşi scriere, el examinează raportul între filosofie şi artă: „în ce măsură filosofia este ea o artă, o operă de artă? Ce va rămâne din ea, când sistemul ei va fi, ştiinţific vorbind, mort? Tocmai acest rest va stăpâni instinctul de cunoaştere, această calitate a ei – de artă. [.] Frumuseţea, măreţia unei construcţii a universului (alias filosofia) decide astăzi asupra valorii ei. [.] Descrierea filosofului: el cunoaşte inventând, el inventează cunos-când.”           Nu-i mai puţin adevărat că, la un examen atent, aici nu întâlnim de fapt o teorie a „discursului mixt”, înţeles ca amestec inextricabil de conceptualism şi metafoFri rism, pus în slujba „celor mai înalte interese ale poeziei”, cum zicea Hegel. Căci Nietzsche precizează, fără echivoc, chiar în rândurile deja citate: „Mare perplexitate! Filosofia este ea o artă sau o ştiinţă? E o artă ca scopuri şi ca produse. Dar mijlocul său de expresie, expunerea prin concepte, este comun cu cel al ştiinţei. E o formă de poezie. Imposibil de clasat. Ar trebui să inventăm şi să caracterizăm o categorie nouă.”      Şi totuşi, ceea ce nu se teoretizează în deplină claritate, cel puţin în sensul concepţiei noastre despre „discursul mixt”, se practică mereu şi cu inocenţă, încă din tinereţea filosofului. De la Naşterea tragediei până, mai ales, la Aşa grăit-a Zarathustra. Deşi, aşa cum susţine, genul acesta rămâne deocamdată incalificabil: căci nu e vorba nici de versificarea unor idei {Begriffsdichtung), nici de utilizarea preţioasă a alegoriilor; ci pur şi simplu de reinventarea miturilor şi de practica asiduă a metaforei. Plin de pathos, neglijând exerciţiul unei logici stringente, înţelegând să „mişte” şi să „convingă afectiv”, discursul nietzscheean „cunoaşte inventând, inventează cunoscând”;

Sau Cum se filosofează cu ciocanul (1889) „A ameliora stilul înseamnă – a ameliora ideea şi nimic altceva”, ne spune filosoful.                 Cu extraordinara lui formaţie de filolog, căreia i se asociază o vitală percepţie a tendinţelor evolutive ale vorbirii, ca şi a formelor mal vechi, Nietzsche recurge la cele mal diverse resurse şi straturi ale limbii, la o pluralitate de semnificaţii (chiar şi contradictorii) ale cuvântulul, a căror alăturare şi coexistenţă pot să surprindă, să irite, să contrarieze aşteptările cititorului. Instinctul lui Nietzsche în ce priveşte limba se dovedeşte a fi, din perspectiva de astăzi, remarcabil de sigur, de creativ şi, cel mai adesea, de modern (aproape că eşti uneori tentat să spui de-a dreptul: „post-modern”).           El rămâne totuşi sceptic referitor la capacitatea limbii de a exprima adevărul, considerând-o ca pe un mediu întru totul îndoielnic al acestuia, dar şi, în general, sceptic în faţa posibilităţii unei cunoaşteri absolute. Acestei atitudini îi corespunde caracterul lacunar, predilect aforistic, relativist şi paradoxal, nu în ultimul rând ironlc-parodic al scrierilor nletzscheene, care-l obligă pe cititor să-şi abandoneze eventualele preferinţe acordate unui anume „unghi de lectură”, în favoarea unei lecturi globale.           Optând cu necesitate pentru mlădierea rigorii cu totul „germane” a gândlrii sale, Nietzsche realizează o mişcare de alternanţă, o circulaţie între cuvinte şi sensuri – nu lipsită şi de o anume excentricitate —, treceri şi schimbări neaşteptate din şi în registre stilistice diferite. Uneori, printr-un singur cuvânt luat în răspăr ori printr-o întorsătură de frază, Nietzsche preia, mimează, parodiază limbajul a diferiţi autori moderni sau antici, stilul lapidar roman, limbajul biblic etc; aceste „jocuri” vizează mobilitatea şi disponibilizarea minţii, „piciorul uşor în ale spiritului”, iar veselul neastâmpăr ce răzbate pe alocuri de aici, acea „voioşie care e lucrul cel mai greu de înţeles la noi [filosofii] „, nu-i doar un simplu mod de a te „reface” de pe urma ostenelilor seriozităţii, ci şi un element esenţial al gândirii: căci stângăcia greoaie a gestului spiritual, atât de potrivită după unii cu chestiunile serioase, grave, nu face decât să rateze adevărul: „gândirea se cere învăţată aşa cum dansul se cere învăţat, ca un fel de dans…” în confruntarea cu „dansul” pe frânghie al gândirii nietzscheene, traducătorul, aflat în căutarea soluţiilor sale, s-a străduit în mod necesar să ţină seama de toate aceste aspecte nu totdeauna pe deplin conciliabile. E de presupus, de aceea, ca pe lângă eventualele reuşite, el să fi trebuit să consemneze, câteodată şi unele limite greu de depăşit. Dar în cele din urmă, nu-i nimic neobişnuit într-asta, o traducere absolută fiind o posibilitate faţă de care, la rândul nostru, se cuvine să rămânem sceptici.           Alexandru Al Şahighian.           Cuvânt înainte.           Să-ţi păstrezi voia bună în toiul unei activităţi sumbre şi peste măsură de plină de răspundere nu-i o ispravă măruntă: şi totuşi, ce-ar fi încă mai necesar ca voia bună? Nu-i lucru să izbutească la care să nu-şi aibă partea şi exuberanţa. Abia excesul de forţă e dovada forţei.           — O reconsiderare a tuturor valorilor, semnul acesta de întrebare atât de negru, de enorm, încât îşi aruncă umbra asupra celui cel pune – o astfel de misiune-destin te sileşte în fiece clipă să alergi la soare, să scuturi de pe tine o gravitate ce-a devenit apăsătoare, mult prea apăsătoare. Orice mijloc e bun în acest scop, orice „caz” e un caz fericit. Mai ales războiul Războiul a fost dintotdeauna marea înţelepciune a tuturor spiritelor devenite prea interiorizate, prea adânci; chiar şi în rănire mai există forţă tămăduitoare. O maximă, a cărei provenienţă no voi divulga curiozităţii savante, mi-a fost de mult timp maxima călăuzitoare: tncrescunt animi, virescit volnere uirtus.           Un alt mod de întremare, care în anumite împrejurări mi-e încă şi mai binevenit, e acela de a iscodi idolii ciulind urechea la ei… Există în lume mai mulţi idoli decât realităţi: acesta-i „ochiul meu rău” pentru lumea asta, aceasta-i şi „urechea mea rea”. Să pui odată aici întrebări cu ciocanul şi să auzi poate drept răspuns acel faimos sunet înfundat care vorbeşte de intestine balonate – ce desfătare pentru cel ce mai are urechi şi îndărătul urechilor —, pentru mine, psiholog bătrân şi momitor de guzgănime, în faţa căruia tocmai cele ce-ar vrea să rămână mute se fac neapărat auzite…           Şi această scriere – titlul o trădează – e înainte de toate o recreare, o pată de soare, o escapadă în trân-dăveala unui psiholog. Poate şi un nou război? Şi sunt cumva iscodiţi noi idoli?… Această mică scriere e o mare declaraţie de război; şi în ce priveşte iscodirea idolilor, de data asta nu-i vorba de Idolii unei epoci, ci de idoli veşnici care sunt aici atinşi cu ciocanul ca de un diapazon – nici nu există Idoli mai vechi, mai convinşi, mai plini de ei… Şi nici mai găunoşi… Asta nu împiedică să fie cei în care se crede cel mai tare; de altfel, mal ales în cazul cel mai elevat, nu se spune nicidecum idol…           Torino, 30 septembrie 1888, în ziua în care a fost încheiată Cartea întâi a Reconsiderării tuturor valorilor.           Fmedmch Nietzsche.           MAXIME ŞI SĂGEŢI.           Trândăvia stă la originea oricărei psihologii.1 Cum aşa? Să fie oare psihologia – un viciu?           Chiar şi cel mai curajos dintre noi nu are decât arareori curajul să facă ceea ce într-adevăr ştie…           Pentru a trăi singur, trebuie să fii animal sau zeu – spune Aristotel. Lipseşte cel de-al treilea caz: trebuie să fii ambele – filosof…           „Orice adevăr e simplu.” – Nu-i asta o dublă2 minciună?           O dată pentru totdeauna: multe lucruri nu vreau să le ştiu.           — Înţelepciunea trasează şi cunoaşterii limite.           În propria-ţl natură sălbatecă te recreezi cel mai bine de pe urma ne-naturil tale, a spiritualităţii tale…