Friedrich Nietzsche

Sau Cum se filosofează cu ciocanul (1889) „A ameliora stilul înseamnă – a ameliora ideea şi nimic altceva”, ne spune filosoful.                 Cu extraordinara lui formaţie de filolog, căreia i se asociază o vitală percepţie a tendinţelor evolutive ale vorbirii, ca şi a formelor mal vechi, Nietzsche recurge la cele mal diverse resurse şi straturi ale limbii, la o pluralitate de semnificaţii (chiar şi contradictorii) ale cuvântulul, a căror alăturare şi coexistenţă pot să surprindă, să irite, să contrarieze aşteptările cititorului. Instinctul lui Nietzsche în ce priveşte limba se dovedeşte a fi, din perspectiva de astăzi, remarcabil de sigur, de creativ şi, cel mai adesea, de modern (aproape că eşti uneori tentat să spui de-a dreptul: „post-modern”).           El rămâne totuşi sceptic referitor la capacitatea limbii de a exprima adevărul, considerând-o ca pe un mediu întru totul îndoielnic al acestuia, dar şi, în general, sceptic în faţa posibilităţii unei cunoaşteri absolute. Acestei atitudini îi corespunde caracterul lacunar, predilect aforistic, relativist şi paradoxal, nu în ultimul rând ironlc-parodic al scrierilor nletzscheene, care-l obligă pe cititor să-şi abandoneze eventualele preferinţe acordate unui anume „unghi de lectură”, în favoarea unei lecturi globale.           Optând cu necesitate pentru mlădierea rigorii cu totul „germane” a gândlrii sale, Nietzsche realizează o mişcare de alternanţă, o circulaţie între cuvinte şi sensuri – nu lipsită şi de o anume excentricitate —, treceri şi schimbări neaşteptate din şi în registre stilistice diferite. Uneori, printr-un singur cuvânt luat în răspăr ori printr-o întorsătură de frază, Nietzsche preia, mimează, parodiază limbajul a diferiţi autori moderni sau antici, stilul lapidar roman, limbajul biblic etc; aceste „jocuri” vizează mobilitatea şi disponibilizarea minţii, „piciorul uşor în ale spiritului”, iar veselul neastâmpăr ce răzbate pe alocuri de aici, acea „voioşie care e lucrul cel mai greu de înţeles la noi [filosofii] „, nu-i doar un simplu mod de a te „reface” de pe urma ostenelilor seriozităţii, ci şi un element esenţial al gândirii: căci stângăcia greoaie a gestului spiritual, atât de potrivită după unii cu chestiunile serioase, grave, nu face decât să rateze adevărul: „gândirea se cere învăţată aşa cum dansul se cere învăţat, ca un fel de dans…” în confruntarea cu „dansul” pe frânghie al gândirii nietzscheene, traducătorul, aflat în căutarea soluţiilor sale, s-a străduit în mod necesar să ţină seama de toate aceste aspecte nu totdeauna pe deplin conciliabile. E de presupus, de aceea, ca pe lângă eventualele reuşite, el să fi trebuit să consemneze, câteodată şi unele limite greu de depăşit. Dar în cele din urmă, nu-i nimic neobişnuit într-asta, o traducere absolută fiind o posibilitate faţă de care, la rândul nostru, se cuvine să rămânem sceptici.           Alexandru Al Şahighian.           Cuvânt înainte.           Să-ţi păstrezi voia bună în toiul unei activităţi sumbre şi peste măsură de plină de răspundere nu-i o ispravă măruntă: şi totuşi, ce-ar fi încă mai necesar ca voia bună? Nu-i lucru să izbutească la care să nu-şi aibă partea şi exuberanţa. Abia excesul de forţă e dovada forţei.           — O reconsiderare a tuturor valorilor, semnul acesta de întrebare atât de negru, de enorm, încât îşi aruncă umbra asupra celui cel pune – o astfel de misiune-destin te sileşte în fiece clipă să alergi la soare, să scuturi de pe tine o gravitate ce-a devenit apăsătoare, mult prea apăsătoare. Orice mijloc e bun în acest scop, orice „caz” e un caz fericit. Mai ales războiul Războiul a fost dintotdeauna marea înţelepciune a tuturor spiritelor devenite prea interiorizate, prea adânci; chiar şi în rănire mai există forţă tămăduitoare. O maximă, a cărei provenienţă no voi divulga curiozităţii savante, mi-a fost de mult timp maxima călăuzitoare: tncrescunt animi, virescit volnere uirtus.           Un alt mod de întremare, care în anumite împrejurări mi-e încă şi mai binevenit, e acela de a iscodi idolii ciulind urechea la ei… Există în lume mai mulţi idoli decât realităţi: acesta-i „ochiul meu rău” pentru lumea asta, aceasta-i şi „urechea mea rea”. Să pui odată aici întrebări cu ciocanul şi să auzi poate drept răspuns acel faimos sunet înfundat care vorbeşte de intestine balonate – ce desfătare pentru cel ce mai are urechi şi îndărătul urechilor —, pentru mine, psiholog bătrân şi momitor de guzgănime, în faţa căruia tocmai cele ce-ar vrea să rămână mute se fac neapărat auzite…           Şi această scriere – titlul o trădează – e înainte de toate o recreare, o pată de soare, o escapadă în trân-dăveala unui psiholog. Poate şi un nou război? Şi sunt cumva iscodiţi noi idoli?… Această mică scriere e o mare declaraţie de război; şi în ce priveşte iscodirea idolilor, de data asta nu-i vorba de Idolii unei epoci, ci de idoli veşnici care sunt aici atinşi cu ciocanul ca de un diapazon – nici nu există Idoli mai vechi, mai convinşi, mai plini de ei… Şi nici mai găunoşi… Asta nu împiedică să fie cei în care se crede cel mai tare; de altfel, mal ales în cazul cel mai elevat, nu se spune nicidecum idol…           Torino, 30 septembrie 1888, în ziua în care a fost încheiată Cartea întâi a Reconsiderării tuturor valorilor.           Fmedmch Nietzsche.           MAXIME ŞI SĂGEŢI.           Trândăvia stă la originea oricărei psihologii.1 Cum aşa? Să fie oare psihologia – un viciu?           Chiar şi cel mai curajos dintre noi nu are decât arareori curajul să facă ceea ce într-adevăr ştie…           Pentru a trăi singur, trebuie să fii animal sau zeu – spune Aristotel. Lipseşte cel de-al treilea caz: trebuie să fii ambele – filosof…           „Orice adevăr e simplu.” – Nu-i asta o dublă2 minciună?           O dată pentru totdeauna: multe lucruri nu vreau să le ştiu.           — Înţelepciunea trasează şi cunoaşterii limite.           În propria-ţl natură sălbatecă te recreezi cel mai bine de pe urma ne-naturil tale, a spiritualităţii tale…

  CUM DEVII CEEA CE EŞTI           CUPRINS:           Prefaţă.           De ce sunt atât de înţelept De ce sunt atât de deştept De ce scriu cărţi atât de bune.           Naşterea tragediei.           Inoportunele.           Omenesc, prea omenesc.           Aurora.           La gaya scienza.           Aşa grăit-a Zarathustra.           Dincolo de bine şi de râu.           Genealogia moralei.           Amurgul zeilor.           Cazul VVagner De ce sunt un destin.           Am fost oare înţeles? Dionysos împotriva celui răstignit…                 Deoarece trebuie să mă înfăţişez în curând omenirii cu cea mai grea dintre provocările ce i-au fost adresate vreodată, mi se pare neapărat necesar să spun cine sunt. În fond ar trebui să se ştie: căci nu m-am „lăsat nemărturisit1. Dar disproporţia dintre mărimea menirii mele şi micimea contemporanilor mei şi-a găsit expresia în aceea că n-am fost nici auzit şi nici măcar văzut. Trăiesc pe propriul meu credit şi este. Poate, doar o prejudecată că trăiesc?… Mi-e destul să vorbesc doar unui ins cultivat”, care vine vara în Ober-Engadin, pentru a mă convinge că nu trăiesc… În aceste împrejurări există o datorie – împotriva căreia se răzvrătesc în fond obişnuinţele mele, chiar mai mult. Mândria instinctelor mele – şi anume de a spune: Ascultaţi-mă! Căci eu sunt acesta. Şi înainte de toate nu mă luaţi drept altul!           Nu sunt de pildă de loc o sperietoare, un monstru al moralei – sunt chiar o natură^ opusă acelui tip de om care a fost venerat până acum drept virtuos. Între noi fie spus, mi se pare că tocmai cu aceasta mă mândresc. Sunt un discipol al filosofului Dionysos. Aş prefera să fiu mai degrabă un satir decât un sfânt. Dar citiţi această scriere. Poate că am izbutit, poate că scrierea de faţă nici nu a avut vreun alt scop decât să exprime acest contrast într-o formă voioasă şi prietenoasă Ultimul lucru pe care l-aş promite ar fi de a îndrepta” omenirea Eu nu înalţ idoli noi; iar cei vechi să înveţe ce înseamnă să ai picioare de lut. Răsturnarea idolilor (denumirea mea pentru idealuri) face mai curând parte din meseria mea. Realităţii i-a fost răpită valoarea, sensul şi veridicitatea sa, în măsura în care s-a născocit o lume ideală… Lumea adevărată1 şi lumea aparentă – spus de-a dreptul, lumea născocită şi realitatea… Minciuna idealului a fost până acum blestemul ce a plutit asupra realităţii, iar omenirea însăşi a devenit, datorită ei, mincinoasă şi falsă până în instinctele ei cele mai de jos – până la adularea valorilor opuse, ca şi cum acestea ar fi cele care i-ar garanta prosperitatea, viitorul, dreptul suprem asupra viitorului.           Cine ştie să respire aerul scrierilor mele, ştie că este un aer al înălţimilor, un aer tare. Trebuie să fii făcut pentru el, căci altfel pericolul de î răci nu este mic Gheţurile sunt aproape, singurătatea este imensă – dar cât de liniştit stau toate în lumină! Cât de liber se respiră! Ce multe se simt sub noi! Filosofia, aşa cum am înţeles-o şi am trăit-o până acum, este viaţa aleasă de bună voie printre gh'eţuri şi înălţimi – căutarea a tot ce este străin şi îndoielnic în fiinţare, a tot'ce a fost proscris până acum prin morală. Dintr-o îndelungă experienţă câştigată printr-o asemenea peregrinare în lumea a ceea ce este interzis, am învăţat să privesc, cu totul altfel decât s-ar putea dori, cauzele moralizării şi fdealizârii de până acum: istoria ascunsă a filosofilor, psihologia marilor lor nume au ieşit la lumină pentru mine Cât adevăr îndură, cât adevăr cutează un spirit1? Acesta mi-a devenit din ce în ce mai mult criteriul de măsurare exactă a valorilor Eroarea (credinţaân ideal) nu este orbire, eroarea e laşitate… Fiecare cucerire, fiecare pas înainte în cunoaştere vine din curaj, din asprimea faţă de sine, din curăţenie fajâ de sine… Eu nu contest idealurile, îmi pun doar mânuşi când ma apropii de ele… Nitimur în vetitum: sub acest semn va învinge într-o zi filosofia mea, căci până acum a fost interzis din principiu doar adevărul…           Printre scrierile mele o poziţie aparte ocupă Zarathustra. Cu el i-am făcut omenirii cel mai mare dar din câte i s-au făcut vreodată. Această carte, al cărei glas străbate peste milenii, nu este numai cea mai înaltă din câte există, adevărate carte a înălţimilor – întregul fapt care este omul se află la o imensă depărtare sub ea – ea este şi cea mai adâncă, născută din cea mai iâuntricâ parte a împărăţiei adevărului, o fântână nesecată în care nici o găleată nu coboară fără a se ridica plină cu aur şi bunătate. Aicinu vorbeşte un 'profet„, unul dintre acei siniştri hibrizi între boală şi voinţa de putere, numiţi întemeietori de religii, înainte de toate trebuie bine auzit sunetul ce vine din acest glas, acest sunet de alcyon, pentru a nu răstălmăci fără milă sensul înţelepciunii sale. Cuvintele cele mai domoale „sunt acelea care aduc furtuna, gândurile care vin cu pas de porumbel conduc lumea.           Smochinele cad din pomi, ele sunt bune şi dulci: în cădere îşi rup coaja roşie. Eu sunt un vânt de nord pentru smochinele coapte.           Învăţămintele acestea cad pentru voi, prietenii mei, asemenea smochinelor: acum sorbiţi-le sucul şi hrăniţi-vă cu carnea lor dulce! Este toamnă în jur şi cerul limpede şi după amiază.           Aici nu vorbeşte un fanatic, aici nu se 'predică„, aici nu se cere credinţă: dintr-o nesfârşită lumină şi din adâncimea fericirii cade strop după strop, cuvânt după cuvânt – o tandră lentoare este ritmul acestor vorbe. Ele nu vor fi înţelese decât de floarea aleşilor; este un privilegiu fără seamăn să fii aici ascultător; nu-i este dat oricui să aibă urechi pentru Zarathustra… Prin toate acestea Zarathustra nu este el oare un ademenitor?… Dar ce spune el atunci când se reîntoarce pentru prima oară în singurătatea lui? Tocmai contrariul celor pe care le-ar spune un înţelept. Un ' sfânt, un „mântuitor al lumii' sau alţi decadenţi. Într-o asemenea împrejurare. El nu vorbeşte doar altfel, el este altfel…           De-acum voi merge singur, învăţăceii mei! Şi voi veţi pleca de aici şi veţi pleca singuri! Aşa vreau eu.           Depărtaţi-vă de mine şi apăraţi-vă împotriva lui Zarathustra! 'Mai bine încă: lipsiţi din faţa lui! Poate că v-a înşelat.           Omul cunoaşterii trebuie nu numai sâ-şi poată iubi duşmanii, el trebuie şi sâ-şi poată urî prietenii.           Un învăţător este râu răsplătit daca rămâi întotdeauna învăţăcel. Şi'de ce nu vreţi să-mi rupeţi din coroană?           Mă veneraţi: dar în ce fel dacă veneraţia voastră piere într-o zi? Păziţi-vă să nu vă strivească o statuie!           Spuneţi câ'voicredeţi în Zarathustra? Dar ce însemnătate are Zarath'ustrai Sunteţi 'credincioşii mei, dar ce însemnătate au credincioşii?           Voi nu vă căutaseţi încă pe voi înşivă: atunci m-aţi găsit pe mine. Aşa fac toţi credincioşii; de aceea înseamnă atât de puţin orice credinţa.           ' Acum vă poruncesc să mă pierdeţi şi să vă regăsiţi pe voi: ş abia după ce cu toţii m-aâi renegat voi reveni printre voi…           În aceasta zi a împlinirilor în care totul se coace, nu numai strugurii se îngălbenesc, o rază de soare mi-a luminat viaţa: m-am uitat înapoi am privit înainte şi nicicând n-am văzut dintr-o data lucruri atât de multe şi de bune. Nu degeaba mi-am înmormântat astăzi cel deal 44-lea an al vieţii, aveam dreptul s-o fac – ceea ce a fost viaţă în el este salvat este nemuritor. Prima carte, reevaluarea tuturor valorilor, Cântecele lui zarathustra, Amurgul zeilor, încercarea mea de a filosofa cu ciocanul -toate daruri ale acestui an, chiar ale ultimului trimestru! Cum să nu-ifiu recunoscător întregii mele vieţi? Şi astfel îmi povestesc mie viaţa mea.           De ce sunt atât de înţelept i.      Norocul existenţei mele, poate singularitatea ei. Constă în fatalitatea ei: pentru a folosi o formulă sibilină, ca tată al meu tocmai am murit, ca mamă a mea mai sunt în viaţă şi îmbătrânesc. Această dublă origine, în acelaşi timp cea mai înaltă şi cea mai joasă treaptă de pe scara vieţii, a fi decadent şi totodată început – aceasta, dacă poate exista vreo explicaţie lămureşte acea neutralitate, acea libertate de spirit faţă de problematica vieţii, care poate mă caracterizează. Pentru semnele ascensiunii şi decăderii am o percepţie mai fină decât a avut-o vreodată un om. Pentru aceasta sunt învăţătorul par excellence – le cunosc pe amândouă. Eu sunt amândouă. Tatăl meu a murit la treizeci şi şase de ani: era firav, îndatoritor şi morbid, ca o fiinţă destinată doar trecerii -mai curând o amintire binevoitoare despre viaţă decât viaţa însăşi în acelaşi an în care viaţa sa a intrat în declin, şi existenţa mea a cunoscut coborâşul: în al 36-lea an al vieţii am ajuns la cel mai scăzut punct al vitalităţii – mai trăiam încă, dar fără să văd la trei paşi înaintea mea. Atunci – era în 1879 – am renunţat la catedra mea din Basel, am trăit toată vara ca o umbră la St. Moritz, şi iarna următoare, cea mai puţin luminată de soare din toată existenţa mea, ca umbră la Naumburg. Acesta a fost punctul meu cel mai de jos: atunci s-a născut Călătorul şi umbra sa1.

O carte pentru toţi şi niciunul           CUPRINS:           — ii: de ŞTEFAN AUG. DOINAŞ. 5           Despre cele trei metamorfoze.83           Despre catedrele virtuţii.85           Despre vizionarii altei lumi.88           Despre dispreţuitorii corpului.92           Despre patimile bucuriei şi durerii.94           Despre ucigaşul cel palid.96           Despre citit şi scris.98           Despre copacul de pe munte.100           Despre predicatorii morţii.103           Despre război şi războinici.106           Despre noul idol.108           Despre muştele din piaţă.111           Despre castitate.114           Despre prieten.115           Despre o mie şi una de scopuri.118           Despre iubirea de aproapele.120           Despre calea celui ce creează.122           Despre femeile bătrâne şi tinere.125           Despre muşcătura viperei.128           Despre copil şi căsnicie.130           Despre moartea de bunăvoie.132           Despre virtutea care dăruieşte.135           Copilul cu oglinda.143 în Insulele Fericite.146           Despre cei miloşi.149           Despre preoţi. 152           Despre virtuoşi. 155           Despre mişei. 159           Despre tarantule. 162           Despre înţelepţii iluştri. 165           Cântecul de noapte. 169           Cântecul de dans. 171           Cântecul funerar. 174           Despre depăşirea de sine. 177           Despre cei sublimi. 181           Despre ţara culturii. 184           Despre imaculata cunoaştere. 187           Despre savanţi. 190           Despre poeţi. 193           Despre marile evenimente. 196           Prezicătorul. ţ,. 200           Despre mântuire. 204           Despre prevederea omenească. i.w. 210           Ora supremei linişti. 213           Călătorul. 219           Despre viziune şi enigmă. 222           Despre fericirea fără voie. 228 în revărsatul zorilor. 232           Despre virtutea care micşorează. 235           Pe Muntele Măslinilor. 242           A trece mai departe. 245           Despre renegaţi. 249           Întoarcerea acasă. 253           Despre cele trei rele. 257           Despre spiritul împovărării. 263           Despre tablele vechi şi noi. 268           Convalescentul. 289           Despre marele dor. 297           Al doilea cântec de dans. 300           Cele şapte peceţi. 304           Jertfa mierii. 311           Strigătul suferinţei. 315           De vorbă cu regii. 319           Lipitoarea. 323           Vrăjitorul.! 327           SUMAR.           În retragere. 333           Omul cel mai respingător. 338           Cerşetorul de bunăvoie. 343           Umbra. 348           La amiază. 351           Salutul de primire. 355           Cina. 361           Despre omul superior. 363           Cântecul tristeţii. 374           Despre ştiinţă. 378           La fiicele pustiului. 382           Deşteptarea. 387           Sărbătoarea măgarului. 391           Cântecul beat. 395           Semnul. 403 de HORIA STANCA. 408                 Diferenţa între filosofie şi artă îşi are originea în distincţia lui Platon între logos şi mythos, cu discreditarea celui de al doilea. Aristotel a continuat şi dezvoltat o întreagă şi complexă teorie a speciilor şi genurilor, preluată de Scolastică; s-a născut astfel şi o teorie a facultăţilor umane, pe compartimentele căreia s-a mulat psihologia. Aristotel-Kant-Hegel reprezintă linia filosofică a separatismului celui mai categoric între artă şi filosofie, a respingerii principiale a tuturor formelor de filosofie aforistică, metaforizantă, fabulatorie, mitizantă etc. „Arta – spune Hegel în Lecţii de istorie a filosofiei – n-ar putea să reprezinte Spiritul, fără a-i aduce un prejudiciu”, pentru că „numai gândirea pură este forma cu adevărat demnă de gândire”: astfel, tocmai datorită faptului că utilizează un limbaj exclusiv conceptual, filosofia – îndeosebi cea raţionalistă – care elimină orice metaforism reprezintă „forma pură a gândirii”. Parcă presimţind apariţia unui nou stil în filosofie, el condamnă cu anticipaţie maniera de a filosofa a lui Niete-sche: „Astfel astăzi, o manieră naturală de a filosofa, care se socoteşte pe sine prea bună pentru concept şi care în baza acestei deficienţe se consideră drept o gândire intuitivă şi poetică, aruncă pe piaţă combinaţiile arbitrare ale unei imaginaţii doar dezorganizate de către gândire, creaţii care sunt indecise, nefiind nici poezie, nici filosofie.”           Orientat încă din tinereţe spre doctrinele presocraticilor, Friedrich Nietzsche se întoarce categoric împotriva vechii separaţii platoniciene, teoretizând şi practicând el însuşi, în scrierile sale filosofice, un tip de text care stă nu în preajma, ci chiar în mijlocul „discursului mixt”, în care demersul filosofic propriu-zis se îmbină inextricabil cu cel poetic. Mai mult: Nietzsche vede în acest tip de scriitură modalitatea plină de promisiuni a epocilor ce vor veni după el, întrucât genul de filosof pe care-l anunţă el este „filozoful-artist”. Der Phtiosoph der Zukunft? se întreabă el în Phtiosophen-buch. Er muss das Obertribunal etner kănstlerischen Kultur werden. După opinia sa, Platon însuşi, sub influenţa „geniului rău” al lui Socrate, şi-ar fi trădat propriul său discurs iniţial, eminamente poetic: „Tânărul poet tragic Platon a început prin a-şi arde poemele pentru a se face discipol al lui Socrate. Totuşi, atunci când invincibile înclinaţii luptau cu maximele socratice, forţa celor dintâi, combinată cu vigoarea pe care le-o conferea acest caracter excepţional, era destul de mare pentru a croi poeziei căi noi rămase necunoscute până atunci [.] îl vedem pe Platon având mare grijă să depăşească realitatea pentru a reprezenta Ideea pe care se întemeiază această pseudorealitate. Dar, făcând aceasta, gânditorul Platon era condus pe un drum ocolit în punctul care fusese întotdeauna al său ca poet. Dacă tragedia absorbise toate genurile născute înaintea ei, se poate spune în mod paradoxal la fel despre dialogul platonician care, rezultat din amestecul tuturor formelor şi al tuturor stilurilor existente, oscilează între povestire, lirism şi dramă, constituie un termen de mijloc între poezie şi proză. [.] Platon a dat posterităţii modelul unui nou gen literar, romanul, care trebuie definit ca fabula lui Esop ridicată la cea mai înaltă putere, în care poezia ocupă în raport cu filosofia dialectică rangul care, de-a lungul secolelor, a fost acela al filosofiei faţă de teologie: rolul de slujnică. Aceasta a fost noua situaţie a poeziei, situaţie la care a redus-o Platon sub presiunea demonului lui Socrate” (cf. paragraful 14 din Naşterea tragediei].           Pe baza unei afirmaţii din Antichrist, care implică o netă respingere a purismului – „Spiritul pur e minciuna pură” – Nietzsche preconizează tipul filozofuluiartist ca expresie a impurităpi înseşi, pe care o acceptă şi o exaltă, justificând-o prin caracterul dionisiac al adevărului creator. Comentând această teză nietzsche-eană, Jean-Noel Vuarnet scrie: „Nici artist nici filosof, fiind şi unul şi altul sau unul prin altul, un simulacru ne face semn, mixt sau monstru, mai întâi remarcabil – natură şi discurs – prin impuritatea lui [.] Bicefal sau bifrons, acest simulacru poate, el, impune ca semn esenţial duplicitatea de atitudine şi de text a lui Nietzsche? Probabil. Pentru aceasta ar trebui să-l supunem unei triple întrebări privind originea sa, funcţiunea sa, miza sa” (Nietzsche aujourd'hui, voi. I, Pion, 1973). Originea se află, indubitabil, în presocratici, căci imaginea focului, comparaţia pe care Nietzsche o face între filosof, artist şi copil, ca şi reluarea anticei antinomii creştere/pieire, construcţie/distrugere, pornesc clar din Heraclit şi din polemos-ul acestuia. Dificultatea cardinală de a explica modul cum focul pur poate să ia forme impure, el (adică filozoful-artist) o biruie printr-o imagine. „Numai jocul artistului şi jocul copilului pot aici jos să crească şi să piară, să construiască şi să dărâme cu inocenţă. în felul acesta, ca artist şi copil, se joacă focul etern activ care plăsmuieşte şi nimiceşte cu inocenţă” [Naşterea filosofiei). Nietzsche nu se fereşte deloc de conceptul de impuritate; dimpotrivă, îl consideră a ţine de statutul însuşi al creatorului: Voi, creatori, multe lucruri sunt încă impure în noi Iată de ce trebuie să naşteţi. în aceeaşi scriere, el examinează raportul între filosofie şi artă: „în ce măsură filosofia este ea o artă, o operă de artă? Ce va rămâne din ea, când sistemul ei va fi, ştiinţific vorbind, mort? Tocmai acest rest va stăpâni instinctul de cunoaştere, această calitate a ei – de artă. [.] Frumuseţea, măreţia unei construcţii a universului (alias filosofia) decide astăzi asupra valorii ei. [.] Descrierea filosofului: el cunoaşte inventând, el inventează cunos-când.”           Nu-i mai puţin adevărat că, la un examen atent, aici nu întâlnim de fapt o teorie a „discursului mixt”, înţeles ca amestec inextricabil de conceptualism şi metafoFri rism, pus în slujba „celor mai înalte interese ale poeziei”, cum zicea Hegel. Căci Nietzsche precizează, fără echivoc, chiar în rândurile deja citate: „Mare perplexitate! Filosofia este ea o artă sau o ştiinţă? E o artă ca scopuri şi ca produse. Dar mijlocul său de expresie, expunerea prin concepte, este comun cu cel al ştiinţei. E o formă de poezie. Imposibil de clasat. Ar trebui să inventăm şi să caracterizăm o categorie nouă.”      Şi totuşi, ceea ce nu se teoretizează în deplină claritate, cel puţin în sensul concepţiei noastre despre „discursul mixt”, se practică mereu şi cu inocenţă, încă din tinereţea filosofului. De la Naşterea tragediei până, mai ales, la Aşa grăit-a Zarathustra. Deşi, aşa cum susţine, genul acesta rămâne deocamdată incalificabil: căci nu e vorba nici de versificarea unor idei {Begriffsdichtung), nici de utilizarea preţioasă a alegoriilor; ci pur şi simplu de reinventarea miturilor şi de practica asiduă a metaforei. Plin de pathos, neglijând exerciţiul unei logici stringente, înţelegând să „mişte” şi să „convingă afectiv”, discursul nietzscheean „cunoaşte inventând, inventează cunoscând”;

Prefaţă.           Alăturată lucrării publicate de curând, „Dincolo de bine şi de rău”, spre întregire şi desluşire.           Noi cei care căutăm cunoaşterea nu ne cunoaştem pe noi înşine, şi aceasta dintr o pricină bine întemeiată. Nu ne-am căutat niciodată – cum s-ar putea atunci să ne găsim într-o zi? S-a spus pe drept cuvânt: „acolo unde se află comoara voastră, este şi inima voastră”; comoara noastră se află acolo unde se află stupii cunoaşterii noastre. Suntem veşnic pe drumuri, născuţi ca vietăţi înaripate şi culegătoare de miere a sufletului, ne stă de fapt în inimă un singur lucru – să „aducem ceva acasă”. în afară de aceasta, în ceea ce priveşte viaţa, aşa-numitele „evenimente” – care dintre noi se gândeşte serios la ele? Sau cine mai are timp destul? Mă tem că nicicând n-am fost cu adevărat „preocupaţi” de asemenea lucruri: inima noastră nu se află acolo – şi nici măcar urechea! Mai degrabă, asemenea celui dumnezeieşte de distrat şi cufundat în el însuşi, căruia tocmai i-au răsunat puternic în ureche cele douăsprezece bătăi de amiază ale clopotului şi care se trezeşte dintr-o dată întrebându-se „de câte ori a bătut de fapt?”, tresărim şi noi uneori după aceea, întrebând uluiţi şi spăşiţi: „ce ni s-a întâmplat, de fapt?” mai mult chiar: „de fapt, cine suntem noi? şi numărăm apoi, după cum am mai spus, toate cele douăsprezece bătăi tremurătoare de clopot ale trăirii noastre, ale vieţii noastre, ale existenţei noastre – vai! şi încurcăm numărătoarea. Ne rămânem deci fatalmente străini, nu ne înţelegem pe noi înşine, trebuie să ne luăm drept alţii, suntem condamnaţi pe vecie să ne supunem legii:  „flecare îşi este cel mai străin sieşi”. – faţă de noi înşine nu suntem printre „cel ce caută cunoaşterea”.           — Ideile mele asupra originii prejudecăţilor noastre morale – căci despre ele este vorba în această scriere polemică – şi-au găsit prima lor exprimare laconică şi provizorie în acea culegere de aforisme ce poartă titlul Omenesc, prea omenesc. O carte pentru „spiritele libere”, a cărei aşternere pe hârtie a început la Sorento, în timpul unei Ierni ce mi-a îngăduit un popas, aşa cum se opreşte călătorul, pentru a îmbrăţişa cu privirea tot acest vast şi primejdios teritoriu prin care călătorise spiritul meu până atunci. Aceasta se petrecea în iarna 1876-77; dar ideile însele sunt mai vechi. Erau în principal aceleaşi idei pe care le reiau în scrierea de faţă: – să sperăm că acest lung interval de timp le-a făcut bine, că au câştigat în maturitate, în limpezime, în forţă, în perfecţiune! însă faptul că le mai menţin şi astăzi, că ele însele s-au înlănţuit între timp tot mai strâns între ele, ba chiar s-au alipit şi întrepătruns, îmi întăreşte încrederea voioasă că nu s-au născut în mine izolat, întâmplător, sporadic, ci au apărut dintr-o rădăcină comună, dintr-o voinţă fundamentală de cunoaştere ce porunceşte din adâncuri, vorbeşte tot mai hotărât şi cere concepte tot mai precise. Pentru că numai aşa se cuvine să gândească un filosof. Noi n-avem dreptul să fim în nimic singuratict nu avem voie nici să rătăcim solitari, nici să întâlnlm solitari. Mai curând, întocmai cum copacul îşi poartă roadele, cresc din noi gândurile noastre, aprecierile noastre, „da”, „nu” şi „dacă” ale noastre – toate înrudite şi înlănţuite între ele, mărturii ale unei singure voinţe, ale unei singure sănătăţi, ale unui singur pământ şi ale unui singur soare.           — Vor fi oare pe gustul vostru aceste roade ale noastre?           — Dar ce le pasă copacilor! Ce ne pasă nouă, filosofilor!           Datorită unei îndoieli care îmi e proprie şi pe care nu o mărturisesc bucuros – pentru că se referă la morală, la tot ceea ce a fost preamărit până acum pe pământ ca morală – o îndoială care a apărut în viaţa mea atât de timpuriu, atât de nechemată, de năvalnică, atât de contradictorie faţă de mediu, vârstă, exemple, origine, încât aş avea aproape dreptul să o numesc „a priori” al meu. – curiozitatea ca şi bănuiala mea au trebuit să poposească în faţa întrebării, care este de fapt originea ideii noastre despre bine şi rău. într-a-devăr, problema originii răului m-a urmărit încă de pe vremea când eram un băleţandru de treisprezece ani: la o vârstă când „inima ţi-e împărţită între jocurile copilăriei şi Dumnezeu”, el i-am dedicat prima mea joacă literară copilărească, primul meu exerciţiu de caligrafie filosofică – iar în ceea ce priveşte „rezolvarea” mea de atunci a problemei, ei bine, i-am acordat lui Dumnezeu cinstea, după cum se cuvine, considerindu-1 părintele răului. Oare „a priori” al meu îmi cerea tocmai acest lucru? Acel nou „a priori” imoral sau cel puţin imoralist, ca şl „imperativul categoric”, ah, atât de antikantian, atât de misterios, care răzbate din el şi la care mi-am plecat între timp din ce în ce mai mult urechea şi nu numai urechea? Din fericire am învăţat din timp să deosebesc prejudecata teologică de cea morală şi n-am mai căutat originea răului dincolo de lume. Ceva cunoştinţe de istorie şi de filologie, precum şi un spirit selectiv înnăscut, privitor la aspectele psihologice în general, mi-au transformat curând problema într-o alta: în ce condiţii şi-a inventat omul acele judecăţi de valoare – bine şi rău? Şi ce valoare au ele însele? Au împiedicat sau au favorizat ele până acum dezvoltarea umanităţii? Sunt un semn al mizeriei, al sărăcirii, al degenerării vieţii? Sau dimpotrivă, trădează plenitudinea, forţa, voinţa vieţii, curajul, încrederea şi viitorul ei?           — La toate aceste întrebări am găsit şi am îndrăznit să-mi dau felurite răspunsuri, am făcut deosebirea între vremuri, popoare, rangul indivizilor, mi-am specializat problema, din răspunsuri au răsărit noi întrebări, cercetări, presupuneri, probabilităţi: până când, în sfârşit, mi-am câştigat un teritoriu al meu, un teren propriu, o întreagă lume ascunsă, înfloritoare, în plină creştere, asemenea grădinilor tăinuite despre care nimeni nu trebuia să bănuiască ceva. O, cât de fericiţi suntem noi, cei ce căutăm cunoaşterea, cu condiţia de a şti să păstrăm tăcerea destul de mult timp!           Primul impuls de a face cunoscut câte ceva din ipotezele mele asupra originii moralei mi 1-a dat o cărţulie clară, curată şi înţeleaptă, chiar îndrăzneaţă, prin care mi s-au înfăţişat limpede pentru prima dată un fel răsturnat şi pervers de ipoteze genealogice, un fel cu adevărat englezesc, care m-a atras – cu acea forţă pe care o are tot ceea ce ne este contrariu, antipodic. Titlul cărţuliei era Originea simţămintelor morale; autorul ei dr Paul Ree; anul apariţiei 1877. Poate că n-am citit niciodată ceva pe care săi neg frază cu frază, concluzie cu concluzie, în asemenea măsură ca această carte; dar fără nici un fel de ciudă sau nerăbdare. în lucrarea mai înainte amintită, pe care o pregăteam pe atunci, m-am referit cu sau fără prilej la frazele acestei cărţi, nu pentru a le combate – ce am eu de-a face cu combaterea! – ci, cum i se potriveşte unui spirit pozitiv, înlocuind improbabilul cu ceva mai probabil sau eventual o greşeală cu alta. Atunci, repet, am scos pentru prima dată la lumină aceste ipoteze ale originii, cărora le sunt dedicate disertaţiile de faţă, fără îndoială ne-îndemânatice, sunt ultimul care mi-aş ascunde acest lucru, încă neeliberate, încă fără un limbaj propriu acestui domeniu special, cu numeroase slăbiciuni şi şovăieli. Pentru amănunte, a se vedea ce spun în Omenesc, prea omenesc (aforismul 45) despre dubla preistorie a binelui şi a răului (şi anume din sfera stăpânului şi din cea a sclavului); de asemenea, aforismul 136 ş. urm.

        CUPRINS:           Cazul Wagner.           Cuvânt înainte… 7           Post-scriptum… 40           Al doilea post-scriptum… 46           Epilog… 50           NlETZSCHE CONTRA WAGNER.           Cuvânt înainte… 57           Unde-l admir… 59           Unde îi aduc obiecţii… 60           Wagner ca pericol… 62           O muzică fără viitor… 64           Noi, antipozii… 65           Unde este locul lui Wagner… 68           Wagner ca apostol al castităţii… 69           Cum m-am eliberat de Wagner… 72           Psihologul ia cuvântul. 73           Epilog… 77           Din primele însemnări la Cazul Wagner… 81                 Cuvânt înainte.           Am să-mi îngădui o mică uşurare. Nu din pură răutate îl laud în această scriere pe Bizet în dauna lui Wagner. Pun în discuţie, printre atâtea glume, un lucru cu care nu-i de glumit. A-i fi întors spatele lui Wagner a fost pentru mine o fatalitate: a mai fi putut după aceea îndrăgi şi altceva – o adevărată victorie. Poate că nimeni, în afara mea n-a fost atât de periculos amestecat în „wagnerianism”; nimeni nu s-a apărat atât de straşnic împotriva lui; nimeni nu s-a bucurat mai mult ca mine că a scăpat de el. O lungă poveste! Să alegem un cuvânt pentru a o caracteriza? Dacă aş fi moralist, cine ştie cum ar trebui s-o numesc! Poate că biruinţa de sine. Dar filosofului nu-i plac moraliştii… Şi de asemenea nici vorbele frumoase…           Care este prima şi ultima exigenţă a unui filosof faţă de sine însuşi? Să învingă în el epoca sa, să devină «atemporal». Aşadar ce anume are de înfruntat cu cea mai mare tărie? Tocmai ceea ce-l face să fie un vlăstar al epocii sale. Fie! La fel ca Wagner, sunt un copil al acestei epoci, adică un decadent; cu deosebirea că mi-am dat seama de asta şi m-am împotrivit. Filosoful din mine s-a împotrivit.           Ceea ce m-a preocupat cel mai mult a fost într-adevăr problema decadenţei – am avut motive pentru aceasta. Chestiunea „binelui” şi a „răului” nu este decât o variantă a aceleiaşi probleme. Când eşti clarificat asupra simptomelor decadenţei înţelegi şi esenţa moralei – înţelegi ce se ascunde sub denumirile ei cele mai sfinte: viaţa sărăcită, voinţa de a pieri, marea istovire. Morala este o negare a vieţii… Pentru a îndeplini o asemenea misiune îmi trebuia o anumită disciplină personală: a lua atitudine împotriva a tot ce era bolnăvicios în mine, inclusiv împotriva lui Wagner, a lui Schopenhauer, a întregii „umanităţi” moderne.           — Îmi trebuia o adâncă înstrăinare, răceală şi dezmeticire în faţa a tot ce este vremelnic şi în spiritul epocii, iar ca dorinţa supremă – privirea lui Zarathustra, privire ce îmbrăţişează de la infinită distanţă fenomenul „om” şl-l contemplă de la înălţime… Ce scop măreţ – câte sacrificii n-ar merita; ce „biruinţă de sine”! Ce „negare de sine”!           Marele eveniment al vieţii mele a fost o vindecare. Wagner nu aparţine decât maladiilor mele.           Nu fiindcă aş vrea să mă arăt ingrat faţă de această maladie. Dacă în scrierea de faţă susţin ideea că Wagner este dăunător, vreau să menţionez totodată şi cui îi este, cu toate acestea, indispensabil: filosofului, în rest, poate că ne-am putea descurca fără Wagner. Filosoful însă nu are dezlegare pentru a se lipsi de el. Filosoful trebuie să oglindească conştiinţa vinovată a timpului său, iar pentru asta i se cere cea mai desăvârşită cunoaştere a epocii. Şi unde ar putea găsi o călăuză mai competentă pentru labirintul sufletului modern, decât la Wagner, cel mai elocvent cunoscător de suflete? Prin Wagner modernitatea vorbeşte în graiul ei cel mai intim şi nu-şi ascunde nici binele, nici răul, s-a dezvăţat de orice ruşine de sine. Şi invers: ai şi încheiat aproape un bilanţ asupra valorii spiritului modern când ai ajuns să-ţi limpezeşti ce anume constituie binele şi răul la Wagner.           — Îl înţeleg foarte bine pe muzicianul care ar declara astăzi: „îl urăsc pe Wagner, dar nu pot suporta altă muzică”. Dar l-aş înţelege de asemenea pe filosoful care ar declara: „Wagner rezumă modernitatea. N-avem ce face, trebuie să începem prin a fi wagnerieni…”           Am ascultat ieri – mă veţi crede?           — Pentru a douăzecea oară capodopera lui Bizet. Din nou am stăruit până la capăt într-o blândă reculegere, din nou am reuşit să nu-mi iau câmpii. Această victorie asupra nerăbdării mele mă surprinde. Cum ne mai de-săvârşeşte o asemenea operă! Ascultând-o devii tu însuşi un fel de „capodoperă”. Într-adevăr, de câte ori am ascultat Carmen, mi s-a părut că devin mai filosof, un mai bun filosof decât îmi par de obicei: ajuns atât de răbdător, de fericit, de hindus, de sedentar… Să rezişti nemişcat timp de cinci ore, iată o primă etapă spre sfinţenie! Mi-e oare îngăduit să spun că sunetul orchestral al lui Bizet este aproape singurul pe care-l mai suport? Celălalt – aflat azi pe creasta valului, sunetul orchestral al lui Wagner: brutal factice şi «inocent» totodată, adresându-se astfel tuturor celor trei simţuri ale sufletului modern deodată —, cât de nociv este acesta pentru mine! Eu îi spun: sirocco. O sudoare nesuferită mă năpădeşte. Pentru mine s-a sfârşit cu vremea bună.           Muzica lui Bizet îmi pare desăvârşită. Se-apropie de tine lejeră, mlădioasă, cu politeţe. Este amabilă şi nu asudă. „Tot ce-i bun, este lejer, tot ce-i divin aleargă pe picioruşe”, iată prima teză a esteticii mele. Această muzică este răutăcioasă, fatalistă cu rafinament, rămânând cu toate astea populară, căci rafinamentul aparţine rasei şi nu individului. Este bogată.           Este precisă. Construieşte, organizează, duce lucrurile până la capăt: prin asta contrastează cu polipul muzicii, cu „melodia infinită”. S-au mai auzit vreodată pe scenă accente mai dureroase, mai tragice? Şi cum sunt ele realizate! Fără grimase! Fără monedă calpă! Fără minciuna stilului pompos. În fine, este o muzică ce vede în ascultător un om inteligent, ba chiar un muzician, şi prin asta iarăşi contrastează cu aceea a lui Wagner, căci el, oricum ar fi în rest, rămâne geniul cel mai nepoliticos din lume. (Wagner ne consideră, dimpotrivă, ca şi cum am fi… Îţi repetă un lucru până la exasperare – până ajungi să-l crezi.)           O mai spun o dată: devin un om mai bun atunci când Bizet mi se adresează. De asemenea – un mai bun muzician, un mai bun ascultător. Oare în general se poate asculta mai bine? Mă cufund în această muzică, îi percep originile. Îmi pare că asist la naşterea ei şi tremur în faţa pericolelor ce însoţesc indiferent ce cutezanţă, sunt încântat de fericitele surprize de care Bizet nu este răspunzător. Şi, lucru curios! În fond nu mă gândesc la muzică, sau cel puţin nu-mi dau seama cât de mult mă gândesc la ea. Fiindcă în acest timp îmi trec cu totul alte gân-duri prin cap… Aţi remarcat că muzica liberează spiritul? Că înaripează gândirea? Că te face cu atât mai mult filosof cu cât eşti mai muzician? Cerul mohorât al abstracţiunii pare brăzdat de fulgere; lumina devine îndeajuns de puternică pentru a evidenţia filigranul lucrurilor; marile probleme par gata să-şi dezvăluie înţelesul: îmbrăţişăm lumea dintr-o privire ca din vârful unui munte. Astfel definesc eu patosul filosofic. Şi fără să-mi dau seama, îmi vin în minte răspunsuri, o puzderie de probleme rezolvate, un noian de înţelepciune… Unde mă aflu? Bizet mă face fecund. Tot ce e bun mă face fecund. N-am altă mulţumire, n-am altă dovadă a valorii unui lucru.           Opera lui Bizet este şi ea mântuitoare; nu este Wagner singurul „mântuitor”. Cu această operă ne despărţim de nordul umed, de toate ceţurile idealului wagnerian. Chiar şi numai acţiunea ne izbăveşte de ele. Ea dobândeşte de la Merimee o logică în pasiuni, rectitudine, stringentă necesitate; are înainte de toate ceea ce este propriu ţărilor calde, uscăciunea şi limpezimea aerului, acea limpidezza. Iată-ne în toate privinţele, într-un alt climat. O altă senzualitate, o altă sensibilitate, o altă seninătate se exprimă aci. E o muzică voioasă; dar nu voioşia franceză sau germană. Voioşia ei este africană. Fatalitatea planează permanent asupra ei, fericirea este scurtă, subită, fără cruţare. Îl invidiez pe Bizet fiindcă a îndrăznit să-şi asume o asemenea sensibilitate care nu-şi găsise până acum expresia în muzica europeană cultă – mă refer la sensibilitatea aceasta mai meridională, mai bronzată, mai pârjolită… Ce binefăcătoare sunt amiezile însorite ale fericirii ei! Privim în zare: văzut-am undeva o mare mai netedă} Şi cât de liniştitor ne vorbeşte dansul maur! Cum ajunge melancolia sa lascivă să ne potolească până şi nesaţul! În sfârşit, dragostea, repusă la locul ei, în natural Nu-i vorba de iubirea „fecioarei ideale”! Nici urmă de „Senta-sentimentalitate”! Ci iubirea ca destin, ca o fatalitate, cinică, ingenuă, crudă, şi tocmai prin aceasta – natural Dragostea al cărei mijloc e războiul, şi al cărei fond e ura mortală dintre sexe. Nu cunosc un alt exemplu în care spiritul tragic, care este esenţa dragostei, să se exprime cu o asemenea asprime şi să îmbrace o formă atât de teribilă, ca în acest strigăt al lui Don Jose ce încheie lucrarea: „Da, sunt cel ce a ucis-o Pe Carmen, adorata mea!”