Friedrich Nietzsche

        CUPRINS:           Cazul Wagner.           Cuvânt înainte… 7           Post-scriptum… 40           Al doilea post-scriptum… 46           Epilog… 50           NlETZSCHE CONTRA WAGNER.           Cuvânt înainte… 57           Unde-l admir… 59           Unde îi aduc obiecţii… 60           Wagner ca pericol… 62           O muzică fără viitor… 64           Noi, antipozii… 65           Unde este locul lui Wagner… 68           Wagner ca apostol al castităţii… 69           Cum m-am eliberat de Wagner… 72           Psihologul ia cuvântul. 73           Epilog… 77           Din primele însemnări la Cazul Wagner… 81                 Cuvânt înainte.           Am să-mi îngădui o mică uşurare. Nu din pură răutate îl laud în această scriere pe Bizet în dauna lui Wagner. Pun în discuţie, printre atâtea glume, un lucru cu care nu-i de glumit. A-i fi întors spatele lui Wagner a fost pentru mine o fatalitate: a mai fi putut după aceea îndrăgi şi altceva – o adevărată victorie. Poate că nimeni, în afara mea n-a fost atât de periculos amestecat în „wagnerianism”; nimeni nu s-a apărat atât de straşnic împotriva lui; nimeni nu s-a bucurat mai mult ca mine că a scăpat de el. O lungă poveste! Să alegem un cuvânt pentru a o caracteriza? Dacă aş fi moralist, cine ştie cum ar trebui s-o numesc! Poate că biruinţa de sine. Dar filosofului nu-i plac moraliştii… Şi de asemenea nici vorbele frumoase…           Care este prima şi ultima exigenţă a unui filosof faţă de sine însuşi? Să învingă în el epoca sa, să devină «atemporal». Aşadar ce anume are de înfruntat cu cea mai mare tărie? Tocmai ceea ce-l face să fie un vlăstar al epocii sale. Fie! La fel ca Wagner, sunt un copil al acestei epoci, adică un decadent; cu deosebirea că mi-am dat seama de asta şi m-am împotrivit. Filosoful din mine s-a împotrivit.           Ceea ce m-a preocupat cel mai mult a fost într-adevăr problema decadenţei – am avut motive pentru aceasta. Chestiunea „binelui” şi a „răului” nu este decât o variantă a aceleiaşi probleme. Când eşti clarificat asupra simptomelor decadenţei înţelegi şi esenţa moralei – înţelegi ce se ascunde sub denumirile ei cele mai sfinte: viaţa sărăcită, voinţa de a pieri, marea istovire. Morala este o negare a vieţii… Pentru a îndeplini o asemenea misiune îmi trebuia o anumită disciplină personală: a lua atitudine împotriva a tot ce era bolnăvicios în mine, inclusiv împotriva lui Wagner, a lui Schopenhauer, a întregii „umanităţi” moderne.           — Îmi trebuia o adâncă înstrăinare, răceală şi dezmeticire în faţa a tot ce este vremelnic şi în spiritul epocii, iar ca dorinţa supremă – privirea lui Zarathustra, privire ce îmbrăţişează de la infinită distanţă fenomenul „om” şl-l contemplă de la înălţime… Ce scop măreţ – câte sacrificii n-ar merita; ce „biruinţă de sine”! Ce „negare de sine”!           Marele eveniment al vieţii mele a fost o vindecare. Wagner nu aparţine decât maladiilor mele.           Nu fiindcă aş vrea să mă arăt ingrat faţă de această maladie. Dacă în scrierea de faţă susţin ideea că Wagner este dăunător, vreau să menţionez totodată şi cui îi este, cu toate acestea, indispensabil: filosofului, în rest, poate că ne-am putea descurca fără Wagner. Filosoful însă nu are dezlegare pentru a se lipsi de el. Filosoful trebuie să oglindească conştiinţa vinovată a timpului său, iar pentru asta i se cere cea mai desăvârşită cunoaştere a epocii. Şi unde ar putea găsi o călăuză mai competentă pentru labirintul sufletului modern, decât la Wagner, cel mai elocvent cunoscător de suflete? Prin Wagner modernitatea vorbeşte în graiul ei cel mai intim şi nu-şi ascunde nici binele, nici răul, s-a dezvăţat de orice ruşine de sine. Şi invers: ai şi încheiat aproape un bilanţ asupra valorii spiritului modern când ai ajuns să-ţi limpezeşti ce anume constituie binele şi răul la Wagner.           — Îl înţeleg foarte bine pe muzicianul care ar declara astăzi: „îl urăsc pe Wagner, dar nu pot suporta altă muzică”. Dar l-aş înţelege de asemenea pe filosoful care ar declara: „Wagner rezumă modernitatea. N-avem ce face, trebuie să începem prin a fi wagnerieni…”           Am ascultat ieri – mă veţi crede?           — Pentru a douăzecea oară capodopera lui Bizet. Din nou am stăruit până la capăt într-o blândă reculegere, din nou am reuşit să nu-mi iau câmpii. Această victorie asupra nerăbdării mele mă surprinde. Cum ne mai de-săvârşeşte o asemenea operă! Ascultând-o devii tu însuşi un fel de „capodoperă”. Într-adevăr, de câte ori am ascultat Carmen, mi s-a părut că devin mai filosof, un mai bun filosof decât îmi par de obicei: ajuns atât de răbdător, de fericit, de hindus, de sedentar… Să rezişti nemişcat timp de cinci ore, iată o primă etapă spre sfinţenie! Mi-e oare îngăduit să spun că sunetul orchestral al lui Bizet este aproape singurul pe care-l mai suport? Celălalt – aflat azi pe creasta valului, sunetul orchestral al lui Wagner: brutal factice şi «inocent» totodată, adresându-se astfel tuturor celor trei simţuri ale sufletului modern deodată —, cât de nociv este acesta pentru mine! Eu îi spun: sirocco. O sudoare nesuferită mă năpădeşte. Pentru mine s-a sfârşit cu vremea bună.           Muzica lui Bizet îmi pare desăvârşită. Se-apropie de tine lejeră, mlădioasă, cu politeţe. Este amabilă şi nu asudă. „Tot ce-i bun, este lejer, tot ce-i divin aleargă pe picioruşe”, iată prima teză a esteticii mele. Această muzică este răutăcioasă, fatalistă cu rafinament, rămânând cu toate astea populară, căci rafinamentul aparţine rasei şi nu individului. Este bogată.           Este precisă. Construieşte, organizează, duce lucrurile până la capăt: prin asta contrastează cu polipul muzicii, cu „melodia infinită”. S-au mai auzit vreodată pe scenă accente mai dureroase, mai tragice? Şi cum sunt ele realizate! Fără grimase! Fără monedă calpă! Fără minciuna stilului pompos. În fine, este o muzică ce vede în ascultător un om inteligent, ba chiar un muzician, şi prin asta iarăşi contrastează cu aceea a lui Wagner, căci el, oricum ar fi în rest, rămâne geniul cel mai nepoliticos din lume. (Wagner ne consideră, dimpotrivă, ca şi cum am fi… Îţi repetă un lucru până la exasperare – până ajungi să-l crezi.)           O mai spun o dată: devin un om mai bun atunci când Bizet mi se adresează. De asemenea – un mai bun muzician, un mai bun ascultător. Oare în general se poate asculta mai bine? Mă cufund în această muzică, îi percep originile. Îmi pare că asist la naşterea ei şi tremur în faţa pericolelor ce însoţesc indiferent ce cutezanţă, sunt încântat de fericitele surprize de care Bizet nu este răspunzător. Şi, lucru curios! În fond nu mă gândesc la muzică, sau cel puţin nu-mi dau seama cât de mult mă gândesc la ea. Fiindcă în acest timp îmi trec cu totul alte gân-duri prin cap… Aţi remarcat că muzica liberează spiritul? Că înaripează gândirea? Că te face cu atât mai mult filosof cu cât eşti mai muzician? Cerul mohorât al abstracţiunii pare brăzdat de fulgere; lumina devine îndeajuns de puternică pentru a evidenţia filigranul lucrurilor; marile probleme par gata să-şi dezvăluie înţelesul: îmbrăţişăm lumea dintr-o privire ca din vârful unui munte. Astfel definesc eu patosul filosofic. Şi fără să-mi dau seama, îmi vin în minte răspunsuri, o puzderie de probleme rezolvate, un noian de înţelepciune… Unde mă aflu? Bizet mă face fecund. Tot ce e bun mă face fecund. N-am altă mulţumire, n-am altă dovadă a valorii unui lucru.           Opera lui Bizet este şi ea mântuitoare; nu este Wagner singurul „mântuitor”. Cu această operă ne despărţim de nordul umed, de toate ceţurile idealului wagnerian. Chiar şi numai acţiunea ne izbăveşte de ele. Ea dobândeşte de la Merimee o logică în pasiuni, rectitudine, stringentă necesitate; are înainte de toate ceea ce este propriu ţărilor calde, uscăciunea şi limpezimea aerului, acea limpidezza. Iată-ne în toate privinţele, într-un alt climat. O altă senzualitate, o altă sensibilitate, o altă seninătate se exprimă aci. E o muzică voioasă; dar nu voioşia franceză sau germană. Voioşia ei este africană. Fatalitatea planează permanent asupra ei, fericirea este scurtă, subită, fără cruţare. Îl invidiez pe Bizet fiindcă a îndrăznit să-şi asume o asemenea sensibilitate care nu-şi găsise până acum expresia în muzica europeană cultă – mă refer la sensibilitatea aceasta mai meridională, mai bronzată, mai pârjolită… Ce binefăcătoare sunt amiezile însorite ale fericirii ei! Privim în zare: văzut-am undeva o mare mai netedă} Şi cât de liniştitor ne vorbeşte dansul maur! Cum ajunge melancolia sa lascivă să ne potolească până şi nesaţul! În sfârşit, dragostea, repusă la locul ei, în natural Nu-i vorba de iubirea „fecioarei ideale”! Nici urmă de „Senta-sentimentalitate”! Ci iubirea ca destin, ca o fatalitate, cinică, ingenuă, crudă, şi tocmai prin aceasta – natural Dragostea al cărei mijloc e războiul, şi al cărei fond e ura mortală dintre sexe. Nu cunosc un alt exemplu în care spiritul tragic, care este esenţa dragostei, să se exprime cu o asemenea asprime şi să îmbrace o formă atât de teribilă, ca în acest strigăt al lui Don Jose ce încheie lucrarea: „Da, sunt cel ce a ucis-o Pe Carmen, adorata mea!”

STUDIU INTRODUCTIV.           Pentru destinul istoric al culturii europene moderne, Friedrich Nietzsche (1844-1900) rămâne una din întrupările cele mai profunde. În evoluţia gândirii europene din a doua jumătate a secolului trecut, el a adus o manieră nouă de filosofare, mai liberă în demersurile sale, ale cărei rădăcini ultime îşi trag sevele, mai totdeauna, din solul celor mai concrete fapte de viaţă.           Privit din punctul de vedere al evoluţiei de ansamblu a istoriei culturii europene, Nietzsche reprezintă „un teribil drum de interogaţie pe drumul determinat de către moştenirea antică şi a două milenii de creştinism – pe care omul european se află angajat până în prezent”'. Poziţia în care s-a situat N ietzsche faţă de procesul istoric universal este înrudită cu cea a lui Hegel, şi această împrejurare este cea care i-a obligat să-şi clarifice, fiecare de pe poziţii proprii, poziţia fundamentală în raport cu istoria. Trebuie menţionată, de la început, opoziţia ce există în atitudinea faţă de istorie a celor doi mari gânditori.           Încercând într-un uriaş efort să îmbrăţişeze întregul proces istoric al omenirii de până la el din perspectiva filosofică ce o oferă propria sa concepţie, Hegel vede în istorie o evoluţie raţională ale cărei momente nu numai că vin unul după altul ci şi provin unul din altul, potrivit unei necesităţi interne proprii. De pe această largă platformă teoretică Hegel scoate o concluzie optimistă ce dă un sens pozitiv istoriei. La rândul său, Nietzsche, aflat el însuşi într-un moment de răscruce al spiritualităţii europene, întreprinde o reevaluare spirituală a occidentului european. În numele acestei reevaluări el lasă să cadă o teribilă negaţie asupra prezentului dând peste bord tradiţii de vârstă seculară şi îndemnând omul la una din cele mai adânci conversiuni interioare din cele care au punctat existenţa sa de până atunci. „Hegel şi Nietzsche sunt împreună conştiinţa istorică ce se întoarce şi reflectează asupra întregului trecut al Occidentului pentru a-i aprecia valoarea. Amândoi se situează deliberat în sfera primilor gânditori           1 E. Fink, La philosophie de Nietzsche, Paris, Les Editions de Minuit, 1965, ai Greciei, amândoi sunt heracliteieni. Raportul dintre Hegel şi Nietzsche este acela dintre un „da” care acceptă tot şi un „nu” care contestă tot”^.           În acest context pe care îl pune la dispoziţie o istorie luată într-un sens universal atât de larg, Nietzsche apare în faţa majorităţii comentatorilor săi ca genialul diagnostician al decadenţei care a încolţit în cadrul culturii europene, „între această cultură actuală şi cultura de altădată, Nietzsche caută o cale, el încearcă să regăsească veritabilele exigenţe ale unei culturi naturale, adică ale unei culturi care să-1 modeleze şi să-1 formeze pe om în totalitatea sa umană: corp-spirit. Critica sa a formei contemporane a culturii este, înainte de toate şi la urma urmei, o critică a formei contemporane a umanului.           Potrivit cu diagnosticul lui Nietzsche, calea pe care se află angajată cultura europeană este una semănată cu numeroase erori care, în mod inevitabil, o târăsc într-o fundătură. Imperativul major pe care îl impune omului principiul metafizic al existenţei, Viaţa, este ca aceasta să fie trăită la cea mai înaltă cotă de tensiune cu putinţă. Aceasta înseamnă a trăi plenar viaţa, „aici” şi „acum”. Există însă două piedici majore pe care omul le are de trecut pentru ca elanul său vital să-1 poată ancora definitiv „aici” în această lume şi „acum” în prezent. Este vorba de creştinism care îl extrage pe om din „aici”, din lumea aceasta îndreptându-i voinţa de a trăi către lumea cealaltă, de dincolo, şi de istorism care neglijând pe „acum”, prezentul, îi îndrumă întregul său efort de cunoaştere către trecut. Nietzsche pledează în favoarea elanului creator al vieţii care pentru a se asigura pe sine are ca o primă soluţie angajarea în temporalitate şi asumarea, în acest caz, a luptei făţişe cu moartea ce în curgerea timpului asaltează permanent Viaţa. Pe calea unei permanente generări Viaţa trebuie, continuu, să se producă şi să se reproducă pe sine, de preferinţă, în exemplarele de excepţie, geniile. Numai prin acestea Viaţa potenţată la maximum devine eternă, înfruntă timpul şi învinge moartea. Conceptul de geniu, hotărâtor pentru concepţia lui Nietzsche, netezeşte drumul gândirii sale către ideea de supra-om, ce încununează sistemul său filosofic. Geniul constituie, altfel zis, instrumentul la care apelează fondul creator al existenţei, Viaţa, pentru a se conserva pe sine. Cealaltă şansă care i se îmbie principiului metafizic al Vieţii în tendinţa sa de a se conserva pe sine este evadarea din timp, refugiul din faţa istoriei, proiectarea pe un ecran mitic absolut, şi supraşi atemporal, care înalţă fenomenul vieţii deasupra proce-sualităţii istorice. Această împrejurare este cea care determină opţiunea lui Nietzsche în favoarea reabilitării dimensiunii mitice abandonate a culturii. Tema geniului se leagă direct de cea a culturii, geniul fiind tipul de om puternic, singurul capabil a proceda la o restaurare a regimului spiritual propriu mitului           2 Ibidem, p. 9           — IDiaem, p. y.           3 K. Lowith, De Hegel î Marx, Paris, Gallimard, 1969, p. 367.      Aceste elemente care îi cimentează propria viziune filosofică fac din Nietzsche nu doar un adversar al studiilor istorice al căror exces îl duce pe om pe căile greşite ale cunoaşterii excesive a trecutului, rupându-1 pe om de miezul frământat al problematicii prezentului. Dar el va ataca şi acel fundament spiritual al conştiinţei de sine a lumii moderne care este istorismul, constituit prin achiziţii succesive, de la iluminismul progresivist de tip Lessing-Herder până la istorismul romantic, tot progresivist şi acesta, care şi-a aflat încununarea în sistemul hegelian în cadrul căruia istoria reprezintă principalul organ al devenirii Raţiunii universale. „Uitarea ţine de orice faptă – scrie Nietzsche – cum viaţa oricărui organism atârnă nu numai de lumină ci şi de întuneric. Un om care nu ar vrea decât să simtă într-un fel numai şi numai istoric, ar semăna cu unul care a fost silit să se lipsească de somn.”4 în general, poziţia lui Nietzsche este una supra-temporală, ca o altă faţă a antiistorismului său. Îl reţine tema rolului personalităţii în istorie prin care gândirea sa trebuie să accepte în sfera ei de preocupări şi domeniul faptelor istorice. Preocuparea sa faţă de personalităţi porneşte nu din interesul pentru indivizii istoriei reali, concreţi, ci din nevoia de-a afla o nouă atestare a generalului tipic, în inteipretarea sa caracterul istoric individual, concret, fiind doar o expresie a generalului şi tipicului. Personalităţile vizate „in concretto” în ale sale Consideraţii inactuale desemnează, conform cu înclinaţiile unei viziuni anistorice, doar tipuri: D. F. Strauss este tipul „filistinului cultural” („Bildungsphilister”), Schopenhauer, tipul filosofului modem, Wagner, tipul artistului modern, ultimii doi, în general, tipul personalităţii geniale ca atare. „Căci Nietzsche vede marile figuri istorice aproape întotdeauna din optica unui mod de cercetare supraistoric”^.

Prefaţă.           Presupunând că Adevărul e o femeie, nu-i oare întemeiată bănuiala că toţi filosofii, în măsura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea puţin la femei? Că gravitatea înspăimântătoare şi insistenţa neîndemânatică pe care au manifestat-o până acum în urmărirea Adevărului au fost mijloace stângace şi necuviincioase pentru a cuceri o femeie? Cert este că Adevărul nu s-a lăsat cucerit: – şi toate sistemele dogmatice se prezintă azi dezolate şi descurajate, dacă se mai poate spune că sunt încă „prezentabile”! Căci există zeflemişti care afirmă că ele s-au prăbuşit, că toate aceste sisteme zac la pământ, mai mult, că sunt pe punctul de a-şi da ultima lor suflare. Dar, vorbind serios, există motive temeinice pentru speranţa că toate tipurile de dogmatism filosofic, oricât s-ar fi pretins ele de solemne, definitive şi absolute, au fost doar un fel de copilării distinse şi stângăcii de începător. Şi poate că nu sunt prea departe timpurile când se va înţelege din ce în ce mai bine că piatra unghiulară a atât de sublimelor şi absolutelor edificii filosofice pe care filosofii dogmatici le-au înălţat până în prezent au fost în fond doar câteva superstiţii populare ce îşi au obârşia în timpuri imemoriale; de pildă superstiţia sufletului care nu a încetat nici până astăzi, în chip de credinţă în subiect şi în Eu, să işte tot felul de dezordini; ori poate câte-un joc de cuvinte, câte o capcană gramaticală sau vreo generalizare îndrăzneaţă a unor fapte deosebit de intime, deosebit de personale, foarte omeneşti, mult-prea omeneşti. Să sperăm că filosofia dogmatică a fost doar o făgăduială peste milenii, precum a fost în timpurile mai îndepărtate astrologia, în serviciul căreia se pare că s-a depus mai multă muncă, bani, perspicacitate şi răbdare decât pentru oricare altă ştiinţă autentică: – ei şi pretenţiilor ei „suprapământene”îi datorăm marele stil monumental din Asia şi Egipt. Se pare că, pentru a-şi imprima eternele lor exigenţe în inima omenirii, toate lucrurile mari trebuie să se înfăţişeze mai întâi în chip de măşti monstruoase şi înspăimântătoare: o asemenea mască a fost filosofia dogmatică, de exemplu, sub forma învăţăturii Vedanta din Asia sau sub cea a platonismului în Europa. Să nu ne arătăm nerecunoscători faţă de ea, chiar dacă va trebui să mărturisim că cea mai rea, cea mai tenace şi cea mai primejdioasă dintre toate erorile a fost aceea a unui dogmatic, şi anume, născocirea lui Platon despre spiritul pur şi despre Binele în sine. Însă de acum înainte, când această eroare e depăşită şi Europa poate respira uşurată după acest coşmar sau cel puţin se poate bucura… de un somn mai binefăcător, noi, cei care avem îndatorirea de a veghea, noi suntem moştenitorii întregii energii ce s-a dezvoltat în lupta împotriva acestei erori. Fără îndoială, se pune problema de a aşeza Adevărul cu capul în jos, de a nega însuşi perspectivismul – condiţie fundamentală a oricărei vieţi întregi – de a vorbi despre spirit şi despre Bine precum a făcut-o Platon. În chip de doctori, ne este îngăduit chiar să ne întrebăm: „de unde a apărut o asemenea boală la Platon, cea mai frumoasă plantă a antichităţii? Socrate cel rău a fost acela care i-a inoculat-o? Să fi fost oare Socrate într-adevăr corupătorul tineretului? Şi-a meritat el paharul cu cucută?”- Însă lupta împotriva lui Platon sau, ca s-o spunem mai clar şi mai „popular”, lupta împotriva tiraniei clericalo-creştine de-a lungul mileniilor – căci creştinismul este un platonism pentru „norod”- a creat o stare de minunată tensiune a spiritului în Europa, stare necunoscută până atunci pe pământ; cu un arc atât de întins se pot ochi de acum cele mai îndepărtate ţinte. Fireşte, europeanul resimte această tensiune ca pe o durere; au avut loc deja două încercări grandioase pentru destinderea arcului: mai întâi prin iezuitism, iar mai apoi prin raţionalismul democratic: – libertatea presei şi lectura ziarelor ne-au îngăduit să ajungem la rezultatul că spiritul nu se mai percepe cu atâta uşurinţă în chip de „durere”! (Germanii au inventat praful de puşcă – respectele mele! Dar revanşa a venit în ziua în care au inventat tiparul.) Însă noi, cei care nu suntem nici iezuiţi, nici democraţi, şi nici măcar îndeajuns de germani, noi, bunii europeni, spirite libere, foarte libere – noi mai resimţim această durere a spiritului şi întreaga încordare a arcului său! Şi poate că avem şi săgeata, ţinta, cine ştie? Ţelul…           SILS-MARIA, ENGADINUL DE SUS, IUNIE 1885           Partea întâi: despre prejudecăţile filosofilor.           Voinţa de adevăr, cea care ne va mai ademeni în tot felul de aventuri periculoase, acea veridicitate faimoasă despre care toţi filosofii de până acum au vorbit cu veneraţie: ce de probleme ne-a pus această voinţă de adevăr! Ce probleme ciudate, răutăcioase, dubioase! Povestea e lungă.           — Şi, totuşi, pare să fi început chiar acum. Ce-i de mirare dacă devenim în cele din urmă neîncrezători, ne pierdem răbdarea şi ne întoarcem din drum? Că ne deprindem de la acest sfinx să punem, la rândul nostru, întrebări? Cine e de fapt cel care ne pune aici întrebări? Ce anume din noi năzuieşte de fapt la „adevăr”?           — În fond, noi am zăbovit îndelung în faţa problemei originii acestei voinţe.           — Până când, în cele din urmă, ne-am împotmolit cu totul în faţa unei probleme şi mai profunde. Am cugetat asupra valorii acestei voinţe. Presupunând că noi vrem adevărul: de ce nu mai degrabă neadevărul? Sau incertitudinea? Sau chiar neştiinţa?           — Oare problema valorii Adevărului este cea care s-a prezentat în faţa noastră.           — Sau noi fost-am cei care am păşit în faţa ei? Care dintre noi e aici Oedip? Şi care e Sfinxul? Precum se pare, este vorba de un rendez-vous de probleme şi de întrebări.           — Şi fi-vom oare crezuţi?           — Ni se pare că, la urma urmei, problema nici nu a fost pusă până în prezent.           — Că noi suntem cei dintâi care am zărit-o, am privit-o în faţă, am înfruntat-o. Căci ea comportă un risc, şi poate că nici nu există vreun altul mai mare.           „Cum ar putea lua naştere un lucru din contrariul său? De exemplu, adevărul din eroare? Sau voinţa de adevăr din voinţa de a înşela? Sau acţiunea dezinteresată din egoism? Sau contemplaţia pură şi senină a înţeleptului din ardoare? O astfel de geneză este cu neputinţă; a visa despre aceasta e o nebunie sau chiar mai rău; lucrurile supreme trebuie să aibă o altă origine, una proprie lor.           — Ele nu ar putea lua naştere din această lume efemeră, înşelătoare, iluzorie şi mizeră, din această harababură de amăgiri şi pofte! Mai curând în sânul Fiinţei, în veşnicie, în zeul ascuns, în „lucrul în sine”- acolo trebuie că se află obârşia lor, şi nu în altă parte!”- O astfel de sentinţă constituie prejudecata caracteristică prin care pot fi recunoscuţi metafizicienii tuturor timpurilor; acest gen de apreciere se află îndărătul tuturor procedeelor lor logice; pornind de la această „credinţă”se străduiesc ei către „ştiinţă”, către acel lucru care va fi botezat în cele din urmă solemn cu numele de „Adevăr”. Credinţa fundamentală a metafizicienilor este credinţa în antinomia valorilor. Nici măcar celor mai prudenţi dintre ei nu le-a trecut prin minte să se îndoiască, ajunşi la acest prag la care îndoiala era, mai mult decât în oricare altă parte, necesară – chiar dacă s-au lăudat că ei de omnibus dubitandum. Şi anume, trebuie să ne îndoim, în primul rând, de existenţa antinomiilor, iar în al doilea rând, să ne întrebăm dacă acele vulgare evaluări şi opoziţii ale valorilor pe care metafizicienii şi-au pus pecetea nu sunt cumva doar nişte evaluări superficiale, perspective provizorii, mai mult, doar nişte perspective dintr-un anumit unghi, poate că de jos în sus, din „perspectiva broaştei”, ca să folosim o expresie familiară pictorilor. În ciuda întregii valori ce trebuie atribuită adevărului, veridicităţii, altruismului, s-ar putea să fim nevoiţi a atribui o valoare superioară, fundamentală aparenţei, voinţei de a înşela, egoismului, ar dori. Ar fi chiar posibil ca valoarea acestor lucruri bune şi venerabile să consiste tocmai în modul înşelător în care ele sunt înrudite, înnodate, încârligate şi poate chiar identice în esenţă cu acele lucruri rele ce par să le fie opuse. Poate!           — Dar cine este dispus să se preocupe de aceste primejdioase „poate”? Pentru aceasta trebuie să aşteptăm apariţia unui soi nou de filosofi, care vor avea gusturi şi înclinaţii deosebite, opuse celor ale predecesorilor lor.           — Filosofi ai primejdiosului Poate, în toate sensurile cuvântului.           — Şi o spun cu toată seriozitatea: văd apărând asemenea noi filosofi.           După ce i-am cercetat pe îndelete pe filosofi, după ce le-am citit printre rânduri fără a-i scăpa deloc din ochi, îmi spun că gândirea conştientă, în cea mai mare parte a ei, trebuie să fie considerată deocamdată ca una din activităţile instinctive, iar gândirea filosofică, de asemenea; va trebui deci să ne revizuim în întregime concepţiile asupra acestei probleme, aşa cum am făcut-o în privinţa eredităţii şi a calităţilor „înnăscute”. Precum faptul naşterii nu are nici o importanţă în ansamblul cursului anterior şi ulterior al eredităţii, tot astfel nici „conştientul”nu se opune în vreun mod decisiv instinctivului.      — Gândirea conştientă a unui filosof, în cea mai mare parte a sa, este condusă tainic de instinctele sale şi canalizată pe căi stabilite. Îndărătul întregii logici şi a suveranităţii aparente de mişcare a acesteia se găsesc evaluările sau, mai pe înţeles, exigenţele fiziologice pentru menţinerea unui anumit mod de viaţă. Spre exemplu, ideea că Determinatul are o valoare mai mare decât Nedeterminatul, că aparenţa are o valoare mai mică decât „Adevărul”:

(„la gaya scienza”)                 Trăiesc sub acoperişul meu, Pe nimeni nu l-am urmat fidel, Şi-am râs de acel maestru eu Ce însuşi nu şi-a râs de el.           Poate că această carte nu are nevoie numai de o prefaţă; în final tot ar mai rămâne îndoiala dacă cineva s-ar putea apropia prin prefeţe de trăirile acestei cărţi fără a fi trăit el însuşi ceva asemănător. Cartea pare scrisă în graiul unui vânt de moină: există în ea zburdălnicie, nelinişte, contradicţie, vremuială de aprilie, astfel încât te gândeşti tot timpul atât la vecinătatea iernii, cât şi la victoria asupra ei, victorie care vine, care trebuie să vină, care poate a şi venit… Recunoştinţa izvorăşte neîntrerupt, ca şi cum tocmai s-ar fi petrecut cel mai neaşteptat lucru, recunoştinţa unui convalescent – căci acest lucru neaşteptat era însănătoşirea, „Ştiinţa voioasă”, aceasta semnifică saturnaliile unui spirit care a rezistat răbdător unei apăsări teribile şi îndelungate – răbdător, sever, rece, fără a se supune, dar şi fără speranţă – şi care dintr-o dată este asaltat de speranţă, de speranţa însănătoşirii, de beţia însănătoşirii. Atunci nu e de mirare că ies la lumină multe lucruri neînţelepte şi nebuneşti, multă tandreţe zglobie risipită chiar şi asupra unor probleme înfăşurate în blană ţepoasă, care nu par a dori să fie mângâia-te şi ademenite. Întreaga carte nu este altceva decât o desfătare după lipsuri şi neputinţe îndelungate, strigătul de bucurie al puterilor revenite, al credinţei reînviate în ziua de mâine şi de poimâine, al neaşteptatului sentiment şi presentiment al viitorului, al apropiatelor aventuri, al mărilor din nou deschise, al ţelurilor din nou permise, din nou crezute. Şi câte lucruri nu lăsasem în urmă! Această felie de deşert, epuizare, necredinţă, îngheţ în plină tinereţe, această bătrâneţe adâncă pătrunsă pe nedrept în viaţa mea, această tiranie a durerii, supralicitată de tirania mândriei care refuza concluziile durerii – iar concluziile sunt consolări —, această însingurare radicală ca o legitimă apărare împotriva dispreţului faţă de oameni, devenit bolnăvicios de clarvăzător, această limitare principială la amarul şi duritatea cunoaşterii, la rănile pe care le provoacă, după cum o prescria dezgustul născut treptat dintr-un imprudent regim şi răsfăţ spiritual – care este numit romantism – oh, cine ar putea să simtă toate acestea! Dar acela care ar putea s-o facă mi-ar trece desigur cu vederea mai multe decât puţină nebunie, impetuozitate, „ştiinţă voioasă” – de pildă o mână de cântece adăugate cărţii de această dată – cântece în care un poet râde de toţi poeţii, într-un fel greu de iertat. Ah, dar nu sunt doar poeţii şi frumoasele lor „sentimente lirice” asupra cărora acest reînviat îşi varsă răutatea: cine ştie ce victimă îşi mai caută, ce monstru de subiect parodic îl va fermeca în curând? „Incipit tragoedia” se spune la sfârşitul acestei cărţi îngrijorător de neşovăielnice: păziţi-vă! Se prevesteşte ceva excepţional de răutăcios şi de maliţios: incipit parodia, nu e nici o îndoială…           — Dar să-1 lăsăm pe domnul Nietzsche: ce ne pasă că domnul Nietzsche s-a însănătoşit?… Un psiholog cunoaşte puţine întrebări atât de atrăgătoare cum ar fi cea a raportului dintre sănătate şi filosofie, iar în cazul că el însuşi se îmbolnăveşte, îi va dărui bolii întreaga sa curiozitate ştiinţifică. Deoarece, cu condiţia de a fi o persoană, ai în mod necesar şi filosofia propriei persoane: dar aici există o diferenţă considerabilă. La unii, cele care filosofează sunt defectele, iar la alţii – bogăţiile şi puterile lor. Primii au nevoie de filosofia lor ca suport, liniştire, medicament, salvare, înălţare sufletească, înstrăinare de sine; pentru cei din urmă ea este doar un lux frumos, în cel mai bun caz voluptatea unei recunoştinţe triumfătoare, care în final trebuie înscrisă cu majuscule cosmice pe firmamentul ideilor. Dar în cazul celălalt, mai obişnuit, când disperarea începe să filosofeze, ca la toţi gânditorii bolnavi – şi poate că în istoria filosofiei ei sunt preponderenţi – ce se va întâmpla cu ideea însăşi, când ea se va afla sub apăsarea bolii? Aceasta este întrebarea care priveşte psihologul şi aici devine experimentul posibil. Aidoma unui călător care îşi propune să se trezească la o anumită oră, dăruindu-se apoi liniştit somnului, tot astfel şi noi filosofii, admiţând că ne îmbolnăvim, ne abandonăm bolii pentru o vreme, cu trup şi suflet – parcă am închide ochii faţă de noi înşine. Şi după cum călătorul ştie că ceva nu doarme, ceva care numără orele şi-1 va trezi, tot aşa ştim şi noi că ceasul hotărâtor ne va găsi treji – că atunci răsare ceva care ne surprinde spiritul asupra faptei, vreau să spun în pragul slăbiciunii sau al întoarcerii, al resemnării, al călirii, al întunecării sau cum se mai numesc toate stările maladive ale spiritului, care în zilele sănătoase au împotriva lor mândria spiritului (căci rămâne adevărată vechea zicală: „Spiritul mândru, păunul şi calul sunt cele mai mândre trei animale de pe pământ”). După o asemenea interogare de sine, ispitire de sine, înveţi să priveşti cu un ochi mai subtil tot ceea ce s-a filosofat până acum, ghiceşti mai uşor ca înainte ocolişurile nevrute, căile lăturalnice, locurile de odihnă, punctele însorite ale ideii pe unde gânditorii suferinzi sunt conduşi şi ademeniţi, tocmai ca suferinzi, ştii acum încotro trupul bolnav şi nevoile sale împing, aruncă, ademenesc spiritul – spre soare, linişte, blândeţe, medicamente, spre o consolare într-un sens oarecare. Orice filosofie care pune pacea mai presus decât războiul, orice etică ce înţelege negativ ideea de fericire, orice metafizică şi fizică ce cunoaşte o finalitate, o stare definitivă de vreun fel oarecare, orice aspiraţie preponderent estetică sau religioasă spre un alături, un dincolo, un în afară, un deasupra, permit întrebarea dacă nu cumva boala a fost aceea care 1-a inspirat pe filosof. Marcarea inconştientă a necesităţilor fiziologice sub mantia obiectivului, a idealului, a spiritualităţii pure merge înfricoşător de departe şi m-am întrebat adesea dacă, de o manieră generală, filosofia nu a fost cumva până acum doar o interpretare a trupului şi o înţelegere greşită a acestuia, în spatele celor mai înalte judecăţi de valoare care au condus până acum istoria gândirii se ascund neînţelegerile alcătuirii trupeşti, fie a individului, fie a stărilor sociale sau a raselor în totalitate. Toate acele nebunii îndrăzneţe ale metafizicii şi în special răspunsurile lor privitoare la valoarea existenţei pot fi considerate întotdeauna şi în primul rând drept simptome ale anumitor trupuri; şi dacă astfel de afirmări sau negări ale lumii, măsurate ştiinţific, nu au nici un dram de importanţă, ele îi oferă totuşi istoricului sau psihologului indicii cu atât mai valoroase, ca simptome, după cum am spus, ale trupului, ale reuşitei sau nereuşitei acestuia, ale plenitudinii, puterii, suveranităţii sale în istorie, sau ale reţinerilor, oboselilor, sărăcirilor sale, ale presimţirii sfârşitului, ale voinţei sale de moarte, încă mal aştept ca un medic filosof în sensul excepţional al cuvântului – unul care să urmărească problema sănătăţii generale a poporului, a epocii, a rasei, a umanităţii – să aibă odată curajul de a împinge bănuiala mea la extrem, îndrăznind să susţină că în toate filosofările nici n-a fost vorba până acum despre „adevăr” ci despre altceva, să spunem despre viitor, sănătate, creştere, putere, viaţă…

  CUM DEVII CEEA CE EŞTI           CUPRINS:           Prefaţă.           De ce sunt atât de înţelept De ce sunt atât de deştept De ce scriu cărţi atât de bune.           Naşterea tragediei.           Inoportunele.           Omenesc, prea omenesc.           Aurora.           La gaya scienza.           Aşa grăit-a Zarathustra.           Dincolo de bine şi de râu.           Genealogia moralei.           Amurgul zeilor.           Cazul VVagner De ce sunt un destin.           Am fost oare înţeles? Dionysos împotriva celui răstignit…                 Deoarece trebuie să mă înfăţişez în curând omenirii cu cea mai grea dintre provocările ce i-au fost adresate vreodată, mi se pare neapărat necesar să spun cine sunt. În fond ar trebui să se ştie: căci nu m-am „lăsat nemărturisit1. Dar disproporţia dintre mărimea menirii mele şi micimea contemporanilor mei şi-a găsit expresia în aceea că n-am fost nici auzit şi nici măcar văzut. Trăiesc pe propriul meu credit şi este. Poate, doar o prejudecată că trăiesc?… Mi-e destul să vorbesc doar unui ins cultivat”, care vine vara în Ober-Engadin, pentru a mă convinge că nu trăiesc… În aceste împrejurări există o datorie – împotriva căreia se răzvrătesc în fond obişnuinţele mele, chiar mai mult. Mândria instinctelor mele – şi anume de a spune: Ascultaţi-mă! Căci eu sunt acesta. Şi înainte de toate nu mă luaţi drept altul!           Nu sunt de pildă de loc o sperietoare, un monstru al moralei – sunt chiar o natură^ opusă acelui tip de om care a fost venerat până acum drept virtuos. Între noi fie spus, mi se pare că tocmai cu aceasta mă mândresc. Sunt un discipol al filosofului Dionysos. Aş prefera să fiu mai degrabă un satir decât un sfânt. Dar citiţi această scriere. Poate că am izbutit, poate că scrierea de faţă nici nu a avut vreun alt scop decât să exprime acest contrast într-o formă voioasă şi prietenoasă Ultimul lucru pe care l-aş promite ar fi de a îndrepta” omenirea Eu nu înalţ idoli noi; iar cei vechi să înveţe ce înseamnă să ai picioare de lut. Răsturnarea idolilor (denumirea mea pentru idealuri) face mai curând parte din meseria mea. Realităţii i-a fost răpită valoarea, sensul şi veridicitatea sa, în măsura în care s-a născocit o lume ideală… Lumea adevărată1 şi lumea aparentă – spus de-a dreptul, lumea născocită şi realitatea… Minciuna idealului a fost până acum blestemul ce a plutit asupra realităţii, iar omenirea însăşi a devenit, datorită ei, mincinoasă şi falsă până în instinctele ei cele mai de jos – până la adularea valorilor opuse, ca şi cum acestea ar fi cele care i-ar garanta prosperitatea, viitorul, dreptul suprem asupra viitorului.           Cine ştie să respire aerul scrierilor mele, ştie că este un aer al înălţimilor, un aer tare. Trebuie să fii făcut pentru el, căci altfel pericolul de î răci nu este mic Gheţurile sunt aproape, singurătatea este imensă – dar cât de liniştit stau toate în lumină! Cât de liber se respiră! Ce multe se simt sub noi! Filosofia, aşa cum am înţeles-o şi am trăit-o până acum, este viaţa aleasă de bună voie printre gh'eţuri şi înălţimi – căutarea a tot ce este străin şi îndoielnic în fiinţare, a tot'ce a fost proscris până acum prin morală. Dintr-o îndelungă experienţă câştigată printr-o asemenea peregrinare în lumea a ceea ce este interzis, am învăţat să privesc, cu totul altfel decât s-ar putea dori, cauzele moralizării şi fdealizârii de până acum: istoria ascunsă a filosofilor, psihologia marilor lor nume au ieşit la lumină pentru mine Cât adevăr îndură, cât adevăr cutează un spirit1? Acesta mi-a devenit din ce în ce mai mult criteriul de măsurare exactă a valorilor Eroarea (credinţaân ideal) nu este orbire, eroarea e laşitate… Fiecare cucerire, fiecare pas înainte în cunoaştere vine din curaj, din asprimea faţă de sine, din curăţenie fajâ de sine… Eu nu contest idealurile, îmi pun doar mânuşi când ma apropii de ele… Nitimur în vetitum: sub acest semn va învinge într-o zi filosofia mea, căci până acum a fost interzis din principiu doar adevărul…           Printre scrierile mele o poziţie aparte ocupă Zarathustra. Cu el i-am făcut omenirii cel mai mare dar din câte i s-au făcut vreodată. Această carte, al cărei glas străbate peste milenii, nu este numai cea mai înaltă din câte există, adevărate carte a înălţimilor – întregul fapt care este omul se află la o imensă depărtare sub ea – ea este şi cea mai adâncă, născută din cea mai iâuntricâ parte a împărăţiei adevărului, o fântână nesecată în care nici o găleată nu coboară fără a se ridica plină cu aur şi bunătate. Aicinu vorbeşte un 'profet„, unul dintre acei siniştri hibrizi între boală şi voinţa de putere, numiţi întemeietori de religii, înainte de toate trebuie bine auzit sunetul ce vine din acest glas, acest sunet de alcyon, pentru a nu răstălmăci fără milă sensul înţelepciunii sale. Cuvintele cele mai domoale „sunt acelea care aduc furtuna, gândurile care vin cu pas de porumbel conduc lumea.           Smochinele cad din pomi, ele sunt bune şi dulci: în cădere îşi rup coaja roşie. Eu sunt un vânt de nord pentru smochinele coapte.           Învăţămintele acestea cad pentru voi, prietenii mei, asemenea smochinelor: acum sorbiţi-le sucul şi hrăniţi-vă cu carnea lor dulce! Este toamnă în jur şi cerul limpede şi după amiază.           Aici nu vorbeşte un fanatic, aici nu se 'predică„, aici nu se cere credinţă: dintr-o nesfârşită lumină şi din adâncimea fericirii cade strop după strop, cuvânt după cuvânt – o tandră lentoare este ritmul acestor vorbe. Ele nu vor fi înţelese decât de floarea aleşilor; este un privilegiu fără seamăn să fii aici ascultător; nu-i este dat oricui să aibă urechi pentru Zarathustra… Prin toate acestea Zarathustra nu este el oare un ademenitor?… Dar ce spune el atunci când se reîntoarce pentru prima oară în singurătatea lui? Tocmai contrariul celor pe care le-ar spune un înţelept. Un ' sfânt, un „mântuitor al lumii' sau alţi decadenţi. Într-o asemenea împrejurare. El nu vorbeşte doar altfel, el este altfel…           De-acum voi merge singur, învăţăceii mei! Şi voi veţi pleca de aici şi veţi pleca singuri! Aşa vreau eu.           Depărtaţi-vă de mine şi apăraţi-vă împotriva lui Zarathustra! 'Mai bine încă: lipsiţi din faţa lui! Poate că v-a înşelat.           Omul cunoaşterii trebuie nu numai sâ-şi poată iubi duşmanii, el trebuie şi sâ-şi poată urî prietenii.           Un învăţător este râu răsplătit daca rămâi întotdeauna învăţăcel. Şi'de ce nu vreţi să-mi rupeţi din coroană?           Mă veneraţi: dar în ce fel dacă veneraţia voastră piere într-o zi? Păziţi-vă să nu vă strivească o statuie!           Spuneţi câ'voicredeţi în Zarathustra? Dar ce însemnătate are Zarath'ustrai Sunteţi 'credincioşii mei, dar ce însemnătate au credincioşii?           Voi nu vă căutaseţi încă pe voi înşivă: atunci m-aţi găsit pe mine. Aşa fac toţi credincioşii; de aceea înseamnă atât de puţin orice credinţa.           ' Acum vă poruncesc să mă pierdeţi şi să vă regăsiţi pe voi: ş abia după ce cu toţii m-aâi renegat voi reveni printre voi…           În aceasta zi a împlinirilor în care totul se coace, nu numai strugurii se îngălbenesc, o rază de soare mi-a luminat viaţa: m-am uitat înapoi am privit înainte şi nicicând n-am văzut dintr-o data lucruri atât de multe şi de bune. Nu degeaba mi-am înmormântat astăzi cel deal 44-lea an al vieţii, aveam dreptul s-o fac – ceea ce a fost viaţă în el este salvat este nemuritor. Prima carte, reevaluarea tuturor valorilor, Cântecele lui zarathustra, Amurgul zeilor, încercarea mea de a filosofa cu ciocanul -toate daruri ale acestui an, chiar ale ultimului trimestru! Cum să nu-ifiu recunoscător întregii mele vieţi? Şi astfel îmi povestesc mie viaţa mea.           De ce sunt atât de înţelept i.      Norocul existenţei mele, poate singularitatea ei. Constă în fatalitatea ei: pentru a folosi o formulă sibilină, ca tată al meu tocmai am murit, ca mamă a mea mai sunt în viaţă şi îmbătrânesc. Această dublă origine, în acelaşi timp cea mai înaltă şi cea mai joasă treaptă de pe scara vieţii, a fi decadent şi totodată început – aceasta, dacă poate exista vreo explicaţie lămureşte acea neutralitate, acea libertate de spirit faţă de problematica vieţii, care poate mă caracterizează. Pentru semnele ascensiunii şi decăderii am o percepţie mai fină decât a avut-o vreodată un om. Pentru aceasta sunt învăţătorul par excellence – le cunosc pe amândouă. Eu sunt amândouă. Tatăl meu a murit la treizeci şi şase de ani: era firav, îndatoritor şi morbid, ca o fiinţă destinată doar trecerii -mai curând o amintire binevoitoare despre viaţă decât viaţa însăşi în acelaşi an în care viaţa sa a intrat în declin, şi existenţa mea a cunoscut coborâşul: în al 36-lea an al vieţii am ajuns la cel mai scăzut punct al vitalităţii – mai trăiam încă, dar fără să văd la trei paşi înaintea mea. Atunci – era în 1879 – am renunţat la catedra mea din Basel, am trăit toată vara ca o umbră la St. Moritz, şi iarna următoare, cea mai puţin luminată de soare din toată existenţa mea, ca umbră la Naumburg. Acesta a fost punctul meu cel mai de jos: atunci s-a născut Călătorul şi umbra sa1.