Karl May

CUVÂNT ÎNAINTE.           De câte ori gândul mă poartă la pieile-roşii, de atâtea ori îmi amintesc, fără să vreau, de Turcia. Oricât de ciudat, faptul are o justificare. Deşi indianul şi turcul au foarte puţine trăsături comune, totuşi există ceva care îi aseamănă: într-un grad mai mare sau mai mic, socotelile cu ei au fost încheiate. Despre turc nu se discută altfel decât ca despre „omul bolnav” [1], în timp ce indianul – aşa susţin toţi cei care cunosc situaţia – e „pe moarte”.           Da, rasa pieilor-roşii este pe moarte! Acest pacient uriaş, doborât de o soartă cumplită ce nu cunoaşte îndurare, zace întins de la Ţara de Foc până dincolo de Marile Lacuri ale Americii de Nord. Împotrivirea lui disperată a fost în van. Forţele i s-au stins treptat. Abia de mai respiră.           Răzvrătirile periodice ale trupului său golaş sunt convulsiuni care anunţă sfârşitul.           Are vreo vină, a meritat indianul acest sfârşit prematur?           Dacă acceptăm ideea că tot ce trăieşte are dreptul la viaţă şi că un atare adevăr se referă atât la individ, cât şi la specia întreagă, atunci indianul are şi el dreptul la existenţă, asemenea omului alb; el poate chiar să pretindă libertatea de a se dezvolta din punct de vedere social şi statal potrivit personalităţii sale. Unii afirmă că indianul nu ar poseda însuşirile necesare pentru a-şi făuri un stat. Oare aşa să fie? Eu spun răspicat: Nu! Însă n-am de gând să dovedesc aceasta printr-o lucrare savantă. Omul alb a avut norocul să urce un lung drum istoric, trecând de la treapta vânătorii la păstorit, apoi la agricultură şi, în sfârşit, la civilizaţia industrială. Indianul nu a parcurs o asemenea evoluţie. Totuşi unii îi cer să realizeze saltul gigantic de la treapta cea mai de jos la cea mai de sus, fără a lua în considerare faptul că, sărind astfel, ar putea să cadă şi să se rănească mortal.           Natura vie se guvernează după o lege cruntă: cel mai slab e nevoit să cedeze în faţa celui mai tare. Când e vorba însă de oameni, această lege sălbatică trebuie să devină mai clementă, pentru că o lege de asemenea veşnică este ca şi iubirea între oameni. Putem să spunem oare că faţă de indianul muribund s-a aplicat o astfel de clemenţă?           Primii albi nu numai că s-au bucurat de toată ospitalitatea indienilor, dar aproape că au fost divinizaţi. Şi cu ce răsplată s-au ales indienii? Ţara ce o stăpâneau le-a fost răpită; nimeni nu o poate nega. Cine a citit istoria „vestiţilor” conchistadori ştie cât sânge a curs şi câte cruzimi s-au săvârşit; iar exemplul lor a fost continuat de urmaşi. Omul alb a venit cu vorbă mieroasă pe buze, dar purtând cuţitul tăios la brâu şi în mâini arma încărcată. El făgăduia iubire şi pace, dar semăna ură şi sânge. Indianul trebuia să se retragă pas cu pas. De repetate ori i s-au promis drepturi „veşnice” asupra teritoriului care de fapt îi aparţinea, pentru ca după scurt timp să fie alungat din nou mai departe, tot mai departe. I s-au „cumpărat” pământurile, cu plata în obiecte fără valoare, de care nu se putea folosi. Ori nu i se plătea nimic. În schimb, a fost blagoslovit cu otrava perfidă a „apei de foc”, precum şi cu vărsatul sau cu alte boli rele, dezgustătoare, care au decimat triburi întregi, depopulând satele. Dacă indianul încerca să-şi apere drepturile, i se răspundea cu gloanţe; şi din nou trebuia să se retragă, cedând în faţa superiorităţii armelor omului alb. Plin de amărăciune, se răzbuna pe feţele palide, ca indivizi; urmau atunci acele masacre odioase printre indieni. Şi astfel, vânătorul de odinioară, mândru, curajos, viteaz, iubitor de adevăr şi profund devotat prietenilor săi, a devenit un om bănuitor, prefăcut, care se furişează pe ascuns; nu el a vrut-o, ci omul alb l-a obligat să fie aşa.           Unde au dispărut hergheliile de mustangi, din mijlocul cărora indianul îşi alegea cu îndrăzneală calul de călărie? Unde sunt bizonii care hălăduiau, milioane, în prerie şi îl hrăneau? Din ce trăieşte indianul de azi? Din făina şi carnea pe care le primeşte? Dar cum arată făina? Amestecată cu ipsos şi cu alte murdării, încât nici nu poţi să o consumi?           Unui trib i se promit o sută de „vaci grase”, dar pe drum acestea se transformă în două-trei vite jigărite, a căror carne nu ar sătura nici măcar un vultur mâncător de stârvuri. Sau poate că indianul ar trebui să se apuce de agricultură? Dar este el sigur că va ajunge să-şi strângă recolta, el, omul lipsit de drepturi, mâncat mereu mai departe, fără a i se da putinţa de a se aşeza undeva? Înainte vreme puteai să admiri figura semeaţă, frumoasă a indianului zburând peste savana întinsă pe mustangul lui cu coada în vânt; şi cât de mizer, de obidit arată el azi în zdrenţele sale, care nici măcar nu sunt în stare să-i acopere goliciunea trupului! Indianul care altădată înfrunta cu mâna goală pe ferocele urs cenuşiu se furişează acum prin unghere ca un câine râios, pentru a cerşi o ciosvârtă de carne sau pentru… a fura.           Da, indianul a ajuns un om bolnav, un muribund, iar noi, la căpătâiul lui, aşteptăm să-i închidem ochii. Să stai la căpătâiul unui muribund este un lucru foarte grav, dar de mii de ori mai grav e să stai la căpătâiul unei rase sortită morţii. În acest din urmă caz, se pot pune multe, foarte multe întrebări şi mai ales următoarea: ce ar fi înfăptuit această rasă dacă i s-ar fi lăsat timp şi spaţiu pentru a-şi valorifica forţele şi talentele, înlăuntrul ei ca şi în afară? Ce forme specifice de cultură pierde omenirea prin dispariţia acestei rase? Indianul, aflat astăzi pe moarte, avea un caracter ferm, nu se lăsa asimilat; era oare acesta un motiv ca să-l omori, nu putea fi păstrat în viaţă? Dacă pentru prevenirea dispariţiei bizonilor s-a găsit un azil protector în Parcul Naţional din Montana şi cel din Wyoming, de ce oare nu se găseşte şi un loc unde să poată trăi, propăşind în linişte, fostul stăpân legitim al ţării?           Ce rost mai au însă astfel de întrebări în pragul morţii! Ce să ajute reproşurile, când nimic nu mai poate ajuta! Pot numai să deplâng situaţia, dar nu s-o schimb; pot să umblu îndoliat, dar nu pot învia nici o victimă. De ce mă refer la persoana mea? Pentru că sunt unul dintre aceia care i-a cunoscut pe indieni de-a lungul mai multor ani şi am cunoscut îndeosebi pe unul a cărui făptură deosebit de luminoasă şi minunată sălăşluieşte adânc şi la loc de cinste în inima mea, în gândurile mele. Dintre toţi prietenii el a fost cel mai bun, cel mai credincios, oricând gata să se sacrifice pentru alţii, un adevărat tip reprezentativ al rasei sale. Şi aşa cum rasa îi e osândită la moarte, a pierit şi el, răpus de un glonte ucigaş al duşmanului. A fost cel mai nobil fiu al acestei naţiuni în agonie, pe care o iubesc şi azi, aşa cum l-am iubit şi pe el. Mi-aş fi dat bucuros viaţa ca să-l salvez, precum şi el şi-a pus de mii de ori viaţa în primejdie pentru mine. Dar în timp ce mie nu mi-a fost dată fericirea să-l scap de la moarte, el a murit salvându-şi prietenii. Şi totuşi, dispariţia lui nu e decât fizică, pentru că Winnetou, căpetenia cea mare a apaşilor, va continua să trăiască în paginile cărţilor mele. Scriindu-le, voi căuta să-i ridic un monument binemeritat. Şi dacă tu, cititorule, privindu-l cu ochii minţii, vei judeca fără părtinire poporul pe care această căpetenie l-a întruchipat atât de fidel, atunci voi fi întru totul mulţumit.

CAPITOLUL I.           PANTERA NEAGRA.           Pe la amiaza unei foarte călduroase zile de iunie, Dogfish, unul din cele mai mari vapoare de călători şi transporturi de mărfuri de pe Arkansas, înainta biciuind valurile fluviului cu roţile lui mari, prevăzute cu palete. Părăsise în dimineaţa aceea Little Rock şi se apropia acum de Lewisburg, unde urma să acosteze.           Zăpuşeala îi alungase pe călătorii mai înstăriţi în cabinele lor, iar majoritatea pasagerilor de pe punte se culcaseră jos, în dosul butoaielor, lăzilor şi altor colete ce le ofereau puţină umbră. Căpitanul dăduse ordin să se instaleze pentru aceşti călători, sub un umbrar de pânză, o tejghea cu tot felul de pahare şi de sticle cu băuturi tari şi pişcătoare, preparate pentru gâtlejuri şi limbi nu prea răsfăţate. Îndărătul acestei tejghele moţăia cu ochii închişi un chelner toropit de caniculă. De câte ori îşi deschidea însă pleoapele, îi scăpa printre buze o înjurătură sau un cuvânt mai grosolan. Pricina supărării sale era o ceată de vreo douăzeci de bărbaţi aşezaţi în cerc pe podea, în faţa tejghelei, care-şi treceau din mână-n mână păhărelul,cu zaruri. Miza era aşa-numitul drink, adică, la sfârşit, cel care pierdea trebuia să plătească fiecărui partener câte un rachiu. Prin urmare, chelnerul nu putea să tragă un pui de somn, aşa cum ar fi dorit. Oamenii aceştia desigur că nu se întâlniseră pentru prima oară aici, pe bord, căci purtarea le era foarte familiară şi din vorbele lor reieşea că se cunoşteau foarte bine. Spre deosebire de această intimitate, manifestau o anumită consideraţie faţă de unul dintre ei, căruia îi spuneau cornelul”, adică, în felul lor de a vorbi, „colonelul”.           Acesta era un bărbat înalt şi uscăţiv, cu obrazul bine ras şi trăsături dure, unghiulare, încadrate de o barbă olandeză, roşie şi aspră. Aceeaşi culoare o avea şi părul tuns scurt, cum se putea vedea, căci pălăria de pâslă, veche şi ponosită, şi-o lăsase pe ceafă. Purta nişte ghete grele, ţintuite, pantaloni de nanchin şi o bluză scurtă din acelaşi material. Vestă nu avea. În locul ei se ivea o cămaşă boţită, murdară, cu gulerul larg desfăcut, prin care se zărea pieptul lui gol, ars de soare. Şoldurile îi erau înfăşurate într-un şal cu ciucuri roşii, lăsând să se vadă mânerul unui cuţit şi tocurile a două pistoale. În spatele lui zăceau o puşcă destul de nouă şi o traistă de pânză cu două benzi ca să poată fi purtată în spinare.           Ceilalţi bărbaţi erau la fel de neîngrijiţi, şi de murdar îmbrăcaţi, însă de asemenea foarte bine înarmaţi. Nici unuia dintre ei nu i s-ar fi putut acorda de la prima vedere nici cea mai mică încredere. Jucau zaruri cu o adevărată pasiune şi-şi adresau tot timpul expresii atât de grosolane, încât un om cât de cât cumsecade desigur că n-ar fi stat nici un minut în preajma lor. Consumaseră în orice caz mai mult de un drink, căci obrajii le erau încinşi nu numai de bătaia soarelui, ci şi de pe urma rachiului.           Căpitanul părăsise puntea de comandă şi se dusese pe dunetă să dea instrucţiunile necesare şefului de echipaj. Acesta întrebă:           — Ce părere aveţi, „captam”, de indivizii ăia care dau acolo cu zarul? Mi se pare că sunt nişte boys pe care nu-ţi prea place să-i vezi pe bord.           — Cred şi eu! încuviinţă cel întrebat. E adevărat că s-au dat drept haversters 3 care merg în vest să se toc-           1 Karl May obişnuieşte să dea culoare locală întrebuinţând expresii din graiul popoarelor în mijlocul cărora îşi plasează aventurile, păstrând mai ales denumirile de grade şi titluri. În cazul cuvântului „cornel”, dă indicaţia eronată că ar fi o pronunţie stâlcită a cuvântului colonel.           2 Băieţi (în limba engleză în text).           3 Muncitori agricoli (în limba engleză în text).           mească la ferme în timpul recoltei, dar n-aş vrea să fiu eu acela căruia i-ar cere de lucru.           — Weâl, Sir! Cât despre mine, îi socotesc nişte veritabili tramps 1. Să sperăm că cel puţin pe bord or să fie liniştiţi!           — Nu i-aş sfătui să ne supere mai mult decât suntem obişnuiţi. Avem destui oameni în echipaj ca să-i putem azvlrli pe toţi în bătrânul, binecuvântatul Arkansas. De altfel, pregăteşte-te de acostare. În zece minute se va zări portul Lewisburg.           Căpitanul se întoarse pe punte spre a da comenzile necesare acostării.           Într-adevăr, peste puţin se iviră primele case ale oraşului pe care vaporul le salută cu un fluierat prelung de sirenă. De pe ponton se semnaliza că vasul urmează să mai primească încărcătură şi pasageri.           Între timp, pasagerii din interiorul vaporului începură să urce pe punte ca să se bucure de scurta întrerupere a acestei plictisitoare călătorii.           Nu li se oferea însă un spectacol prea distractiv.           Pe atunci, localitatea nu era nici pe departe atât de însemnată ca acum. La debarcader aştepta doar puţină lume: câţiva cască-gură. Se zăreau numai câteva lăzi şi colete care urmau să fie încărcate, iar numărul noilor călători ce urcau pe bord nu trecea de trei.           Unul dintre ei era un alb de statură înaltă, deosebit de puternic. Purta o barbă deasă şi neagră, dar atât de stufoasă încât nu i se vedeau decât ochii, nasul şi partea superioară a obrajilor. Pe cap purta o căciulă de biber veche, năpârlită de scurgerea anilor. Ar fi fost cu neputinţă să precizezi ce formă avusese iniţial. Pesemne că trecuse prin toate transformările posibile. Îmbrăcămintea bărbatului consta dintr-un pantalon şi un surtuc din pânză groasă de în cenuşiu. În chimirul lat, de piele, erau înfipte două revolvere, un cuţit şi mai multe lucruri mărunte, indispensabile unui adevărat westman. Mai poseda în plus o puşcă grea, cu două ţevi, de al cărei pat era agăţată o secure lungă.