Karl May

CUVÂNT ÎNAINTE.           De câte ori gândul mă poartă la pieile-roşii, de atâtea ori îmi amintesc, fără să vreau, de Turcia. Oricât de ciudat, faptul are o justificare. Deşi indianul şi turcul au foarte puţine trăsături comune, totuşi există ceva care îi aseamănă: într-un grad mai mare sau mai mic, socotelile cu ei au fost încheiate. Despre turc nu se discută altfel decât ca despre „omul bolnav” [1], în timp ce indianul – aşa susţin toţi cei care cunosc situaţia – e „pe moarte”.           Da, rasa pieilor-roşii este pe moarte! Acest pacient uriaş, doborât de o soartă cumplită ce nu cunoaşte îndurare, zace întins de la Ţara de Foc până dincolo de Marile Lacuri ale Americii de Nord. Împotrivirea lui disperată a fost în van. Forţele i s-au stins treptat. Abia de mai respiră.           Răzvrătirile periodice ale trupului său golaş sunt convulsiuni care anunţă sfârşitul.           Are vreo vină, a meritat indianul acest sfârşit prematur?           Dacă acceptăm ideea că tot ce trăieşte are dreptul la viaţă şi că un atare adevăr se referă atât la individ, cât şi la specia întreagă, atunci indianul are şi el dreptul la existenţă, asemenea omului alb; el poate chiar să pretindă libertatea de a se dezvolta din punct de vedere social şi statal potrivit personalităţii sale. Unii afirmă că indianul nu ar poseda însuşirile necesare pentru a-şi făuri un stat. Oare aşa să fie? Eu spun răspicat: Nu! Însă n-am de gând să dovedesc aceasta printr-o lucrare savantă. Omul alb a avut norocul să urce un lung drum istoric, trecând de la treapta vânătorii la păstorit, apoi la agricultură şi, în sfârşit, la civilizaţia industrială. Indianul nu a parcurs o asemenea evoluţie. Totuşi unii îi cer să realizeze saltul gigantic de la treapta cea mai de jos la cea mai de sus, fără a lua în considerare faptul că, sărind astfel, ar putea să cadă şi să se rănească mortal.           Natura vie se guvernează după o lege cruntă: cel mai slab e nevoit să cedeze în faţa celui mai tare. Când e vorba însă de oameni, această lege sălbatică trebuie să devină mai clementă, pentru că o lege de asemenea veşnică este ca şi iubirea între oameni. Putem să spunem oare că faţă de indianul muribund s-a aplicat o astfel de clemenţă?           Primii albi nu numai că s-au bucurat de toată ospitalitatea indienilor, dar aproape că au fost divinizaţi. Şi cu ce răsplată s-au ales indienii? Ţara ce o stăpâneau le-a fost răpită; nimeni nu o poate nega. Cine a citit istoria „vestiţilor” conchistadori ştie cât sânge a curs şi câte cruzimi s-au săvârşit; iar exemplul lor a fost continuat de urmaşi. Omul alb a venit cu vorbă mieroasă pe buze, dar purtând cuţitul tăios la brâu şi în mâini arma încărcată. El făgăduia iubire şi pace, dar semăna ură şi sânge. Indianul trebuia să se retragă pas cu pas. De repetate ori i s-au promis drepturi „veşnice” asupra teritoriului care de fapt îi aparţinea, pentru ca după scurt timp să fie alungat din nou mai departe, tot mai departe. I s-au „cumpărat” pământurile, cu plata în obiecte fără valoare, de care nu se putea folosi. Ori nu i se plătea nimic. În schimb, a fost blagoslovit cu otrava perfidă a „apei de foc”, precum şi cu vărsatul sau cu alte boli rele, dezgustătoare, care au decimat triburi întregi, depopulând satele. Dacă indianul încerca să-şi apere drepturile, i se răspundea cu gloanţe; şi din nou trebuia să se retragă, cedând în faţa superiorităţii armelor omului alb. Plin de amărăciune, se răzbuna pe feţele palide, ca indivizi; urmau atunci acele masacre odioase printre indieni. Şi astfel, vânătorul de odinioară, mândru, curajos, viteaz, iubitor de adevăr şi profund devotat prietenilor săi, a devenit un om bănuitor, prefăcut, care se furişează pe ascuns; nu el a vrut-o, ci omul alb l-a obligat să fie aşa.           Unde au dispărut hergheliile de mustangi, din mijlocul cărora indianul îşi alegea cu îndrăzneală calul de călărie? Unde sunt bizonii care hălăduiau, milioane, în prerie şi îl hrăneau? Din ce trăieşte indianul de azi? Din făina şi carnea pe care le primeşte? Dar cum arată făina? Amestecată cu ipsos şi cu alte murdării, încât nici nu poţi să o consumi?           Unui trib i se promit o sută de „vaci grase”, dar pe drum acestea se transformă în două-trei vite jigărite, a căror carne nu ar sătura nici măcar un vultur mâncător de stârvuri. Sau poate că indianul ar trebui să se apuce de agricultură? Dar este el sigur că va ajunge să-şi strângă recolta, el, omul lipsit de drepturi, mâncat mereu mai departe, fără a i se da putinţa de a se aşeza undeva? Înainte vreme puteai să admiri figura semeaţă, frumoasă a indianului zburând peste savana întinsă pe mustangul lui cu coada în vânt; şi cât de mizer, de obidit arată el azi în zdrenţele sale, care nici măcar nu sunt în stare să-i acopere goliciunea trupului! Indianul care altădată înfrunta cu mâna goală pe ferocele urs cenuşiu se furişează acum prin unghere ca un câine râios, pentru a cerşi o ciosvârtă de carne sau pentru… a fura.           Da, indianul a ajuns un om bolnav, un muribund, iar noi, la căpătâiul lui, aşteptăm să-i închidem ochii. Să stai la căpătâiul unui muribund este un lucru foarte grav, dar de mii de ori mai grav e să stai la căpătâiul unei rase sortită morţii. În acest din urmă caz, se pot pune multe, foarte multe întrebări şi mai ales următoarea: ce ar fi înfăptuit această rasă dacă i s-ar fi lăsat timp şi spaţiu pentru a-şi valorifica forţele şi talentele, înlăuntrul ei ca şi în afară? Ce forme specifice de cultură pierde omenirea prin dispariţia acestei rase? Indianul, aflat astăzi pe moarte, avea un caracter ferm, nu se lăsa asimilat; era oare acesta un motiv ca să-l omori, nu putea fi păstrat în viaţă? Dacă pentru prevenirea dispariţiei bizonilor s-a găsit un azil protector în Parcul Naţional din Montana şi cel din Wyoming, de ce oare nu se găseşte şi un loc unde să poată trăi, propăşind în linişte, fostul stăpân legitim al ţării?           Ce rost mai au însă astfel de întrebări în pragul morţii! Ce să ajute reproşurile, când nimic nu mai poate ajuta! Pot numai să deplâng situaţia, dar nu s-o schimb; pot să umblu îndoliat, dar nu pot învia nici o victimă. De ce mă refer la persoana mea? Pentru că sunt unul dintre aceia care i-a cunoscut pe indieni de-a lungul mai multor ani şi am cunoscut îndeosebi pe unul a cărui făptură deosebit de luminoasă şi minunată sălăşluieşte adânc şi la loc de cinste în inima mea, în gândurile mele. Dintre toţi prietenii el a fost cel mai bun, cel mai credincios, oricând gata să se sacrifice pentru alţii, un adevărat tip reprezentativ al rasei sale. Şi aşa cum rasa îi e osândită la moarte, a pierit şi el, răpus de un glonte ucigaş al duşmanului. A fost cel mai nobil fiu al acestei naţiuni în agonie, pe care o iubesc şi azi, aşa cum l-am iubit şi pe el. Mi-aş fi dat bucuros viaţa ca să-l salvez, precum şi el şi-a pus de mii de ori viaţa în primejdie pentru mine. Dar în timp ce mie nu mi-a fost dată fericirea să-l scap de la moarte, el a murit salvându-şi prietenii. Şi totuşi, dispariţia lui nu e decât fizică, pentru că Winnetou, căpetenia cea mare a apaşilor, va continua să trăiască în paginile cărţilor mele. Scriindu-le, voi căuta să-i ridic un monument binemeritat. Şi dacă tu, cititorule, privindu-l cu ochii minţii, vei judeca fără părtinire poporul pe care această căpetenie l-a întruchipat atât de fidel, atunci voi fi întru totul mulţumit.

CAPITOLUL I.           PANTERA NEAGRA.           Pe la amiaza unei foarte călduroase zile de iunie, Dogfish, unul din cele mai mari vapoare de călători şi transporturi de mărfuri de pe Arkansas, înainta biciuind valurile fluviului cu roţile lui mari, prevăzute cu palete. Părăsise în dimineaţa aceea Little Rock şi se apropia acum de Lewisburg, unde urma să acosteze.           Zăpuşeala îi alungase pe călătorii mai înstăriţi în cabinele lor, iar majoritatea pasagerilor de pe punte se culcaseră jos, în dosul butoaielor, lăzilor şi altor colete ce le ofereau puţină umbră. Căpitanul dăduse ordin să se instaleze pentru aceşti călători, sub un umbrar de pânză, o tejghea cu tot felul de pahare şi de sticle cu băuturi tari şi pişcătoare, preparate pentru gâtlejuri şi limbi nu prea răsfăţate. Îndărătul acestei tejghele moţăia cu ochii închişi un chelner toropit de caniculă. De câte ori îşi deschidea însă pleoapele, îi scăpa printre buze o înjurătură sau un cuvânt mai grosolan. Pricina supărării sale era o ceată de vreo douăzeci de bărbaţi aşezaţi în cerc pe podea, în faţa tejghelei, care-şi treceau din mână-n mână păhărelul,cu zaruri. Miza era aşa-numitul drink, adică, la sfârşit, cel care pierdea trebuia să plătească fiecărui partener câte un rachiu. Prin urmare, chelnerul nu putea să tragă un pui de somn, aşa cum ar fi dorit. Oamenii aceştia desigur că nu se întâlniseră pentru prima oară aici, pe bord, căci purtarea le era foarte familiară şi din vorbele lor reieşea că se cunoşteau foarte bine. Spre deosebire de această intimitate, manifestau o anumită consideraţie faţă de unul dintre ei, căruia îi spuneau cornelul”, adică, în felul lor de a vorbi, „colonelul”.           Acesta era un bărbat înalt şi uscăţiv, cu obrazul bine ras şi trăsături dure, unghiulare, încadrate de o barbă olandeză, roşie şi aspră. Aceeaşi culoare o avea şi părul tuns scurt, cum se putea vedea, căci pălăria de pâslă, veche şi ponosită, şi-o lăsase pe ceafă. Purta nişte ghete grele, ţintuite, pantaloni de nanchin şi o bluză scurtă din acelaşi material. Vestă nu avea. În locul ei se ivea o cămaşă boţită, murdară, cu gulerul larg desfăcut, prin care se zărea pieptul lui gol, ars de soare. Şoldurile îi erau înfăşurate într-un şal cu ciucuri roşii, lăsând să se vadă mânerul unui cuţit şi tocurile a două pistoale. În spatele lui zăceau o puşcă destul de nouă şi o traistă de pânză cu două benzi ca să poată fi purtată în spinare.           Ceilalţi bărbaţi erau la fel de neîngrijiţi, şi de murdar îmbrăcaţi, însă de asemenea foarte bine înarmaţi. Nici unuia dintre ei nu i s-ar fi putut acorda de la prima vedere nici cea mai mică încredere. Jucau zaruri cu o adevărată pasiune şi-şi adresau tot timpul expresii atât de grosolane, încât un om cât de cât cumsecade desigur că n-ar fi stat nici un minut în preajma lor. Consumaseră în orice caz mai mult de un drink, căci obrajii le erau încinşi nu numai de bătaia soarelui, ci şi de pe urma rachiului.           Căpitanul părăsise puntea de comandă şi se dusese pe dunetă să dea instrucţiunile necesare şefului de echipaj. Acesta întrebă:           — Ce părere aveţi, „captam”, de indivizii ăia care dau acolo cu zarul? Mi se pare că sunt nişte boys pe care nu-ţi prea place să-i vezi pe bord.           — Cred şi eu! încuviinţă cel întrebat. E adevărat că s-au dat drept haversters 3 care merg în vest să se toc-           1 Karl May obişnuieşte să dea culoare locală întrebuinţând expresii din graiul popoarelor în mijlocul cărora îşi plasează aventurile, păstrând mai ales denumirile de grade şi titluri. În cazul cuvântului „cornel”, dă indicaţia eronată că ar fi o pronunţie stâlcită a cuvântului colonel.           2 Băieţi (în limba engleză în text).           3 Muncitori agricoli (în limba engleză în text).           mească la ferme în timpul recoltei, dar n-aş vrea să fiu eu acela căruia i-ar cere de lucru.           — Weâl, Sir! Cât despre mine, îi socotesc nişte veritabili tramps 1. Să sperăm că cel puţin pe bord or să fie liniştiţi!           — Nu i-aş sfătui să ne supere mai mult decât suntem obişnuiţi. Avem destui oameni în echipaj ca să-i putem azvlrli pe toţi în bătrânul, binecuvântatul Arkansas. De altfel, pregăteşte-te de acostare. În zece minute se va zări portul Lewisburg.           Căpitanul se întoarse pe punte spre a da comenzile necesare acostării.           Într-adevăr, peste puţin se iviră primele case ale oraşului pe care vaporul le salută cu un fluierat prelung de sirenă. De pe ponton se semnaliza că vasul urmează să mai primească încărcătură şi pasageri.           Între timp, pasagerii din interiorul vaporului începură să urce pe punte ca să se bucure de scurta întrerupere a acestei plictisitoare călătorii.           Nu li se oferea însă un spectacol prea distractiv.           Pe atunci, localitatea nu era nici pe departe atât de însemnată ca acum. La debarcader aştepta doar puţină lume: câţiva cască-gură. Se zăreau numai câteva lăzi şi colete care urmau să fie încărcate, iar numărul noilor călători ce urcau pe bord nu trecea de trei.           Unul dintre ei era un alb de statură înaltă, deosebit de puternic. Purta o barbă deasă şi neagră, dar atât de stufoasă încât nu i se vedeau decât ochii, nasul şi partea superioară a obrajilor. Pe cap purta o căciulă de biber veche, năpârlită de scurgerea anilor. Ar fi fost cu neputinţă să precizezi ce formă avusese iniţial. Pesemne că trecuse prin toate transformările posibile. Îmbrăcămintea bărbatului consta dintr-un pantalon şi un surtuc din pânză groasă de în cenuşiu. În chimirul lat, de piele, erau înfipte două revolvere, un cuţit şi mai multe lucruri mărunte, indispensabile unui adevărat westman. Mai poseda în plus o puşcă grea, cu două ţevi, de al cărei pat era agăţată o secure lungă.

CUPRINS:           Groaznica moarte a lui Old Cursing-Dry 2           Luminile Sfântului Elm 46                 GROAZNICA MOARTE A LUI OLD CURSING-DRY.           I.           Încercând să vă istorisesc cele ce urmează, nu pot să nu reamintesc şi următoarea întâmplare din copilăria mea. Şi astăzi aceasta îmi stăruie atât de limpede în minte, de parcă s-ar fi petrecut abia ieri.           Stăteam, cinci sau şase băieţi, în piaţă şi p-iveam un căruţaş. Caii lui nu erau în stare să urnească din loc căruţa grea. Îi bătea furios, dar în zadar. În cele din urmă, omul începu să înjure, biciuind totodată atât de tare animalele, încât, în cele din urmă, caii reuşiră într-adevăr să treacă povara peste obstacol.           — Da, dacă nimic nu mai ajută, atunci singura noastră speranţă rămâne într-o înjurătură cu „dumnezei”, râse căruţaşul şi plecă mai departe.           Cei aflaţi prin apropiere râdeau şi ei, iar noi, băieţii, eram atât de impresionaţi de înjurătură, încât imediat o preluarăm şi începurăm să o folosim cât mai des în jocurile noastre. Un timp se, „dumnezeia” cu o adevărată încântare, până când tatăl meu auzi această şi îmi făcu un semn binecunoscut mie prin fereastra deschisă. Acest semn avea darul de a mă transpune cât se poate de repede într-o stare accentuată de mâhnire. Aşa se întâmpla şi de această dată, nu fără motiv, deoarece trebui să ispăşesc folosirea acelui cuvânt tare prin lipsa mesei de prânz şi, mai mult, trebui să privesc neputincios, cu sentimente foarte tulburi cum fraţii mei savurau cu poftă orezul cu lapte. Această renunţare involuntară m-a durut atât de tare, încât am luat hotărârea de neclintit de a nu mai folosi niciodată cuvântul respectiv. Această hotărâre demnă a fost consolidată şi mai mult de faptul că, în urma mesei, iubita mea bunică, care pe atunci împlinise optzeci de ani, m-a luat deoparte şi m-a spălat pe gură cu o cârpă, frecându-mă atât de tare, încât mi-au dat lacrimile.           — Ptiu, ptiu! Spunea în acest timp. Cine înjură, îşi murdăreşte gura şi asta atrage după sine o spălătură bună! Să ţii minte şi să n-o mai faci niciodată, dacă vrei ca să-mi fii drag şi în continuare!           Ca să fiu sincer, trebuie să recunosc, această „spălătură” m-a impresionat şi mai mult decât renunţarea la desert, întrucât ceea ce-mi spunea bunica era pentru mine mult mai sfânt decât orice alt cuvânt. M-am retras, deci, într-un colţ neobservat pentru a continua curăţirea buzelor cu mâna proprie. Totodată mi-am adus aminte că nu fusesem singurul care înjurase. Deci, m-am înarmat pe furiş cu cârpa de spălat şi m-am furişat din casă cu gând să-i adun pe toţi complicii. După ce am izbutit acest lucru, le-am explicat ce soartă aveau de înfruntat şi i-am îndemnat spre marea adăpătoare cu apă, din partea de sus a pieţei. Acolo a început „spălarea”, cu atâta silinţă, încât apa ne curgea până pe picioare şi am fost nevoiţi în cele din urmă să stăm la soare pentru a ne usca.           Cât de multă plăcere ne făcuse această spălătură! Trebuie să spun că din acea zi am o repulsie împotriva oricărei înjurături sau sudălmi. Un om poate să-mi fie cât de simpatic, dar în momentul în care am auzit o singură înjurătură din partea sa, mă simt respins, iar dacă se dovedeşte în cele din urmă că ar fi chiar un om care înjură cu plăcere, atunci el nu mai există pentru mine.           Cât de departe poate ajunge un om care se lasă pradă acestui viciu, am putut constata la bărbatul de care am să vă povestesc astăzi. Pilda lui constituie o dovadă clară că nu-i de glumit cu răbdarea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu.           În perioada când s-au întâmplat cele ce urmează, mă găseam cu Winnetou, căpetenia apaşilor, la indienii navajos, care îl recunoşteau ca supremă căpetenie, făcând, în cele din urmă, şi ei parte din poporul apaşilor. Pe atunci, ei făcuseră tabără în ţinutul numit Agua Grande şi aveau de gând să coboare de aici în Colorado. Dar, mai întâi, aşteptau ca un număr de vânători albi, pe care îi chemasem să ni se alăture, să sosească în tabăra lor.           În timp ce aşteptam sosirea acestor oameni, paznicii indieni aduseră în tabără doi indieni străini, pe care îi prinseseră în condiţii foarte ciudate, îi interogară, dar refuzau să răspundă la întrebări. Nu putea fi scos nici un cuvânt de la ei. Feţele lor nu erau vopsite şi, deoarece nu purtau nici un semn distinctiv, nu se putea stabili cărui trib îi aparţineau. Ştiam că pieile roşii utah erau, în ultimul timp, duşmănoase tribului navajos. Din acest motiv m-am adresat lui Winnetou:           — După părerea mea, sunt indieni utah, deoarece ei au coborât tot mai mult spre sud şi se pare că plănuiesc un atac împotriva indienilor navajos. Poate că aceştia doi au fost trimişi de ei pentru a iscodi tabăra.           Credeam că spusesem un adevăr, dar Winnetou cunoştea mai bine indienii care trăiau aici sus, în nord, şi îmi răspunse:           — Sunt indieni pa-utes, dar fratele meu alb are dreptate când spune că sunt iscoade.           — Oare indienii pa-utes s-au aliat cu indienii utah?           — Winnetou este convins de acest fapt. Dacă ar fi altfel, aceşti doi războinici nu s-ar opune să răspundă la întrebări.           — Atunci trebuie să fim foarte atenţi! Într-un ţinut ca acesta, trebuie să presupui că iscoadele se îndepărtează de oamenii lor la cel mult cale de trei zile. Putem, deci, bănui cam cât de aproape de noi sunt duşmanii.           — Uff! Trebuie să-i căutăm.           — Cine?           — Tu şi cu mine.           — Altcineva, nu?           — Patru ochi buni văd mai mult decât o sută de ochi slabi şi cu cât vom lua mai mulţi cu noi, cu atât mai repede putem fi descoperiţi.

Capitolul I – Lordul David Lindsay.           O zi caldă şi frumoasă de vară scălda turlele Constantinopolului în bătaia razelor de soare. Mii de adepţi ai tuturor religiilor şi reprezentanţi ai tuturor raselor se plimbau pe cele două poduri, desfătaţi de priveliştea fermecătoare pe care oraşul o dăruieşte din afară. La marginea cheiurilor se aflau vapoarele şi corăbiile tuturor popoarelor maritime, iar pe valurile sclipitoare se legănau gondole şi luntrii turceşti de o construcţie ciudată, printre care pescăruşii ţâşneau din când în când cu aripile întinse deasupra apei, de parcă voiau să-şi măsoare şi să-şi dovedească printr-o zburdălnicie jucăuşă dibăcia cu care ştiau să zboare.           Dinspre Marea Neagră venea cu repeziciune un iaht mic şi drăgălaş, aplecat uşor şi graţios într-o parte, ca o dansatoare care se lasă în voia ameţitoarelor tonuri ale unui vals de Strauss.           Vaporaşul elegant ocoli capul Galata, trecu pe sub poduri şi ancoră în faţa cheiului de la Pera. Acesta este numele unui cartier din Constantinopol, locuit mai ales de europeni, de miniştri şi de consulii lor.           Iahtul avea o particularitate, care şi în porturile europene ar fi atras asupra sa privirile, dar care, aici, printre orientali, era şi mai izbitoare: în partea din faţă, unde se află de obicei numele vasului, se putea vedea o ramă din lemn sculptat, înaltă de vreo doi metri, care încadra un tablou ciudat.           Tabloul înfăţişa portretul în mărime naturală al unui bărbat. Toată îmbrăcămintea pe care o purta – pantalonii, vesta, haina, chiar şi jobenul – era de culoare cenuşie cu pătrăţele; până şi umbrela pe care o ţinea în mână. Obrazul era din cale afară de prelung şi smead. Un nas ascuţit se încovoia deasupra unei guri largi şi cu buze subţiri şi părea că nutreşte intenţia de a se prelungi până la bărbie, dând obrazului o expresie peste măsură de caraghioasă.           Deasupra acestui portret se afla scris cu litere mari şi aurite numele iahtului: „Lindsay”.           La intrarea vaporaşului în port, oamenii de pe chei se uitară uimiţi la tabloul ciudat. În preajma debarcaderului se afla un derviş1, ai cărui ochi întunecaţi şi cu o privire fanatică erau de asemenea aţintiţi spre tablou şi vădeau aceeaşi uimire. În timp ce descifra numele iahtului, dervişul tresări.           — Lindsay! Murmură. Aşa se numea soţia acelui german afurisit, înainte de a se căsători! Încă n-a fost exterminată familia aceasta? Voi rămâne aici, ca să supraveghez vaporaşul. Femeia m-a insultat atunci. Trebuia să mă răzbun şi credeam că mi-am satisfăcut pe deplin şi de mult această dorinţă. Oare lucrurile stau altfel? Au mai rămas oare în viaţă membri ai acestei familii? Voi sta la pândă!           Motorul iahtului se oprise, iar căpitanul coborâse de pe puntea de comandă. Uşa cabinei se deschise şi în pragul ei apăru făptura pe care o înfăţişa tabloul despre care am vorbit: un bărbat înalt şi slab, îmbrăcat într-un costum din stofă cenuşie cu pătrăţele. Jobenul, peste măsură de înalt, ca şi umbrela sa uriaşă erau tot de culoare cenuşie şi cu pătrăţele. De o curea trecută peste umeri atârna un telescop lung.           Şi obrazul semăna perfect cu cel din tablou, numai că nasul avea în plus o cicatrice, care se datora unui supărător „buboi de Alepp”.           Căpitanul se înclină.           — Domnul lord vrea să coboare pe uscat?           — Yes. Unde credeţi că voi coborî, dacă nu pe uscat? Sau vă închipuiţi că vreau să plutesc în jurul iahtului?           — Un asemenea gând ar fi într-adevăr greu de realizat, râse căpitanul. Dar de ce vă grăbiţi să coborâţi? Constantinopolul trebuie să fie privit de pe apă. De aici, oraşul produce o impresie măreaţă; înăuntru, însă, este strâmt, murdar şi întortocheat. Turcul îşi numeşte capitala „Obrazul strălucitor al lumii” şi are dreptate, dar numai dacă o privim din locul unde ne aflăm acum.           — Obraz strălucitor? Obrazul lumii? Nonsense! Turcii ăştia sunt suciţi. În afară de femeile şi fetele lor, n-ai ce admira la ei. Well!           Pe chipul căpitanului flutură un rânjet, pe care el şi-l ascunse totuşi printr-o plecăciune.           — Domnul lord a văzut vreodată o turcoaică?           — Of course! 2 Foarte multe şi aici şi la Berlin. Faimoasa operă Răpirea din serai de Mozart este bucata mea preferată. Tare aş vrea să trăiesc şi eu aşa ceva, căpitane! Indeed3. Să ştiţi că nu plec de aici, până când nu voi trăi şi eu o asemenea aventură. Well! 4. Ia uitaţi-vă!

Capitolul I.           Miss Amiral.           Din trăsura care se oprise în faţa casei bijutierului Thieme coborî, cu un pas uşor, un bărbat înalt. Strălucirea puternică a vitrinei lumina nişte trăsături frumoase, virile, bine conturate; nasul fin, arcuit şi barbişonul negru ultradichisit lăsau să se întrevadă în personajul nostru un francez sau un italian. În timp ce păşea pragul magazinului, omul nostru strigă servitorului său:           Marc, te duci la hotel şi aştepţi acolo întoarcerea mea.           Da, desigur, domnule conte, răspunse Marc Létrier, după care se adresă cu un zâmbet satisfăcut vizitiului: „Asta-mi convine de minune! Pot să-mi permit să iau locul stăpânului.”           Şi se aruncă în trăsură. Dar, când să se lase pe canapeaua din spate, observă, spre uimirea lui, că cineva, de pe cealaltă parte, i-o luase înainte. „Ce-ţi veni? se răsti la necunoscut.           Şterge-o imediat din trăsură, altminteri îţi arăt eu drumul!”           Ah!” Acest unic sunet constitui răspunsul la ameninţările proferate de Marc. Ce-i drept, era un sunet teribil, ascuţit ca şuieratul unei pisici sălbatice care-şi pregăteşte membrele mlădioase pentru un salt. Lui Marc îi era cunoscut acest ton ameninţător, deoarece se dădu înapoi în mare grabă, părăsind portiera trăsurii.           Doamne sfinte!… Sunteţi chiar dumneavoastră? se auzi el spunând, înlemnit, în timp ce o stranie îngrijorare i se aşternea pe faţă.           Pe punte cu tine! Şterge-o, Marc Létrier! se auzi un şuierat scurt şi poruncitor.           În clipa următoare Marc se şi afla sus pe capră, lângă vizitiu. Trăsura se puse în mişcare. În interiorul ei, necunoscutul, lăsat alene pe pernele spătarului, păstră tăcerea până ce ajunseră la hotelul unde vicontele François de Brétigny îşi avea reşedinţa.           Fără să aştepte deschiderea portierei, necunoscutul sări din trăsură, aruncă slugii vicontelui un „Sus!” aspru, după care intră în holul hotelului, unde îl întâmpină un valet.           Apartamentul pe care l-am comandat este pregătit?           Desigur, înălţimea voastră. Permiteţi-mi să vă conduc.           Ajuns în apartament, străinul comandă o cină bogată şi adăugă că îi va fi servită de Marc.           Acesta din urmă află cu uimire că încăperile necunoscutului se aflau lângă cele ale stăpânului său. Stătea nemişcat şi tăcut, când la un moment dat străinul îi porunci, cu un semn al mâinii, să se apropie.           În timp ce vaietul părăsea apartamentul, oaspetele îşi scoase pelerina şi se proţăpi, cu braţele încrucişate, în faţa lui Marc Létrier.           Ei? rosti scurt noul-venit.           Marc privea cu un respect amestecat cu teamă în ochii poruncitori ai celuilalt. Se înfruntau doi oameni cu caractere deosebite. Amândoi erau cam de talie mijlocie. Străinul era ceva mai zvelt şi mlădios, vioi în mişcări, iar faţa lui, cu un ten sănătos dar delicat, era complet lipsită de barbă. Marc, dimpotrivă, era mai robust, mai voinic, cu trăsături mai greoaie; faţa lui, arsă de soare, era acoperită cu o barbă deasă, tăiată scurt în dreptul obrajilor şi cu bărbia rasă; privirea îi era însă vie şi neliniştită.           Cum te simţi pe uscat?           Marc ridică din umeri, neştiind ce intenţii se ascund în spatele întrebării.           Mai adineauri, când făceai pe stăpânul, te pricepeai să vorbeşti!           Domnişoară Clairon1, eu sunt…           Un gest poruncitor îi reteză vorba.           Domnişoara Clairon este pe mare sau pe altundeva. Eu sunt cavalerul de Saccard, să reţii bine asta! Cum se simte stăpânul tău, domnul viconte?           Mulţumesc, înălţimea sa este bine sănătos.           Se prea poate. Domnul căpitan stă liniştit la ţărm în timp ce echipajul trudeşte din greu în larg, de-i trosnesc oasele. Am să-l pun eu odat’ să tragă la edec. Să simtă gustul scoicilor de pe chilă. Acum vreau însă să mănânc.           Létrier se strecură afară, fără să scoată nici o vorbă, şi se grăbi să-l servească pe cavaler, sârguincios şi prevenitor.           Între timp se întoarse şi vicontele. Negăsindu-l pe Marc în apartamentul său, sună din clopoţel. Abia după mai multe încercări apăru şi cel chemat. Avea în mână un platou, plin până la refuz şi arăta preocupat şi încurcat.           Ascultă Marc, în ultimul timp mă cam neglijezi; dai dovadă de o totală lipsă de răspundere. Dacă vei continua aşa, drumurile noastre se vor despărţi!           Marc depuse cu grijă tava şi îşi şterse sudoarea de pe frunte şi de pe obraji.

ESPADA           „Corrida de toros, corrida de toros!” răsuna glasul crainicilor care, împodobiţi cu cocarde şi panglici multicolore, străbăteau oraşul Buenos Aires în lung şi în lat.           Corrida de toros, lupta cu taurii, era de câtva timp evenimentul comentat cu mare lux de amănunte în toate gazetele oraşului.           Corrida de toros forma subiectul de discuţie în toate localurile publice şi particulare.           Corrida de toros înflăcărează pe orice spaniol, ca şi pe orice ins în vinele căruia curge măcar o picătură de sânge latino-american. Puţin îi pasă de adversarii distracţiei sale favorite, de cei care susţin că e vorba de un sport imoral şi în toate privinţele reprobabil. Spaniolul arde de nerăbdare să-şi găsească un loc, să chiuie bucuros la vederea animalului torturat şi, încântat peste măsură, să uite de sine şi de tot când taurul îndârjit şi fără teamă spintecă burta unui cal sau ia în coarne pe vreunul din toreadori.           Da, corrida de toros! De câtă vreme nu se mai văzuse la Buenos Aires o corrida! De când nu se mai auzise în Plaza de toros nechezatul cailor, mugetul taurilor, strigătele luptătorilor, aclamaţiile mulţimii! Trecuseră ani de la ultimul spectacol de acest gen şi vina o purta grava situaţie politică a ţării.           Războiul în care Lopez, dictatorul paraguayan, târâse Confederaţia Argentinei, costase până atunci 40 de milioane de dolari şi 50 de mii de morţi pe câmpul de luptă, fără a mai vorbi de cele 200 de mii de victime ale holerei, rezultat al mizeriei provocate de război. Nimeni nu se mai gândea la petreceri. Armata Confederaţiei se afla în permanentă inferioritate faţă de trupele lui Lopez. Dar, în săptămâna precedentă, un succes remarcabil îi aduse lauda întregii ţări. Izbânda fusese sărbătorită la Buenos Aires prin iluminaţii şi alaiuri festive. Şi pentru a fi pe placul populaţiei, Sarmiento, preşedintele nou ales, găsi nimerit să îngăduie organizarea unei lupte cu tauri.           Deşi pregătită la repezeală, această corrida de toros avea să devină extrem de pasionantă datorită unui anume concurs de împrejurări, îndreptăţind astfel aşteptările mulţimii.           Buenos Aires număra mulţi toreadori faimoşi pe care nici un taur nu reuşise încă să-i doboare. Mânaţi de invidie şi gelozie, toţi aceştia râvneau să-şi dovedească superioritatea unul faţă de celălalt, să arate că ei sunt mai puternici, mai dibaci.           Când deodată se ivi acolo un străin, un spaniol din Madrid. Descinsese cu câteva zile în urmă la hotelul „Labastie” şi, din primul moment, ceruse permisiunea de a concura la întrecere. Când îşi rosti numele, domnii din comitet aprobară bucuroşi, căci bărbatul cu pricina nu era nimeni altul decât însuşi señor Crusada, cel mai vestit espada din regatul spaniol.           Suficient pentru ca întreaga populaţie a oraşului să se pună în mişcare! Şi totuşi avea să se întâmple ceva şi mai senzaţional. Adică se mai prezentară doi señores ale căror oferte stârniră la culme interesul mulţimii. Unul era posesorul unor mari cirezi de vite. Investise cu câtva timp în urmă sume considerabile pentru achiziţia unui număr de bizoni nord-americani în vederea încrucişării lor cu vite de rasă autohtonă. Dar bizonii se dovediseră atât de sălbatici, de neîmblânziţi, încât stăpânul lor îi meni exterminării. Oferi deci în mod gratuit pe cel mai masiv dintre aceşti bizoni pentru corrida ce avea să se desfăşoare. Animalul urma să lupte în arenă alături de taurii obişnuiţi.           Celălalt señor era proprietarul unei hacienda1 din regiunea San Nicolas. Peonii, adică argaţii lui, săpând şanţuri circulare şi pândind apoi cu dibăcie, avuseseră norocul unic să prindă de viu şi nevătămat un jaguar ce dădea târcoale turmelor de oi. Fiara n-au omorât-o, nădăjduind s-o vândă unui eventual cumpărător. Şi acum stăpânul haciendei propunea să aducă jaguarul în oraş şi să-l ofere în dar comitetului.           E lesne de imaginat că toate aceste împrejurări, prezenţa faimosului espada madrilez, ca şi perspectiva înfruntării cu bizonul şi cu jaguarul, atrăgeau în chip deosebit atenţia publicului şi, în primul rând, a luptătorilor băştinaşi. Aceştia se numesc de obicei toreadores sau toreros, cuvânt care provine din toro, taur pe spaniol este şi se împart în mai multe categorii, având fiecare o anume sarcină şi specialitate. Primii sunt picadorii, care se avântă călări şi hărţuiesc taurii cu suliţele. Apoi chulos, numiţi şi banderilleros, care, mânuind eşarfe viu colorate, atrag atenţia taurilor asupra lor şi le înfig în ceafă nişte vergele cu cârlig ascuţit la capăt, în sfârşit espadas, adevăraţii luptători, care încearcă să răpună taurul cu spada, de unde şi numele. În plus mai sunt şi matadorii – de la matar, a măcelări. Aceştia nu fac parte de fapt dintre luptători. Sunt un fel de argaţi ai arenei. Când taurul nu a fost lovit mortal, ci numai doborât la pământ, ei aleargă şi îi dau lovitura de graţie.

Vol. 1 - CASTELUL RODRIGANDA    1. URMĂRIŢI DE COMANŞI.           Era în toamna anului 1847.           Pe Rio Grande del Norte aluneca încet o luntre uşoară, în care se aflau doi oameni de rase diferite. Unul din ei stătea la cârmă, pe când celălalt făcea din hârtie şi pulbere gloanţe pentru puşca lui cu două cocoaşe. Cel de la cârmă avea ochiul ager şi chipul îndrăzneţ al indianului. Dar şi altminteri se putea cunoaşte lămurit, după îmbrăcăminte, că făcea parte din rasa roşie. Purta o cămaşă de piele de vânătoare, pantaloni de piele împodobiţi cu ciucuri din părul duşmanilor biruiţi de el şi era încălţat cu mocasini cu talpa dublă. Celălalt, care stătea în partea din faţă a luntrei, era un alb. Înalt şi mlădios, deşi voinic şi bine legat, purta o barbă mare, blondă, care-îl prindea de minune; şi el era îmbrăcat cu pantaloni de piele vârâţi în cizme cu carâmb înalt şi o haină de vânătoare; gâtul gol şi capul acoperit cu o pălărie de pâslă, cu borurile late, care nu mai avea nici formă, nici culoare. Amândoi bărbaţii păreau să fie de aceeaşi vârstă – cel mult douăzeci şi opt de ani. Aveau la încălţăminte un fel de pinteni, semn că veniseră călări până la malul apei unde îşi întocmiseră luntrea ca să coboare râul numit Rio Grande. Pe când se lăsau ei duşi la vale de curent, auziră deodată un nechezat de cal. Efectul asupra lor fu fulgerător căci, până a nu se sfârşi nechezatul, se lăsară într-o clipită pe fundul luntrei, ca să nu poată fi văzuţi de pe mal.           — Sli, un cal! şopti indianul în limba apaşilor jicarilla.           — E departe de aici, fu de părere albul.           Mânară luntrea spre uscat; indianul coborî pe mal, iar albul rămase să-l aştepte.           Nu trecură decât vreo câteva minute şi-l văzu întorcându-se făţiş, în picioare, semn că nu exista nici o primejdie.           — Ei? întrebă albul.           — Am văzut un alb dormind după un tufiş.           — Da? Un vânător, probabil.           — N-avea decât un cuţit la brâu.           — Şi nimeni altul prin apropiere?           — N-am văzut pe nimeni.           — Bine, s,ă mergem într-acolo.           Albul sări din luntre şi o priponi de mal. Îşi luă pe urmă puşca, trase mai la vedere cele două revolvere de la brâu, ca să-i fie mai la-îndemână, şi porni după indian. Ajunseră repede la locul unde dormea omul. Văzură lângă el un cal priponit, înşeuat după chipul american. Individul purta nişte pantaloni lungi, un pulover, o cămaşă albă şi un surtuc albastru. În jurul mijlocului era încins cu un brâu galben în care stătea înfipt un cuţit; altă armă n-avea asupra lui. Îşi pusese pălăria lui mare de soare pe faţă ca să se apere de arşiţă. Omul dormea atât de adânc, încât nu simţi apropierea celor doi oameni.           — Scoală băiete, îi strigă albul zgâlţâindu-l de umăr.           Omul se trezi, sări iute în picioare şi trase cuţitul de la brâu.           — Ce dracu' vreţi de la mine? zbieră el buimăcit de somn.           — Mai întâi şi-ntâi să ne spui cine eşti.           — De ce?           — Hm! Pare-mi-se că ţi-e frică de indianul de colea. N-ai de ce te teme, băiatule. Eu sunt un european care colindă lumea, şi mă numesc Unger, iar dumnealui Shosh-in-liett, căpetenia apaşilor-jicarilla.           — Shosh-in-liett*[1]! se minună străinul. O, atunci n-are de ce să-mi fie frică. Pe cât ştiu eu, acest viteaz războinic al apaşilor e un prieten al albilor.           — Dar tu cine eşti? întrebă Unger.           — Păi. eu sunt un vaquero*[2], răspunse omul.           — La cine?           — Dincolo de râu, pe moşia contelui Rodriganda.           — Şi cum de-ai ajuns aici?           — Dracu' să mă ia! Spuneţi-mi mai bine cum să fac să ajung iar de unde am plecat. Sunt fugărit de comanşi.           — Zău! Cum adică, eşti urmărit de comanşi şi te aşezi aici fără să-ţi pese?           — Cum dracu să mă mai odihnesc, când pic de oboseală?           — Unde zici că te-ai întâlnit cu comanşii?           — Hăt, colo, departe, la miazănoapte, înspre Rio Pecos. Eram doisprezece bărbaţi şi două femei, iar ei erau peste şaizeci.           — Nu mai spune! Şi v-aţi luat la luptă cu ei?           — Da. Au dat năvală peste noi fără să-i simţim. Au doborât pe mai toţi ai noştri şi au luat pe femei cu ei. în afară de mine nu ştiu dac-o mai fi scăpat vreunul dintr-ai noştri.           — De unde veneaţi şi încotro vă duceaţi?           Argatul nu era vorbăreţ din fire şi de-abia îi scoteai vorba cu cleştele. Răspunse:           — Ne duceam călări la Fortul Guadalupe să luăm pe cineva care se afla acolo la nişte neamuri.           — Bine, bine, dar Rio Pecos nici nu vă era în drum.           — aşa e, dar înainte de-a ne întoarce la hacienda*[3] noastră pornisem să facem o vânătoare la Rio Pecos. Atunci s-a întâmplat ce v-am spus.           — Şi cucoanele cine erau?           — Seniorita Arbellez şi Karja, indiana.           — Cine e seniorita Arbellez?           — Fata arendaşului nostru, Pedro Arbellez.   *      Shosh-in-liett înseamnă în limba apaşilor: inimă de urs. **    Văcar, păstor de vite, sau argat pe moşie. ***  Moşie cu conac.

            Capitolul I – Coloniştii de pe Rio Salado.           Oraşul Palmar se află situat în provincia Corrientes, în Mesopotamia Argentiniană, mai precis pe malul fluviului al cărui nume îl poartă şi provincia, una nu prea întinsă, dar unde negoţul este înfloritor. Deşi pământul este rodnic în Corrientes, recoltele acoperă doar nevoile localnicilor. Despre industrie nici nu poate fi vorba, iar de exportat, nu se exportă decât produse dintre cele pe care le oferă natura sau crescătoriile de vite.           Pe vremea când ne apropiam de orăşel, venind dinspre miazăzi cu prizonierii noştri, aici se afla punctul din care porneau trupele sosite din nord, care luptau împotriva rebelului Lopez Jordan. Aveai ocazia să întâlneşti soldaţi de toate soiurile şi de toate neamurile, lucru ce ar fi putut uimi orice neamţ cumsecade. Oricum, aceşti soldaţi mi-au făcut o impresie mai bună decât cei pe care îi văzusem în tabăra lui Jordan. La sosirea mea, executau exerciţii pe stânga şi pe dreapta drumului. Atunci l-am văzut ultima oară şi pe Jordan. Despre bravul său maior Cadera, omul care ne dăduse atât de mult de furcă, am auzit câte ceva pe când mi-am încheiat călătoria în Tucuman. Se zicea că ar fi fost prins de trupele argentiniene şi că ar fi fost împuşcat sub acuzaţia de instigare la nesupunere. Despre Lopez Jordan şi despre mişcarea pusă la cale de el nu am mai putut afla nimic sigur. Ştiu numai că rebeliunea a fost înăbuşită şi că Jordan a murit undeva, cândva, neştiut de nimeni, ca orice aventurier.           Oraşul Palmar nu se află chiar pe malul fluviului, fiind despărţit de acesta prin nişte mlaştini la marginea cărora oamenii plantaseră stuf. Colonelul Alsina ne-a spus să înaintăm în galop până în piaţă şi apoi să ne oprim la casa de ayuntamiento, primăria oraşului, o clădire care semăna cu un castel din ţinutul Luneburgului.           Odată ajunşi acolo, colonelul s-a prezentat în faţa comandantului. A fost nevoie ca fratele Hilario şi cu mine să-l însoţim pentru a confirma relatarea sa. În urma celor spuse de noi, ofiţerii rebeli au fost închişi chiar în primărie, iar soldaţii care se aflau sub comanda ofiţerilor cu pricina, în grajduri, urmând să fie judecaţi cu toţii mai târziu. Pe tovarăşii mei şi pe mine comandantul ne-a invitat la masă.           Faptul că izbutisem să facem atâţia prizonieri fără să fi tras măcar un foc de armă şi mai ales faptul că intrasem în posesia unui număr atât de mare de cai era o dovadă a calităţilor militare ale colonelului Alsina. Tocmai pentru că acest succes pe care îl repurtase ni se datora, colonelul era foarte amabil cu noi. El ne-a rugat să rămânem cât mai mult timp la Palmar, promiţându-ne că ne va face şederea cât mai plăcută şi că ne va asigura din plin toate cele necesare, astfel încât să ne putem continua călătoria. În primul rând, colonelul a luat toate măsurile necesare, pentru a fi găzduiţi aşa cum se cuvine. Gazda noastră avea să fie un negustor bogat. Acesta ne-a întâmpinat cu bucurie şi ne-a pus la dispoziţie două camere pentru oaspeţi şi o odaie care era ocupată, de obicei, de servitori.           M-am culcat de îndată ce m-am convins că şi calul meu primise îngrijirile necesare. În oraş nu prea erau multe de văzut şi, după toată osteneala, un somn bun era bine venit.           Călugărul, Turnerstick şi cârmaciul s-au culcat şi ei imediat. Ceilalţi, însă, au găsit că-i mai bine să se plimbe prin oraş. Printre ei se afla şi Gomez, indianul a cărui mamă părea că-şi mai revenise după ce făcuse o baie în fluviul Paraná1 împotriva voinţei ei. Gomez plecase pentru a se întâlni cu indienii din tribul său care locuiau în oraş sau care erau militari. El făcea parte din tribul Abipones, ai cărui membri îşi aveau sălaşul între Rio Salado şi Rio Bermejo şi care cunoşteau cel mai bine misteriosul Gran Chaco.           Spre seară, Gomez a venit şi m-a trezit. S-a scuzat că m-a deranjat şi mi-a spus că trebuia să-şi ia rămas bun de la mine, fiindcă voia să plece din Palmar. Când l-am întrebat care era temeiul plecării sale, indianul mi-a răspuns:           — Trebuie s-o pornesc cât mai curând spre pământurile alor mei, fiindcă ei sunt în primejdie să fie izgoniţi. Trebuie să le dau de ştire.           — Unde se află pământurile despre care-mi vorbeşti? L-am întrebat eu.           — Dincolo de fluviul Paraná, între Rio Salado şi Rio Vibora.           — Oare nu acolo se află nişte aşezări părăsite?           — Ba da. În acele aşezări au trăit, cu multă vreme în urmă, colonişti albi, dar nu au putut rămâne în acele locuri, fiindcă indienii au pornit război împotriva lor. Albii s-au văzut nevoiţi să plece şi casele lor au intrat în paragină. Acum albii vin din nou şi vor să ne izgonească de pe pământurile noastre. Oare se cuvine să ne dăm bătuţi, fără a fi luptat?

            Capitolul I – Metisul.           Era o furtună groaznică şi o ploaie deasă biciuia pădurea seculară. Vârfurile brazilor se aplecau adânc, şiroaie de apă se scurgeau de pe tulpinile uriaşe şi se uneau la rădăcini, întâi în pârâiaşe, devenind apoi râuleţe din ce în ce mai mari, care se aruncau din stâncă, în stâncă, făcând nenumărate cascade, spre prăpastie, ca apoi, jos, în valea îngustă, să fie înghiţite de fluviul peste măsură de umflat. Se făcuse noapte. Dincolo de prăpastie, în fiecare clipă bubuia câte un tunet mânios şi ploaia cădea atât de des, încât, oricât de puternic lumina fulgerul de fiecare dată, nu se putea zări la cinci paşi.           Îngrozitoarea furtună pătrunsese până sus, în pădurea seculară şi peste stâncile fluviului, totuşi nu ajunsese până în prăpastie, unde uriaşii brazi stăteau neclintiţi în întunericul nopţii. Nici acolo însă nu era linişte, căci apele fluviului vâjâiau şi mugeau atât de furios, încât numai o ureche neobişnuit de fină ar fi putut auzi că doi călăreţi singuratici veneau în susul apei. De văzut însă nu-i putea vedea nimeni.           Dacă ar fi fost ziuă, fără îndoială că cei doi ar fi atras asupra lor privirea uimită a oricărui trecător şi nu atât prin îmbrăcămintea sau echipamentul lor, cât prin faptul că amândoi erau de o înălţime înfricoşătoare. Ar fi trebuit să cauţi mult şi bine în toată lumea ca să mai găseşti alţi doi la fel de lungi şi de uscaţi.           Unul dintre ei era blond-deschis, cu capul mic, nespus de caraghios pentru înălţimea sa. Între doi ochi mici ca de şoricel, avea un năsuc cârn, care ar fi stat mult mai bine pe faţa unui copilaş de patru ani şi care, în nici un caz, nu se potrivea cu gura nesfârşit de largă, aproape de la o ureche la alta. Omul n-avea barbă şi lipsa asta părea să fie din naştere, căci peste faţa lui netedă ca de femeie, mai mult decât sigur, briciul nu trecuse niciodată. Purta o bluză de piele ce îi atârna de pe umerii înguşti ca o manta legată în falduri, pantaloni strâmţi peste nişte picioare de cocostârc, cizme până la genunchi şi o pălărie de paie, a cărei margine se pleoştise, iar ploaia, ce nu mai contenea, curgea în jurul ei în şiroaie. În spate îi atârna, întoarsă cu gura în jos, o armă cu două ţevi. Calul pe care călărea era o gloabă voinică şi ciolănoasă ce avea cu siguranţă cincisprezece primăveri în urma sa, dar care, după toate semnele, mai avea de trăit tot aşa de zdravănă, încă pe-atâta.           Celălalt călăreţ avea părul închis şi purta o căciulă ponosită. Faţa îi era foarte lungă şi îngustă şi, tot aşa, foarte lungi şi înguste îi erau nasul, gura şi mustaţa, un fir de aţă ale cărei capete aproape că le puteai lega după urechi. Corpul lui de peste doi metri, era, invers ca la tovarăşul său de drum: strâmt în partea de sus şi foarte larg jos. Din pricina aceasta pantalonii ce-i purta erau foarte largi şi cu multe cute, iar haina de pâslă extrem de îngustă. Şi el avea o armă cu două ţevi. Că amândoi mai aveau câte un revolver şi câte un cuţit, asta se înţelege de la sine. El călărea un, mustang de nădejde, a cărui zi de naştere se repetase cam tot de atâtea ori ca şi a celuilalt cal.           Niciunul dintre cei doi călători nu se plângea nici de drum, nici de ploaia torenţială. Ca să caute şi să găsească drumul, ei se lăsaseră în seama cailor lor ageri şi experimentaţi; iar în ce priveşte ploaia, nici nu le păsa, pentru că dincolo de piele nu le putea pătrunde, iar de acolo trebuia oricum să se scurgă.           Cu toate tunetele şi fulgerele neîntrerupte şi cu toată apropierea primejdioasă de malurile fluviului răscolit şi zbuciumat, ei vorbeau nepăsători, de parcă ar fi călătorit în lumina zilei, pe o câmpie întinsă şi însorită.           Cine i-ar fi putut însă vedea s-ar fi mirat că cei doi călători, cu tot întunericul, se observau foarte atent, căci se cunoşteau numai de o oră şi în Vestul Sălbatic o neîncredere iniţială este întotdeauna un lucru de înţeles. Se întâlniseră puţin după căderea nopţii şi începutul furtunii, în susul fluviului. Atunci au aflat că amândoi voiau să ajungă chiar în aceeaşi zi la Firwood-Camp2 şi se înţelegea de la sine că nu erau să călătorească singuri, ci împreună.           Despre numele şi situaţia lor nu se întrebaseră, căci convorbirea ce-o avuseseră până acum fusese despre chestiuni străine de persoanele lor. Deodată răsună un trăsnet bubuitor, cu prelungiri numeroase şi fulgere repetate izbucniră orbitoare peste abisul îngust. Atunci cârnul cel blond exclamă:           — Bless my soul! 3 A dracului furtună! Ca acasă, la moştenirea Timpe!           La ultimele cuvinte, celălalt opri involuntar calul şi deschise gura ca să pună repede o întrebare. Se răzgândi însă şi-şi mână calul mai departe. Îşi amintise că la Vest de Mississippi nu trebuie să fii neprevăzător.

Către cititor.           Cu volumul de faţă, trecem o nouă barieră bibliografică a seriei de Opere. Mai puţin riguros, editorul interbelic contopise şi trilogia Satan şi Iscariotul în formula aceluiaşi roman-foileton De pe tron la eşafod, astfel încât, cu uşoare modificări onomastice, se lăsa impresia cititorului că parcurge una şi aceeaşi operă.           În vechea versiune, Old Shatterhand dobândea identitatea norvegianului Carol Sunders, „pseudonimul” lui Karl Sternau din originalul german (personaj nominalizat ca atare în ediţia noastră). Cum contopirea a două opere distincte – în realitate trei, după cum vom vedea ulterior – contrazicea flagrant unitatea de timp şi loc a unor acţiuni de sine stătătoare, fostul editor a apelat la un subterfugiu, la tehnica inserării unui roman în cadrele altuia.           Cititorii volumelor anterioare îşi aduc aminte de episodul în care doctorul Sternau, bătrânul conte Fernando şi prietenii lor – căzuţi în mrejele lui Henrico Landola, Josefa şi Gasparino Cortejo – ajung, călăi şi victime, în subteranele şi mai fiorosului doctor Hilario. Acolo, sub apăsarea unei profunde tristeţi, care ameninţa să deprime pe mai toţi întemniţaţii, ucigând în ei cea mai firavă scânteie de nădejde în scăpare, Karl Sternau (în foileton: Sunders) îşi povesteşte aventurile extrem de palpitante, desfăşurate în condiţii de timp şi spaţiu diferite. El deapănă de fapt acţiunea din Satan şi Iscariotul, pentru a-i mai face să evadeze cu gândul dintre zidurile închisorii. Cercetarea întreprinsă, apelând din nou la versiunea germană, ne-a determinat să revenim la formă originară, oricât de tentantă s-ar fi dovedit formula păstrării onomasticii unor personaje cu care cititorii noştri s-au şi împrietenit. După cum la fel de adevărat este că, la rândul său, Old Shatterhand le este tot atât de cunoscut.           Pe de altă parte, exigenţele unei serii de Opere impun editorului adoptarea unor criterii filologice mai apropiate de spiritul şi structura cărţilor originale. Astfel încât nu ne putem îngădui să „colaborăm” cu autorul, nesocotind unitatea operelor lui, suita capitolelor, precum şi integralitatea textului. Nu-i de mirare că o confruntare a versiunii germane cu cea românească, efectuată de confratele Gheorghe Doru, a dus la sensibile îmbunătăţiri. În aceeaşi ordine de preocupări se înscrie şi stilizarea pe alocuri a ediţiei (nesemnate) din 19331, avându-se în vedere actualele exigenţe literare.           Şi astfel, cu Satan şi Iscariotul (3 tomuri), seria consacrată operelor lui Karl May ajunge la volumul 11, lăsând deschisă calea celorlalte tipărituri, pe care, din motive lesne de închipuit, nu ne grăbim a le anunţa decât la momentul potrivit.           Bineînţeles, la început am fost fascinat de ideea respectării cronologiei operelor. În condiţiile în care piaţa cărţii ne-a pus însă în faţa numeroaselor titluri – mai mult sau mai puţin întâmplătoare, sub raportul respectării unor elementare rigori editoriale – am fost nevoiţi să evităm, pe cât posibil, suprapuneri nedorite, dăunătoare, în egală măsură cititorului cât şi editurii. De aici pornind, am ajuns la o nouă ordine de priorităţi, luând în calcul operele voluminoase, mai ocolite din variate motive, precum şi tipărirea unor romane încă netraduse în limba română, deja date de noi în lucru. Aceasta nu înseamnă că lor nu li se vor adăuga şi celelalte opere deja epuizate – cum a fost cazul romanului Comoara din Lacul de Argint, ţinându-se seama de rezultatele anchetei pe care o întreprindem în lumea librarilor, bibliotecarilor şi tinerilor cititori, cu predilecţie elevi. Mărturisim că documentarea nu este defel lesnicioasă, câtă vreme piaţa a fost invadată de o puzderie de titluri atribuite lui Karl May, lipsite de un corespondent real în bibliografia operei sale. Aşa se şi explică de ce, în majoritatea cazurilor, respectivele cărţi nu menţionează nicăieri titlul operei germane, dovadă flagrantă a diletantismului redacţional, a necunoaşterii textului original, a legăturilor dintre scrieri.           În ce ne priveşte, scopul mărturisit este alcătuirea unui corpus de opere Karl May, într-o formulă redacţională şi grafică unitară. Ritmul tipăriturilor, preconizat a fi alert, ţine seamă de puterea de absorbţie a cititorilor. Rămânem îndatoraţi acelora dintre ei care ne vor comunica impresiile lor, precum şi eventuale sugestii.           Capitolul I – Mormonul.      Vă aduceţi aminte de Guaymas, nu e aşa? După mine, localitatea aceasta din Sonora, care se află în partea de nord-vest a Mexicului, mi se pare cea mai tristă din câte am văzut vreodată în călătoriile mele. Munţii din regiunea de miazăzi a Sonorei ascund mine bogate de minereuri de aramă şi plumb şi mai toate apele conţin aur. Cu mulţi ani în urmă, toate aceste bogăţii ale pământului nu puteau fi exploatate deoarece indienii nu te lăsau să te apropii de ele.