Karl May

Către cititor.           Cu volumul de faţă, trecem o nouă barieră bibliografică a seriei de Opere. Mai puţin riguros, editorul interbelic contopise şi trilogia Satan şi Iscariotul în formula aceluiaşi roman-foileton De pe tron la eşafod, astfel încât, cu uşoare modificări onomastice, se lăsa impresia cititorului că parcurge una şi aceeaşi operă.           În vechea versiune, Old Shatterhand dobândea identitatea norvegianului Carol Sunders, „pseudonimul” lui Karl Sternau din originalul german (personaj nominalizat ca atare în ediţia noastră). Cum contopirea a două opere distincte – în realitate trei, după cum vom vedea ulterior – contrazicea flagrant unitatea de timp şi loc a unor acţiuni de sine stătătoare, fostul editor a apelat la un subterfugiu, la tehnica inserării unui roman în cadrele altuia.           Cititorii volumelor anterioare îşi aduc aminte de episodul în care doctorul Sternau, bătrânul conte Fernando şi prietenii lor – căzuţi în mrejele lui Henrico Landola, Josefa şi Gasparino Cortejo – ajung, călăi şi victime, în subteranele şi mai fiorosului doctor Hilario. Acolo, sub apăsarea unei profunde tristeţi, care ameninţa să deprime pe mai toţi întemniţaţii, ucigând în ei cea mai firavă scânteie de nădejde în scăpare, Karl Sternau (în foileton: Sunders) îşi povesteşte aventurile extrem de palpitante, desfăşurate în condiţii de timp şi spaţiu diferite. El deapănă de fapt acţiunea din Satan şi Iscariotul, pentru a-i mai face să evadeze cu gândul dintre zidurile închisorii. Cercetarea întreprinsă, apelând din nou la versiunea germană, ne-a determinat să revenim la formă originară, oricât de tentantă s-ar fi dovedit formula păstrării onomasticii unor personaje cu care cititorii noştri s-au şi împrietenit. După cum la fel de adevărat este că, la rândul său, Old Shatterhand le este tot atât de cunoscut.           Pe de altă parte, exigenţele unei serii de Opere impun editorului adoptarea unor criterii filologice mai apropiate de spiritul şi structura cărţilor originale. Astfel încât nu ne putem îngădui să „colaborăm” cu autorul, nesocotind unitatea operelor lui, suita capitolelor, precum şi integralitatea textului. Nu-i de mirare că o confruntare a versiunii germane cu cea românească, efectuată de confratele Gheorghe Doru, a dus la sensibile îmbunătăţiri. În aceeaşi ordine de preocupări se înscrie şi stilizarea pe alocuri a ediţiei (nesemnate) din 19331, avându-se în vedere actualele exigenţe literare.           Şi astfel, cu Satan şi Iscariotul (3 tomuri), seria consacrată operelor lui Karl May ajunge la volumul 11, lăsând deschisă calea celorlalte tipărituri, pe care, din motive lesne de închipuit, nu ne grăbim a le anunţa decât la momentul potrivit.           Bineînţeles, la început am fost fascinat de ideea respectării cronologiei operelor. În condiţiile în care piaţa cărţii ne-a pus însă în faţa numeroaselor titluri – mai mult sau mai puţin întâmplătoare, sub raportul respectării unor elementare rigori editoriale – am fost nevoiţi să evităm, pe cât posibil, suprapuneri nedorite, dăunătoare, în egală măsură cititorului cât şi editurii. De aici pornind, am ajuns la o nouă ordine de priorităţi, luând în calcul operele voluminoase, mai ocolite din variate motive, precum şi tipărirea unor romane încă netraduse în limba română, deja date de noi în lucru. Aceasta nu înseamnă că lor nu li se vor adăuga şi celelalte opere deja epuizate – cum a fost cazul romanului Comoara din Lacul de Argint, ţinându-se seama de rezultatele anchetei pe care o întreprindem în lumea librarilor, bibliotecarilor şi tinerilor cititori, cu predilecţie elevi. Mărturisim că documentarea nu este defel lesnicioasă, câtă vreme piaţa a fost invadată de o puzderie de titluri atribuite lui Karl May, lipsite de un corespondent real în bibliografia operei sale. Aşa se şi explică de ce, în majoritatea cazurilor, respectivele cărţi nu menţionează nicăieri titlul operei germane, dovadă flagrantă a diletantismului redacţional, a necunoaşterii textului original, a legăturilor dintre scrieri.           În ce ne priveşte, scopul mărturisit este alcătuirea unui corpus de opere Karl May, într-o formulă redacţională şi grafică unitară. Ritmul tipăriturilor, preconizat a fi alert, ţine seamă de puterea de absorbţie a cititorilor. Rămânem îndatoraţi acelora dintre ei care ne vor comunica impresiile lor, precum şi eventuale sugestii.           Capitolul I – Mormonul.      Vă aduceţi aminte de Guaymas, nu e aşa? După mine, localitatea aceasta din Sonora, care se află în partea de nord-vest a Mexicului, mi se pare cea mai tristă din câte am văzut vreodată în călătoriile mele. Munţii din regiunea de miazăzi a Sonorei ascund mine bogate de minereuri de aramă şi plumb şi mai toate apele conţin aur. Cu mulţi ani în urmă, toate aceste bogăţii ale pământului nu puteau fi exploatate deoarece indienii nu te lăsau să te apropii de ele.

Capitolul I – Invitaţii misterioase.           Dimineaţă însorită de primăvară. Camera e scăldată în lumină. Pe masa de scris totul e pregătit. Ce-i mai trebuie unui scriitor pentru a se apuca de lucru?           Se aude clopoţelul de jos, de la poarta grădinii. A sosit poşta de dimineaţă.           „Ce fericit eşti”, gândeam eu, lăsând deoparte tocul. „Soţia ta are grijă de toate, scumpa ta soţie, „Sufleţelul„ tău are grijă să nu-ţi lipsească nimic. Ea pune în ordine scrisorile, ilustratele şi tipăriturile, atunci când tu nu mai ai timp să faci toate astea şi ţi le aduce pe acelea care sunt, într-adevăr, importante pentru tine.”           Aşa o alint eu, spunându-i „Sufleţel”. Numele acesta de alint mă duce cu gândul la poveştile din Munţii Saxonei1 şi văd cu ochii minţii „sătucul” şi „căsuţa” în care locuieşte „Sufleţel”, împreună cu mama ei. Personajul astfel alintat mi-a devenit din ce în ce mai drag, pe măsură ce scriam. Este lesne de înţeles că am ajuns să-mi alint soţia, spunându-i „Sufleţel”.           Parterul casei este „domeniul” soţiei, în timp ce la etaj sunt camerele mele. La parter ea are grijă de toate, ca un adevărat înger păzitor care veghează asupra întregii case. Ea se ocupă de cititorii care vin să mă vadă şi răspunde tuturor acelora care-mi scriu şi cărora nu am timp să le răspund eu însumi la scrisori.           Trebuie să ştiţi că ea îmi citeşte toate scrisorile care îmi sunt adresate şi are obiceiul de a le pune deoparte pe cele mai interesante. Aşa s-a întâmplat şi în ziua aceea. După ce am parcurs împreună toată corespondenţa, au fost puse deoparte o scrisoare sosită din America şi o revistă de antropologie sosită din Austria. Pe coperta revistei era un titlu haşurat cu creionul, astfel încât să iasă în evidenţă: „Dispariţia indienilor americani şi permanenta limitare a teritoriilor acestora, întreprinsă de către albi şi chinezi”. Pentru că aveam un pic de timp, am rugat-o pe „Sufleţel” să-mi citească articolul şi ea a dat curs rugăminţii mele. Autorul articolului cu pricina era un cunoscut profesor universitar. Articolul era scris cu multă căldură şi tot ceea ce spunea autorul despre rasa „roşie” era foarte adevărat şi interesant. Aş fi dorit să-i strâng mâna. Profesorul făcea, cu toate acestea, o greşeală pe care o făceau mulţi, deşi faptul în sine mi se părea ciudat. Pentru el, indienii din Statele Unite şi indienii care populează America de Nord, cât şi America de Sud erau unul şi acelaşi lucru. Pentru el, dispariţia datinilor şi obiceiurilor acestei rase era echivalentă cu dispariţia ei fizică.           Şi în cadrul unei rase există diferenţe. Nordul nu poate fi sinonim cu Sudul. În fiecare regiune se dezvoltă populaţii şi culturi diferite. Oricum, nu se poate spune despre o rasă că ea a dispărut, chiar dacă, pentru o anumită perioadă de timp, reprezentanţii ei nu se pot manifesta.           Dacă o rasă sau o populaţie poartă în sine puterea de a se trezi la viaţă, este suficient un singur glas pentru ca rasa sau poporul acela să reînvie şi să existe cu adevărat, alături de celelalte rase şi popoare ale lumii.           În cele din urmă, trebuie să spun – şi asta este părerea mea – că fiecare rasă trebuie să aibă un respect deosebit pentru cel mai bun şi cel mai nobil dintre reprezentanţii săi.           Scrisoarea din America fusese expediată de undeva, din „Vestul Sălbatic”, dar pe plicul scrisorii, încă nedesfăcut, nu se putea citi localitatea, deoarece ambele feţe erau acoperite de ştampile şi de denumiri ale diverselor oraşe. Numai adresa destinatarului se mai putea descifra şi aceasta deoarece era foarte concisă. Este cunoscut faptul că indienii sunt zgârciţi la vorbă. Această trăsătură de caracter era vizibilă şi în modul în care fusese scrisă adresa, compusă din numai trei cuvinte:           May.           Radebeul, Germania.           Am deschis plicul şi am scos din el o bucată de hârtie care fusese tăiată cu un cuţit mare, probabil, cu un cuţit Bowie, pentru ca apoi să fie împăturită.           Pe bucata de hârtie erau scrise câteva rânduri în limba engleză. Conţinutul acestora, pe care îl voi traduce pentru cititor, era aşternut cu creionul pe hârtie, de o mână nesigură, nedesprinsă cu scrisul.           „Lui Old Shatterhand, Vii la Mount Winnetou2? Eu vin cu siguranţă. Se poate să vină şi bătrânul Avaht-Niah, cel care a împlinit o sută de ani. Vezi că ştiu să scriu? Că scriu în limba feţelor palide?           Wagare-Tey, Căpetenia şoşonilor.”      După ce am citit scrisoarea, împreună cu soţia mea, ne-am privit miraţi unul pe altul. Asta nu pentru faptul că primisem o scrisoare din Vestul Sălbatic, de la un indian. Lucrul acesta se întâmpla destul de des. Ne mira faptul că scrisoarea venea din partea căpeteniei şoşonilor, Wagare-Tey, al cărei nume s-ar traduce prin Cerbul galben, căpetenie care nu scrisese niciodată până atunci. Despre căpetenia şoşonilor am mai scris în romanul „Crăciun” (Weihnacht). Când l-am întâlnit, adică acum mai bine de treizeci de ani, Wagare-Tey era un tânăr lipsit de experienţă, dar foarte cinstit, care pentru Winnetou şi pentru mine fusese un prieten de nădejde. Tatăl său, Avaht-Niah, avea peste şaizeci de ani, era un om de o cinste exemplară şi se folosise de influenţa pe care o avea, numai spre binele nostru. Pentru că Avaht-Niah era în vârstă şi pentru că nu am mai auzit nimic despre el, am crezut că a murit. Din conţinutul scrisorii mi-am dat seama însă că bătrânul era în viaţă. Altfel, autorul scrisorii nu mi-ar fi dat de veste că bătrâna căpetenie vine la Mount Winnetou.

Căpitanul gărzii imperiale.           Era anul 1814. Napoleon I, învins, se afla în drum spre insula Elba, unde fusese exilat. În ziua de 31 martie, Aliaţii intraseră în Paris, în frunte cu stăpânitorii Austriei, Rusiei şi Prusiei. Unul însă, care contribuise, desigur, în cea mai mare măsură la victoria armatelor aliate, stătea în Montmartre şi nu putea lua parte la alai; acesta era bătrânul mareşal Blücher.           Căruntul mareşal „Înainte!” suferea de friguri şi de o inflamaţie a ochilor. Lupta de la Paris o condusese purtând pe cap o pălărie mare, femeiască, pentru a-şi apăra ochii. Până şi la intrarea triumfală se arătă călare, cu aceeaşi pălărie de mătase verde sub chipiul de general. Dar, la rugăminţile lui Gneisenaus şi ale generalului chirurg, dr. Völzke, acceptă, până la urmă, să se cruţe.           Curând însă, starea lui îmbunătăţindu-se, îi fu îngăduit să locuiască în oraş, şi atunci se instală în palatul ducelui de Otranto, în Rue Cerutti. De aici pornea în fiecare zi să facă plimbări prin oraş, pentru a vedea ceea ce era demn de văzut. Îi plăcea mai ales să se plimbe prin aleile grădinii Palatului Regal, înveşmântat într-un pardesiu modest şi cu nelipsita-i pipă în gură. Adesea venea la birtul Very, unde bea cafea sau bere caldă.           În acest birt se aflau, într-o după-amiază, câţiva bărbaţi, jucând cărţi. După vorbă, păreau să fie francezi, iar ţinuta lor milităroasă le trăda profesiunea.           La o masa învecinată şedea un tânăr civil căruia, în ciuda acrului absent pe care-l afişa, nu-i scăpa nici un cuvinţel din conversaţia celorlalţi.           Deodată, se deschise uşa şi intră un bătrân foarte simplu îmbrăcat care, după ce salută scurt, luă loc la una din mesele din faţă. Comandă o ceaşcă cu bere caldă şi, după ce i se aduse, păru atât de ocupat încât nu se mai sinchisi de nimeni.           Avea o figură distinsă, pe care fruntea lată, nasul puternic şi coroiat, precum şi gura fină, umbrită de o mustaţă deasă şi pleoştită, o făceau deosebit de expresivă. Trăsăturilor desăvârşite li se adăugau o bărbie fermă, şi nişte ochi de un albastru foarte blând. Dintr-înşii izvora o privire limpede, capabilă, însă, de-a deveni, uneori, dură şi ascuţită.           Omul nostru mai ceru o ceaşcă, şi încă una.           Afară soarele ardea cu putere; în local era zăduf, astfel că bătrânul transpiră, probabil şi de pe urma berii calde. Fără să-i pese de nimeni, îşi scoase haina, ca şi cum asta n-ar fi însemnat nimic extraordinar la Paris.           Jucătorii, însă, păreau să aibă alte concepţii despre politeţe şi unul din ei întrebă înţepat:           — Cine-o fi omul ăsta? Că doar n-am venit aici să stăm laolaltă cu drojdia poporului!           Vecinul său încuviinţă cu un semn din cap.           — Francez nu e în nici un caz, zise el. Unul de-al nostru n-ar cuteza niciodată să-şi bată astfel joc de regulile politeţii şi ale bunelor moravuri. O fi vreunul din nemţii ăia! Barbarii ăştia nu vor şti niciodată să se poarte cuviincios într-o societate. Războiul îl fac ca vandalii, distracţiile lor sunt mitocăneşti şi toate moravurile absolut respingătoare. Bunăoară, individul ăsta! Un ţărănoi împuţit, căruia i s-ar cuveni să-i arătăm uşa!           — De ce n-am face-o?! întrebă al treilea. Sau, de ce n-am porunci chelnerului să-i repeadă o palmă acestui bădăran şi să-l azvârle pe uşă afară? La urma-urmei, nemţii nu-s decât nişte jigodii care merită oricând câteva ciomege pe spinare.           La aceste cuvinte, tânărul de la masa vecină se ridică, îndreptându-se către ceilalţi.           — Monsieurs, zise el, îngăduiţi-mi să mă prezint. Numele meu e Hugo de Greifenklau, locotenentul de ulani1 în serviciul Majestăţii Sale, Regele Prusiei. Domnul despre care tocmai aţi vorbit, este Excelenţa Sa Mareşalul von Blücher. Aştept să retractaţi tot ce aţi spus despre dânsul şi despre germani, în general.           Jucătorii părură intimidaţi când auziră că cel pe care-l insultaseră nu era nimeni altul decât temutul mareşal, dinaintea căruia pălise până şi steaua marelui Napoleon Bonaparte. Murmurară ceva neînţeles, care putea fi luat drept scuze şi doar acela care-i numise pe germani „jigodii” mai strecură printre dinţi câteva înjurături. De altfel, el sări în sus şi se propti ameninţător în faţa tânărului ofiţer:           — Monsieur, nu ne-am exprimat dorinţa de-a vă cunoaşte; este deci o insolenţa din partea dumneavoastră de a vă prezenta astfel şi această obrăznicie îndreptăţeşte întru totul părerile mele despre germani. În ceea ce-l priveşte pe dumnealui de colo, n-are nici o importanţă dacă un personaj necuviincios e mareşal sau, dimpotrivă, doar un simplu marinar. Nu retractam nici o iotă din cele spuse!           — În cazul acesta, îmi daţi voie să vă întreb cum vă numiţi?           — Sunt mândru de numele meu. Sunt Albin Richemonte, căpitan al gărzii imperiale, răspunse francezul, cu voce tare, căci observase cum Blücher urmărea discuţia cu luare-aminte, deşi părea la fel de absent ca până atunci.           — Aşadar, zici că mareşalul i-un bădăran, iar germanii nişte jigodii, bune de ciomăgit? întrebă Greifenklau, dârz.           — Chiar aşa! râse Richemonte, obraznic.           — Atunci, îmi vei permite să-ţi trimit martorii mei.           — Asta e culmea ridicolului! Nu mă bat cu nemţii!           — Iar ceea ce zici dumneata e laşitate şi, totodată, mârşăvie. Dacă ai impresia ca noi, germanii, nu cunoaştem regulile bunei cuviinţe, fiind, şi în această privinţa, asemenea jigodiilor care merită bătaie, află atunci, domnule Richemonte, că dumneata eşti acela care ar merita o corecţie. Şi, deoarece se pare că educaţia dumitale cam lasă de dorit, primeşte pe loc ceea ce ţi se cuvine!           Ridică braţul şi-i trase francezului o palmă zdravănă, apoi încă una şi încă una… Richemonte nu avu timp nici să crâcnească, iar ceilalţi fură atât de sideraţi de întâmplare, încât nici prin cap nu le trecu să vină în ajutorul camaradului ofensat.           De abia după ce-şi reveni din uluială, realizând dintr-o dată îngrozitorul lucru ce i se întâmplase, francezul duse repede mâna la şoldul, stâng, unde purta de obicei sabia; fiind, însă, în civil şi o retrase şi, cu un răcnet de furie, se năpusti asupra neamţului.

Capitolul I – Cei doi năsoşi.           Marea majoritate a cititorilor mei îl cunosc pe Winnetou, căpetenia apaşilor, cel mai nobil dintre indieni, cel mai bun şi credincios prieten din câţi am avut. Ei ştiu totodată împrejurările în care a murit. A fost lovit de un glonţ în piept, în cursul luptei ce s-a desfăşurat cu indienii sioux-ogellallaşi, în adâncul craterului din munţii Hancock, murind puţin mai târziu în braţele mele. I-am transportat trupul neînsufleţit în munţii Ventre şi l-am îngropat acolo, în valea râului Metsur. Mi-a revenit mie misiunea tristă să mă îndrept călare înspre sud, pentru a le duce apaşilor dureroasa veste că cea mai mare căpetenie şi cel mai vestit conducător al poporului lor nu mai este în viaţă.           A fost un drum de care nici astăzi n-aş vrea să-mi aduc aminte. Moartea lui Winnetou a constituit o lovitură atât de năprasnică pentru mine, încât pot spune că de atunci am devenit alt om. Dacă înainte eram mai totdeauna vesel şi plin de încredere în propriile mele puteri, acum nu mai eram în stare nici măcar să schiţez un cât de vag surâs, părăsindu-mă orice poftă de viaţă. Preferam să rămân mai tot timpul singur şi ocoleam orice întâlnire cu vreo fiinţă omenească. Atunci când, în cursul drumurilor mele, eram obligat de împrejurări să mă opresc la vreun fort sau la o aşezare, o făceam cât mai scurt şi plecam cât mai repede mai departe.           Ce e drept, oamenii cu care mă întâlneam nu aveau faţă de mine un comportament care m-ar fi îmbiat să mai întârzii în tovărăşia lor; nu, chiar dimpotrivă, îmi acordau o atât de mică atenţie, de parcă nici n-aş fi existat pentru ei, căci atunci când plecam sau treceam pe lângă ei nu-mi adresau nici măcar un salut. De fapt, dacă mă gândesc bine, cauza acestei purtări neprietenoase se datora, în primul rând, aspectului meu exterior.           Mă dusesem cu Winnetou în munţii Hancock pentru a elibera nişte imigranţi care fuseseră capturaţi de siouxii-ogellallaşi. Am reuşit în acţiunea noastră, dar am plătit-o nespus de scump prin moartea lui Winnetou. După ce l-am îngropat pe nepreţuitul meu prieten, o parte din imigranţii albi eliberaţi s-au hotărât să rămână în valea râului Metsur şi să întemeieze aici o aşezare. I-am ajutat în această acţiune şi aşa s-a făcut ca drumul meu spre apaşi să înceapă cu întârziere.           Între timp, hainele mele de vânător s-au deteriorat în aşa măsură, că a trebuit să le înlocuiesc; dar, deoarece în regiunea Vestului Sălbatic, în care mă aflam, nu existau magazine din care să pot cumpăra haine, am fost bucuros atunci când unul dintre imigranţi mi-a oferit un, „costum” confecţionat de el dintr-o pânză albastră, ţesută, croită şi cusută după priceperea lui. Vă puteţi închipui cam cum arăta noua mea îmbrăcăminte, fără nici o linie: pantalonii atârnau ca două burlane prinse unul de altul, vesta era ca un sac mai mic, iar haina ca un sac mai lung, prevăzut cu mâneci. Întrucât acest „ansamblu” fusese iniţial croit pentru o persoană de o altă talie, vă puteţi imagina cât de bine mi se potrivea. Semănam cu orice altceva decât cu un westman, adăugându-se la toate acestea, bineînţeles şi purtarea mea de acum, de om neprietenos şi chiar respingător.           În vreo două săptămâni ajunsesem în apropierea Nord-Canadianului. Călăream într-o prerie largă, netedă, în care se întâlnea, ici-colo, câte un pâlc de arbori şi de tufişuri. Această împrejurare mă obliga să fiu foarte atent, căci eram permanent expus la o întâlnire neaşteptată, care putea fi şi duşmănoasă, ţinând seama că umblau zvonuri despre faptul că pe aici, până unde se întindea terenul de vânătoare al comanşilor, s-ar fi produs nişte tulburări şi ar fi avut loc agitaţii periculoase.           Era pe la vremea prânzului când am ajuns la un pârâu a cărui apă limpede parcă te îmbia la odihnă. Aici am ales un loc de unde puteam vedea până departe. Am descălecat, lăsând calul să pască în voie şi, după ce am sorbit cu nesaţ din apa rece a pârâului, m-am întins la umbra unui copac.           Să tot fi trecut un sfert de ceas de când leneveam aşa, când zării doi călăreţi. Erau albi, aşa că n-aveam nici un motiv să mă neliniştesc. Apăruseră din aceeaşi direcţie de unde venisem şi eu. Umblau pe urmele mele, pe care le examinau, după cum mi se părea mie, cu mare atenţie.           Erau călare pe catâri şi îmbrăcămintea lor era absolut identică. Când se apropiară, am băgat de seamă că nu numai hainele le erau la fel, ci şi chipurile. Oricine i-ar fi văzut îi lua drept fraţi, ba poate chiar gemeni.           Înalţi şi slabi ca nişte prăjini, ai fi zis că au răbdat multă vreme de foame. Chipurile lor şi felul cum se ţineau pe catâri dovedeau însă că oamenii aceştia nu duseseră lipsă de hrană. După cum spuneam, erau unul aidoma celuilalt până şi la statură; îi deosebea doar o cicatrice pe care unul din ei o avea de-a curmezişul obrazului stâng.           Nu s-ar fi putut zice că îi înzestrase Dumnezeu cu prea multă frumuseţe, fiindcă aveau nişte nasuri… dar ce nasuri! Pot susţine fără teama de a fi contrazis de cineva cum că asemenea nasuri nu mai existau în Statele Unite. Ca să-ţi poţi da seama de mărimea, forma şi culoarea lor, ar trebui mai întâi să le vezi, căci de închipuit nu se poate. Şi ce e mai ciudat, erau şi ele aidoma unul cu altul.           Cu toate acestea nu i-ai fi putut numi urâţi. Feţele lor, rase, aveau o expresie de bunătate, care te câştiga de la prima vedere. Un zâmbet de îngăduinţă le flutura mereu pe buze şi ochii lor albaştri, cu privirea ageră, îţi inspirau încredere.           Erau îmbrăcaţi în haine cenuşii, pe cap purtau un fel de căciuli de biber şi în picioare aveau ghete groase de box, cu şireturi. Pe umeri le atârna câte o pătură, care le servea şi de manta.           La brâu aveau revolvere şi pumnale, iar în spate carabine cu ţeava lungă.           Eu nu-i văzusem încă până atunci, dar auzisem de ei şi ştiam cine sunt, aşa că era cu neputinţă să mă înşel. Veşnic nedespărţiţi, unde era unul, nu lipsea nici celălalt. Numele lor adevărat nu-l ştia nimeni. Din pricina nasurilor enorme, cu care adulmecau ca nişte câini de vânătoare, fuseseră porecliţi „Năsoşii”. Jim era cel cu cicatricea de pe obraz, iar celălalt Tim.           După cum vedem, până şi numele li se asemănau. Chiar şi catârii lor aveau nume asemănătoare: pe al lui Jim îl chema – adică o chema Polly, fiindcă era de sex feminin, ca şi tovarăşa ei, iar pe celălalt Molly.           Dacă starea mea sufletească mi-ar fi îngăduit, aş fi fost bucuros să mă alătur lor, dar îmi murise un bun prieten, cu care trecusem ani îndelungaţi prin bune şi rele, fiind încă amărât de pierderea lui.           Erau amândoi oameni tare de ispravă şi foarte simpatici şi nu m-aş fi dat nici acum înapoi să facem o bucată de drum împreună, dacă am fi avut aceeaşi direcţie.           Nu văzură nici calul meu, pitit într-un tufiş, nici pe mine, fiindcă iarba era aici, lângă malul pârâului, foarte înaltă. Cu ochii aţintiţi la urme, se apropiau din ce în ce, până ce ajunseră numai la douăzeci de paşi de locul unde stăteam eu. Nu se putea să nu bage acum de seamă că urmele se sfârşeau brusc. Îşi opriră catârii şi cel cu tăietura pe obraz strigă mirat:           — Ce dracu', uite că au dispărut urmele! Ce zici, Tim?           — Yes, răspunse celălalt. Unde să fie individul?           — O fi zburat în aer.           — Singur nu putea, trebuia să-l sufle cineva şi nu văd pe nimeni.           — Aha, uite urme de copite care duc în dosul tufei. Să ştii că acolo s-a ascuns.           — Nu. Îndreaptă-ţi ochii blagosloviţi încoace. Aici a descălecat şi a pornit spre pârâu unde…

Capitolul I – Old Wabble.           În timpul numeroaselor mele călătorii şi peregrinări îndepărtate, am întâlnit foarte des, mai ales între aşa-zişii „sălbatici” şi „semicivilizaţi”, oameni care mi-au devenit prieteni şi a căror amintire mi-a rămas scumpă până în ziua de astăzi şi aşa îmi va rămâne până la moarte. Dar pe niciunul nu l-am iubit aşa cum l-am iubit pe Winnetou, vestita căpetenie a apaşilor. Prietenia pentru el m-a adus din îndepărtata Africă sau Asie înapoi în preriile, pădurile şi Munţii Stâncoşi ai Americii de Nord. Chiar dacă întoarcerea mea nu fusese fixată dinainte şi nu stabilisem cu el o întâlnire, ştiam bine cum îl pot găsi. În asemenea cazuri, fie că mergeam la Rio Pecos, seminţia apaşilor de care ţinea, şi mă interesam unde se găseşte, fie că aflam acelaşi lucru de la oamenii Vestului sau de la indienii cu care mă întâlneam. Ecoul faptelor sale se răspândea repede, iar prezenţa lui, oriunde ar fi apărut el, era de asemenea imediat cunoscută până-n depărtări.           Adeseori, însă, puteam să-i comunic la despărţire când o să mă întorc, şi atunci stabileam cu precizie locul şi data întâlnirii noastre. Eu mă orientam după datele calendaristice, în timp ce el folosea sistemul indian de socotire a timpului şi, cu toate că se spune că pe acest sistem nu te poţi bizui, Winnetou venea la locul întâlnirii atât de punctual, încât niciodată nu s-a întâmplat să fiu nevoit să-l aştept.           O singură dată am crezut că n-a fost punctual, dar era numai în aparenţă. Fusesem nevoiţi să ne despărţim în îndepărtatul Nord, pe aşa-numitul côteau – coastă – şi hotărâsem să ne întâlnim cu patru luni mai târziu în Sierra Madre. Atunci m-a întrebat:           Fratele meu cunoaşte apa numită Clearbrook – Pârâul-Limpede. Am fost acolo împreună la vânătoare, îţi mai aduci aminte de stejarul vieţii, sub care am făcut popas în noaptea aceea?           Îmi amintesc foarte bine.           Atunci va fi uşor să ne găsim. Creştetul copacului s-a uscat, aşa că nu mai creşte. Winnetou va fi acolo la amiază, când umbra copacului o să aibă de cinci ori lungimea fratelui meu. Howgh!           Fireşte că a trebuit să transpun aceste indicaţii în orele noastre, şi astfel am sosit la timp la locul stabilit. Dar nici urmă de Winnetou, cu toate că umbra copacului măsura exact de cinci ori lungimea mea. Am aşteptat mai multe ceasuri; el tot nu apărea. Începusem să fiu îngrijorat din cauza lui, pentru că ştiam că numai un accident ar fi putut să-l împiedice să îşi ţină cuvântul; când, deodată, îmi trecu prin minte că s-ar fi putut ca el să fi trecut pe aici şi, dintr-un motiv bine întemeiat, să nu fi putut să mă aştepte. În acest caz, cu siguranţă că mi-a lăsat vreun semn. Cercetai cu atenţie scoarţa copacului şi, într-adevăr, la înălţimea unui stat de om era înfiptă o crenguţă uscată de molid! Întrucât un stejar nu are crenguţe de molid, aceasta trebuia să fi fost vârâtă acolo cu un scop, iar faptul că era complet uscată, dovedea că a trecut ceva timp de când se afla acolo. Scoţând-o, am găsit o hârtie înfăşurată pe vârful care fusese înfipt în copac. Desfăcând hârtia am putut citi: „Comanşii vor să-l atace pe Bloody Fox. Fratele meu să vină imediat la el. Winnetou se grăbeşte să-l prevină din timp”.           Cititorii mei care-l cunosc pe Winnetou ştiu prea bine că el ştia să scrie şi să citească perfect. Aproape totdeauna avea hârtie la el. Ştirea ce mi-o da nu era prea bună. Eram îngrijorat de soarta lui, cu toate că ştiam că poate face faţă oricărui pericol. Mă temeam şi pentru Bloody Fox. Dacă Winnetou nu reuşea să ajungă la el înaintea comanşilor, mai mult ca sigur că acesta era pierdut. Nici situaţia mea nu era prea bună. Bloody Fox se instalase într-o oază – probabil singura – din pustiul numit Llano Estacado, dar pentru a ajunge acolo trebuia să trec prin ţinuturile comanşilor, cu care avuseserăm multe ciocniri războinice. Dacă nimeream în mâinile lor, cu siguranţă că mă aştepta stâlpul caznelor, cu atât mai mult cu cât acest trib dezgropase „securea războiului” şi întreprinsese numeroase incursiuni soldate cu pradă bogată.           Situaţia mă obliga să nu mai zăbovesc şi să trec imediat la acţiune. Este adevărat că eram singur şi că nu mă puteam bizui decât pe mine; dar aveam arme bune şi un cal minunat, în care puteam avea toată încrederea. Iar regiunea prin care trebuia să trec o cunoşteam bine şi-mi ziceam că unui om al Vestului, cu experienţă, îi este mai uşor să răzbească singur decât în tovărăşia unor însoţitori în care nu poate avea deplină încredere. Şi, în sfârşit, orice ezitare trebuia să dispară în faţa faptului că Bloody Fox era în primejdie: trebuia salvat. De aceea am încălecat şi am pornit la drum pentru a îndeplini dorinţa prietenului şi fratelui meu roşu.           Atâta timp cât mă aflam în Sierra propriu-zisă, nu aveam de ce să mă tem, puteam să mă adăpostesc uşor şi eram obişnuit să fiu atent. După aceea însă urmau nişte platouri pleşuve, unde puteai fi zărit de departe. Locurile erau brăzdate de prăpăstii abrupte şi canioane adânci. Numai ici-colo creşteau diferite specii de cactuşi şi de aloe, după care un călăreţ nu avea cum să se ascundă. Era foarte uşor ca, într-un asemenea canion, să dau peste comanşi, şi atunci singura mea scăpare era să-mi întorc calul cât pot de repede şi să mă bizui pe iuţeala şi rezistenţa lui.

            I. Tatăl-celor-patru-ochi „Haï es sala” – sculaţi la rugăciune! strigă cucernicul şeic El Djemali, conducătorul caravanei. A sosit el asr, vremea de închinăciune de la ceasurile trei de după prânz.           Oamenii veniră în fugă, îngenuncheară pe pământul înfierbântat de arşiţă şi, după ce-şi frecară mâinile cu nisip – căci apă n-aveau —, începură să murmure cuvintele celei dintâi sure din Coran: „În numele prea milostivului, stăpânul lumii, prea îngăduitorului care va judeca în ziua de apoi. Ţie îţi slujim, pe tine te rugăm să ne duci pe calea cea bună, calea celor drepţi care se bucură de milostivirea Ta şi nu pe-a celor rătăciţi.”           Toţi se rugau cu faţa spre Mecca făcând mătănii nenumărate până ce şeicul se ridică de jos dându-le astfel să-nţeleagă că rugăciunea s-a sfârşit.           Mahomedanul se slujeşte în deşert pentru abluţiunile1 sale, de nisip în loc de apă, pustiul fiind considerat o „mare fără de apă”, din pricina întinderii sale nesfârşite.           Desigur, Sahara nu-i nemărginită, şi nici Hammada, cea cu movilele ei unduitoare de nisip, asemenea unei mări bătută de valori, ele au totuşi o întindere uriaşă în care ochiul nu vede altceva decât nisip şi iar nisip. Nici un copac, nici o tufă, nici măcar un fir de iarbă cât de firav ar fi fost el.           Soarele dogorea cu putere şi mai nicăieri nu se afla un pic de umbră, decât în dosul unui grup de stânci colţuroase care se ridicau din marea de nisip, asemuindu-se cu ruinele unei vechi fortăreţe.           La umbra aceasta poposise caravana cu un ceas înainte de prânz, ca să-şi odihnească pe timpul căldurii grozave cămilele. Rugăciunea se sfârşise şi se pregăteau de plecare.           Caravana nu era mare. Numai şase persoane, tot atâtea cămile de călărit şi alte cinci de povară. Cinci dintre călători erau arabi de-ai tribului homr, cunoscuţi ca oameni foarte cucernici şi urând de moarte pe creştini.           Când arabii se îndreptară spre cămile, şeicul şopti celorlalţi ca să nu-l audă decât ei:           Allah jenahrl el kelb, el nusrani – Dumnezeu să pedepsească pe câinele ăsta de creştin! Şi se uită pe furiş cu duşmănie la cel de-al şaselea călător, care, stând lipit de stâncă urmărea cu privirea o pasăre în zbor.           Omul nu avea trăsăturile ascuţite şi ochii ca de tăciune ai arabilor şi nici statura lor uscăţivă. Dar când, dându-şi seama că aceştia vor să pornească la drum, se ridică în picioare, se văzu că avea un trup înalt şi puternic, ca al unui ofiţer de gardă prusac. Părul îi era blond, ca şi barba deasă care-i împodobea faţa. Ochii albaştri şi trăsăturile feţei erau de o delicateţe neobişnuită în ţările răsăritene. Era îmbrăcat la fel cu însoţitorii săi arabi, adică purta un burnus deschis la culoare, cu o glugă care-i acoperea capul. Când se urcă însă pe cămilă, burnusul se desfăcu în faţă, lăsând să se vadă cizmele înalte, de iuft, pe care le purta în picioare, lucru rar întâlnit pe meleagurile acelea. La brâu avea două pistoale şi un pumnal, iar de oblâncul şeii atârnau două puşti, una mai uşoară pentru vânat păsări şi alta mai mare pentru animale mai voluminoase. Ca să se apere de razele puternice ale soarelui purta o pereche de ochelari de protecţie.           Plecăm? întrebă el pe şeicul El Djemali, în araba vorbită la Kahira (Cairo).           Da, dacă doreşte Abu'l arba ijun, îi răspunse arabul.           Cuvintele acestuia erau spuse pe un ton cuviincios, dar se străduia zadarnic să le dea o exprimare prietenoasă. Abu'l arba ijun înseamnă Tatăl-celor-patru-ochi. Arabul obişnuieşte să dea, mai ales străinilor al căror nume nu-l poate pronunţa bine, un nume care să se potrivească întotdeauna unei particularităţi a acestora. Pe străin îl porecliseră astfel din pricina ochelarilor pe care-i purta.           Denumirile pe care le dau încep de obicei cu abu sau ben şi ibn, omm ori bent, adică tatăl sau fiul, fiica sau mama. Întâlneşti astfel nume ca: Tatăl-paloşului, dat unui om viteaz; Fiul-înţelepciunii, dat unui tânăr cuminte sau inteligent; Mama cuşcuşului, la o femeie care se pricepe să gătească foarte bine acest soi de grăunţe; Fiica cuvântului, la o fată clevetitoare.           Când crezi că vom ajunge la Bahr el Abiad2? întrebă străinul care nu mai fusese încă prin părţile acelea.           Mâine. Înainte de a se însera.           Şi la Fashoda?           Cam pe-aceeaşi vreme, dacă o vrea Allah.           Cu atât mai bine. Nu cunosc ţinutul; trag nădejde că-l ştiţi voi şi nu ne vom rătăci.

Capitolul I – Rămăşagul.           Cine ar fi dorit să urmeze drumul obişnuit de la El Paso del Norte spre California, trecând peste Rio Colorado, trebuia să se abată înainte de a ajunge la Tucson, capitala Arizonei, pe la vechea misiune San Xavier del Bac, care se află la vreo nouă mile departe de Tucson.           Misiunea a fost înfiinţată încă din anul 1663 şi este adăpostită într-o clădire superbă care provoacă mirarea oricărui călător, deoarece descoperă în mijlocul sălbaticei Arizona un monument atât de impunător.           La fiecare colţ al clădirii se ridică o clopotniţă înaltă; frontonul e împodobit cu ornamentaţii bogate, capela principală are o turlă mare iar zidurile sunt acoperite de plante agăţătoare.           Misiunea e înconjurată în parte de un sat de indieni papagos, care numără vreo trei sute de locuitori. Aceşti papagos sunt oameni paşnici, muncitori şi recunoscători albilor pentru că le-au introdus instalaţii de apă, plantaţii de grâu, secară şi alte mijloace de hrană.           Din nenorocire, băştinaşii au avut mult de suferit de pe urma unor derbedei albi certaţi cu justiţia, care îşi găsiseră în Arizona un refugiu şi-şi făceau aici mendrele în voie.           Acest teritoriu, împrejmuit de munţi şi pustietăţi, nu avea aproape defel reprezentanţi de-ai justiţiei, aşa că fiecare făcea ce vroia, fără să-i fie frică de pedeapsă.           Drept e că în capitală se afla o garnizoană militară menită să vegheze asupra siguranţei publice, dar aceasta n-avea decât două companii de soldaţi, aproape nimic pentru o întindere de vreo 300 000 km2, soldaţii fiind bucuroşi să nu se amestece şi săi lase lumea în pace.           Această situaţie o ştiau cei pripăşiţi pe acolo, oameni în afara legii, şi-şi făceau de cap. Se asociau în bande întregi şi veneau până în apropierea Tucsonului, aşa că nimeni nu cuteza să plece de acasă decât înarmat până în dinţi.           La indienii papagos din Sau Xavier del Bac se stabilise un irlandez pe care cine ştie ce ispravă necinstită îl izgonise din ţara lui.           Îşi făcuse aici o prăvălie „cu de toate”, cum se lăuda el, dar în care nu puteai găsi altceva decât rachiu, o adevărată otravă. Reputaţia lui era din acelea că orice om de treabă se ferea să discute prea mult cu el.           Într-o frumoasă zi de aprilie, irlandezul stătea la o masă de lemn necioplit din faţa cocioabei lui botezată „prăvălie” şi părea să fie foarte rău dispus. Bătu cu luleaua în masă şi văzând că nu vine nimeni, strigă înfuriat:           — Ei, babo, eşti surdă? Adu brandy, dar repede, altminteri vin eu să-ţi ajut.           O negresă bătrână aduse o sticlă cu brandy din prăvălie şi-i umplu paharul. Îl dădu, pe gât, apoi îi făcu semn să toarne iar, zicând;           — Fir-ar a dracului de treabă! Nici un muşteriu pe ziua de astăzi. Afurisiţii ăştia nu vor să se deprindă cu băutura, dacă o merge tot aşa, dau faliment.           — Vine acu' muşterii, răspunse împăcuitor bătrâna.           — De unde ştii?           — Văzut eu.           — Unde?           — Dinspre Tubac.           — Zău? Cine?           — Nu ştii. Ochi bătrâni, nu vede bine. Călăreţi, multe călăreţi.           Irlandezul se sculă repede şi alergă în spatele casei, de unde putea vedea drumul care ducea la Tubac. Se întoarse apoi repede şi strigă bătrânei:           — Finderşii[1], ei sunt… tocmai doisprezece. Ăştia se pricep la băutură. Să umplem sticlele, cât mai multe sticle.           Dispărură amândoi în prăvălie. După câteva minute doisprezece călăreţi intrară în sat, se opriră în faţa cârciumii, descălecară şi aruncară frâul de gâtul cailor, care porniră liberi în galop.           Călăreţii erau oameni voinici, cu chipuri îndrăzneţe şi bine înarmaţi. Unii erau îmbrăcaţi în portul mexican, alţii păreau să fie de prin Statele Unite, după cum îi arăta chipul. Dar, de unde ar fi fost, niciunul din ei nu inspira încredere.           Începură să răcnească toţi odată; unul se duse la uşă, scoase revolverul de la brâu şi descarcă un glonţ în cârciumă, strigând:           — Ei, Paddy[2]! Aici eşti, măi? Ia fă-te încoa' cu otrava ta, mi s-a uscat gâtlejul de sete.           Cârciumarul apăru cu câte o sticlă plină la subsuoară şi douăsprezece pahare în amândouă mâinile. Puse paharele pe două mese alăturate, le umplu până sus şi răspunse zâmbind:           — Iacă-mă-s, domnilor. Ştiam că veniţi, v-a văzut băbuşca. Poftiţi beţi şi binecuvântată să vă fie intrarea în casa mea.           — Păstrează-ţi binecuvântarea, pungaşule bătrân. Doar dacă n-oi fi vrând să ne bată ceasul morţii. Ştie toată lumea că oricine bea din otrava ta se sinucide.           — Nu face nimic, master Buttler; cu a doua vă înviu eu. Nu ne-am văzut cam de mult. Ce afaceri aţi mai făcut în vremea asta? Bune, nu-i aşa?           — Bune pe dracu'! răspunse Buttler, dând paharul peste cap. Te miri ce şi mai nimic!           — Cum se poate! Tocmai voi? Şi eu care socoteam să facem o bună afacere pe ziua de astăzi…           — Adică să ne tragi pe sfoară ca întotdeauna, luându-ne prada aproape pe degeaba. Numai că acum n-am avut ce prăda. Afurisiţilor ăstora de piei roşii nu mai ai ce le lua şi dacă îţi scoate dracu' un alb în cale, vrea să-ţi scotocească el ţie buzunarele. Acuma a mai venit şi serviciul ăsta de siguranţă, fă aşa şi pe dincolo! Ce treabă au nemernicii ăştia să se amestece în afacerile noastre? Ce le pasă lor dacă avem noi poftă să culegem unde n-am semănat după cum n-au semănat nici ei. Au ajuns lucrurile până într-acolo încât să-ţi fie frică de câte ori treci pe lângă o tufă să nu te pomeneşti cu ţeava unui puşti oprindu-te în cale. Dar „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Ne-am hotărât să spânzurăm pe oricine l-om bănui că face parte din acest afurisit Serviciu de Siguranţă. Văzut-ai dintr-ăştia pe aici?           — Hm! exclamă irlandezul. Prea mă credeţi atotştiutor… Crezi că poţi cunoaşte pe cineva după vârful nasului dacă e un copoi de-al poliţiei ori un tâlhar cinstit ca voi?

CAPITOLUL I.           DUPĂ URME.           Puţin spre apus de ţinutul unde se întâlnesc hotarele celor trei state nord-americane Dakota, Nebraska şi Wyoming călăreau fără grabă doi bărbaţi a căror apariţie ar fi făcut senzaţie în orice altă parte, decât în acest loc din Vest.           Erau cu totul deosebiţi la înfăţişare. Unul era lung, mai lung de doi metri şi avea o faţă atât de uscăţivă, de parcă era bântuită de secetă, iar celălalt scund şi rotofei, aproape ca o sferă. Totuşi, chipurile celor doi se găseau la aceeaşi înălţime, căci lunganul călărea un catâr mic şi slab, iar cel scund o gloabă costelivă, cu picioare lungi şi ciolănoase. Aşa se face că la cel din urmă, curelele de piele folosite drept scări nu-i ajungeau calului nici până la pântece, iar lunganul nici n-avea nevoie de aşa ceva, căci picioarele îi atârnau până aproape de pământ, pe care l-ar fi atins la cea mai mică mişcare în lături, fără să coboare din şa. De fapt nu putea fi vorba de o şa adevărată la niciunul din ei, căci la cel scund aceasta era de fapt o blană de lup, iar uscăţivul avea sub el o pătură veche şi atât de zdrenţuită, încât călărea de-a dreptul pe spinarea goală a catârului.           La fel şi îmbrăcămintea lor avea o înfăţişare dintre cele mai curioase. Lunganul avea nişte pantaloni de piele pe cât de largi, pe atât de scurţi: fuseseră cu siguranţă croiţi pe vremuri pe măsura cuiva mult mai voinic şi, tot trecând prin ploi, arşiţă şi bătaia vântului, se încreţiseră şi se scurtaseră în aşa fel, încât partea lor de jos nu acoperea genunchii, iar folosirea îndelungată, drept batistă ori prosop de către stăpânul lor, îi înzestrase cu un strat lucios şi protector de grăsime. Ghetele, în care-şi vârâse picioarele goale, arătau şi mai ciudat. Ai fi crezut că au fost ale lui Noe, care le-a purtat în timpul Potopului, şi că de atunci încoace, o dată la o sută de ani, li s-a mai adăugat câte un petec. În afară de asta, nimeni n-ar fi putut spune cu hotărâre ce culoare aveau, pentru că fiecare porţiune a lor avea o nuanţă proprie. Pe trupu-i deşirat, călăreţul purta o cămaşă de vânătoare, din piele, cu franjurile tocite şi fără nasturi, care-i lăsa descoperit pieptul negricios. Din mânecile prea scurte ieşeau braţele slăbănoage, străbătute de vine umflate, iar gâtul lung îi era înfăşurat într-un şal de bumbac, despre care nici posesorul nu mai ştia dacă fusese odinioară alb sau negru, verde sau galben, roşu sau albastru.           Partea luxoasă a acestei costumaţii era pălăria. Fusese pe vremuri un joben de culoare cenuşie, care poate că împodobise pe atunci capul vreunui lord englez, dar coborâse totuşi, mereu, treptele sorţii, ajungând acum la bătrâneţe pe capul lunguieţ şi ascuţit al acestui vânător din preerie, care nu avea însă deloc gustul rafinat al lordului din vechea Anglie.           Socotindu-i marginile de prisos, le smulsese pur şi simplu, lăsând numai în faţă o bucăţică pentru a-i ţine umbră şi ca să aibă de ce apucă atunci când voia să-şi descopere creştetul. Afară de asta, originalul posesor socotea că mintea să are nevoie de aerisire, astfel că găurise cu briceagul fundul şi laturile a ceea ce mai rămăsese din joben, încât înăuntrul acestuia se întâlneau toate cele patru vânturi.           Drept cingătoare, lunganul purta un ştreang gros, înfăşurat de câteva ori în jurul şalelor, din care se iţeau mânerele a două revolvere şi un pumnal. Mai atârnase de el cartuşiera, punga cu tutun, un săculeţ din piele pentru făină, un amnar şi încă alte diferite obiecte a căror întrebuinţare era un mister pentru un profan. Pe piept îi atârna, legată de o curea, pipa. Dar ce pipă! Era opera personală a vânătorului, care, având obiceiul fumătorilor pătimaşi de a mesteca ciubucul când se sfârşea tutunul, o tocise în aşa hal, încât din aceasta rămăsese doar o bucăţică găunoasă din lemn de şoc.           În cinstea westmenului nostru, trebuie spus că îmbrăcămintea să nu se compunea numai din ghete, pantaloni, cămaşă şi pălărie. O, nu! Mai avea el ceva, de care nu oricine dispunea: o mantă de cauciuc, şi chiar una americană, adică cu acea calitate de a se strânge în lung şi în lat după cea dintâi ploaie, de rămâne jumătate din ce a fost. Şi fiindcă din acest simplu motiv n-o mai putea îmbrăca, o agăţase de umeri cu o sfoară ca pe o pelerină, într-un chip foarte pitoresc. Mai purta şi un lasou încolăcit, atârnând de pe umărul stâng peste şoldul drept. În faţă, de-a curmezişul picioarelor, ţinea o puşcă dintr-acelea cu ţeava lungă, cu care un vânător încercat nu greşeşte ţinta.           Era peste putinţă să ghiceşti vârsta acestui om după înfăţişare. Pe chipul lui uscăţiv erau nenumărate cute şi cutişoare. Şi totuşi părea tânăr datorită privirii când poznaşe, când pătrunzătoare, dar întotdeauna atât de sinceri, încât ai fi luat-o drept privirea unul copii. Ochii mori, albaştri, dădeau feţei lui acea trăsătură specifică marinarilor sau locuitorilor câmpiilor întinse. Ciudăţenia e că, deşi se afla într-un ţinut neprimitor, avea bărbia şi obrajii proaspăt bărbieriţi; căci în Vest mulţi îşi fac din acest lucru o chestiune de onoare.           Catârul îşi purta cu uşurinţă călăreţul greu, osos, şi, dacă uneori se mai opunea cu îndărătnicia specifică rasei lui. Părea că o face mai mult în glumă: după scurte opriri, la o strângere din pulpe a stăpânului, o luă repede din loc, parcă mulţumit că şi-a susţinut şi el punctul de vedere.

Capitolul I.           Un chajjal „El Kahira”, „Victorioasa” şi „Bauwaabe el bilad eş şare”, „Poarta Orientului”, aşa numesc egiptenii oraşul Cairo, capitala ţării lor.           Şi dacă cel dintâi nume nu i se mai potriveşte de multă vreme, cel de-al doilea, însă, este cât se poate de nimerit, deoarece Cairo e într-adevăr Poarta Orientului. De aici începe adevăratul Orient. Deşi tot atât de adevărat este şi faptul că centrul oraşului a fost supus unei puternice „occidentalizări”.           Hotelul „Shepheard's”, „Hotelul nou”, „Hôtel d'Orient”, „Hôtel du Nil”, „Hôtel des Ambassadeurs”, precum şi numeroase pensiuni, cafenele şi restaurante oferă străinului toate comodităţile şi bunătăţile cu care s-a obişnuit în patria sa. Dar atenţie! Pentru toate astea trebuie să plătească sume importante, aşa ca unul ca mine, care nu dispune de mijloacele unui lord englez, trebuie să ocolească şi să se ferească de aceste locuri încântătoare şi atractive. El va trebui, dacă doreşte să petreacă un timp la Cairo, să-şi închirieze o cameră la localnici, să cunoască cât mai repede preţurile şi sursele mai modeste de unde să cumpere cele necesare traiului de zi cu zi şi, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, să se descurce în limba arabă. Aceasta şi pentru motivul că nu poţi să ai încredere în traducătorii şi ghizii de ocazie.           M-am instalat la „Hôtel d'Orient” şi am cerut să mi se dea cea mai ieftină cameră. De fapt, plănuisem să stau aici o singură zi. După ce mi-am lăsat bagajele, am şi pornit în căutarea unui adăpost în casa unui localnic. Hotelul era situat pe Esbekijeh, piaţa cea mai frumoasă a oraşului. Pe vremuri, toată zona asta era acoperită de apa provenită din revărsările Nilului. Mehmed Ali a construit aici un canal pentru a îndepărta apele din piaţă şi a dispus plantarea de arbori de-a lungul celor două maluri. Ismail paşa a ordonat ca, în locul unde odinioară bălteau apele, să fie adus un strat gros de pământ, încât piaţa să se înalţe la nivelul oraşului. Într-o parte a pieţei au fost ridicate clădiri, iar cealaltă parte a devenit o splendidă grădină, presărată cu cafenele, teatre şi grote. După mesele, aici se dădeau concerte. În partea dintre răsărit au fost ridicate clădiri pentru diferite ministere, ca cel de externe, de interne şi de finanţe. Înspre sud pot fi admirate clădirile elegante ale teatrului şi operei.           M-am îndreptat spre sud-est spre Muski, cartierul vechi al europenilor, unde, sub domnia lui Saladin, creştinii au primit învoirea să locuiască. Aici se afla majoritatea marilor magazine europene şi tot aici circulaţia este cea mai intensă.           Strada ca atare este destul de îngustă, dar, înainte de apariţia celor trei cartiere „elegante” ale oraşului, Esbekijeh în nord-vest, Ismailia în vest şi Abdin în sud, ea reprezenta singura arteră mai largă a capitalei. Aici toate au un aspect european; numai câteva vechi acoperişuri arabe plate, mizeria şi mirosul pătrunzător, specific dărâmăturilor şi pustiului, îţi aduc aminte de locul în care te afli de fapt.           Dacă vrei să cunoşti însă adevăratul Orient, trebuie să te duci într-un cartier arab, pentru care lucru nu e nevoie să te osteneşti prea mult şi să faci un drum cine ştie ce lung. Amintindu-mi de alte dăţi, când mai fusesem prin Cairo, am cotit pe o uliţă lăturalnică îngustă, care răspundea într-o stradă mai mare. Am văzut la o casă scundă de lut, scris în patru limbi:           Beer-house.           Cabaret a biere.           Birreria.           Bira, ingliziji we nimsawiji.           Aşadar, englezeşte, franţuzeşte, italieneşte şi arăbeşte. Fireşte că al patrulea rând era scris cu litere arabe. M-am oprit şi am privit cu atenţie localul. Aspectul nu-mi plăcea, dar mă ispitea cuvântul „bere”. Casa n-avea nici uşi, nici ferestre. Era ridicată pe zece stâlpi crăpaţi, care susţineau tavanul. În spatele acestor stâlpi era localul, deschis spre stradă. Se vedeau muşteriii, care aciuiţi pe nişte mindire de paie, care pe buturugi, închipuind pesemne scaunele.           Un individ burtos, năduşit, văzându-mă că-mi caut din ochi un locşor, îmi făcu semn cu amândouă mâinile, rânji prietenos şi-mi strigă:           — Poftim încoa', domnule, poftim încoa'!           Vorbea turceşte, era deci un osmanlâu.           M-am făcut că nu-l bag în seamă. Turcul începu să se agite pe scăunelul lui cu trei picioare, cum sunt cele cizmăreşti… Tot clătinând în mână o sticlă cu bere, scaunul se rupse sub el şi turcul căzu cu o bufnitură la pământ.           — Aoleu, mădularele mele, aoleu, strămoşii mei, aoleu, burta mea, aoleu, sticla! se văicărea el, dar fără să încerce să se scoale.           Am alergat spre el şi am băgat de seamă că avea de ce să bocească sticla. Se spărsese, izbindu-se în cădere de un stâlp, şi nu mai rămăsese din ea decât gâtul, pe care turcul îl ţinea strâns în mână. Toată berea i se vărsase pe faţă şi pe haine.           L-am apucat de mâini şi am început să-l trag în sus. Dar degeaba. Trăgeam cât puteam şi nu-l puteam urni din loc.           Veni un flăcăiandru negru cu un lighean în mână. În lighean era jarul de la care aprindeau muşteriii ciubucele. Băiatul părea să fie pus pe glume, căci apucă în cleşte un cărbune şi-l vâri în nasul turcului. Acesta sări atunci drept în picioare şi-i cârpi ştrengarului o palmă atât de straşnică, încât negrul scăpă ligheanul cu jăratic din mână şi-o şterse tiptil.

Capitolul I – După urme.           La sud de ţinutul unde se întâlnesc hotarele celor trei State nord-americane – Dakota, Nebraska şi Wyoming – înaintau călare doi bărbaţi, a căror apariţie ar fi stârnit mare vâlvă oriunde în altă parte. Căci amândoi aveau înfăţişări stranii, aproape înfricoşătoare. Cel dintâi, mai înalt de doi metri, era uscăţiv şi palid, ca o stafie, iar tovarăşul său, neînchipuit de mic şi rotofei, părea că luase forma unei sfere. Totuşi, chipurile lor se găseau la aceeaşi înălţime, fiindcă cel scund călărea pe o gloabă cu picioare lungi, ciolănoase, iar celălalt pe un catâr mic şi slab. Aşa se face că celui gras curelele de piele, care-i serveau drept scări, nu-i ajungeau calului nici până la pântece, iar lunganul nici n-avea nevoie de scări, căci picioarele îi atârnau în asemenea hal, încât, la cea mai uşoară mişcare, atingeau pământul, fără să se mişte din şa.           Fireşte, niciunul, nici altul n-aveau o şa adevărată. Cel mic o făcuse din spinarea unui lup ucis, iar uscăţivul pusese dedesubt o pătură veche şi atât de zdrenţuită, încât şedea de-a dreptul pe spinarea goală a catârului.           Îmbrăcămintea lor avea, de asemenea, o înfăţişare dintre cele mai ciudate. Lunganul purta nişte nădragi de piele, care fuseseră cu siguranţă croiţi pentru cineva cu mult mai voinic. Afară de aceasta, erau acoperiţi cu un strat lucios de grăsime, din pricină că stăpânul lor îi folosea mai totdeauna şi ca prosop şi ca batistă, obişnuind să şteargă cu dânşii tot felul de obiecte care ar fi trebuit mai degrabă aruncate. Picioarele-i goale erau vârâte în nişte ghete despre care ai fi crezut că au fost purtate de Matusalem însuşi, şi că, de atunci, fiecare stăpân le-a mai pus câteva petice. Nu se putea spune hotărât dacă avuseseră vreodată o anumită culoare, fiindcă luceau în toate cele şapte culori ale curcubeului.           Pe trupu-i deşirat, călăreţul purta o geacă de piele, fără nasturi, care-i lăsa descoperit pieptul negricios. Mânecile îi veneau numai puţin deasupra cotului, aşa încât i se vedeau braţele descărnate, cu venele umflate. Gâtul lung şi-l înfăşurase cu o basma de bumbac, despre care nici măcar stăpânul ei nu-şi mai putea aminti dacă fusese cândva albă sau neagră, verde sau galbenă, roşie sau albastră.           Partea cea mai luxoasă a îmbrăcăminţii era însă pălăria aşezată pe căpăţâna-i lunguiaţă şi ascuţită. Fusese la origine un joben cenuşiu care, probabil, în timpuri imemoriale, împodobise capul vreunui lord englez. Tăvălugul sorţii o făcuse să ajungă, în cele din urmă, în stăpânirea acestui vânător din prerie căruia, lipsindu-i gustul rafinat al nobilului, socotise marginile de prisos, smulgându-le, pur şi simplu. Numai în faţă mai lăsase o bucăţică, să-i ţină umbră şi să aibă ce apuca, atunci când voia s-o scoată. Pe lângă toate astea, el era de principiul că în prerie capul are nevoie de aeriseală, aşa că o împunsese din loc în loc cu briceagul, dând prilej tuturor vânturilor să se întâlnească în interiorul „pălăriei” sale.           Drept cingătoare, lunganul purta un ştreang gros, înfăşurat de câteva ori în jurul şalelor, şi prinsese de el două revolvere şi două cuţite. Tot acolo mai erau atârnate o cartuşieră, punga cu tutun, un sac din piele de pisică, în care să poată depozita făină, un amnar şi alte obiecte, a căror întrebuinţare era un mister pentru orice profan. Pe piept îi atârna, de o curea, luleaua, dar ce fel de lulea! O adevărată capodoperă, din care mai rămăsese o bucăţică găunoasă de lemn de soc. Lunganul, ca toţi fumătorii pătimaşi, mesteca ciubucul, când se termina tutunul.           Totuşi, trebuie să recunoaştem că îmbrăcămintea nu se compunea doar din ghete, pantaloni, geacă şi pălărie. O, nu! Printre averile sale se număra şi o manta de cauciuc americană, dintre acelea care, la cea dintâi ploaie, se strâng în lung şi în lat, rămânând doar pe jumătate din cât erau la început. Şi, fiindcă n-o mai putea îmbrăca, şi-o agăţase de umeri cu o sfoară, ca pe o pelerină, într-un mod caraghios şi pitoresc. Mai purta şi un lasou încolăcit, atârnând de pe umărul stâng peste şoldul drept. În faţă, de-a curmezişul picioarelor, ţinea o puşcă, una dintre acele flinte lungi care nu-şi greşesc niciodată ţinta.