CUM A FOST DESCOPERITĂ ATLANTIDA.
I. ...
Recent Posts
I. MELEAGURI BLESTEMATE
„Meleaguri bl...
I. ÎNTÂLNIREA CU BĂRBOSUL
Niciod...
PARTEA ÎNTÂIA.
I. UN NAPOLEON ÎN SPE
...
I. O DEZVĂLUIRE TULBURĂTOARE.
Într-o ...
Partea Întâi „DIAVOLUL MĂRII”
Peste &...
Sau Invenţiile miraculoase ale profesorului Wagner...
PRIMA ÎNTÂLNIRE
— Ia loc, te rog.
...
Posts
CUM A FOST DESCOPERITĂ ATLANTIDA.
I. EXPEDIŢIA SUBMARINĂ
— E o idee! Lăsând cartea din mână, mister Solly repetă din nou: Da, e o idee! şi se cufundă în gânduri.
Mister Solly este fabricant şi bancher din New-York, căruia totul i-a mers din plin şi care s-a îmbogăţit în urma livrărilor de materiale în timpul primului război mondial.
Pentru asemenea oameni, războiul este un lucru minunat. Cu cât se înălţau mormanele de cadavre pe câmpurile de bătaie, cu atât se rotunjea şi contul curent al lui mister Solly. Spre sfârşitul războiului, mister Solly „valora” câteva miliarde de dolari.
Dar când a ajuns în culmea puterii sale financiare, i s-a întâmplat o poveste cam neplăcută. Mesele copioase, stropite din belşug cu vinuri alese, au pricinuit îmbolnăvirea vaselor sanguine din creier şi mister Solly a căzut la pat, lovit de o congestie cerebrală tocmai când se aştepta mai puţin. Piciorul şi mâna dreaptă i-au paralizat. Congestia însă a fost uşoară datorită excelentelor îngrijiri medicale, şi peste câteva luni bolnavul s-a însănătoşit. Se părea că paralizia trecuse, dar doctorul i-a interzis categoric pacientului său să-şi reia activitatea financiară.
— Ajunge cât te-ai agitat! i-a spus medicul. Dacă vrei să-ţi păstrezi sănătatea, trebuie să-ţi schimbi cu desăvârşire felul de viaţă. Călătoreşte, colecţionează, ocupă-te cu opere de binefacere, într-un cuvânt, fă ce vrei ca să treacă timpul şi să te distrezi, dar evită orice încordare nervoasă, orice efort intelectual. Altfel, nu răspund de viaţa dumitale.
În faţa acestui ultimatum, înaintea lui mister Solly se ridica o problemă care nu era deloc uşoară: cu ce să-şi umple viaţa şi cum să-şi folosească nemăsurata-i bogăţie?
Era singur, ceea ce complica şi mai mult situaţia, căci n-avea de cine să se îngrijească în afară de sine însuşi.
Să plece în Africa şi să vâneze lei?
Senzaţiile prea puternice pe care ţi le oferă acest sport nu-l atrăgeau pe mister Solly.
Să se dedice operelor de binefacere?
I-a fost de ajuns numai să se gândească la acest lucru, că pe faţa lui roşie şi puhavă se ivi o strâmbătură de dezgust. Era o ocupaţie prea banală, prea trivială pentru el. Să semneze un cec de vreo sută de mii de dolari în folosul universităţii, pentru ca apoi să-şi admire portretul în ziare? îndeletnicire plicticoasă, fără rost!
Atunci mister Solly încercă să-şi treacă vremea ocupându-se cu tot soiul de colecţionări. începu să achiziţioneze tablouri ale vechilor maeştri italieni. Dar, se vede treaba, toţi aceşti Leonardo da Vinci şi Rafaeli n-au ţinut seama, la vremea lor, de cerinţele americanilor, aşa încât majoritatea pânzelor originale erau deja achiziţionate. Într-o bună zi, făcându-se de râs cu achiziţionarea unui Corregio „original”, care până la urmă s-a dovedit a fi o copie abil făcută, mister Solly se scârbi de pictură.
Urmară achiziţii de boomerang-uri australiene, clopoţei chinezeşti… iar o colecţie compusă din trei sute cincizeci de specii de purici vii, adunaţi din toate colţurile lumii, a făcut să se vorbească despre el o bucată de vreme.
Dar toate astea nu erau ceea ce ar fi dorit el… Trebuia să găsească ceva care să iasă din comun, ceva care să-i imortalizeze numele.
După ce gustase din roadele bogăţiei şi ale puterii, mister Solly visa în sinea lui la glorie. Dar cum s-o cumpere? Era ceva mai complicat decât cumpărarea acţiunilor la bursă.
Şi iată că în clipa când aproape îşi pierduse speranţa de a găsi un scop demn de viaţa lui, o simplă întâmplare îi veni în ajutor.
Secretarul personal al lui mister Solly lăsă întâmplător pe biroul acestuia o carte cu copertă pestriţă în dungi albastre şi cenuşii. Era un volumaş redactat în limba franceză:”Roger de Vigny. Un continent dispărut. Atlantida, a şasea parte a lumii”.
Plictisit, miliardarul frunzări cartea, însă câteva rânduri îi reţinură atenţia.
„Este nevoie să se organizeze o expediţie – scria autorul – la care să participe vasele tuturor naţiunilor şi să se cerceteze cuprinsul Oceanului Atlantic, pentru a putea fi găsit pământul sfânt unde îşi dorm somnul de veci străbunii comuni ale celor mai vechi popoare din Europa, Africa şi America.” „O expediţie submarină pentru descoperirea Atlantidei… Ar fi o idee!”
Aprinzându-şi o ţigară de foi, mister Solly se lăsă pradă unor gânduri pline de vanitate. El, mister Henri Solly, descoperă continentul dispărut. El va fi un nou Columb. El va înfige înstelatul drapel american pe acest continent dispărut. Dar colecţiile de pe fundul oceanului! De bună seamă că acolo n-or să fie copii. Toate sunt lucrări originale, de o valoare nepreţuită. „Iată un loc destul de bun pentru a-mi plasa capitalul – se gândi mister Solly, obişnuit să privească toate lucrurile din punct de vedere comercial. Şi-apoi, gloria, gloria…”
Da, hotărât, asupra acestui lucru trebuie să reflecteze. Trebuie negreşit să studieze această problemă. Mister Solly cercetă bibliografia aflată la sfârşitul cărţii: „Numai colecţia de cărţi de la Institutul Smithson conţine peste cincizeci de mii de volume…” „Ei, asta-i prea de tot! Şi mister Solly se încruntă, închipuindu-şi vrafurile de cărţi. De altfel, la ce mai există savanţi pe lume? O să le încredinţăm lor trierea necesară. Deocamdată, însă, ia să vedem ce spune de Vigny.”
Uitând chiar şi de regimul sever impus de doctor, mister Solly rămase treaz mult timp după miezul nopţii, cufundat în citirea volumului.
I. MELEAGURI BLESTEMATE
„Meleaguri blestemate!” a spus scriitorul V. G. Korolenko despre ţinutul Turuhansk. Acest calificativ se potriveşte cât se poate de bine şi Iakuţiei. O vegetaţie săracă, posomorâtă; în locurile ferite de vânt, cedrii slăbănogi, plopi şi mesteceni strâmbi; mai departe spre miazănoapte, tufişuri rahitice, mesteceni târâtori, arini cu ramurile întinse pe pământ, iarbă neagră; iar mai departe – smârcuri şi muşchi. Când te uiţi la aceşti copaci şi arbuşti pirpirii, prăpădiţi, care se lipsesc nevolnici de pământ, ai impresia că aceste plante nenorocite ar dori să se ascundă undeva în ţărână ca să se pună la adăpost de vânturile îngheţate, să nu mai vadă aceste „meleaguri blestemate”, unde i-a aruncat soarta vitregă. Şi de-ar fi după vrerea lor, şi-ar smulge din pământul îngheţat rădăcinile răsucite şi s-ar târî departe spre miazăzi, spre ţinuturile calde, cu soare binefăcător, unde suflarea vântului e ca o mângâiere… Dar copacii sunt condamnaţi să moară acolo unde se nasc; tot ce pot face este să se plece cât mai mult sub loviturile vântului aşteptând să li se împlinească destinul.
Copacii, dar nu omul. Omul îşi alege singur calea şi soarta: părăseşte ţinuturile calde, însorite, intimitatea căminului şi, dornic de luptă, porneşte spre locuri necunoscute, vitrege, ca să biruie natura sau să cadă răpus pe pământul rece, lângă mesteacănul sfrijit, strâmb…
Aceste gânduri triste m-au năpădit fără veste, pe când înaintam anevoie cu ajutorul şi călăuza mea, iakutul Nikola, de-a lungul fluviului Iana. Baza expediţiei noastre se afla în „capitala” Iakuţiei, Verhoiansk, orăşel a cărui populaţie ar putea încăpea prea bine într-o singură casă de mărime mijlocie din Moscova.
Ca aspect Verhoianskul a rămas acelaşi cum a fost cu ani şi ani în urmă: câteva zeci de case de lemn, în cea mai mare parte neînvelite şi tot atâtea iurte risipite în dezordine pe ambele maluri ale fluviului Iana, într-o depresiune mlăştinoasă, inundabilă, presărată cu bălţi întinse. Aproape în faţa fiecărei case e o balta „proprie”, dar apa ei e tulbure, nu se poate bea şi localnicii sunt nevoiţi să-şi facă rezerve de gheată ca să aibă apă de băut peste an. Când vii pentru prima oară în acest oraş, ai impresia că firmele instituţiilor guvernamentale sovietice, ale magazinelor organizaţiei comerciale din Iakuţia şi ale diferitelor cooperative sunt singurele semne ale timpurilor noi.
Toate instrumentele mele complicate şi scumpe barografele Richard, microbarografele, anemometrele şi barometrele, le-am lăsat la Verhoiansk. N-am luat cu mine decât un mic barometru, un termometru şi o giruetă destul de rudimentară, spre marea bucurie a lui Nikola. Pentru el girueta nu era decât o jucărie amuzantă de felul micilor mori de vânt cu care se joacă copiii.
Expediţia noastră, al cărei conducător eram, a primit misiunea de a studia condiţiile meteorologice de la Polul frigului care se afla prin împrejurimile Verhoianskului, şi în special de a cerceta de ce s-a schimbat direcţia vânturilor.
De la un timp, meteorologii au observat un fenomen ciudat: alizeele şi musonii au început să-şi schimbe direcţia. În zona ecuatorială vânturile care suflă de obicei de la est spre ecuator au început să se abată spre miazănoapte, şi cu cât înaintam spre nord, această abatere era mai accentuată. Cu ajutorul hărţilor sinoptice1 s-a constatat că în regiunea Verhoianskului se formase un centru spre care se scurgeau vânturile asemenea unor raze ce se strâng într-un focar uriaş. Toate acestea au dus la schimbarea – ce-i drept nu prea mare – a temperaturii medii: la ecuator ea a scăzut întrucâtva, iar la nord dimpotrivă, a crescut. Acest fenomen era o urmare firească a faptului că vânturile reci care bat dinspre Polul Sud au început să se îndrepte spre ecuator, iar vânturile calde, ecuatoriale – spre miazănoapte. S-au observat şi alte fenomene bizare, care deocamdată au fost înregistrate numai de aparatele de mare precizie şi de câţiva ingineri care supravegheau funcţionarea unor maşini pneumatice. Aceste observaţii dovedeau că presiunea atmosferică scăzuse uşor. Acelaşi lucru îl arătau şi observaţiile din care reieşea că a slăbit intensitatea sunetului, în special la mare înălţime (piloţii se plângeau de rateuri la motor chiar la o înălţime de 2000 de metri.
Pare-se că deocamdată oamenii şi animalele nu simţeau şi nu observau nimic primejdios sau vătămător în aceste tulburări. Dar oamenii de ştiinţă care stăteau de veghe în faţa aparatelor erau îngrijoraţi şi, nedorind deocamdată să alarmeze opinia publică, căutau să lămurească cauzele acestor fenomene ciudate Mi-a revenit şi mie cinstea să particip la aceste lucrări.
Şi în timp ce, la Verhoiansk, intendentul expediţiei noastre făcea ultimele pregătiri şi cumpăra cai şi câini, am hotărât să plec fără nici un bagaj ca să precizez itinerariul expediţiei. La această latitudine vântul suflă dinspre vest şi est, puternic şi uniform, aşa încât mă puteam orienta destul de bine şi cu instrumentele mele mai simple. Ne-am îndreptat spre lanţul munţilor Verhoiansk.
Tovarăşul meu de drum şi călăuza mea, Nikola, era un iakut tipic: braţe subţiri şi lungi, picioare scurte şi strâmbe, mişcările încete şi greoaie. Visa să nu facă nimic, să mănânce mult şi să se îngraşe. Dar în ciuda acestui „ideal” era vrednic şi conştiincios şi putea parcurge kilometri fără să obosească. Natura îl înzestrase cu un optimism viguros, fără de care Nikola n-ar fi putut rezista pe aceste „meleaguri blestemate”. De altfel pentru Nikola locu-i natal nu era de loc blestemat: dacă ai fi stat să-l asculţi, pe tot pământul nu exista un loc mai bun ca Iakuţia şi Nikola n-ar fi schimbat muşchii şi mestecenii strâmbi din acest ţinut pentru palmierii superbi din sud.
I. ÎNTÂLNIREA CU BĂRBOSUL
Niciodată nu mi-aş fi închipuit că un fapt divers ar putea să-mi hotărască destinul.
Eram burlac şi locuiam la Casa oamenilor de ştiinţă din Leningrad. Într-o seară şedeam tolănit la fereastra deschisă privind vrăjit arborii din scuar ce abia se înveşmântaseră într-un voal vaporos de un verde gingaş. Asfinţitul scălda în aur etajele de sus ale clădirilor, aşternând peste cele de jos umbre viorii. În depărtare sclipea luciul Nevei şi fulgera spre înălţimi săgeata Amiralităţii. Priveliştea aceasta mirifică se cerea însoţită de o muzică bună. Dar aparatul meu de radio se nimerise tocmai atunci să se defecteze. Din apartamentul de alături se auzea învăluitor o melodie suavă. Ferice de vecini! Până la urmă mi-am spus că, în definitiv, Antonina Ivanovna mi-e vecină şi că, prin urmare, n-aş fi nelalocul meu dac-aş ruga-o să mă ajute să repar radioul. Pentru ea treaba asta ar însemna o nimica toată. Ne cunoşteam numai din vedere, ştiam însă că e asistentă la institutul fizico-tehnic. De câte ori ne întâlneam pe scară, îmi răspundea cu amabilitate la salut. Mi se părea suficient ca să mă simt îndreptăţit să apelez la ea.
Peste câteva clipe sunam la uşa învecinată.
Întâmplarea a vrut să-mi deschidă chiar Antonina Ivanovna, care mi-a zâmbit cu toată tinereţea atrăgătoare a celor douăzeci şi cinci de ani. În ochii ei mari, cenuşii, cu o privire fermă şi voioasă, am desluşit însă o ironie amuzată. Năsucul cârn dădea chipului o expresie de îndrăzneală ştrengărească. Arăta, ce-i drept, cam încrezută. Rochia închisă de stofă, ajustată pe corp, de o croială simplă, îi venea impecabil.
Fâstâcindu-mă pe negândite, am izbutit totuşi, de bine de rău, înghiţind cuvintele, să-i explic scopul vizitei.
— Azi e o adevărată ruşine să nu cunoşti tehnica radiofonică, mă dojeni ea în glumă.
— Sunt biolog, bâiguii eu, dezvinovăţindu-mă.
— Ce mai scuză! La noi orice şcolar ştie să repare un aparat de radio.
Reproşul fu simţitor atenuat de un nou zâmbet care dezvălui albeaţa strălucitoare a danturii. Gheaţa era spartă.
— Poftim în sufragerie. Cum termin ceaiul, mă duc să vă doftoricesc aparatul.
N-a fost nevoie să repete invitaţia.
În sufrageria spaţioasă, afară de Antonina Ivanovna nu se afla decât mama ei, o bătrânică rumenă, plină la trup, căruntă de tot. Mi-a răspuns la „bună seara” cu o politeţe rece, oferindu-mi o ceaşcă de ceai.
Am refuzat. Îndată ce Antonina Ivanovna şi-a terminat ceaiul, ne-am dus în apartamentul meu.
Mi-a demontat aparatul în doi timpi şi trei mişcări. Urmăream cu admiraţie mâinile ei îndemânatice cu degete lungi, subţiri, repezi. Am schimbat doar câteva cuvinte. După ce mi-a pus aparatul la punct, a plecat.
Au trecut câteva zile. Tot timpul eram cu gândul la ea. Aş fi bătut la uşa ei ca s-o văd, dar nu găseam un pretext. În sfârşit – mi-e şi ruşine, dar ce să-i faci, uite, mărturisesc – mi-am stricat dinadins aparatul şi am fugit glonţ la ea după ajutor.
A dibuit îndată defectul şi, aruncându-mi o privire batjocoritoare, mi-a spus fără înconjur:
— E ultima oară când îl mai repar…
M-am înroşit ca un rac.
A doua zi însă nu m-a răbdat inima şi m-am dus din nou la ea să-i comunic că radioul merge perfect. S-o văd pe Tonia, cum o numeam în gând, deveni curând pentru mine, ca să spun aşa, o necesitate vitală.
Era destul de amabilă cu mine, cu toate că mă califica drept „savant de birou”, rupt de viaţă şi închistat în specialitatea lui. Îmi găsea şi alte cusururi: pe lângă faptul că mă făceam vinovat de „crima” ignoranţei în ale radiotehnicii, mai eram şi un fel de „lasă-mă să te las” şi, colac peste pupăză, aveam tabieturi de moşneag: nu mă scoteai din laborator nici cu arcanul. La fiecare întâlnire îmi punea pe tapet toate aceste păcate capitale, sfătuindu-mă să mă schimb.
Rănit în amorul meu propriu, juram să nu-i mai calc pragul, dar parcă eram în stare să mă ţin de cuvânt! Mai mult – fără să-mi dau seama începusem, de fapt, să-i urmez sfaturile: mă plimbam ore în şir, mă bătea gândul să fac sport (îmi cumpărasem chiar nişte schiuri şi o bicicletă), ba mi-am luat şi un manual de radiotehnică.
Şi aşa, într-o zi, străbătând străzile Leningradului cu aerul unuia care nu cunoaşte altă desfătare mai grozavă decât plimbarea, am remarcat pe bulevardul 25 Octombrie, colţ cu strada 3 Iulie, un tânăr cu o barbă neagră ca pana corbului.
După ce mă fixă câteva clipe, tânărul se îndreptă spre mine cu un aer decis.
— Nu vă supăraţi, nu sunteţi dumneavoastră Artemiev?
— Eu sunt.
— Mi se pare că o cunoaşteţi pe Nina… Antonina Gherasimova. În orice caz, v-am văzut odată împreună. Aş vrea să-i transmiteţi din partea mea ceva despre Evgheni Palei.
În momentul acela lângă bordură stopă o maşină şi omul de la volan strigă tânărului care mă acostase:
— Hai odată, că întârziem!
Bărbosul sări în maşină apucând să-mi mai strige doar atât:
— Spuneţi-i: Pamir, KEŢ…
Automobilul dispăru după colţ.
Muncit de întrebări, am pornit spre casă. Cine era tânărul? De unde îmi cunoştea numele? Unde m-a văzut cu Tonia sau cu Nina, cum îi spunea el? Am rulat pe ecranul amintirii toate întâlnirile, toate cunoştinţele noastre comune… Ar fi fost cu neputinţă să nu fi reţinut nasul acela acvilin desenat precis, barba aceea neagră, ascuţită. Hotărât, nu-l văzusem niciodată până atunci. Dar celălalt, misteriosul Palei, cine-o mai fi?
Am urcat la Tonia şi i-am descris din fir în păr bizara întâlnire. Ei bine, fata asta, pe care o ştiusem atât de calmă, a fost cuprinsă brusc de o nespusă emoţie. Iar când i-am pomenit de Palei, a scăpat un „ah” din adâncul inimii. M-a pus să repet de la început toată întâmplarea şi apoi mi-a făcut un scandal teribil din pricină că nu-mi dăduse prin minte să mă sui şi eu în maşină ca să aflu toate amănuntele.
— Uf, parcă ai fi un urs!
Îi răspunsei ofensat:
— Mă rog, nu am pretenţia, ba chiar sunt mândru, că nu semăn cu eroii filmelor americane de aventuri. Să mă arunc din mers în maşina unui necunoscut? Mulţumesc, nu-i genul meu.
Fără să mă asculte, repeta ca în delir:
— Pamir… KEŢ… Pamir… KEŢ…
Se repezi la bibliotecă şi, despăturind o hartă a Pamirului, căută cu înfrigurare o localitate cu numele KEŢ.
Ia-o de unde nu-i!
— KEŢ… KEŢ… Oraş nu e. O fi poate vreun sat, un cătun sau, mai ştiu eu, cine ştie ce instituţie? Trebuie să aflu neapărat! Izbucni ea. Chiar azi sau cel mai târziu mâine dimineaţă…
PARTEA ÎNTÂIA.
I. UN NAPOLEON ÎN SPE
— M-ai stropit, Stirner! Uite ce mi-ai făcut pe rochie. Nu ştii să vâsleşti!
— Ei, na! Ştiai că mergem să ne plimbăm cu barca. Cine vă pune pe voi, cucoanele, în ocazii de astea, să îmbrăcaţi rochii pe care şi un strop de apă lasă urme de neşters?
— Jérome K. Jérome, „Trei într-o barcă”.
— Felicitările mele, Fräulein, văd că eşti foarte citită. Dar ce vină am eu că Jerome a făcut această remarcă înaintea mea? Ea rămâne valabilă şi în cazul nostru, deşi nu suntem patru, ci cinci în barcă.
— Ba patru! Protestă Emma Fit.
— Află, păpuşă blondă, că în barca lui Jérome al patrulea era un câine. Pe când în barca noastră Falk al meu e primul.
— Şi de ce, mă rog, primul?!
— Pentru că-i genial. Falk! Domnişoarei Fit i-a căzut batista. Dă-i-o!
Frumosul setter alb sări sprinten şi, spre hazul tuturor, execută ordinul.
— E clar?
— Stirner se umfla în pene.
— Fräulein Glück, am o propunere: hai să ne căsătorim şi să deschidem un circ ambulant. Eu – clovn, cu perucă roşcovană, prezint extraordinarul număr de dresură, iar dumneata stai la casă. Ceva grozav! Lumea dă năvală, câinii dansează, la casă foşnesc bancnotele. Iar după spectacol, un supeu în compania încântătorilor şi credincioşilor noştri prieteni patrupezi. Ar fi colosal! Nu-i aşa? În orice caz, o îndeletnicire mult mai amuzantă decât slujba pe care o am la Karl Gottlieb.
— Mulţumesc, dar. N-am nici o înclinaţie pentru viaţa nomadă.
— Mde. Cu un capital ca al dumitale, e firesc să refuzi o asemenea partidă.
— Capital ca al meu? Nu înţelese Elsa Glück.
— Chiar nu-ţi cunoşti comorile? Dar părul acesta care aminteşte de Venus a lui Tizian. E natural, nu? Hai, nu te supăra, ştiu că e natural. Află însă că femeile lui Tizian îşi căneau părul cu o vopsea a cărei formulă s-a păstrat, pare-mi-se. Păi vezi! Celebrele frumuseţi care l-au inspirat pe pictor obţineau prin trudă şi tot felul de artificii ceea ce dumitale natura ţi-a dăruit din belşug, fără reţetă. Şi-apoi ochii aceştia albaştri şi adânci cum e cerul! N-o să-mi spui că sunt vopsiţi!
— Termină!
— Şi dinţişorii ca nişte perle.
— Între buze de coral. Nu-i aşa c-am ghicit? Zău, domnule Stirner, parcă n-ai fi secretarul unui bancher anost, ci comisul unei firme de bijuterii. Ei bine, urâciosule, am să-ţi plătesc acest „colier” de complimente! Spune-mi, rogu-te, obrajii dumitale scofâlciţi, nasul lung, pletele lăţoase, braţele până la genunchi, sunt toate veritabile?
— Ştiu, preferi rotunjimile! Ca, de pildă, figura rubicondă a lui Otto Sauer. Unde mai poţi găsi ochi rotunzi ca ai lui şi. În perspectivă, peste vreo zece ani. Un capital la fel de rotunjor?
— Pfui! Eşti vulgar! Făcu scârbită Elsa Glück.
— Te-aş ruga să nu numeri banii din buzunarul altuia! Îl puse la punct Sauer, jurisconsultul bancherului Gottlieb. Urmărise, tăcut şi posomorit, schimbul tăios de cuvinte dintre Stirner şi Elsa, continuând să despice ritmic cu vâslele lungi unda împurpurată de ultimele raze ale soarelui.
Stirner înţelese că a întins prea mult coarda.
— Iertaţi-mă, dar n-am vrut să jignesc pe nimeni. Ţineam să arăt numai că şi în dragoste acţionează legea luptei pentru existenţă: cine-i mai puternic, acela învinge. Cerbii se bat între ei pe viaţă şi pe moarte, iar femela patrupedă e a învingătorului. Or în societatea noastră cine-i mai puternic? Cine are bani!
— Închipuieşte-ţi, Fräulein, continuă el, adresându-se Elsei, că aş deveni peste noapte un Cresus, sau, şi mai mult, că aş fi bogat, să zicem, ca venerabilul nostru patron Karl Gottlieb. Atunci n-aş mai părea femeilor chiar atât de scofâlcit.
— Ba, şi mai mult! Îl tachină Elsa.
— Hm! Făcu Stirner cu ciudă. Cred şi eu! Cu comorile dumitale de frumuseţi îţi poţi alege un Gottlieb după gust. Dar nouă ce ne rămâne să alegem? Nouă, pârliţilor de secretari şi secretăraşi care asistă la ospăţ, fac zâmbre şi sunt nevoiţi să se mulţumească numai cu firimiturile de la masă, în timp ce alţii se îmbuibă ca porcii cu toate bunătăţile din lume!
— Vai, ce urât vorbeşti! Se scandaliză şi Emma Fit.
— Scuzaţi, promit să-mi supraveghez cu stricteţe vocabularul. Onestitatea! Iată marele nostru cusur, de care profită suspuşii! Cinstea! Ştiţi ce-a spus Heine? „Cinstea e ceva foarte bun, dacă în jurul tău toţi sunt cinstiţi şi numai tu eşti şnapan”. Întrucât însă am în jur numai şnapani. Persoanele de faţă sunt excluse, fireşte. ca să ajung la fericirea râvnită – se uită cu înţeles la Elsa Glück1 – ar trebui să fiu un superarhişnapan, pe lângă care ceilalţi şnapani să pară îngeri.
— Frumos le mai distrezi pe invitatele noastre, îl întrerupse Otto Sauer. Faci nişte glume!
— Poftim? Întrebă Stirner, cu gândul în altă parte. Nu mai spuse nimic. Capul îi căzu pe piept şi o cută adâncă în zigzag i se adânci de-a curmezişul frunţii, îmbătrânindu-l. Părea că meditează la o problemă foarte grea. Scheunând încet, Falk îi puse o labă pe genunchi şi-i căută privirea. Vâslele rămăseseră nemişcate în mâinile lui Stirner; la lumina asfinţitului, stropii ce picurau de pe ele păreau de sânge.
Văzându-i chipul îmbătrânit fără veste, Elsa tresări şi-i aruncă lui Sauer o privire neliniştită.
Deodată Stirner dădu drumul vâslelor şi izbucni în râs.
— Dar ce-ai zice, Fräulein Elsa, dacă aş fi omul cel mai puternic din lume? Dacă toţi ar asculta de fiecare cuvânt al meu, de orice gest al meu, întocmai ca Falk? Zvârli cravaşa în apă. Falk! Aport! Câinele ţâşni ca o săgeată peste bord. Uite-aşa! Dacă aş fi stăpânul lumii?
— Ascultă, Stirner, dă-mi voie să fiu sinceră. Deşi eşti tânăr, ai o faţă groaznic de demodată, ca acelea de care dai în albumele de familie. „Iar aici e bunicul, în tinereţe”. Înţelegi ce vreau să spun? Ei bine, eşti exact „bunicul în tinereţe”. Nu, hotărât, n-ai stofă de Napoleon. Poate doar un Napoleonaş de bursă. Din ăi mărunţei.
I. O DEZVĂLUIRE TULBURĂTOARE.
Într-o seară de toamnă, un pricăjit barcaz pescăresc se apropia încet de insula Föhr din arhipelagul Frisicelor de Nord, aproape de coasta Germaniei. Vântul năprasnic de miazănoapte împroşca pe pescari cu stropi reci ca gheaţa. Chipurile învineţite de frig ale oamenilor erau mohorâte: se întorceau cu năvoadele aproape goale.
— Să ştii că vine iarna înainte de soroc, mormăi un pescar bătrân, pufăind din pipa-i scurtă.
— Aşa se pare, îi dădu dreptate altul mai tânăr şi, după o scurtă tăcere, adăugă:
— Iar i-au furat năvodul lui Karl. Un năvod nou-nouţ.
Cuvintele aruncate în treacăt de un tânăr le dădură ghes la vorbă. Oamenii se tot întrebau cine poate fi hoţul.
— Eu unul zic că-i Hans, afirmă tânărul cu convingere.
— Hans? Fugi de aici! Se mirară ceilalţi.
Hans era un moşneag hodorogit, deşirat şi slab de-l bătea vântul. Locuia singur cuc în clădirea veche şi părăsită a farului.
— Hans ăla care abia îşi târăşte picioarele?! Pe ce dovadă te bizui?
— Dovadă? N-aţi văzut şi voi că, de la o vreme, Hans se îngraşă mereu?
Era adevărat. De câteva săptămâni Hans se îngrăşase într-atât că uimise tot satul.
— Cică ar fi găsit o comoară pe care a aruncat-o marea pe ţărm. Când primeşte omul un dar ca ăsta nu-i de mirare să pună osânză pe el, spuse bătrânul pescar, dus pe gânduri.
— Ei aş! Pun rămăşag că-i altceva la mijloc. Hans face contrabandă.
— Ascultaţi-mă pe mine, stărui tânărul. Hans s-a îmbuibat din banii luaţi pe peştele şi năvoadele pe care ni le şterpeleşte. Ştiţi şi voi că se întâmplă s-o ia razna în toiul nopţii. Unde se duce? Ce trebuşoare învârteşte? Mie toate astea nu-mi miros a bine.
Cu toate că unii mai puneau la îndoială spusele tânărului, era limpede că pescarii cam intraseră la bănuieli. Şi când barcazul acostă în dreptul farului, cineva azvârli o vorbă:
— Ce-ar fi, fraţilor, să trecem pe la Hans? O să stăm puţin la căldurică. Cine ştie, poate o să-l tragem şi de limbă…
— Asta da! Se bucură tânărul, dând zor cu descărcatul peştelui şi cu strânsul năvoadelor.
Ferestruica farului era luminată. Bătrânul Hans nu se culcase încă. Îi primi cu braţele deschise şi-i pofti să se încălzească lângă o vatră dărăpănată.
— Ei, v-a mers pescuitul? Întrebă bătrânul, frecându-şi mâinile cu vine groase şi degete închircite.
— A mers pe dracu! Făcu tânărul pescar. Înfuriat de ghinionul ce-i urmărea şi de vremea păcătoasă, abia aştepta să-şi verse năduful pe cineva. Ştii, nene Hans, mă uit la matale şi mă întreb: ce face omul ăsta de pune într-una osânză pe el?
Moşneagul zâmbi cu un aer stingher.
— Şi tu te-ai îngrăşat, Ludwig.
— Eu? Păi când omul vinde peştele pe care l-a prins cu mâna lui, nu-i nici o mirare să arate mai acătării. Dar cum faci matale de te îngraşi fără sa munceşti? Hai, destăinuieşte-ne şi nouă secretul. Ne-ar plăcea mai mult să ne întindem oasele la căldurică în loc să rătăcim pe mare. Că toată agoniseala noastră sunt reumatismele…
Era vădit că Hans începuse să nu se simtă în apele lui. Se zgribulea ca de frig, frecându-şi într-una mâinile. Toţi observaseră tulburarea bătrânului. Chiar şi cei care adineauri avuseseră îndoieli, acum începură să-l privească cu ochi bănuitori.
— N-ar strica să-i facem o percheziţie, şopti roşcovanul Fritz unui alt pescar, îl iau eu mai pe departe. Las' pe mine! Apoi, către Hans:
— Cum de nu ţi-e frică să stai în hardughia asta? Dacă se opinteşte bine vântul de la nord-est, zob te face.
— Nu-i nimic. Zidurile sunt groase. Cât mai am eu de trăit, or ţine şi ele.
— Dar dacă se prăbuşesc peste tine? Nu se lăsă Fritz. Ţie poate nu-ţi pasă, că ţi-ai trăit traiul, dar pe noi or sa ne tragă la răspundere. Că de ce n-am luat măsuri! Află că n-am chef să înfund puşcăria din pricina ta. Trebuie să cercetăm bine toată clădirea.
— Zău că nu merită! Bâigui bătrânul. Îşi dădea tot mai limpede seama că pescarii nu veniseră aici de florile mărului. Dar dacă ţineţi morţiş, întoarceţi-vă mâine. Tot e mai bine să cercetaţi pe lumină.
— De ce să amânăm pe mâine ce putem face azi?
— Cine ştie ce nenorocire se mai poate întâmplă pe scările astea care abia se mai ţin. Ce-i atâta zor? Aşa cum am locuit aici cincizeci de ani, o să mai stau o noapte.
Ludwig, care pricepuse încotro bate Fritz, se vârî şi el în vorbă.
— Aprinde un felinar!
— Cum să-l aprind, păcatele mele, dacă n-am ulei?
Fritz însă, care prinsese să cotrobăiască prin încăperea rotundă, găsise şi una şi alta.
— Ţine felinarul. Uite şi uleiul. Ce-mi umbli cu cioara vopsită, moşule?
Nici nu apucară să se dumirească bine, că Fritz şi turnase ulei şi aprinsese felinarul.
— Haidem!
Se ridicară cu toţii şi se luară după Fritz. Oftând şi târându-şi picioarele, Hans îi urmă. La lumina chioară a felinarului, urcară treptele umede şi tocite ale scării în spirală.