Carlos Castaneda scriitor american cu pregatire în șamanism

CUPRINS:          Prefaţă/7           1 Transformarea donei Soledad/9           2. Surioarele Dona/69           3. LaGorda/110           4. Genarii/164           5. Arta de a visa/214           6. A doua atenţie/269                 PREFAŢĂ.           Scena ultimei mele întâlniri cu don Juan şi don Genaro fusese un vârf de munte plat şi pustiu din marginea vestica a masivului Sierra Madre, în Mexicul Central Cu noi erau şi ceilalţi doi ucenici, Pablito şi Nestor. Solemnitatea şi scopul faptelor petrecute acolo nu au lăsat nici un dubiu asupra faptului că ucenicia noastră ajunsese Ia punctul final şi că îi vedeam pe don Juan şi don Genaro pentru ultima oară. Spre sfârşit, ne-am luat rămas-bun, apoi eu şi Pablito am sărit împreună de pe vârful muntelui în abis.           Privitor la acest salt, don Juan îmi dezvăluise un principiu fundamental pentru tot ce avea să se întâmple. Astfel, după saltul în abis, voi deveni percepţia pură şi mă voi mişca înainte şi înapoi între cele două realităţi inerente ale creaţiei, tonalul şi nagualul, în timpul saltului, percepţia mea a trecut prin şaptesprezece transformări elastice între tonal şi naguaL Când mă mişcăm în nagual, percepeam o dezintegrare a corpului. Nu puteam gândi sau simţi în mod coerent şi unificat, aşa cum o fac de obicei, dar totuşi gândeam şi simţeam într-un fel în mişcările mele în tonal reveneam la unitate. Eram iar eul meu întreg. Percepţia mea avea coerenţa. Aveam viziuni ordonate. Forţa lor de constrângere era atât de intensă, natura lor atât de reală, complexitatea lor atât de vastă, încât nu am fost în stare să mi le explic în mod satisfăcător Natura lor nu-mi permitea să le includ în categoriile de viziuni sau vise intense, nici chiar în domeniul halucinaţiilor.           După ce am examinat şi am analizat în cea mai perfectă şi atenta manieră sentimentele, percepţiile şi interpretările acelui salt în abis, am ajuns la concluzia că nu puteam crede, în mod raţional, că saltul avusese loc cu adevărat. Şi totuşi, o altă parte din mine insista asupra sentimentului că am sărit cu adevărat.           Don Juan şi don Genaro nu mai sunt de găsit, iar absenţa lor a creat în mine o cerinţă imperioasă de a trece la ordonarea aparentelor contradicţii.           Am revenit în Mexic ca să-i revăd pe Pablito şi Nestor, să le cer o mână de ajutor în rezolvarea conflictelor mele. Dar cele petrecute în această excursie nu pot fi calificate altfel decât ca un asalt final asupra raţiunii mele, ca un atac concentrat, pus la cale de către însuşi don Juan. Ucenicii lui, conduşi chiar fără ca el să fi fost acolo, au demolat în câteva zile, în mod metodic şi precis, până şi ultimele bastioane ale raţiunii mele, în aceste câteva zile, ei mi-au dezvăluit unul din cele două aspecte practice ale lor, arta de a visa, care este subiectul acestei cărţi.           Arta stalking1-ului, celălalt aspect practic al artei lor şi, totodată, piatra de temelie a învăţăturilor lui don Juan şi don Genaro, ea mi-a fost prezentată în timpul unor vizite ulterioare, constituind de departe cea mai complexă parte a existenţei lor în lume ca vrăjitori.           1 Termenii ro stalk, staâker, stzrfking definesc acţiunea, sau pe cel care o îndeplineşte, de a vâna stând la pândă, a da târcoale. în continuare va fi folosit termenul englez, care se va evidenţia de context (n.tr.).           1. Transformarea donei Soledad.           Am avut dintr-odată o presimţire că Pablito şi Nestor nu erau acasă. Certitudinea mea era atât de profundă, încât am oprit maşina. Eram acolo unde asfaltul se termina brusc şi voiam să mă hotărăsc dacă să-mi continui sau nu drumul lung şi dificil în ziua aceea, întrucât urma o porţiune de drum prost cu pietriş şi abrupt care ducea la casa lor, aflată în munţii din Mexicul Central, Am coborât geamul portierei. Era răcoare şi bătea vântul. Am ieşit să mă destind. Tensiunea orelor întregi de condus îmi încordase gâtul şi spatele. M-am dus până la marginea drumului pavat. Pământul era moale de la o ploaie de dimineaţă. Ploaia continua încă pe versanţii sudici ai munţilor, la mică distanţă de locul în care mă aflam. Dar chiar în faţa mea, spre est şi nord, cerul era limpede. în anumite puncte ale drumului se vedeau piscurile strălucind în depărtare.           Am stat puţin pe gânduri, apoi m-am decis să mă întorc în oraş, deoarece o senzaţie specială îmi spunea că acolo îl voi găsi pe don Juan, în piaţă, în definitiv, încă de la începutul asocierii noastre, procedasem întotdeauna aşa, şi îl găseam în piaţă. De obicei, dacă nu era în Sonora, plecam spre Mexicul Central şi mergeam în piaţa acelui oraş, iar, mai devreme sau mai târziu, don Juan apărea. Cel mai mult l-am aşteptat doua zile. Eram atât de obişnuit să-1 găsesc astfel, încât eram absolut sigur că lucrurile se vor petrece ca de obicei.           Am aşteptat toată după-masa în piaţă. M-am plimbat în sus şi în jos, făcându-mă că vreau să cumpăr ceva. Apoi am aşteptat în parc. La asfinţit, am ştiut că nu va veni. Am avut apoi senzaţia clară că fusese acolo, dar că plecase. M-am aşezat pe o bancă în parc, acolo unde obişnuiam să stăm, şi am încercat să-mi analizez sentimentele. Când intrasem în oraş, fusesem sigur că don Juan era acolo, pe străzi. Ceea ce am simţit era mai mult decât amintirea nenumăratelor dăţi când l-am găsit acolo; corpul meu ştia că îl caut. Dar apoi, după ce m-am aşezat pe bancă, m-a cuprins un alt tip de certitudine ciudată. Ştiam că nu mai este acolo. Plecase, şi eu nu-1 găsisem.           După o vreme, am renunţat la disecarea propriilor gânduri. Am simţit ca acel loc începea să mă afecteze. Deveneam iraţional; asta mi se întâmpla întotdeauna după ce stăteam câteva zile în împrejurimi.           M-am dus la hotel să mă odihnesc câteva ore şi apoi am ieşit să mă plimb pe străzi. Sentimentul pe care-1 avusesem în dupâ-a-miaza aceea, anume câ-1 voi găsi pe don Juan, dispăruse. Am renunţat. M-am întors la hotel pentru a-mi petrece noaptea acolo.           Dimineaţa, înainte de a mă îndrepta spre munţi, am dat o tură cu maşina pe străzile principale, dar ceva îmi spunea că e în zadar. Don Juan nu era acolo.           Am avut nevoie de toată dimineaţa pentru a ajunge în orăşelul în care locuiau Pablito şi Nestor, Am sosit pe la prânz. Don Juan mă învăţase să nu intru direct în oraş, pentru a evita curiozitatea privitorilor. De câte ori ajungeam acolo, coboram de pe şosea, exact înaintea oraşului, pe un teren plat, unde tinerii jucau de obicei fotbal. Drumul era destul de îngust, cât o potecă îndeajuns de lată pentru a putea merge pe acolo cu maşina, şi trecea pe lângă casele lui Pablito şi Nestor, aflate la picioarele dealurilor, în sudul oraşului. Cum am ajuns la marginea câmpu-lui, am constatat că poteca devenise un drum pietruit.           Stăteam pe gânduri dacă s-o iau spre casa lui Nestor sau spre a lui Pablito. Sentimentul că ei nu erau acolo persista; ştiam că Nestor locuia singur, în timp ce Pablito stătea împreună cu mama sa şi cele patru surori. Chiar dacă nu l-aş fi găsit acolo, femeile m-ar fi putut îndruma, în timp ce m-am apropiat de casă, am băgat de seamă că drumul ce ducea din şosea la casă fusese consolidat. Părea ca pământul e tare şi, deoarece era destul spaţiu, am condus aproape de intrare. Casei de chirpici i se adăugase o nouă verandă cu acoperiş de ţiglă. Nu se auzea lătrând nici un câine, dar am văzut unul enorm, stând calm în spatele unei zone îngrădite, observându-mă cu atenţie, Câţiva pui de găină, aflaţi în faţa casei, s-au îndepărtat piuind. Am oprit motorul şi mi-am întins mâinile deasupra capului. Corpul mi-era înţepenit.           Casa părea pustie. Mi-a trecut prin cap că, probabil, Pablito şi familia lui s-au mutat în altă parte. Deodată, uşa din faţă s-a deschis şi a apărut mama Iui Pablito, ca şi cum ar fi împins-o cineva. A privit câteva clipe la mine, absentă. în timp ce coboram din maşină, părea că m-a recunoscut. Un tremur graţios i-a străbătut corpul şi a venit alergând spre mine. Credeam că dormise şi o trezise zgomotul maşinii, iar când a ieşit să vadă ce se întâmpla, la început n-a ştiut cine eram. Văzând-o pe bătrâna alergând spre mine, am zâmbit, Când s-a apropiat, m-a cuprins îndoiala. Se mişca puţin cam sprinten şi nu semăna nicidecum cu mama lui Pablito.           — Ia te uită, ce surpriză! a exclamat ea.           — Dona Soledad? am întrebat, neîncrezător.           — Nu mă recunoşti? m-a întrebat ea, râzând.           Am făcut câteva comentarii stupide despre agilitatea ei surprinzătoare.           — De ce mă tot priveşti ca pe o femeie bătrână şi neajutorată? a reluat ea, privindu-mă cu un aer de falsa provocare.

NOTA AUTORULUI.           În ultimii douăzeci de ani am scris o serie de cărţi despre ucenicia mea pe lângă un vrăjitor indian Yaqui din Mexic, don Juan Matus. Am explicat în cărţile respective că acesta m-a învăţat vrăjitoria, dar nu în sensul în care este aceasta înţeleasă în contextul vieţii noastre cotidiene – ca folosire a forţelor supranaturale asupra celorlalţi sau invocare a spiritelor prin farmece, descântece ori ritualuri pentru a produce efecte supranaturale. Pentru don Juan, vrăjitoria însemna acţiunea de concretizare a unor principii specifice teoretice şi practice privind natura şi rolul percepţiei în modelarea universului ce ne înconjoară.           Respectând sugestia lui don Juan, am evitat folosirea termenului de şamanism – o categorie ce ţine de antropologie – pentru a caracteriza ştiinţa lui. Am denumit-o tot timpul, aşa cum o denumea el însuşi: vrăjitorie. Totuşi, la o analiză mai atentă, mi-am dat seama că acest termen face să pară şi mai confuze fenomenele şi aşa enigmatice pe care mi le-a prezentat în învăţăturile sale.           În lucrările de antropologie, şamanismul este definit ca sistem de credinţe al unor popoare indigene din nordul Asiei – răspândit şi printre unele triburi băştinaşe indiene din America de Nord – care susţine că suntem înconjuraţi de o lume nevăzută de forţe spirituale ancestrale – bune şi rele – şi că aceste forţe pot fi invocate şi controlate prin acţiunile practicanţilor, care sunt intermediari între tărâmul naturalului şi cel al supranaturalului.           Don Juan era, într-adevăr, un intermediar între lumea obişnuită a vieţii cotidiene şi o lume nevăzută, pe care nu o numea supranaturală, ci a doua atenţie. Rolul său, ca profesor, era să-mi facă această structură accesibilă. Am descris în lucrarea mea anterioară metodele lui de predare în acest sens, ca şi artele vrăjitoreşti pe care m-a învăţat să le practic, cea mai importantă dintre ele numindu-se arta visatului.           Don Juan susţinea că lumea noastră, pe care o credem unică şi absolută, este doar o entitate dintr-un mănunchi de lumi succesive, aranjate ca foile unui bulb de ceapă. El afirma că, deşi suntem pregătiţi din punct de vedere energetic să percepem numai lumea noastră, avem totuşi capacitatea de a accede la celelalte lumi, care sunt la fel de reale, unice, absolute şi atotcuprinzătoare ca şi lumea noastră.           Don Juan mi-a explicat că, pentru a putea percepe aceste lumi, nu numai că este necesar să dorim cu înfocare acest lucru, ci trebuie să avem şi suficientă energie pentru a le accede. Existenţa lor este permanentă şi independentă de conştiinţa noastră, spunea el, dar faptul că nu ne sunt accesibile este în totalitate consecinţa predeterminării noastre din punct de vedere energetic. Cu alte cuvinte, pur şi simplu, numai datorită acestei predeterminări, suntem constrinşi să credem că lumea vieţii noastre cotidiene este singura lume posibilă.           Don Juan spunea că din convingerea că această predeterminare energetică se poate corecta, vrăjitorii din timpuri străvechi creaseră un set de metode menite să recondiţioneze capacităţile noastre energetice de a percepe, numind acest set de metode – arta visatului.           Din perspectiva pe care mi-o oferă timpul scurs de atunci, îmi dau seama acum că cea mai adecvată definire a visatului făcută de don Juan a fost de a-l numi „poarta către nemărginire”. În momentul respectiv, eu am replicat că metafora aceea nu avea pentru mine nici un sens.           — Atunci să renunţăm la metafore, a consimţit el. Să zicem că visatul este maniera practică în care vrăjitorii fac ca visele obişnuite să aibă utilizare.           — Dar cum pot fi utilizate visele obişnuite? Am întrebat eu.           — Suntem mereu induşi în eroare de vorbe, a spus el. În ceea ce mă priveşte, profesorul meu a încercat să-mi definească visatul, spunându-mi că este modul în care vrăjitorii spun noapte bună lumii. Desigur că încerca să-şi ajusteze explicaţiile în funcţie de modul meu de a gândi. La fel procedez şi eu cu tine. Cu o altă ocazie, don Juan mi-a spus: Visatul poate fi doar trăit ca experienţă directă. Nu înseamnă numai să ai vise în somn. Nu înseamnă nici să visezi cu ochii deschişi, să-ţi doreşti sau să-ţi imaginezi ceva. Prin intermediul visatului putem percepe alte lumi, pe care desigur că le putem descrie, deşi nu putem descrie ceea ce ne face să le percepem. Dar putem simţi cum visatul deschide aceste lumi pentru noi. Visatul pare a fi o senzaţie – un proces ce se desfăşoară în corpul nostru, o stare conştientă în mintea nostră.           În cadrul învăţăturilor sale, don Juan mi-a explicat, pe larg, principiile, argumentarea logică şi utilizările practice ale artei visatului. Procesul de instruire se compune din două părţi: una vizând procedeele practice de visat, iar cealaltă, explicarea acestor procedee la nivelul abstractizărilor. Metoda sa didactică era o combinaţie între a-mi suscita curiozitatea intelectuală cu principiile abstracte ale visatului şi a mă îndruma să le găsesc rezolvarea în practică,.           Am scris deja despre toate acestea cât de amănunţit am putut. Am descris totodată mediul vrăjitoresc în care m-a plasat don Juan pentru a mă învăţa arta lui. Interacţiunile mele din acest mediu m-au interesat în mod special, pentru că s-au petrecut în exclusivitate în cea de a doua atenţie. Am interacţionaţ astfel cu cele zece femei şi cinci bărbaţi, care făceau parte din grupul de vrăjitori al lui don Juan şi cu cei patru tineri şi patru tinere, care erau ucenicii săi.           Don Juan i-a adunat pe toţi cei opt imediat după ce am venit în lumea lui. Mi-a precizat că aceştia formau un grup vrăjitoresc tradiţional – o replică a grupului său – şi că eu trebuia să-i conduc. Totuşi, după ce a lucrat cu mine, şi-a dat seama că eram altfel decât se aştepta. A explicat această deosebire în termenii unei configuraţii energetice, pe care o vedeau numai vrăjitorii: în loc să am patru compartimente de energie, aşa cum avea el însuşi, eu aveam numai trei. Această configuraţie, despre care el – în mod eronat – crezuse că este un defect ce poate fi corectat, mă făcea total necorespunzător pentru a interacţiona cu cei opt ucenici sau a-i conduce, astfel că a devenit absolut necesar ca don Juan să constituie alt grup de persoane, cu structuri energetice mai apropiate de a mea.           Am scris pe larg despre toate aceste întâmplări. Totuşi, n-am menţionat niciodată cel de al doilea grup de ucenici: don Juan nu mi-a permis să o fac. A argumentat că aceştia făceau parte din domeniul meu de activitate şi că înţelegerea pe care o aveam cu el era să scriu despre domeniul lui şi nu despre al meu.           Cel de al doilea grup de ucenici avea un număr extrem de redus de membri – numai trei persoane: o visătoare, Florida Grau; un stalker, Taisha Abelar; şi o femeie nagual, Carol Tiggs.           Interacţionam între noi numai în cea de a doua atenţie. În lumea de zi cu zi, nu aveam nici cea mai vagă idee unii despre alţii. Dar, în termenii relaţiei noastre cu don Juan, nu exista nimic vag; el a depus eforturi colosale să ne instruiască în mod egal pe toţi. Totuşi, către sfârşitul perioadei de instruire, când se apropia sorocul lui don Juan, presiunea psihologică exercitată de iminenta lui plecare a început să producă năruirea graniţelor rigide ale celei de a doua atenţii. Rezultatul a fost că interacţiunea noastră a început să se transfere în lumea cotidiană şi ne-am întâlnit, evident, pentru prima dată.           Nici unul dintre noi nu ştia, în mod conştient, nimic despre interacţiunea noastră profundă şi intensă din cea de a doua atenţie. Întrucât activam cu toţii în domeniul studiilor teoretice, am fost mai mult decât şocaţi să constatăm că ne mai întâlniserăm. Desigur, această problemă a fost şi continuă să fie pentru noi ceva cu neputinţă de admis la nivel intelectual şi totuşi, ştim foarte bine că face parte integrantă din experienţa noastră personală. Prin urmare, am ajuns la alarmanta constatare că psihicul uman este infinit mai complex decât ne-au făcut să credem raţionamentele noastre practice sau ştiinţifice.           Cu o ocazie, i-am cerut lui don Juan, la unison, să clarifice impasul în care ne aflam. El ne-a spus că avea două alternative din punct de vedere al explicării fenomenului. Una era să se ocupe de raţionalitatea noastră rănită, încercând să-i restabilească statutul prin a afirma că cea de a doua atenţie este o stare de conştiinţă la fel de nereală ca elefanţii zburători şi că tot ce credeam noi că am trăit în acea stare este, pur şi simplu, un produs al sugestiei hipnotice. Cealaltă alternativă era să explice cea de a doua atenţie în felul în care o înţeleg vrăjitorii visători, drept o configuraţie energetică a stării conştiente.

INTRODUCERE.           Sâmbătă, 22 mai 1971, am plecat la Sonora, în Mexic, să mă întâlnesc cu don Juan Matus, un vrăjitor indian Yaqui, pe care îl cunoşteam din 1961. Mi-am spus că vizita din ziua aceea nu avea să se deosebească în vreun fel de nenumăratele dăţi, în care mă dusesem să-l văd în cei zece ani de când îi eram ucenic. Evenimentele care au avut loc în acea zi şi în cele următoare au fost totuşi importante pentru mine. Ucenicia mea a luat sfârşit cu acea ocazie. Nu a fost vorba de o retragere arbitrară din partea mea, ci de o încheiere hotărâtă cu bună ştiinţă.           Am prezentat deja experienţa uceniciei mele în două lucrări precedente: Învăţăturile lui don Juan şi Cealaltă realitate.           Ideea de bază în ambele cărţi era aceea că, în deprinderea tainelor vrăjitoriei, elementele-cheie sunt stările de realitate neobişnuită produse prin ingestia unor plante psihotrope.           În această privinţă, don Juan era un expert în utilizarea a trei asemenea plante: Datura inoxia, îndeobşte cunoscută sub denumirea de buruiana jimpson, Lophorphora williamsii, cunoscută ca peiotă şi o ciupercă halucinogenă din specia Psilocybe.           Modul în care am perceput lumea ca efect al acestor plante psihotrope a fost atât de ciudat şi de impresionant, încât m-am văzut nevoit să presupun că aceste stări reprezintă singura cale de comunicare şi de învăţare a lucrurilor pe care încerca să mi le spună.           Această presupunere era greşită.           Pentru a evita orice neînţelegeri în privinţa lucrului meu cu don Juan, aş dori ca, în acest stadiu, să lămuresc următoarele chestiuni.           Până acum nu am încercat, în vreun fel sau altul, să-l plasez pe don Juan într-un context cultural. Faptul că el se consideră un indian Yaqui nu înseamnă că ştiinţa sa în materie de vrăjitorie este cunoscută sau practicată de indienii Yaqui în general.           Toate conversaţiile avute cu don Juan pe timpul uceniciei mele au fost purtate în limba spaniolă, iar faptul că am reuşit să obţin explicaţii cuprinzătoare în legătură cu sistemul lui filozofic se datorează în exclusivitate modului perfect în care stăpâneşte această limbă.           Am păstrat obiceiul de a mă referi la acest sistem folosind termenul de vrăjitorie şi la don Juan folosindu-l pe acela de vrăjitor, deoarece este vorba de termeni pe care îi folosea el.           Întrucât am fost în măsură să notez cea mai mare parte a celor spuse la începutul uceniciei şi toate conversaţiile din fazele ulterioare, am adunat o cantitate voluminoasă de notiţe. Pentru a le da o formă uşor de citit, păstrând totuşi caracterul uimitor de unitar al învăţăturilor lui don Juan, am fost nevoit să le redactez, dar ceea ce am eliminat este, după părerea meă, lipsit de importanţă pentru ideile pe care doresc să le subliniez.           În cazul muncii mele cu don Juan mi-am limitat eforturile doar la a-l considera drept vrăjitor şi la a obţine acces la cunoştinţele sale.           În scopul prezentării punctului meu de vedere, trebuie să explic întâi condiţia de bază a vrăjitoriei, aşa cum mi-a prezentat-o don Juan. El spunea că pentru un vrăjitor lumea de zi cu zi nu e reală, aşa cum credem noi că este. Pentru un vrăjitor, realitatea sau lumea pe care o cunoaştem e doar o descriere.           În vederea validării acestei premise, don Juan şi-a concentrat toate eforturile pentru a mă conduce la o convingere clară că ceea ce am în minte ca lume este mai degrabă o descriere a lumii, o descriere ce mi-a fost insuflată din momentul naşterii.           Spunea că oricine vine în contact cu un copil e un profesor care îi descrie acestuia încontinuu lumea, până în momentul în care copilul e capabil să o perceapă aşa cum îi este descrisă. După don Juan, nu reţinem acest moment uimitor deoarece nici unul dintre noi n-ar putea avea un punct de referinţă pentru a face vreo comparaţie. Totuşi, din acel moment, copilul e un „membru”. El cunoaşte descrierea lumii, iar apartenenţa sa devine deplină, bănuiesc, în momentul în care e capabil să-şi traducă toate interpretările perceptuale proprii, pe care, conform descrierii, le validează.           Deci, pentru don Juan, realitatea vieţii noastre normale constă dintr-un nesfârşit şir de interpretări perceptuale, pe care noi, indivizii care ţinem de un grup specific, am învăţat să le facem în comun.           Ideea că interpretările perceptuale care formează lumea constituie un flux este conformă cu faptul că ele se succed în mod neîntrerupt şi sunt rareori puse sub semnul întrebării. De fapt, realitatea lumii pe care o cunoaştem e considerată atât de evidentă, încât premisa de bază a vrăjitoriei, potrivit căreia realitatea noastră e doar una formată din multe descrieri, poate fi considerată cu greu drept o presupunere serioasă.           Din fericire, în cazul uceniciei mele, don Juan nu-şi punea problema dacă eu voi lua sau nu propunerea sa în serios, continuând să-şi elucideze problemele în pofida opoziţiei mele, a neîncrederii mele şi a eşecului meu de a înţelege ceea ce spunea el. De aceea, ca profesor în vrăjitorie, don Juan s-a străduit să-mi descrie lumea din prima clipă în care ne-am întâlnit. Dificultatea în a-i accepta conceptele şi metodele decurgea din faptul că unităţile descrierii sale mi-erau străine, fiind incompatibile cu ale mele.           Controversa sa consta în faptul că el mă învăţa cum „să văd”, acţiune opusă noţiunii de „a privi” şi că „oprirea lumii” era primul pas care ducea la „vedere”.

Selecţie realizată din lucrările: „Cealaltă realitate”, „Călătorie la Ixtlan” şi „Povestiri despre putere” de Carlos Castaneda. Redactarea finală şi îmbogăţirea textului au fost realizate de profesor yoga GREGORIAN BIVOLARU.   O MODALITATE DE CUNOAŞTERE REVELATĂ DE UN INIŢIAT YAQUI   Motto: Caracteristicile unei păsări solitare care aspiră către DUMNEZEU sunt cinci: Prima, este că ea zboară către cele mai înalte înălţimi; A doua, este că în afară de DUMNEZEU ea nu suferă după vreo companie, nici măcar după vreuna dintre semenele sale; A treia, este că ea îşi aţinteşte fără încetare ciocul spre tăriile cerului; A patra, ca nu are o culoare definita; A cincia, este că totdeauna ea cântă foarte duios.           Sf. Ioan al Crucii                 Doar un luptător curajos şi perseverent poate rezista pe drumul cunoaşterii de DUMNEZEU. Pentru că arta lui constă în a găsi un echilibru prin iubire între spaima de a fi om şi minunea de a fi om.           Ai venit pentru că ai vrut să vii. Nu ai fi căutat această cale dacă nu ai fi găsit-o deja înainte de a o alege. Acesta este drumul luptătorului curajos şi perseverent. Gândeşte-te bine înainte să iei o decizie înţeleaptă, dar după ce ai luat-o eliberează-te de gânduri şi griji; fii sigur că mai târziu vor mai fi un milion de alte decizii de luat. Acesta este comportamentul luptătorului curajos şi perseverent.           Trebuie înainte de toate să-ţi alegi întotdeauna un drum cu inima, pentru a fi astfel la maximul posibilităţilor şi probabil că procedând astfel vei putea râde întotdeauna.           Drumul cunoaşterii care duce către DUMNEZEU nu este unul forţat. Pentru a învăţa trebuie însă să fim stimulaţi. Pe drumul cunoaşterii care duce către DUMNEZEU ne batem întotdeauna cu ceva din noi sau din afara noastră, evităm ceva, suntem pregătiţi pentru ceva; şi acel ceva este întotdeauna inexplicabil, măreţ, sublim, fiind totdeauna mai mare şi mai puternic decât noi. Lumea e într-adevăr plină atât de lucruri minunate cât şi de lucruri înspăimântătoare şi, lipsite de ajutorul lui DUMNEZEU, noi suntem nişte creaturi neajutorate, care sunt înconjurate de o mulţime de forţe bune sau rele care ne apar a fi inexplicabile şi intransigente. Omul obişnuit, în ignoranţa lui, crede că forţele acestea pot fi schimbate cu uşurinţă sau explicate; el nu ştie într-adevăr cum să facă asta, dar cu toate acestea se aşteaptă în mod naiv ca acţiunile omenirii să le explice sau să le schimbe mai devreme sau mai târziu. Pe de altă parte, căutătorul care aspiră către DUMNEZEU nu se gândeşte să le explice sau să le schimbe; dar în loc de asta, el învaţă să folosească în mod înţelept acele forţe, redirecţionându-le în sens benefic şi adaptându-se singur aşa cum este necesar la direcţia lor ascendentă. Un căutător care aspiră către DUMNEZEU e doar puţin mai bine plasat decât omul obişnuit. Cunoaşterea nu îl ajută neapărat totdeauna să ducă o viaţă mai bună; de fapt, aş putea spune că mai ales la început îl stinghereşte şi uneori îi face viaţa împovărătoare şi precară. Deschizându-se din plin cunoaşterii, un căutător devine în primele etape mai vulnerabil decât omul obişnuit. Pe de o parte, semenii lui, oamenii, fiind deranjaţi de superioritatea şi de puterea lui îl urăsc, le este chiar frică de el şi în unele cazuri vor complota ca să-l elimine; pe de altă parte, forţele rele inexplicabile şi intransigente care permanent ne înconjoară pe toţi prin dreptul nostru de a fi vii, sunt pentru căutător o sursă şi mai mare de pericol dacă acesta încă mai păstrează în AURA sa focare de REZONANŢĂ malefică sau energii rele. Un căutător impur şi imprudent care se deschide cunoaşterii, fără să implore ajutorul lui DUMNEZEU cade pradă unor astfel de forţe rele şi atunci mai are doar o singură metodă de a contrabalansa asta: credinţa de nezdruncinat în DUMNEZEU ce se asociază atunci cu voinţa lui; de aceea, el trebuie să simtă şi să se poarte aproape totdeauna ca un luptător curajos şi perseverent. Pe drumul cunoaşterii care duce la DUMNEZEU, doar ca un luptător curajos şi perseverent se poate supravieţui. Ceea ce ajută mai apoi un căutător să ducă o viaţă mai bună e forţa tainică care îi vine de la DUMNEZEU şi care îl ajută pentru a fi un luptător. Mintea unui luptător nu e înclinată spre compromisuri şi lamentări, nici spre a câştiga sau spre a pierde. Mintea unui luptător are o singură predispoziţie – să devină una cu DUMNEZEU şi să lupte pentru a ajunge cât mai repede la această culme –şi fiecare luptă e ca o ultimă bătălie a lui pe pământ. În ultima lui bătălie pe pământ, un luptător îşi lasă spiritul nemuritor pe care şi l-a revelat să zboare liber şi limpede pentru a se uni în MARELE EXTAZ cu DUMNEZEU. Dar pe măsură ce poartă lupta, ştiind că voinţa lui e impecabilă pentru că este susţinută de DUMNEZEU, luptătorul curajos şi perseverent este voios şi râde, râde… mai mereu, pentru că a descoperit iluzia în care ceilalţi se complac plini de gravitate.           Un luptător curajos şi perseverent îşi alege singur toate subiectele care îi formează lumea. El alege astfel totdeauna deliberat, deoarece acum fiecare element pe care-l alege e un scut divin care-l protejează şi îl face să fie INVULNERABIL faţă de faptele forţelor rele pe care el urmăreşte să le sublimeze şi să le folosească numai în sens benefic, divin.           Un luptător curajos şi perseverent întâlneşte forţele acelea inexplicabile şi intransigente pentru că uneori el le caută deliberat, fiindcă ştie că ceea ce nu-l distruge îl face mai puternic şi tocmai de aceea este întotdeauna pregătit pentru întâlnire. În acest scop trebuie să ai în afara de o imensă dragoste, un şir de lucruri selectate care-ţi dau mare linişte, forţă divină şi fericire, lucruri pe care să le poţi folosi oricând ca pe un scut divin. Un luptător curajos şi perseverent îşi alege spre a urma un drum cu inima. Ceea ce face ca un luptător să fie net diferit de un om obişnuit şi mai mereu fermecător este tocmai consecvenţa alegerii unui drum spiritual cu inima. El ştie că un drum cu adevărat spiritual are inimă atunci când este una cu el, sau cu alte cuvinte atunci când simte o mare linişte şi bucurie parcurgându-l pe toată lungimea lui. Lucrurile profund benefice şi divine pe care le alege un luptător pentru a-şi confecţiona scuturile sale divine sunt clementele care aparţin unui drum spiritual care este ales ca fiind cu inimă.           Noi purtăm adeseori un monolog interior. De fapt, noi ne menţinem activă lumea noastră interioară cu sau prin monologul nostru interior. De câte ori terminăm cu adevărat de discutat cu noi înşine, lumea ni se revelează întotdeauna ca prin miracol aşa cum ea trebuie sa fie. Noi o reînnoim astfel, o umplem de viaţă, o susţinem cu monologul nostru interior. Nu numai asta, dar totodată noi ne alegem de asemenea şi cu drumurile spirituale pe măsură ce discutăm în forul nostru lăuntric cu noi. Astfel, noi ne repetam aceleaşi alegeri iar şi iar, până în ziua în care murim spre a renaşte imediat NEMURITORI, pentru că noi continuăm să ne repetăm acelaşi monolog interior iar şi iar, până în ziua în care murim spre a deveni fulgerător ETERNI. Un luptător curajos şi perseverent este din ce în ce mai conştient de asta şi se străduie tocmai de aceea să-şi oprească cât mai repede pentru TOTDEAUNA monologul interior. Un luptător este perfect conştient că lumea se transformă ca prin miracol imediat ce se opreşte din discuţia cu el însuşi şi tocmai de aceea el trebuie să fie pregătit pentru şocul acesta emoţional TERIBIL. Un luptător curajos şi perseverent tratează totdeauna lumea ca fiind un mare mister nesfârşit, iar ceea ce fac în general oamenii, el ajunge să-şi dea gradat seama că este doar o nebunie fără sfârşit.           Un luptător curajos şi perseverent se gândeşte în mod detaşat la moartea sa numai când lucrurile devin foarte neclare, pentru că în afară de scufundarea în iubirea lui DUMNEZEU, ideea morţii este singurul lucru care ne temperează mintea.

CUPRINS:           Prolog/7           Partea întâi CELALALT EU           1. Fixarea celei de-a doua atenţii/13           2. „Văzutul” împreună/32           3. Cvasiamintiri ale celuilalt eu/51           4. Trecerea graniţelor afecţiunii/68           5. O hoardă de vrăjitori supăraţi/89           Partea a doua ARTA „VISATULUI”           6. Pierderea formei umane/113           7. „Visatul” împreuna/130 „           8. Conştiinţa dreapta şi stângă/154           Partea a treia DARUL VULTURULUI           9. Regula Nagualului/175           10. Grupul de luptători ai Nagualului/192           11. Femeia Nagual/216           12. „Non-acţiunile” lui Silvio Manuel/233           13. Complexităţile „visatului”/249           14. Florinda/268           15. Şarpele cu pene/299                 PROLOG.           Deşi sunt antropolog, această lucrare nu este una de strictă antropologie; cu toate acestea, ea îşi are rădăcinile în antropologia culturală, pentru că a început cu ani în urmă, ca cercetare pe teren în această disciplină. Atunci eram interesat de studiul folosirii plantelor medicinale printre indienii din Medicul de sud-vest şi de nord.           Cercetarea mea s-a transformat în altceva de-a lungul anilor, ca o consecinţa a inerţiei ei proprii şi a propriei mele maturizări. Studiul plantelor medicinale a fost înlocuit de s&idiul unui sistem de credinţe, care părea să traverseze graniţele a cel puţin două culturi diferite.           Persoana responsabilă de această modificare de direcţie a muncii mele a fost un indian Yaqui din Mexicul de nord, don Juan Matus, care mai târziu mi 1-a prezentat pe Genaro Flores, un indian Mazatec din Mexicul central, Amândoi erau practicanţi ai unor cunoştinţe vechi, care în zilele noastre sunt cunoscute ca vrăjitorie, magie, şi considerate a fi o formă de ştiinţa medicală sau psihologică, dar care reprezintă de fapt o tradiţie a unor practicanţi extrem de aulodisciplinaţi şi cu practici extrem de rafinate.           Cei doi au devenit mai degrabă profesorii mei decât furnizorii mei de informaţii, dar eu am continuat, într-un mod aleatoriu, să-mi privesc sarcina ca pe o muncă ţinând de domeniul antropologiei; am petrecut ani întregi încercând să construiesc matricea culturala a acestui sistem, perfecţionând o taxonomie, o schemă de clasificare, o ipoteză despre originea şi propagarea lui. Toate au fost eforturi inutile, prin aceea că, în final, forţele interioare de constrângere ale acelui sistem m-au abătut de la cercetarea mea, transformându-mă într-un participant.           Sub influenţa acestor doi oameni puternici, munca mea s-a schimbat într-o autobiografie, în sensul că, din momentul în care am devenit participant, am fost forţat să relatez ceea ce rni se întâmplă. Este o biografie aparte, pentru că nu redau în paginile ei ceea ce mi se întâmplă în viaţa de zi cu zi ca om obişnuit, nici nu relatez despre stările subiective generate de o viaţă obişnuită. Mai degrabă relatez evenimentele care au apărut în viaţa mea, ca rezultat direct al faptului că am adoptat un grup străin de idei şi proceduri înrudite. Cu alte cuvinte, sistemul de credinţe pe care am vrut să-I studiez m-a învăluit, iar pentru a-mi putea continua cercetarea, trebuie să plătesc un preţ teribil de mare în fiecare zi: viaţa mea de om în această lume.           Datorita respectivelor circumstanţe, mă găsesc acum confruntat cu o problemă specială, şi anume sunt nevoit să explic ceea ce fac. Sunt foarte departe de punctul de plecare, ca om obişnuit civilizat, sau ca antropolog, şi trebuie să repet că aceasta nu este o lucrare de ficţiune. Ceea ce descriu aici ne este străin; de aceea pare ireal.           Pe măsură ce pătrund mai adânc în misterele magiei, ceea ce pare a fi la început un sistem de credinţe şi practici primitive, s-a transformat acum într-o lume enorm de mare şi ciudată. Pentru a deveni familiar cu acea lume şi a relata despre ea, a trebuit să mă folosesc eu însumi de modalităţi din ce în ce mai rafinate şi mai complexe. Tot ceea ce mi se întâmplă nu mai este ceva previzibil, nici altceva care să se potrivească cu ceea ce antropologii definesc drept sistemul de credinţe al indienilor din Mexic. Mă aflu într-o situaţie dificilă; tot ceea ce pot face în aceste condiţii este să prezint ceea ce mi s-a întâmplat aşa cum s-a întâmplat. Nu pot oferi o altă asigurare a bunei mele credinţe decât să reafirm că nu duc o viaţă dublă şi că am urmat eu însumi sfaturile lui don Juan în existenţa mea cotidiană.           După ce don Juan Matus şi don Genaro Flores, cei doi indieni mexicani ce mi-au fost mentori, mi-au explicat cunoştinţele lor aşa cum au crezut ei de cuviinţă, şi-au luat la revedere şi au plecat. Am înţeles că, din acel moment, sarcina mea era să asamblez de unul singur ceea ce învăţasem de la ei.           În cursul realizării acestei sarcini, m-am întors în Mexic şi am aflat că don Juan şi don Genaro aveau nouă ucenici în ale magiei; cinci femei şi patru bărbaţiCea mai în vârstă era dona Soledad; următoarea, Măria Elena, poreclită La Gorda; celelalte trei, Lidia, Rosa şi Josephina, erau mai tinere şi li se spunea „surioarele”. Cei patru bărbaţi, în ordinea vârstei, erau Eligio, Benigno, Nestor şi Pablito, ultimii trei fiind denumiţi „Genarii”, pentru că erau foarte apropiaţi de don Genarp.           Aflasem deja că Nestor, Pablito şi Eligio, care nu mai erau prin împrejurimi, erau ucenici, dar am fost lăsat să cred că cele patru fete erau surorile lui Pablito, iar Soledad, mama lor. O cunoscusem puţin, de-a lungul anilor, şi o numeam dona Soledad, în semn de respect, deoarece era mai apropiată ca vârstă de don Juan. Lidia şi Rosa mi-au fost prezentate şi ele, dar relaţiile dintre noi au fost prea scurte şi întâmplătoare ca să-mi pot da seama cine erau cu adevărat. Pe La Gorda şi pe Josephina le ştiam doar după nume. Pe Benigno l-am întâlnit, dar nu ştiam că era legat de don Juan şi de don Genaro.           Din motive neînţelese de mine, păreau să mă fi aşteptat să mă întorc în Mexic. M-au înştiinţat că trebuia să-i iau locul lui don Juan şi să devin conducătorul lor, Nagualul lor. Mi-au spus că don Juan şi don Genaro dispăruseră de pe faţa pământului, la fel şi Eligio. Cu toţii credeau că cei trei nu muriseră, ci că intraseră într-o altă lume, diferită de cea obişnuita şi totuşi la fel de reală.           De la prima noastră întâlnire, femeile, în special dona Soledad, s-au confruntat violent cu mine. Cu toate acestea, ele au avut o contribuţie determinantă la catharsis-ul prin care am trecut. Contactul cu ele a produs o curioasă efervescenţă în viaţa mea. Din momentul în care le-am întâlnit, în gândirea şi înţelegerea mea au avut loc schimbări drastice. Toate acestea nu s-au întâmplat însă la un nivel conştient – după prima mea vizită la ele eram mai confuz, dar în mijlocul haosului am întâlnit o bază surprinzător de solidă. In încleştarea noastră, am găsit în mine resurse pe care nu-mi imaginam să le pot avea.           La Gorda şi cele trei surori erau „visătoare” desăvârşite; ele mi-au dat, din proprie iniţiativă, indicaţii şi mi-au demonstrat propriile lor performante. Don Juan a descris arta „visatului” ca fiind capacitatea cuiva de a utiliza visele obişnuite şi a le transforma într-o „conştienţă controlată” prin intermediul unei forme specializate de atenţie, pe care don Genaro o denumea „a doua atenţie”-           Mă aşteptam ca cei trei Genari să mă înveţe realizările lor într-un alt domeniu al învăţăturilor lui don Juan şi don Genaro, şi anume arta stalking-ului. Arta stalking-ului mi-a fost prezentată drept un set de proceduri şi de atitudini care permit cuiva să iasă perfect din orice situaţie posibilă. Dar ceea ce-mi spuneau cei trei Genari despre staâking, nu avea coeziunea sau forţa pe care o anticipasem. Am ajuns la concluzia că ori ei nu erau adevăraţi practicanţi ai acestei arte, ori pur şi simplu nu voiau să-mi arate. *           Am încetat cu întrebările, pentru a da fiecăruia şansa să se simtă în largul său cu mine, dar atât bărbaţii cât şi femeile au bătut în retragere crezând că, deoarece nu le mai pusesem întrebări, mă purtam în sfârşit ca un Nagual. Fiecare dintre ei îmi cerea sfatul şi îndrumarea.           Pentru a reuşi, am fost obligat să recapitulez tot ceea ce mă învăţaseră don Juan şi don Genaro, adâncindu-mă şi mai mult în arta vrăjitoriei.