Zecharia Sitchin profesor evreu (1920 - 2010)

Introducere: Şi s-a întâmplat Alexandru în căutarea nemuririi In zilele dinaintea Potopului   In căutarea lui Noe Sumer: acolo unde a început civilizaţia Când domnia a fost coborâtă pe Pământ O planetă numită Nibiru Despre Anunnaki şi Igigi Un slujitor făcut să i se poruncească Zei şi alţi strămoşi Despre patriarhi şi semizei Au existat uriaşi pe Pământ Nemurirea: Marea iluzie Zorii zeiţei   Gloria imperiului, Vânturile ruinei   înmormântat cu grandoare Zeiţa care n-a plecat niciodată Post-scriptum: Originile extraterestre ale Omului—Dovada   Introducere: Şi s-a întâmplat Şi s-a întâmplat, Când oamenii au început să se înmulţească pe faţa Pământului Şi fiice lor li s-au născut, Că fiii Zeului le-au văzut pe fiicele oamenilor Că sunt bune, şi le-au luat de soţii Fiecare pe care şi-a ales-o. Au existat uriaşi pe Pământ /V In acele zile şi chiar şi după aceea, Când fiii Zeului Au intrat la fiicele oamenilor Şi ele le-au născut lor copii— aceiaşi Oameni de Seamă din vechime, Oameni de Renume. Cititorul, dacă e familiarizat cu versiunea Regelui James a Bibliei, va recunoaşte aceste versete din Capitolul 6 al Genezei ca preambul la povestea Potopului, Marele Potop în care Noe, înghesuit într-o arcă, a fost salvat ca să repopuleze Pământul. Cititorul, dacă e familiarizat cu scrierile mele, va recunoaşte aceste versete şi ca motivul pentru care, cu multe decenii în urmă, un şcolar a avut impulsul de a-şi întreba profesorul de ce este cuvântul „uriaşi“ subiectul acestor versete, când cuvântul din textul ebraic original este Nefilim—care, provenind din verbul ebraic NaFoL, înseamnă a cădea, a fi doborât, a veni jos—şi în niciun caz „uriaşi“. Şcolarul eram eu. în loc să fiu felicitat pentru discernământul meu lingvistic, am fost cu asprime mustrat. „Sitchin, stai jos!“ a şuierat profesorul cu o furie reprimată; „nu vei pune la îndoială Biblia!“ Am fost adânc rănit în acea zi, căci eu nu puneam Biblia la îndoială—dimpotrivă, subliniam nevoia de a o înţelege exact. Şi asta a fost ceea ce a schimbat direcţia vieţii mele către studiul despre Nefilim. Cine au fost ei şi cine au fost „Oamenii de Seamă“ descendenţi ai lor? Căutarea răspunsurilor a început cu problemele lingvistice. Textul ebraic nu vorbeşte despre „Oameni“ că au început să se înmulţească, ci despre Ha ’Adam— „Adam“, un termen generic, o specie umană. El nu vorbeşte despre fiii „Zeului“,   ci foloseşte termenul Bnei Ha-Elohim—-fiii (la plural) ai Elohim, tot un termen la plural considerat că înseamnă „zeii“, dar literalmente însemnând „Cei Mândri“. „Fiicele lui Adam“ nu erau „bune“, ci Tovoth—potrivite, compatibile...Şi inevitabil, ne pomenim confruntându-ne cu problemele despre origine. Cum a ajuns Omenirea să existe pe această planetă şi al cui cod genetic îl purtăm noi? A In doar trei versete şi câteva cuvinte—49 de cuvinte în versiunea ebraică originală a Genezei—Biblia descrie crearea Cerului şi a Pământului, apoi înregistrează un timp real, preistoric al Omenirii timpurii şi o serie de evenimente uluitoare, inclusiv un Potop global, prezenţa pe Pământ a zeilor şi a fiilor lor, intermariaje între specii şi progenituri semidivine... Şi astfel, începând cu un cuvânt (Nefilim), am spus eu povestea Anunnaki- lor, „Cei Care din Cer pe Pământ au Venit“—călători spaţiali şi colonişti interplanetari care au venit de pe planeta lor—aflată în dificultate—pe Pământ în căutare de aur, şi au sfârşit prin a-1 modela pe Adam în imaginea lor. Făcând asta, eu i-am readus la viată—recunoscându-i individual, dezvăluind relaţiile lor încâlcite, descriind misiunile, iubirile, ambiţiile şi războaiele lor—şi identificând progeniturile lor interspecii, „semizeii“. Am fost întrebat de câteva ori încotro m-ar fi dus interesul dacă profesorul meu m-ar fi lăudat în loc să mă mustre. în realitate, eu mi-am pus mie însumi o întrebare diferită: Dar dacă chiar „au existat uriaşi pe Pământ, în acele zile şi chiar şi după aceea11 Implicaţiile culturale, ştiinţifice şi religioase sunt uluitoare; ele conduc la următoarea întrebare inevitabilă: De ce autorii care au compilat Biblia ebraică, care e totalmente devotată monoteismului, includ versetele-bombă din înregistrarea preistoriei—şi care au fost sursele lor? Eu cred că am găsit răspunsul. Descifrând enigma semizeilor (faimosul Gilgamesh printre ei), eu am concluzionat în această carte—opera mea de căpătâi—că dovada convingătoare, fizică, a prezenţei în trecut a extratereştrilor pe Pământ a fost îngropată într-un mormânt antic. Este o poveste care a avut implicaţii imense pentru originile noastre genetice—o cheie pentru a descuia secretele sănătăţii, longevităţii, ale vieţii şi ale morţii; este un mister a cărui dezvăluire îl va purta pe cititor într-o aventură unică şi în final va arăta ce i-a fost ascuns lui Adam în Grădina Edenului. ZECHARIA SITCHIN  

ÎN CĂUTAREA PARADISULUI   A existat o vreme, spun scripturile, când nemurirea era la îndemâna tuturor oamenilor. Era Vârsta de Aur a omenirii, când Omul trăia alături de Creatorul său în Grădina Edenului - omul îngrijind-o, Dumnezeu plimbându-se în răcoarea serii. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Şi din Eden ieşea un râu care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. Numele unuia este Fison. Numele râului al doilea este Gihon... Numele râului al treilea este Tigru... iar râul al patrulea este Eufratul. Adam şi Eva aveau voie să mănânce din orice fruct - cu excepţia celui al pomului cunoaşterii. Dar, o dată ce au fâcut-o, ispitiţi de şarpe, Dumnezeu a început să fie preocupat de nemurirea lor: Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!... ” De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din Grădina Edenului. Aşa a fost omul alungat din locul unde nemurirea se afla la îndemâna sa. Deşi împiedicat să ajungă la ea, niciodată nu a încetat să şi-o amintească, să tânjească după ea şi să încerce s-o atingă. De la alungarea din Paradis, eroii au mers pană la capătul pământului în căutarea nemuririi; câtorva aleşi le-a fost permisă, iar oamenii simpli cred că au şansa s-o atingă. De-a lungul veacurilor, această căutare a fost privilegiul indivizilor, dar pe la începutul mileniului ea devenise o întreprindere a regatelor puternice. Lumea Nouă a fost descoperită - aşa suntem împinşi să credem - când exploratorii au pornit în căutarea unei noi rute maritime către India şi bogăţiile sale. Adevărat, însă nu pe de-a-ntregul; fiindcă ceea ce voiau cel mai mult Isabela şi Ferdinand, regina şi regele Spaniei, era descoperirea izvorului tinereţii veşnice, un izvor magic, ale cărui ape întinereau pe bătrâni şi îi făceau tineri pe vecie, fiindcă pornea chiar din Paradis. Imediat ce Columb şi oamenii săi au pus piciorul pe ceea ce credeau a fi insulele Indiei (Indiile de Vest), au şi început, pe lângă explorarea noului ţinut, căutarea legendarului izvor ale cărui ape „făceau din om bătrân tânăr din nou”. „Indienii” capturaţi erau interogaţi şi chiar torturaţi de către spanioli pentru a dezvălui locul în care se afla izvorul. Unul dintre cei care au dovedit mare zel în această căutare a fost Ponce de Leon, mercenar şi aventurier, care a ajuns guvernator al unei părţi din insula Hispanola numită astăzi Haiti şi al oraşului Puerto Rico. În 1511, el a luat parte la interogatoriile unor indieni. Descriindu-şi insula, ei vorbeau despre perle şi alte bogăţii. De asemenea, lăudau virtuţile apelor sale. Există un izvor, spuneau ei, din care un om ,,cocârjat de povara anilor” băuse. După asta, ,,i s-a întors bărbăţia şi putea să facă tot ce făcea un bărbat tânăr, s-a însurat şi a făcut şi copii”. Ascultând cu interes din ce în ce mai mare, Ponce de Leon - el însuşi un bărbat în vârstă - a fost imediat convins că indienii descriau izvorul tinereţii. Postscriptul lor, că bătrânului i se „întorsese bărbăţia”, s-a însurat şi a făcut copii, a fost cel mai convingător. Căci la curtea spaniolă, ca de altfel în întreaga Europă, se aflau numeroase picturi ale celor mai mari pictori şi, ori de câte ori era vorba de alegorii sexuale, ele cuprindeau un peisaj cu o fântână sau un izvor. Poate cea mai celebră dintre ele este Amorul sacru şi amorul profan a lui Tizian, care a fost pictată cam în perioada aceea. Raportul lui Ponce de Leon către regele Ferdinand este reflectat în însemnările ţinute de istoricul oficial al curţii, Peter Martyr de Angleria. Aşa cum arată el în Decade de orbe novo (Deceniile Lumii Noi), indienii care proveneau din insulele Lucayos ori Bahamas au povestit că „există o insulă... În care se află un izvor etern, ale cărui puteri magice constau în faptul că, dacă cineva bea din el, probabil şi însoţit de o anumită dietă, devine tânăr din nou”. Mulţi cercetători, ca de pildă Leonard Olschki, (Ponce de Leon’s Fountain of Youth: History of a Geographical Myth), au arătat că „izvorul tinereţii este cea mai populară expresie a emoţiilor şi speranţelor care i-au însufleţit pe cuceritorii Lumii Noi.” Indiscutabil, Ferdinand, regele Spaniei, era foarte însufleţit şi nerăbdător să afle noutăţi. Aşa că, atunci când a sosit scrisoarea de la Ponce de Leon, Ferdinand nu a pierdut timpul. I-a acordat acestuia un Patent de Descoperire (datat 23 februarie 1512), autorizând o expediţie de pe insula Hispanola spre nord. I s-a ordonat amiralităţii să-i pună la dispoziţie cele mai bune vase şi marinari, astfel ca Ponce de Leon să descopere neîntârziat insula „Beininy” (Bimini). Regele a pus o condiţie explicită: ,,După ce vei descoperi insula şi vei afla ce se găseşte în ea, să-mi trimiţi imediat un raport”. În martie 1513, Ponce de Leon a pornit spre nord în căutarea insulei Bimini. Pretextul expediţiei a fost căutarea de „aur şi alte metale”; adevăratul scop al expediţiei era descoperirea izvorului tinereţii veşnice. Acest lucru l-au aflat marinarii după ce au descoperit, nu una, ci sute de insule în Bahamas. Debarcând pe insulă după insulă, echipele erau instruite să caute, nu aur, ci un izvor sau o fântână neobişnuită. Apele fiecărui pârâu erau verificate şi băute - fără vreun efect evident. În Duminica Paştelui - Pasca de Flores în varianta spaniolă - a fost descoperită o coastă. Ponce de Leon a numit „insula” Florida. Navigând de-a lungul coastei, Ponce de Leon îşi trimitea oamenii în adâncul pădurilor pentru a bea apa nenumăratelor pârâuri. Nici unul însă nu se dovedea cel căutat. Eşecul misiunii nu a făcut decât să întărească credinţa că izvorul se afla acolo, trebuia doar să fie descoperit. Au fost interogaţi alţi indieni. Unii păreau incredibil de tineri pentru vârsta pe care pretindeau că o aveau. Alţii povesteau legende care confirmau existenţa izvorului. O astfel de legendă (aşa cum este redată în Creation Myths of Primitive America, de J. Curtin) spune că atunci când Olelbis, „Cel care stă deasupra”, a făcut omenirea, a trimis doi emisari pe Pământ pentru a construi o scară care să lege Cerul de Pământ. La jumătatea scării ei vor construi un loc de odihnă, cu un bazin cu apă pură. Acolo trebuia să facă două izvoare. Unul cu apă pentru băut, celălalt cu apă pentru îmbăiat. Când un om îmbătrâneşte, a spus Olelbis, să fie lăsat să urce pe scară. Ajuns la izvor să bea şi să se îmbăieze şi tinereţea i se va întoarce. Convingerea că izvorul există pe undeva era atât de mare, încât în 1514 - un an după misiunea nereuşită a lui Ponce de Leon -, Peter Martyr îl informa pe Papa Leo X următoarele: La 325 de leghe de Hispanola, se spune, există o insulă pe nume Boyucas, sau Ananeo, pe care, după spusele celor care au explorat-o, există o fântână care are proprietatea de a-i întineri pe cei care beau din ea. Să nu creadă Sfinţia Voastră că sunt doar vorbe aruncate într-o doară; pentru că vestea despre toate acestea circulă printre cei de la curte, care le acceptă ca adevărate, nu puţini dintre ei fiind oameni a căror bogăţie şi înţelepciune îi desparte de oamenii de rând. Ponce de Leon, neabătut, a ajuns la concluzia că ceea ce căuta el era un pârâu aflat în conjuncţie cu un râu, posibil legate între ele printr-un tunel subteran. Dacă fantâna se afla pe o insulă, nu cumva izvorul care o alimenta îşi avea originea în Florida? În 1521, Coroana spaniolă l-a trimis din nou pe Ponce de Leon într-o expediţie, de data aceasta concentrată pe Florida. Nu există nici un dubiu asupra scopurilor acestei misiuni: câteva decenii mai târziu, referindu-se la aceasta, istoricul Antonio de Herrera y Tordesillas a spus în Historia general de las Indias că „el (Ponce de Leon) a plecat în căutarea Sfintei Fântâni, atât de renumită printre indieni şi a râului ale cărui ape îi întinerea pe cei bătrâni”. El spera să găsească în Florida izvorul şi râul despre care indienii din Cuba şi Hispanola spuneau că „bătrânii care se îmbăiază în ele redevin tineri”. În locul tinereţii veşnice, Ponce de Leon a găsit moartea, din cauza unei săgeţi indiene. Deşi căutarea individuală a unei poţiuni sau loţiuni care să asigure viaţa veşnică nu va înceta niciodată, căutarea organizată, pe bază de decret regal, a încetat pentru totdeauna. Să fi fost această căutare inutilă de la bun început? Erau Ferdinand, Isabela, Ponce de Leon şi ceilalţi care au murit în căutarea tinereţii veşnice nişte nebuni dând crezare unor basme pentru copii? Ei nu vedeau aşa lucrurile. Sfintele Scripturi, credinţele păgâne şi istoriile marilor călătorii, toate afirmă că există într-adevăr un loc ale cărui ape (sau sucuri ale fructelor) pot aduce nemurirea şi tinereţea veşnică. Există încă numeroase povestiri vechi - de pe vremea când celţii erau în peninsulă - despre un loc secret, o fântână secretă, un fruct secret sau o iarbă care pot aduce găsitorului nemurirea. Se povesteşte despre o zeiţă pe nume Idunn care păzea nişte mere magice. Când zeii îmbătrâneau, veneau la ea şi mâncau mere şi redeveneau tineri. Într-adevăr, „Idunn” însemna „din nou tânăr”, iar merele păzite de ea erau numite „elixirul zeilor”. Să fi fost asta un ecou al legendei lui Heracle (Hercule) şi a celor douăsprezece munci ale sale? O preoteasă a zeului Apollo i-a prezis că „atunci când toate acestea se vor încheia, tu vei deveni unul dintre nemuritori”. Pentru a ajunge aici, penultima sa muncă a fost să aducă din grădina Hesperidelor merele de aur. Hesperidele - „fiicele tărâmului soarelui-apune” - locuiau Ia capătul pământului. Nu au lăsat grecii şi romanii numeroase legende despre muritori deveniţi nemuritori? Zeul Apollo a uns trupul lui Sarpedon, aşa încât acesta să trăiască mai multe generaţii. Zeiţa Afrodita i-a oferit lui Phaon o poţiune magică: ungându-se cu ea, el s-a transformat într-un tânăr „care a aprins inimile tuturor femeilor din Lesbos”. Iar Demophon, uns cu ambrozie de Demetra, ar fi devenit cu siguranţă nemuritor, dacă mama sa - necunoscând identitatea zeiţei - n-ar fi întrerupt procedura. Apoi este legenda lui Tantalus, care a devenit nemuritor mâncând la masa zeilor şi furându-le nectarul şi ambrozia. Omorându-şi fiul pentru a-i servi carnea drept masă zeilor, el a fost osândit într-un loc cu fructe şi ape minunate, dar pe care nu le putea atinge vreodată. (Zeul Hermes l-a readus la viaţă pe fiul măcelărit.) Pe de altă parte, Ulise a refuzat nemurirea oferită de nimfa Calypso pentru a rămâne alături de ea, preferând să se întoarcă acasă la soţia Iui. Mai este apoi legenda lui Glaukos, un muritor, un pescar simplu, care a devenit zeu al mării. Într-o zi el a observat cum un peşte prins de el atingând o anumită iarbă a revenit la viaţă şi s-a întors în mare. Luând iarba în gură, Glaukos a sărit în apă exact în acelaşi loc. Zeii mării, Okeanos şi Tethys l-au admis alături de ei şi l-au făcut zeu. Anul 1492, în care Columb a plecat din Spania către ,,India”, a fost şi anul în care ocupaţia musulmană în peninsula Iberică s-a încheiat prin capitularea maurilor la Granada. De-a lungul celor aproape opt secole de dominare musulmană şi creştină a peninsulei, interacţiunea dintre cele două culturi a fost imensă. Iar povestea din Coran (cartea sfântă a musulmanilor) despre peşte şi fântâna vieţii era cunoscută şi de-o parte şi de cealaltă. Faptul că era aproape identică cu legenda greacă a pescarului Glaukos a fost considerat o dovadă a autenticităţii ei. A fost unul din motivele căutării legendarei fântâni în India - ţara pe care o căuta Columb şi pe care a crezut c-a găsit-o. Segmentul din Coran care conţine legenda este sura a optsprezecea. Ea relatează despre câteva întâmplări din viaţa lui Moise, eroul biblic al exodului israeliţilor din Egipt. După ce a fost ales în noua sa calitate de „mesager al Domnului”, el a fost instruit de către un „servitor al Domnului”. Însoţit de un ajutor, trebuia să-şi întâlnească enigmaticul profesor după numai un indiciu: trebuia să ia cu el un peşte uscat, iar locul în care peştele va sări şi va dispărea va fi locul în care îşi va întâlni profesorul. După multă căutare în zadar, însoţitorul lui Moise i-a sugerat să renunţe. Dar Moise a insistat să continue, fiindcă nu va renunţa până nu va ajunge la „întretăierea dintre două râuri”. Fără ca ei să observe, miracolul se produsese deja: Dar când au ajuns la confluenţa râurilor uitaseră de peşte, care sărise şi o luase pe rău în jos ca printr-un tunel. După ce au mers mai departe, Moise i-a spus însoţitorului: „Adu mâncarea.” Dar acesta i-a spus că peştele dispăruse: „ Când ne-am aşezat pe piatră, n-ai văzut ce s-a întâmplat? Uitai de peşte cu adevărat - Satan m-a făcut să uit să-ţi spun: Şi-a făcut drum prin rău în jos, minune mare s-a-ntămplat. Şi Moise a spus: „ Atunci aici e locul pe care atât l-am căutat. „ Povestea din Coran (Fig. 1) a peştelui uscat care a fost readus la viaţă şi a revenit în mare printr-un tunel trece dincolo de paralela cu legenda lui Glaukos, referindu-se nu la un simplu pescar, ci la însuşi Moise.  

Zecharia Sitchin a fost un scriitor american. El a afirmat că ar fi tradus o parte din tăblițele sumeriene care promovează o explicație a originii omului ce implică venirea unor călători din spațiu numiți annunaki. Aceștia ar fi colonizat pământul și ar fi creat omul, explicând ceea ce știința numea „veriga lipsă”. Sitchin atribuie rasei Anunnaki crearea culturii sumeriene antice precum și a celorlalte popoare. Pretinde că acești annunaki ar fi o rasă de extratereștri de pe o planetă ipotetică, dincolo de planeta Neptun, numită Nibiru, pe care o consideră a fi situată pe o orbită alungită, rotația ei fiind de aproximativ 3600 de ani. El afirmă că mitologia sumeriană reflectă acest punct de vedere, precum și originile noastre ca specie. Nota autorului   Sursa primară pentru versetele biblice din Vechiul Testament, pe care le-am utilizat în această carte, este textul original evreiesc. Trebuie spus de la bun început că toate traducerile consultate principalele fiind menţionate la sfârşitul cărţii sunt doar atât, simple traduceri sau interpretări. Ceea ce contează pentru concluzia finală este ce spune originalul. Pentru versiunea finală, cea care este utilizată în cartea de faţă, am comparat traducerile pe care le-am avut la îndemână şi apoi cu textul original, utilizând şi textele/poveştile sumeriene şi acadiene asemănătoare, pentru a obţine ceea ce eu consider a fi cea mai fidelă variantă. Analiza textelor sumeriene, asiriene, babiloniene şi hitite a angajat o armata întreagă de savanţi, timp de mai bine de un secol. Descifrarea scrisului şi a limbii a fost urmată de transcriere, transliteratic şi abia apoi de traducere. în multe cazuri, am putut alege între diferitele traduceri şi interpretări numai verificând unele mult anterioare. în alte cazuri, cercetările moderne au fost cele care au adus o lumină nouă asupra variantelor mai vechi. Deci lista textelor Orientului Antic care apare la sfârşitul acestei cărţi conţine atât versiunile cele mai vechi, cât şi pe cele mai noi, alături de o lista a puDiicaţinor stununce in care au fost publicate cele mai interesante contribuţii la înţelegerea acestor texte. Autorul     Toţi oamenii din vechime credeau în zei care au coborât pe Pământ şi care se vor ridica la ceruri după ce îşi vor încheia menirea. Dar nu a fost acordată niciodată credibilitate acestor texte, fiind taxate de oamenii de ştiinţă, încă de la început, ca fiind doar legende. Scrierile Orientului antic, incluzând aici şi numeroase texte astronomice, vorbesc în mod explicit despre o planetă de pe care au venit pe Pământ aceşti astronauţi sau „zei". Totuşi, când oamenii de ştiinţă au descoperit, descifrat şi transcris o listă antică a corpurilor cereşti, planeta Pluto nu fusese încă descoperită (ea a fost localizată abia în 1930). Cum să accepte ei atunci dovada existenţei a încă unui membru al sistemului nostru solar? Dar acum noi, care la fel ca cei din vechime, cunoaştem că mai există planete şi după Saturn, de ce să nu acceptăm antica dovadă a existenţei celei de-a douăsprezecea planete? Pe măsură ce ne aventurăm în spaţiu, o privire proaspătă şi o acceptare a vechilor scripturi este mai mult decât actuală. Acum, că astronauţii noştri au aterizat pe Lună, iar navele noastre spaţiale teleghidate explorează şi alte planete, nu mai este chiar atât de imposibil de crezut că o altă civilizaţie, de pe o altă planetă, mult mai avansată decât a noastră, a fost capabilă să-şi trimită astronauţii pe Pământ, cândva, în trecut. Intr-adevăr, o serie de scriitori au speculat ideea că unele monumente antice, cum ar fi piramidele sau sculpturile gigantice, trebuie să fi fost făcute de reprezentanţii unei alte civilizaţii, mult mai avansate, care au vizitat planeta noastră căci, cu siguranţă, cum ar fi putut poseda omul primitiv tehnologia necesară realizării unor astfel de construcţii ? Cum se face, ca să dau alt exemplu, că civilizaţia din Sumer a părut să înflorească brusc fara nici un precursor acum 6000 de ani ? Dar, deoarece aceşti scriitori n-au reuşit, în general, să arate când, cum şi, mai presus de toate, de unde au venit aceşti astronauţi din vechime, întrebările lor provocatoare rămân pure speculaţii. A fost nevoie de treizeci de ani de cercetări, de întoarcere la sursele antice, de acceptare a acestora ad litteram, pentru a crea în mintea mea un scenariu coerent şi plauzibil al evenimentelor din vechime. A Douăsprezecea Planetă îşi propune deci să ofere cititorului o poveste care să răspundă la întrebările de mai sus. Dovezile aduse de mine consistă, în primul rând, chiar din înseşi textele şi desenele antice. Am încercat în această carte să descifrez o cosmogonie sofisticată care explică, poate la fel de bine ca şi teoriile ştiinţifice moderne, cum s-ar fi putut forma sistemul nostru solar : o planetă invadatoare a fost prinsă pe orbita solară, iar Pământul şi alte părţi ale sistemului solar au fost create. Dovezile prezentate de mine includ şi o hartă celestă a unui zbor spaţial către Pământ de pe această planetă, a douăsprezecea. A urmat apoi dramatica înfiinţare a primelor colonii pământeşti ale nefilimilor. Sunt date chiar şi numele liderilor lor, sunt descrise sentimentele lor: iubirea, gelozia, acumulările şi luptele lor, este explicată natura lor „nemuritoare". Dar, mai presus de toate, A Douăsprezecea Planetă îşi propune să descopere succesiunea evenimentelor care au dus la facerea omului şi metodele avansate prin care acest lucru a fost înfăptuit. Ea sugerează complicata legătură care există între om şi „zeii" lui şi aruncă o nouă lumină asupra semnificaţiei unor evenimente, asupra Grădinii Edenului, Turnului Babel , asupra Potopului. Şi, omul  îmbogăţit biologic şi material de cei care l-au făcut sfârşeşte prin a-şi alunga zeii. Această carte susţine că nu suntem singuri în sistemul nostru solar. Mai degrabă măreşte decât scade credinţa într-o putere supranaturală, pentru că, dacă nefilimii au creat omul pe Pământ, ei nu au făcut decât să îndeplinească un mult mai vast Plan Universal.