Zecharia Sitchin profesor evreu (1920 - 2010)

CUPRINS Prefaţă Trecutul, Viitorul Ceasul mesianic „Şi s-a întâmplat5' Profeţiile egiptene, Destinele omeneşti Despre Zei şi Semizei Numărătoarea inversă a Zilei Judecăţii de Apoi Duşi de vânt Destinul avea cincizeci de nume în numele Zeului Tărâmul Promis Crucea de la orizont Ziua Domnului întuneric la amiază Când zeii au părăsit Pământul Sfârşitul Zilelor Ierusalim: un Potir, dispărut A Armageddon şi profeţiile despre întoarcere   PREFAŢĂ: TRECUTUL, VIITORUL “Când se vor întoarce ei?”     Mi s-a adresat această întrebare de nenumărate ori de către oamenii care mi-au citit cărţile, „ei” fiind Anunnaki (fig 1.) (AN.UN.NA.KL în limba sumeriană înseamnă “Cei care au coborât din Cer pe Pământ)—extratereştrii care au venit pe Pământ de pe planeta lor Nibiru şi care au fost veneraţi în antichitate ca zei. întoarcerea va fi când Nibiru, în orbita ei alungită, se va afla în apropierea noastră (a Pământului!), şi ce se va întâmpla atunci? Va fi întuneric la amiază iar Pământul se va sfărâmă? Va fi pace pe Pământ, sau Armageddon? Un mileniu al tulburărilor şi suferinţelor, sau o mesianică A Doua Sosire? Se va întâmpla în 2012, sau mai târziu, sau deloc? Acestea sunt întrebări profunde care combină cele mai adânci speranţe şi nelinişti ale oamenilor cu credinţele şi aşteptările religioase, întrebări impuse de evenimentele curente: războaie în ţinuturile unde relaţiile îngemănate ale zeilor şi oamenilor au început; ameninţările holocausturilor nucleare; ferocitatea alarmantă a dezastrelor naturale.   Sunt întrebări la care mi-am permis să nu răspund toţi aceşti ani—dar acum sunt întrebări al căror răspuns nu poate—nu trebuie—să mai întârzie. A                                                                                                                                A întrebările despre întoarcere, trebuie să recunoaştem, nu sunt noi; ele au fost in mod inexorabil legate în trecut—aşa cum sunt şi astăzi—de aşteptarea şi înţelegerea Zilei Domnului, a Sfârşitului Zilelor, Armageddonul. Acum patru milenii, în Orientul Apropiat un Zeu şi fiul său promiteau oamenilor Raiul pe Pământ. Cu mai mult de trei milenii în urmă, regii şi popoml din Egipt tânjeau după un timp mesianic. Acum două milenii, poporul din Iudeea se întreba dacă Mesia a apărut, şi suntem încă prinşi în misterele acestor evenimente. Se adeveresc profeţiile? Ne vom confrunta cu răspunsurile încurcate care au fost date, vom dezlega enigme antice, vom descifra originea şi înţelesul simbolurilor—Crucea, Peştele, Potirul. Vom descrie rolul siturilor legate de spaţiu în evenimentele istorice şi vom arăta de ce Trecutul, Prezentul şi Viitorul converg în Ierusalim, locul „Legăturii Cer-Pământ”. Şi vom cântări de ce secolul nostru al douăzecişiunulea după Christos este atât de asemănător cu secolul al douăzecişiunulea de dinainte de Christos. Se repetă istoria—e destinată să se repete? Sunt toate conduse după un Ceas Mesianic? Este timpul la îndemână? Cu mai mult de două milenii în urmă, Daniel din Vechiul Testament era renumit pentru întrebarea repetată adresată îngerilor: Când? Când va fi Sfârşitul Zilelor, Sfârşitul Timpului? Cu mai mult de trei secole în urmă, renumitul Sir Isaac Newton, cel care a elucidat secretele mişcărilor corpurilor cereşti, a compus tratate pe baza Cărţii lui Daniel din Vechiul Testament şi a Cărţii Revelaţiilor din Noul Testament; recent găsitele lui calcule scrise de mână referitoare la Sfârşitul Zilelor vor fi analizate, împreună cu mult mai recentele predicţii despre Sfârşit. Amândouă, Biblia Ebraică şi Noul Testament, afirmă că secretele Viitorului sunt încastrate în Trecut, că destinul Pământului este conectat cu Cerurile, că relaţiile şi soarta Omenirii sunt legate de cele ale Zeului şi Zeilor. Având de-a face cu ceea ce este pe cale să se întâmple, vom traversa de la istorie la profeţie şi le vom înregistra pe amândouă. Cu aceasta drept ghid al nostru, haideţi să privim ceea ce ne aşteaptă prin lentilele a cea ce a fost. Răspunsurile ne vor surprinde cu certitudine. ZECHARIA SITCfflN New York, Noiembrie 2006   1. CEASUL MESIANIC Oriunde te-ai întoarce, rasa umană pare cuprinsă de trepidaţia Apocaliptică, de fervoarea Mesianică, şi de teama Sfârşitului Timpului. Fanatismul religios se manifestă prin războaie, rebeliuni şi măcelărirea „necredincioşilor”. Armate adunate de Regii Vestului se luptă cu armatele Regilor Estului. Ciocnirea Civilizaţiilor zguduie fundaţiile modurilor tradiţionale de viaţă. Camagiul înghite cetăţi şi oraşe; cel mare şi puternic caută siguranţa în spatele zidurilor protectoare. Calamităţile naturale şi catastrofele mai intensificate ca oricând fac populaţia să se întrebe: a păcătuit Rasa Umană, suntem martorii Mâniei Divine, e cazul pentru un nou Potop anihilator? Este asta Apocalipsa? Poate exista—va exista—Mântuirea? Sunt timpurile Mesianice pe cale să se întâmple? Timpul înseamnă secolul al douăzecişiunulea al erei noastre, sau a fost secolul al douăzecişiunulea înaintea erei noastre? Răspunsul corect este Da şi Da, şi în vremea noastră la fel ca în acele vremuri antice. Este starea timpului prezent la fel ca şi în vremurile de acum patru milenii; şi uimitoarea similaritate se datorează evenimentelor de la mijlocul acestei perioade—perioadă asociată cu fervoarea mesianică din vremea lui Iisus. Cele trei perioade cataclismice pentru omenire şi planeta ei—două în trecutul atestat (cea 2100 î.e.n. şi atunci când s-a schimbat în e.n.), unul în viitorul apropiat—sunt interconectate; una a dus la cealaltă, una poate fi înţeleasă doar înţelegând-o pe cealaltă. Prezentul încolţeşte din Trecut, Trecutul este Viitorul. Esenţială pentru toate trei este Aşteptarea Mesianică; legându-le pe toate trei este Profeţia. Cum se va sfârşi timpul prezent, încărcat de tulburări şi suferinţe—ce prevestesc Viitorul? Pentru a afla asta e necesar să pătrundem pe tărâmul Profeţiei. Nu vom face o prezentare a noilor predicţii ale căror magnet principal e teama de condamnare şi de sfârşit, ci ne vom baza pe dovezi antice unice care au documentat Trecutul, au prezis Viitorul şi au înregistrat aşteptările mesianice anterioare—profeţind viitorul în antichitate şi, unii cred, şi Viitorul care ne aşteaptă. în toate cele trei cazuri apocaliptice—cele două care au avut loc şi cel care e pe cale să se întâmple—relaţia fizică şi spirituală dintre Cer şi Pământ a fost şi rămâne pivotul evenimentelor. Aspectele fizice sunt exprimate prin existenţa pe Pământ a unor locuri reale care legau Pământul de ceruri—situri care au fost considerate cruciale, căci au fost focare ale evenimentelor; aspectele spirituale au fost exprimate prin ceea ce numim Religie. în toate cele trei cazuri o relaţie schimbată între Om şi Zeu era centrală, exceptând cazul din cca 2100 î.e.n., când Omenirea s-a confruntat cu prima din aceste trei răsturnări epocale, iar relaţia era între oameni şi Zei, la plural. Dacă această relaţie s-a schimbat cu adevărat, cititorul va descoperi curând. Povestea zeilor, Anunnaki („Cei care din cer pe Pământ au venit”), aşa cum îi numeau sumerienii, începe cu sosirea lor pe Pământ de pe Nibiru din nevoia de aur. Povestea planetei lor a fost spusă în antichitate în Epopeea Creaţiei, un text lung pe şapte tăbliţe; este considerată de regulă un mit alegoric, produsul unor minţi primitive care vorbesc despre planete ca despre zei însufleţiţi care se luptă între ei. Dar după cum am arătat în cartea mea A Douăsprezecea Planetă, textul antic este de fapt o sofisticată cosmogonie care spune cum o planetă rătăcitoare, trecând prin sistemul nostru solar, s-a ciocnit cu o planetă numită Tiamat; coliziunea a dus la crearea Pământului şi a Lunii lui, a Centurii de Asteroizi şi a cometelor, şi la capturarea invadatorului (Nibiru - fig. 2) într-o mare orbită eliptică care durează înjur de 3.600 de ani pământeşti.   APOGEE FIG. 2     Povestea biblică a Potopului, începând în capitolul 6 al Genezei, atribuie aspectele ei conflictuale unei singure zeităţi, Yahwe, care, la început, e hotărât să şteargă Omenirea de pe faţa Pământului, şi apoi se răzgândeşte şi o salvează prin Noe şi Arcă. Sursele sumeriene timpurii ale poveştii atribuie ostilitatea faţă de omenire zeului Enlil, iar efortul de a salva Omenirea zeului Enki. Ceea ce Biblia a ascuns, de dragul monoteismului, a fost nu doar neînţelegerea dintre Enlil şi Enki, ci şi rivalitatea şi conflictul dintre două clanuri de Anunnaki, care au dominat cursul evenimentelor ce au urmat pe Pământ. Acest conflict între cei doi şi între urmaşii lor, precum şi regiunile Pământului atribuite lor după Potop, trebuie avute în minte pentru a putea înţelege ce s-a întâmplat după aceea. Cei doi erau fraţi vitregi, fiii conducătorului de pe Nibiru, Anu; conflictul lor de pe Pământ îşi avea rădăcinile pe planeta lor natală, Nibiru. Enki—pe atunci numit E.A (“Cel a cărui casă e apa”)—era primul fiu născut lui Anu, dar nu de soţia lui oficială Antu. Când Enlil i-a fost născut lui Anu de către Antu—o soră vitregă a lui Anu—Enlil a devenit Moştenitorul Legal al tronului lui Nibiru, deşi nu era întâiul născut. Resentimentul inevitabil din partea lui Enki şi a familiei mamei sale a fost exacerbat prin faptul că însăşi accederea lui Anu la tron fusese problematică la început: pierzând lupta pentru succesiune în faţa unui rival numit Alalu, mai târziu el a uzurpat tronul printr-o lovitură de stat, forţându-1 pe Alalu să fugă de pe Nibiru ca să-şi salveze viaţa. Acest lucru nu numai că a îndreptat resentimentele lui EA către zilele strămoşilor săi, dar a şi adus alte provocări conducerii lui Enlil, aşa cum e arătat în epopeea Povestea lui Anzu. (Pentru relaţiile încâlcite ale familiei regale de pe Nibiru şi pentru originea lui Anu şi Antu, Enlil şi EA, a se vedea Cartea Pierdută A Lui Enki). Cheia pentru a descuia misterul legilor succesiunii (şi căsătoriilor) zeilor a fost pentru mine realizarea faptului că aceste reguli s-au aplicat la fel şi pentru poporul ales de ei să servească drept împuternicit al lor pentru Omenire. Povestea biblică a Patriarhului Abraham explică ( Geneza 20:12) faptul că el nu minte când o prezintă pe soţia lui, Sara, ca fiind sora sa: „într-adevăr, ea e sora mea, fiica tatălui meu, dar nu fiica mamei mele, şi ea a devenit soţia mea”. Nu numai că era permisă căsătoria cu o soră vitregă care avea o altă mamă, dar un fiu cu ea—în acest caz Isaac—devenea Moştenitorul Legal şi succesorul dinastic, mai degrabă decât Primul născut Ishmael, fiul slujnicei Hagar. (Cum aceste legi ale succesiunii au provocat duşmănia de moarte dintre descendenţii divini ai lui Ra, fraţii vitregi Osiris şi Seth, care s-au căsătorit cu surorile vitrege Isis şi Nephtys, este explicat în Războaiele Zeilor şi Oamenilor).

Prefaţă     În analele Europei descoperirea Lumii Noi poartă marca El Dorado şi a neîncetatei goane după aur. Dar conchistadorii nu şi-au dat seama că reluau o căutare ce avusese loc cu multe milenii înainte în aceste ţinuturi noi Cronicile şi legendele vorbesc despre zgârcenie, jaf şi distrugere din capriciu şi conţin mărturii ale uimirii care i-a încercat pe europeni atunci când au găsit aici civilizaţii atât de asemănătoare cu cele din lumea veche: regate şi curţi regale, oraşe şi incinte sacre, arta şi poezie, temple înalţe până la cer, preoţi şi simbolul crucii, credinţa într-un Atoatecreator. Şi mai erau şi legendele despre zeii albi cu barbă care plecaseră, dar care promiseseră că se vor întoarce Enigmaticii mayaşi, azteci şi incaşi şi misterioşii lor strămoşi i-au uimit pe conchistadori şi îi mai uimesc încă pe specialişti şi pe profani 5 secole mai târziu. Cum când şi unde au apărut astfel de civilizaţii în Lumea Noua? Să fie doar o coincidenţă faptul că pe măsură ce aflăm mai mult despre aceste civilizaţii, ele par să fi fost modelate după cele din orientul apropiat. Opinia noastră este că nu vom găsi răspuns la această întrebare decât dacă acceptăm ca pe un fapt, nu ca un mit, prezenta pe pământ a zeilor Anunnaki, „Cei care s-au pogorât din cer pe pământ” Această carte prezintă dovezile:   1 El Dorado   În zilele noastre Toledo este un oraş liniştit de provincie, situat cam la o oră de mers cu maşina la sud de Madrid; cu toate acestea, rar se întâmplă ca turiştii ce vin în Spania să-l rateze, deoarece înăuntrul zidurilor sale s-au păstrat monumente ale unor diverse culturi şi lecţii de istorie. Conform legendelor locale, istoria sa începe cu două milenii înainte de Christos, iar întemeierea sa este atribuită descendenţilor biblici ai lui Noe. Mulţi sunt de părere că numele său vine din cuvântul ebraic toledoth ("istoriile generaţiilor"); vechile sale case şi magnificele temple sunt mărturii ale creştinizării Spaniei - ascensiunea şi căderea maurilor, stăpânirea lor musulmană şi nimicirea splendidei moşteniri evreieşti. Pentru Toledo, ca şi pentru Spania şi toate celelalte teritorii, 1492 a fost un an crucial, deoarece atunci au avut loc trei evenimente istorice, şi toate trei în Spania, Denumirea geografică a a-cestui pământ era "iberia" - iar singura explicaţie posibilă a acestui termen se găseşte în cuvântul ibri (ebraic), sub care erau cunoscuţi primii colonişti. Regatele măcinate de războaie au pierdut marea majoritate a teritoriului Peninsulei Iberice în favoarea musulmanilor, şi au fost unite pentru prima oară cu adevărat atunci când Ferdinand de Aragon şi Izabela de Castilia s-au căsătorit în 1469. La zece ani de la căsătorie au lansat o campanie militară pentru alungarea maurilor şi instaurarea catolicismului în Spania, În ianuarie 1492 maurii au fost definitiv învinşi, o dată cu căderea Granadei, iar Spania a devenit pământ creştin. În lună martie a aceluiaşi an regele şi regina au semnat un edict pentru expulzarea din Spania, până la 31 iulie în acelaşi an, a tuturor evreilor care nu se vor fi convertit la creştinism până la acea dată. Iar în luna august din acelaşi an, Cristofor Columb - Cristobal Colon pentru spanioli - a pornit pe mări sub pavilion spaniol pentru a găsi o cale spre India pe la vest. A zărit pământ în ziua de 12 octombrie 1492. S-a întors în Spania în ianuarie 1493. Ca dovadă a reuşitei sale a adus patru "indieni"; pentru a demonstra că solicitarea lui, de a se organiza o a doua expediţie, mai importantă, sub comanda sa, era justificată, a adus cu el nenumărate fleacuri de aur luate de la localnici şi o sumedenie de poveşti despre un oraş, un oraş aurit, unde oamenii purtau brăţări de aur la mâini şi la picioare şi îşi împodobeau gâtul, urechile şi nasurile tot cu aur, tot acest aur provenind dintr-o mină fabuloasă de lângă oraş. Din primele cantităţi de aur aduse din lumea nouă, Izabela -care era atât de pioasă, încât i se spunea "cea catolică" a poruncit să se construiască o CUSTODY sofisticată şi a donat-o Catedralei din Toledo, sediul tradiţional al clericilor Spaniei catolice. Aşa se face că astăzi oamenii care vizitează Trezoreria catedralei - o sală înconjurată de un grilaj masiv şi plină cu obiecte preţioase donate Bisericii de-a lungul secolelor - pot să vadă, dar nu să şi atingă, primul aur pe care Columb l-a adus din America. În zilele noastre se recunoaşte că expediţia avea şi alte sco-puri, pe lângă aflarea unui nou drum spre India. Conform unor dovezi convingătoare, Columb ar fi fost un evreu forţat să se convertească; e posibil ca susţinătorii săi financiari, la rândul lor convertiţi, să fi văzut în expediţie o modalitate de a evada către pământuri mai libere. Ferdinand şi Izabela visau să descopere râurile Paradisului şi tinereţea veşnică, Columb însuşi avea ambiţii secrete pe care nu le-a divulgat decât în parte în jurnalele sale personale. Se considera omul care va adeveri vechile profeţii cu privire la o nouă eră care va începe cu descoperirea unor pământuri noi la marginea lumii". . Era totuşi suficient de realist pentru a recunoaşte că, dintre toate informaţiile pe care le adusese în urma primei călătorii, cele rereruoare ia aur se oucurau ae cea mai mare atenţie, A spus că "Domnul îi va arăta" locul misterios "unde s a născut aurul", şi, astfel, a reuşit să-i convingă pe Ferdinand şi pe Izabela să-i ofere o flotă mult mai mare pentru a doua expediţie, apoi pentru a treia. Cu toate acestea, cei doi monarhi trimiseseră deja tot felul de funcţionari şi oameni mai puţin vizionari, dar mai înclinaţi către acţiune, care supravegheau mersul lucrurilor şi se amestecau în operaţiunile şi deciziile amiralului. Conflictele inevitabile au culminat cu aducerea lui Columb în Spania în lanţuri, sub pretextul că nu se purtase bine cu oamenii lui. Deşi regele şi regina l-au eliberat imediat şi i-au despăgubit cu bani, ei împărtăşeau punctul de vedere potrivit căruia Columb era un bun amiral, dar un guvernator ineficient, care nu putea smulge de la indieni informaţiile privind locul unde se afla de fapt Oraşul de Aur. Columb a luptat împotriva acestor obstacole tot cu ajutorul vechilor profeţii şi al citatelor biblice. A strâns toate textele într-o carte, Cartea Profeţiilor, pe care a prezentat-o regelui şi reginei. Dorea să-i convingă că menirea Spaniei era aceea de a domni peste Ierusalim, şi că el, Columb, e cel ales pentru a duce destinul la îndeplinire, prin aflarea locului unde s-a născut aurul. Ferdinand şi Izabela credeau cu tărie în Sfânta Scriptură, aşa că au fost de acord să-l lase pe Columb să pornească încă o dată pe mare, convinşi mai ales de argumentul lui că gura fluviului pe care îl descoperise (fluviul Orinoco în zilele noastre) era a unuia dintre cele patru râuri ale Paradisului, şi, după cum spuneau Scripturile, unul dintre acele râuri înconjura pământul Havila, "de unde venea aurul, " Această ultimă călătorie a fost presărată cu mai multe greutăţi şi dezamăgiri decât oricare dintre celelalte trei. Chinuit de artrită, o umbră a omului care fusese odimoară, Columb s-a întors în Spania în ziua de 7 noiembrie 1504. Înainte de sfârşitul acelei luni, regina Izabela a murit, şi, cu toate că regele Ferdinand avea o slăbiciune pentru Columb, a luat hotărârea ca alţii să treacă la acţiune pe baza ultimului raport întocmit de el, în care fuseseră adunate toate dovezile referitoare la prezenţa unei surse importante de aur în lumea nouă. "Hispaniola va dărui majestăţilor voastre atotputernice tot aurul de care au nevoie” îi asigurase colum pe sponsorii săi regali în privinţa insulei pe care şi-o împart astăzi Haiti şi Republica Dominicană. Într-adevăr, coloniştii spanioli i-au folosit pe indienii băştinaşi ca muncitori sclavi şi au reuşit să extragă aur în cantităţi fabuloase: în mai puţin de două decenii, trezoreria Spaniei a primit din Hispaniola aur în valoare de 500,000 de ducaţi. Se pare că experienţa Spaniei în Hispaniola avea să se repete la nesfârşit pe teritoriul unui continent imens. În decursul acelor două decenii, pe măsură ce băştinaşii mureau sau fugeau şi minele de aur se epuizau, euforia spaniolilor s-a transformat în dezamăgire şi disperare, şi au ancorat cu şi mai multă îndrăzneală pe coaste din ce în ce mai puţin cunoscute, în căutare de bogăţii. Una dintre destinaţiile timpurii era peninsula Yucatân. Primii spanioli care au ajuns acolo în 1511 erau supravieţuitorii unui naufragiu; dar în 1517 un convoi special format din trei vapoare sub conducerea lui Francisco Hernandez de Cordoba a pornit din Cuba spre Yucatân cu scopul de a face rost de sclavi. Spre uimirea lor, au găsit clădiri din piatră, temple şl statui de zeiţe; spre nenorocul localnicilor (care din câte au înţeles spaniolii îşi spuneau "maya') spaniolii "au găsit şi u-nele obiecte de aur pe care le-au luat" Informaţiile referitoare la venirea spaniolilor şi cucerirea Yucatân-ului se bazează în principal pe raportul intitulat Relacion de las cosaş de Yucatân; întocmit de călugărul Diego de Landa în anul 1566 (traducerea în limba engleză îi aparţine lui William Gates şi poartă titlul Yucatân înainte şi după cucerire). Din câte spune Diego de Landa, Hernandez şi oamenii lui au văzut în decursul acestei expediţii o piramidă în trepte impozantă, idoli şi stătui de animale şi un mare oraş în interior. Cu toate acestea, indienii pe care au încercat să-i captureze au opus o rezistenţă îndârjită şi nu au fost înspăimântaţi nici de tunurile de pe vapoare. Spaniolii au suferit pierderi grele - Hernandez însuşi a fost rănit - şi au fost nevoiţi să se retragă. Şi totuşi, pe drumul de întoarcere spre Cuba, Hernandez a recomandat organizarea altor expediţii, deoarece "acel pământ e bun şi bogat, având aur." Un an mai târziu o altă expediţie a pornit din Cuba spre Yucatân. Au debarcat pe insula lui Cozumel şi au descoperit Noua Şpanie, Panuco şi provincia Tabasco (aşa au fost denumite noile Dământurh. Înarmaţi cu diverse mărfuri Dentru a face schimb şi nu doar cu arme, spaniolii au întâlnit de această dată atât indieni ostili, cât şi prietenoşi. Au văzut mai multe edificii şi monumente de piatră, au simţit săgeţile şi suliţele cu vârfuri ascuţite din piatră obsidi-ană şi au privit obiecte realizate cu măiestrie, multe din piatre, obişnuite sau semipreţioase; altele străluceau ca aurul, dar la o examinare mai atentă s-au dovedit a fi din alamă.

  AVERTISMENT     Cu mult timp înainte ca omul să se fi războit cu omul, zeii s-au luptat între ei. Ba chiar, Războaiele Oamenilor au început ca Războaie ale Zeilor. Iar Războaiele Zeilor, pentru stăpânirea acestui Pământ, începuseră pe propria lor planetă. Astfel, prima civilizaţie omenească a căzut victimă unui holocaust nuclear. Aceasta nu e o ficţiune, ci pura realitate: totul a fost scris demult - în Cronicile Pământului.       1 . RĂZBOAIELE OAMENILOR     În primăvara anului 1947, un ciobănaş care-şi căuta o oaie pierdută pe colinele sterpe de lângă Marea Moartă a descoperit o grotă care conţinea suluri ebraice ascunse în ulcioare de lut. Acestea, împreună cu alte scrieri găsite în zonă în anii următori - denumite generic Manuscrisele de la Marea Moartă - stătuseră neatinse timp de aproape două mii de ani, fiind împachetate şi ascunse cu grijă în anii tulburi când Iudeea sfidase puterea Imperiului Roman. Oare făceau parte din biblioteca oficială a Ierusalimului, pusă la adăpost înainte ca oraşul şi templul să cadă, în A.D. 70, sau  aşa cum presupun majoritatea cercetătorilor aparţineau unei biblioteci a Esenienilor, o sectă de eremiţi cu preocupări mesianice? Opiniile sunt împărţite, căci în bibliotecă se găseau atât texte biblice tradiţionale, cât şi scrieri tratând despre datinile, organizarea şi credinţele sectei. Unul dintre cele mai lungi şi mai complete manuscrise, şi poate cel mai dramatic, descrie un război viitor, un fel de Război Final. Intitulat de savanţi „Războiul Fiilor Luminii contra Fiilor întunericului", manuscrisul imaginează răspândirea beligerantei lupte locale care aveau să-i implice iniţial pe vecinii Iudeei, crescând în ferocitate şi anvergură până când cuprindeau întreaga lume antică: „Prima ciocnire a Fiilor Luminii cu Fiii întunericului, altfel spus cu armata lui Belial, va fi un atac asupra trupelor lui Edom, Moab, ale ammoniţilor şi din regiunea filistinilor; apoi, asupra celor ale kittienilor din Asiria; şi asupra celor ce-au încălcat înţelegerea care le dădea ajutor (...)." Iar după aceste bătălii, „vor înainta asupra kittienilor din Egipt", şi „la tirnpul cuvenit (...) împotriva regilor de la miazănoapte". În acest Război al Oamenilor, profeţea manuscrisul, Dumnezeul lui Israel avea să preia un rol activ:      În ziua când kittienii vor fi căzut, va avea loc mare război şi măcel, în prezenţa Dumnezeului lui Israel.    Căci aceea este ziua pe care El a hotărât-o din vechime pentru lupta finală împotriva Fiilor întunericului.   Profetul Ezechil prezisese deja Ultima Bătălie „în zilele de apoi", între Gog şi Magog, în care Domnul însuşi avea „să sfărâme arcul din mâna-ţi stângă şi să facă săgeţile-ţi să cadă din mâna-ţi dreaptă". Dar manuscrisul de la Marea Moartă mergea mai departe, preconizând participarea efectivă la luptă a multor zei, angajaţi în bătălie cot la cot cu muritorii:      În ziua aceea, Tovărăşia Divină şi Adunarea Muritorilor se vor însoţi în luptă şi măcel. Fiii Luminii se vor război cu Fiii întunericului, într-o arătare de puteri zeieşti, printre vuietele tunătoare şi strigătele războinice ale zeilor şi ale oamenilor.   Deşi cruciaţii, sarazinii şi nenumăraţi alţii, de-a lungul istoriei, au pornit războaie „în numele lui Dumnezeu", credinţa că într-un război viitor Domnul însuşi va fi prezent pe câmpul de luptă şi că oamenii şi zeii vor lupta unii lângă alţii pare o fantezie, pe care o putem trata în cel mai bun caz la nivel alegoric. Şi totuşi, nu e o idee atât de extraordinară pe cât ar putea să pară, căci în cele mai vechi timpuri se credea într-adevăr că Războaiele Oamenilor nu erau numai decretate de zei, ci şi purtate cu participarea activă a zeilor. Unul dintre cele mai romanţate războaie, când „dragostea avântase o mie de corăbii", a fost Războiul Troiei, între grecii ahei şi troieni. Ştim că l-au declanşat grecii, pentru a-i sili pe troieni s-o înapoieze pe frumoasa Elena soţului ei legiuit. Totuşi, o poveste greacă, „Kypria", a reprezentat războiul ca fiind premeditat de marele Zeus:      A fost o vreme când mii şi mii de oameni se înghesuiau la sânul larg al Pământului. Şi făcându-i-se milă de ei, Zeus, în marea lui înţelepciune, s-a hotărât să uşureze povara Pământului. Prin urmare, a pricinuit bătălia de la Ilion (Troia) în acest scop, ca prin moarte să poată face un gol în neamul omenesc.   Homer, povestitorul grec care a relatat evenimentele acestui război în „Iliada", a învinuit toanele zeilor de a fi provocat conflictul, înrâurindu-l şi îndreptându-l spre uriaşele sale proporţii din final. Acţionând direct şi indirect, uneori văzuţi, alteori nevăzuţi, diverşi zei i-au înghiontit pe actorii principali ai acestei drame omeneşti spre soarta lor. Iar deasupra tuturor stătea Jov (Jupiter/Zeus): „în vreme ce alţi zei şi luptătorii înarmaţi de pe câmpie dormeau adânc, Jov veghea, căci se gândea cum să-l cinstească pe Ahile şi să distrugă mulţi oameni la corăbiile aheilor." Chiar înainte de a intra în luptă, zeul Apollo a început ostilităţile: „S-a aşezat dincolo de corăbii, cu un chip negru ca noaptea, iar arcul său de argint a sunat a moarte când şi-a azvârlit săgeata în mijlocul lor [al aheilor] (...). Preţ de nouă zile încheiate, a tras cu săgeţi în oameni (...). Şi cât era ziua de lungă, rugurile morţilor ardeau." Când părţile beligerante au convenit să amâne ostilităţile pentru ca problema să fie rezolvată printr-o luptă corp la corp între conducători, zeii, nemulţumiţi, au instruit-o pe zeiţa Minerva: „Du-te de îndată în oştirile troiană şi ahee şi ticluieşte ca troienii să-şi calce cei dintâi legământul şi să-i atace pe anei." Dornică să-şi îndeplinească misiunea, Minerva „s-a repezit pe cer ca un meteor strălucitor (...) cu o aprigă dâră de lumină în urma ei." Mai târziu, pentru ca luptele pustiitoare să nu înceteze pe timpul nopţii, Minerva a prefăcut noaptea în zi, luminând câmpul de luptă: a „ridicat vălul gros al întunericului de pe ochii lor şi multă lumină căzut-a asupră-le, atât de partea corăbiilor, cât şi acolo unde lupta făcea prăpăd iar aheii l-au văzut pe Hector cu toţi oamenii săi." În timp ce bătăliile continuau, uneori aducând faţă în faţă erou cu erou, zeii priveau cu ochi atenţi spre războinicii individuali, aplecându-se să înhaţe câte un erou încolţit sau să îndrepte un car rămas fară vizitiu. Când însă zeii şi zeiţele, găsindu-se în tabere adverse, au început să se lovească între ei, Zeus i-a oprit, ordonându-le să nu se amestece în luptele dintre muritori. Pauza nu a durat mult, căci un mare număr dintre combatanţii de frunte erau fii de zei şi de zeiţe (cu parteneri umani). Cel mai furios a fost Marte, când fiul său, Ascalaphus, a fost străpuns mortal cu lancea de un aheu. „Să nu-mi găsiţi vreo vină, voi zei ce-n cer sălăşluiţi, dacă mă duc la corăbiile aheilor să-mi răzbun fiul," i-a anunţat Marte pe ceilalţi nemuritori, „chiar dacă în cele din urmă voi fi lovit de fulgerul lui Jov şi voi zăcea în praf şi sânge printre leşuri." „Atâta vreme cât zeii s-au ţinut departe de războinicii de neam omenesc," a scris Homer, „aheii au triumfat, căci Ahile, care mult timp refuzase să lupte, era acum cu dânşii." Dar, având în vedere furia crescândă a zeilor şi ajutorul pe care îl primeau acum aheii de la semizeul Ahile, Jov s-a răzgândit:   „Din partea mea, voi sta aici, pe Muntele Olimp, privind în pace. Dar voi, ceilalţi, printre troieni şi ahei vă duceţi şi ajutaţi fiece tabără cum v-o fi voia. " Astfel grăit-a Jov, poruncă dând de luptă; La care zeii şi-au luat oştirile şi au plecat la bătălie.   Războiul Troian, ba chiar însăşi Troia au fost considerate multă vreme ca nefiind altceva decât elemente ale fascinantelor, dar neverosimilelor legende greceşti, pe care savanţii le-au numit în mod tolerant „mitologie". Troia şi evenimentele legate de ea continuau să fie socotite strict mitologice în 1822, când Charles McLaren a sugerat că un anumit munte din estul Turciei, numit Hissarlik, ar fi locul Troiei homerice. Abia în 1870, când un om de afaceri pe nume Heinrich Schliemann, riscându-şi propriii bani, a făcut o descoperire spectaculoasă, săpând în munte, oamenii de ştiinţă au început să recunoască existenţa Troiei. În prezent, se acceptă că Războiul Troian a avut loc cu adevărat, în secolul al treisprezecelea înainte de Christos. În acea perioadă, conform surselor greceşti, zeii şi oamenii luptau alături; iar grecii nu erau singurii cu asemenea convingeri. În vremurile acelea, deşi capătul Asiei Mici din dreptul Europei şi Marea Egee erau presărate cu aşezări în esenţă greceşti, Asia Mică propriu-zisă era dominată de hittiţi. Cunoscuţi iniţial de cercetătorii moderni numai din referirile biblice, apoi din inscripţiile egiptene, hittiţii şi regatul lor - Hatti - s-au redeşteptat la viaţă de asemenea în momentul când arheologii cu început să le dezgroape oraşele antice. Descifrarea scrierii hittite şi a limbii indo-europene pe care o vorbeau a făcut posibilă localizarea originii lor în mileniul al doilea î.Ch., când triburile ariene au început să migreze din regiunea caucaziană - unele spre sud-est, în India, altele spre sud-vest, în Asia Mică. Regatul hittit a înflorit în jurul anului 1750 î.Ch., intrând în declin peste cinci sute de ani. Atunci, hittiţii erau hărţuiţi de incursiunile întreprinse de pe celălalt mal al Mării Egee. Hittiţii îi numeau pe năvălitori „oamenii din Achiyawa"; mulţi cercetători presupun că erau aceiaşi pe care Homer îi numeşte Achioi - aheii, al căror atac asupra capătului apusean al Asiei Mici este imortalizat în „Iliada". Cu secole înainte de Războiul Troian, hittiţii şi-au extins regatul până la proporţii imperiale, susţinând că o făceau la porunca zeului lor suprem, TESHUB („Furtunosul"). Titlul său mai vechi era: „Zeul Furtună A Cărui Putere Aduce Moartea", iar regii hittiţi susţineau uneori că zeul chiar pusese umărul în luptă: „Măreţul Zeu furtună, Doamne" [a scris regele Murshilis], „şi-a arătat puterea divină şi a aruncat un trăsnet" spre duşman, ajutând să-l învingă. De asemenea, pe hittiţi i-a mai ajutat în luptă şi zeiţa ISHTAR, al cărei epitet era „Doamna câmpului de bătălie". Multe victorii se atribuie „Puterii Divine" a lui Ishtar, care „s-a pogorât [din cer] ca să lovească ţările ostile." Influenţa hittită, după cum indică multe referiri din Vechiul Testament, se extindea până în sud, în Cannan; acolo, însă, veniseră în chip de colonişti, nu de cuceritori. Dar, în vreme ce hittiţii tratau Canaanul ca pe o zonă neutră, fără a emite nici o pretenţie asupra sa, nu aceeaşi era şi atitudinea egiptenilor. În repetate rânduri, faraonii au încercat să-şi întindă domnia spre nord, până în Canaan şi Ţara Cedrilor (Liban); au reuşit s-o facă în jurul anului 1470 î.Ch., când au învins o coaliţie a regilor canaanieni, la Megiddo. Vechiul Testament şi inscripţiile lăsate de duşmanii hittiţilor îi prezintă pe aceştia ca pe nişte maeştri ai războiului, care au perfecţionat folosirea carului în Orientul Apropiat antic. Dar inscripţiile hittite sugerează că ei plecau la război numai când le dădeau poruncă zeii, că inamicului i se oferea o şansă de a capitula paşnic, înainte de începerea ostilităţilor, şi că, o dată ce războiul era câştigat, hittiţii se mulţumeau cu tribut şi prizonieri; oraşele nu erau prădate; populaţia nu era masacrată.

Prima Nouă Eră   •  De ce Stonehenge a fost reconstruit şi reamenajat între 2100 şi 2000 î.H. şi în ce măsură această reorganizare se leagă de întâmplările uluitoare care s-au petrecut în Sumerul antic cam la aceeaşi vreme?  •  Ce descoperiri surprinzătoare s-au făcut la Pedra Furada, pe care să se sprijine credinţa potrivit căreia această zonă a fost populată de oameni cu mai bine de 32 000 de ani în urmă, stabilind relaţii chiar şi cu alte culturi de peste oceane?  •  Ce legătură există între Templul celor Trei Ferestre din Machu Picchu şi întâmplările străvechi ieşite din comun din Lagash şi Marea Britanie?  •  Cum se explică faptul că cele trei faze identificabile ale construirii ansamblului Stonehenge coincid cu cele trei etape evidente ale popularii Pământului?    La începutul timpului „Sitchin este un cercetător remarcabil"    Kirkus Reviews           Cuvânt înainte   Din cele mai vechi timpuri, pământenii şi-au înălţat privirile către cer. Cuprinşi de veneraţie şi fascinaţie, au luat cunoştinţă de fenomenele cereşti: poziţia stelelor, ciclurile Lunii şi Soarelui, mişcarea de rotaţie a unui Pământ înclinat. Însă cum a început totul, cum se va termina şi ce se va petrece în tot acest răstimp?  Cerul şi Pământul se întâlnesc la linia orizontului. De mii de ani, oamenii au văzut cum, la linia de întâlnire, stelele nopţii cedează locul lor razelor Soarelui şi au ales ca punct de referinţă momentul în care ziua şi noaptea sunt egale, anume echinocţiul. Ajutat de calendar, omul a calculat Timpul Terestru pornind de la acel moment.  Pentru ca cerurile înstelate să poată fi identificate, bolta cerească a fost divizată în douăsprezece părţi, cele douăsprezece case ale zodiacului. Dar pe măsură ce alte mii de ani s-au scurs, „stelele fixe" s-au dovedit a nu fi deloc fixe, iar ziua echinocţiului, ziua Anului Nou părea să se schimbe de la o casă zodiacală la alta. La Timpul Terestru a mai fost adăugat Timpul Astronomic, fapt care a corespuns cu începutul unei noi epoci, unei Noi Ere.  Pentru că ne aflăm în pragul unei Noi Ere, când răsăritul din ziua echinocţiului de primăvară va avea loc în casa Vărsătorului, spre deosebire de acum 2000 de ani, când s-a întâmplat să fie în casa Peştilor, mulţi se întreabă ce ar putea aduce cu sine această schimbare: ceva benefic ori malefic, un nou început sau un sfârşit, sau lucrurile vor rămâne neschimbate?  Pentru a cunoaşte viitorul, trebuie să cercetăm trecutul, pentru că, de când a început să măsoare Timpul Terestru, omenirea a înţeles deja ce ar putea să determine Timpul Astronomic-venirea unor Noi Ere. Ceea ce a precedat şi a urmat după o asemenea Nouă Eră reprezintă o lecţie esenţială cu privire la rolul pe care-l avem noi înşine în curgerea Timpului.   1 Ciclurile timpului    Se spune că Augustin de Hipona, episcop în Cartagina romană (354 430 d.H.), cel mai mare gânditor din primele secole ale Bisericii creştine, cel care a îmbinat religia Noului Testament cu tradiţia platoniciană a filozofiei greceşti, a fost întrebat: „Ce este timpul?", iar răspunsul său a fost: „Dacă nu mă întreabă nimeni, atunci ştiu ce este; însă dacă vreau să-i explic cuiva care mă întreabă, nu ştiu ce să-i răspund."  Timpul este esenţial pentru Pământ şi pentru tot ceea ce se găseşte pe suprafaţa sa, ca şi pentru fiecare dintre noi. Şi asta pentru că ştim, din experienţa proprie şi din observaţiile noastre, că ceea ce ne separă de momentul în care ne naştem şi de clipa în care încetăm să mai existăm este chiar TIMPUL.  Deşi nu ştim ce anume este Timpul, am descoperit diferite modalităţi prin care să-l măsurăm. Ne măsurăm durata vieţii în ani, ceea ce-dacă stăm să ne gândim-este un alt mod pentru a spune „orbite", pentru că asta reprezintă de fapt un „an" pe Pământ: durata de timp necesară Pământului, planeta noastră, pentru a parcurge o orbită completă în jurul astrului nostru, Soarele. Nu ştim ce este timpul, dar modul în care-l măsurăm ne îndeamnă să ne întrebăm: am trăi oare mai mult, ciclul vieţii noastre ar fi diferit dacă ne-am afla pe o altă planetă unde durata unui „an" ar fi mai mare? Am fi oare „nemuritori" dacă am trăi pe o „Planetă de milioane de ani"-aşa cum credeau, de fapt, faraonii egipteni, că vor trăi o viaţă de apoi eternă, odată ce li se vor alătura zeilor de pe „Planeta de milioane de ani"?  Chiar aşa, există „dincolo" şi alte planete, ba chiar unele unde viaţa să fi avut o evoluţie similară cu cea de pe Pământ-ori sistemul nostru planetar este unic, viaţa pe Pământ unică, iar noi, oamenii, suntem cu totul singuri-ori faraonii au ştiut ei bine despre ce au vorbit în Textele Piramidelor?  „Priveşte către cer şi numără stelele", i-a spus Yahweh lui Avraam, pe când încheia legământul cu acesta. Din timpuri imemoriale, omul şi-a înălţat privirea către cer, întrebându-se dacă se mai află şi alţii ca el dincolo, pe alte pământuri. Logica şi probabilitatea matematică, indică un răspuns afirmativ clar. Dar se pare că abia în 1991 astronomii au descoperit, pentru prima dată, alte planete care să orbiteze în jurul altor sori din Univers.  Prima descoperire, în iulie 1991, s-a dovedit a nu fi în întregime corectă. Anunţul venea din partea unei echipe de astronomi britanici care, bazându-se pe observaţiile făcute în decursul a cinci ani, au ajuns la concluzia că un astru care se roteşte extrem de repede şi care a fost identificat ca fiind Pulsar 1829-10 este însoţit de un „companion de mărimea unei planete", cu o masă de aproape zece ori mai mare decât a Pământului. Se presupune că Pulsarii sunt nişte stele neutronice foarte dense, care au colapsat pentru un motiv sau altul. Rotindu-se într-un mod ameţitor, ei emit pulsuri de energie radio în explozii regulate, de mai multe ori pe secundă. Asemenea pulsuri pot fi monitorizate cu ajutorul radiotelescoapelor. Detectând o fluctuaţie ciclică, astronomii au presupus că o planetă care orbitează în jurul Pulsarului 1829-10, o dată la şase luni, poate să determine şi să justifice fluctuaţia.  Dar astronomii britanici au fost nevoiţi să admită, câteva luni mai târziu, imprecizia calculelor efectuate, fapt care i-a împiedicat să-şi menţină concluzia potrivit căreia pulsarul ar avea, la o distanţă de circa 30 000 de ani lumină, un satelit planetar. Însă deja până în acel moment, o echipă americană făcuse o descoperire similară, referindu-se la un pulsar mult mai apropiat, identificat drept PSR 1257+12-un soare care a colapsat la o distanţă de numai 1300 de ani lumină de noi. Astronomii estimează că a explodat aproximativ cu numai un miliard de ani în urmă şi că are, indiscutabil, două sau chiar trei planete care orbitează în jurul său. Cele două planete, despre care care se ştie cu siguranţă, ar orbita în jurul soarelui lor cam la aceeaşi distanţă la care o face Mercur faţă de Soarele nostru; cea de-a treia planetă posibilă ar orbita în jurul soarelui său aproximativ la aceeaşi distanţă la care Pământul orbitează în jurul Soarelui nostru.  „Descoperirea a stârnit speculaţii potrivit cărora sistemele planetare sunt nu doar un lucru destul de obişnuit, dar pot apărea chiar în anumite circumstanţe bine determinate", scria John Noble Wilford în ediţia din 9 ianuarie 1992 a cotidianului New York Times; „oamenii de ştiinţă au afirmat că este foarte puţin probabil ca pe planetele ce orbitează în jurul pulsarilor să se găsească vreo formă de viaţă; însă rezultatele cercetărilor le-au dat speranţe astronomilor care vor întreprinde în toamna aceasta un studiu sistematic asupra spaţiului ceresc, în căutarea unor forme de viaţă extraterestră inteligentă."  Au avut atunci dreptate faraonii?  Cu mult înaintea faraonilor şi a Textelor Piramidelor, o civilizaţie antică-prima civilizaţie umană despre care se cunosc amănunte-se afla în posesia unei cosmogonii avansate. Cu şase mii de ani în urmă, în Sumeria antică, lucrurile despre care astronomii au aflat în 1990 erau deja cunoscute: nu doar adevărata natură şi alcătuire a sistemului nostru solar (incluzând cele mai îndepărtate planete), ci şi ideea că în Univers se mai află şi alte sisteme solare, că stelele lor („sorii") pot colapsa ori exploda, că planetele lor pot fi aruncate afară din circuit, că Viaţa, într-adevăr, poate să fie astfel purtată de la un sistem solar la altul. Cosmogonia lor era una detaliată, explicată pe larg în scris.  Un text de mare întindere, scris pe şapte tăbliţe, a ajuns iniţial la noi în versiunea sa babiloniană de mai târziu. Denumit Epopeea Creaţiei şi cunoscut pentru cuvintele sale de început, Enuma elish[1], era citit în public de sărbătoarea Anului Nou, care începea în prima zi din luna Nissan[2], totodată prima zi de primăvară. Prezentând în linii mari procesul prin care sistemul nostru solar a luat fiinţă, textul de mare întindere descria cum Soarelui („Apsu") şi mesagerului său Mercur („Mummu") li s-a alăturat o planetă bătrână care se numea Tiamat, cum o pereche de planete, Venus şi Marte-(„Lahamu" şi „Lahmu") s-au inserat atunci între Soare şi Tiamat, urmate de alte două perechi de planete dincolo de Tiamat-Jupiter şi Saturn („Kishar" şi „Anshar") şi respectiv Uranus şi Neptun („Anu" şi „Nudimmud"), ultimele două fiind nişte planete necunoscute astronomilor până în 1781 şi 1846 şi cu toate acestea, cunoscute şi descrise de către sumerieni cu mii de ani în urmă. Dar „zeii cereşti" care abia apăruseră au început să se împingă şi să tragă unii de alţii, astfel încât din unii dintre ei au apărut sateliţii sau lunile. Din Tiamat, aflat în mijlocul unei familii planetare instabile, s-au desprins unsprezece sateliţi. Unul dintre aceştia, „Kingu", a crescut atât de mult în dimensiuni, încât a început să-şi însuşească atributele unui „zeu ceresc", adică ale unei planete. Astronomii moderni au ignorat întru totul posibilitatea ca o planetă să aibă mai multe luni, până când Galileo a descoperit cele mai mari patru luni ale lui Jupiter în 1609, ajutându-se de un telescop. Dar sumerienii erau conştienţi de aceste lucruri cu mii de ani în urmă.  Potrivit Epopeii Creaţiei, veche de mii de ani, în acel sistem solar instabil, şi-a făcut apariţia un invadator dintr-un spaţiu îndepărtat, care nu se născuse în familia lui Apsu, ci aparţinuse unei alte familii solare, dar fusese împins afară şi rătăcea prin spaţiu. Cu milenii înainte ca astronomia modernă să afle despre pulsari şi stele care colapsează, cosmogonia sumeriană a preconizat existenţa altor sisteme planetare şi a unor aştri care colapsează şi explodează, expulzându-şi planetele în univers. Şi astfel, se povestea în Enuma elish, o asemenea planetă alungată, ajungând la marginile sistemului nostru solar, a început să fie atrasă spre interiorul acestuia. (Fig. 1).      Pe măsură ce a trecut de planetele din exterior, a provocat modificări prin care s-ar putea explica numeroasele enigme care încă dau de furcă astronomiei moderne-cum ar fi motivul pentru care axa lui Uranus este aproape paralelă cu elipsa, cauza orbitei retrograde a celei mai mari luni a lui Neptun, Triton, sau ce anume l-a împins pe Pluto din poziţia sa de lună, încât a devenit o planetă cu o orbită ciudată. Cu cât invadatorul era atras în centrul sistemului solar, cu atât avea să intre în coliziune cu Tiamat, ceea ce a provocat „Bătălia Cerească". În urma seriilor de coliziuni în care sateliţii invadatorului au izbit în mod repetat în Tiamat, planeta mai bătrână s-a despicat în două. O jumătate a fost sfărâmată în fragmente şi bucăţele, formându-se aşa numita „Centură de asteroizi" (între Marte şi Jupiter) şi nenumărate comete. Cealaltă jumătate, vătămată dar rămasă totuşi intactă, a fost împinsă pe o nouă orbită, devenind planeta căreia îi spunem Pământ („Ki" în sumeriană). Deviat odată cu aceasta, a fost şi cel mai mare satelit al lui Tiamat, care avea să devină Luna. Invadatorul însuşi a fost reţinut să orbiteze în permanenţă în jurul Soarelui, devenind cel de-al doisprezecelea membru al sistemului nostru solar (Soarele, Luna şi zece planete). Sumerienii i-au spus Nibiru-„Planeta traversării". Babilonienii au redenumit-o Marduk, în onoarea zeului lor naţional. După cum se afirmă în epopeea antică, în timpul Bătăliei Cereşti „sămânţa vieţii", adusă de Nibiru din alte părţi, a fost transmisă pe Pământ.  Filozofii şi oamenii de ştiinţă, în încercarea lor de a înţelege universul şi de a formula cosmogonii moderne, ajung inevitabil la problema Timpului. Este Timpul o dimensiune de sine stătătoare ori poate unica dimensiune veritabilă din univers? Oare Timpul este, într-adevăr, ireversibil? Prezentul face parte din trecut, ori este începutul viitorului? Pentru că, dacă aşa stau lucrurile, va mai avea oare vreun sfârşit? Dacă Universul există dintotdeauna, fără să aibă un început sau un sfârşit, atunci şi Timpul este lipsit de început şi de sfârşit, sau Universul a avut, într-adevăr, un început, fiind poate vorba de Big Bangul la care numeroşi astrofizicieni fac trimitere, iar Timpul a început să existe odată cu Universul?  Cei care au conceput cosmogonia sumeriană de o uimitoare precizie au crezut, de asemenea, într-un început (şi, în mod inexorabil, într-un Sfârşit). Este evident că ei au conceput Timpul ca pe o măsură, cel care impune ritmul şi care marchează începutul în saga cerească, întrucât cuvântul care deschide străvechea Epopee a Creaţiei, Enuma, înseamnă Când:    Enuma elish la nabu shamamu  Când în înălţimi cerul nu fusese numit  Shaplitu ammatum shuma la zakrat  Iar dedesubt, suprafaţa statornică (Pământul) nu primise niciun nume.   [1] Când în înălţimi, n.tr. [2] Luna Nisan, deosebit de importantă în calendarul iudaic, este luna eliberării poporului evreu, a Ieşirii din Egipt, n.tr.  

“Când am fost întrebat cum m-aş caracteriza... Sunt un expert în ebraică? Da! ... Sunt un expert în Biblie? Da! ... Sunt arheolog? Da! ... Nu fac săpături, dar folosesc dovezi arheologice... am răspuns că sunt o sumă a tuturor acestora, dar eu mă consider reporter. Pentru că eu cred că sarcina pe care mi-am asumat-o este să dezvălui oamenilor de astăzi ce ştiau oamenii din antichitate, mărturisirile acestora, păstrate pentru posteritate. Deci sunt un reporter! La un moment dat, mi-am dat seama că ceea ce faceam eu folosindu-mă de aceste tăbliţe, etc., era să spun povestea strămoşilor noştri, a omenirii, a oamenilor, aşa cum au înţeles-o ei, aşa cum o ştiau, aşa cum au învăţat-o de la anunnaki (zei, în limba sumeriană; A.NU.NA.KI = Cei care au coborât din CER pe PĂMÂNT). Apoi m-am întrebat ce-ar spune aşa-numiţii zei? ... Ce-ar gândi ei? ... Iată povestea: fiinţe de pe o altă planetă, planeta lor natală, Nibiru, călătoresc pe o altă planetă, din motive pe care le cunoaşteţi de acum, ... ei vin pe această planetă, îşi construiesc aşezări, se apucă de minerit, sfârşesc prin a creea fiinţe inteligente, civilizând acei hominizi care au evoluat pe Pământ, le dau cunoştinţe şi la un moment dat trag o linie de separaţie spunând: Noi suntem zei, iar voi trebuie să ne veneraţi! ... Deci care este versiunea lor? ... Dacă i-aş putea întreba pe anunnaki, dacă l-aş putea întreba pe Enki (în sumeriană EN.KI = Stăpânul Pământului), dacă l-aş putea întreba pe Enlil (în sumeriană EN.LIL = Stăpânul Comandamentului): Spune-mi! Nu-mi spune să mă uit pe tăbliţele sumeriene... Tu să-mi spui mie povestea! Care este povestea aşa cum o vezi tu? ... şi am aflat că răspunsul a fost dat, pentru că cel puţin unul dintre ei, Enki, a scris o autobiografie, care povesteşte cum el şi un grup de 50 de anunnaki au venit pe Pământ, cum au separat apele, cum le-a spus locotenenţilor lui: Tu construieşte adăpostultu găseşte mâncarea, tu faci asta, tu faci asta, etc. ... Dar, din nefericire, tăbliţele, sau câteva dintre ele, pentru că altele, 7 la număr, cu texte lungi, dar nu aşezate în ordine, s-au păstrat ... din nefericire, restul acestei autobiografii nu a fost descoperit!... şi m-am gândit că sunt suficiente surse, suficiente referinţe, reflecţii, o piesă aici, una dincolo, pe care am reuşit să le folosesc ... Vă pot spune ... cam 800 de surse am folosit pentru a reconstitui autobiografia lui Enki, care este transcrisă în cartea intitulată The Lost Book of Enki (Cartea pierdută a lui Enki), ” Fig 1-2. Tăbliţe sumeriene MS WS     ATESTARE Vorbele lui Endubsar, meşter scrib, fiu al cetăţii Eridu, slujitor al stăpânului Enki, mare Zeu. în al şaptelea an după Marea Calamitate, în a doua lună, în a şaptesprezecea zi, am fost chemat de /V                            stăpânul şi învăţătorul meu Enki, mare zeu, îngăduitorul creator al Omenirii, omnipotent şi milostiv. Eram printre supravieţuitorii din Eridu, care s-au salvat în stepa aridă chiar când Vântul Rău se apropia de oraş. Şi rătăceam prin sălbăticie să caut rămurele ofilite pentru foc. Şi am privit în sus şi la un moment dat un Vârtej de Vânt venea dinspre sud. Era o strălucire roşiatică peste el şi nu făcea nici un zgomot. Şi pe când atinse pământul, patru picioare drepte ţâşniră din burta lui şi strălucirea dispăru. Iar eu m-am aruncat cu faţa la pământ, căci am ştiut că era o viziune divină. Şi când mi-am ridicat ochii, doi trimişi ai zeilor stăteau lângă mine şi aveau ei feţe de oameni, iar veşmintele lor străluceau ca alămurile lustruite. Şi ei mă strigară pe nume şi-mi vorbiră, spunând: Tu eşti chemat de marele zeu, Stăpânul Enki. Teamă nu-ţi fie, căci eşti binecuvântat. Iar noi ne aflăm aici să te ridicăm şi să te ducem până la reşedinţa lui din Ţinutul Magan, pe insula din mijlocul Râului Magan, unde stăvilarele se află. Şi cum au vorbit, Vârtejul de Vânt s-a ridicat singur ca un car de foc şi dus a fost. Şi ei m-au luat de mâini, fiecare apucându-mă de câte o mână. Şi ei m-au ridicat şi m-au purtat iute între Pământ şi ceruri, cum s-ar înălţa un vultur. Şi am putut să văd pământul şi apele şi câmpiile şi munţii. Şi m-au lăsat ei jos pe insulă la poarta reşedinţei marelui Zeu. Iar în clipa când ei mi-au dat drumul mâinilor, o strălucire cum nu mai văzusem niciodată m-a acoperit şi m-a copleşit, iar eu m-am prăbuşit pe pământ ca secat de spiritul vieţii. Mi-am revenit în simţiri, ca şi cum m-aş fi trezit din cel mai adânc somn, la auzul cuiva care mă striga pe nume. Eram într-un fel de împrejmuire. Era întuneric, dar era acolo şi o aură, o strălucire. Apoi numele meu fu rostit din nou, de cea mai gravă voce cu putinţă. Şi deşi puteam s-o aud, nu puteam spune nici de unde vine vocea, nici să văd cine era cel care vorbea. Şi am spus, sunt aici! Atunci vocea mi-a spus: Endubsar, vlăstar al lui Adapa, te-am ales pe tine să-mi fii scrib, să scrii cuvintele mele pe tăbliţe. Şi dintr-o dată apăru o strălucire într-una din părţile împrejmuirii. Şi am văzut un loc aranjat ca un loc de muncă al unui scrib: o masă de scrib şi un scăunel de scrib, şi erau acolo pietre frumos şlefuite pe masă. Dar n-am văzut nici tăbliţe de lut, nici vase cu lut ud. Şi pe masă era doar un Stylus, şi sclipea el cu o incandescenţă cum nici un Stylus din trestie n-ar putea-o face. Şi vocea vorbi din nou, rostind: Endubsar, fiu al cetăţii Eridu, slujitorul meu credincios! Eu sunt stăpânul tău Enki, te-am chemat ca să scrii vorbele mele, căci mult sunt răvăşit de ceea ce a căzut asupra omenirii o dată cu Marea Calamitate. Este dorinţa mea să înregistrez adevăratul curs al evenimentelor, să afle Zeii şi oamenii deopotrivă că mâinile mele sunt curate. De la Marele Potop o astfel de calamitate nu s-a mai abătut asupra Pământului şi asupra Zeilor şi a pământenilor. Dar Marele Potop a fost destinat să se întâmple, nu şi Marea Calamitate. Aceasta, şapte ani acum trecuţi, n-ar fi trebuit să se întâmple. Putea fi prevenită, iar eu, Enki, am făcut totul pentru a o preveni, dar, vai, am eşuat!... Şi a fost soarta sau destinul? Viitorul va judeca asta, pentru că la sfârşitul zilelor, o zi a judecăţii va trebui să fie. în acea zi Pământul se va cutremura şi râurile îşi vor schimba cursul, şi va fi întuneric la amiază şi un foc în ceruri în noapte, ziua reîntoarcerii zeului ceresc va fi. Şi cine va supravieţui şi cine va pieri, cine va fi răsplătit şi cine va fi pedepsit, zei şi oameni deopotrivă, în acea zi se va afla; ceea ce urmează să se întâmple va fi determinat de ceea ce s-a întâmplat; şi ceea ce a fost destinat, într-un ciclu se va repeta, iar ceea ce a fost sortit şi doar după voia inimii întâmplat, benefic sau potrivnic, la judecată va ajunge. Vocea tăcu; apoi marele stăpân vorbi din nou, spunând: pentru aceste motive eu voi spune povestea adevărată a începuturilor şi a Timpurilor Primordiale şi a Timpurilor Vechi, pentru că în Trecut Viitorul zace ascuns. Timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi eu voi vorbi şi tu vei scrie; patruzeci va fi numărul zilelor şi nopţilor sarcinii tale aici, căci patruzeci este numărul meu sacru printre zei. Timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi tu nici nu vei mânca nici nu vei bea; doar din această bucată de pâine şi din această apă vei gusta, şi-ţi va ajunge pe durata misiunii tale. Şi vocea făcu o pauză şi deodată apăru o strălucire în altă parte a împrejmuirii. Şi am văzut o masă iar pe ea un taler şi o cupă. Şi m-am îndreptat într-acolo şi era pâine pe taler şi apă în cupă. Şi vocea marelui stăpân Enki vorbi din nou, spunând: Endubsar, mănâncă pâinea vieţii şi bea apa vieţii şi fii sătul pentru patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Şi eu am făcut cum a poruncit. Apoi vocea mă îndreptă să mă aşez la masa scribului, iar strălucirea incandescentă era la fel de mare ca a soarelui la amiază. Şi vocea spuse: Endubsar, scribule, ce vezi? Şi eu m-am uitat şi am văzut strălucirea căzând peste masă şi peste pietre şi peste Stylus şi am zis: văd tăbliţe de piatră şi culoarea lor e un albastru la fel de pur ca al cerului. Şi văd un Stylus cum n-am mai văzut vreodată, coada lui nu seamănă cu nici o trestie iar vârful e ascuţit ca gheara vulturului. Şi vocea spuse: acestea sunt tăbliţele pe care vei înscrie cuvintele mele. La dorinţa mea, au fost tăiate din cel mai fin “lapis lazuli”, fiecare are două feţe şlefuite. Iar stylusul pe care-1 vezi este opera unui Zeu, e făcut de mână, din electrum, iar vârful din cristal divin. Se va potrivi perfect în mâna ta şi ceea ce vei grava cu el va fi la fel de uşor ca şi cum ai grava pe lut ud. în două coloane vei scrie partea de deasupra, în două coloane vei scrie şi spatele fiecărei tăbliţe de piatră. Să nu te abaţi de la vorbele şi indicaţiile mele! Şi apoi urmă o pauză, şi eu am atins una din pietre, iar suprafaţa ei se simţea ca o piele fină, moale la atingere. Şi am apucat stylusul divin, şi l-am simţit ca o pană în mâna mea.