Radu Tudoran

EXPLICAŢIE.   Sub titlul generic SFÂRŞIT DE MILENIU au apărut până vara trecută, 1989, şase volume dintr-un ciclu epic care urmărea să înfăţişeze, pe calea ficţiunii, istoria secolului nostru, aşa cum a trăit-o şi a înţeles-o autorul, la vârste succesive, din copilărie până la deplină maturitate, şi chiar după aceea.   Deci nu este o cronică obiectivă, ci una personală, în prezentarea căreia autorul se foloseşte de Povestitor, acesta fiind el însuşi un personaj între celelalte; nu-i vorba de o disimulare, dar nu-i mai puţin adevărat că personajul se naşte din experienţa şi convingerile autorului, care se împrumută pe sine şi altor eroi din carte, aceasta devenind de fapt o confesiune şi o profesie de credinţă.   Acţiunea ultimului volum se termina în august 1944; date fiind piedicile care se iveau de acolo înainte, autorul se vedea nevoit sau să abandoneze cronica, sau s-o falsifice. El se oprise la ideea s-o încheie într-un singur viitor volum, un epilog, în care să urmărească până la capăt destinul personajelor, eludând istoria inabordabilă a epocii, tristele, inutilele şi tragicile prefaceri cunoscute de societatea contemporană. Dar, cu toată abilitatea însuşită în patruzeci de ani cât s-a trăit în minciună şi cu mască pe faţă, autorul se afla în faţa unor dificultăţi mult prea mari, şi nu ştia dacă va izbuti să le depăşească. Era o dilemă pe care a rezolvat-o, ca un făcut, Revoluţia din decembrie. De aici porţile s-au deschis larg în faţa autorului, ca a noastră a tuturora, şi dacă el va fi în stare să meargă până la capăt, va avea de scris nu doar un epilog lipsit de fondul lui adevărat, ci încă două sau trei volume, ca să redea, după procedeul folosit în volumele dinainte, suferinţa, umilinţa şi îndelungata siluire a cugetului în care a trăit neamul nostru, împreună cu alte neamuri, la fel de nenorocoase, din 1944 până în 1989.   Primele două volume din SFÂRŞIT DE MILENIU se retipăresc astăzi. Celelalte, Ieşirea la Mare, Victoria Neînaripată, Privighetoarea de Ziuă şi O sută una lovituri de tun, urmează să apară succesiv, în anii care urmează. Între timp autorul se va strădui să sfârşească lunga cronică a secolului nostru. Ca în invocaţiile antice, el speră să nu-şi atragă mânia cerului, pentru o atât de mare ambiţie.   La opt ani am fugit de acasă; pe la ora patru dimineaţa, când se lumina de ziuă, după ce nu dormisem toată noaptea torturat de gândul pedepsei care avea să înceapă spre ispăşirea grelelor mele păcate, m-am strecurat afară, pe la bucătărie, unde dormeau pisicile şi, luând în lung zidul atenanţelor şi grajdurilor, am ajuns în grădină.   Câinele venea după mine, îi simţeam în ceafă privirile mustrătoare. Înţelegea, desigur, dar ca să mă oprească ar fi trebuit să latre spre a-i trezi pe ai casei; mi-era devotat şi îi cunoşteam caracterul, ar fi înfruntat orice caznă, numai ca să nu mă trădeze.   N-aveam pe mine decât o bluziţă, pantaloni scurţi şi sandale, şi vântul rece al dimineţii mă făcea să tremur, deşi venea o zi călduroasă de vară. Aş fi vrut să fiu pisică sau câine, să aibă altcineva grijă de mine, să nu fiu chinuit de răspunderi prea mari pentru puterile mele.   Acestea sunt gândurile mele de atunci, nu le recompun astăzi, ci doar le aduc din urmă, nescăzute, neabătute, cum n-aş putea să le uit niciodată.   Ajuns la gardul grădinii, am îngenuncheat în săpătura gloduroasă, ca să-mi iau rămas bun de la câine. Mai simt şi acum în rotule asprimea pământului, asociindu-se cu chinul mult mai brutal pe care îl cunoscusem în acel al doilea an de şcoală, pedepsit să stau în genunchi pe coji de nucă, în colţul de supliciu al clasei. Nucile le aduceam tot eu, cum alţii şi-au dus singuri şi pământeşte crucea viitoarei lor cazne; era protocolul răstignirii, vechi cât o civilizaţie căreia îi mai lipsea secolul mea ca să împlinească două milenii.   Şi iată că încet-încet s-a scurs şi acest ultim secol, iar eu trebuie să scriu repede declaraţia mea de martor, să fiu gata când va începe procesul.   Monitorul, adică băiatul cel mai silitor din clasă, spărgea nucile pe tabla de lângă sobă; doamna alegea miejii şi-i ronţăia la catedră, arătându-şi dinţii de aur; ceea ce rămânea era pentru mine. Datorită doamnei mă aflam la această amară răscruce, încercuind cu braţele goale grumazul câinelui şi plângând cu obrazul îngropat în blana lui prăfuită, singura fiinţă de la care îmi luam rămas bun când plecam în lume.   Prietenia mea cu câinele era veche, de pe la patru ani după cum ţin minte, dar se poate ca dincolo de acele prime amintiri să mai fi fost şi altceva, uitat astăzi. El m-a însoţit cu fidelitate în primele drumuri, din ce în ce mai departe de casă, până ce într-o zi, ajungând la calea ferată şi luând-o de-a lungul şinelor nu ne-am mai oprit decât în gară. Macagiul ştia ai cui suntem şi ne-a silit să ne întoarcem.   Am primit pedeapsă şi cred că mi s-a prezis un viitor reprobabil, cum s-a şi adeverit în oarecare măsură. Admit că trebuiau să mă pedepsească, mai ales că n-a fost ceva prea aspru; pare-mi-se am stat închis în casă o după-amiază. Singura mea suferinţă adevărată mi-a venit de la câine, fiindcă scheuna sub fereastră.   Pe câine îl chema Fidel, mă mândream cu numele lui, fără să ştiu ce înseamnă, nu era un cuvânt să-l auzi la oricine, bănuiam că putea fi găsit în biblioteca din casă, cu cărţi groase, care m-au fascinat şi mi-au trezit o admiraţie confuză, puţin speriată, înainte de a şti să citesc ce scria pe cotoare, cu litere aurite.   Noţiunea fidelităţii, înţeleasă mai devreme decât multe altele, fie şi din cele mai simple, a căpătat un sens capital în conştiinţa mea, ca naşterea şi moartea, datorită câinelui.   Iar căile ferate, mai ales când aveau şi o şosea alături, mi-au ajutat să mă cunosc pe mine însumi în raport cu dimensiunile lumii. Gândul că unii oameni nu le simt chemarea şi nu se lasă atraşi de ele până într-o gară, a trezit în mine deopotrivă orgoliul şi tristeţea…   Am sărit gardul când răsărea soarele, iar ai casei începeau să se trezească. În faţă aveam câmpia, mărginită spre nord de dealuri, unde nu ajunsesem niciodată. Am pornit într-acolo, fiindcă la sud era oraşul, unde mergeam la şcoală, locul suferinţelor grele. Mult timp m-a urmărit scâncetul câinelui.   Seara m-am întors, după ce zadarnic încercasem să mă bag la stăpân, prin sate; aşa cum eram îmbrăcat, nimeni n-avea nevoie de mine. Am avut noroc că n-am întâlnit jandarmii, să mă aducă la urmă, adăugând încă o umilinţă înfrângerii mele. Foamea, frigul, necunoscutul, nesiguranţa, spaima au fost mai puternice decât mine. M-am întors şi nu m-a omorât nimeni; cât s-a putut, am fost cuminte de atunci încolo, dar cu sufletul am rămas fugit până astăzi.  

ntâmplările pline de tâlcuri, şi numai în aparenţă ciudate, care se povestesc în această carte, încep pe o seară de toamnă înaintată, cu iarna aproape, la etajul al doilea al spitalului de copii, într-o cameră mică, albă, cu un singur pat – o rezervă pentru cazurile grave.   Afară burniţa, ploaie măruntă şi rece, gata să se prefacă în zăpadă; păcătoasă ploaie, venită pe neaşteptate, fiindcă la prânz vremea fusese încă frumoasă. în cameră însă adia blând caloriferul, şi micul bolnav, cu ochii închişi, cu fruntea îmbrobonată, îl simţea ca pe un întârziat zefir văratic. O clipă se şi duse cu închipuirea la o zi caldă, în zăvoaiele de pe malul Dâmboviţei, mai sus de Ciurel, pe care le cunoştea colţişor cu colţişor, deoarece de pe la şase ani le tot explorase, la fel de temeinic cum explorase Stanley pădurile sălbatice ale Africei… Atât că nu se putea amăgi prea mult timp, cu toată toropeala potrivită pentru a da drumul imaginaţiei. în locul mirosului de salcie înverzită şi al miresmelor de pe câmp se simţea un iz leşios, de vopsea încinsă, amestecată cu nu ştiu ce medicament. Nu se auzea murmurul gâiiei, şopotul ei la cotituri, nici cătina fremătând uşurel sub zefir, nici gălăgia vrăbiilor nesăţioase, nici cântecul ciocârliei, sus…   Pe uşa deschisă venea glas de poveste, pornit din difuzorul de pe coridor.   Era povestea de seară, care se spune copiilor înainte de a-i adormi. Nu putea s-o urmărească, nu înţelegea ce-a zis împăratul şi ce-a răspuns împărăteasa… Acasă asculta totdeauna, curios să afle cum iese povestitorul din încurcătură. Că doar poveştile, oricâte s-or fi născocit, sunt terminate de mult! Pare-se, însă, oamenii mari cred că pe copii îi poţi amăgi – şi le iau iarăşi şi iarăşi de la început.   Iar copiii, neavând încotro, le ascultă cuminţi…   Şi bucurându-se foarte mult împărăteasa – zicea glasul din difuzor – s-a făcut nuntă mare, de-a răsunat palatul… Noapte bună, copii!   Terminată fiind povestea, acum aparatul de radio transmitea un cântec despre toreadori, crezându-se poate că tot ce-i suflare de copil a şi adormit.   Micul bolnav asculta toropit. Pe foaia de observaţie agăţată de tăblia patului scria: „Ion I. Antone, numele părinţilor: Ion şi Maria; domiciliul: strada Vatra Nouă, nr. 8, bloc 17, scara G, etajul IX, apartamentul 163; vârsta: treisprezece ani; elev, clasa a Vil-a…”   Diagnosticul şi observaţiile asupra bolii lipseau deocamdată.   La căpătâi se afla o noptieră de metal, albă, iar alături un tub mare, ca o ghiulea lungă, vopsită în albastru, având la partea de sus alcătuiri ciudate, nişte robinete şi, văzute ca prin ceaţă, parcă şi ceasuri. La picioare mai era o masă şi un scaun, semănând cu noptiera, tot de metal, şi tot albe. De o parte a uşii lucea un lavoar de faianţă; de partea cealaltă, un dulap metalic. Nu ardea nici un bec în cameră, dar uşa fiind deschisă răzbea lumină de pe coridor, o dâră gălbuie, streeurându-se până sub masă.   Afară se simţi zgomot de paşi, înăbuşiţi în covorul de cauciuc, albastru. Sora şefă venea să vadă cum îi merge bolnavului. Glasul ei se auzi, adresându-se sorii de noapte, aproape în şoaptă, dar aspru – şi pe bună dreptate: închide difuzorul numaidecât! Uiţi cât e ceasul?   Sora de noapte, care. şedea pe un taburel lângă uşă, se ridică oftând. îi plăcea cântecul despre toreadori; se şi vedea într-o arenă, aruncând flori învingătorului, în timp ce taurul răpus se zbătea pe nisip.   Glasul din difuzor fu curmat tocmai în mijlocul unei note prelungi şi înalte – strigătul de triumf al toreadorului care înfige spada. Cu toate că nu-i lipsea de loc imaginaţia, micul bolnav nu văzu în mintea lui scena aceasta, ci şi-l închipui numai pe cântăreţul de la radio, rămas ţeapăn, cu ochii bulbucaţi şi cu gura căscată. Nu-şi dădu seama că surorile intraseră în camera lui şi vorbeau de un timp la căpătâiul patului.   Trebuie supravegheat toată noaptea! spunea sora şefă, transmiţând instrucţiuni celeilalte, care abia îşi începuse serviciul de noapte.   Ce are?   Nu se ştie nimic sigur; deocamdată îi facem streptomicină. Veghează-1! Dacă respiră greu, mă chemi îndată.   Să nu duci tubul de oxigen în altă parte.   Buzele bolnavului, arse de febră, se mişcară '   Ce nume lung! Strep-to-micină!   Sora şefă îi puse mina pe frunte. Chipul ei se îmblânzi dintr-o dată, şi glasul, care până acum i se auzise aspru, căpătă o căldură de mamă duioasă:   Arde! Are temperatură!   Atunci băiatul deschise ochii şi le privi pe amândouă; le zărea ca prin ceaţă – pe una tânără şi parcă frumoasă, pe a doua cu faţa brăzdată de cute, dar cu ochii mai calzi decât ai celeilalte. Bâigui, chinuit de un gând pe care nu-1 putea bănui niciuna, nici alta.   Cit e ceasul?   E seară, Ionică!   Ştiu că-i seară! protestă nemulţumit bolnavul, mişcându-şi nervos capul pe perna albă. Vreau să ştiu cât e ceasul! Şi de ce-mi spui Ionică?   Sora şefă se uită pe foaia de observaţie, să vadă dacă nu încurcase numele băiatului.   Nu te cheamă Ion?   Ba da!   Şi cum îţi spune acasă?   Bolnavul răspunse înciudat, scuturând iar capul.   Ionică!   Apăi vezi?!   Dar mie nu-mi place! Vreau să-mi spună Ion, ca tatej!   Ei, Ionică dragă, până nu te-o vedea mare, mare de tot, maică-ta n-o să-ţi spună altfel – dacă ţi-o spune vreodată! Pentru ea ai să fii Ionică toată viaţa.   Cât e ceasul? stărui băiatul, nemulţumit de explicaţie şi mai neliniştit de la o clipă la alta.   Cele două surori se priviră.

PE PLAJA GOALĂ venea un tânăr, cu un slip albastru, având un sac de sport într-o mână şi un vizor submarin în mina cealaltă. Din loc în loc se oprea, căuta în nisip o pietricică plată şi o arunca pe oglinda apei, făcând-o să se ducă, în salturi, până departe; marea era foarte calmă şi foarte albastră.   La doi kilometri în urmă, se vedea mulţimea de vilegiaturişti, concentrată, lipită de nisip ca pe o panglică de prins muşte, mulţumită de aglomeraţie, de vreme ce nimeni nu evada spre zonele libere din faţă.   Măria îl simţi prea târziu, nu se aştepta să vină cineva prin locurile ei neexplorate. Neavând timp să fugă, se ghemui pe nisip, la adăpostul Calului de Salcie. Pe acesta îl descoperise în martie; acum începea iunie, cu o vreme din cele mai calme.   Hei! strigă, împanicată. Pleacă de-aici! întoarce-te!   Tânărul ezită doar o clipă, surprins, apoi îşi continuă drumul.   Trecerea nu-i oprită!   Sunt dezbrăcată!   Glasul Măriei trecuse de panică, ajunsese la dezarmare. Avea lucrurile între dune, la zece paşi, distanţă pe care ar fi trebuit s-o străbată goală, în plina lumină a soarelui. Intrusul nu socotea că violează vreun statut al societăţii; nimic nu-1 obliga să se întoarcă, dimpotrivă, după legile generaţiei lui trebuia să arboreze nepoliteţea, impertinenţa, cruzimea şi brutalitatea. Merse înainte şi se aşeză pe Calul de Salcie. Nici un om, nimeni în afara de închipuirile ei, nu mai fusese pe-aici din toamna trecută; Maria suferea o dublă violare; a ei însăşi şi a teritoriului, socotit proprietate personală. Rămase ghemuită şi ascunsă în părul adus peste faţă.   Mă cheamă Alber, să nu te mire că e fără t la urmă, spuse tânărul. Au greşit la primărie şi aşa a rămas.   Maria părea îngheţată. El se strădui s-o privească, apoi îşi aprinse o ţigară.   Nu ştiu de ce te ascunzi. Cât te gândeşti să stai aşa? Te anunţ că nu plec, chiar dacă ar trebui să aştept până mâine. Singurul lucru pe care îl poţi face, este să pui ceva pe tine.   Simţea împotriva lui o ură războinică; ar fi vrut să aibă puteri de bărbat, de luptător, să ridice un pumn, să-l zobească dintr-o singură lovitură, sau să-l gâtuie, să-l răpună, şi-apoi să-l calce în picioare, să-l facă una cu nisipul. Ar fi vrut să aibă un bici, să se dezlănţuie, plesnindu-i pielea obrazului, a pieptului, a spinării, să-l înfrângă şi să-1 umilească. Să aibă o spadă, să-l lovească în creştet şi să-i despice ţeasta; o suliţă, să-l străpungă; un revolver, o mitralieră, să-l ciuruie; o bombă, să-l arunce în aer. Dar n-avea nici o putere şi trebuia să îndure. Înţelegându-şi situaţia, se ridică de jos, cu mişcări atât de sigure, că păreau de robot, şi când fu în picioare nu o luă la fugă, ci rămase dreaptă în faţa lui, depăşindu-se, printr-un nou sens lăuntric, devenit invincibil. Apoi îşi dădu la o parte părul din ochi şi se trase înapoi spre dune, cu paşi rari, căutând drumul cu piciorul. Mergea învăluită în ea însăşi, ca într-un veşmânt mai invulnerabil decât orice ţesătură, ţintuindu-1 pe străin cu o privire grea, penetrantă, rece şi ironică.   El se ridică, uimit şi iradiat. Culoarea peisajului se schimbase, atmosfera părea violetă. Era convins că, odată la adăpost, ea o luase la fugă, speriată, când, o văzu ieşind dintre dune şi apropiindu-se fără să ezite. Repetând culoarea peisajului, îşi pusese o rochie violetă, o tunică abia coborând peste şolduri; convenţional era pe deplin îmbrăcată, deşi îşi dezgolise tocmai privirea. Acum avea părul dat pe spate şi menţinut cu o bandă violetă ca rochia. Fruntea, încă ascunsă sub câţiva franjuri scăpaţi din legătură, se desena înaltă, boltită cu inteligenţă şi cu nobleţe.   Bună ziua! zise zâmbind, fără nici o urmă de crispare. Fiindcă ai venit, poţi rămâne. Mă cheamă Maria. El e Cristofor.   Tânărul o privi şi râse silit.   Buturuga asta?   Nu-i o buturugă, ci un cal sălbatec, care a străbătut multe puste, preerii şi bărăganuri, apoi multe mări şi oceane, până sa mă găsească pe mine.   E o salcie; au adus-o curenţii.   Te cred, dar e o explicaţie pentru toată lumea. Trebuie să înţelegi că a fost un cal sălbatec, şi acum e domesticit. Poţi să-l mângâi şi să-i spui pe nume.   Cristofor?   E numele intim al unui vagabond nebun, un oarecare Columb. I-am spus aşa, fiindcă amândoi au căutat ţărmuri necunoscute.   Maria mângâie grumazul calului şi-i vorbi cu un glas melodios, cam trist:   Poate nici tu n-ai găsit ţărmul visat! Dar pe ţărmul meu, cel puţin, mă ai pe mine.   Ce faci aici? ' întrebă tânărul, abrupt, începând să se crispeze.   Se simţea în inferioritate.   Maria arătă spre casa de piatră. Era o construcţie cenuşie, la nord, unde plaja se sfârşea într-un promontoriu stâncos. Deşi departe, la parterul casei se vedeau ferestre mici, zăbrelite; cele de la mansardă păreau mai generoase. Deasupra acoperişului de tablă roşie se ridicau mai multe antene de radio, înalte, ancorate cu cabluri, care ţeseau pe cer un filigran de coarde întinse, poate sonore. Acest adaos aerian, ca nişte catarge de corabie, era singurul detaliu atrăgător al casei de piatră.   Lucrez acolo, zise Maria.   Îşi dădea seama că el nu putea înţelege, şi într-adevăr, privirea lui devenea tot mai mirată şi mai neîncrezătoare, exteriorizând sentimentul de inferioritate, născut mai devreme. Izbuti doar să spună, acuzator şi exploziv, ca şi cum ar fi prins-o cu o minciună şi ar fi divulgat-o lumii, salvându-se pe el de la prăbuşire:   Dar asta-i staţia-radio de coastă!   Ea încuviinţă din cap. El continuă:   Şi ce faci acolo? Eşti dactilografă?   Ea nega cu un zâmbet de indulgenţă, în timp ce, cu trei degete de la mâna dreaptă, schiţa apăsările ritmate pe un manipulator radio. Nu simula, liniile şi punctele însemnau litere, primul cuvânt care îi venise în minte: „Prostule!”   Eşti radio-telegrafistă? Nu se poate!

La 7 iulie plecasem de la Copenhaga spre vest, traversasem strâmtoarea cu feribotul şi după un ceas de drum pe pământul Iutlandei, prin Odense, unde am orbecăit pe străzi înşelat de indicatoare proaste, după Fredericia şi Kolding, simple puncte de trecere, coteam spre nord, ca să ajung la Capul Skagen, extremitatea peninsulei, care desparte Marea Gattegat de Skagerrak şi ocupă un loc important în geografia Europei, dar mai ales în geografia mea afectivă; l-am inclus în itinerar socotindu-1 una din marginile continentului, unde am vrut să ajung ca să fie o rotunjire. Fusesem de curând la cea mai nordică dintre ele, pe care o socoteam greu accesibilă şi chiar primejdioasă.   Nordul m-a înfricoşat totdeauna, la fel cum mult timp m-a înfricoşat noaptea. Făceam chiar şi o legătură între una şi alta, socotind că nu degeaba nordului i se mai spune şi miazănoapte.   M-am născut aproape de paralela patruzeci şi cincea, care împarte emisfera în două, mareând între ecuator şi pol o simetrie perfectă; e un punct de echilibru, locul unde s-ar opri pendula, dacă n-ar mai fi antrenată. Nu mi-am ales locul de naştere; poate mi-ar fi plăcut mai mult altul, dar acum nu pot să-l schimb, sunt legat de el eu rădăcini adânei şi trainice.   La un pas de mine începe nordul; ca să-l simt nu-i nevoie să ajung nici măcar la paralela patruzeci şi şasea; oriunde m-aş duce, el se află în imediata mea vecinătate.   Acum însă mersesem spre nord trei săptămâni încheiate, cu prea puţine opriri şi aproape fără ocoluri, un itinerar în linie dreaptă, şi eram în acea parte a anului când ziua creşte întruna, până ce întâlneşte cea mai scurtă noapte. N-aş fi avut nevoie de atâta creştere, de vreme ce am intrat foarte repede în zona unde soarele nu mai apune niciodată şi este tot timpul zi luminoasă. Căutasem anume anotimpul, şi mi-am respectat cu stricteţe planul călătoriei, judecat din vreme, aşa fel ca la Capul Nord să ajung odată cu ziua cea mai lungă, privită astronomic, fiindcă altminteri sunt altele şi mai lungi, fără nici o legătură cu calendarul. Străbătusem drumul de la Odessa la Leningrad mergând numai spre nord, aproape fără abatere, trecând peste paralele continuu şi sistematic, pe o vreme care, când nu ploua, era cel puţin mohorâtă. Am continuat aceeaşi ascensiune neîntreruptă de-a lungul Finlandei, pe o şosea încadrată de două meridiane, şerpuind numai atât, ca să se poată strecura printre cele şaizeci de mii de lacuri, de peste zece ori mai multe decât numărul locuitorilor din Laponia. Ajunsesem dincolo de Cercul Polar, într-un ţinut rarefiat, unde între o mică localitate şi alta încă mai mică sunt zeci de kilometri şi nu întâlneşti oameni ci numai reni, atât de siguri că pământul le aparţine şi nimeni nu poate veni peste ei să-i alunge, încât un străin, ca mine, nu le dă nici cea mai mică emoţie. în schimb eram eu emoţionat să mă aflu singur numai cu geografia într-o lume aproape dispărută, unde nu ştiu cine mi-ar fi dat ajutor la nevoie, dacă mi se întâmpla un necaz cu maşina, sau poate cu mine. De un timp începusem să mă uit pe hartă la şoselele care o luau spre soare-apune, cotind la stânga, şi care m-ar fi dus repede în Suedia, scurtându-mi drumul şi eliberându-mă de oprimarea pe care o simţeam crescându-mi în suflet, pe măsură ce la miezul nopţii era mai multă lumină.   Totdeauna în locuri necunoscute pentru mine noaptea cade cu o îngrijorare şi o nelinişte care se prelungesc până aleg locul unde să pun capul pe pernă. De multe ori am pierdut ore bune de drum, de teamă că dacă se lasă seara e mai greu să găsesc găzduire. Aceste simţăminte nu-mi mai umbreau acum orele zilei, ştiam că niciodată n-o să mă prindă întunericul între două aşezări de oameni şi înainte de a-mi fi găsit adăpost pentru noapte. Timpul ajungea astfel la o dilataţie care îmi crea o independenţă pierdută din vedere când îmi făcusem planul călătoriei. Ca urmare, popasurile n-au mai fost determinate de poziţia soarelui pe cer, ci de ceasornic şi de oboseală. Mă culcam pe lumină, nu mai târziu de ora nouă seara iar uneori mult mai devreme, şi dacă mă trezeam pe la patru dimineaţa, lumina de afară nu era mai mică. între aceste ore de somn se consuma noaptea, fără să-i fiu martor şi fără să mă gândesc că de fapt era eludată. Dar curând, ziua continuă a început să mă obosească, să-mi dea o stare de nelinişte, într-o oontinuă creştere, până oe am ajuns la descurajare. După ce m-am mai luptat un timp cu mine însumi, am înţeles că n-am să suport drumul până la capăt, şi m-am hotărât să renunţ la ultima şi cea mai grea dintre etape, care urma să mă ducă în punctul cel mai nordic al Europei. Cu o mare strângere de inimă, trebuia să o iau spre sud, către casă.

PARTEA ÎNTÂI.   NEGRUL.   Omul venea de la Câmpina, într-o după-amiază spre începutul verii, la câţiva ani după primul război mondial, adus de o trăsură galbenă, cu coviltirul cenuşiu, una din trăsurile acelea de moşier, atât de cunoscute într-o vreme pe drumurile de ţară.   Plecată îndată după prânz, către ora patru, trăsura ajungea în Telega, ultimul sat înaintea schelelor. În fund, sub coviltir, şedea el; se numea Lipănescu. În dreapta, nevastă-sa; se numea Anghelina. Amândoi erau îmbrăcaţi în halate albe. Motoacă, sosit de dimineaţă în întâmpinarea lor, şedea pe capră lângă vizitiu.   Înainte de a trece podul peste pârâul Telegii, trăsura merse o bucată de loc în lungul bulevardului sătesc. În faţă, se vedeau pavilioanele băilor care înconjurau o veche gură de salină. Câţiva orăşeni în vilegiatură se plimbau agale; bărbaţii purtau haine albe, largi, şi pălării de paie; chipurile femeilor erau ascunse sub voalete şi sub umbreluţe de soare.   — Nu dau năvală boierii la băi! zise Motoacă, întorcându-se şi băgându-şi capul sub coviltir. Mai ţii minte, coane Enăchiţă, ce era înainte de război?   Lipănescu mormăi ceva, sub batista desfăcută pe obraz că să se apere de praf. Familiaritatea lui Motoacă îl nemulţumea.   — Nu zău, coane Enăchiţă, că tare era frumos! Se adunau la boieri şi la cocoane, că nu mai încăpeau pe bulevard; parc-ar fi fost mereu zi de târg. Mai ţii minte când se făcea bal, la Sfântu Ilie? Am tras odată cinci pocnituri de după gard. S-au speriat cocoanele!   — Vezi mai bine de drum! porunci Lipănescu, iritat şi pe de altă parte neîncrezător în vizitiu. Nătărăul ăla de lângă tine poate să ne răstoarne.   Trăsura cotise la dreapta, spre pod, şi caii se smuceau în ham, neliniştiţi.   Câţiva copii de pe malul gârlei începură să strige:   — Dă cu biciu dinapoi! Dă cu biciu dinapoi!   Vizitiul aşteptă să treacă podul, apoi se aplecă în lături şi arse câteva bice în spatele coviltirului. Doi copii desculţi îşi dădură drumul de pe osie. Ca să se răzbune, începură să arunce cu pietre. Îndată însă trăsura dispăru la cotul drumului.   Motoacă rămase tăcut. Era un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de ani, subţirel, oacheş, cu o faţă blândă pe care o înăspreau puţin sprâncenele prea negre şi prea bine desenate. Purta cu oarecare îngrijire un costum de haine negre, orăşeneşti, altminteri ponosit. În cap avea o şapcă de stofă cenuşie, cadrilată, cu cozorocul cam slinos aplecat ştrengăreşte pe o sprânceană. Nu semăna nici a ţăran, dar nici a orăşean, nici a lucrător, dar, nici a funcţionar. După înfăţişare era peste putinţă să-i bănuieşti meseria.   — Coane Enăchiţă, acu ţineţi-vă bine!   Trăsura începu să hurduce. Îndată ce cotise şi ieşise din sat, apucând dealul din faţă pieziş, în drumul ei se iviseră făgaşe adânci, şerpuite, frământate, haotice. Pe-alocuri, apa venită din deal spălase pietrişul şi dezgolise rădăcini duşmănoase. După ce le treceau icnind, roţile trăsurii scrâşneau, alunecând cu şinele de fier pe câte un bolovan crescut parcă din miezul pământului.   Lipănescu îşi înţepeni picioarele în podea. Mişcările trăsurii îl izbeau de umărul Anghelinei. Cu gândul la prăvălia lăsată fără supraveghere, cu un semn de grijă între sprâncene, femeia nici nu simţea greutăţile drumului.   Un timp nu vorbi nimeni. Se auzeau numai scrâşnetul roţilor, pocnetul biciului şi răsuflarea cailor. Copacii se îndeseau, încărcaţi de umbră, de o parte şi de alta a drumului; rădăcinile lor, dezgolite, încolăcite, alcătuiau piedici din ce în ce mai nemernice. Când trăsura ajunse la creastă, întunericul emis de pădure era atât de dens, încât parcă se înnoptase. Pe-alocuri, însă, printre copaci, în stânga, se vedea valea Telegii, plină de lumină. Doar jos căzuse o fâşie de întuneric, în albia căreia acoperişurile caselor sclipeau, răsfrângând razele roşietice ale soarelui pe cale să apună. Mai departe, pe celelalte creste împădurite, pustii şi pline de sălbăticie, vârfurile copacilor păreau aurite.   În schimb, din dreapta drumului nu răzbea nici o urmă de lumină. Nu se putea bănui ce-i dincolo de copaci, cât de adâncă şi de întinsă este valea. Lipănescu privi în jur cu un început de teamă, cu un fel de gheaţă în suflet. Trăsura îi ducea mai departe, în aceeaşi legănare ruptă, care îl izbea de umărul Anghelinei. La un hop mai adânc se pomeniră întorşi unul către altul. El văzu semnul de nelinişte dintre sprâncenele nevestei. Ar fi vrut ca drumul s-o încânte, dar acum îşi dădea seama că nu era cu putinţă.   — Ei? o întrebă, fără curaj.   — Mi-e de Lazăr!   El se încruntă.   — Ce-i cu Lazăr?   — Să nu fure la casă!   Altă smucitură a trăsurii îi întoarse la locurile lor, şi convorbirea se opri aici.   Lipănescu se aplecă în stânga, îşi scoase capul pe sub coviltir. Deşi nu făcea prima oară drumul, îi era peste putinţă să-l recunoască. Afară de sălbăticia lui uniformă, nu găsea nici un semn de care să-şi aducă aminte, o răspântie, un luminiş, o troiţă, un canton, o urmă omenească. Numai pustietate tot mai alarmantă.