Recent Posts
Posts
Două povestiri vesele pentru cei mici, cu tâlcuri triste pentru cei mari Aceste două povestiri-fabulă, apărute în iarna anilor 1945-46, sunt scrise pe un ton de glumă, într-un moment când nu era timp de glumit, de aceea, sub aspectul lor vesel se ascunde multă amărăciune. Dar azi, când se retipăresc, după patruzeci şi patru de ani, cu toate îngrijorările, care există, cu toate dezamăgirile, avem dreptul şi la speranţă, deci tâlcul lor trist să nu-l punem la inimă, ci doar să-l ţinem minte.     CUPRINS: FERMA „COŢOFANA VESELA”   Capitolul I.   Ferma „Coţofana, veselă” şi stăpânii ei… 7   Capitolul II.   Vi se prezintă eroul principal şi încă un personaj la fel de important, 1; j. wUkVS, in: 10   Capitolul III.   Cum a început idila între Elvira juncana şi taurul Pamfil 13   Capitolul IV m nlm.   Cristofor dă dovadă că este un mare măgar…15   Capitolul V |.   Cristofor se proclamă împărat.   Capitolul VI…   Părintele Pomană din satul Ghiftuiţi, la slujba de Paşti 27   Capitolul VII.   Animalele se duc la biserică, 31   Capitolul VIII;   Se mărită vaca, şi plătesc găinile 38   Capitolul IX.   Petreceri şi iar petreceri ^   Capitolul X.1   Noaptea când au venit hoţii la găini 48   Capitolul XI.   Hoţii cer despăgubiri. 54   Capitolul XII.   Pregătiri de luptă. 57   Capitolul XIII.   Atacul Capitolul XIV.   Vaca Elvira trimite veşti. 71   Capitolul XV.   Înmormântarea lui Azor 80   Capitolul XVI.   Sfârşitul împărăţiei.   Capitolul XVII şi porcul sc dovedeşte a fi un mare muzicant… 88   Capitolul XVIII încheiere fericită.   UN PORC MIZANTROP PARTEA ÎNTÂI.   Capitolul I.   Câteva date despre copilăria şi tinereţea domnului Costică, din care se vor vedea motivele fugii sale. 97   Capitolul II.   Întâlnirea cu Sfântul Ignat.: 103   Capitolul III.   Nea Grigore Inimă-Acră, Mână-Lungă şi Mutulică rămân cu gurile căscate 107   Capitolul IV.   Domnul Costică se instalează la hotel 111   Capitolul V.   Liga pentru protejarea porcinelor 114   Capitolul VI.   Răpirea domnului Costică de către măcelari. 117 li Capitolul VII.   Cel mai iubit cetăţean al oraşului. 127 Capitolul VIII înfruntarea poliţiştilor cu măcelarii. t, '/ 132   Capitolul IX.   Prima dezamăgire. 137   Capitolul X.   Uimitoarea intervenţie a medicului veterinar. 141   Capitolul XI.   În culmea gloriei pământcsti. 145   PARTEA A DOUA.   Capitolul XII, _   Apare un personaj nou, invizibil oamenilor. i.„ „„. 150   Capitolul XIII.   Primele mustrări de conştiinţă.   Capitolul XIV.   Doi purcei amărâţi îşi povestesc necazurile. ICO.   Capitolul XV.   Domnul Costică iscăleştc maldăre de hârtii 163   Capitolul XVI.   Pătimirile.   Capitolul XVII.   Ura populară.   Capitolul XVIII.   La Curtea cu Juraţi 173   Capitolul XIX.   Viaţa la ocnă.   Capitolul XX.   Banda Câinelui-Itoşu.   Capitolul XXI întoarcerea în oraş.   Capitolul XXII.   Purtarea celor trei asociaţi.   Capitolul XXIII.   A doua întâlnirc cu Sfântul Ignat 195   Capitolul XXIV.   Mutulică a vorbit.   Capitolul XXV.   Happy end.         Ferma „Coţofana veselă”   CAPITOLUL I.   Ferma „Coţofana veselă” şi stăpânii ei.   Dacă ieşi din Bucureşti pe bariera dinspre miazănoapte, puţin după ce treci de aeroport, din şoseaua asfaltată se desparte un drum, la stânga, tăind câmpul şi pierzându-se curând într-o linie de salcâmi. Dincolo de această plantaţie se află ferma domnului Ionescu, botezată de vecini „Coţofana veselă”, nume cam neobişnuit, dar ales nu fără motive; fiindcă în unul din cei doi ulmi mari de la poartă şi-a făcut cuibul, împreună cu perechea ei, o coţofană zglobie şi guralivă, întotdeauna bine dispusă. Ea însă nu are nici o legătură cu întâmplările care se vor povesti mai departe.   Prin urmare, dincolo de salcâmi se află ferma domnului Ionescu. Acesta este un ins mărunţel, oacheş, cu părul albit pe la tâmple iar în creştet rărit, cu o fărâmă de mustaţă, sură, zbârlită, şi cu o pereche de ochelari în ramă neagră, cai'e, nu ştiu cum, îi dau o privire posnaşă. De dimineaţă până seara, stăpânul fermei se plimbă pe proprietatea sa, cu o unealtă în mână: ba un cuţitaş de altoit, ba o foarfecă de tăiat iarba, ba o greblă, ori o stropitoare. într-un cuvânt, înfăţişare şi apucături de om la locul lui. în istoria împrejurimilor, nu se cunoaşte vreo gâlceavă, vreo nemulţumire sau vreo încurcătură provocată de el.   Ferma „Coţofana veselă” se învecinează cu alte ferme, mai mici sau mai mari, proprietăţile unor oameni muncitori şi potoliţi. Nu departe, în spre apus, se poate vedea satul Ghiftuiţi, de ale cărui autorităţi ţin aceste ferme.   Locuitorii lui se ocupă cu aprovizionarea oraşului, unde duc lapte, ouă, păsări, legume şi fructe, de ale lor sau cumpărate de la alţii, sunt adică şi precupeţi. După cum arată chiar numele satului, treburile oamenilor merg în plin. De altfel, ne găsim într-o regiune binecuvântată de Dumnezeu.   Prin aceste locuri nu i s-a întâmplat nimănui nimic rău; nu s-a auzit de cineva să scapete, cum nu s-a auzit de vreun furt, cu atât mai puţin de vreun omor. Folosindu-se de binefacerile progresului, de clocitori, de îngrăşăminte, de irigaţii sistematice, oamenii n-au avut să se plângă nici măcar de neplăcerile obişnuite în îndeletnicirea lor, molimi, secete şi altele.
CUPRINS:   PARTEA ÎNTÂI: CERCUL POLAR.   Coordonate 7   Longitudine 63   Latitudine 103   Crepuscul lung 138   Fiordul 192   Apa, focul şi gheaţa.   PARTEA A DOUA: TROPICUL RACULUI.   Soarele 277   Constelaţii mutate 304   Călătorind fără spaţiu 369   Singurul ţărm: Luna 433   Vânt din Sahara 475   Oceanul 522         CERCUL POLAR.   COORDONATE.   Căutarea esenţialului.   Mă aflu acum, când a venit, în sfârşit, cu atâta întârziere o vară nouă, dorită de câmpie şi de pădure, de păsări, gâze, animale şi oameni, în acelaşi loc de unde am plecat astă-toamnă.   Privesc vatra puţin afumată, pe care am confecţionat-o anul trecut, nu din nevoi practice, fiindcă nu are să dea niciodată căldura unei sobe adevărate, nici din dorinţe estetice – s-ar fi găsit altceva, mai uşor de înfăptuit şi mai evident, pentru a decora un colţ al camerei – ci probabil din chemarea ascunsă şi ancestrală de a avea „focul în casă” – cel cu care se vor fi încălzit, direct de la flacără, generaţiile nu prea îndepărtate.   Alături, pe perete, îşi bate ritmul (andante) ornicul străvechi, cu greutăţi în loc de arcuri, pe care l-am oprit înaintea plecării, ca să nu se oprească singur seara, când greutăţile ar fi ajuns la podea, lăsând impresia unui obiect părăsit sau uitat deoarece nimeni nu trebuia să-l păzească.   Afară, trandafirii, de care m-am despărţit cu strângere de inimă, sunt acum înfloriţi iarăşi, şi parcă mai bogat ca niciodată.   Nu s-a schimbat nimic aici, dar pe vatră a apărut un cap de bronz, darul unui prieten de pe vapor. Pentru cineva neavizat s-ar putea să reprezinte altă legendă; eu cu prietenul de călătorie am identificat în el pe Olandezul rătăcitor, întrucât ne cunoaştem; -toţi trei am navigat în nord şi în sud, pe aceleaşi ape. In bronz, fantoma are obrazul uscat şi asprit de vânturi, barba udă şi răvăşită de valuri, iar ochii îi ard, oxidând metalul, în căutarea ţărmului unde nu-i este îngăduit să se întoarcă… între două difuzoare stereofonice, care sună ca o orchestră adevărată, umplând tot spaţiul unde îmi recaut viaţa, câteodată, seara pe întuneric, ascult împreună cu personajul legenda lui, şi în motivul eroului damnat recunosc, prin glasul altor instrumente, cornul de ceaţă. Atunci mi se pare că podeaua începe să se legene, iar afară se aude fluierul grav al traulerului „Constanţa”.   A mai apărut şi altceva în intimitatea spaţiului meu terestru, legându-1 de abia părăsitul spaţiu oceanic: deunăzi am agăţat de hornul vetrei o langustă uriaşă, adusă din Atlantic.   Sunt dator şi mă străduiesc să mă reîmplantez aici, ceea ce desigur o să-mi izbutească, dar totul în mine se întoarce spre ape; oceanul nu-i o amintire, ci o viaţă.   Cu două linii şi un arc de cerc, un arhitect, Un prieten înainte de toate, venit în clipa potrivită, prin inspiraţie, a izbutit să-mi deseneze acest colţ al încăperii – hornul tronconic, care, fără nici un ornament, îmi îndestulează privirea şi-o odihneşte, ca un peisaj simplu, calm şi plin de nobleţe. Va fi revoltat să vadă adaosul animal, impur, alterându-i linia meditată. îmi cer iertare: fiara adusă aici e într-adevăr fioroasă; cu antenele desfăcute, acest rac uriaş are peste un metru lungime. însă, cum reprezintă o fiară autentică, nu poate să fie grotescă; nu provoacă repulsie, ci sperie, ceea ce este mai bine. Aş fi vrut să spun că-i un trofeu – n-am prins-o eu, este numai o amintire. în imobilitatea ei are mişcarea din fundul oceanului, şi ochii, care parcă şi-au păstrat viaţa, se uită la mine ca atunci, pe puntea vasului, când a fost scoasă din traul. E moartă, dar îmi vorbeşte, şi-mi va vorbi totdeauna, despre o zi sau despre o veşnicie, la tropicul pe care îl simbolizează, fiindcă se numeşte al Racului.   De-aici, după ce am oprit pendula, am plecat spre Oceanul Atlantic, într-o călătorie care avea să ţină aproape şase luni de zile, acoperind trei anotimpuri, dinainte de a se fi scuturat trandafirii toamnei, până ce avi îmbobocit cei noi, ai primăverii următoare aşa de întârziate…   Puţin timp după întoarcere, când eram încărcat de impresii istovitoare şi încă nelimpezite, cineva m-a întrebat dacă aş putea să vorbesc despre călătoria noastră, dar nu în forma naraţiunii, ci, sondând nu ştiu până unde, dacă aş putea bunăoară să relevez sensul omului în faţa morţii, în faţa dragostei sau a foamei.   Am meditat câteva clipe, cu stupoare, apoi m-am simţit descurajat de neputinţa mea şi mi-am tras capul între umeri.   Obiectivul cu care am înregistrat imaginile până acum nu are însuşirea de a descompune lumina şi a o reface în altfel de fascicole decât îngăduie legea luminilor. Asemenea fascicole se pot întrezări, sau se pot vedea limpede uneori, fie şi dintr-o scânteie nedeclarată, dar ele nu apar decât după developare; am crezut că îndatorirea de a le descoperi revine beneficiarului, ceea ce se tălmăceşte cu îndatorirea cititorului de a căuta ceva printre rânduri. Numai că a citi printre rânduri cere tot atâta forţă de concentrare şi de pătrundere câtă s-a cerut operatorului ca el să-şi însuşească simplitatea adevărurilor imutabile, spre a salva înregistrarea şi a se salva pe sine. A face altcum nu-i cu putinţă decât atunci când împaci în tine două stări antagonice, blazarea şi îndrăzneala, prima, care neagă totul, hrănind-o pe a doua, care duce oriunde, chiar şi la inversarea adevărurilor.
AnnaE
.Post in Un port la Rasarit de Radu Tudoran
O carte care îmi aparţine şi mă reprezintă se retipăreşte după o tăcere îndelungată, la cinci decenii de la prima apariţie.   Privit ca unitate de măsură a timpului istoric, o jumătate de secol, faţă de secole întregi şi de milenii nu impresionează pe nimeni. Cu ce uşurinţă spunem astăzi „războiul de o sută de ani!” Dar ce vor fi însemnat anii aceia pentru lumea care s-a tot populat cu invalizi, orfani şi văduve, şi a fost semănată cu ruine?!   O jumătate de secol, al meu şi al cărţii mele, înseamnă o viaţă întreagă trăită zi de zi, lună de lună, an de an, şi nu într-o vreme idilică, ci în cea mai zbuciumată epocă a istoriei contemporane, când s-ar fi putut, să mor, nu o singură dată, cum a murit cea mai mare parte a generaţiei mele. Nu sunt uimit, nici nu zburd că am apucat ziua prezentă; sentimentul meu dominant acum este reţinerea şi sobrietatea. Mult mai mult mă emoţionează că a trăit cartea, deşi în cinci decenii am scris altele, prin care am supravieţuit, salvându-mi şi spiritul, pe lângă fiinţa mea fizică.   Este o carte de tinereţe. Ea s-a datorat unei experienţe directe, surprinzătoare şi inedite. Nu înseamnă că eroul cărţii e inspirat de propria mea trăire; doar i-am împrumutat cunoştinţele, sentimentele şi convingerile mele, fără a fi dorit să-i semăn, după teoria lui Freud, care, dacă o fi valabilă în unele cazuri, poate în multe, sau chiar în cele mai multe, mie nu mi se potriveşte; nimic nu mi-a lipsit, bun sau rău, din ce i-am dat eroului.   Pe lângă acumulările copleşitoare din vremea când am trăit trei anotimpuri în oraşul de pe Limanul Nistrului, aveam o destul de lungă experienţă a scrisului, deşi nu publicasem nimic şi nici nu năzuisem până atunci să public. Am început să scriu de timpuriu, fără să mă fi îndemnat cineva, fără să ştiu ce urmăresc, decât poate subconştient – şi spun aşa ca să nu par cu totul incredibil. Am scris fiindcă nu se putea altfel. E o vorbă pe care ştiu că am mai spus-o odată; deşi nu-mi amintesc unde şi când, oricum cu decenii în urmă, nu uitasem de ea, e o credinţă vie în mine, poate singura constantă a credinţelor mele; ce am simţit atunci, simt şi astăzi: Nu se putea altfel!   Scriam cu plăcere, uneori chiar euforic, aşteptam nerăbdător ora când să mă aşez în faţa caietului. După ce am publicat primele cărţi, scrisul a devenit treptat o spaimă; acum hârtia albă îmi face frică, totul îmi face frică, gândurile, frazele nescrise şi cele scrise, din care arunc cu lopata; singura bucurie o simt seara, dacă sunt mulţumit măcar de o pagină scrisă peste ziuă; dar şi acea bucurie e umbrită de grija lucrului de a doua zi. În schimb, la sfârşitul unei cărţi simt o bucurie adevărată, o satisfacţie prelungă şi caldă, cu un zâmbet pe faţă, chiar dacă ştiu că voi relua manuscrisul de la capăt, că voi arunca fraze sau pagini, renunţând la ele, sau înlocuindu-le. Gândul că am sfârşitul în mână, că ştiu unde am ajuns şi nu mai există primejdia să mă rătăcesc prin hăţişuri îmi dă încredere în mine – şi atunci binecuvântez clipa când am început lucrul, şi clipele când mi-am învins descurajarea, ca să merg înainte.   Un port la răsărit l-am scris repede, cu sufletul la gură, contopit cu personajele, simţindu-le în jurul meu, visându-le, în somn şi în stare de veghe, ducând conversaţii reale cu ele. La acestea s-au adăugat retrăiri lungi şi deseori repetate; căci în orele de repaus, sau în nopţile de insomnie, reluam în gând un episod, apoi altul, cufundându-mă în ele până la halucinaţie, ceea ce dubla, tripla, înzecea timpul elaborării, prin ridicarea lui la puterea a doua, a treia sau a zecea.   Am spus mai sus că Un port la răsărit se datora unei experienţe directe, trăită cu câţiva ani înainte şi devenită obsesie. Între întâmplările de tot felul care mobilează o viaţă de om, unele mai mult, altele mai puţin colorate, şi pe care un scriitor le fructifică în cărţile sale, conştient sau subconştient, după ce aparent erau uitate, sunt unele ieşite din comun, experienţe unice, neprevăzute, capabile să zdruncine nu doar sufletul unui om ci întreaga lui structură – şi acelea devin obsesii.   O obsesie veche pentru mine era lumea petrolului, cunoscută în adolescenţă şi în prima tinereţe, când m-a impresionat profund, fiindcă mă aflam la vârsta deplinei puteri de înţelegere şi de receptivitate. În anii următori am încercat de mai multe ori să fac din acele impresii cutremurătoare o naraţiune, dar subiectul era copleşitor pentru mine, aşa că l-am lăsat în suspensie – nu pot spune că l-am abandonat, de vreme ce mă obseda în continuare. Abia cincisprezece ani mai târziu am izbutit să fac din el o carte, şi nu era prima între scrierile mele publicate, ci a patra, când căpătasem curaj să mă înfăţişez cititorilor. Nici atunci însă nu am construit-o cu uşurinţă – căci era într-adevăr o construcţie. (Flăcări, 1945).
AnnaE
.Post in Ultima poveste de Radu Tudoran
PARTEA ÎNTÂI.   Sfârşitut vacanţei.   Capitolul I.   O SEARA IN ODAIA CANTONULUI.   L a căderea serii trecuse huruind pe pod un tren de marfă şi acum se lăsase linişte de-a lungul văii, de se auzeau numai apele Gârieimari clipocind adormite pe prund. Iar Cazimir, cantonierul, chircit lângă vatră, cu o oală mare pe genunchi, scotea din ea, cu linguroiul, fagure dulce de miere, şi le întindea pe rând celor patru oaspeţi ai săi, povestindu-le păţania cu ursul, de pe urma căreia se îndulceau ei acum.   Oaspeţii erau făpturi omeneşti de vârstă fragedă, patru copii, dintre care trei îl ascultau cu gurile căscate, cu ochii lucind în lumina flăcărilor de pe vatră, tremurând încetişor şi clănţănind uneori din dinţii încleiaţi în fagure, fiindcă deşi istoria nu se putea numi fioroasă, glasul tainic şi ciudat al cantonierului făcea mai tainică şi mai ciudată clipa înnoptării şi liniştea întinsă pe vale, în sus.   Al patrulea, oaspete nou la canton, se ţinea mai de o parte, cu un zâmbet de neîncredere pe faţă, fiind, prin vârstă şi învăţătură, trecut de timpul când crezi cu uşurinţă în asemenea născociri.   Dar, până una alta, povestitorul nu băgase de seamă neîncrederea lui, de aceea îşi spunea năzdrăvănia, încredinţat că toţi ascultătorii sunt Ia fel de uluiţi:   Voi ştiţi când am fost deunăzi la Curmătură, sus, să iau brânză de la ciobani… Ia să vedem când s-a întâmplat asta… luni, marţi, joi, aha, vinerea trecută… Ştiţi?   Sfârşind întrebarea rămase nemişcat, cu linguroiul în mână şi se uită stăruitor la primii trei copii, cunoscuţi mai de mult, cătând să-i prindă pe toţi într-o privire. Fiecare din ei se grăbi să răspundă – ştim – deşi în glasul lor se simţea oarecare îndoială şi nedumerire; vinerea trecută, după câte îşi aminteau, Cazimir dormise toată ziua, pe prispa cantonului, sforăind.   Dacă ştiţi – urmă cantonierul – să vă spun ce mi s-a-ntâmplat atunci…   Şi în aşa fel rostea el aceste cuvinte, încât auzindu-1, micii ascultători uitau că în ziua aceea povestitorul nu plecase nicăieri de la canton şi deci nu putuse să i se întâmple nimjc, decât poate prin somn.   Învăluiţi de taina serii, de glasul încă mai tainic al cantonierului, de murmurul tainic şi el al apelor pe prund, ei aşteptau urmarea cu gurile căscate, încredinţaţi că într-adevăr Cazimir fusese Ia Curmătură, sus, Ia stânile ciobanilor – şi că acolo, pesemne, se petrecuse ceva nemaipomenit. Iar simţământul de teamă, de nelinişte şi nerăbdare se amesteca în chip turburător cu gustul dulce-leşios al fagurelui sleit pe cerurile gurilor şi cu mirosul acrişor al fumului de pe vatră, amestecat la rândul Iui cu fumul de la luleaua lui Cazimir – alcătuind toate laolaltă o stare de vrajă care ar fi putut să ameţească mintea unui om în toată firea, nu numai minţile unor copii.   Era pe la ceasurile trei după prânz – povestea între timp cantonierul – şi eu coboram pe potecă zorit, cu zimbilul în mână, prin aluniş, când de-odată, aud din desişuri glas jalnic, gemând: mor-mor, mor-mor! Ia te uită, îmi zic, ăsta nu-i glas de creştin, e glas de urs.   Şi mă opresc pe potecă, să cercetez ce-o fi…   Aici povestitorul zăbovi câteva clipe şi iar se uită Ia fiecare dintre ascultători, de data asta cuprinzându-I şi pe al patrulea în priviri, dându-Ie timp să se pătrundă şi să se minuneze de îndrăzneala lui: păi cum? – să auzi ursul lângă tine şi în loc, Să rupi pământul de fugă la vale, tu să stai locului aşteptând în drum?   Copiii se uitară la uşă, parcă temându-se să n-o vadă sărind în lături şi fiara să se ivească în prag, mormăind. Fără voie se strânseră mai tare unul în altul, cu mierea îngheţată în gât, şi chiar al patrulea dintre ei, neîncrezătorul, simţi un fior rece coborându-i pe şira spinării. In odaie se făcuse parcă frig, toţi dârdâiau mărunt – iar fumul focului şi fumul de tutun se îngroşaseră, punând pe ochii lor văluri cenuşii, aşa că pe povestitor îl vedeau acum nelimpede, cu trăsăturile obrazului pâlpâind, cum se văd chipurile răsfrânte în ape plumburii.   Şi cantonierul, cu glasul mai tainic, mai ciudat, îşi reluă povestirea lui:   Haide, ursule, arată-te în drum! strig. Dar în desişuri, nici o mişcare – numai glasul jalnic, gemând: mor-mor, mor-mor! Cobor eu de-a latul, pe râpă, dau tufişurile în lături, şi ce să vezi? – un urs mare cât uşa asta, dacă nu de două ori pe-atât, întins pe frunziş, cu laba umflată şi ţeapănă, butuc. Se uita dihania la mine, cu ochii lăcrămând – şi numai că nu mă ruga, cu glas de om: Dă-mi o mână de ajutor, pane Cazimire, că mă prăpădesc!”   Cu aceste cuvinte glasul povestitorului slăbi, făcându^se duios, iar ochi i se aburiră, încât copiii, uitând teama de mai înainte, îşi simţiră inimile pătrunse de o mare milă pentru bietul urs.   Şi tu ce-ai făcut? întrebă, cu sufletul la gură, Uţă, cel mai mic dintre toţi şi deci cel mai plăpând la inimă, deşi nu tot aşa la trup, deoarece, fiind mâncăcios, era rumen în obraji şi grăsuţ.   Voi ce-aţi fi făcut?   Cazimir avea, pe lângă altele, acest obicei ciudat de a le încerca minţile şi pornirile cu asemenea întrebări puse fără veste în clipele cele mai încordate ale povestirilor.   Dac-ai întrebat, spune tu, Uţă cel mic!   Băiatul păli şi rămase mut, cu ochii mari în ochii lui Cazimir.   Acesta potrivi focul pe vatră, mai puse un lemn deasupra – şi c'âteva clipe, până ce flăcările se ridicară iarăşi, odaia zăcu în întuneric, fiindcă serile lampa din perete nu ardea, spre a nu se face risipă de gaz. De când cu războiul, găzarii treceau mai rar cu butoaiele prin sate – şi casele rămâneau de multe ori pe întuneric. Fireşte, drumul de fier dădea la canton partea trebuitoare iluminatului, dar Cazimir socotea mai nimerit să n-o risipească şi să ia în schimbul gazului brânză de la ciobani, ori, mai des, ţuică de pe Ia oamenii din sat.   Dar tu ce-ai fi făcut, Culaie?
AnnaE
.Post in Toate panzele sus de Radu Tudoran
CAPITOLUL I.   Fiecare epavă îşi are taina ei…   Pe la jumătatea lui martie 1881, corabia grecească Penelopa, încărcată vârtos cu cereale, grâu de Bărăgan, dulce, cu bobul greu, cobora gâfâind pe braţul de mijloc al Dunării, către Sulina, ca să iasă în mare şi să ia drumul Patridei, la Pireu.   Căpitanul ei era kir Iani Ghinis – negustor iscusit şi marinar bătrân, botezat de toate furtunile arhipelagului grecesc. Numai că în această călătorie, kir Iani îşi cam greşise socotelile şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Intrată pe Dunăre la începutul lui decembrie anul trecut, Penelopa fusese prinsă de gheţuri timpurii la Brăila, şi abia izbutise să se strecoare printre sloiuri, ca să ajungă la loc potrivit de iernare, pe canalul Măcin. Şi iaca aşa, dacă ţii seama că o corabie care stă ţeapănă la mal nu bagă nimic în punga stăpânului, ci dimpotrivă, stoarce din ea în fiecare zi, ai să înţelegi de ce în această iarnă, trei cute adânci se iviseră pe fruntea căpitanului, singurul loc unde îşi mai putea găsi loc vreo cută, pe o faţă brăzdată în toate chipurile de zbârcituri.   Fiindcă vezi, gheaţa e ticăloasă; o auzi noaptea trosnind, strângând pântecele corăbiei în chingi – şi gâfâi şi gâfâi, ca şi cum ai sta pe brânci, cu un sac de o sută de ocale în spinare – şi visezi la arhipelag, la portocali şi la lămâi, şi zadarnic baţi cu pumnul în tambuchiul1 cabinei de la prova de unde se ridică miros de berbec fript şi unde oamenii din echipaj – pezevenghii! – fac chiolhan cu banii tăi. Şi zadarnic strigi:   — Bre Nicola, bre Lachi, bre Gherasim, aveţi grijă de gheaţă, bre! Ce, aţi căpiat, ori nu m-auziţi?   Gheaţa trebuie spartă în fiecare zi, de jur împrejur, ca să nu te sugrume, dar pezevenghii stau la căldură, mănâncă berbec fript, cântă şi benchetuiesc.   — Bre Ismail, bre Marulis, aveţi grijă, bre, că mă nenorociţi!   Of, şi după multe asemenea nopţi de chin, într-o zi, din plumburiu, cerul se face albăstrui, gheţurile se umflă şi trosnesc şi p-ormă încep să curgă sloiuri – şi acum, kir Iani, să te ţii! Sloiurile vin mugind şi se încalecă şi trosnesc şi căpitanul aleargă pe punte, cu capul gol, scăldat în sudori, aburind ca un ceaun pus la fiert – şi strigă deznădăjduit:   — Mai bine să-mi rupă mie un picior! Hei, măi băieţi, măi, dragii mei! N-auzi, Nicola, n-auzi, Marulis, nici tu, Gherasim, hoţilor! Lachi, Ismail, prieteni scumpi, puneţi mâna, puneţi mâna, pezevenghi ce sunteţi!   Sloiurile scrâşnesc, corabia trosneşte şi plânge, şi kir Iani se dă cu fruntea de parapet, pierdut…   Ah, şi unde-s portocalii şi lămâii şi arhipelagul cu insule verzi!   Pe urmă, gheţurile se duc, se duc, dar corabia are bordajul crăpat şi ia apă şi pezevenghii trag la pompă numai c-o mână, iar cu cealaltă se scarpină în tur, privind la cerul curat şi rânjind bucuroşi, cu dinţii lor mari, ca de cal, care toată iarna au mestecat de pomană berbec fript. Douăzeci de berbeci, kir Iani i-a plătit şi i-a scris în carnet, douăzeci de berbeci şi şaptesprezece vedre de vin, ptiu! şi patru sute cincizeci de pâini – să te iei cu mâinile de păr!   Ei, şi acu să vedem cum mergem la Pireu? Corabia trebuie trasă pe mal, aici se cer multe parale, că vin cincizeci de hoţomani, cu odgoane, cu argaţi, cu manele şi cu un vătaf afurisit, o namilă de om din Brăiliţa, cu ciomag la subsuoară şi cu cuţit la brâu.   — Treizeci de icosari! zice vătaful. Atât să ne dai; niciunul mai puţin.   Kir Iani îşi bagă degetele în gât şi începe să horcăie, ca un spânzurat.   — Huo, pezevenghi ţe sunteţi! izbuteşte să gâfâie, în sfârşit, arătându-şi furia în acel grai valah cu iz de arhipelag, cunoscut prin porturile dunărene până şi azi. Treizeţi de icosari ca să tradzeţi corabia pe malu? Mai bine îi dau focu cu mâna mea!   Oamenii îl privesc neclintiţi şi răi, că toată iarna n-au mâncat – şi-o să mai treacă multă vreme până să prindă la ananghie alt căpitan de vas.   — Dacă vrei să-i dai foc, a-ncoa' o para să-ţi aduc un kil dă gaz! zice vătaful, rânjind.   — Bre, oameni buni, aveţi inimă, bre! se roagă kir Iani, înmuiat.   — Lasă inima în pace, că pe noi ne taie la ramazan! se amestecă în vorbă un om, mişcându-şi muchia palmei pe pântece, cu gestul care lui kir Iani îi e atât de cunoscut, din frecăturile sale cu hamalii şi cu celelalte neamuri de pezevenghi din atâtea porturi colindate de el.   — Corabie mare, jupâne! adaugă un alt om. Asta încarcă opt vagoane; dintr-un transport te îmbogăţeşti!   Kir Iani îl priveşte uluit. Până mai ieri-alaltăieri, haimanalele astea nici nu ştiau ce-i acela drum de fier, şi-acum socotesc încărcătura în vagoane, ca la Stambul sau la Pireu.   — Da' de unde, oameni buni! zice, după ce s-a dezmeticit. Care corabie?! Un barcazu nenoroţitu! Trei vagoane mari şi late dacă potu să încarcu – şi-aşa încă e prea multu; niţi nu stiu dacă nu mă scufundu pe drumu.   Dar ce atâta vorbă? Treizeci de icosari au cerut, treizeci le dai. Mâine au să ceară patruzeci – şi n-o să-ţi rămână, într-adevăr, decât să iei o sticlă de gaz, s-o verşi jumătate pe punte, jumătate în hambar, să dai foc şi p-ormă să pleci la Stambul cu vreun caic turcesc, fiindcă o să-ţi fie ruşine să te arăţi atât de prăpădit în faţa unui căpitan simpatriot.   În sfârşit, cu gâfâieli, cu scârţâieli, corabia e trasă pe mal, în gemetele căpitanului deznădăjduit… Ah, fraţicule, biata corabie, cinci scânduri din bordaj sunt făcute praf! Acum vin marangozii cu scule de dulgher, alţi pezevenghi, care vor şi ei icosari. Pe urmă apucă-te de călăfătuit, de cătrănit, tocmeşte-te iarăşi cu hoţomanii de la început, să-ţi dea corabia la apă, altfel putrezeşti pe mal – şi nu-i timp de pierdut, că mugurul sălciei a început să se umfle, cum se umflă apele Dunării, cenuşii, şi dacă nu te grăbeşti să încarci, acu'-acu' încep să vină căpitanii din jos şi într-o săptămână preţul grâului se urcă de zece ori…   Într-adevăr, de data asta kir Iani o greşise şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Dar acum, de bine, de rău, corabia aluneca la vale, spre mare, spre arhipelagul cu portocalii şi cu lămâii înfloriţi, lăsând necazurile în urmă, în susul fluviului învolburat, peste care apăsau ultimii nori de martie, duşmănoşi şi posomorâţi.   Penelopa era o corabie nu prea mare, mai curând un barcaz – cum spunea însuşi căpitanul când voia să se arate umil – un barcaz cu două catarge şi cu pânze puţine, care putea să încarce, nici opt vagoane, dar nici trei, ci, ca la o bună tocmeală, taman vreo cinci, aşa cum încărcase acum. Sub această povară, vasul intra în apă destul de mult, nelăsând deasupra decât vreo patru palme de bordaj, atât cât să poată înfrunta oarecare valuri cuminţi. Cât despre furtună, mai bine să n-o întâlneşti! Dar, măcar în această privinţă, iscusinţa căpitanului nu dăduse niciodată greş în cei aproape douăzeci de ani de când naviga pe aici. El ştia să aştepte vântul potrivit şi să se adăpostească în porturi cu mult înainte de a fi prea târziu, chiar dacă în chipul acesta îşi lungea drumul cu zile întregi sau cu săptămâni…   Soarele, care bătea din faţă apropiindu-se de nămiezi, făcea să lucească pe scândura înnegrită a bordajului numele corăbiei, scris de o parte şi de alta a etravei, cu litere verzi, împrospătate de curând cu mare dichis. Sufla un vânt plin, de la apus, şi vasul, cu vela mare într-un bord, cu vela mică în celălalt, se mişca binişor, făgăduind să ajungă la Sulina către ora trei.   Căpitanul stătea el însuşi la cârmă, fiindcă pe acest braţ îngust şi cu vânt din pupa, prielnic dar primejdios, nu se încumeta să-şi lase soarta în mâna nimănui.   Venind prilejul acum, trebuie spus despre kir Iani Ghinis că era un om pirpiriu, cu un cap scofâlcit, cu fălci lăbărţate, pline de ţepi cenuşii – un om pe care n-ai fi dat două parale dacă n-ar fi avut ochii aceia, nişte ochi mici şi apropiaţi, dar atât de vii, încât spuneau singuri cât preţuieşte stăpânul lor. Ca îmbrăcăminte, căpitanul nostru nu se deosebea cu nimic de ceilalţi căpitani de barcaz din arhipelag; adică, purta cizme cu carâmbii scurţi vârâţi sub pantalonii de pânză cenuşie, largi jos de un cot, dacă nu mai mult, iar la brâu strânşi peste tricoul vărgat cu o curea lată, bătută cu ţinte de argint.
EXPLICAŢIE.   Sub titlul generic SFÂRŞIT DE MILENIU au apărut până vara trecută, 1989, şase volume dintr-un ciclu epic care urmărea să înfăţişeze, pe calea ficţiunii, istoria secolului nostru, aşa cum a trăit-o şi a înţeles-o autorul, la vârste succesive, din copilărie până la deplină maturitate, şi chiar după aceea.   Deci nu este o cronică obiectivă, ci una personală, în prezentarea căreia autorul se foloseşte de Povestitor, acesta fiind el însuşi un personaj între celelalte; nu-i vorba de o disimulare, dar nu-i mai puţin adevărat că personajul se naşte din experienţa şi convingerile autorului, care se împrumută pe sine şi altor eroi din carte, aceasta devenind de fapt o confesiune şi o profesie de credinţă.   Acţiunea ultimului volum se termina în august 1944; date fiind piedicile care se iveau de acolo înainte, autorul se vedea nevoit sau să abandoneze cronica, sau s-o falsifice. El se oprise la ideea s-o încheie într-un singur viitor volum, un epilog, în care să urmărească până la capăt destinul personajelor, eludând istoria inabordabilă a epocii, tristele, inutilele şi tragicile prefaceri cunoscute de societatea contemporană. Dar, cu toată abilitatea însuşită în patruzeci de ani cât s-a trăit în minciună şi cu mască pe faţă, autorul se afla în faţa unor dificultăţi mult prea mari, şi nu ştia dacă va izbuti să le depăşească. Era o dilemă pe care a rezolvat-o, ca un făcut, Revoluţia din decembrie. De aici porţile s-au deschis larg în faţa autorului, ca a noastră a tuturora, şi dacă el va fi în stare să meargă până la capăt, va avea de scris nu doar un epilog lipsit de fondul lui adevărat, ci încă două sau trei volume, ca să redea, după procedeul folosit în volumele dinainte, suferinţa, umilinţa şi îndelungata siluire a cugetului în care a trăit neamul nostru, împreună cu alte neamuri, la fel de nenorocoase, din 1944 până în 1989.   Primele două volume din SFÂRŞIT DE MILENIU se retipăresc astăzi. Celelalte, Ieşirea la Mare, Victoria Neînaripată, Privighetoarea de Ziuă şi O sută una lovituri de tun, urmează să apară succesiv, în anii care urmează. Între timp autorul se va strădui să sfârşească lunga cronică a secolului nostru. Ca în invocaţiile antice, el speră să nu-şi atragă mânia cerului, pentru o atât de mare ambiţie.   La opt ani am fugit de acasă; pe la ora patru dimineaţa, când se lumina de ziuă, după ce nu dormisem toată noaptea torturat de gândul pedepsei care avea să înceapă spre ispăşirea grelelor mele păcate, m-am strecurat afară, pe la bucătărie, unde dormeau pisicile şi, luând în lung zidul atenanţelor şi grajdurilor, am ajuns în grădină.   Câinele venea după mine, îi simţeam în ceafă privirile mustrătoare. Înţelegea, desigur, dar ca să mă oprească ar fi trebuit să latre spre a-i trezi pe ai casei; mi-era devotat şi îi cunoşteam caracterul, ar fi înfruntat orice caznă, numai ca să nu mă trădeze.   N-aveam pe mine decât o bluziţă, pantaloni scurţi şi sandale, şi vântul rece al dimineţii mă făcea să tremur, deşi venea o zi călduroasă de vară. Aş fi vrut să fiu pisică sau câine, să aibă altcineva grijă de mine, să nu fiu chinuit de răspunderi prea mari pentru puterile mele.   Acestea sunt gândurile mele de atunci, nu le recompun astăzi, ci doar le aduc din urmă, nescăzute, neabătute, cum n-aş putea să le uit niciodată.   Ajuns la gardul grădinii, am îngenuncheat în săpătura gloduroasă, ca să-mi iau rămas bun de la câine. Mai simt şi acum în rotule asprimea pământului, asociindu-se cu chinul mult mai brutal pe care îl cunoscusem în acel al doilea an de şcoală, pedepsit să stau în genunchi pe coji de nucă, în colţul de supliciu al clasei. Nucile le aduceam tot eu, cum alţii şi-au dus singuri şi pământeşte crucea viitoarei lor cazne; era protocolul răstignirii, vechi cât o civilizaţie căreia îi mai lipsea secolul mea ca să împlinească două milenii.   Şi iată că încet-încet s-a scurs şi acest ultim secol, iar eu trebuie să scriu repede declaraţia mea de martor, să fiu gata când va începe procesul.   Monitorul, adică băiatul cel mai silitor din clasă, spărgea nucile pe tabla de lângă sobă; doamna alegea miejii şi-i ronţăia la catedră, arătându-şi dinţii de aur; ceea ce rămânea era pentru mine. Datorită doamnei mă aflam la această amară răscruce, încercuind cu braţele goale grumazul câinelui şi plângând cu obrazul îngropat în blana lui prăfuită, singura fiinţă de la care îmi luam rămas bun când plecam în lume.   Prietenia mea cu câinele era veche, de pe la patru ani după cum ţin minte, dar se poate ca dincolo de acele prime amintiri să mai fi fost şi altceva, uitat astăzi. El m-a însoţit cu fidelitate în primele drumuri, din ce în ce mai departe de casă, până ce într-o zi, ajungând la calea ferată şi luând-o de-a lungul şinelor nu ne-am mai oprit decât în gară. Macagiul ştia ai cui suntem şi ne-a silit să ne întoarcem.   Am primit pedeapsă şi cred că mi s-a prezis un viitor reprobabil, cum s-a şi adeverit în oarecare măsură. Admit că trebuiau să mă pedepsească, mai ales că n-a fost ceva prea aspru; pare-mi-se am stat închis în casă o după-amiază. Singura mea suferinţă adevărată mi-a venit de la câine, fiindcă scheuna sub fereastră.   Pe câine îl chema Fidel, mă mândream cu numele lui, fără să ştiu ce înseamnă, nu era un cuvânt să-l auzi la oricine, bănuiam că putea fi găsit în biblioteca din casă, cu cărţi groase, care m-au fascinat şi mi-au trezit o admiraţie confuză, puţin speriată, înainte de a şti să citesc ce scria pe cotoare, cu litere aurite.   Noţiunea fidelităţii, înţeleasă mai devreme decât multe altele, fie şi din cele mai simple, a căpătat un sens capital în conştiinţa mea, ca naşterea şi moartea, datorită câinelui.   Iar căile ferate, mai ales când aveau şi o şosea alături, mi-au ajutat să mă cunosc pe mine însumi în raport cu dimensiunile lumii. Gândul că unii oameni nu le simt chemarea şi nu se lasă atraşi de ele până într-o gară, a trezit în mine deopotrivă orgoliul şi tristeţea…   Am sărit gardul când răsărea soarele, iar ai casei începeau să se trezească. În faţă aveam câmpia, mărginită spre nord de dealuri, unde nu ajunsesem niciodată. Am pornit într-acolo, fiindcă la sud era oraşul, unde mergeam la şcoală, locul suferinţelor grele. Mult timp m-a urmărit scâncetul câinelui.   Seara m-am întors, după ce zadarnic încercasem să mă bag la stăpân, prin sate; aşa cum eram îmbrăcat, nimeni n-avea nevoie de mine. Am avut noroc că n-am întâlnit jandarmii, să mă aducă la urmă, adăugând încă o umilinţă înfrângerii mele. Foamea, frigul, necunoscutul, nesiguranţa, spaima au fost mai puternice decât mine. M-am întors şi nu m-a omorât nimeni; cât s-a putut, am fost cuminte de atunci încolo, dar cu sufletul am rămas fugit până astăzi.  
AnnaE
.Post in O lume intreaga de Radu Tudoran
ntâmplările pline de tâlcuri, şi numai în aparenţă ciudate, care se povestesc în această carte, încep pe o seară de toamnă înaintată, cu iarna aproape, la etajul al doilea al spitalului de copii, într-o cameră mică, albă, cu un singur pat – o rezervă pentru cazurile grave.   Afară burniţa, ploaie măruntă şi rece, gata să se prefacă în zăpadă; păcătoasă ploaie, venită pe neaşteptate, fiindcă la prânz vremea fusese încă frumoasă. în cameră însă adia blând caloriferul, şi micul bolnav, cu ochii închişi, cu fruntea îmbrobonată, îl simţea ca pe un întârziat zefir văratic. O clipă se şi duse cu închipuirea la o zi caldă, în zăvoaiele de pe malul Dâmboviţei, mai sus de Ciurel, pe care le cunoştea colţişor cu colţişor, deoarece de pe la şase ani le tot explorase, la fel de temeinic cum explorase Stanley pădurile sălbatice ale Africei… Atât că nu se putea amăgi prea mult timp, cu toată toropeala potrivită pentru a da drumul imaginaţiei. în locul mirosului de salcie înverzită şi al miresmelor de pe câmp se simţea un iz leşios, de vopsea încinsă, amestecată cu nu ştiu ce medicament. Nu se auzea murmurul gâiiei, şopotul ei la cotituri, nici cătina fremătând uşurel sub zefir, nici gălăgia vrăbiilor nesăţioase, nici cântecul ciocârliei, sus…   Pe uşa deschisă venea glas de poveste, pornit din difuzorul de pe coridor.   Era povestea de seară, care se spune copiilor înainte de a-i adormi. Nu putea s-o urmărească, nu înţelegea ce-a zis împăratul şi ce-a răspuns împărăteasa… Acasă asculta totdeauna, curios să afle cum iese povestitorul din încurcătură. Că doar poveştile, oricâte s-or fi născocit, sunt terminate de mult! Pare-se, însă, oamenii mari cred că pe copii îi poţi amăgi – şi le iau iarăşi şi iarăşi de la început.   Iar copiii, neavând încotro, le ascultă cuminţi…   Şi bucurându-se foarte mult împărăteasa – zicea glasul din difuzor – s-a făcut nuntă mare, de-a răsunat palatul… Noapte bună, copii!   Terminată fiind povestea, acum aparatul de radio transmitea un cântec despre toreadori, crezându-se poate că tot ce-i suflare de copil a şi adormit.   Micul bolnav asculta toropit. Pe foaia de observaţie agăţată de tăblia patului scria: „Ion I. Antone, numele părinţilor: Ion şi Maria; domiciliul: strada Vatra Nouă, nr. 8, bloc 17, scara G, etajul IX, apartamentul 163; vârsta: treisprezece ani; elev, clasa a Vil-a…”   Diagnosticul şi observaţiile asupra bolii lipseau deocamdată.   La căpătâi se afla o noptieră de metal, albă, iar alături un tub mare, ca o ghiulea lungă, vopsită în albastru, având la partea de sus alcătuiri ciudate, nişte robinete şi, văzute ca prin ceaţă, parcă şi ceasuri. La picioare mai era o masă şi un scaun, semănând cu noptiera, tot de metal, şi tot albe. De o parte a uşii lucea un lavoar de faianţă; de partea cealaltă, un dulap metalic. Nu ardea nici un bec în cameră, dar uşa fiind deschisă răzbea lumină de pe coridor, o dâră gălbuie, streeurându-se până sub masă.   Afară se simţi zgomot de paşi, înăbuşiţi în covorul de cauciuc, albastru. Sora şefă venea să vadă cum îi merge bolnavului. Glasul ei se auzi, adresându-se sorii de noapte, aproape în şoaptă, dar aspru – şi pe bună dreptate: închide difuzorul numaidecât! Uiţi cât e ceasul?   Sora de noapte, care. şedea pe un taburel lângă uşă, se ridică oftând. îi plăcea cântecul despre toreadori; se şi vedea într-o arenă, aruncând flori învingătorului, în timp ce taurul răpus se zbătea pe nisip.   Glasul din difuzor fu curmat tocmai în mijlocul unei note prelungi şi înalte – strigătul de triumf al toreadorului care înfige spada. Cu toate că nu-i lipsea de loc imaginaţia, micul bolnav nu văzu în mintea lui scena aceasta, ci şi-l închipui numai pe cântăreţul de la radio, rămas ţeapăn, cu ochii bulbucaţi şi cu gura căscată. Nu-şi dădu seama că surorile intraseră în camera lui şi vorbeau de un timp la căpătâiul patului.   Trebuie supravegheat toată noaptea! spunea sora şefă, transmiţând instrucţiuni celeilalte, care abia îşi începuse serviciul de noapte.   Ce are?   Nu se ştie nimic sigur; deocamdată îi facem streptomicină. Veghează-1! Dacă respiră greu, mă chemi îndată.   Să nu duci tubul de oxigen în altă parte.   Buzele bolnavului, arse de febră, se mişcară '   Ce nume lung! Strep-to-micină!   Sora şefă îi puse mina pe frunte. Chipul ei se îmblânzi dintr-o dată, şi glasul, care până acum i se auzise aspru, căpătă o căldură de mamă duioasă:   Arde! Are temperatură!   Atunci băiatul deschise ochii şi le privi pe amândouă; le zărea ca prin ceaţă – pe una tânără şi parcă frumoasă, pe a doua cu faţa brăzdată de cute, dar cu ochii mai calzi decât ai celeilalte. Bâigui, chinuit de un gând pe care nu-1 putea bănui niciuna, nici alta.   Cit e ceasul?   E seară, Ionică!   Ştiu că-i seară! protestă nemulţumit bolnavul, mişcându-şi nervos capul pe perna albă. Vreau să ştiu cât e ceasul! Şi de ce-mi spui Ionică?   Sora şefă se uită pe foaia de observaţie, să vadă dacă nu încurcase numele băiatului.   Nu te cheamă Ion?   Ba da!   Şi cum îţi spune acasă?   Bolnavul răspunse înciudat, scuturând iar capul.   Ionică!   Apăi vezi?!   Dar mie nu-mi place! Vreau să-mi spună Ion, ca tatej!   Ei, Ionică dragă, până nu te-o vedea mare, mare de tot, maică-ta n-o să-ţi spună altfel – dacă ţi-o spune vreodată! Pentru ea ai să fii Ionică toată viaţa.   Cât e ceasul? stărui băiatul, nemulţumit de explicaţie şi mai neliniştit de la o clipă la alta.   Cele două surori se priviră.
AnnaE
.Post in Maria si marea de Radu Tudoran
PE PLAJA GOALĂ venea un tânăr, cu un slip albastru, având un sac de sport într-o mână şi un vizor submarin în mina cealaltă. Din loc în loc se oprea, căuta în nisip o pietricică plată şi o arunca pe oglinda apei, făcând-o să se ducă, în salturi, până departe; marea era foarte calmă şi foarte albastră.   La doi kilometri în urmă, se vedea mulţimea de vilegiaturişti, concentrată, lipită de nisip ca pe o panglică de prins muşte, mulţumită de aglomeraţie, de vreme ce nimeni nu evada spre zonele libere din faţă.   Măria îl simţi prea târziu, nu se aştepta să vină cineva prin locurile ei neexplorate. Neavând timp să fugă, se ghemui pe nisip, la adăpostul Calului de Salcie. Pe acesta îl descoperise în martie; acum începea iunie, cu o vreme din cele mai calme.   Hei! strigă, împanicată. Pleacă de-aici! întoarce-te!   Tânărul ezită doar o clipă, surprins, apoi îşi continuă drumul.   Trecerea nu-i oprită!   Sunt dezbrăcată!   Glasul Măriei trecuse de panică, ajunsese la dezarmare. Avea lucrurile între dune, la zece paşi, distanţă pe care ar fi trebuit s-o străbată goală, în plina lumină a soarelui. Intrusul nu socotea că violează vreun statut al societăţii; nimic nu-1 obliga să se întoarcă, dimpotrivă, după legile generaţiei lui trebuia să arboreze nepoliteţea, impertinenţa, cruzimea şi brutalitatea. Merse înainte şi se aşeză pe Calul de Salcie. Nici un om, nimeni în afara de închipuirile ei, nu mai fusese pe-aici din toamna trecută; Maria suferea o dublă violare; a ei însăşi şi a teritoriului, socotit proprietate personală. Rămase ghemuită şi ascunsă în părul adus peste faţă.   Mă cheamă Alber, să nu te mire că e fără t la urmă, spuse tânărul. Au greşit la primărie şi aşa a rămas.   Maria părea îngheţată. El se strădui s-o privească, apoi îşi aprinse o ţigară.   Nu ştiu de ce te ascunzi. Cât te gândeşti să stai aşa? Te anunţ că nu plec, chiar dacă ar trebui să aştept până mâine. Singurul lucru pe care îl poţi face, este să pui ceva pe tine.   Simţea împotriva lui o ură războinică; ar fi vrut să aibă puteri de bărbat, de luptător, să ridice un pumn, să-l zobească dintr-o singură lovitură, sau să-l gâtuie, să-l răpună, şi-apoi să-l calce în picioare, să-l facă una cu nisipul. Ar fi vrut să aibă un bici, să se dezlănţuie, plesnindu-i pielea obrazului, a pieptului, a spinării, să-l înfrângă şi să-1 umilească. Să aibă o spadă, să-l lovească în creştet şi să-i despice ţeasta; o suliţă, să-l străpungă; un revolver, o mitralieră, să-l ciuruie; o bombă, să-l arunce în aer. Dar n-avea nici o putere şi trebuia să îndure. Înţelegându-şi situaţia, se ridică de jos, cu mişcări atât de sigure, că păreau de robot, şi când fu în picioare nu o luă la fugă, ci rămase dreaptă în faţa lui, depăşindu-se, printr-un nou sens lăuntric, devenit invincibil. Apoi îşi dădu la o parte părul din ochi şi se trase înapoi spre dune, cu paşi rari, căutând drumul cu piciorul. Mergea învăluită în ea însăşi, ca într-un veşmânt mai invulnerabil decât orice ţesătură, ţintuindu-1 pe străin cu o privire grea, penetrantă, rece şi ironică.   El se ridică, uimit şi iradiat. Culoarea peisajului se schimbase, atmosfera părea violetă. Era convins că, odată la adăpost, ea o luase la fugă, speriată, când, o văzu ieşind dintre dune şi apropiindu-se fără să ezite. Repetând culoarea peisajului, îşi pusese o rochie violetă, o tunică abia coborând peste şolduri; convenţional era pe deplin îmbrăcată, deşi îşi dezgolise tocmai privirea. Acum avea părul dat pe spate şi menţinut cu o bandă violetă ca rochia. Fruntea, încă ascunsă sub câţiva franjuri scăpaţi din legătură, se desena înaltă, boltită cu inteligenţă şi cu nobleţe.   Bună ziua! zise zâmbind, fără nici o urmă de crispare. Fiindcă ai venit, poţi rămâne. Mă cheamă Maria. El e Cristofor.   Tânărul o privi şi râse silit.   Buturuga asta?   Nu-i o buturugă, ci un cal sălbatec, care a străbătut multe puste, preerii şi bărăganuri, apoi multe mări şi oceane, până sa mă găsească pe mine.   E o salcie; au adus-o curenţii.   Te cred, dar e o explicaţie pentru toată lumea. Trebuie să înţelegi că a fost un cal sălbatec, şi acum e domesticit. Poţi să-l mângâi şi să-i spui pe nume.   Cristofor?   E numele intim al unui vagabond nebun, un oarecare Columb. I-am spus aşa, fiindcă amândoi au căutat ţărmuri necunoscute.   Maria mângâie grumazul calului şi-i vorbi cu un glas melodios, cam trist:   Poate nici tu n-ai găsit ţărmul visat! Dar pe ţărmul meu, cel puţin, mă ai pe mine.   Ce faci aici? ' întrebă tânărul, abrupt, începând să se crispeze.   Se simţea în inferioritate.   Maria arătă spre casa de piatră. Era o construcţie cenuşie, la nord, unde plaja se sfârşea într-un promontoriu stâncos. Deşi departe, la parterul casei se vedeau ferestre mici, zăbrelite; cele de la mansardă păreau mai generoase. Deasupra acoperişului de tablă roşie se ridicau mai multe antene de radio, înalte, ancorate cu cabluri, care ţeseau pe cer un filigran de coarde întinse, poate sonore. Acest adaos aerian, ca nişte catarge de corabie, era singurul detaliu atrăgător al casei de piatră.   Lucrez acolo, zise Maria.   Îşi dădea seama că el nu putea înţelege, şi într-adevăr, privirea lui devenea tot mai mirată şi mai neîncrezătoare, exteriorizând sentimentul de inferioritate, născut mai devreme. Izbuti doar să spună, acuzator şi exploziv, ca şi cum ar fi prins-o cu o minciună şi ar fi divulgat-o lumii, salvându-se pe el de la prăbuşire:   Dar asta-i staţia-radio de coastă!   Ea încuviinţă din cap. El continuă:   Şi ce faci acolo? Eşti dactilografă?   Ea nega cu un zâmbet de indulgenţă, în timp ce, cu trei degete de la mâna dreaptă, schiţa apăsările ritmate pe un manipulator radio. Nu simula, liniile şi punctele însemnau litere, primul cuvânt care îi venise în minte: „Prostule!”   Eşti radio-telegrafistă? Nu se poate!
AnnaE
.Post in La nord de noi insine de Radu Tudoran
La 7 iulie plecasem de la Copenhaga spre vest, traversasem strâmtoarea cu feribotul şi după un ceas de drum pe pământul Iutlandei, prin Odense, unde am orbecăit pe străzi înşelat de indicatoare proaste, după Fredericia şi Kolding, simple puncte de trecere, coteam spre nord, ca să ajung la Capul Skagen, extremitatea peninsulei, care desparte Marea Gattegat de Skagerrak şi ocupă un loc important în geografia Europei, dar mai ales în geografia mea afectivă; l-am inclus în itinerar socotindu-1 una din marginile continentului, unde am vrut să ajung ca să fie o rotunjire. Fusesem de curând la cea mai nordică dintre ele, pe care o socoteam greu accesibilă şi chiar primejdioasă.   Nordul m-a înfricoşat totdeauna, la fel cum mult timp m-a înfricoşat noaptea. Făceam chiar şi o legătură între una şi alta, socotind că nu degeaba nordului i se mai spune şi miazănoapte.   M-am născut aproape de paralela patruzeci şi cincea, care împarte emisfera în două, mareând între ecuator şi pol o simetrie perfectă; e un punct de echilibru, locul unde s-ar opri pendula, dacă n-ar mai fi antrenată. Nu mi-am ales locul de naştere; poate mi-ar fi plăcut mai mult altul, dar acum nu pot să-l schimb, sunt legat de el eu rădăcini adânei şi trainice.   La un pas de mine începe nordul; ca să-l simt nu-i nevoie să ajung nici măcar la paralela patruzeci şi şasea; oriunde m-aş duce, el se află în imediata mea vecinătate.   Acum însă mersesem spre nord trei săptămâni încheiate, cu prea puţine opriri şi aproape fără ocoluri, un itinerar în linie dreaptă, şi eram în acea parte a anului când ziua creşte întruna, până ce întâlneşte cea mai scurtă noapte. N-aş fi avut nevoie de atâta creştere, de vreme ce am intrat foarte repede în zona unde soarele nu mai apune niciodată şi este tot timpul zi luminoasă. Căutasem anume anotimpul, şi mi-am respectat cu stricteţe planul călătoriei, judecat din vreme, aşa fel ca la Capul Nord să ajung odată cu ziua cea mai lungă, privită astronomic, fiindcă altminteri sunt altele şi mai lungi, fără nici o legătură cu calendarul. Străbătusem drumul de la Odessa la Leningrad mergând numai spre nord, aproape fără abatere, trecând peste paralele continuu şi sistematic, pe o vreme care, când nu ploua, era cel puţin mohorâtă. Am continuat aceeaşi ascensiune neîntreruptă de-a lungul Finlandei, pe o şosea încadrată de două meridiane, şerpuind numai atât, ca să se poată strecura printre cele şaizeci de mii de lacuri, de peste zece ori mai multe decât numărul locuitorilor din Laponia. Ajunsesem dincolo de Cercul Polar, într-un ţinut rarefiat, unde între o mică localitate şi alta încă mai mică sunt zeci de kilometri şi nu întâlneşti oameni ci numai reni, atât de siguri că pământul le aparţine şi nimeni nu poate veni peste ei să-i alunge, încât un străin, ca mine, nu le dă nici cea mai mică emoţie. în schimb eram eu emoţionat să mă aflu singur numai cu geografia într-o lume aproape dispărută, unde nu ştiu cine mi-ar fi dat ajutor la nevoie, dacă mi se întâmpla un necaz cu maşina, sau poate cu mine. De un timp începusem să mă uit pe hartă la şoselele care o luau spre soare-apune, cotind la stânga, şi care m-ar fi dus repede în Suedia, scurtându-mi drumul şi eliberându-mă de oprimarea pe care o simţeam crescându-mi în suflet, pe măsură ce la miezul nopţii era mai multă lumină.   Totdeauna în locuri necunoscute pentru mine noaptea cade cu o îngrijorare şi o nelinişte care se prelungesc până aleg locul unde să pun capul pe pernă. De multe ori am pierdut ore bune de drum, de teamă că dacă se lasă seara e mai greu să găsesc găzduire. Aceste simţăminte nu-mi mai umbreau acum orele zilei, ştiam că niciodată n-o să mă prindă întunericul între două aşezări de oameni şi înainte de a-mi fi găsit adăpost pentru noapte. Timpul ajungea astfel la o dilataţie care îmi crea o independenţă pierdută din vedere când îmi făcusem planul călătoriei. Ca urmare, popasurile n-au mai fost determinate de poziţia soarelui pe cer, ci de ceasornic şi de oboseală. Mă culcam pe lumină, nu mai târziu de ora nouă seara iar uneori mult mai devreme, şi dacă mă trezeam pe la patru dimineaţa, lumina de afară nu era mai mică. între aceste ore de somn se consuma noaptea, fără să-i fiu martor şi fără să mă gândesc că de fapt era eludată. Dar curând, ziua continuă a început să mă obosească, să-mi dea o stare de nelinişte, într-o oontinuă creştere, până oe am ajuns la descurajare. După ce m-am mai luptat un timp cu mine însumi, am înţeles că n-am să suport drumul până la capăt, şi m-am hotărât să renunţ la ultima şi cea mai grea dintre etape, care urma să mă ducă în punctul cel mai nordic al Europei. Cu o mare strângere de inimă, trebuia să o iau spre sud, către casă.
AnnaE
.Post in Flacarile de Radu Tudoran
PARTEA ÎNTÂI.   NEGRUL.   Omul venea de la Câmpina, într-o după-amiază spre începutul verii, la câţiva ani după primul război mondial, adus de o trăsură galbenă, cu coviltirul cenuşiu, una din trăsurile acelea de moşier, atât de cunoscute într-o vreme pe drumurile de ţară.   Plecată îndată după prânz, către ora patru, trăsura ajungea în Telega, ultimul sat înaintea schelelor. În fund, sub coviltir, şedea el; se numea Lipănescu. În dreapta, nevastă-sa; se numea Anghelina. Amândoi erau îmbrăcaţi în halate albe. Motoacă, sosit de dimineaţă în întâmpinarea lor, şedea pe capră lângă vizitiu.   Înainte de a trece podul peste pârâul Telegii, trăsura merse o bucată de loc în lungul bulevardului sătesc. În faţă, se vedeau pavilioanele băilor care înconjurau o veche gură de salină. Câţiva orăşeni în vilegiatură se plimbau agale; bărbaţii purtau haine albe, largi, şi pălării de paie; chipurile femeilor erau ascunse sub voalete şi sub umbreluţe de soare.   — Nu dau năvală boierii la băi! zise Motoacă, întorcându-se şi băgându-şi capul sub coviltir. Mai ţii minte, coane Enăchiţă, ce era înainte de război?   Lipănescu mormăi ceva, sub batista desfăcută pe obraz că să se apere de praf. Familiaritatea lui Motoacă îl nemulţumea.   — Nu zău, coane Enăchiţă, că tare era frumos! Se adunau la boieri şi la cocoane, că nu mai încăpeau pe bulevard; parc-ar fi fost mereu zi de târg. Mai ţii minte când se făcea bal, la Sfântu Ilie? Am tras odată cinci pocnituri de după gard. S-au speriat cocoanele!   — Vezi mai bine de drum! porunci Lipănescu, iritat şi pe de altă parte neîncrezător în vizitiu. Nătărăul ăla de lângă tine poate să ne răstoarne.   Trăsura cotise la dreapta, spre pod, şi caii se smuceau în ham, neliniştiţi.   Câţiva copii de pe malul gârlei începură să strige:   — Dă cu biciu dinapoi! Dă cu biciu dinapoi!   Vizitiul aşteptă să treacă podul, apoi se aplecă în lături şi arse câteva bice în spatele coviltirului. Doi copii desculţi îşi dădură drumul de pe osie. Ca să se răzbune, începură să arunce cu pietre. Îndată însă trăsura dispăru la cotul drumului.   Motoacă rămase tăcut. Era un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de ani, subţirel, oacheş, cu o faţă blândă pe care o înăspreau puţin sprâncenele prea negre şi prea bine desenate. Purta cu oarecare îngrijire un costum de haine negre, orăşeneşti, altminteri ponosit. În cap avea o şapcă de stofă cenuşie, cadrilată, cu cozorocul cam slinos aplecat ştrengăreşte pe o sprânceană. Nu semăna nici a ţăran, dar nici a orăşean, nici a lucrător, dar, nici a funcţionar. După înfăţişare era peste putinţă să-i bănuieşti meseria.   — Coane Enăchiţă, acu ţineţi-vă bine!   Trăsura începu să hurduce. Îndată ce cotise şi ieşise din sat, apucând dealul din faţă pieziş, în drumul ei se iviseră făgaşe adânci, şerpuite, frământate, haotice. Pe-alocuri, apa venită din deal spălase pietrişul şi dezgolise rădăcini duşmănoase. După ce le treceau icnind, roţile trăsurii scrâşneau, alunecând cu şinele de fier pe câte un bolovan crescut parcă din miezul pământului.   Lipănescu îşi înţepeni picioarele în podea. Mişcările trăsurii îl izbeau de umărul Anghelinei. Cu gândul la prăvălia lăsată fără supraveghere, cu un semn de grijă între sprâncene, femeia nici nu simţea greutăţile drumului.   Un timp nu vorbi nimeni. Se auzeau numai scrâşnetul roţilor, pocnetul biciului şi răsuflarea cailor. Copacii se îndeseau, încărcaţi de umbră, de o parte şi de alta a drumului; rădăcinile lor, dezgolite, încolăcite, alcătuiau piedici din ce în ce mai nemernice. Când trăsura ajunse la creastă, întunericul emis de pădure era atât de dens, încât parcă se înnoptase. Pe-alocuri, însă, printre copaci, în stânga, se vedea valea Telegii, plină de lumină. Doar jos căzuse o fâşie de întuneric, în albia căreia acoperişurile caselor sclipeau, răsfrângând razele roşietice ale soarelui pe cale să apună. Mai departe, pe celelalte creste împădurite, pustii şi pline de sălbăticie, vârfurile copacilor păreau aurite.   În schimb, din dreapta drumului nu răzbea nici o urmă de lumină. Nu se putea bănui ce-i dincolo de copaci, cât de adâncă şi de întinsă este valea. Lipănescu privi în jur cu un început de teamă, cu un fel de gheaţă în suflet. Trăsura îi ducea mai departe, în aceeaşi legănare ruptă, care îl izbea de umărul Anghelinei. La un hop mai adânc se pomeniră întorşi unul către altul. El văzu semnul de nelinişte dintre sprâncenele nevestei. Ar fi vrut ca drumul s-o încânte, dar acum îşi dădea seama că nu era cu putinţă.   — Ei? o întrebă, fără curaj.   — Mi-e de Lazăr!   El se încruntă.   — Ce-i cu Lazăr?   — Să nu fure la casă!   Altă smucitură a trăsurii îi întoarse la locurile lor, şi convorbirea se opri aici.   Lipănescu se aplecă în stânga, îşi scoase capul pe sub coviltir. Deşi nu făcea prima oară drumul, îi era peste putinţă să-l recunoască. Afară de sălbăticia lui uniformă, nu găsea nici un semn de care să-şi aducă aminte, o răspântie, un luminiş, o troiţă, un canton, o urmă omenească. Numai pustietate tot mai alarmantă.