Radu Tudoran

Într-o noapte, pe valea Rinului, am întâlnit o fiinţă fantastică.   Mai fusesem odată pe acolo, însă cu trenul, într-o toamnă urâtă, la începutul războiului şi n-am văzut decât convoaie de şlepuri, negre, strecurându-se pe sub neguri. Atunci mi-am propus să mă întorc într-un timp mai prielnic şi pe o vreme mai frumoasă, aşa cum am avut norocul să fie de data aceasta, când nimic nu m-a nemulţumit din partea cerului, senin ziua şi noaptea.   La fel mi-am dorit să mă pot întoarce o dată în insulele Faeroe, şi în Islanda, unde orbecăisem săptămâni în şir prin ceţuri, în noaptea nordică de decembrie, fără să văd măcar o singură dată soarele. La geografie e imposibil să ajungi în linie dreaptă.   De trei luni stau cu hârtia albă deoparte, privind-o pieziş, aproape cu teamă, neştiind cum şi de unde aş putea începe, întâmplarea de pe valea Rinului e greu să fie povestită fără riscuri, mai ales că s-a repetat, în forme decurgând una din alta, întâi la Londra, în St. James's Parck, un loc plin de lume, apoi la Madrid, într-o sâmbătă seara când mergeam pe Caile de Alcală spre Cibeles, iar în faţă, pe cerul cum nu poate fi altul mai emailaj şi mai albastru, luna nouă a apărut în axul străzii, ca o podoabă a oraşului, strălucitoare şi fascinantă…   Când m-am oprit pe Rin, la Trechtinghenser, dincolo de zona industrială pe care o străbătusem peste ziuă, grăbit şi în panică, temându-mă că în orice clipă aş putea să mă înăbuş, eram abia în a zecea zi de călătorie; n-ar fi trebuit să mă simt obosit, dar adevărul este că de la Bucureşti mersesem aproape încontinuu, cu lungi abateri, într-un fel de nesaţ geografic, însetat de spaţiu, dornic să-l străbat şi să-l pun la socoteală, chiar dacă unele locuri nu meritau osteneala de a ajunge la ele. Nu mă opream decât noaptea şi de multe ori plecam înainte de a se face dimineaţă.   Niciodată n-am rămas două seri în acelaşi loc ca să-mi îngădui o zi de odihnă între două etape.   Întâlnisem Rinul spre prânz, la Manheim, după ce venisem pe Neckar, de la Heidelberg. Sunt denumiri trecute pe hartă şi păstrate în memorie dintr-o vreme care fără ele ar fi fost cu totul uitată. Dar ca să merg pe Neckarul meu, a trebuit să caut o şosea secundară, ignorată de toată lumea, fiindcă toţi preferă autostrada. La o răspântie prăfuită, unde mă gândeam să renunţ, o doamnă, care în sfârşit m-a înţeles foarte bine, mi-a arătat pe unde se merge de-a lungul apei, fără să se mire, ca toţi ceilalţi, de intenţia mea inexplicabilă.   Am înţeles repede că aveau dreptate să nu mă încurajeze; şoseaua atât de mult căutată nu duce prin locuri frumoase şi nici Neckarul nu se vede decât în treacăt, în locuri unde nu poţi să poposeşti în linişte, cu ochii pe apă. Mi-am pus atunci speranţa în Rin, care-i şi mai sonor în amintirile mele. Dar nici Rinul n-am putut decât să-l zăresc, în câteva rânduri, cu teama că ascunde o dezamăgire. într-adevăr, când m-am oprit într-un loc şi l-am contemplat avid, aproape implorând natura să se salveze, n-am descoperit decât o apă neînsufleţită, cu malurile de mâl, urâte, despuiate de orice legendă. Am înţeles că trebuia să caut Rinul în altă parte; m-am decis să ajung acolo cât mai degrabă.   Prin Meinz am trecut într-o stare de spirit care mă făcea nereceptiv şi duşmănos faţă de orice urbanistică. Din miile de oraşe câte sunt în lume, nimeni nu visează. să le vadă pe toate.   Am vrut totuşi să vizitez măcar catedrala, deşi era îmbrăcată în schele; aş fi avut un reper al traiectoriei mele. Am mers mult, cu ochii după un loc de parcare, simţind furnicături pe şira spinării. Când în sfârşit am ajuns într-o stradă unde puteam să staţionez, eram prea departe. Mi-am dat osteneala, am vrut să mă întorc cu piciorul, ceea ce pentru mine este totdeauna o plăcere, cu condiţia să am destul timp înainte. După aproape o oră de mers, am zărit schelăria catedralei, dar era încă atât de departe că am făcut calea întoarsă, acum luând drumul pe cheiul Rinului, drept compensaţie. Apa începea să se albăstrească de înserare.   Un automobilist cu un „Volkswagen” s-a oferit să mă piloteze spre Koblenz, şi, bineînţeles, m-a scos în autostrada. Mi-am zis că aici, unde Rinul intră între înălţimi limitative, e imposibil să nu existe o şosea adunată pe marginea apei, cea mai firească, a primilor oameni din istorie care au străbătut locurile.   Deşi se apropia seara şi nu aveam timp pentru aventură, m-am răzvrătit împotriva rutinei şi am evadat de pe autostradă la prima ieşire. A fost o inspiraţie bună, iar aventura m-a dus de-a dreptul la malul Rinului. Dar am avut să trec prin sate puse între mine şi apă, şi-apoi printr-o localitate mai mare, Bingen, aglomerată, zgomotoasă, unde era cât pe ce să poposesc, obosit şi fără încredere în ce mai putea să urmeze. Am mers înainte numai din apatie, incapabil să apăs pe frâna maşinii. O jumătate de oră mai târziu m-am oprit brusc, surprins de apariţia unui hotel singuratic… Ceva mai departe era şi satul Trechtinghausen, unde a început aventura; era şi un cimitir, cu o capelă, ceva mai în urmă, între Rin şi calea ferată, apoi un camping aproape pustiu, iar deasupra, pe înălţimi, un castel, Rheinstein, unde, cu două sute de ani înainte, aş fi putut să fiu oaspete, dacă mi-aş fi bătut capul să plac gazdelor.   La hotelul care m-a atras dintr-odată, fiind mai vecin cu cimitirul şi cu singurătatea decât cu satul, m-am găzduit confortabil, cu multă bunăvoinţă din partea patronului, foarte doritor de oaspeţi, mai ales că în afară de mine nu părea să aibă şi pe altul.

CERCUL POLAR.   COORDONATE.   Căutarea esenţialului.   Mă aflu acum, când a venit, în sfârşit, cu atâta întârziere o vară nouă, dorită de câmpie şi de pădure, de păsări, gâze, animale şi oameni, în acelaşi loc de unde am plecat astă-toamnă.   Privesc vatra puţin afumată, pe care am confecţionat-o anul trecut, nu din nevoi practice, fiindcă nu are să dea niciodată căldura unei sobe adevărate, nici din dorinţe estetice – s-ar fi găsit altceva, mai uşor de înfăptuit şi mai evident, pentru a decora un colţ al camerei – ci probabil din chemarea ascunsă şi ancestrală de a avea „focul în casă” – cel cu care se vor fi încălzit, direct de la flacără, generaţiile nu prea îndepărtate.   Alături, pe perete, îşi bate ritmul (andante) ornicul străvechi, cu greutăţi în loc de arcuri, pe care l-am oprit înaintea plecării, ca să nu se oprească singur seara, când greutăţile ar fi ajuns la podea, lăsând impresia unui obiect părăsit sau uitat deoarece nimeni nu trebuia să-l păzească.   Afară, trandafirii, de care m-am despărţit cu strângere de inimă, sunt acum înfloriţi iarăşi, şi parcă mai bogat ca niciodată.   Nu s-a schimbat nimic aici, dar pe vatră a apărut un cap de bronz, darul unui prieten de pe vapor. Pentru cineva neavizat s-ar putea să reprezinte altă legendă; eu cu prietenul de călătorie am identificat în el pe Olandezul rătăcitor, întrucât ne cunoaştem; -toţi trei am navigat în nord şi în sud, pe aceleaşi ape. In bronz, fantoma are obrazul uscat şi asprit de vânturi, barba udă şi răvăşită de valuri, iar ochii îi ard, oxidând metalul, în căutarea ţărmului unde nu-i este îngăduit să se întoarcă… între două difuzoare stereofonice, care sună ca o orchestră adevărată, umplând tot spaţiul unde îmi recaut viaţa, câteodată, seara pe întuneric, ascult împreună cu personajul legenda lui, şi în motivul eroului damnat recunosc, prin glasul altor instrumente, cornul de ceaţă. Atunci mi se pare că podeaua începe să se legene, iar afară se aude fluierul grav al traulerului „Constanţa”.   A mai apărut şi altceva în intimitatea spaţiului meu terestru, legându-1 de abia părăsitul spaţiu oceanic: deunăzi am agăţat de hornul vetrei o langustă uriaşă, adusă din Atlantic.   Sunt dator şi mă străduiesc să mă reîmplantez aici, ceea ce desigur o să-mi izbutească, dar totul în mine se întoarce spre ape; oceanul nu-i o amintire, ci o viaţă.   Cu două linii şi un arc de cerc, un arhitect, Un prieten înainte de toate, venit în clipa potrivită, prin inspiraţie, a izbutit să-mi deseneze acest colţ al încăperii – hornul tronconic, care, fără nici un ornament, îmi îndestulează privirea şi-o odihneşte, ca un peisaj simplu, calm şi plin de nobleţe. Va fi revoltat să vadă adaosul animal, impur, alterându-i linia meditată. îmi cer iertare: fiara adusă aici e într-adevăr fioroasă; cu antenele desfăcute, acest rac uriaş are peste un metru lungime. însă, cum reprezintă o fiară autentică, nu poate să fie grotescă; nu provoacă repulsie, ci sperie, ceea ce este mai bine. Aş fi vrut să spun că-i un trofeu – n-am prins-o eu, este numai o amintire. în imobilitatea ei are mişcarea din fundul oceanului, şi ochii, care parcă şi-au păstrat viaţa, se uită la mine ca atunci, pe puntea vasului, când a fost scoasă din traul. E moartă, dar îmi vorbeşte, şi-mi va vorbi totdeauna, despre o zi sau despre o veşnicie, la tropicul pe care îl simbolizează, fiindcă se numeşte al Racului.   De-aici, după ce am oprit pendula, am plecat spre Oceanul Atlantic, într-o călătorie care avea să ţină aproape şase luni de zile, acoperind trei anotimpuri, dinainte de a se fi scuturat trandafirii toamnei, până ce avi îmbobocit cei noi, ai primăverii următoare aşa de întârziate…   Puţin timp după întoarcere, când eram încărcat de impresii istovitoare şi încă nelimpezite, cineva m-a întrebat dacă aş putea să vorbesc despre călătoria noastră, dar nu în forma naraţiunii, ci, sondând nu ştiu până unde, dacă aş putea bunăoară să relevez sensul omului în faţa morţii, în faţa dragostei sau a foamei.   Am meditat câteva clipe, cu stupoare, apoi m-am simţit descurajat de neputinţa mea şi mi-am tras capul între umeri.   Obiectivul cu care am înregistrat imaginile până acum nu are însuşirea de a descompune lumina şi a o reface în altfel de fascicole decât îngăduie legea luminilor. Asemenea fascicole se pot întrezări, sau se pot vedea limpede uneori, fie şi dintr-o scânteie nedeclarată, dar ele nu apar decât după developare; am crezut că îndatorirea de a le descoperi revine beneficiarului, ceea ce se tălmăceşte cu îndatorirea cititorului de a căuta ceva printre rânduri. Numai că a citi printre rânduri cere tot atâta forţă de concentrare şi de pătrundere câtă s-a cerut operatorului ca el să-şi însuşească simplitatea adevărurilor imutabile, spre a salva înregistrarea şi a se salva pe sine. A face altcum nu-i cu putinţă decât atunci când împaci în tine două stări antagonice, blazarea şi îndrăzneala, prima, care neagă totul, hrănind-o pe a doua, care duce oriunde, chiar şi la inversarea adevărurilor.   În timpul unei furtuni, în nordul Atlanticului, când vasul naviga sigur între insulele Faeroe şi Islanda, dar pereţii de tablă trosneau să te îngrozească, pe când balansul era istovitor chiar pentru organismele robuste şi încercate, când valurile izbeau cu cel mai profund muget în chilă şi cu o octavă mai sus în puntea de comandă, unul din marinarii noştri, cu centura de salvare pe el, ca un patrafir al ritualului acela de ocazie, bătea mătănii pe coridorul de la cabinele echipajului.   Invoca el ajutorul lui Dumnezeu oare? Poate îl invoca, dar sigur fără să creadă – altminteri nu şi-ar mai fi pus centura de salvare, laică, şi nu s-ar fi ascuns sub punte, loc unde, naiv, se socotea mai în siguranţă.   Era el „omul în faţa morţii”?   Există două morţi: cea care te găseşte şi cea care te va găsi odată. Asupra primei nu ai când să judeci; cea de-a doua poate fi teoretizată, în abstractul ei de departe, numai că…   Moartea e a celor care mor, nu a celor care o meditează.   Atunci dară, ce avea omul acela în faţă? Dacă ar fi venit comandantul sau altcineva cu autoritate şi i-ar fi pus mâna pe umăr, s-ar fi ridicat în picioare, şi regulamentul s-ar fi dovedit mai tare decât moartea sau şi-ar fi arătat puterea concretă în faţa morţii abstracte…   În jurnalul care urmează, destul de fidel cu toate întâmplările din călătoria noastră, n-am notat nimic despre scena aceasta. Ştiu însă că, furtuna continuând să crească, omul s-a întins pe banda rulantă care străbate în toată lungimea coridorul amintit adineauri, legând sala de congelare, dinspre pupa, cu magazia de la prova vaporului. Parapetele ei, înclinate în afară, puse ca lăzile de peşte să nu pornească aiurea, ofereau unui trup omenesc cel mai bun reazim împotriva balansului, care atinsese, ce-i drept, amplitudini chinuitoare. Pentru un om cu sânge rece, puţin cinic, adăpostul, cu secţiunea lui trapezoidală, ar fi părut asemeni unui sicriu căruia mai urma să i se pună capacul.

Într-o dimineaţă, la începutul lui februarie, Chiaş-Ilie urcă scările greoi, la uşa ei.   — Duducuţă, spuse, cu capul plecat, a murit câinele, astă-noapte!   Cuţăbuş murise, de bătrâneţe şi de ger, în coteţul lui de lângă poartă. Manuela îşi lăsă bărbia în piept şi nu avu puterea să zică nimic.   Peste câteva zile văzu de la fereastră cum o scoteau pe Madam Georgeta din staul. Soarele îşi găsise loc printre nori; streşinile picurau. Chiaş-Ilie ţinea vaca de funie şi un om străin îi dădea ocol, cercetând-o din fiecare parte, atent. Madam Georgeta îmbătrânise; i se vedeau coastele şi burta îi atârna, moale, dedesubt. Numai capul îi rămăsese la fel, cafeniu, cu o stea albă în frunte, cu botul mare, negru, umed şi cu ochii languroşi.   După un timp se miră că n-o mai auzea dimineaţa, mugind.   — Unde-i Madam Georgeta? o întrebă pe Majeni.   — Am dat-o, răspunse ea.   Manuela îşi lăsă capul în jos. Ar fi trebuit s-o întrebe şi pe ea. Madam Georgeta fusese a ei. Oftă.   — Cui?   — Nu ştiu; moş Ilie s-a tocmit.   După-masă îl văzu din fereastră pe Chiaş-Ilie, căutându-şi de lucru pe la magazii. Deschise fereastra şi îl strigă. Moşul veni încet, lipăind cu opincile prin lapoviţă. Zăpada se topea repede: dinspre câmp vântul se abătu cu o adiere călduţă.   — Chiaş-Ilie, îl întrebă, cine era omul care a luat-o pe Madam Georgeta?   — Roşu-casapu, duducuţă!   — Ediţia 1971:   La începutul lui ianuarie, o dădură pe madam Georgeta.   La începutul lui februarie, muri câinele.   Din cald, afectiv şi vesel, stilul devine rece, aspru, apatic.   Depersonalizarea scriiturii e accentuată şi de modificările suferite de numele unor personaje. De pildă, „Majeni” (din „Mama Jeni”) a devenit în ediţia din 1971, neinspirat, „Stăpâna”, „Buniţa Anuţ” a devenit, simplu, „Bunica”, „Babirina” (din „baba Irina”) e „Baba”, iar Cuţăbuş e doar „câinele”.   Ultimele două capitole din prima ediţie au dispărut pur şi simplu cu totul în noua versiune, lăsând cititorul cu senzaţia că „lipseşte ceva”, că personajele nu şi-au împlinit destinul hărăzit de autor de la bun început.   Una peste alta, pentru amatorii de statistică, apreciez că ediţia din 1971 este cu 120-150 de pagini mai scurtă decât ediţia princeps.   Desigur, şi varianta revăzută din 1971 are însemnătatea ei, şi poate nu numai ca document literar, ca dovadă că ediţiile de după 1989 (Editura Arta Grafica, 1993, şi Jurnalul Naţional – BPT, 2011) au preferat-o, din păcate, dar eu am acum plăcerea să vă prezint varianta originală, cu savoarea ei interbelică (chiar dacă romanul a apărut practic în 1943) şi juvenilă, mult mai reprezentativă pentru literatura acelei epoci decât versiunea „de maturitate”, fără „stridenţe, exagerări şi naivităţi”, cum a scris cineva despre ediţia princeps. Dar şi fără final, aş adăuga eu, tăiat parcă din raţiuni de economie a hârtiei. Eu am citit oarecum în paralel cele două versiuni şi o prefer pe prima.   Observaţii:   Am lăsat neschimbate forme învechite precum „nicăiri”, „de asemeni”, „neturburat”, „tristeţă”, „duminecă”, „peisagiu”, „fuselaj” etc., operând doar acele modificări care se fac de obicei în asemenea cazuri:   — Am eliminat „u” final din cuvinte precum „voiu”, „obiceiu”, „tramvaiu”, „graiu”, „noroiu”, „vechiu” etc.   — Am corectat forme învechite precum „dela” în loc de „de la”; „de loc” în loc de „deloc”, „aşa dar” în loc de „aşadar”, „degrabă” în loc de „de grabă” etc.   — Am înlocuit „s” cu „z” în cuvinte ca „vitesă”, „sgomot”, „sbor” etc.   Cosimo.   I.   La sfârşitul lui februarie căzuse în munţi avionul care deschidea linia aeriană între Bucureşti şi Cluj. Cele trei sicrie grele de stejar sculptat erau aşezate pe un mare catafalc, în Biserica Albă. Mulţimea care se perindase prin faţa lor din zorii zilei până după-amiază, lăsase pe lespezi, într-o dâră cenuşie, umezeala noroioasă a trotuarelor murdare.   „Dacă n-ar fi venit atâta lume, ar fi fost mai solemn”, se gândi Manuela, privind de la intrare, sicriele.   Nu cunoştea numele victimelor, afară de al pilotului, căpitanul Jitaru; anunţul lui mortuar îl văzuse întâmplător de dimineaţă, în ziare. Ceilalţi doi, mecanicul şi telegrafistul, îl încadrau, anonimi, pe două planuri mai joase ale catafalcului, poate dintr-o cerinţă estetică, poate pentru perpetuarea ierarhiei. La sfârşit, ochii Manuelei se fixară pe florile mov care împodobeau sicriul din mijloc, nişte flori cu multe petale mărunte, frizate, ca nişte crizanteme minuscule, ciudate şi prin formă, şi prin culoarea lor nenaturală. Fiindcă pe negrul catafalcului făceau un efect uluitor, plecă regretând că nu-şi putea prinde una, ca să facă acelaşi efect pe haina ei neagră.   Era prima zi din martie, caldă totuşi sub cerul fumuriu care bura. În faţa Ateneului, ţigăncile vindeau primii ghiocei. Fata îşi împodobi haina cu aceste flori modeste şi se îndreptă nemulţumită spre facultate.   Îşi dăduse cu indiferenţă ultimele examene ale sesiunii şi fiindcă petrecerile de iarnă erau sfârşite, se găsea fără rost în Bucureşti. Simţea că primăvara nu va fi sezonul ei. Pe sălile facultăţii apăruseră afişe mari, albastre, care îndemnau tinerimea să se înscrie la pilotaj. Doar cu câteva zile mai înainte, un italian, marchizul de Pinedo, zburase pe deasupra Atlanticului de Sud, de la Dakar, la Pernambuko; acum ziarele îi urmăreau drumul spre Buenos-Aires. Prăbuşirea căpitanului Jitaru şi a echipajului său nu temperase entuziasmul niciunuia din colegii Manuelei, înscrişi la pilotaj. Şcoala îşi începuse cursurile, două ore pe zi, după-amiaza, într-unul din amfiteatrele facultăţii de ştiinţe. Ea nu intrase niciodată acolo, cu o ostilitate explicabilă, fiindcă acum şcoala preocupa pe toţi şi de ea nu se mai preocupa aproape nimeni.   Ajungând, străbătu sălile, înciudată, neîntâlnind decât priviri absente. Numai afişele albastre de pe pereţi o priveau, şi pe acelea le-ar fi rupt dacă i s-ar fi îngăduit. Ea ştia zborul în altfel de cum voiau să spună afişele; pe izlazul unde se jucase în copilărie se făcuse aerodrom şi dimineţile îi fuseseră chinuite de huruitul motoarelor. Îl avea încă în urechi – şi acum parcă se întărise, obsedant, un amestec de oboseală şi de spaimă, legând cu un fir subţire impresiile acestei după-amiezi: sicriele aviatorilor, fotografia lui De Pinedo din ziarele desfăcute la ferestrele debitelor, afişele albastre, tinerii care se îndreptau grăbiţi spre amfiteatru.   Trebuise poate să se întâmple aşa, să se lege acest lung fir, numai pentru ca Manuela să dea peste omul acela.   După câteva ocoluri deznădăjduitor de fără rost, ea se pomeni în faţa amfiteatrului. Când deschise uşa pe ferestrele mari se vedeau jos în stradă aprinzându-se primele lumini. Marea încăpere rămăsese în penumbră. O linişte grea cădea din plafon peste capetele celor de faţă. Manuela îi văzu pe toţi în picioare, tăcuţi, cu privirile plecate, semănând ciudat de bine unul cu altul şi toţi la un loc cu omul de la catedră. Acesta era Vladimir Antal şi ochii Manuelei se opriră o clipă, miraţi, la el. Pe urmă privirea ei se îndreptă cercetătoare în jur, dar mirarea îi rămase în ochi, până la sfârşit.   Un timp nimeni nu se mişcă. Înfundat, se auzea de afară zgomotul oraşului; părea că vine de foarte departe, neizbutind să turbure tăcerea acestei mari încăperi încremenite. Manuela îşi închipui că momentul de tăcere îl păstrau pentru cei trei aviatori căzuţi şi găsi sâcâitor de banală această ceremonie tipică.   După câteva clipe, fără să li se facă semn, ca şi când ar fi fost legaţi printr-un fir comun de gânduri şi de simţăminte, elevii se aşezară. Erau vreo 30-40 de băieţi, strânşi în primele bănci. Printre ei se amestecau câteva fete, pe care numai părul le făcea să nu se piardă. Manuela îşi căută loc şi se aşeză singură în fund, temându-se parcă să stea lângă cineva, ca să nu se contopească astfel în masa lor. În aceeaşi clipă se aprinseră luminile, risipind o altă atmosferă în amfiteatru. Profesorul rămase în picioare, liniştit cu faţa senină, căutându-şi elevii pe rând, cu o privire luminată de un foarte mic zâmbet.

PARTEA ÎNTÂI.   Miltiade venise în oraşul acesta de la Dunăre în anul când în Apus avea să izbucnească al doilea război mondial, devenit curând mult mai mondial decât cel numit aşa prima dată.   Unii îşi mai amintesc, poate, că în timpul când politica hitleristă încercuia ţările balcanice, intenţionând pentru început să-şi facă o bază, de unde să atace regatul rămas din vechea Eladă, ca să vină în ajutorul lui Mussolini, al cărui război stârnea nu numai revolta, ci şi râsul lumii, un maior neamţ fu împuşcat la Bucureşti, în faţa hotelului Ambasador, ziua-n amiaza mare. Făptaşul era grec, şi gestul lui putea să însemne un protest împotriva agresiunii prevăzute de toată lumea.   Îndată ziarele începură să urle, aţâţând ura şi aruncând ameninţări asupra grecilor din ţară 5 cei mai înţelepţi sau mai fricoşi dintre aceştia se temură că vor avea de împărţit soarta evreilor şi căutară să-şi pună la adăpost, dacă nu pielea, cel puţin averile.   Datorită acestei împrejurări venise în oraş Miltiade, adus de bătrânul Iacob Vanvacas, proprietarul ţesătoriilor de pe vadul Pietrii aici, vaduri se numesc toate străzile care coboară la Dunăre.   Noul venit, desigur cunoştinţă mai veche a proprietarului, nu era singur: avea doi însoţitori, un inginer textilist, Stan Damian, şi un fost gazetar, pare-se, Stătescu, pe care peste câteva zile nu-i mai văzu nimeni. Toţi trei deveniră stăpânii fabricii fără să scoată din buzunar o lescaie; Vanvacas le plătise trenul, le plătea mâncarea la restaurant, cafeaua şi băutura, plăti şi taxele de vânzare, şi avocatul în sfârşit, pe el îl priviră toate cheltuielile. în schimb, primi o scrisoare prin care cei trei asociaţi îşi luau obligaţia să-i restituie fabrica la cerere, iar până atunci să-i verse patruzeci la sută din beneficii, semnatarilor, pentru osteneala lor, rămânându-le câte douăzeci la sută fiecăruia.   Oamenii erau abia la începutul carierei; curând mai dobândiră, cam în acelaşi fel, două ţesătorii la Bucureşti, apoi o mare fabrică de postav la Timişoara, şi pe toate la un loc le numiră „Ţesătoriile Române Unite”, firmă care inspira destulă încredere. în vreme ce unul din asociaţi se stabilea la Timişoara, iar al doilea în Capitală, la sediul central al întreprinderii, Miltiade rămase aici, asumându-şi conducerea fabricii.   De unde venea el nu se află niciodată bine – şi nici Vanvacas, dacă ştia mai multe, nu se grăbi să sature curiozitatea lumii. Unii spuneau că avusese o societate de navigaţie în Argentina şi că fusese expulzat, fiind amestecat într-un complot împotriva preşedintelui, dar că îşi salvase averea, având-o la Londra, în lire. După alţii, venea din Congo belgian, unde câştigase bani cu nu ştiu ce concesiune…   Adevărul este că fusese şi în Congo, şi în Argentina, şi-n alte părţi ale lumii, ceea ce nu-1 împiedica să aibă familie în România.   Aceste călătorii cu scopuri neclare nu-i aduseseră altceva decât un trofeu de tenis la Cannes, în 1936, iar în 1937 un campionat de schi la Garmischpartenkirchen. Era, pare-se, un sportiv, dar din sport nu putuse să facă parale; avea de gând să le facă abia acuma.   Puţin grec şi el, după unul din bunici (ceea ce atrăsese îndată simpatia lui Vanvacas şi reprezenta, de fapt, pentru acesta, singura garanţie), puţin italian, după o străbunică, puţin austriac, după mamă, puţin francez, după nevastă (dacă se admite) – Miltiade mai era şi român, cât rămâne. Şi rămânea destul, dat fiind că avea cetăţenia română.   El readucea, aici, în portul unde de zece ani prea rar mai anco rau vapoare străine, acea vrajă a omului care a colindat lumea. Avea patruzeci de ani la venire, nici un fir de păr alb în părul negru, des şi aspru, fără nici un început de pleşuvie, se ţinea drept, deşi era înalt de statură, şi se mişca sprinten, cu o agerime care lipseşte adesea unora mult mai tineri.   Singurele semne mai aspre pe care i le lăsaseră anii erau cutele de pe frunte, fioroase, ca urma unor repetate încercări de scalpare, şi două cute „amare” în colţurile gurii; nu părea însă un om sensibil la amărăciune – socotea dulce şi viaţa, şi lumea, iar trăsăturile dure îi dădeau o expresie straşnic de vie.   Având o mare pricepere şi îngrijire în alegerea costumului, a cravatei şi gulerului, o perfectă ştiinţă a purtării îri societate, vorbind cu dezinvoltură câteva limbi străine, puţind să răspundă (sumar şi aproximativ) la orice întrebare, din orice domeniu, ştiind să zâmbească, să râdă şi să se încrunte la nevoie, iar pe deasupra nelipsindu-i darul să placă femeilor, se înţelege îndată ce uşor îi era drumul în lume.   Ţesătoria lui Iacob Vanvacas mersese greu în ultima vreme; de altfel, oraşul nu avea specificul potrivit industriilor textile. în aparenţă, asociaţii nu făcuseră o afacere bună. Prin meritul lui Miltiade, fabrica în curând deveni foarte prosperă. Anumite relaţii cu un general de la Ministerul înzestrării Armatei îi aduseră importante comezi militare. Prin acelaşi minister, veniră din Germania noi maşini şi războaie, din Italia celofibră cu sutele de tone – şi comenzile se înmulţiră…   Nu ştia nimeni, la sfârşitul războiului, cât agonisise Miltiade şi în ce băgase banii, dar e sigur că făcuse avere. Spre mirarea tuturora, îndată după Eliberare, îl pofti pe Iacob Vanvacas să-şi ia fabrica în primire. Se miră chiar şi proprietarul mai mult decât restul lumii.   Abia după patru ani, când se făcu naţionalizarea, îşi dădură seama unii, câţi îl mai ţineau minte, că socotelile lui fuseseră mai iscusite decât ale celor care aşteptaseră neştiutori să le fugă pământul de sub picioare: decât o fabrică, mai bine bijuterii, pietre şi cocoşei de aur. Totuşi, deşi despovărat de primejdioasa industrie, Miltiade nu părăsi oraşul decât în 1947, după stabilizare, şi până atunci duse o viaţă cunoscută de prea puţini oameni, îmbrăcând haina tăcerii şi a modestiei.   Se anunţau vremuri din ce în ce mai grele, se schimbau vechile stări de lucruri, armatorii, negustorii mari se împuţinau la număr, şi cei rămaşi stăteau cu urechile ciulite, ca iepurii pe marginea pădurii. Dar lui Miltiade îi priiau pesemne împrejurările; era obişnuit cu furtuna.

Ferma „Coţofana veselă”   CAPITOLUL I.   Ferma „Coţofana veselă” şi stăpânii ei.   Dacă ieşi din Bucureşti pe bariera dinspre miazănoapte, puţin după ce treci de aeroport, din şoseaua asfaltată se desparte un drum, la stânga, tăind câmpul şi pierzându-se curând într-o linie de salcâmi. Dincolo de această plantaţie se află ferma domnului Ionescu, botezată de vecini „Coţofana veselă”, nume cam neobişnuit, dar ales nu fără motive; fiindcă în unul din cei doi ulmi mari de la poartă şi-a făcut cuibul, împreună cu perechea ei, o coţofană zglobie şi guralivă, întotdeauna bine dispusă. Ea însă nu are nici o legătură cu întâmplările care se vor povesti mai departe.   Prin urmare, dincolo de salcâmi se află ferma domnului Ionescu. Acesta este un ins mărunţel, oacheş, cu părul albit pe la tâmple iar în creştet rărit, cu o fărâmă de mustaţă, sură, zbârlită, şi cu o pereche de ochelari în ramă neagră, cai'e, nu ştiu cum, îi dau o privire posnaşă. De dimineaţă până seara, stăpânul fermei se plimbă pe proprietatea sa, cu o unealtă în mână: ba un cuţitaş de altoit, ba o foarfecă de tăiat iarba, ba o greblă, ori o stropitoare. într-un cuvânt, înfăţişare şi apucături de om la locul lui. în istoria împrejurimilor, nu se cunoaşte vreo gâlceavă, vreo nemulţumire sau vreo încurcătură provocată de el.   Ferma „Coţofana veselă” se învecinează cu alte ferme, mai mici sau mai mari, proprietăţile unor oameni muncitori şi potoliţi. Nu departe, în spre apus, se poate vedea satul Ghiftuiţi, de ale cărui autorităţi ţin aceste ferme.   Locuitorii lui se ocupă cu aprovizionarea oraşului, unde duc lapte, ouă, păsări, legume şi fructe, de ale lor sau cumpărate de la alţii, sunt adică şi precupeţi. După cum arată chiar numele satului, treburile oamenilor merg în plin. De altfel, ne găsim într-o regiune binecuvântată de Dumnezeu.   Prin aceste locuri nu i s-a întâmplat nimănui nimic rău; nu s-a auzit de cineva să scapete, cum nu s-a auzit de vreun furt, cu atât mai puţin de vreun omor. Folosindu-se de binefacerile progresului, de clocitori, de îngrăşăminte, de irigaţii sistematice, oamenii n-au avut să se plângă nici măcar de neplăcerile obişnuite în îndeletnicirea lor, molimi, secete şi altele. Copacii lor au dat totdeauna rod mult şi bun, vacile au dat lapte mult şi gras, stupii au dat miere, viile nu s-au mănat în nici un an, totul, în sfârşit, cum nu se poate mai bine şi mai norocos.   Veţi crede că aşa, neîntâmplându-li-se nimic deosebit, oamenii s-or fi săturat de belşug şi se vor fi plictisit de atâta trai bun. Câtuşi de puţin! Toţi erau fericiţi de starea lor, şi n-ar fi dorit să se schimbe nimic. Au trebuit să se plictisească animalele, în primul rând catârul afurisit de la ferma „Coţofana veselă11, ca să se întâmple faptele nemaipomenite pe care le voi povesti.   Domnul Ionescu locuia la fermă împreună cu familia, compusă astfel:   Doamna Matilda, soţia, o femeie cu figură de lăptăreasă olandeză, aşa cum o puteţi vedea, în cărţile de geografie de altădată, cu scufa de pânză scrobită. Asemănarea nu vine numai din înfăţişare, ci şi de la îndeletnicire, fiindcă doamna Ionescu se ocupa cu supravegherea vacilor şi cu prepararea laptelui în diferite feluri: smântână, iaurt, unt şi brânză. Ea era mai mare peste staulul cu cele patru vaci de rasă, peste femeile care le mulgeau, peste cele zece ciubăre, peste strecurători, putineiuri şi peste toate accesoriile lăptăritului. în fiecare zi, îşi îndeplinea îndatoririle cu sârguinţă, ba poate mai mult decât atât, totul după ceasornic, acelaşi program în fiecare zi. Vacile chiar făceau haz pe socoteala punctualităţii ei exagerate. Joiana, cea mai bătrână, dar şi cea mai” şugubeaţă, găsea ades prilejuri de ironie.   Ştiţi, fetelor, zicea, ştergându-se cu limba ei aspră prin nări, dacă n-ar fi coana Matilda, Dumnezeu n-ar mai şti după ce să potrivească răsăritul şi apusul soarelui.   Hă-hă-hă! râdea gros taurul Pamfil, din fundul staulului.   Celelalte vaci, mai tinere, se înfiorau de râsul lui. Numai Joiana rămânea indiferentă, fiindcă avusese cândva o dezamăgire din dragoste şi nu mai dădea nici un ban pe tauri.   Nu, zău, fetelor, îşi relua Joiana gândul şugubăţ, eu cred că şi anotimpurile se iau tot după coana Matilda; primăvara după pardesiul doamnei, iarna după palton…   Dar vara? se amesteca în vorbă Pamfil, ridicând capul şi încercând să privească peste parapetul care îl separa de restul staulului.   Tu ţine-ţi botul acasă! Nu mă face să cred că te interesează măcar cât o cofă de apă cele ce spun eu!   Lasă că ştiu la ce ţi-e gândul şi la ce te uiţi, pezevenghiule!   Pamfil îşi lăsa capul în jos, roşu până la albul ochilor, atins în locul cel mai sensibil al fiinţei lui. Fiindcă, întocmai cum spunea Joiana, nu vorbele ei îl atrăgeau, ci juncana din partea cealaltă a staulului, Elvira.   Dar era vorba să vedem ce persoane trăiau la ferma domnului Ionescu, de lângă satul Ghiftuiţi.   A treia persoană ca importanţă era cucoana Miţa, verişoară bună cu stăpânul casei. Rămasă fără bărbat de mult timp, singură pe lume, se refugiase aici, unde se ocupa de pisicile fermei, în afara timpului când se ţinea de clevetiri. Numai cu atâtea spuse, cred că v-o şi închipuiţi: înaltă, slabă, cu nasul ascuţit, cu ochii cenuşii, bănuitori şi prefăcuţi.   Mai trăiau la „Coţofana veselă11 şi alţi oameni: domnişoara Amalia, fiica proprietarilor, care folosea parfum franţuzesc şi aştepta un prinţ; domnişorul Bebeluş, supranumit „Repetenţilă”, fratele ei mai mic, niţel cam sâsiit şi prostănac, dar care, după cum credeau_ părinţii, promitea să ajungă departe; apoi madam Cucurigu, guvernanta copiilor, al cărei nume, în afară de porecla de mai sus, a rămas pentru totdeauna necunoscut; în sfârşit, Stana, bucătăreasa, şi Anton, şoferul. Despre toţi aceştia, pomeniţi în treacăt, şi despre unii nici măcar pomeniţi, de pildă argaţii, nu va fi de vorbit prea mult în cursul povestirii, rolul jucat de ei fiind cu totul neînsemnat.

PARTEA ÎNTÂI.   Pe fereastra sufrageriei veneau glasuri amestecate. Cineva întrebă:   — Sunteţi rudă cu generalul Alion care a luptat la Plevna?   Eva îl auzi pe Maior răspunzând repede în locul bătrânului:   — Nepot.   Nu-i păsa, altfel ar fi trebuit să se mire că nu ştiuse. Ocoli casa pe la bucătărie şi ieşi în faţă, o dată cu soarele, care, trecut de vârful acoperişului, inunda terasa de scânduri. Vagonetele funicularului continuau să alunece migălos, uniform şi interminabil pe liniile lor aeriene.   Ceva mai târziu, Eva auzi paşi repezi în sufragerie, scările de lemn care duceau sus trosniră, o uşă se trânti la mansardă, după aceea pe fereastra din acoperiş răzbiră drăcuielile Gettei. Abia acum îşi dădu seama ce urmări va avea fapta ei necugetată, dar nu se sperie şi nu găsi altceva mai bun de făcut decât să se îndepărteze de locul primejdios.   Porni pe scări, din terasă în terasă, strâmbându-şi picioarele subţiri pe trepte, în mişcările ei pocite de toate zilele. Nu-şi îngrijea nici mersul, nici înfăţişarea; se lasă să crească la voia întâmplării, încovoindu-se într-o parte şi în alta, fără să caute un arac pe care să se îndrepte.   La ultima terasă, se opri şi se aşeză, fără rost, pe bordura de piatră. Aici vagonetele îi treceau pe deasupra capului, atât de aproape că simţea mirosul lemnului adus de peste munte.   Şedea ades în locul acesta, deşi nu-i plăcea priveliştea din faţă; dincolo de râu şi de calea ferată, muntele se ridica întunecat şi puternic, zdrobindu-i privirea. Peisajul i se părea concentrat, avea prea multe detalii şi prea puţină întindere. Era altfel când cobora la câmpie; atunci orizontul se lărgea puţin câte puţin, cu fiecare gară, până ce la sfârşit se pierdea în depărtări fără densitate, şi ea se simţea despovărată.   Dar, cu toată apăsarea şi neliniştea venite dinspre munte, ar fi vrut să se agaţe odată de un vagonet şi să se ducă în necunoscut, spre creste, până la locul acela inimaginabil unde se încărcau lemnele, poate un altfel de continent, numai de păduri şi fără oameni.   Cum şedea astfel, Eva rămăsese cu ochii la unul din vagonetele care coborau, cu un contur deosebit de al celorlalte. Curând îşi dădu seama că deasupra lemnelor şedea un om ceea ce i se părea ciudat şi de necrezut. Şi totuşi era un om viu, de pe pământ, deşi ai fi spus că vine din cer. Când ajunse aproape de marginea terasei, inexplicabilul personaj, agăţat cu o mână de lanţuri, se aplecă, gata să cadă.   — Hei, fetiţo, Maiorul e acasă?   Eva era atât de uimită, încât nu putu scoate o vorbă. Făcu numai un semn afirmativ cu capul. El îşi dădu drumul de pe lemne şi rămase agăţat în mâini de cadrul vagonetului.   „O să-şi rupă picioarele!” gândi Eva.   Puţin mai departe, omul zbura prin aer; înălţimea nu atingea trei metri, dar ei i se părea mortală. O clipă închise ochii fără voie. În clipa următoare, îl văzu pe străin apropiindu-se teafăr.   — Tu eşti de sus? o întrebă fără ocoluri.   — Dar tu, de unde eşti?   El se aşeză pe piatră, alături.   — Cine te-a învăţat să răspunzi aşa?   — Mă priveşte! Dacă ai treabă cu domnul Maior, îl găseşti sus. Dar are musafiri şi supărări, aşa că n-ai picat bine.   — Ia te uită! zise el deodată. Tu semeni cu Walewska!   Ea îl privi:   — Care Walewska?   Ştia ceva despre o Marie Walewska.   — Da, semeni! Eşti cumva nepoata Maiorului?   Ea încuviinţă din cap.   — Te credeam mai mare.   — Aia e soră-mea, Getta.   — Acum ştiu! Tu eşti Eva!   Chipul ei se lumină.   — Şi tu eşti Secătura! Am ghicit?   El începu să râdă:   — Cine îmi spune aşa? Maiorul?   — Da. Spune că nu eşti bun de nimic. Că ai plecat de acasă şi ai prăpădit toţi banii la Paris.   — E adevărat că aşa se obişnuieşte, dar eu am umblat prin alte părţi.   — Şi când te-ai întors, de supărare, tatăl tău a murit.   — Nu-i aşa! Când m-am întors, tatăl meu s-a bucurat şi a pus să se taie viţelul cel gras.   — Îmi spui parabole din Biblie!   — Îţi spun cum a fost. A tăiat viţelul cel gras şi a băut şi s-a înveselit şi a mâncat atâta friptură de viţel, încât a murit.   — Îţi baţi joc de mine!   — Nu! A murit de apoplexie. Atunci l-am înmormântat, şi pe urmă am vândut fabrica.   — Fabrica asta! Nu-ţi pare rău după ea?   — Deloc!   — Dar banii oricum i-ai pierdut!   — Nu i-am pierdut; i-am cheltuit. E altceva.   — Înţeleg! Cred că e ceva destul de frumos. Acum ce faci?   — Am o pădure, sus; tai lemne şi le trimit aici, la fabrică. E o treabă din care se poate trăi. Am acolo o cabană; mai am şi un gater.   — Care face scânduri? Îmi plac foarte mult scândurile!   Sunt drepte şi albe şi au ceva curat, dar ceva al lor, din naştere, curat cum nu se mai poate!   El se ridică în picioare şi îi apucă mâinile.   — Nu mi-ar fi trecut prin minte una ca asta! Dacă ai fi mai mare te-aş iubi, aşa, dintr-o dată!   Îi privi cu o nedumerire gata să devină spaimă şi schimbă vorba, numai că pretutindeni se năşteau spaime:   — Cine e Walewska?   — O actriţă care s-a sinucis.   Cum putea să conceapă astfel de asemuire, îngrozitoare şi fantastică? Eva simţea că se clatină.   — Dacă vrei să vorbeşti cu Maiorul du-te sus şi încearcă.   — Nu mergi şi tu?   — Nu. Sunt supăraţi pe mine.   — Dar ce-ai făcut?   — O poznă. Le-am stricat toate socotelile. Getta plânge, şi ofiţerii au venit degeaba. Cred că după ce pleacă ei, Maiorul o să mă bată cu cravaşa. Ca să-ţi spun drept, mi-ar conveni să mă bală acum, ca să scap de grijă.   — Am să pun eu o vorbă bună pentru tine. Hai sus!   — Nu merg. Du-te singur!   — Atunci stau şi cu aici. Ce ofiţeri sunt la voi?   — Nu-i ştiu.   — Şi de ce-au venit?   — I-a invitat Maiorul, pentru Getta, că ea nu vrea să se mărite decât cu un ofiţer.   — De ce nu te piepteni mai frumos?   Se ridică, veni în faţa ei şi, fără s-o întrebe, îi despleti cozile, răsfirându-i părul pe umeri.   — Ce s-a întâmplat? îl întrebă Eva.   El îşi privea mâinile.   — Vreau sa văd dacă nu mi-a rămas aur pe degete.   — Nu e urât ce spui, dar am citit aşa ceva prin cărţi.   — Şi eu! Ba încă în cărţile proaste!   — Şi pe urmă, părul meu nu e blond.   — Are să fie. Îl simt că îşi caută culoarea. Ştii unde are s-o găsească? În soare!   — Dacă te ascult crezi că sunt proastă?   — Nu! Eşti mică! Nici o femeie nu e proastă.   Atâtea vorbe puteau şi s-o ameţească! Îşi aplecă privirea, îşi văzu pantofii de şcoală, urâţi, de box negru, cu tocuri joase şi cu paftale de metal galben, ca nişte botine de slujnică. Încercă să şi-i ascundă, acoperindu-i inutil pe unul cu celălalt.

PARTEA ÎNTÂI.   NEGRUL.   Omul venea de la Câmpina, într-o după-amiază spre începutul verii, la câţiva ani după primul război mondial, adus de o trăsură galbenă, cu coviltirul cenuşiu, una din trăsurile acelea de moşier, atât de cunoscute într-o vreme pe drumurile de ţară.   Plecată îndată după prânz, către ora patru, trăsura ajungea în Telega, ultimul sat înaintea schelelor. În fund, sub coviltir, şedea el; se numea Lipănescu. În dreapta, nevastă-sa; se numea Anghelina. Amândoi erau îmbrăcaţi în halate albe. Motoacă, sosit de dimineaţă în întâmpinarea lor, şedea pe capră lângă vizitiu.   Înainte de a trece podul peste pârâul Telegii, trăsura merse o bucată de loc în lungul bulevardului sătesc. În faţă, se vedeau pavilioanele băilor care înconjurau o veche gură de salină. Câţiva orăşeni în vilegiatură se plimbau agale; bărbaţii purtau haine albe, largi, şi pălării de paie; chipurile femeilor erau ascunse sub voalete şi sub umbreluţe de soare.   — Nu dau năvală boierii la băi! zise Motoacă, întorcându-se şi băgându-şi capul sub coviltir. Mai ţii minte, coane Enăchiţă, ce era înainte de război?   Lipănescu mormăi ceva, sub batista desfăcută pe obraz că să se apere de praf. Familiaritatea lui Motoacă îl nemulţumea.   — Nu zău, coane Enăchiţă, că tare era frumos! Se adunau la boieri şi la cocoane, că nu mai încăpeau pe bulevard; parc-ar fi fost mereu zi de târg. Mai ţii minte când se făcea bal, la Sfântu Ilie? Am tras odată cinci pocnituri de după gard. S-au speriat cocoanele!   — Vezi mai bine de drum! porunci Lipănescu, iritat şi pe de altă parte neîncrezător în vizitiu. Nătărăul ăla de lângă tine poate să ne răstoarne.   Trăsura cotise la dreapta, spre pod, şi caii se smuceau în ham, neliniştiţi.   Câţiva copii de pe malul gârlei începură să strige:   — Dă cu biciu dinapoi! Dă cu biciu dinapoi!   Vizitiul aşteptă să treacă podul, apoi se aplecă în lături şi arse câteva bice în spatele coviltirului. Doi copii desculţi îşi dădură drumul de pe osie. Ca să se răzbune, începură să arunce cu pietre. Îndată însă trăsura dispăru la cotul drumului.   Motoacă rămase tăcut. Era un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de ani, subţirel, oacheş, cu o faţă blândă pe care o înăspreau puţin sprâncenele prea negre şi prea bine desenate. Purta cu oarecare îngrijire un costum de haine negre, orăşeneşti, altminteri ponosit. În cap avea o şapcă de stofă cenuşie, cadrilată, cu cozorocul cam slinos aplecat ştrengăreşte pe o sprânceană. Nu semăna nici a ţăran, dar nici a orăşean, nici a lucrător, dar, nici a funcţionar. După înfăţişare era peste putinţă să-i bănuieşti meseria.   — Coane Enăchiţă, acu ţineţi-vă bine!   Trăsura începu să hurduce. Îndată ce cotise şi ieşise din sat, apucând dealul din faţă pieziş, în drumul ei se iviseră făgaşe adânci, şerpuite, frământate, haotice. Pe-alocuri, apa venită din deal spălase pietrişul şi dezgolise rădăcini duşmănoase. După ce le treceau icnind, roţile trăsurii scrâşneau, alunecând cu şinele de fier pe câte un bolovan crescut parcă din miezul pământului.   Lipănescu îşi înţepeni picioarele în podea. Mişcările trăsurii îl izbeau de umărul Anghelinei. Cu gândul la prăvălia lăsată fără supraveghere, cu un semn de grijă între sprâncene, femeia nici nu simţea greutăţile drumului.   Un timp nu vorbi nimeni. Se auzeau numai scrâşnetul roţilor, pocnetul biciului şi răsuflarea cailor. Copacii se îndeseau, încărcaţi de umbră, de o parte şi de alta a drumului; rădăcinile lor, dezgolite, încolăcite, alcătuiau piedici din ce în ce mai nemernice. Când trăsura ajunse la creastă, întunericul emis de pădure era atât de dens, încât parcă se înnoptase. Pe-alocuri, însă, printre copaci, în stânga, se vedea valea Telegii, plină de lumină. Doar jos căzuse o fâşie de întuneric, în albia căreia acoperişurile caselor sclipeau, răsfrângând razele roşietice ale soarelui pe cale să apună. Mai departe, pe celelalte creste împădurite, pustii şi pline de sălbăticie, vârfurile copacilor păreau aurite.   În schimb, din dreapta drumului nu răzbea nici o urmă de lumină. Nu se putea bănui ce-i dincolo de copaci, cât de adâncă şi de întinsă este valea. Lipănescu privi în jur cu un început de teamă, cu un fel de gheaţă în suflet. Trăsura îi ducea mai departe, în aceeaşi legănare ruptă, care îl izbea de umărul Anghelinei. La un hop mai adânc se pomeniră întorşi unul către altul. El văzu semnul de nelinişte dintre sprâncenele nevestei. Ar fi vrut ca drumul s-o încânte, dar acum îşi dădea seama că nu era cu putinţă.   — Ei? o întrebă, fără curaj.   — Mi-e de Lazăr!   El se încruntă.   — Ce-i cu Lazăr?   — Să nu fure la casă!   Altă smucitură a trăsurii îi întoarse la locurile lor, şi convorbirea se opri aici.   Lipănescu se aplecă în stânga, îşi scoase capul pe sub coviltir. Deşi nu făcea prima oară drumul, îi era peste putinţă să-l recunoască. Afară de sălbăticia lui uniformă, nu găsea nici un semn de care să-şi aducă aminte, o răspântie, un luminiş, o troiţă, un canton, o urmă omenească. Numai pustietate tot mai alarmantă.

La 7 iulie plecasem de la Copenhaga spre vest, traversasem strâmtoarea cu feribotul şi după un ceas de drum pe pământul Iutlandei, prin Odense, unde am orbecăit pe străzi înşelat de indicatoare proaste, după Fredericia şi Kolding, simple puncte de trecere, coteam spre nord, ca să ajung la Capul Skagen, extremitatea peninsulei, care desparte Marea Gattegat de Skagerrak şi ocupă un loc important în geografia Europei, dar mai ales în geografia mea afectivă; l-am inclus în itinerar socotindu-1 una din marginile continentului, unde am vrut să ajung ca să fie o rotunjire. Fusesem de curând la cea mai nordică dintre ele, pe care o socoteam greu accesibilă şi chiar primejdioasă.   Nordul m-a înfricoşat totdeauna, la fel cum mult timp m-a înfricoşat noaptea. Făceam chiar şi o legătură între una şi alta, socotind că nu degeaba nordului i se mai spune şi miazănoapte.   M-am născut aproape de paralela patruzeci şi cincea, care împarte emisfera în două, mareând între ecuator şi pol o simetrie perfectă; e un punct de echilibru, locul unde s-ar opri pendula, dacă n-ar mai fi antrenată. Nu mi-am ales locul de naştere; poate mi-ar fi plăcut mai mult altul, dar acum nu pot să-l schimb, sunt legat de el eu rădăcini adânei şi trainice.   La un pas de mine începe nordul; ca să-l simt nu-i nevoie să ajung nici măcar la paralela patruzeci şi şasea; oriunde m-aş duce, el se află în imediata mea vecinătate.   Acum însă mersesem spre nord trei săptămâni încheiate, cu prea puţine opriri şi aproape fără ocoluri, un itinerar în linie dreaptă, şi eram în acea parte a anului când ziua creşte întruna, până ce întâlneşte cea mai scurtă noapte. N-aş fi avut nevoie de atâta creştere, de vreme ce am intrat foarte repede în zona unde soarele nu mai apune niciodată şi este tot timpul zi luminoasă. Căutasem anume anotimpul, şi mi-am respectat cu stricteţe planul călătoriei, judecat din vreme, aşa fel ca la Capul Nord să ajung odată cu ziua cea mai lungă, privită astronomic, fiindcă altminteri sunt altele şi mai lungi, fără nici o legătură cu calendarul. Străbătusem drumul de la Odessa la Leningrad mergând numai spre nord, aproape fără abatere, trecând peste paralele continuu şi sistematic, pe o vreme care, când nu ploua, era cel puţin mohorâtă. Am continuat aceeaşi ascensiune neîntreruptă de-a lungul Finlandei, pe o şosea încadrată de două meridiane, şerpuind numai atât, ca să se poată strecura printre cele şaizeci de mii de lacuri, de peste zece ori mai multe decât numărul locuitorilor din Laponia. Ajunsesem dincolo de Cercul Polar, într-un ţinut rarefiat, unde între o mică localitate şi alta încă mai mică sunt zeci de kilometri şi nu întâlneşti oameni ci numai reni, atât de siguri că pământul le aparţine şi nimeni nu poate veni peste ei să-i alunge, încât un străin, ca mine, nu le dă nici cea mai mică emoţie. în schimb eram eu emoţionat să mă aflu singur numai cu geografia într-o lume aproape dispărută, unde nu ştiu cine mi-ar fi dat ajutor la nevoie, dacă mi se întâmpla un necaz cu maşina, sau poate cu mine. De un timp începusem să mă uit pe hartă la şoselele care o luau spre soare-apune, cotind la stânga, şi care m-ar fi dus repede în Suedia, scurtându-mi drumul şi eliberându-mă de oprimarea pe care o simţeam crescându-mi în suflet, pe măsură ce la miezul nopţii era mai multă lumină.   Totdeauna în locuri necunoscute pentru mine noaptea cade cu o îngrijorare şi o nelinişte care se prelungesc până aleg locul unde să pun capul pe pernă. De multe ori am pierdut ore bune de drum, de teamă că dacă se lasă seara e mai greu să găsesc găzduire. Aceste simţăminte nu-mi mai umbreau acum orele zilei, ştiam că niciodată n-o să mă prindă întunericul între două aşezări de oameni şi înainte de a-mi fi găsit adăpost pentru noapte. Timpul ajungea astfel la o dilataţie care îmi crea o independenţă pierdută din vedere când îmi făcusem planul călătoriei. Ca urmare, popasurile n-au mai fost determinate de poziţia soarelui pe cer, ci de ceasornic şi de oboseală. Mă culcam pe lumină, nu mai târziu de ora nouă seara iar uneori mult mai devreme, şi dacă mă trezeam pe la patru dimineaţa, lumina de afară nu era mai mică. între aceste ore de somn se consuma noaptea, fără să-i fiu martor şi fără să mă gândesc că de fapt era eludată. Dar curând, ziua continuă a început să mă obosească, să-mi dea o stare de nelinişte, într-o oontinuă creştere, până oe am ajuns la descurajare. După ce m-am mai luptat un timp cu mine însumi, am înţeles că n-am să suport drumul până la capăt, şi m-am hotărât să renunţ la ultima şi cea mai grea dintre etape, care urma să mă ducă în punctul cel mai nordic al Europei. Cu o mare strângere de inimă, trebuia să o iau spre sud, către casă.

PE PLAJA GOALĂ venea un tânăr, cu un slip albastru, având un sac de sport într-o mână şi un vizor submarin în mina cealaltă. Din loc în loc se oprea, căuta în nisip o pietricică plată şi o arunca pe oglinda apei, făcând-o să se ducă, în salturi, până departe; marea era foarte calmă şi foarte albastră.   La doi kilometri în urmă, se vedea mulţimea de vilegiaturişti, concentrată, lipită de nisip ca pe o panglică de prins muşte, mulţumită de aglomeraţie, de vreme ce nimeni nu evada spre zonele libere din faţă.   Măria îl simţi prea târziu, nu se aştepta să vină cineva prin locurile ei neexplorate. Neavând timp să fugă, se ghemui pe nisip, la adăpostul Calului de Salcie. Pe acesta îl descoperise în martie; acum începea iunie, cu o vreme din cele mai calme.   Hei! strigă, împanicată. Pleacă de-aici! întoarce-te!   Tânărul ezită doar o clipă, surprins, apoi îşi continuă drumul.   Trecerea nu-i oprită!   Sunt dezbrăcată!   Glasul Măriei trecuse de panică, ajunsese la dezarmare. Avea lucrurile între dune, la zece paşi, distanţă pe care ar fi trebuit s-o străbată goală, în plina lumină a soarelui. Intrusul nu socotea că violează vreun statut al societăţii; nimic nu-1 obliga să se întoarcă, dimpotrivă, după legile generaţiei lui trebuia să arboreze nepoliteţea, impertinenţa, cruzimea şi brutalitatea. Merse înainte şi se aşeză pe Calul de Salcie. Nici un om, nimeni în afara de închipuirile ei, nu mai fusese pe-aici din toamna trecută; Maria suferea o dublă violare; a ei însăşi şi a teritoriului, socotit proprietate personală. Rămase ghemuită şi ascunsă în părul adus peste faţă.   Mă cheamă Alber, să nu te mire că e fără t la urmă, spuse tânărul. Au greşit la primărie şi aşa a rămas.   Maria părea îngheţată. El se strădui s-o privească, apoi îşi aprinse o ţigară.   Nu ştiu de ce te ascunzi. Cât te gândeşti să stai aşa? Te anunţ că nu plec, chiar dacă ar trebui să aştept până mâine. Singurul lucru pe care îl poţi face, este să pui ceva pe tine.   Simţea împotriva lui o ură războinică; ar fi vrut să aibă puteri de bărbat, de luptător, să ridice un pumn, să-l zobească dintr-o singură lovitură, sau să-l gâtuie, să-l răpună, şi-apoi să-l calce în picioare, să-l facă una cu nisipul. Ar fi vrut să aibă un bici, să se dezlănţuie, plesnindu-i pielea obrazului, a pieptului, a spinării, să-l înfrângă şi să-1 umilească. Să aibă o spadă, să-l lovească în creştet şi să-i despice ţeasta; o suliţă, să-l străpungă; un revolver, o mitralieră, să-l ciuruie; o bombă, să-l arunce în aer. Dar n-avea nici o putere şi trebuia să îndure. Înţelegându-şi situaţia, se ridică de jos, cu mişcări atât de sigure, că păreau de robot, şi când fu în picioare nu o luă la fugă, ci rămase dreaptă în faţa lui, depăşindu-se, printr-un nou sens lăuntric, devenit invincibil. Apoi îşi dădu la o parte părul din ochi şi se trase înapoi spre dune, cu paşi rari, căutând drumul cu piciorul. Mergea învăluită în ea însăşi, ca într-un veşmânt mai invulnerabil decât orice ţesătură, ţintuindu-1 pe străin cu o privire grea, penetrantă, rece şi ironică.   El se ridică, uimit şi iradiat. Culoarea peisajului se schimbase, atmosfera părea violetă. Era convins că, odată la adăpost, ea o luase la fugă, speriată, când, o văzu ieşind dintre dune şi apropiindu-se fără să ezite. Repetând culoarea peisajului, îşi pusese o rochie violetă, o tunică abia coborând peste şolduri; convenţional era pe deplin îmbrăcată, deşi îşi dezgolise tocmai privirea. Acum avea părul dat pe spate şi menţinut cu o bandă violetă ca rochia. Fruntea, încă ascunsă sub câţiva franjuri scăpaţi din legătură, se desena înaltă, boltită cu inteligenţă şi cu nobleţe.   Bună ziua! zise zâmbind, fără nici o urmă de crispare. Fiindcă ai venit, poţi rămâne. Mă cheamă Maria. El e Cristofor.   Tânărul o privi şi râse silit.   Buturuga asta?   Nu-i o buturugă, ci un cal sălbatec, care a străbătut multe puste, preerii şi bărăganuri, apoi multe mări şi oceane, până sa mă găsească pe mine.   E o salcie; au adus-o curenţii.   Te cred, dar e o explicaţie pentru toată lumea. Trebuie să înţelegi că a fost un cal sălbatec, şi acum e domesticit. Poţi să-l mângâi şi să-i spui pe nume.   Cristofor?   E numele intim al unui vagabond nebun, un oarecare Columb. I-am spus aşa, fiindcă amândoi au căutat ţărmuri necunoscute.   Maria mângâie grumazul calului şi-i vorbi cu un glas melodios, cam trist:   Poate nici tu n-ai găsit ţărmul visat! Dar pe ţărmul meu, cel puţin, mă ai pe mine.   Ce faci aici? ' întrebă tânărul, abrupt, începând să se crispeze.   Se simţea în inferioritate.   Maria arătă spre casa de piatră. Era o construcţie cenuşie, la nord, unde plaja se sfârşea într-un promontoriu stâncos. Deşi departe, la parterul casei se vedeau ferestre mici, zăbrelite; cele de la mansardă păreau mai generoase. Deasupra acoperişului de tablă roşie se ridicau mai multe antene de radio, înalte, ancorate cu cabluri, care ţeseau pe cer un filigran de coarde întinse, poate sonore. Acest adaos aerian, ca nişte catarge de corabie, era singurul detaliu atrăgător al casei de piatră.   Lucrez acolo, zise Maria.   Îşi dădea seama că el nu putea înţelege, şi într-adevăr, privirea lui devenea tot mai mirată şi mai neîncrezătoare, exteriorizând sentimentul de inferioritate, născut mai devreme. Izbuti doar să spună, acuzator şi exploziv, ca şi cum ar fi prins-o cu o minciună şi ar fi divulgat-o lumii, salvându-se pe el de la prăbuşire:   Dar asta-i staţia-radio de coastă!   Ea încuviinţă din cap. El continuă:   Şi ce faci acolo? Eşti dactilografă?   Ea nega cu un zâmbet de indulgenţă, în timp ce, cu trei degete de la mâna dreaptă, schiţa apăsările ritmate pe un manipulator radio. Nu simula, liniile şi punctele însemnau litere, primul cuvânt care îi venise în minte: „Prostule!”   Eşti radio-telegrafistă? Nu se poate!

ntâmplările pline de tâlcuri, şi numai în aparenţă ciudate, care se povestesc în această carte, încep pe o seară de toamnă înaintată, cu iarna aproape, la etajul al doilea al spitalului de copii, într-o cameră mică, albă, cu un singur pat – o rezervă pentru cazurile grave.   Afară burniţa, ploaie măruntă şi rece, gata să se prefacă în zăpadă; păcătoasă ploaie, venită pe neaşteptate, fiindcă la prânz vremea fusese încă frumoasă. în cameră însă adia blând caloriferul, şi micul bolnav, cu ochii închişi, cu fruntea îmbrobonată, îl simţea ca pe un întârziat zefir văratic. O clipă se şi duse cu închipuirea la o zi caldă, în zăvoaiele de pe malul Dâmboviţei, mai sus de Ciurel, pe care le cunoştea colţişor cu colţişor, deoarece de pe la şase ani le tot explorase, la fel de temeinic cum explorase Stanley pădurile sălbatice ale Africei… Atât că nu se putea amăgi prea mult timp, cu toată toropeala potrivită pentru a da drumul imaginaţiei. în locul mirosului de salcie înverzită şi al miresmelor de pe câmp se simţea un iz leşios, de vopsea încinsă, amestecată cu nu ştiu ce medicament. Nu se auzea murmurul gâiiei, şopotul ei la cotituri, nici cătina fremătând uşurel sub zefir, nici gălăgia vrăbiilor nesăţioase, nici cântecul ciocârliei, sus…   Pe uşa deschisă venea glas de poveste, pornit din difuzorul de pe coridor.   Era povestea de seară, care se spune copiilor înainte de a-i adormi. Nu putea s-o urmărească, nu înţelegea ce-a zis împăratul şi ce-a răspuns împărăteasa… Acasă asculta totdeauna, curios să afle cum iese povestitorul din încurcătură. Că doar poveştile, oricâte s-or fi născocit, sunt terminate de mult! Pare-se, însă, oamenii mari cred că pe copii îi poţi amăgi – şi le iau iarăşi şi iarăşi de la început.   Iar copiii, neavând încotro, le ascultă cuminţi…   Şi bucurându-se foarte mult împărăteasa – zicea glasul din difuzor – s-a făcut nuntă mare, de-a răsunat palatul… Noapte bună, copii!   Terminată fiind povestea, acum aparatul de radio transmitea un cântec despre toreadori, crezându-se poate că tot ce-i suflare de copil a şi adormit.   Micul bolnav asculta toropit. Pe foaia de observaţie agăţată de tăblia patului scria: „Ion I. Antone, numele părinţilor: Ion şi Maria; domiciliul: strada Vatra Nouă, nr. 8, bloc 17, scara G, etajul IX, apartamentul 163; vârsta: treisprezece ani; elev, clasa a Vil-a…”   Diagnosticul şi observaţiile asupra bolii lipseau deocamdată.   La căpătâi se afla o noptieră de metal, albă, iar alături un tub mare, ca o ghiulea lungă, vopsită în albastru, având la partea de sus alcătuiri ciudate, nişte robinete şi, văzute ca prin ceaţă, parcă şi ceasuri. La picioare mai era o masă şi un scaun, semănând cu noptiera, tot de metal, şi tot albe. De o parte a uşii lucea un lavoar de faianţă; de partea cealaltă, un dulap metalic. Nu ardea nici un bec în cameră, dar uşa fiind deschisă răzbea lumină de pe coridor, o dâră gălbuie, streeurându-se până sub masă.   Afară se simţi zgomot de paşi, înăbuşiţi în covorul de cauciuc, albastru. Sora şefă venea să vadă cum îi merge bolnavului. Glasul ei se auzi, adresându-se sorii de noapte, aproape în şoaptă, dar aspru – şi pe bună dreptate: închide difuzorul numaidecât! Uiţi cât e ceasul?   Sora de noapte, care. şedea pe un taburel lângă uşă, se ridică oftând. îi plăcea cântecul despre toreadori; se şi vedea într-o arenă, aruncând flori învingătorului, în timp ce taurul răpus se zbătea pe nisip.   Glasul din difuzor fu curmat tocmai în mijlocul unei note prelungi şi înalte – strigătul de triumf al toreadorului care înfige spada. Cu toate că nu-i lipsea de loc imaginaţia, micul bolnav nu văzu în mintea lui scena aceasta, ci şi-l închipui numai pe cântăreţul de la radio, rămas ţeapăn, cu ochii bulbucaţi şi cu gura căscată. Nu-şi dădu seama că surorile intraseră în camera lui şi vorbeau de un timp la căpătâiul patului.   Trebuie supravegheat toată noaptea! spunea sora şefă, transmiţând instrucţiuni celeilalte, care abia îşi începuse serviciul de noapte.   Ce are?   Nu se ştie nimic sigur; deocamdată îi facem streptomicină. Veghează-1! Dacă respiră greu, mă chemi îndată.   Să nu duci tubul de oxigen în altă parte.   Buzele bolnavului, arse de febră, se mişcară '   Ce nume lung! Strep-to-micină!   Sora şefă îi puse mina pe frunte. Chipul ei se îmblânzi dintr-o dată, şi glasul, care până acum i se auzise aspru, căpătă o căldură de mamă duioasă:   Arde! Are temperatură!   Atunci băiatul deschise ochii şi le privi pe amândouă; le zărea ca prin ceaţă – pe una tânără şi parcă frumoasă, pe a doua cu faţa brăzdată de cute, dar cu ochii mai calzi decât ai celeilalte. Bâigui, chinuit de un gând pe care nu-1 putea bănui niciuna, nici alta.   Cit e ceasul?   E seară, Ionică!   Ştiu că-i seară! protestă nemulţumit bolnavul, mişcându-şi nervos capul pe perna albă. Vreau să ştiu cât e ceasul! Şi de ce-mi spui Ionică?   Sora şefă se uită pe foaia de observaţie, să vadă dacă nu încurcase numele băiatului.   Nu te cheamă Ion?   Ba da!   Şi cum îţi spune acasă?   Bolnavul răspunse înciudat, scuturând iar capul.   Ionică!   Apăi vezi?!   Dar mie nu-mi place! Vreau să-mi spună Ion, ca tatej!   Ei, Ionică dragă, până nu te-o vedea mare, mare de tot, maică-ta n-o să-ţi spună altfel – dacă ţi-o spune vreodată! Pentru ea ai să fii Ionică toată viaţa.   Cât e ceasul? stărui băiatul, nemulţumit de explicaţie şi mai neliniştit de la o clipă la alta.   Cele două surori se priviră.