Radu Tudoran

CAPITOLUL I.   Fiecare epavă îşi are taina ei…   Pe la jumătatea lui martie 1881, corabia grecească Penelopa, încărcată vârtos cu cereale, grâu de Bărăgan, dulce, cu bobul greu, cobora gâfâind pe braţul de mijloc al Dunării, către Sulina, ca să iasă în mare şi să ia drumul Patridei, la Pireu.   Căpitanul ei era kir Iani Ghinis – negustor iscusit şi marinar bătrân, botezat de toate furtunile arhipelagului grecesc. Numai că în această călătorie, kir Iani îşi cam greşise socotelile şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Intrată pe Dunăre la începutul lui decembrie anul trecut, Penelopa fusese prinsă de gheţuri timpurii la Brăila, şi abia izbutise să se strecoare printre sloiuri, ca să ajungă la loc potrivit de iernare, pe canalul Măcin. Şi iaca aşa, dacă ţii seama că o corabie care stă ţeapănă la mal nu bagă nimic în punga stăpânului, ci dimpotrivă, stoarce din ea în fiecare zi, ai să înţelegi de ce în această iarnă, trei cute adânci se iviseră pe fruntea căpitanului, singurul loc unde îşi mai putea găsi loc vreo cută, pe o faţă brăzdată în toate chipurile de zbârcituri.   Fiindcă vezi, gheaţa e ticăloasă; o auzi noaptea trosnind, strângând pântecele corăbiei în chingi – şi gâfâi şi gâfâi, ca şi cum ai sta pe brânci, cu un sac de o sută de ocale în spinare – şi visezi la arhipelag, la portocali şi la lămâi, şi zadarnic baţi cu pumnul în tambuchiul1 cabinei de la prova de unde se ridică miros de berbec fript şi unde oamenii din echipaj – pezevenghii! – fac chiolhan cu banii tăi. Şi zadarnic strigi:   — Bre Nicola, bre Lachi, bre Gherasim, aveţi grijă de gheaţă, bre! Ce, aţi căpiat, ori nu m-auziţi?   Gheaţa trebuie spartă în fiecare zi, de jur împrejur, ca să nu te sugrume, dar pezevenghii stau la căldură, mănâncă berbec fript, cântă şi benchetuiesc.   — Bre Ismail, bre Marulis, aveţi grijă, bre, că mă nenorociţi!   Of, şi după multe asemenea nopţi de chin, într-o zi, din plumburiu, cerul se face albăstrui, gheţurile se umflă şi trosnesc şi p-ormă încep să curgă sloiuri – şi acum, kir Iani, să te ţii! Sloiurile vin mugind şi se încalecă şi trosnesc şi căpitanul aleargă pe punte, cu capul gol, scăldat în sudori, aburind ca un ceaun pus la fiert – şi strigă deznădăjduit:   — Mai bine să-mi rupă mie un picior! Hei, măi băieţi, măi, dragii mei! N-auzi, Nicola, n-auzi, Marulis, nici tu, Gherasim, hoţilor! Lachi, Ismail, prieteni scumpi, puneţi mâna, puneţi mâna, pezevenghi ce sunteţi!   Sloiurile scrâşnesc, corabia trosneşte şi plânge, şi kir Iani se dă cu fruntea de parapet, pierdut…   Ah, şi unde-s portocalii şi lămâii şi arhipelagul cu insule verzi!   Pe urmă, gheţurile se duc, se duc, dar corabia are bordajul crăpat şi ia apă şi pezevenghii trag la pompă numai c-o mână, iar cu cealaltă se scarpină în tur, privind la cerul curat şi rânjind bucuroşi, cu dinţii lor mari, ca de cal, care toată iarna au mestecat de pomană berbec fript. Douăzeci de berbeci, kir Iani i-a plătit şi i-a scris în carnet, douăzeci de berbeci şi şaptesprezece vedre de vin, ptiu! şi patru sute cincizeci de pâini – să te iei cu mâinile de păr!   Ei, şi acu să vedem cum mergem la Pireu? Corabia trebuie trasă pe mal, aici se cer multe parale, că vin cincizeci de hoţomani, cu odgoane, cu argaţi, cu manele şi cu un vătaf afurisit, o namilă de om din Brăiliţa, cu ciomag la subsuoară şi cu cuţit la brâu.   — Treizeci de icosari! zice vătaful. Atât să ne dai; niciunul mai puţin.   Kir Iani îşi bagă degetele în gât şi începe să horcăie, ca un spânzurat.   — Huo, pezevenghi ţe sunteţi! izbuteşte să gâfâie, în sfârşit, arătându-şi furia în acel grai valah cu iz de arhipelag, cunoscut prin porturile dunărene până şi azi. Treizeţi de icosari ca să tradzeţi corabia pe malu? Mai bine îi dau focu cu mâna mea!   Oamenii îl privesc neclintiţi şi răi, că toată iarna n-au mâncat – şi-o să mai treacă multă vreme până să prindă la ananghie alt căpitan de vas.   — Dacă vrei să-i dai foc, a-ncoa' o para să-ţi aduc un kil dă gaz! zice vătaful, rânjind.   — Bre, oameni buni, aveţi inimă, bre! se roagă kir Iani, înmuiat.   — Lasă inima în pace, că pe noi ne taie la ramazan! se amestecă în vorbă un om, mişcându-şi muchia palmei pe pântece, cu gestul care lui kir Iani îi e atât de cunoscut, din frecăturile sale cu hamalii şi cu celelalte neamuri de pezevenghi din atâtea porturi colindate de el.   — Corabie mare, jupâne! adaugă un alt om. Asta încarcă opt vagoane; dintr-un transport te îmbogăţeşti!   Kir Iani îl priveşte uluit. Până mai ieri-alaltăieri, haimanalele astea nici nu ştiau ce-i acela drum de fier, şi-acum socotesc încărcătura în vagoane, ca la Stambul sau la Pireu.   — Da' de unde, oameni buni! zice, după ce s-a dezmeticit. Care corabie?! Un barcazu nenoroţitu! Trei vagoane mari şi late dacă potu să încarcu – şi-aşa încă e prea multu; niţi nu stiu dacă nu mă scufundu pe drumu.   Dar ce atâta vorbă? Treizeci de icosari au cerut, treizeci le dai. Mâine au să ceară patruzeci – şi n-o să-ţi rămână, într-adevăr, decât să iei o sticlă de gaz, s-o verşi jumătate pe punte, jumătate în hambar, să dai foc şi p-ormă să pleci la Stambul cu vreun caic turcesc, fiindcă o să-ţi fie ruşine să te arăţi atât de prăpădit în faţa unui căpitan simpatriot.   În sfârşit, cu gâfâieli, cu scârţâieli, corabia e trasă pe mal, în gemetele căpitanului deznădăjduit… Ah, fraţicule, biata corabie, cinci scânduri din bordaj sunt făcute praf! Acum vin marangozii cu scule de dulgher, alţi pezevenghi, care vor şi ei icosari. Pe urmă apucă-te de călăfătuit, de cătrănit, tocmeşte-te iarăşi cu hoţomanii de la început, să-ţi dea corabia la apă, altfel putrezeşti pe mal – şi nu-i timp de pierdut, că mugurul sălciei a început să se umfle, cum se umflă apele Dunării, cenuşii, şi dacă nu te grăbeşti să încarci, acu'-acu' încep să vină căpitanii din jos şi într-o săptămână preţul grâului se urcă de zece ori…   Într-adevăr, de data asta kir Iani o greşise şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Dar acum, de bine, de rău, corabia aluneca la vale, spre mare, spre arhipelagul cu portocalii şi cu lămâii înfloriţi, lăsând necazurile în urmă, în susul fluviului învolburat, peste care apăsau ultimii nori de martie, duşmănoşi şi posomorâţi.   Penelopa era o corabie nu prea mare, mai curând un barcaz – cum spunea însuşi căpitanul când voia să se arate umil – un barcaz cu două catarge şi cu pânze puţine, care putea să încarce, nici opt vagoane, dar nici trei, ci, ca la o bună tocmeală, taman vreo cinci, aşa cum încărcase acum. Sub această povară, vasul intra în apă destul de mult, nelăsând deasupra decât vreo patru palme de bordaj, atât cât să poată înfrunta oarecare valuri cuminţi. Cât despre furtună, mai bine să n-o întâlneşti! Dar, măcar în această privinţă, iscusinţa căpitanului nu dăduse niciodată greş în cei aproape douăzeci de ani de când naviga pe aici. El ştia să aştepte vântul potrivit şi să se adăpostească în porturi cu mult înainte de a fi prea târziu, chiar dacă în chipul acesta îşi lungea drumul cu zile întregi sau cu săptămâni…   Soarele, care bătea din faţă apropiindu-se de nămiezi, făcea să lucească pe scândura înnegrită a bordajului numele corăbiei, scris de o parte şi de alta a etravei, cu litere verzi, împrospătate de curând cu mare dichis. Sufla un vânt plin, de la apus, şi vasul, cu vela mare într-un bord, cu vela mică în celălalt, se mişca binişor, făgăduind să ajungă la Sulina către ora trei.   Căpitanul stătea el însuşi la cârmă, fiindcă pe acest braţ îngust şi cu vânt din pupa, prielnic dar primejdios, nu se încumeta să-şi lase soarta în mâna nimănui.   Venind prilejul acum, trebuie spus despre kir Iani Ghinis că era un om pirpiriu, cu un cap scofâlcit, cu fălci lăbărţate, pline de ţepi cenuşii – un om pe care n-ai fi dat două parale dacă n-ar fi avut ochii aceia, nişte ochi mici şi apropiaţi, dar atât de vii, încât spuneau singuri cât preţuieşte stăpânul lor. Ca îmbrăcăminte, căpitanul nostru nu se deosebea cu nimic de ceilalţi căpitani de barcaz din arhipelag; adică, purta cizme cu carâmbii scurţi vârâţi sub pantalonii de pânză cenuşie, largi jos de un cot, dacă nu mai mult, iar la brâu strânşi peste tricoul vărgat cu o curea lată, bătută cu ţinte de argint.

Două povestiri vesele pentru cei mici, cu tâlcuri triste pentru cei mari Aceste două povestiri-fabulă, apărute în iarna anilor 1945-46, sunt scrise pe un ton de glumă, într-un moment când nu era timp de glumit, de aceea, sub aspectul lor vesel se ascunde multă amărăciune. Dar azi, când se retipăresc, după patruzeci şi patru de ani, cu toate îngrijorările, care există, cu toate dezamăgirile, avem dreptul şi la speranţă, deci tâlcul lor trist să nu-l punem la inimă, ci doar să-l ţinem minte.     CUPRINS: FERMA „COŢOFANA VESELA”   Capitolul I.   Ferma „Coţofana, veselă” şi stăpânii ei… 7   Capitolul II.   Vi se prezintă eroul principal şi încă un personaj la fel de important, 1; j. wUkVS, in: 10   Capitolul III.   Cum a început idila între Elvira juncana şi taurul Pamfil 13   Capitolul IV m nlm.   Cristofor dă dovadă că este un mare măgar…15   Capitolul V |.   Cristofor se proclamă împărat.   Capitolul VI…   Părintele Pomană din satul Ghiftuiţi, la slujba de Paşti 27   Capitolul VII.   Animalele se duc la biserică, 31   Capitolul VIII;   Se mărită vaca, şi plătesc găinile 38   Capitolul IX.   Petreceri şi iar petreceri ^   Capitolul X.1   Noaptea când au venit hoţii la găini 48   Capitolul XI.   Hoţii cer despăgubiri. 54   Capitolul XII.   Pregătiri de luptă. 57   Capitolul XIII.   Atacul Capitolul XIV.   Vaca Elvira trimite veşti. 71   Capitolul XV.   Înmormântarea lui Azor 80   Capitolul XVI.   Sfârşitul împărăţiei.   Capitolul XVII şi porcul sc dovedeşte a fi un mare muzicant… 88   Capitolul XVIII încheiere fericită.   UN PORC MIZANTROP PARTEA ÎNTÂI.   Capitolul I.   Câteva date despre copilăria şi tinereţea domnului Costică, din care se vor vedea motivele fugii sale. 97   Capitolul II.   Întâlnirea cu Sfântul Ignat.: 103   Capitolul III.   Nea Grigore Inimă-Acră, Mână-Lungă şi Mutulică rămân cu gurile căscate 107   Capitolul IV.   Domnul Costică se instalează la hotel 111   Capitolul V.   Liga pentru protejarea porcinelor 114   Capitolul VI.   Răpirea domnului Costică de către măcelari. 117 li Capitolul VII.   Cel mai iubit cetăţean al oraşului. 127 Capitolul VIII înfruntarea poliţiştilor cu măcelarii. t, '/ 132   Capitolul IX.   Prima dezamăgire. 137   Capitolul X.   Uimitoarea intervenţie a medicului veterinar. 141   Capitolul XI.   În culmea gloriei pământcsti. 145   PARTEA A DOUA.   Capitolul XII, _   Apare un personaj nou, invizibil oamenilor. i.„ „„. 150   Capitolul XIII.   Primele mustrări de conştiinţă.   Capitolul XIV.   Doi purcei amărâţi îşi povestesc necazurile. ICO.   Capitolul XV.   Domnul Costică iscăleştc maldăre de hârtii 163   Capitolul XVI.   Pătimirile.   Capitolul XVII.   Ura populară.   Capitolul XVIII.   La Curtea cu Juraţi 173   Capitolul XIX.   Viaţa la ocnă.   Capitolul XX.   Banda Câinelui-Itoşu.   Capitolul XXI întoarcerea în oraş.   Capitolul XXII.   Purtarea celor trei asociaţi.   Capitolul XXIII.   A doua întâlnirc cu Sfântul Ignat 195   Capitolul XXIV.   Mutulică a vorbit.   Capitolul XXV.   Happy end.         Ferma „Coţofana veselă”   CAPITOLUL I.   Ferma „Coţofana veselă” şi stăpânii ei.   Dacă ieşi din Bucureşti pe bariera dinspre miazănoapte, puţin după ce treci de aeroport, din şoseaua asfaltată se desparte un drum, la stânga, tăind câmpul şi pierzându-se curând într-o linie de salcâmi. Dincolo de această plantaţie se află ferma domnului Ionescu, botezată de vecini „Coţofana veselă”, nume cam neobişnuit, dar ales nu fără motive; fiindcă în unul din cei doi ulmi mari de la poartă şi-a făcut cuibul, împreună cu perechea ei, o coţofană zglobie şi guralivă, întotdeauna bine dispusă. Ea însă nu are nici o legătură cu întâmplările care se vor povesti mai departe.   Prin urmare, dincolo de salcâmi se află ferma domnului Ionescu. Acesta este un ins mărunţel, oacheş, cu părul albit pe la tâmple iar în creştet rărit, cu o fărâmă de mustaţă, sură, zbârlită, şi cu o pereche de ochelari în ramă neagră, cai'e, nu ştiu cum, îi dau o privire posnaşă. De dimineaţă până seara, stăpânul fermei se plimbă pe proprietatea sa, cu o unealtă în mână: ba un cuţitaş de altoit, ba o foarfecă de tăiat iarba, ba o greblă, ori o stropitoare. într-un cuvânt, înfăţişare şi apucături de om la locul lui. în istoria împrejurimilor, nu se cunoaşte vreo gâlceavă, vreo nemulţumire sau vreo încurcătură provocată de el.   Ferma „Coţofana veselă” se învecinează cu alte ferme, mai mici sau mai mari, proprietăţile unor oameni muncitori şi potoliţi. Nu departe, în spre apus, se poate vedea satul Ghiftuiţi, de ale cărui autorităţi ţin aceste ferme.   Locuitorii lui se ocupă cu aprovizionarea oraşului, unde duc lapte, ouă, păsări, legume şi fructe, de ale lor sau cumpărate de la alţii, sunt adică şi precupeţi. După cum arată chiar numele satului, treburile oamenilor merg în plin. De altfel, ne găsim într-o regiune binecuvântată de Dumnezeu.   Prin aceste locuri nu i s-a întâmplat nimănui nimic rău; nu s-a auzit de cineva să scapete, cum nu s-a auzit de vreun furt, cu atât mai puţin de vreun omor. Folosindu-se de binefacerile progresului, de clocitori, de îngrăşăminte, de irigaţii sistematice, oamenii n-au avut să se plângă nici măcar de neplăcerile obişnuite în îndeletnicirea lor, molimi, secete şi altele.

PARTEA ÎNTÂI.   Miltiade venise în oraşul acesta de la Dunăre în anul când în Apus avea să izbucnească al doilea război mondial, devenit curând mult mai mondial decât cel numit aşa prima dată.   Unii îşi mai amintesc, poate, că în timpul când politica hitleristă încercuia ţările balcanice, intenţionând pentru început să-şi facă o bază, de unde să atace regatul rămas din vechea Eladă, ca să vină în ajutorul lui Mussolini, al cărui război stârnea nu numai revolta, ci şi râsul lumii, un maior neamţ fu împuşcat la Bucureşti, în faţa hotelului Ambasador, ziua-n amiaza mare. Făptaşul era grec, şi gestul lui putea să însemne un protest împotriva agresiunii prevăzute de toată lumea.   Îndată ziarele începură să urle, aţâţând ura şi aruncând ameninţări asupra grecilor din ţară 5 cei mai înţelepţi sau mai fricoşi dintre aceştia se temură că vor avea de împărţit soarta evreilor şi căutară să-şi pună la adăpost, dacă nu pielea, cel puţin averile.   Datorită acestei împrejurări venise în oraş Miltiade, adus de bătrânul Iacob Vanvacas, proprietarul ţesătoriilor de pe vadul Pietrii aici, vaduri se numesc toate străzile care coboară la Dunăre.   Noul venit, desigur cunoştinţă mai veche a proprietarului, nu era singur: avea doi însoţitori, un inginer textilist, Stan Damian, şi un fost gazetar, pare-se, Stătescu, pe care peste câteva zile nu-i mai văzu nimeni. Toţi trei deveniră stăpânii fabricii fără să scoată din buzunar o lescaie; Vanvacas le plătise trenul, le plătea mâncarea la restaurant, cafeaua şi băutura, plăti şi taxele de vânzare, şi avocatul în sfârşit, pe el îl priviră toate cheltuielile. în schimb, primi o scrisoare prin care cei trei asociaţi îşi luau obligaţia să-i restituie fabrica la cerere, iar până atunci să-i verse patruzeci la sută din beneficii, semnatarilor, pentru osteneala lor, rămânându-le câte douăzeci la sută fiecăruia.   Oamenii erau abia la începutul carierei; curând mai dobândiră, cam în acelaşi fel, două ţesătorii la Bucureşti, apoi o mare fabrică de postav la Timişoara, şi pe toate la un loc le numiră „Ţesătoriile Române Unite”, firmă care inspira destulă încredere. în vreme ce unul din asociaţi se stabilea la Timişoara, iar al doilea în Capitală, la sediul central al întreprinderii, Miltiade rămase aici, asumându-şi conducerea fabricii.   De unde venea el nu se află niciodată bine – şi nici Vanvacas, dacă ştia mai multe, nu se grăbi să sature curiozitatea lumii. Unii spuneau că avusese o societate de navigaţie în Argentina şi că fusese expulzat, fiind amestecat într-un complot împotriva preşedintelui, dar că îşi salvase averea, având-o la Londra, în lire. După alţii, venea din Congo belgian, unde câştigase bani cu nu ştiu ce concesiune…   Adevărul este că fusese şi în Congo, şi în Argentina, şi-n alte părţi ale lumii, ceea ce nu-1 împiedica să aibă familie în România.   Aceste călătorii cu scopuri neclare nu-i aduseseră altceva decât un trofeu de tenis la Cannes, în 1936, iar în 1937 un campionat de schi la Garmischpartenkirchen. Era, pare-se, un sportiv, dar din sport nu putuse să facă parale; avea de gând să le facă abia acuma.   Puţin grec şi el, după unul din bunici (ceea ce atrăsese îndată simpatia lui Vanvacas şi reprezenta, de fapt, pentru acesta, singura garanţie), puţin italian, după o străbunică, puţin austriac, după mamă, puţin francez, după nevastă (dacă se admite) – Miltiade mai era şi român, cât rămâne. Şi rămânea destul, dat fiind că avea cetăţenia română.   El readucea, aici, în portul unde de zece ani prea rar mai anco rau vapoare străine, acea vrajă a omului care a colindat lumea. Avea patruzeci de ani la venire, nici un fir de păr alb în părul negru, des şi aspru, fără nici un început de pleşuvie, se ţinea drept, deşi era înalt de statură, şi se mişca sprinten, cu o agerime care lipseşte adesea unora mult mai tineri.   Singurele semne mai aspre pe care i le lăsaseră anii erau cutele de pe frunte, fioroase, ca urma unor repetate încercări de scalpare, şi două cute „amare” în colţurile gurii; nu părea însă un om sensibil la amărăciune – socotea dulce şi viaţa, şi lumea, iar trăsăturile dure îi dădeau o expresie straşnic de vie.   Având o mare pricepere şi îngrijire în alegerea costumului, a cravatei şi gulerului, o perfectă ştiinţă a purtării îri societate, vorbind cu dezinvoltură câteva limbi străine, puţind să răspundă (sumar şi aproximativ) la orice întrebare, din orice domeniu, ştiind să zâmbească, să râdă şi să se încrunte la nevoie, iar pe deasupra nelipsindu-i darul să placă femeilor, se înţelege îndată ce uşor îi era drumul în lume.   Ţesătoria lui Iacob Vanvacas mersese greu în ultima vreme; de altfel, oraşul nu avea specificul potrivit industriilor textile. în aparenţă, asociaţii nu făcuseră o afacere bună. Prin meritul lui Miltiade, fabrica în curând deveni foarte prosperă. Anumite relaţii cu un general de la Ministerul înzestrării Armatei îi aduseră importante comezi militare. Prin acelaşi minister, veniră din Germania noi maşini şi războaie, din Italia celofibră cu sutele de tone – şi comenzile se înmulţiră…   Nu ştia nimeni, la sfârşitul războiului, cât agonisise Miltiade şi în ce băgase banii, dar e sigur că făcuse avere. Spre mirarea tuturora, îndată după Eliberare, îl pofti pe Iacob Vanvacas să-şi ia fabrica în primire. Se miră chiar şi proprietarul mai mult decât restul lumii.   Abia după patru ani, când se făcu naţionalizarea, îşi dădură seama unii, câţi îl mai ţineau minte, că socotelile lui fuseseră mai iscusite decât ale celor care aşteptaseră neştiutori să le fugă pământul de sub picioare: decât o fabrică, mai bine bijuterii, pietre şi cocoşei de aur. Totuşi, deşi despovărat de primejdioasa industrie, Miltiade nu părăsi oraşul decât în 1947, după stabilizare, şi până atunci duse o viaţă cunoscută de prea puţini oameni, îmbrăcând haina tăcerii şi a modestiei.   Se anunţau vremuri din ce în ce mai grele, se schimbau vechile stări de lucruri, armatorii, negustorii mari se împuţinau la număr, şi cei rămaşi stăteau cu urechile ciulite, ca iepurii pe marginea pădurii. Dar lui Miltiade îi priiau pesemne împrejurările; era obişnuit cu furtuna.

Ferma „Coţofana veselă”   CAPITOLUL I.   Ferma „Coţofana veselă” şi stăpânii ei.   Dacă ieşi din Bucureşti pe bariera dinspre miazănoapte, puţin după ce treci de aeroport, din şoseaua asfaltată se desparte un drum, la stânga, tăind câmpul şi pierzându-se curând într-o linie de salcâmi. Dincolo de această plantaţie se află ferma domnului Ionescu, botezată de vecini „Coţofana veselă”, nume cam neobişnuit, dar ales nu fără motive; fiindcă în unul din cei doi ulmi mari de la poartă şi-a făcut cuibul, împreună cu perechea ei, o coţofană zglobie şi guralivă, întotdeauna bine dispusă. Ea însă nu are nici o legătură cu întâmplările care se vor povesti mai departe.   Prin urmare, dincolo de salcâmi se află ferma domnului Ionescu. Acesta este un ins mărunţel, oacheş, cu părul albit pe la tâmple iar în creştet rărit, cu o fărâmă de mustaţă, sură, zbârlită, şi cu o pereche de ochelari în ramă neagră, cai'e, nu ştiu cum, îi dau o privire posnaşă. De dimineaţă până seara, stăpânul fermei se plimbă pe proprietatea sa, cu o unealtă în mână: ba un cuţitaş de altoit, ba o foarfecă de tăiat iarba, ba o greblă, ori o stropitoare. într-un cuvânt, înfăţişare şi apucături de om la locul lui. în istoria împrejurimilor, nu se cunoaşte vreo gâlceavă, vreo nemulţumire sau vreo încurcătură provocată de el.   Ferma „Coţofana veselă” se învecinează cu alte ferme, mai mici sau mai mari, proprietăţile unor oameni muncitori şi potoliţi. Nu departe, în spre apus, se poate vedea satul Ghiftuiţi, de ale cărui autorităţi ţin aceste ferme.   Locuitorii lui se ocupă cu aprovizionarea oraşului, unde duc lapte, ouă, păsări, legume şi fructe, de ale lor sau cumpărate de la alţii, sunt adică şi precupeţi. După cum arată chiar numele satului, treburile oamenilor merg în plin. De altfel, ne găsim într-o regiune binecuvântată de Dumnezeu.   Prin aceste locuri nu i s-a întâmplat nimănui nimic rău; nu s-a auzit de cineva să scapete, cum nu s-a auzit de vreun furt, cu atât mai puţin de vreun omor. Folosindu-se de binefacerile progresului, de clocitori, de îngrăşăminte, de irigaţii sistematice, oamenii n-au avut să se plângă nici măcar de neplăcerile obişnuite în îndeletnicirea lor, molimi, secete şi altele. Copacii lor au dat totdeauna rod mult şi bun, vacile au dat lapte mult şi gras, stupii au dat miere, viile nu s-au mănat în nici un an, totul, în sfârşit, cum nu se poate mai bine şi mai norocos.   Veţi crede că aşa, neîntâmplându-li-se nimic deosebit, oamenii s-or fi săturat de belşug şi se vor fi plictisit de atâta trai bun. Câtuşi de puţin! Toţi erau fericiţi de starea lor, şi n-ar fi dorit să se schimbe nimic. Au trebuit să se plictisească animalele, în primul rând catârul afurisit de la ferma „Coţofana veselă11, ca să se întâmple faptele nemaipomenite pe care le voi povesti.   Domnul Ionescu locuia la fermă împreună cu familia, compusă astfel:   Doamna Matilda, soţia, o femeie cu figură de lăptăreasă olandeză, aşa cum o puteţi vedea, în cărţile de geografie de altădată, cu scufa de pânză scrobită. Asemănarea nu vine numai din înfăţişare, ci şi de la îndeletnicire, fiindcă doamna Ionescu se ocupa cu supravegherea vacilor şi cu prepararea laptelui în diferite feluri: smântână, iaurt, unt şi brânză. Ea era mai mare peste staulul cu cele patru vaci de rasă, peste femeile care le mulgeau, peste cele zece ciubăre, peste strecurători, putineiuri şi peste toate accesoriile lăptăritului. în fiecare zi, îşi îndeplinea îndatoririle cu sârguinţă, ba poate mai mult decât atât, totul după ceasornic, acelaşi program în fiecare zi. Vacile chiar făceau haz pe socoteala punctualităţii ei exagerate. Joiana, cea mai bătrână, dar şi cea mai” şugubeaţă, găsea ades prilejuri de ironie.   Ştiţi, fetelor, zicea, ştergându-se cu limba ei aspră prin nări, dacă n-ar fi coana Matilda, Dumnezeu n-ar mai şti după ce să potrivească răsăritul şi apusul soarelui.   Hă-hă-hă! râdea gros taurul Pamfil, din fundul staulului.   Celelalte vaci, mai tinere, se înfiorau de râsul lui. Numai Joiana rămânea indiferentă, fiindcă avusese cândva o dezamăgire din dragoste şi nu mai dădea nici un ban pe tauri.   Nu, zău, fetelor, îşi relua Joiana gândul şugubăţ, eu cred că şi anotimpurile se iau tot după coana Matilda; primăvara după pardesiul doamnei, iarna după palton…   Dar vara? se amesteca în vorbă Pamfil, ridicând capul şi încercând să privească peste parapetul care îl separa de restul staulului.   Tu ţine-ţi botul acasă! Nu mă face să cred că te interesează măcar cât o cofă de apă cele ce spun eu!   Lasă că ştiu la ce ţi-e gândul şi la ce te uiţi, pezevenghiule!   Pamfil îşi lăsa capul în jos, roşu până la albul ochilor, atins în locul cel mai sensibil al fiinţei lui. Fiindcă, întocmai cum spunea Joiana, nu vorbele ei îl atrăgeau, ci juncana din partea cealaltă a staulului, Elvira.   Dar era vorba să vedem ce persoane trăiau la ferma domnului Ionescu, de lângă satul Ghiftuiţi.   A treia persoană ca importanţă era cucoana Miţa, verişoară bună cu stăpânul casei. Rămasă fără bărbat de mult timp, singură pe lume, se refugiase aici, unde se ocupa de pisicile fermei, în afara timpului când se ţinea de clevetiri. Numai cu atâtea spuse, cred că v-o şi închipuiţi: înaltă, slabă, cu nasul ascuţit, cu ochii cenuşii, bănuitori şi prefăcuţi.   Mai trăiau la „Coţofana veselă11 şi alţi oameni: domnişoara Amalia, fiica proprietarilor, care folosea parfum franţuzesc şi aştepta un prinţ; domnişorul Bebeluş, supranumit „Repetenţilă”, fratele ei mai mic, niţel cam sâsiit şi prostănac, dar care, după cum credeau_ părinţii, promitea să ajungă departe; apoi madam Cucurigu, guvernanta copiilor, al cărei nume, în afară de porecla de mai sus, a rămas pentru totdeauna necunoscut; în sfârşit, Stana, bucătăreasa, şi Anton, şoferul. Despre toţi aceştia, pomeniţi în treacăt, şi despre unii nici măcar pomeniţi, de pildă argaţii, nu va fi de vorbit prea mult în cursul povestirii, rolul jucat de ei fiind cu totul neînsemnat.

PE PLAJA GOALĂ venea un tânăr, cu un slip albastru, având un sac de sport într-o mână şi un vizor submarin în mina cealaltă. Din loc în loc se oprea, căuta în nisip o pietricică plată şi o arunca pe oglinda apei, făcând-o să se ducă, în salturi, până departe; marea era foarte calmă şi foarte albastră.   La doi kilometri în urmă, se vedea mulţimea de vilegiaturişti, concentrată, lipită de nisip ca pe o panglică de prins muşte, mulţumită de aglomeraţie, de vreme ce nimeni nu evada spre zonele libere din faţă.   Măria îl simţi prea târziu, nu se aştepta să vină cineva prin locurile ei neexplorate. Neavând timp să fugă, se ghemui pe nisip, la adăpostul Calului de Salcie. Pe acesta îl descoperise în martie; acum începea iunie, cu o vreme din cele mai calme.   Hei! strigă, împanicată. Pleacă de-aici! întoarce-te!   Tânărul ezită doar o clipă, surprins, apoi îşi continuă drumul.   Trecerea nu-i oprită!   Sunt dezbrăcată!   Glasul Măriei trecuse de panică, ajunsese la dezarmare. Avea lucrurile între dune, la zece paşi, distanţă pe care ar fi trebuit s-o străbată goală, în plina lumină a soarelui. Intrusul nu socotea că violează vreun statut al societăţii; nimic nu-1 obliga să se întoarcă, dimpotrivă, după legile generaţiei lui trebuia să arboreze nepoliteţea, impertinenţa, cruzimea şi brutalitatea. Merse înainte şi se aşeză pe Calul de Salcie. Nici un om, nimeni în afara de închipuirile ei, nu mai fusese pe-aici din toamna trecută; Maria suferea o dublă violare; a ei însăşi şi a teritoriului, socotit proprietate personală. Rămase ghemuită şi ascunsă în părul adus peste faţă.   Mă cheamă Alber, să nu te mire că e fără t la urmă, spuse tânărul. Au greşit la primărie şi aşa a rămas.   Maria părea îngheţată. El se strădui s-o privească, apoi îşi aprinse o ţigară.   Nu ştiu de ce te ascunzi. Cât te gândeşti să stai aşa? Te anunţ că nu plec, chiar dacă ar trebui să aştept până mâine. Singurul lucru pe care îl poţi face, este să pui ceva pe tine.   Simţea împotriva lui o ură războinică; ar fi vrut să aibă puteri de bărbat, de luptător, să ridice un pumn, să-l zobească dintr-o singură lovitură, sau să-l gâtuie, să-l răpună, şi-apoi să-l calce în picioare, să-l facă una cu nisipul. Ar fi vrut să aibă un bici, să se dezlănţuie, plesnindu-i pielea obrazului, a pieptului, a spinării, să-l înfrângă şi să-1 umilească. Să aibă o spadă, să-l lovească în creştet şi să-i despice ţeasta; o suliţă, să-l străpungă; un revolver, o mitralieră, să-l ciuruie; o bombă, să-l arunce în aer. Dar n-avea nici o putere şi trebuia să îndure. Înţelegându-şi situaţia, se ridică de jos, cu mişcări atât de sigure, că păreau de robot, şi când fu în picioare nu o luă la fugă, ci rămase dreaptă în faţa lui, depăşindu-se, printr-un nou sens lăuntric, devenit invincibil. Apoi îşi dădu la o parte părul din ochi şi se trase înapoi spre dune, cu paşi rari, căutând drumul cu piciorul. Mergea învăluită în ea însăşi, ca într-un veşmânt mai invulnerabil decât orice ţesătură, ţintuindu-1 pe străin cu o privire grea, penetrantă, rece şi ironică.   El se ridică, uimit şi iradiat. Culoarea peisajului se schimbase, atmosfera părea violetă. Era convins că, odată la adăpost, ea o luase la fugă, speriată, când, o văzu ieşind dintre dune şi apropiindu-se fără să ezite. Repetând culoarea peisajului, îşi pusese o rochie violetă, o tunică abia coborând peste şolduri; convenţional era pe deplin îmbrăcată, deşi îşi dezgolise tocmai privirea. Acum avea părul dat pe spate şi menţinut cu o bandă violetă ca rochia. Fruntea, încă ascunsă sub câţiva franjuri scăpaţi din legătură, se desena înaltă, boltită cu inteligenţă şi cu nobleţe.   Bună ziua! zise zâmbind, fără nici o urmă de crispare. Fiindcă ai venit, poţi rămâne. Mă cheamă Maria. El e Cristofor.   Tânărul o privi şi râse silit.   Buturuga asta?   Nu-i o buturugă, ci un cal sălbatec, care a străbătut multe puste, preerii şi bărăganuri, apoi multe mări şi oceane, până sa mă găsească pe mine.   E o salcie; au adus-o curenţii.   Te cred, dar e o explicaţie pentru toată lumea. Trebuie să înţelegi că a fost un cal sălbatec, şi acum e domesticit. Poţi să-l mângâi şi să-i spui pe nume.   Cristofor?   E numele intim al unui vagabond nebun, un oarecare Columb. I-am spus aşa, fiindcă amândoi au căutat ţărmuri necunoscute.   Maria mângâie grumazul calului şi-i vorbi cu un glas melodios, cam trist:   Poate nici tu n-ai găsit ţărmul visat! Dar pe ţărmul meu, cel puţin, mă ai pe mine.   Ce faci aici? ' întrebă tânărul, abrupt, începând să se crispeze.   Se simţea în inferioritate.   Maria arătă spre casa de piatră. Era o construcţie cenuşie, la nord, unde plaja se sfârşea într-un promontoriu stâncos. Deşi departe, la parterul casei se vedeau ferestre mici, zăbrelite; cele de la mansardă păreau mai generoase. Deasupra acoperişului de tablă roşie se ridicau mai multe antene de radio, înalte, ancorate cu cabluri, care ţeseau pe cer un filigran de coarde întinse, poate sonore. Acest adaos aerian, ca nişte catarge de corabie, era singurul detaliu atrăgător al casei de piatră.   Lucrez acolo, zise Maria.   Îşi dădea seama că el nu putea înţelege, şi într-adevăr, privirea lui devenea tot mai mirată şi mai neîncrezătoare, exteriorizând sentimentul de inferioritate, născut mai devreme. Izbuti doar să spună, acuzator şi exploziv, ca şi cum ar fi prins-o cu o minciună şi ar fi divulgat-o lumii, salvându-se pe el de la prăbuşire:   Dar asta-i staţia-radio de coastă!   Ea încuviinţă din cap. El continuă:   Şi ce faci acolo? Eşti dactilografă?   Ea nega cu un zâmbet de indulgenţă, în timp ce, cu trei degete de la mâna dreaptă, schiţa apăsările ritmate pe un manipulator radio. Nu simula, liniile şi punctele însemnau litere, primul cuvânt care îi venise în minte: „Prostule!”   Eşti radio-telegrafistă? Nu se poate!

La 7 iulie plecasem de la Copenhaga spre vest, traversasem strâmtoarea cu feribotul şi după un ceas de drum pe pământul Iutlandei, prin Odense, unde am orbecăit pe străzi înşelat de indicatoare proaste, după Fredericia şi Kolding, simple puncte de trecere, coteam spre nord, ca să ajung la Capul Skagen, extremitatea peninsulei, care desparte Marea Gattegat de Skagerrak şi ocupă un loc important în geografia Europei, dar mai ales în geografia mea afectivă; l-am inclus în itinerar socotindu-1 una din marginile continentului, unde am vrut să ajung ca să fie o rotunjire. Fusesem de curând la cea mai nordică dintre ele, pe care o socoteam greu accesibilă şi chiar primejdioasă.   Nordul m-a înfricoşat totdeauna, la fel cum mult timp m-a înfricoşat noaptea. Făceam chiar şi o legătură între una şi alta, socotind că nu degeaba nordului i se mai spune şi miazănoapte.   M-am născut aproape de paralela patruzeci şi cincea, care împarte emisfera în două, mareând între ecuator şi pol o simetrie perfectă; e un punct de echilibru, locul unde s-ar opri pendula, dacă n-ar mai fi antrenată. Nu mi-am ales locul de naştere; poate mi-ar fi plăcut mai mult altul, dar acum nu pot să-l schimb, sunt legat de el eu rădăcini adânei şi trainice.   La un pas de mine începe nordul; ca să-l simt nu-i nevoie să ajung nici măcar la paralela patruzeci şi şasea; oriunde m-aş duce, el se află în imediata mea vecinătate.   Acum însă mersesem spre nord trei săptămâni încheiate, cu prea puţine opriri şi aproape fără ocoluri, un itinerar în linie dreaptă, şi eram în acea parte a anului când ziua creşte întruna, până ce întâlneşte cea mai scurtă noapte. N-aş fi avut nevoie de atâta creştere, de vreme ce am intrat foarte repede în zona unde soarele nu mai apune niciodată şi este tot timpul zi luminoasă. Căutasem anume anotimpul, şi mi-am respectat cu stricteţe planul călătoriei, judecat din vreme, aşa fel ca la Capul Nord să ajung odată cu ziua cea mai lungă, privită astronomic, fiindcă altminteri sunt altele şi mai lungi, fără nici o legătură cu calendarul. Străbătusem drumul de la Odessa la Leningrad mergând numai spre nord, aproape fără abatere, trecând peste paralele continuu şi sistematic, pe o vreme care, când nu ploua, era cel puţin mohorâtă. Am continuat aceeaşi ascensiune neîntreruptă de-a lungul Finlandei, pe o şosea încadrată de două meridiane, şerpuind numai atât, ca să se poată strecura printre cele şaizeci de mii de lacuri, de peste zece ori mai multe decât numărul locuitorilor din Laponia. Ajunsesem dincolo de Cercul Polar, într-un ţinut rarefiat, unde între o mică localitate şi alta încă mai mică sunt zeci de kilometri şi nu întâlneşti oameni ci numai reni, atât de siguri că pământul le aparţine şi nimeni nu poate veni peste ei să-i alunge, încât un străin, ca mine, nu le dă nici cea mai mică emoţie. în schimb eram eu emoţionat să mă aflu singur numai cu geografia într-o lume aproape dispărută, unde nu ştiu cine mi-ar fi dat ajutor la nevoie, dacă mi se întâmpla un necaz cu maşina, sau poate cu mine. De un timp începusem să mă uit pe hartă la şoselele care o luau spre soare-apune, cotind la stânga, şi care m-ar fi dus repede în Suedia, scurtându-mi drumul şi eliberându-mă de oprimarea pe care o simţeam crescându-mi în suflet, pe măsură ce la miezul nopţii era mai multă lumină.   Totdeauna în locuri necunoscute pentru mine noaptea cade cu o îngrijorare şi o nelinişte care se prelungesc până aleg locul unde să pun capul pe pernă. De multe ori am pierdut ore bune de drum, de teamă că dacă se lasă seara e mai greu să găsesc găzduire. Aceste simţăminte nu-mi mai umbreau acum orele zilei, ştiam că niciodată n-o să mă prindă întunericul între două aşezări de oameni şi înainte de a-mi fi găsit adăpost pentru noapte. Timpul ajungea astfel la o dilataţie care îmi crea o independenţă pierdută din vedere când îmi făcusem planul călătoriei. Ca urmare, popasurile n-au mai fost determinate de poziţia soarelui pe cer, ci de ceasornic şi de oboseală. Mă culcam pe lumină, nu mai târziu de ora nouă seara iar uneori mult mai devreme, şi dacă mă trezeam pe la patru dimineaţa, lumina de afară nu era mai mică. între aceste ore de somn se consuma noaptea, fără să-i fiu martor şi fără să mă gândesc că de fapt era eludată. Dar curând, ziua continuă a început să mă obosească, să-mi dea o stare de nelinişte, într-o oontinuă creştere, până oe am ajuns la descurajare. După ce m-am mai luptat un timp cu mine însumi, am înţeles că n-am să suport drumul până la capăt, şi m-am hotărât să renunţ la ultima şi cea mai grea dintre etape, care urma să mă ducă în punctul cel mai nordic al Europei. Cu o mare strângere de inimă, trebuia să o iau spre sud, către casă.

PARTEA ÎNTÂI.   Sfârşitut vacanţei.   Capitolul I.   O SEARA IN ODAIA CANTONULUI.   L a căderea serii trecuse huruind pe pod un tren de marfă şi acum se lăsase linişte de-a lungul văii, de se auzeau numai apele Gârieimari clipocind adormite pe prund. Iar Cazimir, cantonierul, chircit lângă vatră, cu o oală mare pe genunchi, scotea din ea, cu linguroiul, fagure dulce de miere, şi le întindea pe rând celor patru oaspeţi ai săi, povestindu-le păţania cu ursul, de pe urma căreia se îndulceau ei acum.   Oaspeţii erau făpturi omeneşti de vârstă fragedă, patru copii, dintre care trei îl ascultau cu gurile căscate, cu ochii lucind în lumina flăcărilor de pe vatră, tremurând încetişor şi clănţănind uneori din dinţii încleiaţi în fagure, fiindcă deşi istoria nu se putea numi fioroasă, glasul tainic şi ciudat al cantonierului făcea mai tainică şi mai ciudată clipa înnoptării şi liniştea întinsă pe vale, în sus.   Al patrulea, oaspete nou la canton, se ţinea mai de o parte, cu un zâmbet de neîncredere pe faţă, fiind, prin vârstă şi învăţătură, trecut de timpul când crezi cu uşurinţă în asemenea născociri.   Dar, până una alta, povestitorul nu băgase de seamă neîncrederea lui, de aceea îşi spunea năzdrăvănia, încredinţat că toţi ascultătorii sunt Ia fel de uluiţi:   Voi ştiţi când am fost deunăzi la Curmătură, sus, să iau brânză de la ciobani… Ia să vedem când s-a întâmplat asta… luni, marţi, joi, aha, vinerea trecută… Ştiţi?   Sfârşind întrebarea rămase nemişcat, cu linguroiul în mână şi se uită stăruitor la primii trei copii, cunoscuţi mai de mult, cătând să-i prindă pe toţi într-o privire. Fiecare din ei se grăbi să răspundă – ştim – deşi în glasul lor se simţea oarecare îndoială şi nedumerire; vinerea trecută, după câte îşi aminteau, Cazimir dormise toată ziua, pe prispa cantonului, sforăind.   Dacă ştiţi – urmă cantonierul – să vă spun ce mi s-a-ntâmplat atunci…   Şi în aşa fel rostea el aceste cuvinte, încât auzindu-1, micii ascultători uitau că în ziua aceea povestitorul nu plecase nicăieri de la canton şi deci nu putuse să i se întâmple nimjc, decât poate prin somn.   Învăluiţi de taina serii, de glasul încă mai tainic al cantonierului, de murmurul tainic şi el al apelor pe prund, ei aşteptau urmarea cu gurile căscate, încredinţaţi că într-adevăr Cazimir fusese Ia Curmătură, sus, Ia stânile ciobanilor – şi că acolo, pesemne, se petrecuse ceva nemaipomenit. Iar simţământul de teamă, de nelinişte şi nerăbdare se amesteca în chip turburător cu gustul dulce-leşios al fagurelui sleit pe cerurile gurilor şi cu mirosul acrişor al fumului de pe vatră, amestecat la rândul Iui cu fumul de la luleaua lui Cazimir – alcătuind toate laolaltă o stare de vrajă care ar fi putut să ameţească mintea unui om în toată firea, nu numai minţile unor copii.   Era pe la ceasurile trei după prânz – povestea între timp cantonierul – şi eu coboram pe potecă zorit, cu zimbilul în mână, prin aluniş, când de-odată, aud din desişuri glas jalnic, gemând: mor-mor, mor-mor! Ia te uită, îmi zic, ăsta nu-i glas de creştin, e glas de urs.   Şi mă opresc pe potecă, să cercetez ce-o fi…   Aici povestitorul zăbovi câteva clipe şi iar se uită Ia fiecare dintre ascultători, de data asta cuprinzându-I şi pe al patrulea în priviri, dându-Ie timp să se pătrundă şi să se minuneze de îndrăzneala lui: păi cum? – să auzi ursul lângă tine şi în loc, Să rupi pământul de fugă la vale, tu să stai locului aşteptând în drum?   Copiii se uitară la uşă, parcă temându-se să n-o vadă sărind în lături şi fiara să se ivească în prag, mormăind. Fără voie se strânseră mai tare unul în altul, cu mierea îngheţată în gât, şi chiar al patrulea dintre ei, neîncrezătorul, simţi un fior rece coborându-i pe şira spinării. In odaie se făcuse parcă frig, toţi dârdâiau mărunt – iar fumul focului şi fumul de tutun se îngroşaseră, punând pe ochii lor văluri cenuşii, aşa că pe povestitor îl vedeau acum nelimpede, cu trăsăturile obrazului pâlpâind, cum se văd chipurile răsfrânte în ape plumburii.   Şi cantonierul, cu glasul mai tainic, mai ciudat, îşi reluă povestirea lui:   Haide, ursule, arată-te în drum! strig. Dar în desişuri, nici o mişcare – numai glasul jalnic, gemând: mor-mor, mor-mor! Cobor eu de-a latul, pe râpă, dau tufişurile în lături, şi ce să vezi? – un urs mare cât uşa asta, dacă nu de două ori pe-atât, întins pe frunziş, cu laba umflată şi ţeapănă, butuc. Se uita dihania la mine, cu ochii lăcrămând – şi numai că nu mă ruga, cu glas de om: Dă-mi o mână de ajutor, pane Cazimire, că mă prăpădesc!”   Cu aceste cuvinte glasul povestitorului slăbi, făcându^se duios, iar ochi i se aburiră, încât copiii, uitând teama de mai înainte, îşi simţiră inimile pătrunse de o mare milă pentru bietul urs.   Şi tu ce-ai făcut? întrebă, cu sufletul la gură, Uţă, cel mai mic dintre toţi şi deci cel mai plăpând la inimă, deşi nu tot aşa la trup, deoarece, fiind mâncăcios, era rumen în obraji şi grăsuţ.   Voi ce-aţi fi făcut?   Cazimir avea, pe lângă altele, acest obicei ciudat de a le încerca minţile şi pornirile cu asemenea întrebări puse fără veste în clipele cele mai încordate ale povestirilor.   Dac-ai întrebat, spune tu, Uţă cel mic!   Băiatul păli şi rămase mut, cu ochii mari în ochii lui Cazimir.   Acesta potrivi focul pe vatră, mai puse un lemn deasupra – şi c'âteva clipe, până ce flăcările se ridicară iarăşi, odaia zăcu în întuneric, fiindcă serile lampa din perete nu ardea, spre a nu se face risipă de gaz. De când cu războiul, găzarii treceau mai rar cu butoaiele prin sate – şi casele rămâneau de multe ori pe întuneric. Fireşte, drumul de fier dădea la canton partea trebuitoare iluminatului, dar Cazimir socotea mai nimerit să n-o risipească şi să ia în schimbul gazului brânză de la ciobani, ori, mai des, ţuică de pe Ia oamenii din sat.   Dar tu ce-ai fi făcut, Culaie?

Într-o noapte, pe valea Rinului, am întâlnit o fiinţă fantastică.   Mai fusesem odată pe acolo, însă cu trenul, într-o toamnă urâtă, la începutul războiului şi n-am văzut decât convoaie de şlepuri, negre, strecurându-se pe sub neguri. Atunci mi-am propus să mă întorc într-un timp mai prielnic şi pe o vreme mai frumoasă, aşa cum am avut norocul să fie de data aceasta, când nimic nu m-a nemulţumit din partea cerului, senin ziua şi noaptea.   La fel mi-am dorit să mă pot întoarce o dată în insulele Faeroe, şi în Islanda, unde orbecăisem săptămâni în şir prin ceţuri, în noaptea nordică de decembrie, fără să văd măcar o singură dată soarele. La geografie e imposibil să ajungi în linie dreaptă.   De trei luni stau cu hârtia albă deoparte, privind-o pieziş, aproape cu teamă, neştiind cum şi de unde aş putea începe, întâmplarea de pe valea Rinului e greu să fie povestită fără riscuri, mai ales că s-a repetat, în forme decurgând una din alta, întâi la Londra, în St. James's Parck, un loc plin de lume, apoi la Madrid, într-o sâmbătă seara când mergeam pe Caile de Alcală spre Cibeles, iar în faţă, pe cerul cum nu poate fi altul mai emailaj şi mai albastru, luna nouă a apărut în axul străzii, ca o podoabă a oraşului, strălucitoare şi fascinantă…   Când m-am oprit pe Rin, la Trechtinghenser, dincolo de zona industrială pe care o străbătusem peste ziuă, grăbit şi în panică, temându-mă că în orice clipă aş putea să mă înăbuş, eram abia în a zecea zi de călătorie; n-ar fi trebuit să mă simt obosit, dar adevărul este că de la Bucureşti mersesem aproape încontinuu, cu lungi abateri, într-un fel de nesaţ geografic, însetat de spaţiu, dornic să-l străbat şi să-l pun la socoteală, chiar dacă unele locuri nu meritau osteneala de a ajunge la ele. Nu mă opream decât noaptea şi de multe ori plecam înainte de a se face dimineaţă.   Niciodată n-am rămas două seri în acelaşi loc ca să-mi îngădui o zi de odihnă între două etape.   Întâlnisem Rinul spre prânz, la Manheim, după ce venisem pe Neckar, de la Heidelberg. Sunt denumiri trecute pe hartă şi păstrate în memorie dintr-o vreme care fără ele ar fi fost cu totul uitată. Dar ca să merg pe Neckarul meu, a trebuit să caut o şosea secundară, ignorată de toată lumea, fiindcă toţi preferă autostrada. La o răspântie prăfuită, unde mă gândeam să renunţ, o doamnă, care în sfârşit m-a înţeles foarte bine, mi-a arătat pe unde se merge de-a lungul apei, fără să se mire, ca toţi ceilalţi, de intenţia mea inexplicabilă.   Am înţeles repede că aveau dreptate să nu mă încurajeze; şoseaua atât de mult căutată nu duce prin locuri frumoase şi nici Neckarul nu se vede decât în treacăt, în locuri unde nu poţi să poposeşti în linişte, cu ochii pe apă. Mi-am pus atunci speranţa în Rin, care-i şi mai sonor în amintirile mele. Dar nici Rinul n-am putut decât să-l zăresc, în câteva rânduri, cu teama că ascunde o dezamăgire. într-adevăr, când m-am oprit într-un loc şi l-am contemplat avid, aproape implorând natura să se salveze, n-am descoperit decât o apă neînsufleţită, cu malurile de mâl, urâte, despuiate de orice legendă. Am înţeles că trebuia să caut Rinul în altă parte; m-am decis să ajung acolo cât mai degrabă.   Prin Meinz am trecut într-o stare de spirit care mă făcea nereceptiv şi duşmănos faţă de orice urbanistică. Din miile de oraşe câte sunt în lume, nimeni nu visează. să le vadă pe toate.   Am vrut totuşi să vizitez măcar catedrala, deşi era îmbrăcată în schele; aş fi avut un reper al traiectoriei mele. Am mers mult, cu ochii după un loc de parcare, simţind furnicături pe şira spinării. Când în sfârşit am ajuns într-o stradă unde puteam să staţionez, eram prea departe. Mi-am dat osteneala, am vrut să mă întorc cu piciorul, ceea ce pentru mine este totdeauna o plăcere, cu condiţia să am destul timp înainte. După aproape o oră de mers, am zărit schelăria catedralei, dar era încă atât de departe că am făcut calea întoarsă, acum luând drumul pe cheiul Rinului, drept compensaţie. Apa începea să se albăstrească de înserare.   Un automobilist cu un „Volkswagen” s-a oferit să mă piloteze spre Koblenz, şi, bineînţeles, m-a scos în autostrada. Mi-am zis că aici, unde Rinul intră între înălţimi limitative, e imposibil să nu existe o şosea adunată pe marginea apei, cea mai firească, a primilor oameni din istorie care au străbătut locurile.   Deşi se apropia seara şi nu aveam timp pentru aventură, m-am răzvrătit împotriva rutinei şi am evadat de pe autostradă la prima ieşire. A fost o inspiraţie bună, iar aventura m-a dus de-a dreptul la malul Rinului. Dar am avut să trec prin sate puse între mine şi apă, şi-apoi printr-o localitate mai mare, Bingen, aglomerată, zgomotoasă, unde era cât pe ce să poposesc, obosit şi fără încredere în ce mai putea să urmeze. Am mers înainte numai din apatie, incapabil să apăs pe frâna maşinii. O jumătate de oră mai târziu m-am oprit brusc, surprins de apariţia unui hotel singuratic… Ceva mai departe era şi satul Trechtinghausen, unde a început aventura; era şi un cimitir, cu o capelă, ceva mai în urmă, între Rin şi calea ferată, apoi un camping aproape pustiu, iar deasupra, pe înălţimi, un castel, Rheinstein, unde, cu două sute de ani înainte, aş fi putut să fiu oaspete, dacă mi-aş fi bătut capul să plac gazdelor.   La hotelul care m-a atras dintr-odată, fiind mai vecin cu cimitirul şi cu singurătatea decât cu satul, m-am găzduit confortabil, cu multă bunăvoinţă din partea patronului, foarte doritor de oaspeţi, mai ales că în afară de mine nu părea să aibă şi pe altul.

O carte care îmi aparţine şi mă reprezintă se retipăreşte după o tăcere îndelungată, la cinci decenii de la prima apariţie.   Privit ca unitate de măsură a timpului istoric, o jumătate de secol, faţă de secole întregi şi de milenii nu impresionează pe nimeni. Cu ce uşurinţă spunem astăzi „războiul de o sută de ani!” Dar ce vor fi însemnat anii aceia pentru lumea care s-a tot populat cu invalizi, orfani şi văduve, şi a fost semănată cu ruine?!   O jumătate de secol, al meu şi al cărţii mele, înseamnă o viaţă întreagă trăită zi de zi, lună de lună, an de an, şi nu într-o vreme idilică, ci în cea mai zbuciumată epocă a istoriei contemporane, când s-ar fi putut, să mor, nu o singură dată, cum a murit cea mai mare parte a generaţiei mele. Nu sunt uimit, nici nu zburd că am apucat ziua prezentă; sentimentul meu dominant acum este reţinerea şi sobrietatea. Mult mai mult mă emoţionează că a trăit cartea, deşi în cinci decenii am scris altele, prin care am supravieţuit, salvându-mi şi spiritul, pe lângă fiinţa mea fizică.   Este o carte de tinereţe. Ea s-a datorat unei experienţe directe, surprinzătoare şi inedite. Nu înseamnă că eroul cărţii e inspirat de propria mea trăire; doar i-am împrumutat cunoştinţele, sentimentele şi convingerile mele, fără a fi dorit să-i semăn, după teoria lui Freud, care, dacă o fi valabilă în unele cazuri, poate în multe, sau chiar în cele mai multe, mie nu mi se potriveşte; nimic nu mi-a lipsit, bun sau rău, din ce i-am dat eroului.   Pe lângă acumulările copleşitoare din vremea când am trăit trei anotimpuri în oraşul de pe Limanul Nistrului, aveam o destul de lungă experienţă a scrisului, deşi nu publicasem nimic şi nici nu năzuisem până atunci să public. Am început să scriu de timpuriu, fără să mă fi îndemnat cineva, fără să ştiu ce urmăresc, decât poate subconştient – şi spun aşa ca să nu par cu totul incredibil. Am scris fiindcă nu se putea altfel. E o vorbă pe care ştiu că am mai spus-o odată; deşi nu-mi amintesc unde şi când, oricum cu decenii în urmă, nu uitasem de ea, e o credinţă vie în mine, poate singura constantă a credinţelor mele; ce am simţit atunci, simt şi astăzi: Nu se putea altfel!   Scriam cu plăcere, uneori chiar euforic, aşteptam nerăbdător ora când să mă aşez în faţa caietului. După ce am publicat primele cărţi, scrisul a devenit treptat o spaimă; acum hârtia albă îmi face frică, totul îmi face frică, gândurile, frazele nescrise şi cele scrise, din care arunc cu lopata; singura bucurie o simt seara, dacă sunt mulţumit măcar de o pagină scrisă peste ziuă; dar şi acea bucurie e umbrită de grija lucrului de a doua zi. În schimb, la sfârşitul unei cărţi simt o bucurie adevărată, o satisfacţie prelungă şi caldă, cu un zâmbet pe faţă, chiar dacă ştiu că voi relua manuscrisul de la capăt, că voi arunca fraze sau pagini, renunţând la ele, sau înlocuindu-le. Gândul că am sfârşitul în mână, că ştiu unde am ajuns şi nu mai există primejdia să mă rătăcesc prin hăţişuri îmi dă încredere în mine – şi atunci binecuvântez clipa când am început lucrul, şi clipele când mi-am învins descurajarea, ca să merg înainte.   Un port la răsărit l-am scris repede, cu sufletul la gură, contopit cu personajele, simţindu-le în jurul meu, visându-le, în somn şi în stare de veghe, ducând conversaţii reale cu ele. La acestea s-au adăugat retrăiri lungi şi deseori repetate; căci în orele de repaus, sau în nopţile de insomnie, reluam în gând un episod, apoi altul, cufundându-mă în ele până la halucinaţie, ceea ce dubla, tripla, înzecea timpul elaborării, prin ridicarea lui la puterea a doua, a treia sau a zecea.   Am spus mai sus că Un port la răsărit se datora unei experienţe directe, trăită cu câţiva ani înainte şi devenită obsesie. Între întâmplările de tot felul care mobilează o viaţă de om, unele mai mult, altele mai puţin colorate, şi pe care un scriitor le fructifică în cărţile sale, conştient sau subconştient, după ce aparent erau uitate, sunt unele ieşite din comun, experienţe unice, neprevăzute, capabile să zdruncine nu doar sufletul unui om ci întreaga lui structură – şi acelea devin obsesii.   O obsesie veche pentru mine era lumea petrolului, cunoscută în adolescenţă şi în prima tinereţe, când m-a impresionat profund, fiindcă mă aflam la vârsta deplinei puteri de înţelegere şi de receptivitate. În anii următori am încercat de mai multe ori să fac din acele impresii cutremurătoare o naraţiune, dar subiectul era copleşitor pentru mine, aşa că l-am lăsat în suspensie – nu pot spune că l-am abandonat, de vreme ce mă obseda în continuare. Abia cincisprezece ani mai târziu am izbutit să fac din el o carte, şi nu era prima între scrierile mele publicate, ci a patra, când căpătasem curaj să mă înfăţişez cititorilor. Nici atunci însă nu am construit-o cu uşurinţă – căci era într-adevăr o construcţie. (Flăcări, 1945).

CERCUL POLAR.   COORDONATE.   Căutarea esenţialului.   Mă aflu acum, când a venit, în sfârşit, cu atâta întârziere o vară nouă, dorită de câmpie şi de pădure, de păsări, gâze, animale şi oameni, în acelaşi loc de unde am plecat astă-toamnă.   Privesc vatra puţin afumată, pe care am confecţionat-o anul trecut, nu din nevoi practice, fiindcă nu are să dea niciodată căldura unei sobe adevărate, nici din dorinţe estetice – s-ar fi găsit altceva, mai uşor de înfăptuit şi mai evident, pentru a decora un colţ al camerei – ci probabil din chemarea ascunsă şi ancestrală de a avea „focul în casă” – cel cu care se vor fi încălzit, direct de la flacără, generaţiile nu prea îndepărtate.   Alături, pe perete, îşi bate ritmul (andante) ornicul străvechi, cu greutăţi în loc de arcuri, pe care l-am oprit înaintea plecării, ca să nu se oprească singur seara, când greutăţile ar fi ajuns la podea, lăsând impresia unui obiect părăsit sau uitat deoarece nimeni nu trebuia să-l păzească.   Afară, trandafirii, de care m-am despărţit cu strângere de inimă, sunt acum înfloriţi iarăşi, şi parcă mai bogat ca niciodată.   Nu s-a schimbat nimic aici, dar pe vatră a apărut un cap de bronz, darul unui prieten de pe vapor. Pentru cineva neavizat s-ar putea să reprezinte altă legendă; eu cu prietenul de călătorie am identificat în el pe Olandezul rătăcitor, întrucât ne cunoaştem; -toţi trei am navigat în nord şi în sud, pe aceleaşi ape. In bronz, fantoma are obrazul uscat şi asprit de vânturi, barba udă şi răvăşită de valuri, iar ochii îi ard, oxidând metalul, în căutarea ţărmului unde nu-i este îngăduit să se întoarcă… între două difuzoare stereofonice, care sună ca o orchestră adevărată, umplând tot spaţiul unde îmi recaut viaţa, câteodată, seara pe întuneric, ascult împreună cu personajul legenda lui, şi în motivul eroului damnat recunosc, prin glasul altor instrumente, cornul de ceaţă. Atunci mi se pare că podeaua începe să se legene, iar afară se aude fluierul grav al traulerului „Constanţa”.   A mai apărut şi altceva în intimitatea spaţiului meu terestru, legându-1 de abia părăsitul spaţiu oceanic: deunăzi am agăţat de hornul vetrei o langustă uriaşă, adusă din Atlantic.   Sunt dator şi mă străduiesc să mă reîmplantez aici, ceea ce desigur o să-mi izbutească, dar totul în mine se întoarce spre ape; oceanul nu-i o amintire, ci o viaţă.   Cu două linii şi un arc de cerc, un arhitect, Un prieten înainte de toate, venit în clipa potrivită, prin inspiraţie, a izbutit să-mi deseneze acest colţ al încăperii – hornul tronconic, care, fără nici un ornament, îmi îndestulează privirea şi-o odihneşte, ca un peisaj simplu, calm şi plin de nobleţe. Va fi revoltat să vadă adaosul animal, impur, alterându-i linia meditată. îmi cer iertare: fiara adusă aici e într-adevăr fioroasă; cu antenele desfăcute, acest rac uriaş are peste un metru lungime. însă, cum reprezintă o fiară autentică, nu poate să fie grotescă; nu provoacă repulsie, ci sperie, ceea ce este mai bine. Aş fi vrut să spun că-i un trofeu – n-am prins-o eu, este numai o amintire. în imobilitatea ei are mişcarea din fundul oceanului, şi ochii, care parcă şi-au păstrat viaţa, se uită la mine ca atunci, pe puntea vasului, când a fost scoasă din traul. E moartă, dar îmi vorbeşte, şi-mi va vorbi totdeauna, despre o zi sau despre o veşnicie, la tropicul pe care îl simbolizează, fiindcă se numeşte al Racului.   De-aici, după ce am oprit pendula, am plecat spre Oceanul Atlantic, într-o călătorie care avea să ţină aproape şase luni de zile, acoperind trei anotimpuri, dinainte de a se fi scuturat trandafirii toamnei, până ce avi îmbobocit cei noi, ai primăverii următoare aşa de întârziate…   Puţin timp după întoarcere, când eram încărcat de impresii istovitoare şi încă nelimpezite, cineva m-a întrebat dacă aş putea să vorbesc despre călătoria noastră, dar nu în forma naraţiunii, ci, sondând nu ştiu până unde, dacă aş putea bunăoară să relevez sensul omului în faţa morţii, în faţa dragostei sau a foamei.   Am meditat câteva clipe, cu stupoare, apoi m-am simţit descurajat de neputinţa mea şi mi-am tras capul între umeri.   Obiectivul cu care am înregistrat imaginile până acum nu are însuşirea de a descompune lumina şi a o reface în altfel de fascicole decât îngăduie legea luminilor. Asemenea fascicole se pot întrezări, sau se pot vedea limpede uneori, fie şi dintr-o scânteie nedeclarată, dar ele nu apar decât după developare; am crezut că îndatorirea de a le descoperi revine beneficiarului, ceea ce se tălmăceşte cu îndatorirea cititorului de a căuta ceva printre rânduri. Numai că a citi printre rânduri cere tot atâta forţă de concentrare şi de pătrundere câtă s-a cerut operatorului ca el să-şi însuşească simplitatea adevărurilor imutabile, spre a salva înregistrarea şi a se salva pe sine. A face altcum nu-i cu putinţă decât atunci când împaci în tine două stări antagonice, blazarea şi îndrăzneala, prima, care neagă totul, hrănind-o pe a doua, care duce oriunde, chiar şi la inversarea adevărurilor.   În timpul unei furtuni, în nordul Atlanticului, când vasul naviga sigur între insulele Faeroe şi Islanda, dar pereţii de tablă trosneau să te îngrozească, pe când balansul era istovitor chiar pentru organismele robuste şi încercate, când valurile izbeau cu cel mai profund muget în chilă şi cu o octavă mai sus în puntea de comandă, unul din marinarii noştri, cu centura de salvare pe el, ca un patrafir al ritualului acela de ocazie, bătea mătănii pe coridorul de la cabinele echipajului.   Invoca el ajutorul lui Dumnezeu oare? Poate îl invoca, dar sigur fără să creadă – altminteri nu şi-ar mai fi pus centura de salvare, laică, şi nu s-ar fi ascuns sub punte, loc unde, naiv, se socotea mai în siguranţă.   Era el „omul în faţa morţii”?   Există două morţi: cea care te găseşte şi cea care te va găsi odată. Asupra primei nu ai când să judeci; cea de-a doua poate fi teoretizată, în abstractul ei de departe, numai că…   Moartea e a celor care mor, nu a celor care o meditează.   Atunci dară, ce avea omul acela în faţă? Dacă ar fi venit comandantul sau altcineva cu autoritate şi i-ar fi pus mâna pe umăr, s-ar fi ridicat în picioare, şi regulamentul s-ar fi dovedit mai tare decât moartea sau şi-ar fi arătat puterea concretă în faţa morţii abstracte…   În jurnalul care urmează, destul de fidel cu toate întâmplările din călătoria noastră, n-am notat nimic despre scena aceasta. Ştiu însă că, furtuna continuând să crească, omul s-a întins pe banda rulantă care străbate în toată lungimea coridorul amintit adineauri, legând sala de congelare, dinspre pupa, cu magazia de la prova vaporului. Parapetele ei, înclinate în afară, puse ca lăzile de peşte să nu pornească aiurea, ofereau unui trup omenesc cel mai bun reazim împotriva balansului, care atinsese, ce-i drept, amplitudini chinuitoare. Pentru un om cu sânge rece, puţin cinic, adăpostul, cu secţiunea lui trapezoidală, ar fi părut asemeni unui sicriu căruia mai urma să i se pună capacul.