Teofan Zavoratul

Cine a fost Teofan Zavoratul ?   Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propăşirii morale a societăţii ruseşti. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea şi apropiaţii săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind şi îndrumând mii de oameni în viața lor duhovnicească. Dobândind o mare experienţă duhovnicească printr-o totală lepădare de sine şi o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtăşit cu generozitate din comorile experienţei sale duhovniceşti tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Însă el şi-a exercitat influenţa într-un mod mult mai extins prin intermediul cărţilor sale. Cum să-ţi trăieşti viaţa creştineşte; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaştinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor şi sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ţi doreşti mântuirea şi să începi lucrarea desăvârşirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta şi să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii - despre astfel de lucruri vorbesc cărţile Episcopului Teofan.     Dumnezeu a creat pe om „după chipul şi asemănarea Sa” (Fac. 1, 26) spre îndumnezeire. Parcurgerea acestei „distanţe spirituale” implică timpul. Timpul devine condiţia esenţială a acestui urcuş.           În credinţa ortodoxă, timpul este văzut ca un interval între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului în dragoste. Deşi noi, ca creaturi umane, suntem fiinţe muritoare, suntem în acelaşi timp întăriţi de harul lui Dumnezeu să ne transcendent pe noi înşine. Acest act implică timpul, adică trecutul – cu nemulţumirea pentru ceea ce am fost şi pentru gradul în care ne-am dăruit – şi viitorul, cu tendinţa de a fi mai mult. Dumnezeu Se oferă pe Sine creaturilor Sale punându-Se pe Sine în poziţia de aşteptare. Astfel veşnicia acceptă timpul în ea, adică Dumnezeu acceptă făptura, care trăieşte în timp, în eternitatea Sa.           Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că: „îndumnezeirea este concentrarea şi sfârşitul tuturor timpurilor şi veacurilor şi a tuturor celor ce sunt în timp şi în veac” (Răspunsuri către Talasie, 59, PG 90, 609 A).           Iată de ce hotarul existent între temporar şi etern nu separă, ci devine locul de întâlnire a două realităţi care intră în dialog (Dumnezeu şi omul).           Pentru Sfântul Teofan Zăvorâtul (Govorov, 1815-1894), asemenea tuturor Părinţilor Bisericii, timpul nu este altceva decât mijlocul folosit de Dumnezeu pentru a ne conduce la eternitatea Sa. îndumnezeirea este posibilă în timp pentru că „timpul care poate înainta spre plenitudinea adevăratei eternităţi este creator şi soarbe viaţă din energiile dumnezeieşti infinite, transferând-o pe planul creat” (Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune Ortodoxă al B. O. R., 1978, vol. I, p. 195).           Prin tâlcuirile cărţii de faţă, împărţirea timpului în zile ale săptămânii, după învăţătura Sfântului Teofan, sunt trepte spre veşnicie. Miezul duhovnicesc al zilelor săptămânii conduce spre „ziua a opta”, spre viaţa veşnică.           Sfântul Teofan este cunoscut mai ales ca om al rugăciunii, căci aceasta este „primul lucru în viaţa creştină… Dacă există rugăciune, duhul trăieşte, dacă nu există rugăciune, nu există viaţă în Duh”, spunea el (Slova K Vladimirskoj pastve, Vladimir, 1869, p. 496). Toată viaţa sa trăită în soli-tudine ascetică, săvârşind în ultimii unsprezece ani pământeşti sfânta liturghie zilnic prin „împreuna slujire a îngerilor”, a învăţat şi învaţă pe orice creştin „să stea cu evlavie în faţa lui Dumnezeu” „răscumpărând vremea”, deci folosind bine timpul (Ibidem, pp. 498-500).           Explicând şi propovăduind zilnic Cuvântul lui Dumnezeu prin viaţa sa, Sfântul Teofan deschide perspectiva eternizării omului în iubirea şi lumina comuniunii Sfintei Treimi revelate în Biserică, Trupul lui Hristos. Prin experienţa mistică concretizată în asceză, contemplaţie şi rugăciune sfinţii devin „existenţe teologice, iar teologia mistică se transformă într-o teologie a existenţei”.           Prin lucrarea de faţă, Sfântul Teofan se descoperă şi ca săvârşitor al „Liturghiei Cuvântului” pe care explicându-L, Acesta devine „Cuvânt al Vieţii” (In. 6, 68), pornind de la căinţă la participare, de la convertire la comuniune cu Tatăl prin Hristos în Duhul Sfânt.           Sfântul Teofan, prin toate comentariile la textele biblice cotidiene, trimite la corelativitatea dintre Cuvântul Scripturii şi cel al slujirii liturgice, adevărata sursă a unei cunoaşteri autentice şi a vieţii veşnice, transformând timpul în veşnicie.           Demersul învăţăturilor Sfântului Teofan conduce la o înţelegere holistică a Cuvântului înomenit, care cuprinde omul transformându-1 în toată existenţa sa fiinţială (nu numai prin luminarea minţii, ci integral în suflet şi trup).           De la cunoaşterea Cuvântului din Scripturi trebuie să se ajungă la părtăşia Cuvântului „făcut trup” (In. 1, 14) în Euharistie. Aceasta pentru că: „Euharistia nu este «paralela» Cuvântului dumnezeiesc: este eshatologizarea Cuvântului istoric, este vocea lui Hristos, vocea Sfintei Scripturi care ajunge la noi, nu ca «doctrină» traversând istoria, ci ca viaţă şi fiinţă străbătând «eshata». Euharistia nu este taina ce completează Cuvântul, ci Cuvântul devenit trup, Trupul înviat al Cuvântului” (Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclesială, Ed. Bizantină, Buc., 1996, pp. 15-16).           O înţelegere adâncă a cărţii de faţă orientează atent la adevărul că oricât de ziditoare ar fi citirea din Evanghelie, oricât de elocventă ar fi predica, revelarea Cuvântului dumnezeiesc ar rămâne incompletă fără săvârşirea Tainei Euharistice. Ca şi în experienţa ucenicilor la Emaus, co-munitatea adunată în numele lui Hristos doar „pricepe” întreaga revelaţie, ea doar îşi deschide ochii către o înţelegere şi acceptare adevărată a iconomiei divine printr-o comuniune personală şi internă întru darurile dumnezeieşti ale Trupului şi Sângelui lui Hristos.           Liturghia Cuvântului se împlineşte astfel, în şi prin Liturghia euharistică, „Taină a tainelor care transformă Cuvântul dintr-un mesaj despre Iisus într-o participare reală la viaţa Sa dumnezeiască” (John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune Ortodoxă al B. O. R., 1999, p. 16).           Sfântul Teofan atenţionează: „Şi la noi au apărut astfel de amăgitori şi antihrişti, care spun: crede şi este de ajuns, nu e nevoie de nimic mai mult, nici de Biserică, nici de Taine, nici de cler”. Sau în Cuvântul de sâmbătă din săptămâna a cincea după Cincizecime, el spune: „Liber-cugetătorii, cei ce nu văd cu ochi buni rânduiala văzută a Sfintei Biserici, se lipsesc singuri, prin întocmirea lor sufletească, de putinţa atingerii cu puterea cea lăuntrică, dumnezeiască, care dă viaţă tuturor. Drept aceea ei rămân bolnavi; neîncetata curgere a gândurilor şi simţirilor lor deşarte îi secătuieşte, slăbesc şi mor duhovniceşte”. Aceste cuvinte dezvăluie dorinţa sfântului de a „lumina pe tot omul care vine în lume” (In. 1, 9) pentru sporirea în viaţa duhovnicească.           Parcurgând „ cu ochii inimii” paginile cărţii de faţă, vom constata că ţelul vieţii noastre este viaţa veşnică, iar viaţa de aici este doar o pregătire pentru aceasta. A trăi tot timpul vieţii doar pentru ceea ce se potriveşte doar aici, iar în viaţa viitoare nu are loc înseamnă a merge împotriva rostului pe care îl avem şi a ne pregăti pentru viitor o soartă amară, nespus de amară.           La polul opus al acestei „amărăciuni” se află mierea duhovnicească culeasă din fagurii învăţăturii Sfântului Teofan prin intermediul acestei apariţii editoriale.           Se înţelege aşadar că timpul trebuie să conducă la veşnicie sau, cum spune Sfântul Teofan, „sârguind a ne împodobi cu toate virtuţile, după Chipul Ziditorului şi Reziditorului nostru, ca să nu ne arătăm fără sporire şi fără roade în cunoaşterea Domnului şi să nu ne îngrădim intrarea în veşnica împărăţie a Dumnezeului nostru” la care am fost chemaţi (II Ptr. 1, 5, 8,11).           În lumina duhovniceştilor înţelesuri teofanice, binecuvântăm apariţia cărţii cu dorinţa ca aceste cuvinte spre viaţă veşnică să ajungă în inimile tuturor oamenilor, unde „crescând, să facă rod însutit” (Lc. 8, 8) prin trup spre veşnicie.

Cine a fost Teofan Zavoratul ?   Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propăşirii morale a societăţii ruseşti. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea şi apropiaţii săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind şi îndrumând mii de oameni în viața lor duhovnicească. Dobândind o mare experienţă duhovnicească printr-o totală lepădare de sine şi o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtăşit cu generozitate din comorile experienţei sale duhovniceşti tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Însă el şi-a exercitat influenţa într-un mod mult mai extins prin intermediul cărţilor sale. Cum să-ţi trăieşti viaţa creştineşte; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaştinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor şi sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ţi doreşti mântuirea şi să începi lucrarea desăvârşirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta şi să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii - despre astfel de lucruri vorbesc cărţile Episcopului Teofan.     Iată ca au venit din nou săptămânile pregăitoare pentru Marele Post! Să mulţumim Domnului, Care ne-a învrednicit să apucăm această vreme mântuitoare de suflet! Să ne rugăm ca El să ne ajute şi să ne folosim de această vreme potrivit bunelor Lui hotărâri privitoare la noiÂn această privinţă, totuşi, nu cred că e nevoie să vă spun prea multe. Nu întâmpinaţi acest răstimp pentru prima oară; nu o dată aţi ascultat tâlcuirea însemnătăţii acestor zile şi arătarea învăţurilor pe care trebuie să le tragem din ele; nu o dată, cred, aţi cunoscut şi cu lucrul cum sunt petrecute ele în chip ziditor şi cum sunt petrecute în chip stricător. Şi atunci, ce nevoie mai este de povăţuiri întinse? Este îndeajuns să spunem: Fraţi şi părinţi! Faceţi aşa cum deja ştiţi, aşa cum vă insuflă conştiinţa voastră şi vă învaţă cercarea [experienţa], numai să se întoarcă toate spre zidirea voastră şi mântuirea sufletelor voastre.           Cu toate acestea, nu vreau, totuşi, să vă las fără a vă aminti câte ceva, măcar în mare, spre a vă călăuzi la petrecerea în chip mântuitor a răstimpului care a venit.           Sunt unii bolnavi care merg să se trateze la staţiuni. Gândiţi-vă cum încep ei din vreme a cugeta la călătoria ce îi aşteaptă şi cu câtă grijă pregătesc tot ce este de trebuinţă ca să ajungă repede şi uşor la apele vindecătoare şi să se folosească în chip cât mai roditor de răstimpul hotărât pentru tratament. Iată că şi la noi s-a apropiat şedinţa de tratament a sufletelor noastre: sfântul post. Aici şi noi ne vom scălda – în apele de lacrimi ale pocăinţei, şi vom lua înlăuntrul nostru doctoria cea multvindecătoare – Trupul şi Sângele Domnului nostru.           Este nevoie să ne pregătim şi noi pentru acest tratament – şi pe cât e sufletul mai presus de trup, pe atâta şi grija noastră pentru tratamentul lui trebuie să fie mai puternică şi mai lucrătoare ca la bolnavii amintiţi.           Pentru prima dată, nu e nevoie să ne împovărăm cu multe. Să ne îngrijim doar a pătrunde în voile Maicii noastre Biserica şi să dăm naştere în noi înşine aşezărilor [dispoziţiilor] sufleteşti pregătitoare arătate de către eaÂn post să ne ostenim pentru curăţirea conştiinţei şi îndreptarea vieţii noastre – iar întrucât reuşita acestor osteneli depinde de înmuierea inimii prin străpungere, iată că sfânta Biserică ne pregăteşte din vreme pentru simţământul acesta şi vrea prin felurite mijloace să îl stârnească şi să îl întărească în noi.           Acum, prin pilda despre vameş şi fariseu ea ne insuflă că cea mai de nădejde cale pentru a ne străpunge este nimicirea în noi înşine a părerii de sine fariseice şi înrădăcinarea în inimă a tânguirii de pocăinţă a vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” în duminica următoare, prin pilda despre fiul risipitor ea ne învaţă că oricât de adâncă ar fi căderea cuiva, dacă cel căzut se întoarce cu inimă înfrântă şi smerită către Domnul, strigând: „nu sunt vrednic să mă numesc fiu al Tău; primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii Tăi”, va fi primit în braţele Părintelui Ceresc Celui Multmilostiv. Dacă sufletul cuiva s-a arătat prea împietrit şi nesimţitor, sfânta Biserică, în continuare, vrea să îl frângă, zugrăvindu-i înfricoşata Judecată.           Iar dacă cineva s-a obişnuit până într-atât cu starea sa cea înjositoare întru păcat, că a început să îl socotească pe acesta drept starea sa firească şi nu-şi închipuie cele mai bune, sfânta Biserica aminteşte pentru unul ca acesta de căderea protopărinţilor, pentru a stârni în inima lui întristarea pentru ceea ce a pierdut şi a trezi în el râvna de a redobândi aceasta, aducându-i în gând mărimea pierderii şi cât de mult merită să îi pară rău pentru aceasta şi să se ostenească pentru a deveni iarăşi stăpânilor al moştenirii pierdute.           Iată voile sfintei Biserici a lui Dumnezeu! Pătrundeţi în ele şi umblaţi după cum arată Maica voastră cea grijulie!           În ziua de astăzi şi în toată săptămâna următoare să luăm lecţie de la vameş şi fariseu şi să învăţăm această lecţie. Ea este scurtă: nu te nădăjdui în dreptatea ta, ci, cu toată bogăţia faptelor tale bune, toată nădejdea mântuirii să ţi-o pui în milostivirea lui Dumnezeu, strigând din adâncul sufletului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”           Privind la fariseu – cel dojenit, să nu credeţi că faptele dreptăţii, cucerniciei, binefacerii şi înfrânării aspre nu înseamnă nimic în ochii lui Dumnezeu. Nu! Domnul 1-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci pentru că acesta a început să se laude cu ele, pentru că îşi pusese în ele toată nădejdea sa, uitând de păcate – de care, bineînţeles, nu era slobod.           Deopotrivă, privind la vameş, să nu credeţi că păcatele au puţină însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul îl laudă pe vameş nu fiindcă prin păcatele sale s-a pus în starea de a nu fi vrednic nici să privească la cer, ci pentru că, după ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, ia părut rău şi s-a străpuns pentru aceasta, aşteptând să îşi afle izbăvire doar în milostivirea lui Dumnezeu – îl laudă pentru această întoarcere de la păcat la Domnul, pentru duhul smereniei şi durerii inimii întru care striga: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!”.           După ce am luat acum ceea ce e adevărat şi de la unul şi de la celălalt, primim lecţia aceasta: osteneşte-te şi lucrează Domnului cu osârdie, după toată lărgimea poruncilor Lui – însă nădejdea mântuirii să ţi-o pui – toată – în milostivirea lui Dumnezeu. Niciodată nu vei ajunge să fii îndreptat în ochii lui Dumnezeu întotdeauna şi în toate: de aceea, oricât ai părea de îndreptat pe dinafară, nu înceta niciodată să strigi din inimă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Cine a fost Teofan Zavoratul ?   Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propăşirii morale a societăţii ruseşti. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea şi apropiaţii săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind şi îndrumând mii de oameni în viața lor duhovnicească. Dobândind o mare experienţă duhovnicească printr-o totală lepădare de sine şi o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtăşit cu generozitate din comorile experienţei sale duhovniceşti tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Însă el şi-a exercitat influenţa într-un mod mult mai extins prin intermediul cărţilor sale. Cum să-ţi trăieşti viaţa creştineşte; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaştinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor şi sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ţi doreşti mântuirea şi să începi lucrarea desăvârşirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta şi să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii - despre astfel de lucruri vorbesc cărţile Episcopului Teofan.     CUPRINS:           În loc de prefaţă …           Despre izvorârea minunată a Aghiazmei …           1. Mărgăritare duhovniceşti alese de la Sfinţii Părinţi … 5           2. Cuvânt de învăţătură al unui oarecare bătrân mare către ucenicul său …           3. Poveţele unui oarecare bătrân despre viaţa făptuitoare …           4. Altă povăţuire despre aceeaşi. Adunată din diferite paterice … 26           5. Şi iarăşi – despre aceeaşi …           6. Epistola unui avvă către un oarecare sihastru care ceruse de la el povăţuire …           7. O altă povăţuire asemănătoare …           8. Povăţuire către cel care intră în mănăstire …           9. Povăţuire către o fecioară …           10. Capete foarte folositoare şi de suflet mântuitoare ale lui Leontie iereul …           11. Alte capete ale aceluiaşi … 51           12. Alte capete ale aceluiaşi … 56           13. Povăţuirile unui oarecare stareţ Hariton … 57           14. Învăţături ale Sfinţilor noştri Părinţi şi Dascăli … 58           15. Scrisoare către loasaf, zăvorâtorul şi isihastul din mănăstirea Sfântului Sava, care este în Palestina … 59           16. Despre trezvie şi rugăciune … 60           Capete moral-practice, ascetice şi teologice ale unor Cuvioşi anonimi … 61           Gânduri duhovniceşti care desfac de cele stricăcioase şi alipesc de cele nestricăcioase … 76                 În loc de prefaţă.           Întemeiată prin marile şi mult roditoarele osteneli pustniceşti ale strălucitului ei întemeietor, Lavra Sfântului Sava cel Sfinţit (5 decembrie 532)- care este în apropiere de Ierusalim – împodobeşte şi astăzi locurile sfinte şi toate mănăstirile Răsăritului ce ţin de rânduiala bisericească stabilită de acest mare părinte al Bisericii. Locurile unde s-au nevoit asemenea minunatului Sava, şi alţi giganţi ai luptelor ascetice precum au fost Sfinţii Eftimie cel Mare, Teodosie Chinoviarhul, Ioan Tăcutul, Dometian, Gherasim de la Iordan, Chiriac Sihastrul ş.a., au atras în mod constant de-a lungul secolelor şi atrag până astăzi iubitori ai blagocestiei care au căutat cu trudă, smerenie şi râvnă căile cele mai drepte şi mai sigure ce duc la viaţa şi la fericirea veşnică.           Unii din vieţuitorii perioadei imediat următoare acestor ctitori ai monahismului palestinian, iubitori şi agonisitori ai vieţii celei îmbunătăţite, au avut şi darul cuvântului: oral şi scris. De la ei ne-au rămas numeroase manuscrise intitulate PATERIC – mare parte a lor fiind culegeri de extrase din scrierile Sfinţilor Părinţi asceţi, dar n-au lipsit nici scriitorii de mare originalitate, de şi aflaţi întru totul pe linia Tradiţiei Părinţilor.           Vizitând şi cercetând1 Sfintele locuri şi comorile lor spirituale în urmă cu cca 120 de ani.           Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul a aflat aceste manuscrise şi dându-şi seama de inestimabila lor valoare le-a selectat, tradus şi publicat spre folosul întregii Ortodoxii. Convingerea fermă a Sfântului Ierarh, rezultată din studierea lor atentă, competentă şi plină de acrivie – calităţi ce-i sunt unanim recunoscute, este că multe din capitolele lucrării de faţă au drept autori pe bătrânii mult sporiţi duhovniceşte ai Lavrei Sfântului Sava şi că ele sunt „rodul experienţei şi cunoaşterii proprii, iar nu lucruri împrumutate din scrierile ascetice de mai înainte”.           Iată că din mila iubitoare de oameni a proniei dumnezeieşti a sosit şi ceasul cunoaşterii lor de către evlavioşii cititori români. Desigur, ele sunt adresate cu precădere celor ce au îmbrăţişat viaţa monahală, dar şi cele potrivite mirenilor – care trăind în lume nu mai vor să trăiască în duhul raţiunii şi modei lumeşti, ci vor să trăiască de acum în duhul lui Hristos – sunt numeroase şi îndestulătoare, însă atât pentru unii cât şi pentru alţii, multe din învăţăturile ce urmează au adesea nuanţări duhovniceşti unice, de o precizie şi o însemnătate excepţionale şi – ceea ce trebuie dintru început evidenţiat – emanând un duh de o prospeţime şi o vigoare uimitoare, arătându-se cât se poate de eficiente şi adecvate chiar şi în adesea foarte dificilele conjuncturi contemporane.           Multe dintre capetele ce urmează am cuteza să le numim atotcuprinzătoare, căci în câteva rânduri ni se spune (aproape) totul despre o anumită cale, fie ea spre pierzare sau spre mântuire. Să cercetăm câteva dintre ele: „Unde sunt desfătări, jocuri, râsuri, vorbe fără de rânduială, muzică şi cântece spurcate dimpreună cu parfumuri moleşitoare, acolo e întunecare a minţii, stricare a inimii, pierzare a bărbaţilor şi femeilor, a tinerilor şi tinerelor, praznic al demonilor. Vai celor ce petrec astfel!… Dimpotrivă, unde este citire şi cercetare a Scripturilor, cântare a Psalmilor, rugăciune, lacrimi, suspinuri, străpungere a inimii, milostenie, înfrânare şi râvnă pentru toate virtuţile, acolo e praznic al lui Dumnezeu, bucurie a Sfinţilor, veselie a îngerilor! Celor ce fac acestea li se deschide împ ărăţia Cerurilor, ca să se bucure în ea pe veci”. „Să hrănim sufletul cu vederi duhovniceşti, prin care vin pacea şi bucuria cerească, iar nu cu vederi lumeşti prin care vin amărăciunea şi sminteala!…”. „Mare eşti, omule, şi cinstit, şi curat, atâta vreme cât te ajută Dumnezeu; de Dumnezeu ai fost zidit, de Dumnezeu eşti şi ţinut: deci, nu te lepăda de binefaceri şi nu-L uita pe Binefăcător. Chiar dacă ai primit virtutea, asta e fiindcă El ţi-a ajutat”. „De voim a ne îmbogăţi cu virtuţile, să luăm asupra noastră nevoinţa înfrânării, răbdării şi smeritei cugetări, iar deasupra acestora deasa rugăciune – şi uşor vom dobândi ceea ce căutăm”. „Nu te ruga să se întâmple cu tine ceea ce crezi tu că este bine, ci să se întâmple ceea ce e plăcut înaintea lui Dumnezeu, că Dumnezeu ştie mai bine ce îţi este de folos”.           „Ostenelile nasc slava: Să ne ostenim puţin aici în toate ispitele, strâmtorările şi necazurile, cu mare răbdare, ca să ne bucurăm dincolo în veci. Ascuţişul necazurilor se va preschimba în bucurie, iar ostenelile vremelnice vor aduce roada împărăţiei Cerurilor. Fără de osteneli, necazuri şi nevoinţe aspre 1 A vizitat şi a cercetat Locurile Sfinte între anii 1847-1853. (n. Apologeticum).           Sfântul Teofan Zăvorâtul nu vom putea culege făgăduinţele cele mari ale lui Dumnezeu”.           Mărimea de suflet, bărbăţia – ca ceea ce se numără între virtuţile cardinale – este adesea pomenită şi evidenţiată prin apoftegme precum aceasta: „Bărbăţia inimii e ajutorul sufletului în viaţa cea după Dumnezeu, aşa cum ajutorul păcatului e trândăvia, întărirea celor care voiesc a dobândi virtutea stă în a nu se împuţina cu sufletul atunci când cad, ci a râvni iarăşi, cu putere nouă, după virtute”.           Iată şi câteva ziceri foarte scurte care însă ne spun foarte multe, de vom dobândi fericita dispoziţie corespunzătoare a inimii: „Virtutea virtuţilor este smerita cugetare, iar patima patimilor e să fii rob al pântecelui… Să nu ai vrajbă cu nimeni, altminteri neplăcută va fi lui Dumnezeu rugăciunea ta: Să ai pace cu toţi, ca să ai îndrăznire în rugăciune… păzeşte-ţi auzul, ca să nu porneşti război în tine însuţi”. „Iubitorul de argint îşi umple casa cu lucruri şi cu aur, iar neagonisitorul îşi adună sieşi bunătăţi din cer, pe care mintea le îmbrăţişează prin nădejdea cea fericită”.           Logica, raţionalitatea duhovnicească şi argumentaţia Părinţilor sunt impecabile, iar realismul lor adânc şi atent scrutător este puternic să pună pe gânduri – în sensul cel mai bun al cuvântului – chiar şi pe cei mai neluători aminte de mântuirea lor. „Puterea trupului o istovesc bolile, frumuse ţea lui o răpeşte bătrâneţea, şi după un ospăţ bogat degrab se întoarce iarăşi foamea. Deci, să nu ne îngrijim de ceea ce nu putem înveşnici. Să ne mutăm prin mijlocirea virtuţilor la Ierusalimul cel de sus, iar trupul să îl istovim prin osteneli şi posturi, şi să-l înrobim sufletului, ca să nu înrobească el sufletul, diavolului!”. „La mare război ne aflăm în această viaţă. Împrejur necredincioşii umblă cu arcurile încordate, şi unul trage în auz – ca să ascultăm cu patimă osândirile şi clevetirile, altul trage în ochi – ca să privim cu poftă, altul trage în limbă – ca să defaime pe fratele, altul trage în pântece – ca să poftească spre mâncăruri, altul trage în mâini – ca să răpească cele străine, altul trage în picioare – ca să alerge spre rău. Drept aceea, îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului (Efes. 6, 11)”    

Cine a fost Teofan Zavoratul ?   Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propăşirii morale a societăţii ruseşti. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea şi apropiaţii săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind şi îndrumând mii de oameni în viața lor duhovnicească. Dobândind o mare experienţă duhovnicească printr-o totală lepădare de sine şi o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtăşit cu generozitate din comorile experienţei sale duhovniceşti tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Însă el şi-a exercitat influenţa într-un mod mult mai extins prin intermediul cărţilor sale. Cum să-ţi trăieşti viaţa creştineşte; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaştinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor şi sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ţi doreşti mântuirea şi să începi lucrarea desăvârşirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta şi să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii - despre astfel de lucruri vorbesc cărţile Episcopului Teofan.     CUPRINS:           I. CĂSĂTORIA.           Hotărârea de a intra în căsnicie.           Alegerea soţiei.           Povaţă către o viitoare soacră.           Către o fată ce urmează să se căsătorească.           Povaţă pentru o fecioară.           Către mama unei tinere mirese.           Unei proaspăt-căsătorite.           Povaţă către soţii care nu au copii.           Alte poveţe către soţi însemnătatea vieţii în căsnicie pentru lucrarea mântuirii.           Mântuirea pe calea vieţii de familie.           Despre căsătorie şi necăsătorire.           Nu trebuie să se căsătorească cei care nu au aplecare spre aceasta.           Primii spini din viaţa de familie.           Povaţă către nişte tineri însurăţei.           Despre îndatoririle tinerilor soţi.           Povaţă către o soacră.           Despre atracţia trupească dintre bărbat şi femeie.           Despre vindecarea de dragostea fără speranţă.           Despre privitul la femei.           Sfat către cineva care întreţine o legătură extraconjugală.           Sfat către cineva care a pus capăt relaţiei sale extraconjugale.           Povaţă către o pereche evlavioasă.           II. FAMILIA.           Povaţă către un familistdespre viaţa plăcută lui Dumnezeu.           Familia este o cruce pentru capul ei.           Pregătirea tinerilor soţi pentru venirea pe lume a unui prunc.           Povaţă către o femeie însărcinată.           Despre soarta celor handicapaţi psihic şi a celor nebotezaţi.           Sfaturi de lucrare duhovnicească pentru familist.           Despre aceeaşi.           Povaţă către o familie.           III. SOŢUL.           Soţul este împlinitor al voii lui Dumnezeu.           Despre un soţ aspru.           Povaţă către un văduv.           Altă mângâiere către un văduv.           IV. SOŢIA.           Despre îndatoririle femeii căsătorite.           Despre rugăciunea femeii măritate.           Despre aceeaşi.           Despre aceeaşi.           Despre clipele de singurătate ale femeii căsătorite.           Despre necazul unei tinere căsătorite.           Povaţă pentru o tânără căsătorită.           Cum să se poarte femeile cu soţii necredincioşi.           Despre devotamentul soţiilor faţă de soţii bolnavi.           Povaţă către o femeie pe care soţul o înşală.           Povaţă către o văduvă.           Fireştile neputinţe ale femeii nu spurcă înaintea lui Dumnezeu.           V. PĂRINŢII.           Despre rugăciunea părinţilor pentru copii.           Despre înţelepţirea unui fiu rătăcit.           Despre crucea de mamă.           Despre lipsa de cinstire faţă de părinţi.           Mângâiere unei mame care se mâhneşte pentru copii.           Povaţă către o mamă a cărei fiică e bolnavă.           Despre nepăsarea copiilor faţă de părinţi.           Blestemul părintesc se şterge prin rugăciune şi prin binecuvântarea copilului blestemat.           Unde trebuie să se oprească grija părintească faţă de copii.           Despre educarea copiilor.           Despre rugăciunea de mamă.           Către mama unui soldat.           Povaţă către o mamă, cu privire la îndrumarea fiului.           Despre înstrăinarea copiilor de părinţi.           Despre un copil care nu vrea la şcoală.           Despre un fiu care nu merge pe calea dreaptă.           Despre un fiu rătăcit.           Despre aceeaşi.           Despre aceeaşi.           Despre aceeaşi şi despre educarea copiilor.           Îngrijirea copiilor este o nevoinţă.           Despre povata pe care trebuie s-o dea o mamă fiicei sale arţăgoase.           Povaţă către o mamă ce merge în vizită la cuscri.           Despre necazul unor părinţi ce şi-au pierdut copiii.           Despre aceeaşi.           Despre aceeaşi.           Despre moartea unor copii.           Educarea copiilor – lucru plăcut lui Dumnezeu.           Rodul îngrijirii de un orfan.           Povaţă către o mamă care vrea să intre în mănăstire.           VI. COPIII.           Despre un copil îndărătnic.           Despre severitatea în educarea copiilor.           Despre atacurile de panică la copii.           Despre pregătirea copilului pentru şcoală.           Povaţă către cineva care a luat spre creştere un copil sărac.           Despre primirea spre creştere a unei orfane.           Povaţă despre ajutorarea rudelor rămase fără sprijin.           Povaţă către o orfană luată spre creştere de oarecare binefăcători.           Povaţă către o mamă, despre educarea fiicei.           Despre boala copilului şi vindecarea ei.           Povaţă către nişte părinţi al căror fiu nu are spor la învăţătură.           Despre unirea sufletului cu trupul la prunc.           Despre înrudirea duhovnicească.           Mângâiere rudelor cu prilejul bolii celor apropiaţi.           Povaţă către cineva care a pierdut un om apropiat.           Despre rugăciunea pentru cei apropiaţi care pier.           Despre rugăciunea pentru cei ce ne-au îngrijit.           Trebuie să trăim aducându-ne totdeauna aminte că Dumnezeu este de faţă.                 CĂSĂTORIA hotărârea de a intra în căsnicie.           Vă tot faceţi planuri… Nu e un lucru rău, însă mai bine încredinţaţi totul în mâinile lui Dumnezeu şi aşteptaţi cu smerenie ce cuvânt va ieşi pentru dumneavoastră de la Domnul, fiind gata să îl primiţi în chip supus. Vi s-a făcut de căsătorie?! Dar şi lucrul acesta este mai bine să-1 lăsaţi în mâinile lui Dumnezeu. Visările despre căsătorie pot aprinde simţurile, iar planurile sunt deocamdată de prisos în această privinţă… Ele nu pot decât să tulbure fără folos sufletul… rugaţi-vă aşa: „Cu judecăţile pe care le ştii, Doamne, rânduieşte viaţa mea aşa încât să mă mântuiesc”… Binecuvântează-ne, Doamne. Mântuiţi-vă!           alegerea soţiei.           Cu rugăciune şi cu post să se purceadă la alegerea soţiei.           POVAŢĂ CĂTRE O VIITOARE SOACRA.           Milostivirea lui Dumnezeu să fie cu tine! întrebi despre căsătoria fiului. Dumnezeu binecuvântează! El îşi iubeşte mireasa şi ea, pe cât se vede, îl iubeşte la rândul său. în asta şi stă tăria legăturii căsniciei. Tu spui: „Nouă nu ne place”, însă nu voi, ci el are de trăit cu soţia. Dacă lui îi place, ce treabă aveţi voi? şi părinţii trebuie să se bucure de o asemenea însoţire, fiindcă se vede că este bună. Te gândeşti că fiul nu o să te ajute. Să ştii că asta nu depinde de căsnicie. Dacă este om bun, o să te ajute, oriunde ar trăi, iar dacă nu e bun, ce poţi să-i faci?           Dacă într-un lucru atât de însemnat tu, ca mamă, ai să faci după inima fiului, toată viaţa lui o să-şi amintească şi o să-ţi răsplătească aju-tându-te după putere.           Aşa că nu văd nimic rău în această căsătorie.           Dumnezeu binecuvântează!           CĂTRE O FATĂ CE URMEAZĂ SĂ SE CĂSĂTOREASCĂ.           Domnul să vă binecuvânteze pentru a începe felul de viaţă pe care dintotdeauna 1-aţi văzut ca fiind cel mai bun pentru Dumneavoastră. Iată, Domnul vă împlineşte dorinţa inimii. Căsătoria are o mulţime de mângâieri, dar e şi însoţită de numeroase griji şi necazuri, deosebit de adânci câteodată. Să vă gândiţi la asta, încât atunci când vă veţi lovi de aşa ceva să nu fiţi luată pe neaşteptate. Acum sunteţi doi. în doi bucuriile sunt mai puternice, iar necazurile se rabdă mai uşor. Să vă ajute Domnul să n-aveţi despărţire în nimic, ci toate să le aveţi de obşte – o singură inimă şi un singur drum în viaţă.           Cu privire la hainele de mireasă… în locul Dumneavoastră aş face cum vor ceilalţi, fără să mă gândesc… hainele sunt pentru ceilalţi, nu pentru Dumneavoastră. N-au decât să vă gătească aşa cum vor. Fericire deplină vă doresc!           Al vostru rugător către Dumnezeu, Episcopul Teofan.           POVAŢĂ PENTRU O FECIOARĂ.           Mântuieşte-o, Doamne, pe „Negruţa”. Este în plină tinereţe, trebuinţele sufletului şi trupului ei sunt în mişcare plină de vioiciune. Câtă lua-re-aminte îi trebuie! însă aproape este Domnul, aproape este îngerul păzitor şi Acoperământul Maicii Domnului. Să se roage cu suspine, şi va fi ca o oiţă într-un staul trainic – iar rugăciunea mamei să-i fie ca un acoperământ sau ca o adum-brire ce încălzeşte sufletul.           CĂTRE MAMA UNEI TINERE MIRESE.           Domnul să binecuvânteze pe proaspeţii Dumneavoastră însurăţei cu unire tare – nu numai după aplecările fireşti, ci şi după lucrarea harului. Deplină fericire le doresc, aşa încât să aveţi mângâiere de la ei în toate zilele vieţii voastre. Vă biruie tristeţea. Nu-i nimic de mirare. Aceste simţăminte de mamă sunt fireşti. O să treacă. Daţi-le tinerilor poruncă să scrie mai des, şi va fi ca şi cum vă veţi vedea cu ei. Pe lângă asta, Domnul este aproape. Lui să îi spuneţi necazurile Dumneavoastră, şi El vă va trimite mângâiere îmbelşugată.           Să plângeţi puţin într-un colţ, şi o să vă uşuraţi, iar prin gândul la fericirea ce va să fie vă veţi putea întări.           UNEI PROASPĂT-CĂSĂTORITE.           Domnul să binecuvânteze petrecerea Dumneavoastră în noua casă, începutul vieţii Dumneavoastră de familie! Puneţi acest început cu frica lui Dumnezeu şi să vă duceţi viaţa întru slava Lui, şi totul va merge bine. Nu alergaţi după strălucire şi nu căutaţi ca ceilalţi să ofteze de mirare când vă văd! Trăiţi lin şi iarăşi lin! Fără zgomot şi zarvă, fără „mistere” şi clădire de castele în văzduh.           Să aveţi pace între voi, şi cu toţi împreună-locuitorii voştri, şi cu vecinii, şi puţină îndestulare, şi vă va fi îndeajuns. Apostolul scrie: Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea mulţumiţi să fim (l Tim. 6, 8).  

Cine a fost Teofan Zavoratul ?   Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propăşirii morale a societăţii ruseşti. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea şi apropiaţii săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind şi îndrumând mii de oameni în viața lor duhovnicească. Dobândind o mare experienţă duhovnicească printr-o totală lepădare de sine şi o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtăşit cu generozitate din comorile experienţei sale duhovniceşti tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Însă el şi-a exercitat influenţa într-un mod mult mai extins prin intermediul cărţilor sale. Cum să-ţi trăieşti viaţa creştineşte; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaştinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor şi sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ţi doreşti mântuirea şi să începi lucrarea desăvârşirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta şi să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii - despre astfel de lucruri vorbesc cărţile Episcopului Teofan.     Omul este alcătuit din trup, suflet şi spirit (duh).           Trupul e făcut din pământ; asta nu înseamnă ceva inert, mort, ci dimpotrivă, cu adevărat viu, pătruns de un suflet trăitor. În acest suflet a fost insuflat un duh, duhul lui Dumnezeu, menit a-l cunoaşte, a-l preamări, a-l căuta, a-l gusta, şi a-şi găsi bucuria în El şi în nimic altceva.           Sufletul este, deci, principiul fundamental al vieţii, ceea ce face dintr-o făptură umană o fiinţă vie, în opoziţie cu o masă oarecare de carne neînsufleţită.           Concomitent, în vreme ce sufletul există mai înainte de toate pe plan natural, duhul ne pune în legătură cu ordinea realităţilor divine. Este facultatea cea mai înaltă a omului şi totodată cea care ne face apţi de aintra în comuniune cu Dumnezeu. Mai mult de atât, duhul omului este direct legat de a Treia Persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt sau Duhul lui Dumnezeu. Dar, paradoxal, deşi există această legătură directă, persoanele nu sunt identice. A le confunda, ne-ar duce la panteism.           Trupul, sufletul şi duhul au fiecare maniera lor specifică de cunoaştere: corpul cunoaşte prin cele 5 simţuri, sufletul prin raţionament intelectual, spiritul prin conştiinţă, printr-o percepţie mistică care transcende modalităţile de rând ale raţiunii umane.           În afara acestor 3 elemente – duh, suflet, trup – mai există un alt aspect care rămâne totuşi în afara acestei clasificări tripartite: este inima. În ortodoxie inima are o importanţă particulară ca termen. Când în Occident de vorbeşte despre inimă, se înţeleg în general emoţiile şi afectele; dar în Biblie, ca şi în majoritatea cărţilor ascetice ale Bisericii Ortodoxe, inima are o semnificaţie mult mai bogată: ea este organul principal al fiinţei umane, fizic şi spiritual; este centrul vieţii, principiul determinant al tuturor activităţilor şi aspiraţiilor omului. Inima include de asemenea emoţiile şi afectele, dar semnifică încă mai mult: ea îmbrăţişează tot ceea ce constituie şi noi numim „persoană”.           Omiliile Sf. Macarie dezvoltă această noţiune a inimii: „Inima guvernează organismul corporal şi împărăţeşte peste el, iar când harul stăpâneşte inima, ea conduce toate membrele şi toate gândurile sufletului, şi deopotrivă dorinţele sale; prin intermediul ei harul penetrează egal, deopotrivă, toate părţile corpului.           Inima este de o adâncime de necuprins; în ea se află săli de recepţie şi dormitoare, porţi şi portaluri, numeroase tainiţe şi trecători. În ea se află laboratorul şi atelierul dreptăţii, ca şi cel al răutăţii. Moartea şi viaţa sunt acolo. Inima este palatul lui Hristos; acolo Hristos, Domnul nostru, vine spre a se odihni cu îngerii şi duhurile sfinţilor; acolo El îşi statorniceşte, îşi aşează Împărăţia.”           Înţelegând astfel, este clar că inima nu se confundă cu niciunul din cele 3 elemente constitutive ale omului – trupul, sufletul şi duhul – dar că ea este legată de fiecare în parte.           Inima este o realitate materială, este o parte a corpului nostru, centul organismului nostru din punct de vedere fizic. Acest aspect material al inimii nu trebuie să fie uitat. Când textele ascetice ortodoxe vorbesc despre inimă, se înţelege, între alte lucruri, inima de carne, un muşchi al corpului şi trebuie să evităm a o înţelege în mod unic ca pe ceva simbolic sau metaforic.           Inima este într-o manieră negrăită, specială, legată de psihismul omului, de sufletul său. Când inima îşi opreşte bătăile, noi ştim că sufletul nu mai este în corp.           În sfârşit, ceea ce ne interesează aici în mod special este faptul că inima este legată de Duh, cum spune şi Teofan: „Inima este omul din adânc, duhul. În el se află conştiinţa, ideea de Dumnezeu şi a dependenţei noastre totale de El, şi toate comorile eterne ale vieţii Duhovniceşti.” „Cuvântul inimă”, zice el, „nu trebuie înţeles numai în sensul lui obişnuit, ci în sens de 'omul interior', după cum spun şi Sf. Apostoli Pavel şi Petru: 'omul ascuns al inimii'. Este duhul după chipul lui Dumnezeu care a fost insuflat primului om, dar care dăinuie chiar după căderea în păcat.” De aceea autorilor greci le place să citeze acest text: „Omul interior (dinăuntru) şi inima sunt de nemărginită şi nemăsurată profunzime” (Psalmul 63:7). Această „inimă din adânc” este duhul omului, ceea ce misticii renanieni şi flamanzi numesc „fundul sufletului”. Acolo, în „inima din adânc” omul îl întâlneşte pe Dumnezeu faţă către faţă.           Astfel putem înţelege ce vrea să zică Teofan când descrie rugăciunea ca starea celui care „stă înaintea lui Dumnezeu cu mintea în inimă”. Atâta vreme cât ascetul se roagă cu mintea în cap, el foloseşte numai resursele inteligenţei omeneşti şi, la acest nivel, el nu va realiza niciodată o întâlnire personală şi imediată cu Dumnezeu. Folosindu-şi creierul omul poate afla ceva despre Dumnezeu, dar nu-l poate cunoaşte. În fapt nu poate avea loc cunoaşterea directă a lui Dumnezeu fără o iubire adâncă, iar o astfel de dragoste nu poate veni numai din creier, ci şi din întregul om înconjurător, adică din inimă. Trebuie deci ca ascetul să se coboare de la cap la inimă. Nu i se cere să îşi abandoneze puterile sale intelectuale – raţiunea este deopotrivă un dar al lui Dumnezeu –, dar el trebuie să îşi coboare mintea în inimă.           El începe a-şi coborî mintea în inima naturală şi de acolo în inima adâncă, în acel loc al inimii care nu mai este o realitate carnală. Acolo, în profunzimi, el descoperă mai întâi duhul semănând lui Dumnezeu şi pe care Sfânta Treime l-a insuflat în om în momentul creaţiei lui, şi cu acest duh el ajunge să cunoască Duhul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în fiecare creştin de la Sfântul Botez, chiar dacă marea majoritate dintre noi nu avem conştiinţa prezenţei Sale. În această perspectivă, scopul vieţii ascetice şi mistice constă în descoperirea harului Botezului. Cel care doreşte să înainteze în lungul drumului rugăciunii interioare trebuie „să se întoarcă în sine însuşi”, să descopere Împărăţia Cerurilor care este înăuntrul său şi astfel să treacă dincolo de frontiera care separă pe cel creat de Cel Necreat.           Trei grade ale rugăciunii.           Aşa cum în om sunt 3 elemente, tot aşa sunt 3 grade în rugăciune1: rugăciunea vocală sau trupească rugăciunea minţii rugăciunea inimii (sau a minţii în inimă), care este rugăciunea duhovnicească.           Teofan: „Voi nu trebuie să vă rugaţi numai cu ajutorul cuvintelor, ci şi cu mintea; şi nu numai cu mintea, ci şi cu inima, în maniera în care mintea înţelege şi vede clar ce semnifică cuvintele, iar inima simte ceea ce inima gândeşte. Toate acestea împreună constituie rugăciunea adevărată, şi dacă unul din elemente lipseşte, fie rugăciunea este imperfectă, fie că ea chiar lipseşte.           Primul fel de rugăciune, vocală sau trupească, este rugăciunea buzelor şi a limbii. Ea constă în citirea sau rostirea anumitor formule, în a îngenunchea, a sta în picioare sau a te prosterna. Este clar că o astfel de rugăciune, dacă este pur verbală sau trupească, nu este în mod real o rugăciune. Mai mult decât simplul fapt de a rosti formule, este esenţială concentrarea interioară asupra sensului pe care îl formulăm, închiderea intelectului (a minţii noastre) în cuvintele rugăciunii. Astfel se dezvoltă primul grad al rugăciunii, care în mod natural devine al doilea. Orice rugăciune verbală, pentru a fi demnă de acest nume, trebuie să fie până la un anumit punct o rugăciune interioară sau o rugăciune a minţii.           Pe măsură ce rugăciunea se interiorizează, recitarea exterioară devine mai puţin importantă. Este suficient ca intelectul să gândească interior cuvintele fără nici o mişcare a buzelor. Se ajunge astfel ca intelectul să se roage fără să formeze nici un cuvânt. În acest timp, cei care au avansat în vederea rugăciunii vor dori uneori să facă uz de rugăciunea verbală obişnuită, dar aceasta va fi totodată o rugăciune interioară a minţii.           Nu este însă suficient să se atingă gradul al doilea. Atâta vreme cât rugăciunea rămâne în cap, în minte sau în creier, ea este incompletă sau imperfectă. Trebuie ca inima să se coboare în inimă, „să găsească locul inimii”, „să se unească mintea cu inima”. Astfel rugăciunea va deveni cu adevărat „rugăciunea inimii”, rugăciunea nu a unei singure facultăţi, ci a omului întreg; suflet, duh, trup; o rugăciune nu numai a inteligenţei, a raţiunii naturale, ci una a duhului cu puterea sa particulară de a intra în contact direct cu Dumnezeu.           Să remarcăm că rugăciunea inimii nu este numai una a sufletului şi a minţii, ci şi a trupului. Nu trebuie să uităm că, printre altele, inima este totodată un organ trupesc şi ea are un rol pozitiv de jucat în lucrarea rugăciunii. Acest resort clar al vieţii sfinţilor ortodocşi s-a reliefat în timpul rugăciunii, atunci când au fost transfiguraţi prin lumina dumnezeiască asemeni trupului lui Hristos pe Tabor.