1001 de nopti basme arabe

Atunci Amin pricepu că până la urmă Abalhassan se supusese spaimelor şi socotise mai bine să se facă nevăzut, în împrejurarea că povestea aceea de dragoste ar ajunge la urechile califului. Dar dintru-ntâi nu ştiu ce să facă; într-un sfârşit porni către casa lui ben-Bekar. Acolo il rugă pe un rob să-l ducă la stăpânul lui; iar robul îl pofti în sala de oaspeţi, unde tânărul giuvaiergiu îl găsi pe ben-Bekar întins pe perne şi galben rău. Atunci îi spuse:           — O, stăpâne al meu, măcar că ochii mei nu au avut hucuria de a te vedea până astăzi, vin mai întâi să-ţi cer iertare că am pregetat atâta până să mă înfăţişez ca să aflu ştiri despre sănătatea ta. Apoi vin să-ţi vestesc un lucru care de bună seamă că îţi va pricinui oarecare supărare, şi totodată sunt şi aducătorul leacului ce te va face să uiţi totul!           Şi ben-Bekar, tremurând de tulburare, îl întrebă:           — Pe Allah! ce fel de mâhnire mi se mai poate întâmpla?           Şi tânărul giuvaiergiu îi spuse:           — Află, o, stăpâne al meu, că eu totdeauna am fost omul căruia i se spovedea prietenul tău Abalhassan şi ca nu îmi tăinuia niciodată nimic din toate câte i se întâmplau. Or, iacătă-s trei zile de când Abalhassan, care de obicei venea să mă vadă în fiecare seară, nu a mai dat nici un semn de viaţă; şi, întrucât ştiu din destăinuirile pe care mi le-a făcut, că şi tu eşti prieten cu el, vin să te întreb dacă ştii cumva unde este şi pentru ce a plecat aşa şi a pierit fară a spune nimic prietenilor sai.           La vorbele acestea, bietul ben-Bekar îngălbeni până peste poate şi ajunse de era să-şi piardă întru totul orice simţire. Într-un sfârşit, izbuti să îngaime:           — Şi eu de-abia acuma aflu! Şi chiar că nu ştiam care sa fie pricina lipsei acesteia de trei zile a lui ben-Taher! Ci, dacă aş trimite un rob de-al meu să capete ştiri despre el, poate că am afla adevărul faptului38.           Şi îi spuse unuia dinte robi:           — Du-te degrabă acasă la ben-Taher şi întreabă daca se mai află acolo sau dacă a plecat în vreo călătorie. Daca ţi se va răspunde că a plecat în călătorie, nu pregeta sa întrebi încotro a plecat.           Şi pe dată robul ieşi spre a se duce să capete veşti, şi se întoarse după un răstimp şi îi spuse stăpânului său:           — Vecinii lui Aballhassan mi-au povestit că Abalhassan a plecat la Bassra. Dar am găsit acolo şi o copilă care asemenea întreba şi ea de Abalhassan şi care m-a iscodit; „Fără nici o îndoială că eşti vreo slugă de-a emirului ben Bekar?” Şi, cum i-am răspuns adeverind, ea a adăugat ca are să-ţi aducă o ştire şi m-a însoţit până aici. Şi aşteaptă să-ţi vorbească.           Şi ben-Bekar răspunse:           — Pofteşte-o numaidecât!           Or, peste câteva clipite, copila intră, iar ben-Bekar văzu că era roaba de inimă a frumoasei Şamsennahar. Păşi înainte şi, după salamalecuri, îi spuse la ureche câteva cuvinte care îi luminară chipul şi i-l întunecară, rând pe rând39.           Atunci tânărul giuvaiergiu găsi că era potrivit a-şi deşterne spusa şi grăi:           — O, stăpâne al meu, şi tu, o, copilă, aflaţi că Abalhassan, înainte de a pleca, mi-a povestit tot ceea ce ştia şi mi-a destăinuit spaima pe care o trăia numai la gândul că dragostea care vă tulbură ar putea să ajungă la urechile califului. Ci eu, care nu am nici soţie, nici copii, nici rude, stau din tot sufletul să-i ţin locul pe lângă voi, întrucât am fost tare înduioşat de amănuntele pe care mi le-a isiorisit ben-Taher despre dragostile voastre cele fară de noroc. Dacă binevoiţi a nu vă lepăda de slujbele mele, va juruiesc pe Prorocul nostru cel sfânt (asupra-i fie ruga şi pacea!) să vă fiu tot atâta de credincios ca şi prietenul meu ben-Taher, ba mai hotărât şi mai statornic. Şi chiar dacă îmbierea mea nu vă ispiteşte, să nu care cumva să credeţi că nu aş avea sufletul atâta de cinstit cât să păstrez o taină ce mi s-a încredinţat…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o suta şaizeci şi una noapte spuse:           …o taină ce mi s-a încredinţat. Dimpotrivă, dacă vorbele mele au izbutit să vă câştige pe amândoi, nu este jertfă la care să nu fiu gata a mă supune spre a vă fi pe plac; întrucât sunt hotărât să mă folosesc de toate mijloacele care îmi stau la îndemână spre a vă dobândi împlinirea la care râvniţi, şi chiar voi face din casa mea cuibul întâlniri lor tale, o, stăpâne al meu, cu frumoasa Şamsennahar!           Când tânărul giuvaiergiu îşi încheie vorbele, emirul Ali fu cuprins de atâta bucurie, încât simţi deodată puterile cum îi înviorează sufletul; se ridică în capul oaselor şi îl sărută pe giuvaiergiul Amin şi îi spuse:           — Allah mi te-a trimis, o, Amin! încât mă încredinţez ţie cu totul şi nu îmi mai aştept izbăvirea decât din mâinile tale!           Apoi îi mulţumi iarăşi îndelung şi îşi luă bun-rămas de la el plângând de bucurie.           Atunci giuvaiergiul plecă, luând-o cu el şi pe copilă; o duse până la casa lui şi îi spuse că de aci înainte întâlnirile dintre ea şi el acolo se vor petrece, precum şi întâlnirea pe care o punea la cale dintre emirul Ali şi frumoasa Şamsennahar. Iar copila, cunoscând astfel drumul casei, nu vroi să zăbovească mai mult, spre a se duce să-i dea de ştire stăpână-sii despre cele rostuite. Îi făgădui aşadar giuvaiergiului că are să aducă a doua zi răspunsul de la Şamsennahar.           Şi într-adevăr, a doua zi fata veni acasă la Amin şi îi spuse:           — O, Amin, stăpâna mea Şamsennahar a fost peste măsură de bucuroasă când a aflat de vrerile tale de bine pe care le ai faţă de noi. Şi m-a însărcinat să vin să te iau şi să te duc la ea la sarai, unde să-ţi mulţumească cu chiar gura ei pentru mărinimia ta cea neaşteptată şi pentru grija ce o porţi unor oameni la ale căror rosturi nimica nu te silea să slujeşti.           La vorbele acestea, tânărul giuvaiergiu, în loc să arate vreo grabă de a se potrivi la dorinţa cadânei, dimpotrivă, fu cuprins de un fior prin tot trupul şi se făcu galben de-a binelea şi, într-un sfârşit, îi spuse copilei:           — O, soră a mea, văd bine că Şamsennahar şi cu tine nu aţi cugetat la pasul pe care îmi cereţi să-l fac. Voi uitaţi că eu sunt un biet om de rând şi că nu am nici trecerea lui Abalhassan, nici cârdăşiile pe care şi le-a ţesut el printre hadâmbii de la sarai, unde putea să umble în voie pentru toate salamalecurile cu care era însărcinat; şi nu am nici chipeşia lui, nici priceperea lui minunată la purtările oamenilor pe la care hălăduia. Aşa, încât, cum să cutez a merge la sarai, eu care mă cutremuram şi numai cât ce-l auzeam pe Abalhassan povestindu-mi despre drumurile lui la cadână? Chiar că nu mă îmboldeşte inima să înfrunt o atare primejdie! Dar poţi să-i spui stăpânei tale că de bună scamă casa mea este ungherul cel mai prielnic pentru întâlniri; şi, dacă se învoieşte să vină aici, vom putea să tăifăsuim în tihnă, fară a fi apăsaţi de frica vreunei primejdii!           Şi cum copila se tot străduia să-l îndemne a o urma şi, până într-un sfârşit, chiar îl înduplecase să se ridice, fu cuprins deodată de o asemenea tremurătură, încât se clătină pe picioarc, iar fata fu nevoită să-l sprijine şi să-l ajute să şadă jos iarăşi, dându-i să bea un pahar de apă rece spre a-i potoli duşii.           Atunci, dacă văzu că ar fi fost nechibzuit să mai stăruiască, tânăra îi spuse lui Amin:           — Ai dreptate! Este mai bine, spre folosul nostru al tuturora, mai degrabă s-o hotărâm pe Şamsennahar să vină ea însăşi aici. Aşa că am să mă străduiesc cu treaba aceasta şi am s-o aduc negreşit. Aşteaptă-ne dar fară a te clinti o clipită!           Şi chiar că, întocmai precum presupusese ea, de îndată ce roaba îi spuse stăpână-sii neputinţa în care se afla tânărul giuvaiergiu de a intra la sarai, Şamsennahar, fară a şovăi o clipită, se ridică şi, învăluindu-se în feregeaua ei de mătase, porni în urma roabei de credinţă, uitându-şi de slăbiciunea care până aci o ţintuise între perne. Copila intră ea mai înainte în casă, spre a se încredinţa că stăpână-sa nu se primejduia a fi văzută de niscaiva robi sau de străini, şi îl întrebă pe Amin:           — Măcar ai trimis de-acasă slugile?           El răspunse:           — Locuiesc singur aici, cu o arăpoaică bătrână care îmi ţine gospodăria.           Ea spuse:           — Oricum, să n-o laşi să intre aici!           Şi se duse să încuie cu mâna ei uşile pe dinăuntru, şi pe urmă se repezi s-o aducă şi pe stăpână-sa.           Şi Şamsennahar intră şi, la trecera ei, odăile şi sălile se umplură vrăjitoreşte de miresmele rochiilor sale. Şi fară a rosti o vorbă şi fară a se uita în jurul ei, se duse să stea pe divan şi se sprijini pe pernele pe care giuvaiergiul sări să le rânduiască la spatele ei. Iar ea rămase nemişcată aşa, o bună bucată de vreme, cuprinsă de slăbiciune şi abia mai răsuflând. Izbuti într-un sfârşit, după ce se odihni de drumul acela atâta de neobişnuit, să-şi salte iaşmacul şi să se descotorosească de izar. Iar tânărul giuvaiergiu, năuc, gândi că vedea în sălaşul său însuşi soarele. Iar Şamsennahar îl măsură din priviri o clipită, pe când el şedea sfios la câţiva paşi, şi o întrebă la ureche pe roabă:           — Este chiar cel despre care mi-ai vorbit?           Iar după ce fata răspunse: „Da, stăpână!”, îi spuse tânărului:           — Ce mai faci, ya Amin?           El răspunse:           — Slavă lui Allah, sunt bine, sănătos! Ferească-te Allah şi păstreze-te precum aurul miresmelor!           Ea îi spuse:           — Eşti însurat ori holtei?           El răspunse:           — Pe Allah! holtei, o, stăpână a mea! Şi nu am nici tată, nici mamă, nici vreo altă rudă. Încât, drept toată grija, nu am decât a mă dărui meseriei mele; iar dorinţele tale cele mai mici vor fi pe capul şi pe ochii mei…           În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o sută şaizeci şi doua noapte spuse:           …iar dorinţele tale cele mai mici vor fi pe capul şi pe ochii mei! Să mai ştii, pe deasupra, că pun întru totul la voia ta, pentru întâlnirile tale cu ben-Bekar, o casă a mea, unde nu locuieşte nimeni, şi care se află chiar peste drum de aceasta de aici în care locuiesc eu. Am s-o îmbrac numaidecât, spre a vă primi cum se cuvine, şi ca sa nu duceţi lipsă de nimic!           Atunci Şamsennahar îi mulţumi îndelung şi îi spuse:           — Ya Amin, ce soartă norocită-i soarta mea, de a fi avut norocul să dau de un prieten aşa de credincios ca tine! Ah, simt acuma limpede cât de folositor este ajutorul unui prieten de inimă, şi mai ales ce dulce este să dai de o oază de tihnă după o pustietate de zbucium şi de chinuri! Crede-mă, asemenea, că şi Şamsennahar se va pricepe să-ţi dovedească într-o zi că ştie preţul prieteniei! Uită-te la copila aceasta a inimii mele, o, Amin! Esie tânără, şi dulce, şi răpitoare; poţi să fii încredinţat în curând, cu toată mâhnirea pe care o voi avea de a mă despărţi de ea, am să ţi-o dăruiesc spre a te face să petreci nopţi de lumină şi zile de alint!           Şi Amin se uită la copilă şi văzu că era într-adevăr tare ispititoare şi că avea, pe lângă nişte ochi desăvârşit de frumoşi, şi nişte rotunjimi cu totul şi cu totul de minune. Şi Şamsennahar urmă:           — Am încredere fară de margini în ea, aşa că să nu te temi a-i dezvălui tot ceea ce are să-ţi spună emirul Ali! Şi iubeşte-o, întrucât are în ea însuşiri de duioşie ce răcoresc inima!           Şi Şamsennahar îi mai spuse apoi giuvaiergiului şi alte multe lucruri gingaşe, şi plecă urmată de credincioasa ei care, cu ochii-i zâmbitori, îi spuse rămas-bun proaspătului ei prieten.           După ce plecară, giuvaiergiul Amin alergă la prăvălia sa şi scoase de acolo toate vasele de preţ, şi toate cupele împodobite, şi toate tasurile de argint, şi le cără în casa în care chibzuise să-i primească pe cei doi îndrăgostiţi. Pe urmă se duse pe la toţi cunoscuţii săi şi împrumută de pe la unii chilimuri, de pe la alţii perne de mătase, de pe la alţii farfuriuri, tablale şi ibrice. Şi, într-un sfârşit, îşi îmbrăcă în felul acesta toată casa falnic.           Atunci, cum isprăvise de pus totul în rânduială şi şezuse jos oleacă să arunce o privire largă peste toate, văzu că intră încetişor prietena lui, copila cea de credinţă a frumoasei Şamsennahar. Fata se apropie de el legănând nurliu din şolduri şi îi spuse, după salamalecuri:           — O, Amin, stăpâna mea îţi trimite urarea ei de bună pace şi mulţumirile ei, şi îţi spune că datorită ţie este acuma pe deplin împăcată de plecarea lui Abalhassan. Şi apoi m-a însărcinat să-ţi spun să-i dai de ştire iubitului ei că emirul drept-credincioşilor lipseşte de la sarai şi că în seara aceasta ea ar putea să vină aici. Aşa, încât, trebuie numaidecât să-l vesteşti pe emirul Ali; şi nu mă îndoiesc că ştirea aceasta va izbuti să-l întremeze şi să-i aducă îndărăt puterile şi sănătatea.           Şi, după ce rosti vorbele acestea, copila scoase de la sân o pungă plină cu dinari şi i-o întinse lui Amin, spunându-i           — Stăpâna mea te roagă să faci toate cheltuielile, fara de zgârcenie!           Dar Amin nu vroi să primească punga, lepădându-se.           — Oare preţuirea mea aşa de mică este în ochii ei. Încât stăpâna ta, o, copilo, îmi dă aurul acesta drept plată? Spune-i că Amin este plătit cu asupra de măsură cu aurul vorbelor ei şi cu privirile ochilor ei!           Atunci fata luă îndărăt punga şi, cu totul bucuroasa de mărinimia lui Amin, alergă să-i povestească faptul stăpână-sii Şamsennahar şi s-o încredinţeze că totul era gata în casă. Apoi începu s-o ajute să-şi facă scalda, să se pieptene, să se parfumeze şi să se îmbrace cu hainele ei cele mai frumoase.           La rândul său, giuvaiergiul Amin zori a se duce la emirul Ali ben-Bekar, după ce pusese flori proaspete în oluri, rânduise tablalele pline cu bunătăţuri de toate felurile, cu plăcinte, cu zumaricale şi cu băuturi, şi înşirase cum se cuvine, pe lângă perete, lăutele şi celelalte scule de cântat. Şi intră la emirul Aii, pe care îl găsi oleacă mai învoinicit de nădejdea pe care în ajun i-o sădise în inimă40. Încât bucuria acestuia fu peste măsură, când auzi că tare curând avea s-o vadă iarăşi pe mult-iubită lui, pricină a atâtor lacrimi şi a fericirii sale! Dintr-odată îşi uită toate mâhnirile şi toate chinurile, şi culoarea obrajilor pe dată i se schimbă, întrucât i se străluminară cu totul şi se făcură şi mai frumoşi decât în trecut, şi pe deasupra şi mai plini de o gingăşie ispititoare.           Atunci, ajutat de prietenul său Amin, îşi puse hainele cele mai falnice şi, zdravăn de parcă nicicând nu s-ar fi aflat în pragul mormântului, luă împreună cu giuvaiergiul calea către casa acestuia. Şi, după ce intrară, Amin sari să-l poftească pe emir să şadă şi îi potrivi la spate nişte perne dulci, şi aşeză în preajma lui, de-a dreapta şi de-a stânga, câte un ol frumos de cleştar plin cu flori, şi îi puse între degete un trandafir. Şi amândoi, tăifăsuind domol, aşteptară venirea cadânei.           Or, nici nu se scurseră bine câteva clipite că se şi auziră nişte bătăi în uşă, iar Amin se repezi să deschidă şi se întoarse pe dată, urmat de două femei, una dintre ele învăluită cu totul într-un izar des de mătase neagră…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o suta şaizeci şi treia noapte spuse:           …două femei, una dintre ele învăluită cu totul într-un izar des de mătase neagră. Şi era chiar la ceasul de chemare de pe minarete la rugăciune, în amurgit de soare. Şi, pe când afară, limpede, glasul cucernic al muezinului chema milele lui Allah asupra pământului, Şamsennahar îşi ridica vălul, dinaintea ochilor lui ben-Bekar.           Şi cei doi îndrăgostiţi, privindu-se unul pe altul, se prăbuşiră pieriţi; şi rămaseră aşa vreme de un ceas până a putea să-şi dobândească la loc simţirea. Când deschiseră ochii, se uitară unul la altul în tăcere, lung, fară a izbuti încă să-şi mărturisească altfel patima. Iar când ajunseră îndeajuns de stăpâni pe ei cât să-şi poată grăi, îşi spuseră nişte vorbe atâta de dulci, încât copila cea de credinţa şi tânărul Amin nu se putură opri să nu plângă, în ungherul lor.           Şi pe dată giuvaiergiul Amin cugetă că era vremea de a-şi cinsti oaspeţii, şi zori, ajutat de copilă, să le aducă mai întâi mirosnele cele dulci, care îi stârniră să guste din bucate, din poame şi din băuturi, care erau din belşug şi numai din cel mai bun soi. După care Amin le turnă apa cu ibricul pe mâini şi le întinse ştergarele cu horbote de mătase. Şi abia atunci, însufleţiţi pe deplin şi uşuraţi de tulburarea dintâi, putură într-adevăr să înceapă a degusta desfătările întâlnirii lor. Încât Şamsennahar, fară a răbovi mai mult, îi spuse copilei:           — Dă-mi lăuta aceea să încerc a o face să spună patima nemăsurată care ţipă în sufletul meu!           Şi roaba îi aduse lăuta, pe care ca o luă şi o puse pe genunchi, şi, după ce îi potrivi repede strunele, începu dintru-ntâi cu un pestref fară cuvinte. Şi lăuta, sub degetele ei, suspina ori râdea, iar sufletul i se destrăma în vârtejuri de sunete care îi ţinea pe toţi cu inima la gură. Atunci începu vraja lor. Şi atunci numai, cu ochii pierduţi în ochii iubitului ei, Şamsennahar cantă:           Ah, trup al meu de-ndrăgostită, Tot aşteptându-l în zadar Pe cel care îmi e ispită, Te-ai străvezit ca un cleştar.           E-aicil Pe faţa mea arsura Atâtor lacrimi ce-am vărsat E răcoroasă-acum ca bura Sub ochii celui aşteptat.           O, noapte darnică şi dragă, La pieptul lui îmi dăruieşti Ceea ce viaţa mea întreagă Am tot visat fară nădejdi!           O, noapte-a mea de mult râvnită, Sub braţul drept al lui mă strâng, Şi suspinând de fericită Il ţin la piept cu braţul stâng.           Ah, vinul gurii lui cu sete Să-l sorb adânc – iar gura mea Cu mierea ei să mi-l desfete Şi fagurii ei toţi să-i dea! 41           Când auziră cântecul accsta, tustrei fură cuprinşi de o desfătare atâta de nemăsurată, încât strigară din adâncul piepturilor lor:           — Ya leii! Ya salam! Iacătă, ah, vorbele desfătării!           Pe urmă giuvaiergiul Amin, socotind că şederea lui acolo nu mai era de trebuinţă, şi bucuros până peste poate că îi vedea pe cei doi îndrăgostiţi unul în braţele celuilalt, se strecură pe furiş, şi, ca nu cumva să-i tulbure în vreun fel, se hotărî să-i lase singuri în casa aceea. Lua aşadar drumul spre casa în care locuia şi, cu sufletul liniştit acum, nu zăbovi a se întinde pe patul său, cu gândul la fericirea prietenilor dragi. Şi dormi până dimineaţa.           Or, când se trezi, văzu dinainte-i chipul bântuit de spaimă al bătrânei arăpoaice, care se plesnea cu palmele peste obraji, jeluindu-se. Şi cum da să deschidă gura ca s-o întrebe ce păţise, arăpoaica speriată îi arătă cu o schimă tăcută un vecin care şedea în uşă, aşteptându-l să se trezească.           La rugămintea lui Amin, vecinul se apropie şi, după salamalecuri, îi spuse:           — O, vecinc, am venit să te căinez de nenorocirea înfricoşată care s-a abătut azi-noapte peste casa ta!           Şi giuvaiergiul strigă:           — Pe Allah! despre ce nenorocire vorbeşti?           Omul spuse:           — Întrucât încă nu ştii, află că azi-noapte, de cum ai venit acasă, nişte hoţi care nu sunt la întâia lor ispravă, şi care pesemne că te văzuseră în ajun, pe când cărai în cealaltă casă a ta lucrurile cele de preţ, au aşteptat să pleci, ca să se repeadă în casa aceea unde gândeau că nu au să dea de nimeni. Dar au dat de oaspeţii pe care i-ai găzduit acolo azi-noapte, şi pesemne că i-or fi omorât şi i-or fi ascuns, întrucât nu s-a putut da de urma lor. Cât despre casă, hoţii au prădat-o cu totul, fară să mai lase nici baremi o pătură sau o pernă. Şi acuma-i curată şi goală cum n-a fost niciodată.           I.a ştirea aceea, tânărul giuvaiergiu strigă, ridicându-şi mâinile a deznădejde:           — Ya Allah! ce prăpăd! Şi bunurile mele, şi lucrurile pe care mi le-au împrumutat prietenii mei, s-au dus pe totdeauna, da asta nu este nimic pe lângă pierderea oaspeţilor mei!           Şi, năuc, o luă la fugă, desculţ şi în cămaşă, spre cealaltă casă a lui, urmat îndeaproape de vecinul care îl căina de nenorocirea pătimită. Şi se încredinţă că într-adevăr odăile răsunau din toată goliciunea lor! Atunci se prăbuşi plângând şi scoţând un potop de suspine, pe urmă strigă:           — Of, acuma ce să fac, o, vecine al meu?           Vecinul răspunse…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută şaizeci şi patra noapte spuse:           …Vecinul răspunse:           — Eu socot, o, Amin, că hotărârea cea mai bună este tot aceea de a-ţi primi nenorocirea cu tărie şi de a aştepta prinderea hoţilor, care mai devreme sau mai târziu nu au să scape a fi prinşi; întrucât străjile valiului sunt pe urmele lor, nu doar pentru prădăciunea de aici, şi pentru încă multe alte răutăţi săvârşite în vremea din urmă!           Şi bietul giuvaiergiu strigă: „O, Abalhassan ben-Taher, înţeleptule! ce bine te-ai gândit tu să te adăposteşti cuminte la Bassra! Dar ceea ce era scris, trebuia sa se împlinească!”           Şi Amin, plin de jale, luă calea îndărăt către locuinţa lui, printr-un puhoi de oameni care aflaseră toată povestea şi care îl căinau când îl văzură trecând.           Or, când ajunse la poarta casei, giuvaiergiul Amin găsi în odaia de la intrare un bărbat pe care nu îl cunoştea şi care îl aştepta. Şi omul, când îl văzu, se ridică şi îi ură bună pace, iar Amin îi răspunse la salamalec. Atunci omul îi zise:           — Am a-ţi spune câteva vorbe de taină, numai între noi doi!           Şi Amin voi să-l poftească în casă, dar omul zise:           — Este mai bine să fim întru totul singuri; aşa că haidem mai degrabă în cealaltă casă a ta!           Iar Amin, mirat, îl întrebă:           — Păi eu nici nu te cunosc, iar tu mă ştii şi pe mine şi ştii şi casele mele?           Necunoscutul zâmbi a râde şi spuse:           — Am să-ţi lămuresc toate! Şi, de-o vrea Allah, am să fiu deoarecare folos pentru liniştea ta!           Atunci Amin ieşi cu necunoscutul şi ajunse la cealaltă casă; da acolo necunoscutul îi arătă lui Amin că usa fusese spartă de hoţi şi, ca urmare, nu s-ar afla nici acolo feriţi de urechi străine. Apoi îi spuse:           — Hai după mine! am să te duc într-un loc ferit pe care îl ştiu eu.           Atunci insul purcese la drum, iar Amin se ţinu după el, dintr-o uliţă într-altă uliţă, dintr-un suk într-alt suk şi de la o poartă la altă poartă, până la lăsarea serii. Atunci ajunseră la Tigru, şi omul îi spuse lui Amin:           — Fără nici o îndoială că am fi mai la adăpost pe malul celalalt!           Şi tot atunci, ieşind ca din senin, un luntraş se apropie de ei şi, până ca Amin să poată măcar gândi să nu primească, se şi pomeni împreună cu necunoscutul în caicul care, din câteva bătăi straşnice de vâslă, îi şi duse pe malul dimpotrivă. Atunci insul îl ajută pe Amin să sară pe ţărm şi, luându-l de mână, îl duse pe nişte uliţe strâmte şi întortocheate. Iar Amin, care nu mai pricepea nimic, gândi în parte-şi: „In viaţa mea nu mi-a călcat piciorul pe aici! Ce pătăranie mi-e dată!”           Şi insul ajunse într-un sfârşit la o uşă scundă, toată numai din fier, şi, scoţând de la brâu o cheie mare şi ruginită, o vârî în încuietoarea care scârţâi amarnic şi lăsă sa se deschidă poarta. Insul intră şi îl pofti şi pe Amin să între. Pe urmă încuie poarta la loc. Şi se strecurară pe dată într-o bortă pe unde trebuia să mergi pe brânci. Şi. La capătul bortei, se pomeniră deodată într-o sală luminată numai de o făclie ce se afla chiar la mijlocul încăperii. Iar împrejurul acelei făclii, Amin văzu că şedeau, nemişcaţi, zece inşi, îmbrăcaţi cu haine asemenea şi atâta de la fel întru totul, încât i se păru că vede numai şi numai un chip răsfrânt de zece ori în nişte oglinzi.           La priveliştea aceea, Amin, care era tare istovit de drumul pe care îl bătuse de cu dimineaţă, fu cuprins de o slăbiciune deplină şi se prăbuşi la pământ. Atunci insul care îl adusese îl stropi cu oleacă de apă şi, în felul acesta, il înviora. Pe urmă, întrucât se şi aşternuse masa de cină, cei zece inşi gemeni se aşezară să mănânce, după ce însă, toţi dintr-odată şi cu un singur glas, îl poftiră pe Amin sa se înfrupte din hrana lor. Iar Amin, văzând că tus-zece mâncau din toate farfuriile, îşi zise: „Dacă ar fi otravă în ele, nu ar mânca şi ei!” Şi, în pofida spaimei, se apropie şi mancă pe săturate, flămând cum era de cu dimineaţă.           Când cina se sfârşi, acelaşi glas – unul şi înzecit – îl întrebă:           — Ne cunoşti?           El răspunse:           — Nu, pe Allah!           Cei zece îi răspunseră:           — Noi suntem hoţii care, noaptea trecută, ţi-am prădat casa şi ţi-am răpit oaspeţii, pe tânărul şi pe tânăra care cântau. Dar din nenorocire mai era acolo şi slujnica aceea, care a izbutit să scape, fugind peste terasă!           Atunci Amin strigă:           — Pentru numele lui Allah! o, domniile voastre, fie-vă milă şi arătaţi-mi locul unde se află cei doi oaspeţi al mei! Şi potoliţi-mi sufletul zbuciumat, oameni mărinimoşi care mi-aţi potolit foamea! Şi Allah să vă ajute sa vă bucuraţi în tihnă de toate câte aţi prădat! Numai arătaţi-mi-i pe prietenii mei!           Atunci hoţii ridicară mâinile, toţi deodată, spre o uşă deschisă şi spuseră:           — De-acum fii fară de teamă pentru soarta lor! La noi sunt mai la adăpost decât chiar în casa valiului şi, de altminteri, şi tu la fel! Află aşadar că nu te-am făcut să baţi drumul până aici decât ca să auzim de la tine adevărul despre cei doi tineri care, cu chipurile lor frumoase şi cu evghenia purtării lor, ne-au tulburat aşa de tare de nici baremi n-am cutezat să-i iscodim, de îndată ce am luat aminte cu cine aveam de-a face!           Atunci giuvaiergiul Amin fu până peste măsură de uşurat şi nu mai gândi decât cum să-i câştige pe furi de partea sa, şi le spuse:           — O, stăpânii mei, văd acum tare limpede că daca omenia şi buna-credinţă ar fi să piară de pe pământ, ele ai fi găsite iarăşi neatinse în casa voastră. Şi tot atâta de limpede văd că, atunci când ai de-a face cu nişte oameni atâta de cinstiţi şi atâta de mărinimoşi ca voi, cea mai bună cale spre a le dobândi încrederea este de a nu le ascunde nimic din adevăr! Ascultaţi aşadar păţania mea şi a lor, întrucât este uluitoare până peste marginile tuturor uluielilor!           Şi giuvaiergiul Amin le istorisi hoţilor toată povestea cu Şamsennahar şi cu Ali ben-Bekar, şi legăturile lui cu ei, fară a sări nici un amănunt, de la început până la sfârşit. Dar chiar că nu ar fi de nici un folos s-o mai luăm şi noi de la cap!           După ce ascultară povestea aceea ciudată, hoţii rămaseră până peste poate de minunaţi şi strigară:           — Într-adevăr, ce cinste pe casa noastră să adăpostească la ceasul de acum pe frumoasa Şamsennahar şi pe emirul Ali ben-Bekar! Ci, o, giuvaiergiulc, chiar nu îţi baţi joc de noi? Şi sunt chiar ei cu adevărat?           Iar Amin strigă:           — Pe Allah! o, stăpânii mei, chiar ei sunt, în carne şi oase!           Atunci hoţii, ca un singur ins, se ridicară şi deschiseră uşa cu pricina şi îi poftiră pe emirul Ali şi pe Şamsennahar să iasă, cerându-le un potop de iertăciuni şi spunându-le:           — Rugămu-ne vouă să iertaţi necuviinţa purtării noastre, întrucât chiar că nu avea cum să ne dea prin gând că avem să răpim din casa giuvaicrgiului nişte mai-mărimi de cinul vostru!           Pe urmă se întoarseră către Amin şi îi spuseră:           — Cât despre tine, numaidecât avem să-ţi dăm îndărăt nestematele pe care ţi le-am luat, şi ne pare tare rău ca nu putem să-ţi dăm îndărăt şi lucrurile celelalte din casă, pe care le-am răzleţit, vânzându-le mai peste tot pe la mezaturi obşteşti!           Şi, în fapt, grăbiră a-mi da îndărăt lucrurile de preţ, strânse într-o legătură mare; iar eu, dându-le uitării pe toate celelalte, nu pregetai a le mulţumi adânc pentru dovada lor de mărinimie. Ei atunci spuseră către noi trei:           — Acuma nu vrem să vă ţinem mai mult, doar dacă nu v-ar fi mai pe plac să ne faceţi cinstea până peste măsură de a rămâne în mijlocul nostru!           Şi se puseră pe dată în slujba noastră, cerându-ne numai să le făgăduim că nu aveam să-i dăm în vileag şi că vom uita necazurile ceasurilor petrecute la ei.           Ne călăuziră aşadar la ţărmul apei; şi nici măcar nu ne veni în minte să ne istorisim spaimele, aşa de pieriţi eram încă de temeri şi aşa de porniţi să socotim că toate acele întâmplări se petreceau în vis. Pe urmă, cu semne mari de cinstire, cei zece ne ajutară să coborâm în luntrea lor şi începură să vâslească atâta de straşnic, încât într-o clipire ne şi pomenirăm pe malul celălalt. Dar de-abia apucarăm să ne dăm jos din luntre, că mare ne fu spaima când ne văzurăm dintr-odată împresuraţi din toate părţile de străjile valiului şi înşfăcaţi pe loc! Cât despre hoţi, aceia, întrucât rămăseseră în luntre, avură vreme, cu câteva bătăi de vâsle, să se pună în afară de orice primejdie.           Atunci căpetenia străjilor veni la noi şi, cu glas crunt, ne întrebă:           — Cine sunteţi şi de unde veniţi?           Iar noi, cuprinşi de frică, ramaserăm înlemniţi; ceea ce spori şi mai tare prepunerile capului străjilor, care ne spuse:           — Să-mi răspundeţi cinstit, că de nu, pe loc vă priponesc şi de mâini şi de picioare şi pun oamenii mei sa vă înhaţe! Spuneţi-mi dar unde staţi, pe ce uliţă şi în ce mahala!           Eu atunci, vrând cu orice preţ să găsesc o scăpare, gândii că se cădea să vorbesc, şi răspunsei:           — O, domnia ta, suntem nişte lăutari, iar femeia aceasta este cântăreaţă de meserie. Am fost azi-noapte la un zaiafet unde se cereau unii ca noi, în casa celor care ne-au adus până aici. Dar a vă spune numele acelor inşi nu am putea, întrucât de obicei, în meseria noastră, nu întrebăm asemenea amănunte şi ne este destul numai sa fim bine plătiţi!           Dar căpetenia străjilor se uită la noi cu asprime şi îmi spuse:           — Nu aveţi înfăţişare de lăutari; îmi păreţi mai degrabă tare speriaţi şi tare îngrijoraţi, pentru nişte inşi care de-abia au plecat de la chef. Iar tovarăşa voastră, cu giuvaierurile ei cele atâta de frumoase, nu are înfăţişare de almee. Hei, străjerii luaţi-i pe inşii ăştia şi duceţi-i degrabă la temniţă!           La atare vorbe, Şamsennahar se hotărî să vorbească ea însăşi şi, ducându-se la căpetenia străjilor, îl trase de-o parte şi îi spuse la ureche câteva cuvinte, care stârniră asupra lui o asemenea tulburare, încât se trase îndărăt câţiva paşi şi se temeni până la pământ, îngăimând un potop de vorbe de ploconire. Şi numaidecât le porunci oamenilor lui să cheme două caicuri, şi o ajută pe Şamsennahar să se suie într-unul, în vreme ce pe mine ma puse să urc în celălalt, împreună cu emirul ben-Bekar. Pe urmă le porunci caicciilor să ne ducă unde le vom spune noi să ne ducă. Şi de îndată caicurile porniră fiecare pe căi osebite: Şamsennahar spre saraiul ei, iar noi doi spre mahalaua noastră.           În ceea ce ne priveşte pe noi mai întâi, de-abia ajunsaram acasă la emir că îl şi văzui, la capătul puterilor şi vlăguit de spaimele cele necurmate, cum se prăbuşeşte fară de simţire în braţele slugilor sale şi ale femeilor din casă…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o sută şaizeci şi cincea noapte spuse:           …fără de simţire în braţele slugilor sale şi ale femeilor din casă. Căci, din câte putuse a mă face să înţeleg pe drum, acuma, după cele ce se întâmplaseră, îşi pierduse orice nădejde de a o mai vedea vreodată pe iubita sa Samsennahar.           Atunci, pe când femeile şi slugile erau prinse cu strădaniile de a-l face pe emir să se trezească din leşin, rudele lui, închipuindu-şi că eu pesemne voi fi fiind pricina tuturor acelor necazuri pe care nu le pricepeau, vrură sa mă silească a le mărturisi tot soiul de amănunte. Şi ma ferii straşnic a-i lămuri cât de cât cu ceva, şi le spusei:           — Ceea ce se întâmplă cu emirul este un lucru atâta de peste fire cât numai el ar putea să vă lămurească!           Şi, spre norocul meu, emirul îşi veni în fire chiar în clipita accea, iar rudele nu mai cutezară, faţă cu el, sa stăruiască în iscodelile lor. Iar eu, temându-mă de alte întrebări, şi liniştit întrucâtva în ceea ce privea starea lui ben-Bekar, îmi luai legătura cu lucrurile şi pornii în graba mare spre casa mea.           Când ajunsei acolo, o găsii pe arăpoaica mea scoţând ţipetele cele mai ascuţite şi cele mai deznădăjduite, şi plesnindu-se cu palmele peste ochi, şi toţi megieşii o înconjuraseră ca s-o aline de pieirea mea, pe care o socoteau neîndoielnică. Încât, când mă văzu, arăpoaica se aruncă la picioarele mele şi vru şi ea să mă supună la alte iscodeli. Dar îi retezai scurt ifosele, spunându i că până una-alta nu am chef decât să dorm; mă lăsai sa cad, istovit, pe saltele şi, cu nasul în perne, dormii adânc până dimineaţa.           Atunci arăpoaica veni la mine şi mă iscodi iarăşi; iar eu îi răspunsei:           — Dă-mi repede o cană plină!           Ea îmi aduse cana, iar eu o băui dintr-o sorbitură; şi cum arăpoaica stăruia, îi spusei:           — S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat!           Ea atunci plecă. Iar cu căzui iarăşi numaidecât în somnul meu, dar nu mă trezii, de data aceasta, decât peste două zile şi două nopţi!           Putui atunci să mă ridic în capu-oaselor, şi îmi zisei: „Chiar că trebuie să mă duc să fac o scaldă la hammam!” Şi ajunsei acolo pe dată, măcar că eram tot îngrijorat pana peste poate de starea lui ben-Bekar şi a frumoasei Şamsennahar, de la care nimeni nu venise să-mi aducă vreo ştire. Mă dusei aşadar la hammam, unde mă îmbăiai, şi numaidecât pornii spre prăvălia mea; şi, cum îmi scoteam cheia din buzunar ca să descui uşa, o mână micuţă de dindărătul meu mă atinse pe umăr şi un glas îmi şopti:           — Ya Amin!           Eu atunci mă întorsei şi o văzui pe copila, prietena mea, roaba de inimă a cadânei Şamsennahar.           Dar, în loc să mă bucur la vederea ei, mă cuprinse deodată o spaimă cumplită să nu cumva să mă vadă vecinii stând de vorbă cu ea, dat fiind că toţi o ştiau a fi roaba cea de credinţă, însărcinată cu misitiile, a cadânei scumpe inimii califului. Încât zorii să bag îndărăt în buzunar cheia şi, fară să întorc capul, pornii drept înainte, înfricoşat de-a binelea şi, cu toate strigătele copilei care gonea după mine rugându-mă să mă opresc, îmi urmai fuga încolo şi încoace, strâns mereu de aproape de către faia, până ce iacătă că ajunsei la uşa unei geamii lăturalnice. Atunci mă repezii înlăuntru, după ce îmi lăsai din fugă papucii la uşă, şi mă dusei drept în ungherul cel mai întunecat, unde mă aşezai pe dată a rugăciune. Şi atunci iarăşi, mai mult ca oricând, cugetai ce mare înţelepciune dovedise vechiul meu prieten Abalhassan ben-Taher când fugise de toate încurcăturile acestea afurisite şi se aciuase la Bassra. Şi hotărâi în sufletul meu: „Negreşit! de m-o scăpa Allan fară de ponoase din pătărania asta, fac jurământ că nu mă mai bag niciodată în asemenea belele şi că niciodată nu mă mai încarc cu atare corvezi!”           De-abia mă aflam eu aşadar în ungherul acela întunecat, că mă şi ajunse…           În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută şaizeci şi şasea noapte spuse:           …De-abia mă aflam eu aşadar în ungherul acela întunecat, că mă şi ajunse din urmă copila de credinţă cu care, de data aceasta, mă putui îndura să stau de vorbă în tihnă, devreme ce nu se afla de faţă nici un martor. Fata începu dintru-ntâi cu a mă întreba:           — Cum îţi este?           Eu îi răspunsei:           — Sunt bine sănătos! Da moartea îmi pare cu mult mai de dorit decât spaimele necurmate în care trăim cu toţii!           Ea îmi răspunse:           — Vai! da atunci ce-ai mai zice când ai şti starea bietei mele stăpâne? Of, ya rabbi! simt că mă topesc numai când îmi amintesc clipita când am văzut-o întoarsă la sarai, unde izbutisem să ajung înaintea ei, după ce am fugit din casa ta, de pe o terasă pe altă terasă, şi apoi sărind jos pe pământ din vârful casei din urmă. Ya Amin! dacă ai fi văzut-o! Cine ar mai fi putut să cunoască în chipul galben ca al unui om ieşit din mormânt chipul strălucitei Şamsennahar? Încât atunci când am zărit o, nu am putut să mă opresc a nu izbucni în hohote, aruncându-mă la picioarele ei şi sărutându-i-le. Ci ea îşi uita de sine, gândind mai întâi la caicciul căruia îmi spuse să-i dau pe dată o mie de dinari de aur pentru osteneala lui! Pe urmă, după asta, puterile o lăsară şi căzu leşinată în braţele noastre; şi atunci o cărarăm în patul ei, unde începui s-o stropesc pe faţă cu apă de flori şi îi ştersei ochii şi o spălai pe picioare şi pe mâini, şi îi schimbai veşmintele de deasupra şi de dedesubt. Atunci avusei bucuria s-o văd că îşi vine în sine şi că răsuflă oleacă; şi numaidecât îi adusei să bea nişte sorbet de trandafiri şi să miroase nişte iasomie, şi îi spusei:           — O, stăpână, Allah fie asupră-ţi! cruţă-te, cruţă-te! unde avem să ajungem dacă o ţinem aşa?           Ci ea îmi răspunse:           — O, credincioasa sufletului meu, nu mai am nimic pe pământ care să mă ţină legată aici! Dar, înainte de a muri, vreau să capăt veşti despre iubitul meu. Du-te aşadar şi caută-l pe giuvaiergiul Amin şi du-i pungile astea pline cu aur, şi roagă-l să le primească drept despăgubire pentru necazul pe care i l-am pricinuit!           Şi roaba îmi întinse o legătură grea pe care o avea la ea şi în care să tot fi fost mai bine de cinci mii de dinari; lucru de care într-adevăr putui să mă încredinţez mai târziu. Pe urmă adăugă:           — Şamsennahar mi-a mai poruncit să te întreb apoi, ca o rugăminte din urmă, dacă ai să ne dai vreo veste, fie bună, fie rea, despre emirul Ali ben-Bekar!           Eu atunci chiar nu mai putui să mă împotrivesc unui atare lucru, pe care mi-l cerea ca pe o milă, şi, în pofida hotărârii mele de a nu mă mai vârî în povestea aceea primejdioasă, îi spusei să vină seara la mine acasă, unde nu am să preget a o întâmpina cu amănuntele de cuviinţă. Şi ieşii din geamie, după ce o rugai pe copilă să treacă mai întâi pe la mine să lase legătura pe care mi-o adusese; şi plecai la ben-Bekar.           Or, acolo îi găsii pe toţi, femei şi slugi, aşteptându-mă de trei zile şi fară a şti cum să facă să-l liniştească în emirul Ali, care mă chema întruna suspinând adânc. Iar pe el îl găsii cu ochii aproape stinşi şi cu o înfăţişare mai degrabă de mort decât de om viu. Atunci mă dusei lângă el, cu ochii în lacrimi, şi îl strânsei la piept…           În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută şaizeci şi şaptea noapte spuse:           …şi îl strânsei la piept, şi îi spusei multe vorbe drăgăstoase, spre a-l mai alina, fară a putea de data aceasta să izbutesc, întrucât îmi zise:           — O, Amin, cum simt limpede că sufletul meu arc sa se ducă, vreau să-ţi las, înainte de moarte, un semn al îndatorinţei mele faţă de prietenia ta.           Şi le spuse robilor săi:           — Aduceţi-mi cutare şi cutare lucru!           Şi numaidecât robii zoriră să aducă şi să rânduiască dinainte-i, în nişte zimbiluri, tot soiul de lucruri scumpe, oluri de aur şi de argint şi odoare de mare preţ. Şi îmi spuse:           — Mă rog ţie să le primeşti, în locul lucrurilor care ţi-au fost furate din casă!           Pe urmă le porunci slugilor să care totul acasă la mine. Îmi spuse apoi:           — O, Amin, să ştii că în această lume orice lucru are un rost! Vai de cel care îşi prăpădeşte rostul dragostei lui: nu îi mai rămâne decât moartea! Încât, de nu ar fi cinstirea mea faţă de legea Prorocului nostru (asupra-i fie pacea!), mi-aş fi grăbit demult ceasul acestei morti42, pe care îl simt aproape! 43           Eu atunci, ca să-i mai schimb gândurile, îi spusei că am să mă duc mai întâi să-i dau ştiri despre el copilei de credinţă care mă aşteaptă acasă şi pe care Şamsennahar o trimisese anume. Şi plecai, spre a mă duce la copilă şi a i povesti deznădejdea emirului, care îşi presimţea sfârşitul şi care va părăsi pământul doar cu părerea de rău că este despărţit de iubita sa.           Şi, într-adevăr, la câteva clipite după ce ajunsei, văzui ca intră la mine copila, da într-o stare de tulburare şi de zbucium până peste orice închipuire; iar ochii-i lăsau sa curgă din belşug lacrimile. Iar eu, tot mai speriat, o întrebai:           — Pe Allah! ce să fie mai rău decât toate câte s-au întâmplat?           Ea îmi răspunse tremurând:           — Lucrul de care ne-a fost atâta de frică a căzut asupra noastră! Suntem pierduţi fără de scăpare cu toţii! Califul a aflat! Mai degrabă ascultă: în urma şoaptei unei roabe de-a noastră, căpetenia hadâmbilor a intrat la prepuneri şi a început să le iscodească în parte pe toate slujnicele preafrumoasei Şamsennahar. Şi, în pofida făgăduielilor lor, a dibăcit povestea, din nepotrivelile răspunsurilor căpătate. Şi a adus toată istoria la urechile califului, care pe dată a trimis după Şamsennahar, poruncind, să fie însoţită de douăzeci de hadâmbi de la sarai! Încât iacăte-ne pe toace tulburate şi până peste măsură de speriate! Iar eu izbutii să găsesc o clipită spre a mă furişa şi a da fuga să te vestesc de nenorocirea din urmă care ne paşte! Du-te, dar, să-l vesteşti pe emirul Ali ca să-şi ia chibzuirile de trebuinţă în atare împrejurare!           Şi, după ce spuse vorbele acestea, copila plecă iarăşi în goana mare către sarai.           Eu atunci văzui lumea toată cum se înnegurează dinaintea vederii mele şi strigai: „Nu se află izbăvire şi tărie decât numai întru Allah Preaînaltul şi Preaputernicul!” Dar ce aş mai fi putut să spun eu dinaintea soartei? Mă hotărâi aşadar să mă întorc la Ali ben-Bekar, măcar că nu mă despărţisem de el decât de-abia de câteva clipite, şi, fară a-i mai da răgaz să-mi ceară nici cea mai mică lămurire, îi strigai:           — O, Ali, trebuie neabătut să mă urmezi pe clipă pe dară, altminteri te paşte moartea în chipul cel mai de ocară! Califul, care a aflat tot, pesemne că la ceasul de acuma a şi poruncit să fii zeberit! Să plecăm, dar, fară a pierde o clipită, şi să ieşim dincolo de fruntariile ţării noastre şi dincolo de puterea celor care ne caută!           Si tot atunci, în numele emirului, le poruncii robilor să încarce pe trei cămile lucruri dintre cele mai scumpe şi nişte merinde de drum, şi îl ajutai pe emir să încalece pe altă cămilă, pe urmă încălecai şi cu la fel. Şi, fară a mai pierde vremea, de îndată ce emirul îşi luă rămas bun de la maică-sa, pornirăm la drum şi luarăm calea pustiei…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi se opri din vorbele îngăduite.           Dar în cea de a o sută şaizeci şi opta noapte spuse:           …pornirăm la drum şi luarăm calea pustiei.           Or, tot ceea ce este scris trebuie să se întâmple, iar ursitele, sub orice zodie ar fi să fie, nu pot decât să se împlinească! Aşa că nenorocirile noastre nu puteau decât să se urmeze, iar fuga de o năpastă ne arunca într-o năpastă încă şi mai rea!           Şi-aşa, cum mergeam noi prin pustie, pe înserate, şi pe când ne aflam nu departe de o oază al cărei minaret se zărea în mijlocul palmierilor, văzurăm că răsare dintr-odată în stânga noastră o ceată de tâlhari care pe dată se şi repeziră să ne împresoare. Şi, cum ştiam prea bine ca altă cale să scăpăm cu viaţă nu era decât aceea de a nu încerca vreo împotrivire, îi lăsarăm să ne ia armele şi să ne prade. Şi ne luară vitele cu toate poverile de pe ele, nemailăsându-ne pe trupuri decât cămaşa! Şi se depărtară fară să le mai pese de soarta noastră.           Cât despre bietul meu prieten, nu mai era decât ca o zdreanţă în mâinile mele, aşa de tare îl prăpădiseră atâtea spaime necurmate. Izbutii totuşi să-l ajut a se târî încet-încet până la geamia pe care o zărisem în oază; şi intrarăm acolo ca să ne petrecem noaptea. Şi emirul Aii se prăbuşi la pământ şi îmi spuse:           — Aici am să mor, într-un sfârşit, căci Şamsennahar nu mai poate să mai fie în viaţă la ceasul de-acum!           Or, la vremea aceea, în geamie un ins îşi făcea rugăciunea. Când isprăvi, se întoarse spre noi şi ne privi o clipită, apoi veni la noi şi ne spuse cu bunătate:           — O, flăcăilor, fară îndoială că sunteţi străini şi aţi venit să petreceţi noaptea aici!           Eu îi răspunsei:           — O, şeicule, suntem într-adevăr nişte străini pe care tâlharii din pustie ne-au despuiat cu totul, nemailăsându-ne nimica aşa decât cămaşa de pe noi!           La vorbele acestea, bătrânul fu cuprins de milă pentru noi şi ne spuse:           — O, flăcăi sărmani, aşteptaţi-mă aici câteva clipite şi am să mă întorc la voi!           Şi plecă, spre a se întoarce nu peste mult, urmat de un copil care aducea o legătură, şi bătrânul scoase din legătura aceea nişte haine şi ne pofti să ne îmbrăcăm cu ele; pe urmă ne spuse:           — Haideţi cu mine la casa mea, unde are să vă fie mai bine decât aici, căci trebuie să vă fie foame şi sete!           Şi ne îmbie să-l însoţim la el acasă, unde emirul Ali nu ajunse decât spre a se întinde, cu răsuflarea tăiată, jos pe chilimuri. Şi atunci, din depărtare, venind cu adierea care sufla în oază printre palmieri, glasul vreunei sărmane se auzi cântând jalnic stihurile acestea minunate:           Plângeam sfârşitul tinereţii mele, Ci mi-am curmat suspinul ca să plâng Durerea doar a despărţirii grele De cel ce-aş vrea mereu la piept să-l strâng.           Ah, sufletului meu de-i pare-amară Clipita morţii, nu-i că părăsesc O viaţă de dureri, ci că plec iară De lângă ochii celui ce-l iubesc.           De-aş fi ştiut că despărţirea vine Şi că pe veci voi bate-un drum pribeag Aş fi luat drept hrană-atunci cu mine Doar frumuseţea ochiului său drag44!           Or, de cum începuse a se auzi cântecul acela, Ali ben-Bekar îşi săltase capul şi asculta pierdut. Iar când glasul se stinse, îl văzurăm deodată cum cade iarăşi scoţând un suspin adânc: îşi dăduse sufletul…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada, văzând ca se luminează de ziuă, tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o sută şaizeci şi noua noapte spuse:           …îl văzurăm deodată cum cade iarăşi scoţând un suspin adânc: îşi dăduse sufletul.           La priveliştea aceea, bătrânul şi cu mine izbucnirăm în hohote de plâns şi şezurăm aşa toată noaptea; şi-i istorisii bătrânului, printre lacrimi, povestea cea jalnică. Apoi, dimineaţa, îl rugai să binevoiască să-i ţină în păstrare trupul până ce rudele, înştiinţate de mine, vor veni după el. Şi îmi luai rămas-bun de la omul acela de treabă şi mă dusei în grabă mare la Bagdad, prilejuindu-mă de plecarea unei caravane ce se îndrepta într-acolo. Şi mă dusei, fară a-mi face vreme să-mi mai schimb hainele, drept acasă la ben-Bekar, unde mă înfăţişai dinaintea mamei sale căreia îi urai mâhnit bună pace.           Când mă văzu că vin singur, fară fiul ei, când băgă de seamă înfăţişarea mea jalnică, mama lui ben-Bekar începu să tremure de presimţire. Şi îi spusei:           — Allah, o, preacinstită mamă a lui Ali, hotărăşte, iar făptură nu poate decât să se supună! Şi când scrisoarea de chemare a unui suflet a fost scrisă, sufletul acela, fară a mai zăbovi, trebuie să se înfăţişeze dinaintea stăpânului său!           La vorbele acestea, mama lui Aii scoase un ţipăt sfâşiat de durere şi îmi spuse, prăbuşindu-se cu faţa la pământ:           — O, vai de mine! fiul meu o fi murit?           Eu atunci îmi lăsai ochii în jos şi nu putui să rostesc o vorbă. Şi o văzui pe biata mamă, sugrumată de suspine, cun leşină de-a binelea. Iar eu începui să plâng toate lacrimile inimii mele, pe când femeile umpleau casa cu ţipetele lor speriate.           Când mama lui Ali putu într-un sfârşit să mă asculte, îi istorisii amănuntele morţii şi îi spusei:           — Preţuiască-te Allah pe măsura multelor tale vrednicii, o, mamă a lui Ali, şi plătească-te el cu milele şi cu indurarea lui!           Atunci ea mă întrebă:           — Dar nu ţi-a cerut să aduci vreo vorbă mamei sale?           Eu răspunsei:           — Ba de bună seamă! Mi-a cerut să-ţi spun că nu are decât o dorinţă, aceea ca tu să orânduieşti ca trupul să-i fie adus la Bagdad.           Ea atunci iarăşi începu să se topească de lacrimi, sfâşiindu-şi hainele, şi îmi spuse că pe dată avea să se ducă la oază cu o caravană spre a aduce trupul fiului său.           Şi de-aci, peste câteva clipite, îi lăsai pe toţi cu gătirile lor de plecare şi mă întorsei la mine acasă, gândind în cugetul meu: „O, Ali ben-Bekar, sărmane îndrăgostit, ce păcat de tinereţea ta secerată în floarea ei cea atâta de frumoasă!”           Şi ajunsei astfel acasă şi băgai mâna în buzunar ca să scot cheia de la uşă, când mă simţii atins încetişoi pe umăr, şi mă întorsei, şi o văzui, îmbrăcată în haine cernite şi cu chipul tare mâhnit, pe copila cea de credinţă a cadânei Şamsennahar. Atunci vrusei s-o iau la fugă; dar fata mă ţinu şi mă sili să intru cu ea în casă. Eu atunci, în ciuda tuturor celor păţite, începui, fară a şti încă nimic, să plâng laolaltă cu ea, fară de măsură. Pe urmă îi spusei:           — Aşadar ai aflat şi tu vestea cea jalnică?           Ea îmi răspunse:           — Care, ya Amin?           Eu îi spusei:           — Moartea lui Ali ben-Bekar!           Şi când văzui că se porneşte să plângă şi mai tare, pricepui că nu ştia încă nimic, şi îi istorisii totul, scoţând, într-un glas cu ea, suspine adânci.           Când sfârşii, îmi spuse la rându-i:           — Nici tu, ya Amin, văd că nu ştii nimica despre nenorocirea mea!           Şi strigai:           — Au n-o fi fost dată morţii Şamsennahar din porunca emirului drept-credincioşilor?           Ea răspunse:           — Şamsennahar a murit, da nicidecum aşa cum poţi să prepui tu! O, stăpâna mea!           Pe urmă tăcu, spre a mai plânge oleacă, şi îmi spuse într-un sfârşit:           — Ascultă, aşadar, Amin! Când Şamsennahar, însoţită de cei douăzeci de hadâmbi, a ajuns dinaintea califului, califul i-a dat afară, cu un semn, pe toţi, pe urmă s-a apropiat de Şamsennahar şi a poftit-o să şadă jos lângă el şi cu un glas pătruns de o bunătate fară de asemuire, i-a spus: „O, Şamsennahar, ştiu că ai duşmani în saraiul meu, iar aceşti duşmani au încercat să te rupă de la inima mea, ponegrindu-ţi faptele şi înfăţişându-le într-un chip nevrednic de mine şi de tine! Să ştii că te iubesc mai mult ca oricând şi, ca s-o arăt mai bine întregului sarai, am dat porunci să sporească sâmbria casei tale şi numărul roabelor şi al nacafalei tale! Aşa că mă rog ţie să nu mai ai obrazul acesta atâta de amărât, care mă amărăşte şi pe mine! Şi, ca să te ajut să te veseleşti, am să poruncesc numaidecât să vină cântăreţele de la saraiul meu şi să fie aduse tablalele pline cu poame şi cu băuturi!” Şi numaidecât intrară lăutăresele şi cântăreţele; iar roabele veniră încărcate cu tablale grele de toate cu câte erau încărcate. Şi, după ce totul fu gata, califul, şezând jos lângă Şamsennahar, care se simţea tot mai slabă, în ciuda atâtor bunătăţuri, le porunci cântăreţelor sa înceapă. Atunci una dintre ele, în sunetele lăutelor mânuite de degetele tovarăşelor sale, începu să cânte:           Oh, lacrimilor, voi daţi în vileag Amara taină-a sufletului meu Şi nu-mi lăsaţi al jalei vălmăşag Să-l port adânc în piept mereu.           Ah, l-am pierdut pe cel care-l iubea Inima mea cu-atâta45…           Dar deodată, până ca strofa cântată să fi ajuns la sfârşit, Şamsennahar scoase un suspin slab şi se prăbuşi pe spate. Iar califul, tulburat până peste fire, se aplecă repede spre ea, socotind că era doar leşinată; dar o ridică moartă! Atunci califul zvârli cât colo pocalul pe care il ţinea în mână, şi răsturnă tablalele şi, cum noi scoteam ţipete speriate, ne alungă pe toate, după ce ne porunci să sfărâmăm lăutele şi sculele menite zaiafetului; şi nu mă mai ţinu decât pe mine în sală. O luă atunci pe Şamsennahar pe genunchi şi se porni să plângă asupra ei toată noaptea, poruncindu-mi să nu las pe nimeni să între în sală. A doua zi dimineaţa, califul dete trupul cadânei în seama bocitoarelor şi a scăldătoarclor, şi porunci să i se facă o înmormântare ca de soţie legitimă, ba încă şi mai falnică. După care se încuie în iatacurile lui. Şi de atunci nimeni nu l-a mai văzut la divanul judeţelor!           Eu atunci, după ce mai plânsei o vreme, împreuna cu copila, moartea celor doi îndrăgostiţi, mă înţelesei cu ea să orânduim a-l înmormânta pe Ali ben-Bekar alături de Şamsennahar. Şi aşteptarăm să fie adus leşul pe care mama emirului se dusese să-l ia din oază, şi îi făcurăm înmormântare frumoasă, şi izbutirăm să-l aşezăm în pământ alături de mormântul cadânei Şamsennahar!           Şi de atunci nici eu, nici copila, care a ajuns soţia mea, nu am încetat să ne ducem pe la cele două morminte să-i plângem pe cei doi îndrăgostiţi cu care am fost prieteni.46           Şi-aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Şeherezada, povestea cea duioasă cu Şamsannahar, cadâna inimii califului Harun AI-Raşid!           În clipita aceasta, micuţa Doniazada nu se mai putu ţine şi izbucni în hohote de plâns, înfundându-şi capu-n chilimuri. Iar sultanul Şahriar spuse:           — O, Şeherezada, tare m-a mâhnit povestea aceasta!           Atunci Şeherezada zise:           — Da, o, Măria Ta! Ci ţi-am spus această poveste, care nu este la fel cu celelalte, anume pentru stihurile cele minunate pe care le cuprinde, şi mai cu seamă ca să te stârnesc mai tare pentru toată veselia pe care nu va zăbovi să ţi-o aducă povestea pe care mă pregătesc să ţi-o istorisesc, dacă vei binevoi să-mi dai îngăduinţă!           Şi sultanul Şahriar grăi:           — Da, Şeherezada! fă-mă să uit mâhnirea şi spune-mi iute numele acelei poveşti pe care mi-o făgăduieşti!           Şeherezada spuse:           — Este Povestea cu domniţa Budur, cea mai frumoasă lună dintre toate lunele.           Iar micuţa Doniazada strigă, săltându-şi capul:           — O, surioară Şeherezada, ce dulce ai fi dacă ne-ai începe-o numaidecât!           Şi Şeherezada spuse:           — Cu dragă inimă şi ca pe o cinstire datorată acestui sultan bine crescut şi dăruit cu purtări alese. Dar numai şi numai mâine noapte.           Şi, întrucât văzuse că se lumina de ziuă, sfioasă cum era, tăcu.           Când fu în cea de a o sută şaptezecea noapte micuţa Doniazada, care nu mai putea de nerăbdare, se ridică de pe chilimul pe care şedea ghemuită şi îi spuse Şeherezadei:           — O, surioara mea, mă rog ţie, grăbeşte de ne spune povestea făgăduită, care numai cu numele ei şi m-a cutremurai de desfătare şi de fiori!           Iar Şeherezada îi zâmbi suroră-sii şi îi spuse:           — Dreptu-i! Dar, ca să încep, aştept bunăvoia sultanului!           Atunci sultanul Şahriar, care în noaptea aceea zorise să-şi mântuie degrabă treaba de rând cu Şeherezada, atâta de cu jind aştepta povestea făgăduită, spuse:           — O, Şeherezada, negreşit că poţi să începi basmul cu care mi-ai făgăduit mari veseliri!           Şi Şeherezada pe dată istorisi astfel:           POVESTEA CU KAMARALZAMAN ŞI CU DOMNIŢA BUDUR, CEA MAI FRUMOASĂ LUNĂ DINTRE LUNE.           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată, în vechimea vremilor, în ţara Kaledanului, un sultan cu numele de Şahraman, stăpân peste oşti puternice şi peste bogăţii multe. Dar sultanul acela, măcar că era norocit până peste poate şi avea şaptezeci de cadâne, fară a le mai pune la socoteală şi pe cele patru soţii legiuite, se muncea în sufletul său din pricina sterpiciunii lui la copii; că ajunsese de mult la o vârstă înaintată, iar oasele şi vlaga începuseră a i se subţia, şi Allah nu îl miluia nici baremi cu un fiu care să poată a-i urma la scaunul de domnie al împărăţiei.           Or, într-o zi, se hotărî să i se spovedească vizirului sau cel mare de chinurile sale tainice, şi, după ce trimise sa fie chemat, îi spuse:           — O, vizire al meu, eu chiar că nu ştiu pe ce să mai dau vina acestei sterpiciuni de care mă chinuiesc amarnic!           Iar vizirul cel mare cugetă vreme de un ceas; după care săltă capul şi îi spuse sultanului:           — O, Măria Ta, chiar că aceasta-i o treabă tare gingaşă şi pe care nu poate s-o dezlege decât numai Allah Cel Atotputernic. Încât eu nu aflu, după ce am chibzuit bine, decât numai un chip de a zvidui treaba.           Iar sultanul îl întrebă:           — Şi care-i chipul?           Vizirul răspunse:           — Iacătă! La noapte, până a intra în harem, ai grijă să-ţi îndeplineşti pe de rost datorinţele cerute de sfânta datină: fă-ţi spălările cu evlavie şi fă-ţi rugăciunea cu inima plecată la vrerea lui Allah Milosârdnicul. Şi aşa, împreunarea ta cu o soţie aleasă are să fie rodnică de milostivirea sa!           La vorbele acestea ale vizirului său, sultanul Şahraman strigă:           — O, vizir al vorbelor de înţelepciune, cu asta îmi arăţi un leac minunat!           Şi îi mulţumi îndelung vizirului cel mare pentru sfat şi îi dărui un caftan de fală. Apoi, pe la înserate, intră în iatacul femeilor, dar numai după ce îşi îndeplini cu de-amănuntul sfintele datorinţe îndătinate; şi o alese pe cea mai tânără dintre femeile lui, cea care avea şoldurile cele mai falnice, o fecioară de viţă, şi se împereche cu ea în noaptea aceea. Şi o şi plodi, pe clipă şi pe dată. Iar peste nouă luni, zi la zi, ea născu un copil de parte bărbătească, în dârdora bucuriilor şi în cântece de clarinete, de fluiere şi de ţimbale.           Or, copilul care tocmai se născuse fu găsit atâta de frumos şi întocmai precum luna, încât tătânele lui, încântat, îi puse numele de Kamaralzaman47.           Şi chiar că băiatul era de departe cel mai frumos dintre zămisliturile roate! Se dovedi mai cu scamă când ajunse flăcău şi când frumuseţea scutură peste cei cincisprezece ani ai lui toate florile ce farmecă ochiul muritorilor48.           Cu vârsta, într-adevăr, desăvârşirile lui ajunseseră la capătul lor; iar ochii-i se făcuseră mai vrăjitori decât cei ai îngerilor Harut şi Marut49 privirile-i mai ispititoare decât cele ale lui Tagut50, şi obraji-i mai dulci decât bujorii. Cât despre boiul lui, se făcuse mai mlădiu decât ramul de bam şi mai subţire decât un fir de borangic. Dar cât despre spatele lui, se rotunjise atâta de straşnic, încât l-ai fi luat drept un muncel de nisip umblător, şi privighetorile, când îl vedeau, începeau să cânte.           Încât nu e de mirare ca mijlocelul său atâta de gingaş s-a plâns de atâtea ori de povara prea grea care îl urma, şi că atâta de des, istovit de sarcina lui, se bosumflase de bucile acelea.           Cu toate acestea, el urmase a fi la fel de fraged ca floarea de trandafir şi la fel de gingaş ca adierea serii. Şi pe drept poeţii de pe vremea lui s-au întrecut să pună în cântec frumuseţea ce-i tulbura, şi i-au proslăvit în stihuri fară de număr, precum acestea dintr-o puzderie:           Când oamenii îl văd, „Ah, ah!” oftează;           Când fruntea i-o privesc, ei pot citi: „El însăţi frumuseţe însemnează, Şi e cel mai frumos din câţi pot fi”           Buzele-i, când zâmbesc, sunt cornaline;           Miere-i saliva-i; dinţii perle sunt, Ca scorpionii dragostei muşcând!           Iar luna nouă-i unghia-i sidefie;           Ci boiul lui întreg, şi dosul lui, Şi mijlocelul care se mlădie -           O, grai pe lume să le spună nu-i! 51           Încât sultanul Şahraman îl iubea amarnic pe feciorul său, şi până într-atâta cât nu putea să se despartă de el nici o clipită. Şi cum îi era frică să nu-l vadă irosindu-şi în nechiozuinţe harurile şi frumuseţea, tare râvnea să-l însoare cât mai era el în viaţă şi să se bucure astfel de urmaşii lui. Şi într-o zi, în care gândul acesta îl frământa mai tare ca de obicei, se deschise faţă de vizirul său cel mare, care îi răspunse:           — Gândul este minunat! că însurătoarea potoleşte toanele.           Atunci sultanul Şahraman îi spuse căpeteniei hadâmbilor:           — Du-te repede la fiul meu Kamaralzaman şi spune-i să vină la o vorbă cu mine!           Şi de îndată ce hadâmbul îi duse porunca, Kamaralzaman se şi înfăţişă dinaintea părintelui său şi, după ce îi ură cuviincios bună pace, se opri între mâinile lui, cu ochii plecaţi sfielnic, cum se cuvine din partea unui fiu supus părintelui său…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută şaptezeci şi una noapte spuse:           …cu ochii plecaţi sfielnic, cum se cuvine din partea unui fiu supus faţă de părintele său.           Atunci sultanul Şahraman îi spuse:           — O, fiul meu Kamaralzaman, tare mult mi-ar plăcea sa te însor cât mai sunt în viaţă, ca să mă bucur de tine şi să-mi umflu inima la nunta ta!           La vorbele acestea ale părintelui său, Kamaralzaman se schimbă până peste poate la chip şi, cu glas sugrumat, răspunse:           — Să ştii, o, părinte al meu, că pe mine chiar că nu mă încearcă nici o înclinare faţă de însurătoare; iar sufletul meu nu se pleacă deloc către muieri! Căci, pe lângă sila pe care din fire o simt faţă de ele, am mai şi citit în cărţile înţelepţilor atâtea pătăranii despre răutăţile şi despre vicleniile lor, încât am ajuns să-mi vreau mai degrabă moartea decât apropierea de ele. Şi, de altminteri, o, părinte al meu, iacătă ce spun despre ele poeţii noştri cei mai preţuiţi:           Vai de cel cărui Soarta-i dă o soaţă!           Pe veci pierdut e, chiar de şi-ar clădi Cetate, să se apere, măreaţă, Legată-n fier, cu munţii temelii.           Ca trestia-i oricare fortăreaţă Naintea muiereştii viclenii.           Ah, vai de el! Vicleana îl supune Cu ochii-i alungiţi de negrul kohl, Cu pletele-mpletite, o minune De coade lungi, pe lângă gâtul gol, Şi-i dă să bea potop de-amar vâscos Până ce-i face viaţa de prisos.52           Un altul a spus:           Mă întrebaţi de aceste făpturi Pe care le numiţi femei! Mă ştiţi, Vai, printre cei grozav de iscusiţi La dragoste şi la viclenii nuri!           Ce să vă spun, o, dragi flăcăi? Fugiţi De jindul lor! Că iată-mi părul sur -           Au nu pricepeţi fară de-nconjur Ce câştiuri la iubire dobândiţi?           Iar un altul a spus:           Chiar şi tânăra fecioară, Căreia abia-i dau nurii, Tot un hoit e bunăoară, De la care fug vulturii.           Sub a nopţii neagră haină Crezi că e a ta pe veci, Pentru că-ţi sopteste-n taină Lucruri ce mai nu-nţelegi.           Amăgire-i! Mâine altul Se va bucura la fel, Ca şi tine-acum, de caldul Trup şi tot ce-ascunde el.           Ea-i, prieten drag, un rateş Larg deschis la orice ceas, Găzduind pe-oricine-abate-şi Pasul, la un scurt popas.           Intră-n el, de vrei. Dar pleacă De cu zori, a doua zi!           Nici nu te gândi să-ţi placă, Nici în urmă-ţi nu privi!           Fă loc altora, cuminte, Care vor pleca şi ei, Dacă au un pic de minte Şi sunt volnici la femei.53           Aşa, încât, o, taică, măcar că lucrul s-ar putea să te mâhnească rău, nu voi şovăi să mă omor dacă vei vrea să mă sileşti să mă însor!           Când auzi spusele acestea ale fiului său, sultanul Şahraman rămase uluit şi mohorât până peste poate, şi lumina se preschimbă în neguri dinaintea chipului său. Dar cum îl îndrăgea peste măsură pe fiul lui şi nu vroia să-i pricinuiască supărare, se mulţumi să-i spună:           — Kamaralzaman, nu vreau să stăruiesc în aceasta privinţă, care, văd, nu îţi este pe plac. Dar, întrucât eşti încă tânăr, ai vreme să cugeţi, precum şi să te gândeşti la bucuria pe care aş avea-o de a te vedea însurat şi tată de copii!           Şi, în ziua aceea, nu îi mai spuse nimic despre însurătoare; da îl giugiuli şi îi făcu daruri scumpe şi se purtă tot aşa cu el vreme de un an.           Dar când trecu anul, trimise iarăşi după el, ca şi întâia dată, şi îi spuse:           — Mai ţii minte, Kamaralzaman, îndemnul meu, şi ai cugetat la ceea ce te-am rugat şi la fericirea pe care mi-ai stârni-o dacă te-ai însura?           Atunci Kamaralzaman se temeni dinaintea sultanului, părintele său, şi îi spuse:           — O, taică al meu, cum aş putea eu să uit sfaturile tale şi să ies de sub ascultarea ta, când Allah însuşi îmi porunceşte cinstire şi supunere? Dar cât despre însurătoare, am chibzuit la ea toată vremea aceasta, şi mai mult ca oricând sunt hotărât să nu mă apropii de ea niciodată, şi mai mult ca oricând cărţile celor de demult şi ale celor de acum mă învaţă să mă feresc de femeie, cu orice preţ, întrucât femeile sunt nişte viclene, nişte proaste şi nişte ticăloase! Allah păzească-mă de ele, şi cu moartea, de se va cere!           La vorbele acestea, sultanul Şahraman pricepu că şi acum ar fi cu primejdie să stăruiască mai mult ori să-l silească la supunere pe fiul pe care îl avea aşa de drag. Dar mâhnirea îi fu atâta de mare, încât se ridică necăjit şi porunci să fie chemat la sfat vizirul său cel mare, căruia îi spuse:           — O, vizire al meu, ce nebuni mai sunt şi părinţii care râvnesc să aibă copii! Nu culeg decât necaz şi dezamăgii! Iacătă că fiul meu Kamaralzaman este hotărât, mai tare decât anul trecut, să fugă de femei şi de însurătoare! Ce nenorocire, o, vizire al meu, pentru mine! Şi cum s-o tămăduiesc?           Atunci vizirul îşi plecă fruntea şi cugetă îndelung; după care săltă capul şi îi spuse sultanului:           — O, sultane al veacului, iacătă leacul de folosit; mai ai răbdare încă un an: şi atunci, în loc să-i mai vorbeşti în taină despre povestea asta, ai să-i strângi pe toţi emirii, vizirii şi mai-marii clin împărăţie, precum şi pe toţi slujitorii de la sarai, şi, dinaintea tuturora, să-i mărturiseşti hotărârea ta de a-l însura fară zăbavă. Şi atunci el nu are să mai cuteze a te înfrunta, dinaintea preacinstitei adunări; şi are să-ţi răspundă cu ascultare şi cu supunere!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o sută şaptezeci şi doua noapte spuse:           …şi are să-ţi răspundă cu ascultare şi cu supunere!           La spusa aceasta a vizirului cel mare, sultanul fu până într-atâta de mulţumit că strigă:           — Pe Allah! iacătă o socoată care se poate!           Şi îşi vădi bucuria dăruind vizirului una dintre cele mai frumoase haine de fală. După care avu răbdare răspasul de vreme arătat, şi porunci atunci să se întocmească adunarea cu pricina şi să vină fiul său Kamaralzaman Şi flăcăul intră în sala care se umplu de lumina lui; şi ce aluniţă pe bărbia lui! şi ce mireasmă, ya Allah, la trecerea lui! Şi, când ajunse dinaintea tătâne-său, sărută de trei ori pământul dintre mâinile lui şi rămase în picioare, aşteptând ca părintele lui să-i vorbească întâi. Sultanul îi spuse:           — O, copilul meu, află că nu te-am poftit să vii în mijlocul acestei adunări decât pentru a-ţi arăta hotărârea mea de a te însura cu o domniţă vrednică de stepena ta, şi să mă bucur astfel de urmaşii mei până a nu mă fi săvârşit din viaţă!           Când auzi vorbele tatălui său, Kamaralzaman fu cuprins dintr-odată de un soi de nebunie care îl îmboldi să dea un răspuns atâta de puţin cuviincios, încât toţi cei de faţă îşi lăsară ochii în jos de buimăcire, iar sultanul fu jignit până peste marginile jignirii; şi întrucât era de datoria lui să certe o atare neruşinare în faţa obştei, răcni la fiu-său cu glas amarnic:           — Va să vezi tu ce păţesc copiii care nu ascultă şi se dovedesc necuviincioşi faţă de părintele lor!           Şi pe dată le porunci străjilor să-l lege cu mâinile la spate şi să-l întemniţeze în turnul cel vechi al cetăţuii părăginite care se megieşea cu saraiul. Iar unul dintre străjeri rămase la uşă, spre a veghea asupra coconului împărătesc şi a răspunde la chemarea lui la vreo nevoie.           Dacă se pomeni întemniţat aşa, Kamaralzaman rămase tare mohorât şi îşi zise: „Poate că ar fi fost mai bine sa ascult de tata şi să mă însor fară chef, ca să-i fac pe poftă. Aşa baremi aş fi ocolit să-l necăjesc şi să fiu băgat în afurisita asta de temniţă din vârful turnului cel vechi! Ah! femei blestemate, tot voi sunteţi pricina nenorocirii mele!” Iac-aşa cu beizadeaua Kamaralzaman.           Dar în ceea ce îl priveşte pe sultanul Şahraman, acesta se trase în iatacurile sale şi, gândindu-se că fiul sau, pe care atâta îl iubea, se afla la ceasul acela singur, mâhnit şi întemniţat, ba poate şi deznădăjduit, începu sa bocească şi să plângă. Întrucât dragostea lui pentru fecioru-său era mare şi îl făcea să dea uitării neobrăzarea de care se făcuse vinovat de fată cu toţi. Şi se mânie pană peste poate pe vizir, care fusese stârnitorul acelui gând cu adunarea divanului; încât, după ce trimise să fie chemat, îi spuse:           — Tu eşti cel mai vinovat! Fără sfatul tău nenorocit, nu m-aş fi văzut silit să-mi năpăstuiesc copilul! Vorbeşte, acuma, hai! Ce ai să răspunzi? Şi ce este de făcut, spune! Ca nu pot să mă împac cu gândul pedepsei pe care o îndură la ceasul de acuma fiul meu, pojarul inimii mele.           Atunci vizirul îi spuse:           — O, Măria Ta, ai numai răbdare de a-l lăsa cincisprezece zile închis, şi ai să vezi cum are să se zorească a se supune dorinţei tale!           Sultanul spuse:           — Eşti bine încredinţat?           Vizirul spuse:           — Întocmai!           Atunci sultanul scoase un potop de suspine şi se duse să se întindă pe patul său, unde petrecu o noapte de insomnie, într-atâta i se muncea inima din pricina acelui singur fecior care era bucuria lui cea mai mare; şi cu atâta mai puţin dormi cu cât se deprinsese să-l şi culce lângă el alături, pe acelaşi pat; şi să-i pună braţul său ca pernă, veghind astfel însuşi asupra somnului lui. Încât, în noaptea aceea, degeaba se tot suci şi se răsuci el în toate chipurile, că nu izbuti să închidă ochii54.           Şi iac-aşa cu sultanul Şahraman.           Dar, ca să ne întoarcem iar la beizade Kamaralzaman, iacătă! La căderea nopţii, robul care era însărcinat sa atrăjuiască la uşă intră cu o făclie aprinsă pe care o puse la capul patului; întrucât avusese grijă să aducă un pat bine întocmit pentru coconul sultanului; şi, la urmă, ieşi. Atunci Kamaralzaman se sculă55, îşi făcu spălările cele îndătinate, prociti câteva surate din Coran şi gândi să se dezbrace spre a-şi trece noaptea. Aşa că se dezbrăcă de tot, nemaipăstrând pe trup decât cămaşa, şi îşi ocoli fruntea cu o basma de mătase albastră. Şi se făcu astfel, mai mult ca oricând, frumos precum luna în cea de-a patrusprezecea noapte a ei. Se întinse apoi pe pat, unde, măcar că era mâhnit de gândul că îl supărase pe părintele său, nu zăbovi să adoarmă adânc.           Or, habar nu avea el (şi nici măcar nu putea să-i dea prin cap) ceea ce urma să i se întâmple în noaptea aceea, în turnul cel vechi bântuit de duhurile văzduhului şi ale pământului.           Întrucât…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o sută şaptezeci şi şasea noapte56           Spuse:           Întrucât turnul în care era închis Kamaralzaman fusese părăsit de ani şi ani şi dăinuia de pe vremile letinilor cei de demult; şi la poala turnului se afla un puţ, la fel tare bătrân şi tot aşa zidit de letini; şi era chiar puţul ce slujea de adăpost unei efrite tinere, pe nume Maimuna.           Efrita Maimuna, din spiţa lui Eblis, era fiica preaputernicului efrit Domriatt, căpetenia cea mare a duhurilor de sub pământ. Maimuna era o efrită tare dulce, o dreptcredincioasă smerită, de pomină printre toate fiicele de duhuri, pe temeiul atât al virtuţilor ei cât şi pe cel al moşilor ei, vestiţi pe meleagurile din nevăzut.           Or, atunci, pe la miez de noapte, efrita Maimuna ieşi din puţ, după obiceiul ei, spre a se reveni, şi îşi lua zborul uşor spre caturile cerului, pentru ca de acolo să se îndrepte către cutare loc de care se simţea chemată57.           Şi, cum trecea pe lângă vârful turnului, rămase tare uimită să vadă o lumină acolo unde de atâta potop de ani nu văzuse niciodată nimic. Gândi aşadar în sineşi: „Hotărât! lumina aceea nu se află acolo fară de pricină! Trebuie să intru înlăuntru să văd ce este.” Atunci făcu o copcă şi pătrunse în turn şi îl văzu pe robul culcat la uşă; şi, fară a se opri, trecu pe deasupra lui şi intră în odaie. Şi cam care nu-i fu minunarea fermecată Ia vederea flăcău lui culcat pe jumătate gol în pat! Se opri dintru-ntâi pe vârful picioarelor şi, ca să-l privească mai bine, se apropie încet-încetişor, după ce îşi lăsase în jos aripile care o cam stânjeneau în odaia aceea strâmtă. Şi săltă de-a binelea învelitoarea care acoperea făptura flăcăului şi rămase năucită de frumuseţea lui. Şi îşi curmă răsuflarea vreme de un ceas, de frică să nu-l trezească până a nu se minuna pe săturate de toate gingăşiile cu care era plămădit. Că, într-adevăr, farmecul ce se revărsa din toată făptura lui, rumeneala gingaşă a obrajilor, căldura pleoapelor cu gene pline de umbră vânătă şi lungi, arcuitura vrăjitoare a sprâncenelor, toate astea, precum şi mireasma îmbătătoare a pielei lui şi strălucirile cele atâta de dulci ale trupului, oare cum nu ar fi tulburat-o pe lainica de Maimuna, care în viaţa ei întreagă de hoinăreli de-a lungul pământului nu mai văzuse asemenea frumuseţe? … Or, chiar că lui i s-ar fi foarte potrivit ţipătul poetului:           Doar ce l-am sărutat cu jind Şi-am şi văzut înmugurind Frumoşii-i ochi: beţia-mi grea, Şi-obrajii-i – care-s viaţa mea.           Şi-am zis: „Poţi, inimă, să spui Celor care te râd, oricui: „Hai, cârtitori, grăiţi anume De-i ceva mai frumos pe lume, De-i alt flăcău asemenea Cu cel care e viaţa mea!”           Aşadar, după ce efrita Maimuna, fiica efritului Domriatt, îşi prea umplu ochii de priveliştea aceea minunată şi îl preamări pe Allah strigând: „Binecuvântat să fie Atoatezămislitorul, cel carele plămădeşte desăvârşirea! Oare cum de pot tatăl şi mama acestui flăcău să se despărţească de el spre a-l închide singur în turnul acesta părăduit? Au ei nu se tem de răutăţile duhurilor cele ticăloase din neamul meu care hălăduicsc prin dărâmături şi prin locuri părăsite? Şi, pe Allah! dacă lor nu le pasă de copilul lor, eu, Maimuna, jur că am să-l iau sub ocrotirea mea şi că am să-l apăr de orice efrit care, ispitit de nurii lui, ar vrea să se prilejuiască de el!” Pe urmă se aplecă asupra lui Kamaralzaman şi, tare cu gingăşie, îl săruta pe buze, pe pleoape şi pe fiecare obraz, trase peste el invelitoarca, fară a-l trezi, îşi întinse aripile şi îşi luă zborul prin fereastra cea înaltă către ceruri.           Or, când ajunse pe tărâmul de mijloc58, spre a se răcori, şi, cum plutea domol pe acolo, gândind la flăcăul adormit, auzi deodată, nu departe de ea, un huiet de aripi, cu bătăi zorite, care o făcu să se întoarcă într-acolo. Şi pricepu că stârnitorul acelui huiet era efritul Dahnaş, un duh din spiţa cea mai ticăloasă, unul dintre răzvrătiţii care nu cred în nimic şi care nu se dau supuşi stăpâniei lui Soleiman ben-Daud. Şi acel Dahnaş era fiul lui Samhuras, care era, printre efriţi, cel mai sprinten la fugarelile prin văzduh.           Când il zări pe ticălosul de Dahnaş, Maimuna se sperie rău ca nu cumva procletul să vadă lumina din turn şi să se ducă să săvârşească cine ştie ce acolo! încât se repezi asupra lui cu o iuţeală de uliu, şi era mai să-l izbească şi să-l năruie, când Dahnaş îi făcu semn că se dă supus la cheremul ei şi îi spuse, tremurând de spaimă:           — O, preaputernică Maimuna, fiică a sultanului duhurilor, mă juruiesc ţie pe Numele cel Strălucit şi pe talismanul cel sfânt de la pecetea lui Soleiman, nu te sluji de puternicia ta ca să mă spulberi! Şi, la rându-mi, iţi făgăduiesc că nu am să făptuiesc nimica păcătos!           Atunci Maimuna îi spuse lui Dahnaş, fiul lui Şamhuraş:           — Fie! Binevoiesc să te cruţ. Dar grăbeşte-te a-mi spune de unde vii la ceasul acesta, ce faci aici şi unde cugeţi să te călătoreşti! Şi mai cu seamă cată să fii cinstit în spusele tale, o, Dahnaş, că altminteri stau gata să-ţi smulg cu mâinile mele penele din aripi, să te belesc de piele şi să-ţi sfărâm oasele ca să te arunc pe urmă ca pe un mototol! Aşa că să nu crezi cumva că vei putea să scapi cu minciuna, o, Dahnaş!           Atunci efritul spuse:           — O, stăpână a mea, Maimuna, află că în clipita de acum m-ai nimerit tocmai la vreme spre a auzi ceva cu totul şi cu totul nemaipomenit! Dar făgăduieşte-mi baremi că ai să mă laşi să plec în tihnă dacă am să-ţi fiu pe plac, şi că ai să-mi dai un înscris de slobodă-trecere care de aci înainte să mă pună la adăpost de reauavoinţă a tuturor efriţilor, vrăjmaşii mei din văzduh, din ape şi de pe pământ, o, tu, cea care eşti fiica sultanului nostru al tuturor, Domriatt cel înfricoşător!           Aşa grăi efritul Dahnaş, fiul agerului Şamhuraş.           Atunci Maimuna, fiica lui Domriatt, spuse:           — Îţi făgăduiesc, pe gemma cea scrisă a pecetei lui Soleiman ben-Daud (asupra lor a amândurora să fie rugăciunea şi pacea!). Dar vorbeşte odată, întrucât simt că pătărania ta este tare ciudată!           Atunci efritul Dahnaş îşi molcomi goana, se răsuci în loc şi veni să se rânduiască lângă Maimuna. Apoi îi istorisi aşa pătărania lui:           Trebuie să-ţi spun, o, slăvită Maimuna, că vin la ceasul de-acum din afundul lăuntrului celui mai depărtat, de la fruntariile Chinei, ţara unde domneşte marele Ghaiur, stăpân peste El-Buhur şi peste El-Kussur, unde fară de număr şi fară de cusur se-nalţă turnuri de jur-împrejur, unde-n saraiu-i cu falnici muri cadânele lui trăiesc în huzur, cu străji crunte de veghe pe la cotituri! Acolo, cu ochii mei, jur, am văzut cea mai frumoasă făptură din câte făpturi mi-a fost dat după atâtea umblături să-mi bucure bietele căutături: pe singura-i fată, clădită din nuri, pe El-Sett Budur! Ascultă, dar, o, Maimuna!           Am să-ţi vorbesc despre părul ei! Pe urmă am să-ţi vorbesc despre chip! pe urmă despre obrajii, despre buzele, despre gura, despre limba, despre gâtul, despre pieptul, despre sânii, despre pântecul, despre şoldurile, despre spatele, despre mijlocul, despre coapsele şi, într-un sfârşit, despre picioarele ei, o, Maimuna!           Bismillah!           Părul ei, o, stăpână a mea! Este aşa de întunecat, încât e mai negru decât despărţirea de prieteni! Iar când e împletit în trei cozi care i se deştern până la călcâie, îmi pare că văd trei nopţi deodată!           Dar chipul! Mai alb e decât ziua când prietenii se întâlnesc iarăşi! Dacă mă uit la ea la ceasul când străluceşte luna plină, văd două lune deodată59!           Buzele-i sunt din agaturi colorate şi din mărgeane vii; limba-i – când o mişcă – picură grai de aur; iar mustul gurii ei este mai de râvnit decât mustul de struguri, stinge şi setea cea mai arzătoare! Aşa-i e gura60!           Dar pieptul ei! Slăvit să fie Atoateziditorul! e o ispită vie! poartă doi sâni gemeni din fildeşul cel mai străcurat, rotunzi şi mici de ai putea să-i ţii în cele cinci degete de la o mână.           Pântecul ei are nişte gropiţe pline de umbră şi rânduite cu tot atâta măiestrie ca şi literele arăbeşti de pe pecetea unui scrib copt de la Egipt! Şi pântecul acela dă izvod unui mijlocel mlădiu, ya Allah! Ci iacătă-i spatele…           Spatele ei! ufl! uf! mă şi cutremur! E o grămadă atâta de grea, încât o sileşte pe stăpână-sa să şadă iarăşi jos când se scoală şi iarăşi să se scoale când se aşază! Şi chiar că nu pot, o, stăpână a mea, să-ţi dau o înţelegere cât de cât, doar ajutându-mă cu stihurile acestea ale poetului:           Măreţ i-i spatele, vârtos clădit -           De pare că şi-ar cere pe măsură Un trup şi-un mijlocel mai împlinit Decât acela care îl îndură.           Pe amândoi la fel ne chinuieşte:           Pe ea – silind-o pururea să stea;           Pe mine pentru că mă şi-ndârjeşte De-ndată ce gândesc un pic la ea.           Aşa îi este spatele! Iar din el se desprind, marmură albă, două coapse de slavă, vârtoase şi, dintr-o trăsătură, îmbinate sus, sub cununa lor. Apoi vin pulpele şi picioarele cele gingaşe şi atâta de micuţe, încât sunt uluit cum de pot să care atâta povară îngrămădită peste ele!           Cât despre mijlocelul ei şi despre temelia lui, o, Maimuna, ca să spun drept, nu cutez a crede că ţi-aş putea vorbi precum se cuvine, întrucât unul este deplin, iar cealaltă este desăvârşită! Asta-i, deocamdată, tot ceea ce limba mea poate să-ţi înfăţişeze; şi chiar şi prin semne mi-ar fi peste putinţă să te fac să cumpăneşti toate falniciile ei!           Şi cam aşa este, o, Maimuna, copila cea împărătească, El-Sett Budur, fiica sultanului Ghaiur!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, amână urmarea pe a doua zi.           Aşa că atunci când fu cea de a o sută şaptezeci şi noua noapte spuse:           Şi cam aşa este copila, fiica sultanului Ghaiur, domniţa Budur!

Istorisirea baş-bucătarului sultanului Chinei.           Află, o, sultane al veacurilor şi al vremilor, că noaptea trecută mă găseam poftit la un ospăţ de nuntă, la care veniseră o mulţime de învăţaţi, pricepuţi la pravili, şi cărturari iscusiţi la Sfânta Carte. Când se sfârşi citirea Coranului, se aşternu masa, se rânduiră bucatele şi se aduse tot ce trebuia pentru ospăţ. Or între altele, pe masă se afla şi o tablă cu mâncarea de usturoi numită rozbaja19, care are o faimă mare şi care este tare gustoasă, mai cu seamă dacă orezul care îi alcătuieşte temelia este bine gătit şi dacă usturoiul şi mirodiile care o înmiresmează sunt potrivite cum se cuvine. Atunci noi, oaspeţii, începurăm să mâncăm cu mare poftă, afară de unul care nu vroi cu nici un chip să se atingă de tablaua aceea de rozbaja. Şi, întrucât îl tot îndemnam de zor să guste din ea măcar o îmbucătură, el se jură că nu are să facă aşa ceva.           Atunci noi ne sporirăm stăruinţele; dar ne spuse:           — Iertaţi-mă! m-aţi bătut la cap îndeajuns. Am păţit destule de pe urma ei, odată, când m-a împins păcatul s-o gust.           Şi ne prociti stihurile acestea:           De vrei pe-un vechi prieten Să nu-l mai vezi nicicând.           Şi pentru totdeauna Să scapi de chipul lui, Nu încerca tertipuri, Zadarnice pe rând -           Mai bine fugi departe, Că altă cale nu-i! 20           Noi atunci nu mai stăruirăm. Da îl întrebarăm:           — Pe Allah! şi care să fie pricina ce te opreşte să mănânci din această rozbaja minunată?           El răspunse:           — M-am jurat să nu mănânc rozbaja decât după ce mă spăl pe mâini de patruzeci de ori în şir cu sodă, de patruzeci de ori cu leşie şi de patruzeci de ori cu săpun, în totul de o sută douăzeci de ori.           Atunci stăpânul casei le porunci slugilor să aducă pe clipă apa şi celelalte pe care le ceruse oaspetele. Şi oaspetele se apucă să se spele pe mâini chiar de atâtea ori de câte spusese; pe urmă se întoarse la masă, da vădit fară de nici o inimă, şi întinse mâna spre tava de la mijloc, din care mâncam toţi şi, tremurând întruna şi pregetând întruna, începu să mănânce rozbajaua de pe tava aceea. Iar noi eram tare nedumeriţi; da rămaserăm încă şi mai nedumeriţi când ne uitarăm la mâna lui: văzurăm că de la mâna aceea lipsea degetul mare şi nu avea decât patru degete. Şi-aşa, musafirul nu mânca decât cu patru degete. Noi atunci grăirăm:           — Allah fie cu tine! spune-ne cum se face că nu mai ai degetul cel mare! Ori poate că este un beteşug pe care îl ai de la naştere, şi care este doar lucrarea lui Allah? Ori poate ai fost lovit de vreo vătămătură?           El spuse:           — Fraţilor, nu aţi văzut tot! Nu doar degetul acesta îmi lipseşte, ci amândouă degetele cele mari. Căci nu mai am nici degetul cel mare de la mâna stângă. Şi tot aşa şi picioarele mele amândouă nu au decât câte patru degete. De altminteri, uitaţi-vă şi voi!           Şi ne arătă mâna cealaltă, şi scoase la iveală şi cele două picioare, şi văzurăm că într-adevăr la fiecare dintre ele nu avea decât câte patru degete. Atunci minunarea noastră spori şi mai tare, şi îi ziserăm:           — Nedumerirea noastră este până peste poate şi dorim cu aprindere să aflăm pricina ce te-a făcut să-ţi pierzi cele două degete mari de la mâini şi cele două degete mari de la picioare, precum şi pricina care te-a făcut să te speli pe mâini de o sută douăzeci de ori în şir.           El atunci ne povesti pătărania astfel:           — Aflaţi, o, voi toţi, că tatăl meu era un negustor dintre negustorii cei mari; şi chiar era negustorul cel mai mare din cetatea Bagdadului, pe vremea califului Harun Al-Raşid. Părintele meu era tare pătimaş după vinuri bune şi după zamparalâcuri; îi plăcea cântecul de strune, al lăutelor noastre, cumu-s audul şi kanunul. Încât la moartea lui nu mi-a lăsat para chioară, că vântuise tot. Ci, oricum, întrucât era părintele meu, i-am făcut o înmormântare potrivită cinului său, am dat pomeni în cinstea lui şi mi-am pus haine cernite vreme de zile şi nopţi. După care m-am dus să văd prăvălia care fusese prăvălia lui, am descuiat-o şi nu am mai găsit în ea nimic de vreun preţ cât de cât; ba dimpotrivă, luai seama că lăsase datorii mari. Atunci mă dusei să-i caut pe cei la care tatăl meu era datornic, îi rugai să aibă răbdare şi îi potolii cât putui. Pe urmă mă apucai de treabă, să vând şi să cumpăr, şi să plătesc datoriile, săptămână de săptămână, pe măsura câştigului pe care îl dobândeam. Şi nu contenii a face astfel până ce plătii toate datoriile şi chiar îmi sporii banii mei de la început cu câştigurile statornice.           Or, într-o zi, pe când şedeam în prăvălia mea, văzui o copilandră, şi în viaţa mea nu văzusem cu ochii mei ceva mai frumos. Era îmbrăcată cu nişte haine fară de asemuire şi călărea pe o catârcă. Dinainte-i mergea un hadâmb, iar dinapoia ei alt hadâmb. Îşi opri catârca la intrarea în suk, descălecă şi intră în suk, urmată de unul dintre cei doi hadâmbi. Şi hadâmbul acela îi zise:           — O, stăpâna mea, mă rog ţie, nu intra aşa în suk şi nu te arăta aşa trecătorilor. Ai să tragi asupra noastră ponoase mari. Să plecăm de-aici!           Şi hadâmbul încercă s-o oprească. Dar ea nici nu luă în seamă vorbele lui şi începu să cerceteze toate prăvăliile din suk, una după alta, şi nu văzu nici o prăvălie mai bine îngrijită şi mai frumoasă decât a mea. Atunci se îndreptă spre mine, cu hadâmbul în urma ei, şezu jos în prăvălia mea şi îmi ură bună pace. Eu însă în viaţa mea nu mai auzisem nici glas mai dulce, nici vorbe mai mustoase. Când îşi dezveli chipul, mă uitai atunci la ea, şi numai vederea ei mă şi aruncă în turburarea cea mai mare şi îmi răpi inima. Şi nu putui să-mi desprind privirile de pe chipul său, şi rostii aceste stihuri:           Spune-i frumoasei cu val de mătasă, Spune-i ca moartea-mi pare mai duioasă Decât să-ndur durerea ce m-apasă!           Spune-i atât: să-i fie milă-oleacă! -           Aş da uitării tihna vieţii-ntreagă, Numai să-i pot privi făptura dragă!           Când auzi stihurile mele, îmi răspunse numaidecât cu alte stihuri:           Iubirea-n piept mi-nfipse jungherul, şi mă ţine, Mi-e inima bolnavă de dor şi de suspine, Şi nu e-n stare-o clipă să-şi uite-acum de tine.           Iar ochii mei, sărmanii, dac-ar zări vreodată O altă frumuseţe ca tine, niciodată Spre-o altă frumuseţe n-ar şti să se abată.           Mă jur că niciodată din pieptu-mi nu voi smulge Nici dorul după tine, nici chipul tău cel dulce, Măcar că-n chin mi-i dat iubirea să mă culce.           Cu suflet ars pocalul iubirii îl băui.           Ah, pentru ce, iubite frumos cum altul nu-i, Nu vrei s-apropii buza de focul sfânt al lui? 21           Pe urmă îmi spuse:           — O, tinere neguţător, ai nişte ţesături frumoase să ni le arăţi?           Eu spusei:           — O, stăpână a mea, robul tău este un negustor sărac şi nu are nimic care să fie vrednic de tine. Aşa că ai răbdare oleacă. Întrucât, cum e prea de dimineaţă, ceilalţi negustori nu şi-au deschis încă prăvăliile. Da am să mă duc pe dată chiar eu să-ţi cumpăr de pe la ei toate ţesăturile scumpe de câte s-ar putea să ai trebuinţă.           Pe urmă începui să tăifăsuiesc cu ea, şi mă înecam în marea dragostei, şi mă pierdeam în nebunia pârjolului pe care mi-l stârnea. Dar când negustorii ceilalţi îşi deschiseră prăvăliile, mă ridicai şi plecai să-i cumpăr tot ce îmi poruncise; şi toată târguiala pe care o făcui, şi pe care o trecui în seama mea, se ridica la preţ de cinci mii de drahme. Şi dădui totul robului; iar ea plecă împreună cu el şi se îndreptă spre locul unde robul celălalt o aştepta cu catârca, la intrarea în suk, şi se duse. Dar nu mă întrebă nimic de preţ şi nu-mi pomeni nimic de banii pe care mi-i datora şi pe care îi trecusem în seama mea să-i plătesc negustorilor. Şi nu-mi spuse nici baremi cine era, nici unde se afla casa ei. Iar mie, la rându-mi, îmi fu ruşine să-i pomenesc ceva; şi mă îndatorai atunci să le plătesc negustorilor cele cinci mii de drahme la sfârşitul săptămânii, întrucât nădăjduiam că fetişcana va veni să-mi plătească. Pe urmă mă întorsei acasă, beat de dragoste. Şi mi se aduse să mănânc; ci de-abia mă atinsei de mâncare, întrucât eram tot cu gândul la frumuseţea şi la nurii ei. Iar când vrusei să mă culc, nu avusei pic de somn.           Şi rămăsei în starea aceea vreme de o săptămână, la sfârşitul căreia negustorii veniră să-mi ceară banii; şi, cum încă nu aveam vreo ştire de la hanâmă, îi rugai să aibă răbdare oleacă şi să-mi mai dea o păsuire de încă o săptămână. Şi se învoiră. Într-adevăr, la sfârşitul săptămânii, o văzui că vine într-o dimineaţă devreme, călare pe catârca ei; şi era însoţită de un slujitor şi de doi ha-dâmbi. Îmi dădu bineţe şi zise:           — O, stăpâne al meu, iartă-ne că am zăbovit aşa, cam prea mult, să venim să plătim. Da iacătă banii. Trimite după un zaraf, să cerceteze galbenii şi să cântărească pungile.           Şi trimisei după zaraf; iar unul dintre hadâmbi îi înmână banii, pe care zaraful îi cercetă şi îi găsi buni, numai safi. Eu atunci luai banii; pe urmă începui să tăifăsuiesc cu copila, până ce sukul se deschise şi negustorii veniră la prăvăliile lor. Atunci ea îmi spuse:           — Mai am trebuinţă de cutare şi de cutare lucru. Du-te, aşadar, să le cumperi.           Şi îi cumpărai, pe seama mea, toate câte îmi ceruse, şi i le înmânai, iar ea le luă şi plecă, fară să-mi pomenească nimic de banii pe care mi-i datora. Pe mine atunci, când o văzui că se depărtează, mă cuprinse căinţa că mă purtasem aşa, cu atâta încredere, dat fiind că târguielile mă costaseră o mie de dinari de aur. Iar după ce o pierdui din vedere, zisei în cugetul meu: „Nu mai pricep nimic din patima asta şi din drăgălăşia pe care o are faţă de mine! îmi aduce preţul de patru sute de dinari, şi mă prinde cu marfa de o mie de dinari! Dacă mă ţine aşa, nu mai am dinainte-mi decât mofluzlâcul şi pierderea bunurilor altora. Şi-apoi numai pe mine au să se năpustească negustorii păgubiţi. Şi tare mi-e teamă că femeia asta o fi vreo înşelătoare plină de vicleşug, care vine să mă îmbrobodească cu nurii şi cu frumuseţea ei, o şireată care se prilejuieşte de faptul că sunt negustor sărac, fară de ocrotire şi fară de sprijin, ca să-şi bată joc de mine şi să râdă pe seama mea. Iar eu iacătă că nu am întrebat-o nici unde se află casa ei.”           Rămăsei aşa, plin de griji şi de gânduri chinuite, vreme de o lună întreagă, la sfârşitul căreia negustorii veniră să-şi ceară banii, şi stăruiră atâta încât mă văzui nevoit, spre a-i mulţumi, să le spun că am să vând tot, şi prăvălia, şi ce se afla în ea, şi casa, şi toate bunurile mele. Şi mă pomenii astfel în pragul prăbuşirii; şi şezui jos, tare îngrijorat de gândurile acelea jalnice; când deodată o văzui că se iveşte la poarta sukului, trece pragul şi vine către mine. Când o văzui, simţii pe dată cum mi se spulberă şi prepunerile, şi grijile, şi uitai de starea nemernică în care mă aflasem în tot răspasul de vreme cât nu se ivise. Şi se apropie de mine şi începu să tăinuie cu mine, grăindu-mi cu glasul ei cel atâta de frumos şi spunându-mi vorbe de acelea atâta de desfătătoare, pe care ştia ea să le spună. Pe urmă îmi zise:           — Adu terezia şi cântăreşte banii pe care ţi-i aduc!           Şi îmi plăti, într-adevăr, tot ce mi se cuvenea, ba chiar mult peste preţul târguielilor ce i le făcusem.           Apoi şezu jos lângă mine şi începu să-mi vorbească cu multă voioşie şi sprinteneală. Şi încheie cu întrebarea:           — Eşti burlac ori ai o soţie?           Atunci spusei:           — O, nu! nu am cunoscut nici o femeie!           Şi mă trecură lacrimile rostind acestea. Ea atunci îmi spuse:           — Ce ai de plângi?           Şi răspunsei:           — Mi-a trecut ceva prin minte.           Pe urmă îl luai pe slujitorul ei în fundul prăvăliei, îi întinsei câţiva dinari de aur şi îl rugai să slujească de mijlocitor între ea şi mine în treaba aceasta. El atunci începu să râdă şi îmi spuse:           — Păi află că şi ea este îndrăgostită de tine, mai mult decât eşti tu de ea! Şi nu avea nici un zor să cumpere ţesăturile alea, şi nu le-a cumpărat decât ca să poată să stea de vorbă cu tine şi ca să-ţi spună dragostea ce ţi-o poartă. Încât poţi să-i vorbeşti şi să-i spui ce vrei; şi de bună seamă că nu are să i se pară nimica supărător, şi nu are să te certe.           Dar ea, în clipita când să plece şi să-şi ia rămas-bun de la mine, mă văzu că întind dinarii slujitorului care o însoţea. Atunci se întoarse în prăvălie şi şezu jos, zâmbind.           Iar eu îi spusei:           — Fă-i robului tău hatârul pe care are să ţi-l ceară, şi iartă-i de mai înainte cele ce are să-ţi spună!           Pe urmă îi împărtăşii cele ce aveam în minte. Şi văzui că-i place şi că îmi răspunde drăgăstos şi îmi spune:           — Slujitorul acesta îţi va aduce răspunsul la întrebarea ta, precum şi vrerea mea! Iar tu să faci întocmai, tot ceea ce îţi va spune să faci.           Pe urmă se ridică şi plecă.           Eu atunci mă dusei să dau banii îndărăt negustorilor şi dobânda ce li se cuvenea. Cât despre mine, nu avusei nici pic de dobândă, da mă cuprinse o mâhnire mare când o bună bucată de vreme nu mai căpătai nici o ştire de la ea. Şi, din clipita când nu o mai văzui, îmi pierdui somnul tot, de-a lungul tuturor nopţilor. Dar, peste câteva zile, slujitorul ei veni să mă caute, iar eu îl primii cu ghes şi cu dăruire şi îl rugai să-mi dea veşti. El spuse:           — A fost bolnavă în zilele astea din urmă.           Atunci îl rugai:           — Spune-mi şi mie câte ceva despre ea!           El spuse:           — Copila aceasta a fost crescută de stăpâna noastră Zobeida, soţia cea mai scumpă a lui Harun Al-Raşid, şi a ajuns una dintre însoţitoarele ei. Iar stăpâna noastră Zobeida o îndrăgeşte ca pe chiar fiica sa şi îi face toate voile. Într-o zi, copila i-a cerut îngăduinţă stăpânei să iasă din sarai, spunându-i: „Sufletul meu ar vrea să se plimbe şi să se întoarcă apoi la sarai!” Şi îngăduinţa i s-a dat. Şi, din ziua aceea, fata nu a contenit să meargă în cetate şi să se întoarcă la sarai, şi atâta de des, cât sfârşi a fi tare pricepută la târguieli, şi ajunse astfel mâna dreaptă a stăpânei Zobeida. Şi taman atunci te-a văzut şi i-a vorbit despre tine stăpânei sale şi a rugat-o să te însoare cu ea. Iar stăpâna i-a spus: „Nu pot, până ce nu-l văd şi eu pe tânărul acela. Dacă voi vedea că ţi se asemuieşte la însuşiri, te voi mărita cu el!” Or, acuma, am venit la tine spre a-ţi spune că sarcina noastră, la ceasul acesta, este de a te ajuta să intri în sarai. Aşa că dacă vom putea să te ajutăm să intri fară ca nimeni să bănuiască, poţi să nu mai ai îndoială că o vei avea de soţie; dar dacă treaba va fi dovedită, să fii încredinţat că ti se va tăia capul. Ce zici?           Eu răspunsei:           — De bună seamă, voi merge cu tine. Aşa că nu ai decât să îndeplineşti sarcina pe care o ai.           Atunci slujitorul îmi spuse:           — Când s-o însera, să te îndrepţi către geamia pe care hanâma Zobeida a zidit-o pe Tigru; să intri în geamie şi să-ţi faci rugăciunea, şi să stai să aştepţi acolo!           Şi răspunsei:           — Mă supun, cu dragoste şi cu cinstire!           Când se înseră, mă dusei la geamie, unde intrai şi începui să mă rog, şi îmi petrecui acolo noaptea toată. În zorii zilei, văzui că vin nişte robi într-o luntre; şi aveau cu ei nişte lăzi goale pe care le cărară în geamie şi se întoarseră la luntrea lor. Dar unul dintre ei rămase în urma celorlalţi; şi luai bine seama la el şi văzui că era cel care îmi slujise de mijlocitor. Şi, peste un răspas de vreme, văzui că suie la geamie şi vine spre mine iubita mea, copila stăpânei Sett-Zobeida. Cum se apropia, păşii repede către ea şi o îmbrăţişai, iar ea mă îmbrăţişă la fel; şi şezurăm jos o clipită spre a vorbi, iar ea îmi arătă hotărârea sa. Pe urmă mă luă şi mă băgă în una din lăzi, pe care o închise cu cheia; iar eu nu avusei nici măcar răgazul cât să cuget, că mă şi pomenii în saraiul califului22           Şi fusei scos din ladă, şi mi se aduseră nişte schimburi şi nişte haine care de bună seamă că preţuiau cincizeci de mii de drahme. Pe urmă văzui vreo douăzeci de roabe albe, toate cu nişte sâni minunaţi şi toate fecioare. În mijlocul lor se afla Sett-Zobeida, care nu putea să se mişte din pricina odoarelor câte le avea pe ea, giuvaieruri şi haine falnice. Dinainte-i, atunci când ajunsei aproape de ea, însoţitoarele se înşiruiră pe două rânduri, iar eu înaintai şi sărutai pământul dintre mâinile ei. Ea atunci îmi făcu semn să stau jos; iar eu şezui jos dinaintea ei. Apoi începu să mă întrebe despre negustoriile mele, şi despre părinţii mei, şi despre stepena mea. Iar eu răspunsei la toate câte mă întreba. Ea atunci rămase tare mulţumită şi spuse:           — Uallahl văd că nu mi-am irosit strădaniile de-a o creşte pe copila aceasta, de vreme ce i-am găsit un asemenea soţ.           Pe urmă îmi spuse:           — Să ştii că o socotim pe copila aceasta întocmai ca pe chiar copilul mădularelor noastre. Şi are să fie o soţie supusă şi dulce dinaintea lui Allah şi dinaintea ta.           Atunci mă temenii şi sărutai pământul, şi primii să mă însor cu copila.           Ea atunci mă pofti să rămân în sarai zece zile. Iar eu rămăsei acolo zece zile, vreme în care nu ştiui nimic despre fată. Şi, ca să mănânc, alte însoţitoare tinere îmi aduceau de mâncare la prânz şi seara, şi mă slujeau.           După răspasul de vreme trebuitor pentru pregătirile de nuntă, Sett-Zobeida îl rugă pe emirul drept-credincioşilor să-i dea îngăduinţa de-a o mărita pe slujnica lor; iar el îi îngădui şi îi făcu slujnicei danie de zece mii de dinari de aur. Atunci Sett-Zooeida trimise să fie aduşi cadiul şi martorii, care scriseră senetul de căsătorie. Pe urmă, când isprăviră, începu ospăţul. Se aduseră dulciuri de toate felurile şi bucatele obişnuite; şi se mâncă, şi se bău; şi se împărţiră mâncărurile pe farfurii la toată cetatea. Şi se întinse zaiafetul zece zile în şir. Numai atunci fu dusă tânăra nevastă la hammam, spre a mi-o pregăti, după datină.           Ast timp, se întinse masa pentru mine şi pentru oaspeţii mei, şi se aduseră mâncăruri alese, şi, printre altele, în mijlocul puilor fripţi, al plăcintelor de toate soiurile, al umpluturilor celor dulci şi al zumaricalelor înmiresmate cu muşc şi cu apă de trandafiri, era şi o tavă de rozbaja în stare să-l înnebunească până şi pe omul cel mai înţelept şi cu mintea cea mai cumpănită! Iar eu, de cum mă aşezai la masă, pe Allah! nu putui să nu mă reped la rozbajaua aceea şi să mă îndop cu ea. Pe urmă îmi ştersei mâinile, dar uitai să mi le spăl… Apoi mă ridicai şi aşteptai liniştit până noaptea. Atunci se aprinseră făcliile şi fură aduse înăuntru cântăreţele şi lăutăresele; şi începu, în mai multe rânduri, să fie îmbrăcată mireasa, şi de fiecare dată în alt chip; şi de fiecare dată, la fiecare ocol, fiecare oaspete punea un galben pe tava ce era perindată pe la toţi, cumu-i datina. Şi saraiul era plin de mulţimea de oaspeţi; şi aşa ţinu până la sfârşit. Atunci intrai în odaia de nuntire, şi îmi fu adusă mireasa, iar însoţitoarele o dezbrăcară de toate hainele de pe ea şi ieşiră. Când o văzui aşa, goală toată, şi când rămaserăm numai noi doi singuri pe patul nostru, o luai în braţe şi nu-mi venea să cred în bucuria mea, că era a mea într-adevăr. Dar, chiar în clipita aceea, ea simţi mirosul mâinii mele cu care mâncasem rozbajaua, iar când simţi mirosul acela scoase un chirăit năprasnic! Şi numaidecât veniră fuga peste noi din toate părţile slujnicele, pe când eu tremuram de tulburare şi habar nu aveam care să fi fost pricina chiraiului. Iar însoţitoarele întrebară:           — O, sora noastră, ce-ai păţit?           Ea le spuse:           — Uf! scăpaţi-mă iute de găgăuzul ăsta mitocan, pe care l-am crezut om dăruit cu purtări alese!           Iar eu spusei:           — Da ce mitocănie ori ce găgăuzeală ai băgat de seamă la mine?           Ea spuse:           — Mitocane ce eşti! De ce ai mâncat rozbaja şi nu te-ai spălat pe mâini? Iar eu acuma, pe Allah! nu te mai vreau, din pricina sărăciei tale de chibzuinţă şi a faptei tale urâte şi ticăloase!           La vorbele acestea, înşfacă un gârbaci care se afla lângă ea şi căşună cu lovituri aprige pe spinarea şi pe fundul meu, şi cu atâta amărnicie şi cu atâta dârzie, încât, sub povara acelor lovituri, îmi pierdui simţirea. Atunci se opri şi le spuse însoţitoarelor:           — Luaţi-l şi duceţi-l la căpetenia cetăţii, ca să i se reteze mâna de care s-a slujit spre a mânca rozbajaua, mâna pe care nu şi-a spălat-o apoi.           Da eu îmi venii în fire când auzii vorbele ei, şi strigai:           — Nu se află putere şi tărie decât întru Allah cel Atotputernic! Oare dacă am mâncat rozbaja fară să mă spăl pe mână, se cade să-mi fie tăiată mâna? S-a mai pomenit vreodată asemenea osândă?           Atunci slujnicele începură să se roage de ea pentru mine şi îi spuseră:           — O, sora noastră, nu îl pedepsi de data aceasta pentru fapta lui! Fie-ţi milă, iartă-l!           Ea atunci spuse:           — Fie, nu am să cer să i se taie mâna, de data aceasta; da tot îmi trebuie să i se taie ceva de pe la mădulare!           Pe urmă ieşi şi mă lăsă singur.           Iar cât despre mine, rămăsei aşa, singur, vreme de zece zile, fară s-o mai văd. Şi, după zece zile, veni la mine şi îmi zise:           — O, tu, cel cu chipul plin de căneală23! Aşadar atâta de puţin lucru sunt eu în ochii tăi, încât să mănânci rozbaja fară să-ţi speli mâinile?           Pe urmă strigă la însoţitoarele ei şi le spuse:           — Legaţi-i mâinile şi picioarele!           Atunci îmi legară mâinile şi picioarele; iar ea luă un brici cu tăişul bine agerit şi îmi reteză cele două degete mari de la mâini şi cele două degete mari de la picioare. Şi de aceea, o, voi toţi, mă vedeţi aşa, fară degetele mari, şi la mâini şi la picioare. Cât despre mine, căzui leşinat. Ea atunci îmi presără pe răni nişte prafuri de rădăcină înmiresmată, şi pe dată sângele încetă să mai curgă. Şi-atunci îmi zisei în cugetul meu, şi apoi cu glas tare:           — Niciodată nu am să mai mănânc rozbaja fară să mă spăl apoi pe mâini de patruzeci de ori cu leşie, de patruzeci de ori cu sodă şi de patruzeci de ori cu săpun!           La vorbele acestea, copila mă puse să mă leg cu jurământ de făgăduiala pe care o făcusem, anume că niciodată nu am să mai mănânc rozbaja fară a face întocmai precum spusesem. Încât, atunci când voi, toţi cei strânşi aici, m-aţi silit să mănânc din rozbajaua de pe masa voastră, m-am schimbat la chip, şi obrazul mi s-a îngălbenit, şi mi-am zis în sinea mea: „Iacătă rozbajaua, pricina pierderii degetelor mele!” Iar când voi m-aţi silit să mănânc din ea, m-am văzut nevoit, prin jurământul meu, să fac ceea ce am făcut!           Eu, atunci, o, sultane al veacurilor, spuse mai departe baş-bucătarul care istorisea păţania, îl întrebai pe tânărul negustor de la Bagdad, pe când toţi cei de faţă ascultau:           — Da ce-ai făcut apoi cu soţia ta?           El spuse:           — După ce m-am legat cu jurământ înaintea ei, inima i s-a domolit în privinţa mea şi, într-un sfârşit, m-a iertat. Şi-atunci eu am luat-o şi m-am culcat cu ea. Şi am şezut aşa un răstimp lung, împreunaţi în starea aceasta. După acel răstimp, ea mi-a spus:           — Trebuie să ştii bine că nimeni de la curtea califului nu a aflat ceea ce s-a petrecut între mine şi tine! Nimeni, în afară de tine, nu a putut vreodată să răzbată în saraiul acesta. Şi, dacă ai ajuns aici, nu s-a datorat decât milei preabunei El-Saieda24 Zobeida!           Pe urmă mi-a înmânat cincizeci de mii de dinari de aur şi mi-a spus:           — Ia banii aceştia şi du-te de cumpără, pentru noi amândoi, o casă frumoasă şi mare, în care să locuim.           Eu atunci m-am dus şi am cumpărat o casă falnică. Pe urmă am cărat acolo toate bogăţiile soţiei mele, toate darurile câte i se făcuseră, pietrele cele de preţ, ţesăturile cele alese şi lucrurile cele frumoase, şi toate scumpeturile cele minunate. Şi le-am aşezat pe toate în casa pe care o cumpărasem atunci. Şi am trăit acolo împreună tare fericiţi.           Dar, după un an, din mila lui Allah, soţia mea a murit, şi de atunci nu am mai luat nici o altă femeie, şi am dorit să călătoresc. Am ieşit din Bagdad, după ce mi-am vândut toate bunurile, mi-am luat banii toţi şi am început să călătoresc, până ce am ajuns în cetatea de-aici.           Şi asta-i, o, sultane al vremurilor, urmă baş-bucătarul, păţania pe care ne-a istorisit-o tânărul negustor din Bagdad! Atunci noi toţi, cei câţi eram musafiri în casa aceea, mâncarăm mai departe, pe urmă plecarăm. Şi, când ieşii de acolo, mi se întâmplă, la vreme de noapte, necazul cu cocoşatul. Şi-atunci păţii ceea ce păţii.           Şi-aşa-i cu povestea mea! Şi sunt încredinţat că ea este mai uluitoare decât aceea care ni s-a întâmplat nouă cu cocoşatul! Uassalam25.           Atunci sultanul Chinei spuse:           — Te amăgeşti! Nu este chiar deloc mai minunată decât păţania cocoşatului; dimpotrivă, păţania cocoşatului este, de departe, mai uluitoare decât toate acestea! încât nu încape şovăire: am să pun să vă răstignească pe toţi, până la unul!           Şi în clipita aceea păşi înainte hakimul evreu, care sărută pământul şi spuse:           — O, sultane al vremurilor, eu am să-ţi istorisesc o întâmplare care este neîndoielnic, de data aceasta, cu mult mai nemaipomenită decât toate câte le-ai auzit şi chiar decât păţania cocoşatului.           Atunci sultanul chitailor îi spuse:           — Dă ce ai, că nu mai pot să aştept!           Şi hakimul evreu spuse:

Dar în cea de a două sute zecea noapte spuse:           …îi lăsară pe proaspeţii însurăţei în odaia de nuntă.           Sett Budur fu fermecată de înfăţişarea plină de prospeţime a tinerei Haiat-Alnefus şi, dintr-o aruncătură de ochi, o găsi într-adevăr vrednică de râvnit, cu ochii ei mari şi negri, speriaţi, cu obrajii luminoşi, cu sânişorii care se zugrăveau copili sub cămăşuţa străvezie. Şi Haiat-Alnefus zâmbi sfielnic că îi plăcuse soţului ei, măcar că tremura toată de tulburare stăpânită şi îşi lăsă ochii în jos, de-abia cutezând să se mişte sub vălurile ei şi sub nestemate. Şi totodată putuse şi ea să ia aminte la frumuseţea domnească a flăcăului cu obraji de fecioară, care i se părea mai desăvârşit decât fetele cele mai frumoase de la sarai. Încât nu fară de tulburare în toată făptură ei îl privi cum se apropie încetişor şi cum şade alături de ea pe salteaua cea mare aşternută cu chilimuri.           Sett Budur luă mânuţele copiliţei în mâinile ei şi se aplecă uşurel şi o sărută pe gură89.           Şi Haiat-Alnefus nu îndrăzni să-i întoarcă sărutul acela atâta de dulce, ci închise ochii cu totul şi scoase un oftat de mulţumire adâncă. Iar Sett Budur îi luă capul în leagănul braţelor ei, şi o strânse la piept şi, cu glas molcom, îi cântă galeş un cântec de o duioşie atâta de alinătoare, încât copila încet-încet aţipi cu un zâmbet desfătător pe buze.           Atunci Sett Budur îi scoase vălurile şi podoabele, o culcă, şi se întinse lângă ea, cuprinzând-o în braţe. Şi dormiră amândouă aşa până dimineaţa.           De cum se deşteptă, Sett Budur, care se culcase cu aproape toate hainele pe ea, ba şi cu turbanul pe cap, zori să-şi facă iute spălările cele îndătinate, întrucât îşi făcea scaldele pe furiş, ca să nu se dea în vileag, se împodobi cu semnele domneşti şi se duse în sala de judeţe ca să primească temenelile întregului sarai, să rânduiască treburile, să curme năpăstuirile, să căftănească şi să mazilească. Printre alte uşurări pe care le socoti grabnice, ridică gloabele, vămeşiile şi popreliştile, împărţi daruri mari oştenilor, norodului şi geamiilor. Încât mult o îndrăgiră supuşii ei cei noi şi-i făcură urări de bişag şi de viaţă lungă.           Cât despre sultanul Armanos şi soţia lui, aceştia grăbiră a se duce să afle ştiri de la fiica lor Haiat-Alnefus, şi o întrebară dacă soţul ei fusese destul de gingaş şi dacă ea nu se simţea prea ostenită; căci nu vroiau s-o iscodească de-a dreptul despre lucrul cel mai de seamă. Haiat-Alnefus răspunse:           — Soţul meu a fost tare dulce! M-a sărutat pe gură, iar eu am adormit în braţele lui, în leagăn de cântece! Ah, ce drăguţ este!           Atunci Armanos întrebă:           — Asta este tot ce s-a petrecut, copila mea?           Ea răspunse:           — Păi da!           Şi maică-sa întrebă:           — Atunci, nici măcar nu te-ai dezbrăcat de tot?           Ea răspunse:           — Păi nu!           Atunci tatăl şi mama se uitară unul la altul, da nu mai spuseră nimic; pe urmă plecară. Şi iac-aşa cu ei!           Cât despre Sett Budur, odată treburile isprăvite, se întoarse în iatac la Haiat-Alnefus şi o întrebă90:           — Ce ţi-au spus, dulceaţa mea, tatăl tău şi mama ta?           Ea răspunse:           — M-au întrebat de ce nu m-am dezbrăcat!           Budur zise:           — Asta aşa e! Am să te ajut numaidecât!           Şi, bucată cu bucată, îi scoase toate hainele, până şi cămăşuţa cea mai de pe urmă, şi o luă goală-goluţă în braţe şi se întinse cu ea pe saltea. Atunci, dulce de tot, Budur aşternu un sărut pe ochii cei frumoşi ai copilei, şi o întrebă:           — Haiat-Alnefus, mieluşeaua mea, spune-mi, îţi plac bărbaţii?           Ea răspunse:           — Nu am văzut niciunul niciodată, afară, bineînţeles, de hadâmbii de la sarai. Dar se pare că aceia nu sunt decât pe jumătate bărbaţi! Oare ce le-o lipsi ca să fie întregi?           Budur răspunse:           — Chiar ceea ce îţi lipseşte şi ţie, o, ochi al meu!           Haiat-Alnefus, uluită, răspunse:           — Mie? Păi ce-mi lipseşte mie, pe Allah?           Budur răspunse:           — Un deget!           La vorbele acestea, micuţa Haiat-Alnefus, speriată, scoase un ţipăt înăbuşit şi îşi întinse cele zece degete, uitându-se la ele cu ochii bulbucaţi de spaimă. Dar Sett Budur o strânse la piept şi o sărută pe păr şi îi spuse:           — Pe Allah! ya Haiat-Alnefus, glumeam doar!           Şi o acoperi mai departe cu sărutări până ce o linişti de-a binelea. Atunci îi spuse:           — Mândreţea mea, sărută-mă!           Şi Haiat-Alnefus îşi apropie buzele fragede de buzele domniţei Budur şi amândouă, înlănţuite aşa, dormiră până dimineaţa…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute unsprezecea noapte spuse:           …şi amândouă, înlănţuite aşa, dormiră până dimineaţa.           Atunci Budur plecă să diriguiască treburile împărăţiei; iar tatăl şi mama domniţei Haiat-Alnefus veniră să dobândească veşti de la fata lor.           Sultanul Armanos întrebă cel dintâi:           — Ei bine, copila mea, Allah fie binecuvântat! Te văd tot sub pătură! Nu cumva eşti prea zdrobită?           Ea răspunse:           — Ba deloc! M-am odihnit minunat în braţele soţului meu cel frumos, care de data aceasta m-a dezbrăcat de tot şi m-a sărutat pe tot trupul, cu nişte sărutări mărunţele şi gingaşe. Ya Allah! tare dulce mai era! Peste tot simţeam un potop de furnicături şi de fiori! Dar tare m-a speriat într-un rând, când mi-a spus că îmi lipseşte un deget! Dar numai a glumit. Încât mângâierile lui atâta m-au desfătat şi mâinile lui erau aşa de dulci pe pielea mea, iar buzele lui pe buzele mele le simţeam atâta de fierbinţi şi de pline, încât am uitat de mine, până dimineaţa, gândind că mă aflu în rai!           Atunci sultanul o întrebă:           — Dar unde sunt ştergarele? Ai pierdut mult sânge, dulceaţa mea?           Iar copila, nedumerită, răspunse:           — Nu am pierdut nimic, nimicuţa!           La vorbele acestea, tatăl şi mama, deznădăjduiţi până peste poate, se izbiră peste obraji, strigând:           — O, ce ocară pe noi! o, păcatele noastre! de ce ne batjocoreşte aşa soţul tău şi pentru ce te scârbeşte până într-atâta?           Pe urmă, încet-încet, sultanul fu cuprins de o mânie mare şi plecă ţipând către soţia sa cu un glas destul de tare, pe care micuţa îl auzi:           — Dacă nici la noapte Kamaralzaman nu îşi îndeplineşte datoria de soţ luând fecioria copilei noastre şi scăpându-ne astfel de ocară pe toţi, am să ştiu eu cum să-i pedepsesc nevolnicia! Am să-l izgonesc din sarai, după ce am să-l dau jos din scaunul de domnie pe care eu i l-am dat, şi nu ştiu dacă nu am să-i ard o pedeapsă încă şi mai cumplită!           Spunând vorbele acestea, sultanul Armanos ieşi din odaia fiicei lui înmărmurite, urmat de soţia lui, al cărei nas se alungise până la picioare.           Încât, după ce se lăsă noaptea, atunci când Sett Budur intră în odaia domniţei Haiat-Alnefus, o găsi pe domniţă tristă toată, cu capu-nfundat în perne şi scuturată de suspine91.           Se duse lângă ea şi o sărută pe frunte, îi şterse lacrimile şi o întrebă de pricina supărării sale; şi Haiat-Alnefus îi spuse cu glas tulburat:           — O, doamne al meu drag, tatăl meu vrea să-ţi ia îndărăt scaunul de domnie pe care ţi l-a dat şi să te alunge din sarai; şi nu mai ştiu ce mai vrea încă să-ţi facă! Şi toate astea din pricină că nu vrei să-mi iei fecioria şi să-i scapi astfel de ruşine, spre cinstea numelui şi a neamului său! Iar eu, o, stăpâne al meu mult-iubit, dacă ţi-am spus astea, nu am făcut-o ca să te împing să iei ceea ce eşti dator să iei, ci ca să te aperi de primejdia care te pândeşte! Că eu toată ziua nu am făcut altceva decât să plâng gândindu-mă la răzbunarea pe care tatăl meu o cloceşte împotriva ta! Ah! fie-ţi milă, dă zor de-mi răpeşte fecioria şi să faci astfel precum vrea mama, ca ştergarele să fie toate cruntate! Iar eu mă încredinţez pe de-a-ntregul priceperii tale, şi îmi pun tot trupul şi tot sufletul în mâinile tale! Dar tu vei hotărî ce se cere să fac eu pentru aceasta!           La atari vorbe, Sett Budur îşi zise: „A venit ceasul! Văd bine că nu mai este nici o cale de scăpare! îmi pun credinţa în Allah!”           Şi îi spuse copilei:           — Ochi al meu, mă iubeşti mult?           Ea răspunse:           — Ca pe cer!           Budur o sărută pe gură şi o întrebă:           — Şi mai cât?           Ea răspunse, înfiorată de sărut:           — Nu ştiu, da mult!           Şi o întrebă iarăşi:           — Întrucât mă iubeşti aşa de mult, ai fi fericită dacă, în loc să-ţi fiu soţ, aş fi numai fratele tău?           Copila bătu din palme şi răspunse:           — Aş muri de bucurie!           Budur spuse:           — Şi dacă aş fi fost, dulcea mea, nu fratele, ci sora ta; dacă aş fi fost ca şi tine, o fată, în loc să fiu băiat, m-ai fi iubit tot atâta?           Haiat-Alnefus spuse:           — Ba şi mai mult, întrucât aş fi mereu cu tine, m-aş juca mereu cu tine, m-aş culca într-un pat cu tine, şi nu ne-am despărţi niciodată!           Atunci Budur o trase pe copilă strâns lângă ea şi îi acoperi ochii cu sărutări şi îi spuse:           — Ei bine, Haiat-Alnefus, ai fi tu în stare să ţii numai pentru tine o taină, şi astfel să-mi dai o dovadă de dragostea ta?           Copila strigă:           — De vreme ce te iubesc, totul îmi este uşor!           Atunci Budur o luă pe copilă în braţe şi o ţinu sub buzele ei până ce amândouă îşi pierdură răsuflarea; pe urmă se ridică dreaptă şi îi spuse:           — Uită-te la mine, Haiat-Alnefus, şi fii aşadar sora mea!           Şi tot atunci, cu o mişcarc iute, îşi desfăcu haina, de la gât până la brâu, şi lăsă slobozi doi sâni strălucitori încununaţi cu bumbii lor; pe urmă îi spuse:           — Ca şi tine, dulceaţa mea, sunt femeie, precum vezi! Şi, dacă m-am străvestit în bărbat, am făcut-o în urma unei întâmplări ciudate până peste fire şi pe care am să ţi-o povestesc fără de zăbavă!           Atunci şezu jos iarăşi, o luă pe copilă pe genunchi şi îi istorisi toată păţania ei, de la început până Ia sfârşit. Dar nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă o dată.           După ce auzi povestea, micuţa Haiat-Alnefus rămase până peste poate de minunată şi, cum încă se afla la sânul domniţei Budur, o luă de barbă cu mânuţa şi îi spuse:           — O, sora mea, ce viaţă desfătată avem să trăim noi laolaltă până ce se va întoarce mult-iubitul tău Kamaralzaman! Deie Allah să vină cât mai iute, ca să ne fie fericirca deplină92!           Şi Budur îi spuse:           — Să-ţi audă Allah ruga, dragostea mea, iar eu am să i te dăruiesc lui ca pe cea de a doua soţie, şi tustrei avem să fim atunci în cea mai desăvârşită fericire!           Pe urmă se sărutară îndelung şi se jucară laolaltă cu o sumedenie de jocuri, iar Haiat-Alnefus se minuna de toate amănuntele nurilor pe care îi vedea la Sett Budur. Copila îi lua sânii şi zicea:           — O, sora mea, ce frumoşi sunt sânii tăi! Ia uite! Sunt mai mari ca ai mei! Vezi ce mici sunt micuţii mei? Crezi că au să mai crească?           Şi o cerceta peste tot şi o iscodea despre toate câte le vedea; iar Budur, în potopul de sărutări, îi răspundea dăscălind-o cu o înţelegere desăvârşită, iar Haiat-Alnefus se dumirea:           — Ya Allah! acuma pricep eu! Închipuieşte-ţi că atunci când le întrebam pe roabe: „La ce slujeşte asta? la ce slujeşte aceea?” ele făceau cu ochiul, da nu îmi răspundeau nimic! Altele, spre mânia mea, plescăiau din limbă, da nu-mi răspundeau. Iar eu, de ciudă, mă zgâriam pe obraji şi ţipam tot mai amarnic: „Spuneţi-mi la ce slujeşte asta? Atunci, la ţipetele mele, venea fuga mama şi întreba ce am, şi toate roabele îi spuneau: „Are că vrea să ne silească a-i lămuri la ce slujeşte aia!” Atunci sultana, maică-mea, supărată până peste poate, în ciuda împotrivirilor mele pline de căinţă, îmi dezvelea poponeţul şi îmi trăgea o tapangeală straşnică, spunându-mi: „Iacă la ce slujeşte asta!” Iar eu, până la urmă, am rămas încredinţată că aceea nu slujea decât ca să primească tapangeală; şi tot aşa la fel şi cu celelalte.           Pe urmă amândouă îşi spuseră şi săvârşiră mai departe un potop de nebunii, aşa, încât, dimineaţa, HaiatAlnefus nu mai avea nimica de învăţat şi aflase rostul minunat pe care îl aveau de îndeplinit toate ale sale…           În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute douăsprezecea noapte spuse:           …aflase rostul minunat pe care îl aveau de îndeplinit toate ale sale.           Atunci, întrucât se apropia ceasul la care tatăl şi mama urmau să se ivească, Haiat-Alnefus îi spuse domniţei Budur:           — Sora mea, ce să-i spun mamei, care are să-mi ceară să-i arăt sângele fecioriei mele?           Budur zâmbi şi spuse:           — Treaba-i uşoară!           Şi se duse pe furiş şi prinse un pui de găină şi îl gâtui şi mânji cu sângele lui armurii copilei şi ştergarele, şi spuse:           — Nu ai decât să le arăţi astea! întrucât datina se opreşte aici şi nu îngăduie cercetări mai adânci.           Ea o întrebă:           — Sora mea, da de ce nu vrei să mi-o iei chiar tu, de pildă cu degetul?           Sett Budur răspunse:           — Păi, o, ochi al meu, pentru că te păstrez, aşa cum ţi-am spus, pentru Kamaralzaman!           Cu asta, Haiat-Alnefus fu mulţumită întru totul, iar Sett Budur plecă să diriguiască divanul judeţelor.           Atunci intră la fiica lor sultanul şi sultana, gata să plesnească de mânie împotriva ei şi împotriva soţului ei, dacă totul nu se va fi desăvârşit. Dar la vederea sângelui şi a coapselor înroşite, se înseninară amândoi, şi deschiseră larg uşile de la iatac. Atunci intrară toate femeile şi izbucniră în chiote de voioşie şi în liu-liu-liu-uri de izbândă; iar mama, mândră peste poate, puse pe o pernă de catifea ştergarele cruntate şi, urmată de tot alaiul, făcu ocolul haremului. Şi toată lumea află în felul acesta fericita întâmplare; iar sultanul orândui un ospăţ mare şi puse să se căsăpească pentru cei săraci o sumedenie de oi şi de cămile tinere.           Iar sultana şi oaspetele său intrară la tânăra Haiat-Alnefus, şi fiecare o sărută între ochi, plângând, şi şezură cu ea până în deseară, după ce o duseseră la hammam, învelită în broboade, ca să nu răcească.           Cât despre Sett Budur, apoi ca urmă în fiecare zi să stea aşa în scaunul de domnie al Insulei de Abanos şi să se facă îndrăgită de supuşii ei, care o credeau bărbat şi care îi făceau urări de viaţă lungă. Dar când se lăsa seara, se întorcea cu drag la prietena ei, copila Haiat-Alnefus, o lua în braţe şi se întindea cu ea pe saltea. Şi amândouă, îmbrăţişate ca un soţ cu soţia lui, se alintau până dimineaţa cu tot soiul de fleacuri şi de zbenghiuri gingaşe, aşteptând întoarcerea mult-iubitului lor Kamaralzaman. Şi iac-aşa! 93           Şi în ceea ce îl priveşte pe Kamaralzaman, iacătă! Rămăsese în casa grădinarului, musulmanul cel de treabă, dincolo de zidurile cetăţii locuite de năvălitorii cei atâta de vrăjmaşi veniţi din ţările apusului. Iar părintele său, sultanul Şahraman din insulele Khaledanului nu se mai îndoia, după ce văzuse în pădure mădularele însângerate, de pieirea mult-iubitului său Kamaralzaman; şi îmbrăcase haine de moarte, şi el şi toată împărăţia lui, şi pusese să se zidească un cenotaf în care se închisese să plângă în tăcere moartea copilului său.           Şi, la rându-i, Kamaralzaman, cu toată tovărăşia bătrânului grădinar care făcea tot ce putea spre a-l veseli şi a-i da nădejde că are să se ivească vreo naie care să-l ducă la Insula de Abanos, trăia mâhnit şi îşi aducea aminte cu durere de zilele frumoase de odinioară.           Or, într-o zi, pe când grădinarul, după obiceiul lui, se dusese să dea o roată pe la ţărmuri în căutarea corăbiei care să primească a-l lua pe oaspetele său, Kamaralzaman şedea tare mohorât în grădină şi îşi procitea stihuri, uitându-se la jocul păsărelelor, şi deodată luarea aminte îi fu stârnită de ţipetele răguşite scoase de două păsări mari. Săltă capul către copacul de unde venea acea zarvă şi văzu o încăierare crâncenă, cu lovituri aprige de pliscuri, de gheare şi de aripi. Dar în curând, chiar dinaintea lui, una dintre cele două păsări se rostogoli fără de viaţă, în vreme ce biruitoarea îşi luă zborul spre depărtări.           Şi, tot atunci, alte două păsări, încă şi mai mari, cocoţate în vârful unui pom din apropiere, şi care văzuseră încăierarea, veniră şi şezură jos lângă pasărea moartă; una se aşeză la capul răposatei, iar cealaltă la picioare; pe urmă amândouă îşi plecară mâhnite capul şi începură să plângă vădit.           La priveliştea aceea, Kamaralzaman rămase tulburat până peste poate şi se gândi la soţia lui, Sett Budur; pe urmă începu, stârnit de lacrimile păsărilor, să plângă şi el.           După o bucată de vreme, Kamaralzaman le văzu pe cele două păsări cum sapă o groapă cu ghearele şi cu pliscurile şi cum o îngroapă acolo pe moartă. Pe urmă îşi luară zborul şi, după un răstimp, se întoarseră chiar lângă groapă, da ţinând-o, una de o aripă, iar cealaltă de picioare, pe pasărea ucigaşă, care se zbătea amarnic să scape şi scotea nişte ţipete înfricoşate. O aşternură, fără să-i dea drumul, pe mormântul răposatei, şi cu câteva lovituri iuţi cu pliscul o spintecară, ca să răzbune astfel omorul, îi smulseră măruntaiele şi îşi luară zborul, lăsând-o să se zbată de ceasul morţii pe pământ…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Păţania lui El-Aşar, cel de al cincilea frate al bărbierului.                      El este, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, chiar acela dintre fraţii mei care avea urechile şi nasul tăiate. Îi ziseseră El-Aşar fie din pricină că era mare şi cu pântecele lăbărţat ca o cămilă cu plod în burtă, fie poate pentru că era ca o căldare mare. Dar asta nu îl împiedica defel, cât era ziua de lungă, să fie de o lenevie până peste măsură, pe când noaptea făcea tot soiul de slugăreli şi câştiga bani pentru ziua următoare cu tot felul de matrapazlâcuri fistichii.           Iar la moartea tatălui nostru, moştenirăm fiecare câte o sută de drahme de argint. El-Aşar, ca fiecare dintre noi, luă cele o sută de drahme ce i se cădeau, dar habar n-avea ce să facă cu ele. Într-un sfârşit, se opri la un gând dintr-o mie: să-şi cumpere un tacâm de felurite sticlării şi să le vândă cu bucata; şi da precădere acestei îndeletniciri faţă de oricare alta, pe temeiul că o atare treabă cere trudă puţină.           Aşa că frate-meu El-Aşar ajunse negustor de sticlării: drept pentru care cumpără un coş mare în care îşi puse sticlăriile, alese un colţ de uliţă umblat, şi se aşeză acolo, punându-şi dinainte coşul cu sticle. Se ghemui pe vine liniştit, se sprijini cu spinarea de peretele unei case, şi începu să-i îmbie cu marfa lui pe trecători, strigându-le:           Hei, sticle, hei, voi, stropi de soare!           Voi, sâni de tinere fecioare Din alabastră şi lucoare!           Ochi ca ai doicii mele-n care Se-aprinde-o strălucire mare!           Răsuflete de fată mare Înmărmurite-n tremurare!           Voi, sticle, sticle sclipitoare!           Dar cel mai adesea El-Aşar tăcea şi, cu spinarea bine înţepenită în zid, se lăsa să lunece pe calea visului, sus de tot. Şi, într-una din acele zile, la ceasul rugăciunii de vinerea, iacătă ce-şi năzărea El-Aşar:           Mi-am băgat toţi banii în cumpărarea acestor sticle, adicătelea o sută de drahme. Am să izbutesc, de bună seamă, să le vând pe toate pe două sute de drahme. Cu aceste două sute de drahme am să mai cumpăr alte sticlării, şi am să le vând pe patru sute de drahme. Şi am s-o ţin tot aşa cu vânzarea, cu cumpărarea şi iarăşi cu vânzarea, până ce am să ajung stăpân pe bani mulţi. Atunci am să cumpăr toate felurile de mărfuri, giuvaieruri şi mirozne, şi nu am să mă opresc din vândut decât după ce am să ajung la nişte agoniseli bine întemeiate. Atunci am să pot să cumpăr un sarai mare, şi robi, şi cai, şi şei cu nişte cioltare de atlaz bătute cu zarafir; şi am să mănânc şi am să beau; şi nu are să fie o cântăreaţă în cetate pe care să n-o poftesc să vină să cânte în casa mea. Pe urmă am să mă pun în legătură cu toate peţitoarele cele mai pricepute din Bagdad şi am să le trimit pe la fetele de sultani şi de viziri; şi nu are să treacă un răspas lung de vreme până când am să mă însor măcar cu fata vizirului cel mare! întrucât mi s-a izvodit că acea copilă este deosebit de frumoasă şi desăvârşită ca desăvârşiri; încât am să-i statoresc o zestre de o mie de dinari de aur. Şi nici nu mă îndoiesc că taică-său, vizirul cel mare, are să se învoiască numaidecât la căsătorie; dar dacă nu va vroi să se învoiască, ei bine! am să i o răpesc pe fiică-sa, spre ţâfna nasului lui, şi am s-o aduc în saraiul meu. Atunci am să-mi cumpăr zece băieţi tineri, în slujba mea anume. După care am să pun să mi se Iacă nişte haine împărăteşti cum nu poartă decât sultanii şi emirii; şi am să poruncesc la giuvaiergiul cel mai iscusit să-mi facă o şa de aur învrâstată cu mărgăritare şi cu nestemate. Şi atunci, călare pe calul cel mai frumos, pe care am să-l cumpăr de la căpetenia beduinilor din pustie, ori care am să cer să-mi fie adus de la tribul Aniezilor, am să mă preumblu prin cetate cu o liotă de robi după mine, şi împrejurul meu, şi înaintea mea; şi, aşa, am să ajung la saraiul vizirului cel mare, care, la vederea mea, are să se scoale în cinstea mea şi are să mă poftească pe locul lui, şi are să stea în picioare mai jos de mine, şi are să se socoată prea norocit să-mi fie socru, lai eu am să aduc cu mine doi robi tineri, purtând fiecare câte o pungă mare, şi în fiecare pungă are să fie câte o mie de dinari. Am să dau o pungă vizirului, ca dar pentru fata lui, şi am să-i dau peşcheş punga cealaltă, numai aşa, ca să-i arăt ce darnic sunt eu, şi ce falnic, şi ce fleac este în ochii mei lumea toată. Pe urmă mi să mă întorc mândru la mine acasă; iar când logodnica mea va trimite pe cineva să-mi aducă temenelile ei, am să-l umplu de aur pe acel cineva şi am să-i fac daruri de hăinuri scumpe şi de caftane scumpe. Iar dacă vizirul are să-mi trimită vreun peşcheş de nuntă, nu am să-l primesc, ci am să i-l trimit îndărăt, măcar de-ar fi şi-un peşcheş cât de mare ca preţ, şi toate astea spre a-i dovedi pe deplin că am sufletul suspus şi că nu sunt în stare nici de mitocănia cea mai măruntă.           După care am să hotărăsc însumi ziua cununiei mele şi amănuntele nunţii; şi am să dau porunci să nu se precupeţească nimic, atât în ce priveşte ospăţul, cât şi în ce priveşte numărul şi preţul lăutarilor, al cântăreţelor şi al dănţuitoarelor. Şi am să fac în saraiul meu toate pregătirile trebuitoare, am să-l împodobesc peste tot cu chilimuri, şi am să aştern pământul cu flori, de la intrare până în sala de ospăţ, şi am să pun să se stropească pământul cu apă de trandafiri şi cu alte ape înmiresmate.           În noaptea nunţii, am să mă îmbrac cu hainele mele cele mai frumoase şi am să mă sui să şed pe un scaun împărătesc pus pe o podină înaltă, acoperită toată cu preşuri chindisite cu mătase şi cu închipuiri de flori şi cu dungi iscusit zugrăvite. Şi toată vremea cât are să ţină nunta, şi cât are să fie purtată, prin mijlocul sălii, soţia mea, cu toate gătelile ei mai strălucite decât luna plină în luna Ramadanului, eu am să stau nemişcat şi falnic şi nici măcar nu am să mă uit la ea, şi nu am să întorc capul nici la dreapta, nici la stânga, şi asta anume ca să fac să se vadă limpede fălnicia firii mele şi înţelepciunea mea! Şi până la urmă au s-o aducă pe soţia mea dinainte-mi, cu toată frăgezimea frumuseţii ei, şi parfumată toată dulce. Şi nici baremi n-am să mă clintesc, ba dimpotrivă! Şi am să stau aşa, nepăsător şi falnic, până ce toate femeile aflate la nuntă au să se apropie de mine şi să-mi spună: „O, stăpâne al nostru şi cunună pe capetele noastre, iat-o pe soţia şi roaba ta, care vine sfioasă între mâinile tale, şi care aşteaptă s-o miluieşti cu o privire. E atâta de ostenită de cât aşteaptă aşa în picioare!           Şi nu nădăjduieşte decât porunca ta ca să şadă!” Dar eu nu am să rostesc nici măcar o vorbă, şi am să fac încă şi mai dorit răspunsul meu. Şi-atunci toate muierile şi toate hanâmele poftite la nuntă au să se temenească sărutând pământul de multe ori dinaintea măreţiei mele. Şi numai atunci am să mă îndur să-mi cobor ochii şi am să binevoiesc a mă uita la soţia mea, da numai odată, atât, cu o privire numai; după care am să ridic iarăşi ochii şi iarăşi am să-mi iau chipul meu de nepăsare mare. Iar slujnicele au s-o ia pe soţia mea, iar eu am să mă scol şi am să cobor să-mi schimb hainele şi să-mi pun altele mult mai bogate şi mult mai strălucite. Şi iarăşi o vor aduce, încă o dată, dinaintea scaunului meu, pe mireasa îmbrăcată cu alte haine şi cu alte găteli, şi pierdută sub grămada de giuvaieruri, de aur şi de nestemate, şi parfumată cu alte parfumuri mult mai tari. Iar eu am să aştept să fiu rugat de multe ori, până să mă uit la soţia mea, şi dintr-odată am să-mi ridic iar ochii ca să n-o mai văd. Şi am să urmez să mă port aşa, pană ce toate datinele au să se sfârşească deplin.           Ci în clipita aceasta a povestirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, nu vroi să încalce cumva în noaptea aceea îngăduinţa dată.           Iar când fu cea de a treizeci şi doua noapte, urmă să-i istorisească sultanului Şahriar povestea:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bărbierul istorisi astfel urmarea păţaniei celui de al cincilea frate al său, El-Aşar:           …până ce toate datinile au să se sfârşească deplin. Atunci am să le poruncesc câtorva dintre robii mei cei tineri să ia o pungă plină cu cinci sute de dinari în bani mărunţi şi să arunce mărunţişul acela cu pumnii în toată sala şi să le împartă şi tuturor însoţitoarelor soţiei mele. Iar însoţitoarele, după asta, au s-o îndrume pe soţia mea la odaia ei, unde am să mă duc şi eu, după ce am să mă las aşteptat multă vreme. După ce am să intru la ea, am să mă duc, fară să mă uit la ea, şi, străbătând rândurile femeilor aşezate pe două şiruri în odaie, să şed pe divan, şi am să cer un pocal cu apă înmiresmată şi îndulcită, şi am s-o beau liniştit, după ce voi fi dat slavă lui Allah.           Cât despre soţia mea, eu şi mai departe nu am să iau în seamă că se află pe pat, gata toată să mă primească; şi, ca s-o umilesc şi s-o fac să simtă bine puternicia mea şi cât de puţin îmi pasă mie de ea, nu am să-i spun nici măcar o vorbă, şi am s-o învăţ în felul acesta cum înţeleg să mă port pe viitor cu ea. Întrucât în nici un alt fel nu ajungi să le faci pe muieri supuse, dulci şi drăgăstoase. Şi chiar că apoi am să văd că intră şi vine la mine nevasta socrului meu, care are să înceapă să-mi sărute obrazul şi mâinile, şi să-mi spună: „O, stăpâne al meu, îndură-te de te uită la roaba ta, fiica mea, care doreşte cu aprindere să te duci la ea, şi s-o miluieşti cu o vorbă măcar!” Dar eu, în pofida vorbelor cuviincioase ale soţiei socrului meu, care nu are să cuteze a-mi zice ginere, de teamă să nu pară neobrăzată, nu am să-i dau nici un răspuns. Atunci ea are să mă roage mai departe spre a mă îndupleca, şi, până la urmă, sunt încredinţat, are să se arunce la picioarele mele, pe care are să mi le sărute, precum şi pulpana hainei mele, şi asta de multe ori, şi are să-mi spună: „O, stăpâne al meu, îţi jur pe Allah că fata mea este frumoasă şi fecioară! îţi jur pe Allah că nici un bărbat nu a văzut-o pe fata mea fară de iaşmac şi nu-i ştie nici baremi culoarea ochilor! Fie-ţi milă, încetează a-i mai face ruşinea aceasta şi a o umili atâta de amarnic! Uită-te cât de umilită şi de supusă şade; nu mai aşteaptă decât un semn de la tine ca să te mulţumească în toate!” Şi pe dată soţia socrului meu are să se ridice şi să-i dea pocalul fiicei sale, care numaidecât are să vină să mă îmbie cu supuşenie şi tremurând toată. Iar eu, răsturnat fără păsare pe pernele de catifea de pe divan, chindisite cu aur, am s-o las să se înfăţişeze între mâinile mele şi am să mă desfăt, fără a o privi, s-o văd în picioare pe ea, fata vizirului cel mare, dinaintea mea, neguţătorul de sticlării de odinioară, care îşi striga marfa la coltul uliţelor:           Ia, sticle, ia! Stropi scumpi de soare!           Sâni dulci de tinere fecioare Din alabastrâ şi lucoare, Ochi ca ai doicii mele-n care Luceşte-o strălucire mare!           Răsuflete de fată mare Înmărmurite în cleştare, Ia, sticle, miere sclipitoare, Ia, sticle, stropi vrăjiţi de soare!           Iar ea, faţă de atâta evghenie şi fălnicie, nu are să poată să mă ia decât drept fiu al vreunui sultan vestit, şi a cărui faimă umple lumea. Şi are să-mi spună, cu lacrimile în ochi: „O, doamne al meu, fie-ţi milă! nu da în lături pocalul acesta din mâinile roabei tale! Că sunt cea mai de pe urmă dintre roabele tale!” Dar eu, la vorbele ei, nu am să dau nici un răspuns. Iar ea, până la urmă, are să-şi facă oleacă de inimă faţă de tăcerea mea, şi are să stăruiască pe lângă mine spre a mă face să iau pocalul cu vin, şi are să mi-l apropie ea însăşi cu gingăşie de buze. Da eu, faţă de atare marghioleală, am să mă mânii, am să mă uit la ea cumplit şi am să-i trag peste ochi o palmă straşnică şi am să-i altoiesc în burtă o izbitură repezită de picior, ia aşa…           Şi frate-meu, urmă bărbierul, rostind vorbele acestea, făcu mişcarea de a-i repezi izbitura cea amarnică de picior soţiei lui închipuite, şi izbitura nimeri drept în coşul cel gingaş în care şedeau sticlăriile dinainte-i, şi coşul, cu tot ce se afla în el, se rostogoli cât colo! şi nu mai rămaseră decât nişte cioburi, din tot ceea ce alcătuise toată avuţia smintitului. Uf, de-aş fi fost eu acolo în clipita aceea, o, emire al drept-credincioşilor, l-aş fi muştruluit eu precum i se cădea pe fratele ăsta plin de îngâmfare nesuferită şi de făloşenie sufletească închipuită!           Şi, dinaintea acelor pagube fără de leac, El-Aşar se porni să-şi tragă nişte lovituri vârtoase peste ochi, şi să-şi sfâşie de deznădejde hainele, şi să plângă, şi să se vaicăre bătându-se mai departe. Şi-atunci, cum ziua aceea era taman o zi de vineri, şi cum rugăciunea de amiază urma să înceapă în geamii, oamenii care ieşeau de prin case îl văzură pe fratele meu în starea aceea, şi unii se opriră ca să-l căineze, iar alţii îşi urmară drumul mai departe so cotindu-l nebun şi râzând până peste poate, după ce aflau de la vreun vecin amănuntele aiurelii lui.           Pe când fratele meu se bocea aşa, plângând pierderea sermaialei lui dimpreună cu ghelirurile toate, iacătă că o hanâmă de spiţă înaltă tocmai trecea pe acolo, ducându-se la geamie pentru rugăciunea de vineri. Le întrecea în frumuseţe până şi pe femeile cele mai frumoase; din ea toată se revărsa o mireasmă îmbietoare de muşc; călărea pe o catârcă încioltărată cu catifea şi cu atlaz de aur; şi era însoţită de o mulţime mare de slugi şi de robi. La vederea tuturor acelor sticle sparte şi a fratelui meu care se văicărea atâta de amarnic plângând, inima îi fu cuprinsă de filotimie şi de milă, şi întrebă care este pricina unei atare deznădejdi. I se răspunse că bietul om avusese un coş cu sticlării, din vânzarea cărora trăia, ca acela era tot avutul lui, dar că nu îi mai rămăsese nimic după beleaua care îi spărsese totul în bucăţele. Atunci hanâma îl strigă pe unul dintre slujitorii ei şi îi spuse:           — Dă-i bietului om toţi banii pe care îi ai la tine.           Şi slujitorul dezlegă numaidecât de la gât, unde sta, atârnată cu un şiret, o pungă mare, pe care i-o înmână fratelui meu. El-Aşar o luă, o deschise şi găsi în ea, după ce îi numără, cinci sute de dinari de aur. La priveliştea aceea, era mai să moară de tulburare şi de năprasna bucuriei, şi începu să cheme asupra binefăcătoarei lui toate milele şi binecuvântările lui Allah.           Ajuns bogat aşa, într-o clipită, El-Aşar, cu pieptul umflat de mulţumire, se întoarse la el acasă spre a-şi duce acolo bogăţia, şi se pregătea să plece să caute vreo casă frumoasă pe care s-o închirieze şi unde să trăiască după pofta lui, când auzi nişte bătăi încetinele la uşă. Se ridică şi sări să deschidă, şi văzu o femeie bătrână pe care nu o cunoştea şi care îi spuse:           — O, copilul meu, află că sfântul ceas al rugăciunii din această sfântă zi de vineri aproape că a trecut, iar eu încă nu am putut să-mi fac spălările cele sfinte de dinainte de rugăciune. Aşa că mă rog ţie să-mi îngăduieşti să intru o clipită la tine şi să-mi fac spălările, la adăpost de iscodelnici.           Iar fratele meu îi răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Şi îi deschise uşa până la perete şi o pofti şi o duse la bucătărie, unde o lăsă singură.           Peste câteva clipite, bătrâna veni în odaie la frate-meu şi acolo şezu jos pe o bucată veche de rogojină ce slujea de chilim în odaie, îşi îndoi de câteva ori genunchii destul de în grabă, pe urmă îşi încheie rugăciunea, făcându-i lui frate-meu nişte urări tare bine ticluite şi pline de pocăinţă. Şi frate-meu, care de altminteri nu-şi mai încăpea în piele, mulţumi bucuros şi, scoţând de la brâu doi dinari de aur, i-i întinse mărinimos. Bătrâna îi împinse în laturi cu mândrie şi se împotrivi:           — O, copilul meu, Allah fie lăudat că te-a croit aşa de mărinimos! încât nu mă mai mir că ştii să stârneşti aşa de repede prietenia oamenilor, până şi a acelora care, ca mine, nu te-au văzut decât numai o dată. Cât despre banii pe care binevoieşti să mi-i dăruieşti, pune-i îndărăt la brâu, întrucât, judecând după înfăţişarea ta, trebuie să fii vreun saaluk sărac, iar banii trebuie să-ţi fie mai de nevoie decât mie, care nu am nici o trebuinţă de ei. Şi dacă chiar poţi să te lipseşti de ei, nu ai decât să-i dai îndărăt hanâmei care ti i-a dăruit când ţi-a văzut sticlele sparte în bucăţi.           Fratele meu răspunse:           — Da ce, măicuţă, o cunoşti pe femeia aceea? Dacă-i aşa, mă rog ţie să-mi faci binele de a-mi arăta mijlocul de a o mai vedea o dată.           Bătrâna răspunse:           — Fiul meu, femeia aceea tânără, care este tare frumoasă, nu ţi-a făcut darul decât ca să-ţi arate plăcerea ei de tine, care eşti tânăr, frumos şi vârtos, pe când soţul ei este neputincios şi zăbavnic în pat, cu ea; că e procopsit cu o pereche de ouşoare reci de-ţi face milă. Scoală-te, aşadar, pune-ţi tot aurul la brâu, să nu carecumva să ţi-l fure careva din casa asta fără de zăbrele, şi hai cu mine. Că trebuie să-ţi spun că mă aflu de multă vreme în slujba acelei hanâme tinere, şi eu sunt cea care împlineşte toate însărcinările ei de taină. După ce am să te duc la ea, să nu pregeţi a fi cât mai zornic a-i spune tot felul de vorbe dulci şi a-i face tot ce eşti în stare; şi cu cât va fi mai mult, cu atât mai vârtos ai s-o legi de tine; că ea, la rându-i, nu va precupeţi nimic spre a-ţi înlesni toate voile, şi ai să fii stăpân deplin pe frumuseţea şi pe bogăţiile ei, întru totul!           Când auzi vorbele babei, frate-meu se sculă, făcu precum îi spusese ea şi se luă după bătrână, care porni la drum, iar fratele meu mergea pe urma ei, până ce ajunseră amândoi la o poartă mare în care baba bătu într-un chip anumit. Şi frate-meu era cuprins de o mare tulburare şi nu mai putea de bucurie.           La bătaia aceea a bătrânei, o roabă tânără, grecoaică, tare frumoasă, veni să deschidă poarta gingaş, şi să le ureze bun venit, zâmbind cu un zâmbet îndatoritor. Bătrâna intră, iar fratele meu se ţinu după ea; şi fu dus de grecoaica aceea copilă într-o sală mare şi falnică, aşezată în mijlocul acelei locuinţe largi, şi îmbrăcată cu perdele mari de mătase, chindisită cu aur subţire, şi aşternută bogat. Şi frate-meu, pomenindu-se singur, şezu pe un divan şi îşi scoase turbanul, pe care şi-l puse pe genunchi, şi îşi şterse fruntea. Dar de-abia şezu el acolo, că perdelele se şi traseră la o parte, şi se ivi o copilandră fără de seamăn şi cu care nimic nu ar fi putut să se măsoare în ochii miraţi ai oamenilor; şi avea pe ea tot ceea ce s-ar putea închipui ca frumuseţe în ce priveşte hainele. Şi fratele meu, El-Aşar, se ridică drept pe cele două picioare ale lui.           Iar copila, când îl văzu, începu să-i zâmbească din ochi şi se grăbi a se duce să închidă uşa, pe care o lăsase întredeschisă. Veni apoi la fratele meu, îl luă de mână şi îl trase spre ea pe divanul de catifea daurită. Acolo ar fi fără de folos a de-amănunţi tot ceea ce, vreme de un ceas, fratele meu şi copilandra îşi făcură unul altuia, îmbrăţişându-se, adunându-se, sărutându-se, muşcându-se, alintându-se, izbindu-se, sucindu-se, răsucindu-se, istovindu-se, întâia oară, a doua oară, a treia oară, şi altminteri.           După acele zbenguiri, tânăra femeie se ridică şi îi spuse fratelui meu:           Ochi al meu, să nu te mişti de aici până nu mă întorc!           Pe urmă ieşi repede şi pieri.           Şi iată că deodată, cumplit şi cu ochi de foc, în uşa deschisă repezit se ivi un arap mare şi ţinând în mână un paloş tras, un paloş cu sclipiri orbitoare. Şi răcni spre înfricoşatul de El-Aşar:           — Vai de tine, mişelule! Cum de-ai cutezat să intri aici, o, pui de târfa, plod lepădat, zămislitură mistriceată din toate ouăle putrede ale dezmăţaţilor!           La zisele cele atâta de năprasnice, fratele meu nu ştiu ce răspuns să toarcă, şi limba i se împietri, şi toate vinele i se retezară, şi îngălbeni la chip, şi trupu-i se fleşcăi. Arapu-atunci îl luă, îl dezbrăcă de tot şi, spre a-i lungi chinul, începu să-i tragă nişte lovituri grele cu latul spadei, mai bine de optzeci de lovituri; pe urmă înfipse spada în el în mai multe locuri, până ce fratele meu căzu la pământ, şi arapu-l socoti mort. Atunci strigă cu glas cumplit, şi numaidecât veni o arăpoaică aducând o tablă plină cu sare. Arăpoaica puse tablaua jos şi începu să presare cu sare rănile fratelui meu care, în ciuda durerilor crunte, nu cuteza să crâcnească, de frică să nu i se taie capul. Pe urmă arăpoaica îl acoperi întru totul cu sare, şi plecă. Atunci arapul scoase încă un răcnet tot atâta de înfricoşător ca şi cel dintâi, şi se înfăţişă baba, care, ajutată de arap, scotoci hainele şi brâul fratelui meu, şi-i luă toţi banii; pe urmă îl luă pe frate-meu de picioare şi îl târî prin odăi până la un loc din curte unde, printr-o deschizătură, îl aruncă în fundul unei găuri negre, în care avea obiceiul să arunce leşurile tuturor acelora pe care, cu tertipurile ei, îi ispitea în casa aceea, spre a sluji de călăraşi voinici la dodeleala tinerei ei stăpâne, şi apoi spre a-i despuia şi a-i arunca în groapa aceea, după ce fuseseră acoperiţi cu sare pentru ca hoiturile să nu duhnească rău.           Gropniţa în afundul căreia fu aruncat fratele meu El-Aşar era mare şi plină de bezne, iar trupurile celor ce fuseseră azvârliţi acolo se adunaseră grămadă unele peste altele. Iar el şezu acolo jos două zile întregi, în neputinţă de a face nici o mişcare, în urma rănilor şi a căderii. Şi Allah (preaslăvit să fie el!) vroi ca taman sarea cu care fusese tăbăcit să fie temeiul tămăduirii lui şi să-i oprească sângele de a se strica şi să i-l închege. Începând să i se vindece rănile, şi puterile să i se întoarcă oleacă, fratele meu putu să se desprindă dintre leşuri şi să se târască pe tot lungul hrubei, la înlesnirea unei gene de lumină ce răzbătea din afund până la el; lumina aceea izvora de la o bageacă micuţă din zidul care închidea gropniţa. Izbuti să se caţere până la ferestruică şi de acolo să iasă iarăşi la seninul zilei, afară din hrubă.           Atunci grăbi a se întoarce acasă la el, unde mă dusei să-l caut şi îl îngrijii cu leacurile pe care mă pricep să le scol din ierburi şi din zemurile de buruieni, şi, după o bucată de vreme, frate-meu, pe deplin zviduit, se hotărî a o face pe babă, ca şi pe ceilalţi, să ispăşească chinurile pe care le îndurase. Purcese la căutarea bătrânei şi îi luă urma, şi dibui locul unde venea în fiecare zi spre a-i ademeni pe tinerii ce urmau s-o mulţumească pe stăpâna ei şi să ajungă apoi ceea ce ajungeau. Şi, într-o zi, se travesti într-un străin persan, se încinse peste mijloc cu un brâu pe care îl umplu cu bucăţi de sticlă spre a da să se creadă că era aur, ascunse o sabie mare sub haina-i largă de persan, şi se duse s-o aştepte pe babă, care nu zăbovi să se ivească. Numaidecât frate-meu se apropie de ea, se prefăcu a vorbi prost pe limba noastră cea arăbească şi maimuţări limba străină a persanilor, spre a-i spune bătrânei:           — Maică, sunt străin şi aş vrea să aflu unde găsesc o terezie spre a cântări şi a cerceta aceşti nouă sute de dinari de aur, pe care îi am colea la brâu şi pe care tocmai i-am dobândit din vânzarea mărfurilor pe care le-am adus din ţara mea.           Afurisita de babă a prăpădului îi răspunse:           — Păi, de bună seamă, o, tinere dragă! ai brodit bine, întrucât chiar fiul meu, care-i un băiat frumos ca tine, este zaraf de meserie, şi fireşte că are să-ţi pună ia îndemână terezia lui. Aşa că hai să te duc la el!           Frate-meu îi spuse:           — Atunci, ia-o înaintea mea!           Şi ea o luă înaintea lui, iar el după ea, până ce ajunseră la casa cu pricina. Şi veni să le deschidă tot roaba aceea, micuţa grecoaică, zâmbind dulce, şi bătrâna îi şopti:           — De data aceasta îi aduc stăpânei noastre nişte vine zdravene şi un trup bine zidit!           Iar roaba cea micuţă îl luă pe fratele meu de mână şi îl duse în sala cu mătăsării, şi şezu cu el să-l veselească vreo câteva clipite, pe urmă se duse s-o vestească pe stăpâna ei, care se ivi şi făcu cu frate-meu tot ceea ce făcuse şi întâia oară, da nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem încă o dată. Pe urmă ea ieşi, apoi deodată se arătă arapul cel cumplit, în mână cu spada trasă, care strigă la el să se scoale şi să meargă după el, purtându-se ca şi întâia oară. Şi-atunci fratele meu, care venea în urma arapului, scoase dintr-odată sabia de sub pulpană şi dintr-o lovitură îi reteză scurt capul. La zgomotul căderii, veni în fugă arăpoaica, şi păţi şi ea aceeaşi soartă; pe urmă roaba grecoaică, al cărei cap zbură dintr-o lovitură. Pe urmă fu rândul babei, care venea în fugă, gata sa pună laba pe pradă. La vederea fratelui meu, cu mâneca plină de sânge şi cu sabia în mână, o cuprinse spaima şi căzu la pământ; iar fratele meu o smuci de păr şi îi răcni:           — Mă mai cunoşti, târfoştină bătrână, plod de târfoştină, împuţiciune blestemată!           Iar baba răspunse:           — O, stăpâne al meu, nu te cunosc!           Frate-meu spuse:           — Află, dar, o, hoaşcă înfulecătoare de hâtre, că sunt chiar acela la care ai venit să-ţi faci spălările, o, tuhăs de maimuţă bătrână! acela pe care l-ai ademenit aici ca s-o călăresc pe stăpână-ta şi s-o mulţumesc, acela pe care l-ai târât de picioare ca să-l arunci în gropniţă.           Şi, spunând acestea, fratele meu, dintr-o singură lovitură de sabie, o despică pe babă şi o făcu două bucăţi; pe urmă, isprăvind treaba, se duse s-o caute pe femeia cea tânără care se desfătase de două ori cu el.           O găsi îndată, dând zor să se gătească şi să se împarfumeze, într-o odaie lăturalnică.           Când îl văzu, scoase un ţipăt înfricoşat şi se prăbuşi la picioarele lui, rugându-l să-i cruţe viaţa; şi fratele meu, aducându-şi aminte de mulţumirile adevărate pe care i le stârnise şi pe care şi ea le avusese cu el, îi dărui cu mărinimie cruţarea vieţii, şi îi spuse:           — Da cum se face de te afli în casa asta, sub ocârmuirea unui arap cumplit pe care l-am omorât cu mâna mea şi care pesemne că ţi-a făcut destule scârbe?           Ea răspunse:           — O, stăpâne al meu, înainte de a fi fost închisă în casa asta blestemată, eram roaba unui negustor bogat din cetate; iar bătrâna era o prietenă de-a casei şi venea adesea să ne vadă, şi ne arăta, mie mai cu seamă, multă dragoste. Într-o bună zi, a venit la mine şi mi-a spus: „Sunt poftită la o nuntă care nu şi-a mai avut asemuire vreodată, şi nimenea pe lume nu a mai văzut una la fel. Şi vin ca să te iau cu mine!” M-am sculat, mi-am pus hainele mele cele mai frumoase şi am luat la mine o pungă plină cu o sută de dinari, şi am plecat cu bătrâna. Am ajuns apoi la casa aceasta, în care bătrâna m-a băgat şi unde am căzut, prin viclenia ei, în mâinile şi sub puterea arapului cel crunt care, după ce mi-a răpit fecioria, m-a ţinut aici cu de-a sila şi m-a pus să-i slujesc la tertipurile ucigaşe, în paguba vieţii tinerilor bogaţi pe care îi aducea baba. Şi-aşa că de trei ani încoace nu sunt decât o unealtă în mâinile bătrânei ticăloase.           Atunci fratele meu îi spuse:           — Ce soartă nenorocită ai mai avut şi tu! Da ia spune-mi, de atâta vreme de când te afli aici, trebuie să ştii dacă sunt multe bogăţii strânse de ucigaşi!           Ea răspunse:           — Hotărât că sunt! şi-atâtea, într-adevăr, cât mă îndoiesc că ai putea să le cari singur pe toate; întrucât nici zece inşi n-ar fi îndeajuns. De altminteri, hai să vezi cu chiar ochiul tău!           Şi îl luă pe fratele meu şi îl duse să vadă nişte lăzi mari, pline cu galbeni din toate ţările şi cu pungi de toate felurile. Şi frate-meu rămase uluit şi înmărmurit. Ea îi spuse atunci:           — Nu asta-i calea de a scoate de aici aurul tot! Aşa caci du-te de caută o ceată de hamali şi întoarce-te cu ei ca să-i încarci cu aurul de-aici. Şi, ast timp, eu am să întocmesc sarcinile.           Frate-meu atunci zori să dea fuga după hamali şi, peste o bucată de vreme, se întoarse cu zece inşi, fiecare aducând câte o lădoaie goală.           Da când ajunse la intrarea casei, fratele meu găsi uşa cea mare dată la perete; iar femeia cea tânără pierise, şi cu ea toate sipetele cele mari. Şi pricepu că muierea îl înşelase, spre a pune gabja numai ea pe bogăţiile cele mai de soi. Da se alină când văzu că toate lucrurile scumpe rămăseseră în casă, şi toate odoarele care erau închise prin dulapuri, tot lucruri ce puteau să-l înavuţească pentru toate zilele câte le mai avea de trăit, încât îşi zise că are să le ridice pe toate a doua zi; şi, cum era frânt de osteneală, se întinse pe patul cel mare şi falnic, şi adormi.           A doua zi, când se trezi, fu până peste poate de înspăimântat când se văzu împresurat de douăzeci de străjeri de-ai valiului, care îi spuseră:           — Ridică-te numaidecât şi hai cu noi la valiu, care te cheamă!           Şi îl ridicară, încuiară uşile, şi îl duseră între mâinile valiului, care îi spuse:           — Am aflat toată isprava ta, precum şi omorurile pe care le-ai săvârşit şi furtul pe care urma să-l faci.           Atunci fratele meu strigă:           — O, valiule! dă-mi făgăduiala slobozeniei, şi am să-ţi istorisesc adevărul!           Şi valiul atunci îi dădu năframa de întărire a sloboziei, şi fratele meu îi istorisi toată povestea, de la început până la sfârşit; da nu este de nici un folos s-o mai punem şi noi încă o dată.           Pe urmă fratele meu adăugă:           — Acuma, o, valiule plin de gânduri bune şi drepte, dacă vrei, mă învoiesc să împart cu tine tot ce a rămas în casa aceea, şi să facem totul în două părţi deopotrivă!           Da valiul i-o întoarse:           — Ce? cutezi să ceri împărţanie? Or, pe Allah! nu ai să capeţi nimic, întrucât eu trebuie să iau tot şi să nu-ţi las nimic! Şi trebuie să te socoţi prea norocos că scapi cu viaţă!           Dealtminteri, să pleci îndată din cetate şi să nu te mai arăţi pe-aici, că de nu, vei îndura cea mai aspră osândă!           Şi valiul, căruia îi era frică să nu cumva califul să afle povestea cu luarea bunurilor numai de către el, îl surghiuni pe fratele meu. Şi frate-meu fu silit astfel să fugă în lume. Da pentru ca ursita să se împlinească pe de-a-ntregul, de-abia ajunsese el dincolo de porţile cetăţii, că şi fu lovit de nişte tâlhari care, negăsind la el nici aur, nici bunuri, se mulţumiră să-i ia hainele de pe el, să-l lase gol şi să-i dea un potop de lovituri de bâtă; şi la urmă, spre a-l pedepsi că îi văduvise de un chilipir pe care se bizuiau, îi tăiară urechile, şi tot aşa şi nasul.           Şi-atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, ajunsei să aflu şi eu de necazurile acestui sărman El-Aşar. Şi plecai să-l caut, şi nu avusei tihnă decât după ce il găsii. Şi îl adusei acasă la mine, îl îngrijii, îl vindecai şi îi statorii tain de mâncare şi de băutură pentru toate zilele câte i-au mai rămas.           Asta-i povestea lui El-Aşar!           Da în ce priveşte povestea celui de al şaselea şi cel mai de pe urmă frate al meu, o, emire al drept-credin cioşilor, este vrednică de-a fi auzită, până a nu-mi lua răgazul de a mă odihni.           Păţania lui Şakalik, cel de al şaselea frate al bărbierului.           ÎI chema Şakalik, adică Oală-spartă, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, şi dintre fraţii mei el este cel care avea buzele tăiate, şi nu numai buzele, ci şi zebbul. Iar zebbul, precum şi buzele, i s-au tăiat ca urmare a unor împrejurări de mirare până peste poate.           Şakalik, fratele acesta al şaselea al meu, era cel mai sărac dintre noi şapte; era sărac lipit. Nu mai vorbesc de cele o sută de drahme din adiata părintelui nostru, întrucât pe acele o sută de drahme, Şakalik, care în viaţa lui nu văzuse niciodată atâta bănet deodată, se grăbise să Ie mănânce într-o noapte, în tovărăşia ticăloaselor de otrepe din mahalaua de pe stânga Bagdadului.           Nu era, aşadar, stăpân pe niciuna dintre deşertăciunile din lumea aceasta pieritoare, şi nu trăia decât din pomenile celor ce îl primeau în casa lor, pentru vorbele lui isteţe şi pentru ghiduşiile lui.           Într-o bună zi, Şakalik plecă să caute ceva de-ale gurii spre a-şi ţine trupul sleit de lipsuri, şi se pomeni, umblând pe uliţe, dinaintea unei case falnice care se deschidea cu o scară largă şi înaltă de câteva trepte. Şi, pe trepte şi la intrare, se afla o mulţime mare de slugi, de robi tineri, de musaipi şi de portari. Şi frate-meu Şakalik se trase pe lângă câţiva dintre cei ce se înghesuiau acolo şi îi întrebă a cui era clădirea aceea minunată.           Ei răspunseră:           — Este a unui fiu de emir49.           Pe urmă fratele meu se trase pe lângă portarii care şedeau pe o laviţă mare şi albă, în susul scării, şi le ceru ceva de pomană, în numele lui Allah. Ei îi răspunseră:           — Da tu de unde vii de nu ştii că nu ai decât să intri şi să te înfăţişezi stăpânului nostru pentru ca numaidecât să fii ghiftuit cu daruri?           Atunci fratele meu intră, trecu de poarta cea mare, străbătu curtea cea largă şi grădina, care era plină de pomii cei mai frumoşi şi de păsări cântătoare. Curtea toată era pardosită cu marmurele cele mai frumoase, albe şi negre, iar grădina era îngrijită fară de asemuire, şi nici un fiu de Adam nu mai văzuse vreodată ceva la fel. De jur împrejur străjuia un umbrar pardosit cu marmură; perdele mari ţineau acolo reveneala la ceasurile de arşiţă. Iar fratele meu merse mai departe şi intră în sala cea mare, acoperită toată cu pătrate de farfuriu colorate în albastru, în verde şi în auriu, cu flori şi cu frunzişuri întreţesute; în mijlocul sălii se afla un havuz frumos de alabastră, în care curgea cu murmur dulce apa proaspătă. Un chilim minunat colorat acoperea jumătatea ridicată a sălii, şi, sprijinit pe nişte perne de mătase chindisite cu fir de aur, sta tolănit pe chilim un bătrân tare frumos, cu barba lungă şi albă şi cu chipul luminat de un zâmbet blajin. Şi fratele meu păşi înainte şi îi spuse bătrânului cu barba albă:           — Pacea fie cu tine!           Iar moşneagul numaidecât se ridică şi răspunse:           — Şi asupră-ţi să fie pacea şi milele lui Allah, şi binecuvântările sale! Ce doreşti, bre omule?           Frate-meu răspunse:           — O, stăpâne al meu, nu doresc decât să-ţi cer o pomană, întrucât sunt vlăguit de foame şi de lipsuri!           La vorbele lui, bătrânul arătă o milă mare şi fu cuprins de o atare durere, aflând de starea ticăloasă a fratelui meu, încât era să-şi sfâşie hainele, şi se minună:           — Pe Allah! nu este cu putinţă ca să mă aflu eu într-o cetate, iar o fiinţă omenească să fie într-o asemenea stare de fomătate cum eşti tu! Chiar că ăsta-i un lucru pe care nu pot să-l îndur cu nepăsare!           Iar frate-meu oftă, ridicându-şi amândouă mâinile către cer:           — Dărui-te-ar Allah cu toate binecuvântările sale! şi binecuvântaţi să fie zămislitorii tăi!           Bătrânul spuse:           — Trebuie numaidecât să rămâi aici, ca să împărţi cu mine prânzul şi să te înfrupţi din sarea de pe masa mea!           Şi fratele meu strigă:           — O, stăpâne al meu, cum să-ţi mulţumesc? că nu mai pot să mă ţin multă vreme nemâncat, întrucât aş pieri de foame!           Atunci bătrânul îşi plesni palmele una de alta şi îi spuse robului copil ce se şi înfăţişă pe dată:           — Repede! Adu ibricul de argint şi ligheanul, ca să ne spălăm pe mâini!           Şi îi spuse fratelui meu Şakalik:           — O, oaspete al meu, vino şi spală-te pe mâini!           Cu vorbele acestea, moşneagul se ridică şi veni şi el, măcar că băiatul încă nu se arătase, şi făcu schima ca şi cum şi-ar fi turnat pe mâini apa dintr-un ibric nevăzut, şi începu să-şi frece mâinile ca şi cum apa ar fi curs cu adevărat. La priveliştea aceea, frate-meu Şakalik nu mai ştiu ce să creadă; dar cum bătrânul stăruia spre a-l face să se apropie la rându-i, îşi închipui că e vreo şolticărie, şi cum şi el era vestit cu chiznovăţiile şi cu pişicherlâcurile lui duhlii, se duse şi începu a se preface ca se spală pe mâini, întocmai ca şi bătrânul. Atunci bătrânul spuse:           — Hei, voi ceilalţi, grăbiţi-vă a ne aşterne masa şi a ne aduce de mâncare, că bietul om de colea e zorit de foame!           Şi numaidecât veniră în fugă o sumedenie de slujitori care începură un du-te-vino de parcă ar fi aşternut masa şi ar fi umplut-o cu potop de bucate şi cu tablale pline până în buză. Iar Şakalik, măcar că era tare flămând, îşi zise că săracii se cade să îndure toanele celor bogaţi, şi se feri a lăsa cumva să i se vadă până şi cel mai mărunt semn de nerăbdare. Atunci moşneagul îi zise:           — O, oaspete al meu, şezi jos colea lângă mine şi grăbeşte a face cinstea mesei mele!           Şi frate-meu se duse şi şezu jos lângă el, la masa închipuită; iar bătrânul începu numaidecât să se prefacă a întinge în tablale, a lua îmbucături şi a da din fălci şi din buze, întocmai ca şi cum ar fi mestecat cu adevărat; şi îi spunea lui frate-meu:           — O, oaspete al meu, casa mea este casa ta, şi masa mea este masa ta; aşa că nu te sfii, ia şi mănâncă pe săturate, fară stânjenire! Ia uite la pâinea asta; ce albă este şi ce bine rotunjită! ce zici de pâinea asta?           Şakalik zise:           — Pâinea este grozav de albă şi, într-adevăr, tare gustoasă, şi chiar că în viaţa mea nu m-am înfruptat dintr-una asemenea!           Bătrânul spuse:           — Cred şi eu! arăpoaica pe care am cumpărat-o cu cinci sute de dinari de aur şi care a frământat-o este tare iscusită! Caci, o, oaspete al meu, ia şi mănâncă de pe sinia asta pe care vezi daurind această mâncărică gătită cu pătrăţele de chebap în unt, coaptă la cuptor! Să mă crezi că bucătăreasa nu a precupeţit nici carnea de oaie bine bătută, nici grâul deztărâţat şi râşnit, nici cardamoama, nici piperul! Mănâncă, dar, sărmane flămând, şi spune-mi ce zici de gustul, de mirozna şi de odoarea ei?           Frate-meu răspunse:           — Chebapul este desfătătorul gurii mele, iar mireasma lui îmi umflă pieptul! Cât despre felul în care este izbutit, se cade să-ţi spun că nici măcar pe la saraiurile de sultan nu se degustă ceva asemuitor!           Şi, rostind vorbele acestea, Şakalik începu să dea din fălci, să mestece, să-şi mişte obrajii şi să înghită, întocmai ca şi cum ar fi mâncat de-adevăratelea. Bătrânul spuse:           — Ce bucurie îmi faci, o, oaspete al meu! da socot că nu sunt vrednic de atâtea laude, întrucât atunci ce ai să mai zici de bucatele de colea, din stânga ta, de puişorii aceştia fripţi minunat, umpluţi cu fistic, cu migdale, cu orez, cu stafide, cu piper, cu scorţişoară şi cu tocătură de carne de oaie? Şi ce zici de mireasma lor?           Frate-meu strigă:           — Ya Allah! Allah! Ce mireasmă îmbătătoare, şi ce gust desfătător, şi ce umplutură minunată!           Şi bătrânul se făcu a întocmi o îmbucătură pe care o luă dintr-o farfurie de pe masă şi, ducând-o la buzele lui frate-meu, spuse:           — Ia şi mănâncă dumicatul acesta, o, oaspete al meu, şi să-mi spui părerea ta despre mâncarea aceasta în care vinetele umplute înoată în zeama lor ispititoare!           Şi frate-meu făcu schima de a-şi lungi gâtul, de a deschide gura şi de a înghiţi dumicatul; pe urmă spuse, închizând ochii de mulţumire:           — Ya Allah! ce bună e şi ce uşoară la mistuit! Bag de seamă, cu o mulţumire rară, că nicăieri în afară de casa ta nu m-am desfătat cu nişte vinete umplute atâta de bune! Totu-i gătit cu măiestria unor degete pricepute: tocătura de carne de miel, năutul, sâmburii de ienupăr, boabele de cardamoame, nucşoara muscată, cuişoarele, ghimberul, piperul şi ierburile înmiresmate. Şi deosebesc, atâta-i de bine făcută, gustul fiecărei mirodenii!           Moşneagul spuse:           — Aşa că, o, oaspete al meu, nu mai aştept de la foamea şi de la buna ta creştere decât să te văd cum înfuleci cele patruzeci şi patru de vinete umplute, câte se află pe tablaua de colea!           Fratele meu spuse:           — Îmi este uşor să le înfulec, întrucât sunt mai bune decât sânul maicii mele şi mai alintătoare pentru cerul gurii mele decât degetele de copilandre!           Şi fratele meu făcu schima de a lua fiecare vânătă umplută, una după alta, şi de a le înfuleca, legănându-şi capul de mulţumire şi plesnind din limbă pe cerul gurii. Şi în sinea lui se gândea la toate bucatele acelea, şi foamea i se zădărea, şi îşi zicea că s-ar prea mulţumi, spre a-şi potoli foamea, cu numai o pâine uscată, de bob râşnit, ori de mălai. Da se feri ca de foc să-şi dea în vileag ceea ce gândea.           Bătrânul îi spuse atunci:           — O, oaspete al meu, limba ta este a unui om bine crescut şi deprins să mănânce în tovărăşia sultanilor şi a mai-marilor! Mănâncă, prietene, şi să-ţi fie de bine şi de desfătată mistuireî.           Şi frate-meu spuse:           — Chiar că, în ce priveşte mâncatul, am mâncat destul!           Atunci bătrânul îşi plesni mâinile una de alta şi strigă:           — Hei, voi! ridicaţi masa asta şi întindeţi masa cu dulciuri! şi aduceţi-ne toate plăcintele, toate dulciurile şi toate poamele cele mai alese!           Şi numaidecât veniră fuga robii cei tineri, care începură să foiască încolo şi încoace, şi vânzoleau din mâini, şi îşi ridicau braţele durdulii deasupra capetelor, şi se făceau că strâng masa ca să pună alta; pe urmă, la un semn al moşneagului, pieriră. Iar bătrânul îi spuse fratelui meu Şakalik:           — Acuma, o, oaspete al meu, este vremea să ne îndulcim. Să începem cu plăcintele. Au nu este desfătătoare până peste fire zumaricaua asta gingaşă, uşoară, daurită, rotunjoară şi ghiftuită cu migdale, cu zahăr şi rodii, de pe farfuria de colea, zumaricaua asta de cataifuri desăvârşite? Pe viaţa mea! Gustă vreo două, ca să vezi! Ei! siropu-i destul de legat şi taman cum trebuie, iar praful de scorţişoară presărat frumos deasupra! Ai mânca cincizeci, fără să te mai saturi; da se cuvine să păstrezi un locşor şi pentru kenafaua de pe tablaua de aramă înhorboţită. Ia uite ce dibace este plăcintăreasa mea, şi cum a ştiut să înfăşoare măiestrit sulurile de aluat! Ah, fă bine şi grăbeşte-te a-ţi veseli cu ea cerul gurii, până ce nu se scurge salepul din ea şi nu se fleşcăieşte: e tare gingaşă! Oh! ia uite! şi mahallabiaua asta, cu apă de trandafiri şi presărată cu praf de fistic! şi farfuriurile astea pline cu smântână bătută, dichisită cu mirodii şi cu apă de flori de portocal! Mănâncă, oaspete al meu, şi înfige-ţi mâna fără sfială, ia din plin!           Şi bătrânul îi da pildă fratelui meu, şi îşi ducea cu lăcomie mâna la gură, şi înghiţea întocmai ca de adevăratelea. Iar frate-meu îl maimuţărea de minune, măcar că simţind, de poftă şi de foame, cum îi vine apa pe buze.           Bătrânul urmă:           — Acuma, la dulceţuri şi la poame! La dulceţuri, o, oaspete al meu, nu ai decât greutatea alegerii, după cum poţi să iei seama. Ia uite colea, dinainte-ţi, şi dulceţuri uscate şi dulceţuri în zeama lor. Te îndemn mai ales spre cele uscate, care mie îmi plac cel mai mult, măcar că şi pe celelalte le am la inimă deopotrivă. Uite pelteaua asta străvezie şi rumenă, de caise, aşternută în straturi subţiri, de să se topească în gură, ispititoare! Şi pestilul ăsta ele chitre zaharisit, înmiresmat cu ambră! şi astălaltă, rotunjită în gogoloaie pembe din foi de flori de trandafir şi din foi de flori de portocal! oh! aceea mai ales, o vezi, am să mor într-o zi! Stăpâneşte-te! Stăpâneşte-te! întrucât te sfătuiesc să te înfigi oleacă şi în dulceaţa de curmale umplute cu migdale şi cuişoare. Mi-a fost adusa de la Cairo, întrucât la Bagdad nu se pregăteşte atâta de bună. Aşa că l-am îndatorat pe un prieten al meu de la Egipt să-mi trimită o sută de gavanoase pline cu bunătatea asta! Da nu te zori aşa, măcar că graba şi pofta ia mă cinstesc până peste poate! Vreau să-ţi dai părerea în chip deosebit şi despre pestilul ăsta de morcovi cu zahăr şi cu nuci, şi înmiresmat cu muşc!           Fratele meu Şakalik spuse:           — Oh! acela întrece toate visele mele, iar cerul gurii mele se închină dinaintea bunătăţii lui! Da, după gustul meu, socot că muscul este oleacă prea tare!           Bătrânul răspunse:           — Ba nu! ba nu! eu nu socot aşa; dimpotrivă! întrucât sunt deprins cu mireasma lor, precum şi cu ambra, iar bucătarii şi cofetarii mei mi le pun grămezi peste grămezi în toate plăcintele, dulceţurile şi zumaricalele! Muscul şi ambra sunt cele două stâlpări ale sufletului meu!           Apoi urmă:           — Da să nu uiţi de poame! întrucât nădăjduiesc că mai ai loc. Iacătă şi lămâi, şi banane, şi smochine, şi curmale proaspete, şi mere, şi gutui, şi struguri, şi de toate! Pe urmă, iacătă migdale proaspete, alune, nuci proaspete şi altele! Mănâncă, o, oaspete al meu, Allah e mare şi milostiv!           Şi fratele meu, care tot mestecând în gol nu mai putea nici să-şi mişte fălcile, iar burta îi era mai aţâţată ca oricând de pomenirea necurmată a tuturor acelor bunătăţi, spuse:           — O, domnia ta, trebuie să-ţi mărturisesc că sunt ghiftuit şi că nici baremi o înghiţitură nu ar mai putea să-mi intre pe beregată!           Bătrânul îi răspunse:           — E de mirare că te-ai săturat aşa de repede! Da haide să bem. Încă nu am băut nimic.           Atunci bătrânul bătu din palme, şi se şi iviră pe fugă băieţii, cu mânecile şi cu pulpanele suflecate cu grijă, şi făcură schima de a strânge totul, pe urmă de a pune pe masă două pocale, şi nişte carafe, şi nişte urcioare, şi nişte oluri grele şi scumpe. Şi bătrânul se prefăcu a turna vin în pocale, şi luă un pocal închipuit şi i-l întinse fratelui meu, care îl primi cu mulţumire şi îl duse la gură şi îl bău şi spuse:           — Allah! ya Allah! ce vin de soi!           Şi făcu schima de a-şi mângâia pieptul de desfătare. Iar bătrânul se făcu a lua un ol mare de vin vechi şi a turna din el gingaş în pocalul pe care fratele meu îl bău iarăşi. Şi nu conteniră a face tot aşa, până ce frate-meu se prefăcu că e stăpânit de aburii tuturor acelor băuturi; şi începu să-şi clatine capul şi să rostească vorbe cam în doi peri. Şi în sineşi gândea: „Acuma-i vremea pentru mine să-l fac pe moşneagul ăsta să ispăşească toate chinurile la care m-a supus!”           Atunci frate-meu se sculă deodată, ca beat de-a binelea, ridică mâna atâta de sus, încât i se dezveli subsuoara, şi o lăsă scurt în jos, alduind o lovitură atâta de zdravănă cu palma peste ceafa moşului, de răsună sala toată; şi, ridicându-şi mâna iar, îi mai arse o lovitură, încă şi mai zdravănă. Atunci bătrânul fu cuprins de o supărare mare şi strigă:           — Ce faci, o, tu, cel mai mişel om de pe tot pământul?           Frate-meu Şakalik răspunse:           — O, stăpâne şi cunună peste capul meu, sunt robul tău supus, chiar acela pe care l-ai copleşit cu milele tale, pe care l-ai îngăduit să intre în casa ta, pe care l-ai ghiftuit la masă cu bucatele cele mai alese, bucate cum n-au gustat nici sultanii vreodată, acela pe care l-ai îndulcit cu dulceţurile, cu povidlele şi cu zumaricalele cele mai dulci, şi căruia la urmă i-ai potolit setea arzătoare cu vinurile cele mai vechi şi cele mai scumpe! Da ce să faci? Atâta a băut din vinurile acelea, cât s-a îmbătat, cât şi-a pierdut tot cumpătul şi cât a ridicat mâna asupra bine-lacătorului său. Caci fie-ţi milă! cruţă-l pe robul acesta, că tu ai sufletul rânduit mai sus decât al lui, şi iartă-i sminteala!           La vorbele fratelui meu, bătrânul departe de a se mai arăta mânios, începu să râdă straşnic şi îndelung, pe urmă îi spuse lui Şakalik, într-un sfârşit:           — Iacătă că e multă vreme de când tot caut în lumea întreagă, printre inşii vestiţi a fi cei mai duhlii şi cei mai muchelefi, un om hăzos ca tine, cu o fire ca a ta, cu o răbdare ca a ta! Şi niciunul nu a ştiut să tragă o parte aşa de norocită ca tine din poznele şi din tertipurile mele şugubeţe. Iar tu până acuma eşti singurul care te-ai priceput să te dedai cu şolticăriile şi cu chefurile mele, şi care ai îndurat până la urmă marafeturile mele, şi care ai avut isteciunea de a te prinde în snoava mea. Încât nu numai că îţi iert socoata de la urmă, da chiar voiesc ca de adevăratelea, chiar într-o clipită, să-mi ţii tovărăşie la o masă cu adevărat plină cu toate bucatele şi cu toate dulciurile şi cu toate poamele pomenite! Şi niciodată n-am să mă mai despart de tine de-acuma înainte!           Şi, rostind cuvintele acestea, bătrânul le porunci robilor să aducă de îndată bucatele şi să nu precupeţească nimic. Ceea ce se şi făcu, fără de zăbavă.           După ce mâncară bucatele şi după ce se dedulciră cu numaricale, cu dulceţuri şi cu poame, bătrânul îl pofti pe fratele meu să treacă împreună cu el în cea de a doua sală, menită anume băuturilor. Şi, de cum intrară, fură primiţi în zvoana dulce a lăutelor şi în cântecele roabelor albe, toate mai frumoase ca nişte lune. Acele cântăreţe tinere, pe când fratele meu şi moşneagul beau cu desfătare vinurile cele mai de soi, nu conteniră să cânte pe toate glasurile toate cântecele cele mai răsfăţate, şi cu nişte mlădieri şi cu o îmbiere de sunete şi cu un har minunate. Pe urmă, uşoare, câteva dănţuiră ca păsările, şi gingaşe, şi cu aripile sprintene, şi înmiresmate. Şi, în ziua aceea, zaiafetul se încheie cu sărutări şi cu desfătări mai dulci decât în vis.           De-aci înainte, bătrânul legă chelemet cu frate-meu într-un chip tare straşnic, şi îl făcu prietenul său de inimă şi de nedespărţit, şi îl îndrăgi cu o dragoste mare, şi în fiecare zi îi făcea câte un dar proaspăt şi tot mai scump de fiecare dată. Şi nu conteniră a mânca, a bea şi a trăi în huzururi, şi-aşa vreme de douăzeci de ani.           Dar ursita era scrisă şi trebuia să se împlinească, într-adevăr, după cei douăzeci de ani, moşneagul muri, şi numaidecât valiul puse să se ridice toate bunurile lui, şi le zeberi în folosul său, întrucât moşul nu avea moştenitori, iar fratele meu nu îi era fiu. Atunci frate-meu, nevoit să fugă de asuprirea şi de socoatele cele rele ale valiului, trebui să-şi caute scăparea lăsând Bagdadul, cetatea noastră.           Aşa că Şakalik, fratele meu, ieşi din Bagdad şi purcese la drum, şi chibzui să străbată pustia spre a se duce la Mecca, să se sfinţească50. Şi, într-o zi, ceata la care se lipise fu lovită de arabii pustiei, nişte tâlhari de drumul mare, musulmani păcătoşi care nu urmează pravilele Prorocului nostru, asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah! Toţi fură jefuiţi şi luaţi în robie, iar fratele meu căzu în pleanul celui mai crunt dintre acei beduini tâlhari.           Şi beduinul îl duse pe fratele meu la seminţia lui depărtată, şi-l făcu rob. Şi în fiecare zi îl bătea şi îl făcea sa îndure toate muncile şi îi zicea:           — Tu pesemne că eşti tare bogat în ţara ta, aşa că răscumpără-te şi plăteşte-mi slobozenia! De nu, am să te fac să înduri caznele cele mai grele, şi până la urmă am sa te căsăpesc cu mâna mea!           Iar fratele meu se văicărea şi spunea plângând:           — Eu, pe Allah! nu am nimic, o, şeic de arabi, şi nici baremi nu ştiu drumul care duce la bogăţie, şi sunt văduvit de toate, iar acuma sunt robul tău şi bunul tău, şi sunt cu totul în mâinile tale. Aşa că fă cu mine ce vrei!           Or, beduinul avea sub cortul lui, ca soţie, o minune de femeie, cu sprâncenele negre şi cu ochii de negură, şi era fierbinte şi pojarnică. Încât nu pregeta, de fiecare dată când soţul ei beduinul se depărta de cortul lui, să-l ispitească pe frate-meu şi să vină să-l îmbie cu tot trupul, rodul acela al pustiului arăbesc. Cât despre fratele meu Şakalik, care, altminteri decât noi toţi, nu era prea vestit la cârlăneli şi la daraveli, se şovârcăia de beduina aceea, de ruşine să nu fie văzut de Allah cel Preaînalt! Dar într-o bună zi, beduina împojărată izbuti să tulbure înfrânarea lui Şakalik, fratele meu, rotindu-se fară contenire împrejuru-i cu nişte legănături tare aţâţătoare din şolduri, din sâni şi din pântecul bine întocmit. Şi frate-meu o prinse, se hârjoni cu ea hârjoanele de cuviinţă şi, până la urmă, o trânti. Şi pe când ei amândoi se aflau în starea aceea, în dârdora strângerilor în braţe, deodată beduinul cel amarnic năvăli în cort şi văzu priveliştea cu chiar ochiul său. Atunci, plin de mânie, îşi trase de la brâu un cuţitoi vrednic să reteze dintr-o lovitură până şi beregata unei cămile, de la o vână a gatului până la cealaltă. Şi îl înşfacă pe frate-meu şi, dintru-întâi, îi tăie cele două buze culpeşe, şi i le îndesă apoi în gură. Şi răcni:           — Vai de tine, o, vicleanule şi ticălosule, iacătă că ai izbutit să-mi strici muierea!           Şi, rostind cuvintele acestea, beduinul cel crunt înşfacă zebbul cald încă al lui Şakalik, fratele meu, şi îl reteză de la rădăcină, dintr-o singură lovitură, dimpreună cu ouăle amândouă. Pe urmă îl târî pe Şakalik de picioare şi îl zvârli pe spinarea unei cămile şi îl duse pe vârful unui muncel, unde îl aruncă, şi plecă pe calea rostului lui.           Cum muncelul acela se afla pe drumul hagiilor, câţiva, care erau din Bagdad, îl găsiră în trecerea lor şi cunoscură în el pe Şakalik, Oală-spartă, care îi făcea să râdă cu poznele lui. Şi veniră degrabă să mă înştiinţeze, după ce îi dăduseră să mănânce şi să bea.           Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, alergai în căutarea lui, şi îl luai pe umerii mei, şi îl adusei îndărăt la Bagdad. Pe urmă îl vindecai şi îi statorii cu ce să-şi ducă viaţa până la sfârşitul zilelor lui.           Şi iacătă că eu, o, cârmuitorule al drept-credincio-şilor, mă aflu acum între mâinile tale şi că am pus grabă mare să-ţi istorisesc, în puţine vorbe, povestea celor şase fraţi ai mei, măcar că aş fi putut să ţi-o istorisesc mult mai pe larg. Da m-am gândit să mă înfrânez, ca să nu cumva să încalc răbdarea ta, şi spre a-ţi arăta cât de puţin sunt ispitit eu de flecăreală, şi spre a-ţi dovedi că sunt nu numai fratele, ci şi părintele fraţilor mei, ale căror haruri se sting când mă aflu de faţă eu, cel numit El-Samet!           La povestea aceasta, urmă bărbierul să le spună oaspeţilor, pe care o istorisii califului Muntasser Billah, califul începu să râdă până peste poate şi îmi zise:           — Într-adevăr, o, Samet, vorbeşti tare puţin, şi eşti departe de a fi vătămat de iscodelnicie, de băgăciune şi de însuşiri păcătoase! Caci, şi am pricini pentru aceasta, vreau să părăseşti acum pe dată Bagdadul, şi du-te aiurea. Da mai ales dă zor!           Şi califul mă surghiuni astfel, pe nedrept şi fară a-mi spune temeiul unei atare pedepse.           Eu atunci, o, stăpânii mei, nu contenii a călători prin toate ţările şi pe toate meleagurile, până ce aflai de moartea lui Muntasser Billah şi de venirea la domnie a califului El-Montassem. Mă întorsei atunci la Bagdad; da toţi fraţii mei erau morţi. Şi chiar atunci tânărul care adineaori ne-a părăsit cu atâta necuviinţă m-a chemat la el acasă spre a mă pune să-l rad pe cap. Şi, altminteri de ce v-a spus el, vă încredinţez, o, stăpânii mei, că nu i-am făcut decât cel mai mare bine, şi poate că fară ajutorul pe care i l-am dat eu ar fi fost ucis din porunca părintelui copilei cadiului. Încât tot ceea ce a povestit el pe seama mea este ponegrire, şi tot ceea ce v-a înşirat despre iscodenia mea născocire, despre băgărăciunea, despre sporovăiala, despre firea mea necioplită şi despre lipsa mea de măsură şi de bun-simţ este întru totul neadevăr, minciună şi plăsmuire, o, voi toţi cei aci de faţă!           Aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Şeherezada, povestea în şapte părţi pe care croitorul din China o istorisi sultanului.           Pe urmă adăugă:           Când bărbierul El-Samet isprăvi de istorisit, noi toţi, oaspeţii, nu mai avuserăm trebuinţă să-l ascultăm mai mult spre a ni se dovedi că acel bărbier uluitor era cu adevărat palavragiul cel mai grozav şi cel mai iscodelnic dintre toţi bărbierii câţi s-au fost văzuţi pe toată faţa pământului. Şi rămaserăm încredinţaţi, fară altă pildă decât ceea ce auzisem, că tânărul cel şchiop de la Bagdad lusese jertfa iscodelilor de neîndurat ale acestui bărbier.           Atunci, măcar că toate poveştile lui ne veseliseră din plin, chibzuirăm că, oricum, se cădea să-l pedepsim. Îl înşfăcarăm, în pofida ţipetelor lui, şi îl încuiarăm singur într-o odaie întunecoasă umblată de şobolani. Iar noi ceilalţi, oaspeţii, ne urmarăm petrecerea, mâncând, bând şi veselindu-ne până la ceasul rugăciunii asr-ului. Şi numai atunci plecarăm fiecare pe la casa lui, iar eu mă întorsei la mine, ca să-i duc de mâncare soţiei mele.           Dar, când ajunsei acasă, mă pomenii că muierea mea îmi întoarce spatele şi că e tare îmbufnată. Şi îmi spuse:           — Ia uite cum mă dai uitării toată ziua şi, pe când tu chefuieşti în mulţumire şi în voioşie, pe mine mă laşi acasă singură-singurică, tristă şi plângând! Aşa că dacă nu mă scoţi numaidecât şi nu mă duci la preumblare până deseară, nu are să mai fie decât cadiul între mine şi tine, şi am să cer despărţenia, fară de zăbavă!           Eu atunci, întrucât nu-mi plăceau îmbufnările şi cârele în casă, spre a avea tihnă ieşii, în pofida ostenelii mele, să mă preumblu cu nevasta. Şi băturăm uliţele şi grădinile până la asfinţitul soarelui.           Şi taman atunci, când ne întorceam acasă, ne întâlnirăm din întâmplare cu cocoşatul cel mărunţel, robul tău, o, sultane puternic şi mărinimos! Şi cocoşatul, care era într-o beţie şi o voioşie până peste poate, le tot spunea nişte vorbe isteţe, tare duhlii, celor care îl înconjurau, şi rostea stihurile acestea:           Între pocalul purpuriu, frumos, Şi vinul străveziu şi purpuriu, Aş vrea să ştiu, ci vrerea-i de prisos, Că nu ajung cu nici un chip să ştiu:           Care-i pocal şi care este vin!           Că vinu-i ca pocalul străveziu.           Pe când pocalul este pe deplin Aidoma cu vinul purpuriu.           Pe urmă cocoşatul cel mărunţel se oprea, fie ca să le arunce celor dimprejur vreo glumă hazlie, fie ca să dănţuiască bătând din daireaua lui. Iar eu şi soţia mea gândirăm că acel cocoşat ne-ar fi un tovarăş plăcut la masă, şi îl poftirăm să vină să cineze la masa noastră. Şi şezurăm să mâncăm împreună, iar soţia mea şezu cu noi, întrucât nu socotea că, dacă stă de faţă cu cocoşatul, stă cu un om întreg; altminteri n-ar fi stat să mănânce de faţă cu un străin.           Şi-atunci soţiei mele îi veni gândul să şuguie cu cocoşatul şi să-i bage în gură îmbucătura aceea de peşte, care îl înăbuşi.           Apoi, o, preaputernice sultan, îl luarăm pe cocoşatul mort şi izbutirăm să-l descărcăm în casa hakimului evreu, care se află aci cu noi. Iar hakimul evreu, la rându-i, îl aruncă în casa baş-bucătarului care, la rândul lui, îl făcu vinovat pe misitul copft.           Şi-aceasta-i, o, multmărinimosule sultan, povestea cea mai de pomină dintre poveştile istorisite astăzi dinaintea ta! Şi ea, de bună seamă, povestea aceasta a bărbierului şi a celor şase fraţi ai săi, este cu mult mai de-a mirărilea şi mai chiznovată decât a cocoşatului!           Când croitorul isprăvi de vorbit, sultanul Chinei spuse:           — Într-adevăr, se cade să mărturisesc că povestea ta, o, croitorule, este mai aparte şi poate mai pilduitoare decât păţania bietului meu cocoşat! Da unde-i acel bărbier ciudat? Mai întâi vreau să-l văd şi să-l ascult, până a lua o hotărâre în privinţa voastră, a tuspatru. Pe urmă avem să ne îngrijim a-l înmormânta pe cocoşatul nostru, întrucât este mort încă de ieri. Şi avem să-i clădim un mormânt frumos, întrucât mult m-a veselit pe când era viu, şi mi-a fost, până şi după moarte, temei de voioşie, dându-mi prilejul să ascult povestea tânărului cel şchiop cu bărbierul şi cu cei şase fraţi ai lui, şi celelalte trei povestiri!           După vorbele acestea, sultanul le porunci musaipilor să-l ia pe croitor şi să se ducă să-l caute pe bărbier. Şi, peste un ceas, croitorul şi musaipii, care se duseseră să-l scoată pe bărbier din odaia întunecoasă, îl aduseră la sarai şi îl înfăţişară dinaintea sultanului.           Şi sultanul îl cercetă pe bărbier şi văzu că era un şeic bătrân, în vârstă de pe puţin nouăzeci de ani, cu chipul tare negru, cu barba tare albă şi cu sprâncenele la fel de albe, cu urechile clăpăuge şi găurite, cu nasul de o lungime uluitoare, şi cu înfăţişarea toată plină de sine şi de fală.           La priveliştea aceea, sultanul Chinei începu a râde cu hohote şi îi spuse:           — O, Tăcutule, am auzit că ştii să istoriseşti poveşti straşnice şi pline de minunăţii. Aşa că aş vrea să te aud cum îmi istoriseşti vreo câteva din acele poveşti pe care le ştii aşa de bine.           Bărbierul răspunse:           — O, sultane al vremurilor, nu ai fost amăgit când ţi s-au înfăţişat harurile mele. Da, mai înainte de orice, aş vrea să ştiu şi eu ce fac aici, strânşi laolaltă, misitul creştin, evreul şi cocoşatul culcat colea pe pământ, mort. Şi ce este cu soborul acesta ciudat?           Şi sultanul Chinei râse pe săturatelea şi spuse:           — Da de ce mă întrebi tu despre nişte inşi de care habar n-ai cine sunt?           Bărbierul spuse:           — Întreb numai ca să-i dovedesc sultanului meu că sunt departe de a fi vreun palavragiu iscodelnic, că nu iau niciodată aminte la ceea ce nu mă priveşte şi că sunt cu totul nevinovat de ponegrelile născocite pe seama mea, anume că aş fi un palavragiu nemaipomenit şi celelalte. Şi să mai ştii că sunt vrednic a purta porecla de Tăcutul, pe care o port. Cum spune poetul:           Când vrei să ştii de-un om cum e croit, Află-i porecla, şi te-ai dumirit.           Atunci sultanul spuse:           — Bărbierul ăsta îmi place grozav. Aşa că vreau să-i istorisesc povestea cocoşatului, pe urmă povestea istorisită de creştin, pe cea a evreului, pe cea a baş-bucătarului şi pe cea a croitorului.           Şi sultanul îi istorisi bărbierului toate acele poveşti, Iară să sară peste nici un amănunt. Da nu ar fi de nici un folos acuma să le mai spunem şi noi încă o dată.           După ce ascultă poveştile şi pricina morţii cocoşatului, bărbierul începu să clatine din cap îngândurat şi spuse:           — Pe Allah! iacătă un lucru de mirare şi care mă minunează până peste poate. Hei, voi ceilalţi, ia ridicaţi pânza care acoperă trupul cocoşatului mort, ca să mă uit la el!           Şi odată ce trupul cocoşatului fu dezvelit, bărbierul se duse lângă el, şezu jos, luă capul cocoşatului pe genunchi şi se uită cu luare-aminte la chipul lui. Şi deodată izbucni într-un hohot de râs, până într-atâta că se răsturnă pe spate de puterea bubuitoare a râsului său. Pe urmă spuse:           — Într-adevăr, fiecare moarte are o pricină ca toate pricinile! Or, pricina morţii cocoşatului este lucrul cel mai uluitor dintre toate lucrurile uluitoare! Şi este vrednică de a fi scrisă cu scriitura de aur cea mai frumoasă în hrisoavele domniei, spre învăţătura oamenilor de mâine!           Iar sultanul rămase uluit până peste poate auzind vorbele bărbierului şi zise:           — O, bărbierule, o, Tăcutule, lămureşte-ne tâlcul vorbelor tale!           El răspunse:           — O, Măria Ta, mă juruiesc ţie, pe mila şi pe binefacerile tale! Află că acest cocoşat al tău are sufletul în el! Şi ai să vezi!           Şi numaidecât bărbierul scoase de la brâu o sticluţă plină cu o alifie cu care unse gâtul cocoşatului, şi înveli gâtul cu o ţesătură de lână, şi aşteptă să înceapă asudarea. Atunci îşi scoase de la brâu nişte cleşte de fier lungi, le băgă în beregata cocoşatului, le suci şi le trase îndărăt repede, la capăt cu toată bucata cea mare de peşte şi cu osul, pricina înecăciunii cocoşatului. Şi într-o clipită cocoşatul strănută straşnic, deschise ochii, se dezmetici cu totul, se pipăi pe obraji cu mâinile amândouă şi sări în sus pe cele două picioare ale sale, şi strigă:           — La ilah ill Allah51! şi Mohamed este trimisul lui Allah!           La priveliştea aceea, toţi cei de faţă rămaseră înmărmuriţi şi într-o mare minunare faţă de bărbier. Pe urmă, mai venindu-şi oleacă în fire din tulburarea dintâi, sultanul şi toţi cei de faţă nu se putură opri să nu râdă în hohote de căutătura cocoşatului. Iar sultanul spuse:           — Pe Allah! ce întâmplare de pomină! În viaţa mea nu am văzut lucru mai ciudat şi mai peste fire!           Pe urmă adăugă:           — O, voi toţi, musulmanii aci de faţă, este printre voi vreunul care să fi văzut un om murind aşa şi pe urmă înviind? Or, pe milostivirile lui Allah, dacă nu l-am fi avut pe bărbier, pe şeicul El-Samet, ziua aceasta ar fi fost cea de pe urmă a cocoşatului. Şi numai mulţumită priceperii şi vredniciei acestui bărbier minunat şi plin de haruri datorăm izbăvirea vieţii cocoşatului nostru!           Şi toţi cei de faţă răspunseră:           — Da, hotărât, o, Măria Ta! iar întâmplarea este de pomina pominelor şi de minunea minunilor!           Atunci sultanul Chinei, plin de voioşie, porunci să fie pusă pe dată în scris, cu slove de aur, povestea cocoşatului, şi să fie păstrată în dulapurile domneşti; ceea ce se şi îndeplini pe dată. Apoi dărui câte un caftan falnic la fiecare dintre cei învinuiţi, hakimului evreu, misitului creştin, baş-bucătarului şi croitorului şi îi opri pe tuspatru pe lângă sine şi în slujbă la sarai, şi îi puse să se împace cu cocoşatul. Şi îi dărui daruri minunate cocoşatului, pe care îl potopi cu avuţii şi îl ridică la cinuri înalte şi îl făcu tovarăş al său de masă şi de pahar. Cât despre bărbier, sultanul dovedi faţă de el nişte preţuiri aparte, porunci să fie îmbrăcat cu un caftan strălucit, puse să i se facă un astrolab de aur, scule de aur şi foarfece şi brice învrâstate cu mărgăritare şi cu nestemate, şi îl statori bărbier şi frizer al Măriei Sale şi al domniei, şi şi-l făcu şi pe el tovarăş de taină.           Şi nu conteniră a trăi cu toţii viaţa cea mai răsfăţată şi cea mai înflorită, până ce veni să pună capăt huzurului lor Răpitoarea a toată bucuria, Despărţitoarea a tot prieteşugul, Moartea.           Caci-i spuse Şeherezada sultanului Şahriar, domnul de peste ostroavele de la Ind şi de la Chitai:           — Nu care cumva să crezi că povestea aceasta ar fi mai minunată decât aceea cu frumoasa Anis Al-Djalis!           Iar sultanul Şahriar se minună:           — Care Anis Al-Djalis?           Atunci Şeherezada spuse:

  Povestea cu sultanul Omar Al-Neman și cu cei doi fii ai săi, minunații Șarkan și Daul'Makan                 Atunci Şeherezada îi spuse sultanului Şahriar:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că în cetatea Bagdadului, după domnia multor califi şi înainte de cea a multor altora, a fost un sultan pe care îl chema Omar Al-Neman1. Era de o putere năprasnică şi îi biruise pe toţi hosroii cu putinţă şi îi îngenunchease pe toţi chezarii2 câţi vor fi fost. Şi-aşa era de pojarnic, încât focul care dă căldură îi era de prisos! Cât nimenea nu putuse să-i fie pe potrivă în luptele de întrecere de pe meidanele de călărie şi aprig cât, dacă îl cuprindea mânia, nările lui vărsau pară de scântei. Cucerise toate daturile şi îşi întinsese stăpânirea peste toate cetăţile de scaun. Supusese, cu ajutorul lui Allah, toată omenirea şi îşi împinsese armiile-i biruitoare până pe pământurile cele mai îndepărtate. Ţinea sub domnia lui şi Răsăritul şi Apusul şi, printre alte multe ţări, Indul, Sindul, Chitaiul, Iemenul, Hedjazul, Habişul, Pământurile Negre, Siria, Rumul, meleagurile de la Diarbekar, precum şi toate ostroavele de pe mări şi toate râurile cele vestite câte se află pe pământ, precum Seihunul şi Djeihunul3, Nilul şi Eufratul. Trimisese olăcari până la marginile pământului spre a-i aduce ştiri apriate despre faptele şi despre şireteniile din împărăţia sa; şi toţi olăcarii s-au întors să-i aducă vestea că lumea întreagă îi este supusă şi că toţi craii primesc cu cinstire să i se închine. La rându-i, şi el îşi deşternu asupra lor a tuturora milele dărniciei şi îi scaldă în valurile mărinimiei sale; şi făcu să se înstăpânească între ei înţelegerea cea dulce şi încrederea; întrucât mărinimos era, şi cu suflet mare, într-adevăr.           Încât din toate părţile curgeau spre scaunul lui de domnie darurile şi peşcheşurile, precum şi haraciurile pământului în larg şi în lung. Întrucât stăpân drept era, şi iubit foarte, într-adevăr.           Or, sultanul Omar Al-Neman avea un fiu pe care îl chema Şarkan4. Şi pe Şarkan îl chema aşa întrucât se răzvădise ca o minune dintre minunile de pe acele vremi, şi îi întrecuse cu voinicie până şi pe vitejii cei mai cutezători, doborâţi de el în luptele de întreceri, şi mânuia de-a mirărilea şi lancea, şi paloşul, şi săgeata, încât părintele lui îl iubea cu o dragoste până peste poate şi fără de pereche, şi îl socotea urmaşul său în scaunul de domnie al împărăţiei. Era lucru neîndoielnic, într-adevăr, că acel uluitor Şarkan, de-abia ajuns la vârsta de bărbat de douăzeci de ani, cu ajutorul lui Allah, văzuse cum se închină toate capetele dinaintea faimei lui, într-atâta de împodobit era cu vitejie şi cutezanţă, şi într-atâta strălucea de slava isprăvilor lui. Că şi spărsese multe băştii, şi supusese multe olaturi, şi îşi deşternuse faima pe tot întinsul lumii; şi sporea fără de contenire în mândră fală şi în puternicie.           Caci sultanul Omar Al-Neman nu mai avea nici un alt copil decât pe Şarkan. Dreptu-i că, precum îngăduiesc Cartea şi Sunnaua avea patru neveste legiuite; dar numai una dintre ele fusese rodnică, pe când celelalte trei erau sterpe. Şi-apoi, în afară de cele patru soţii legiuite, care sălăşluiau chiar în sarai, sultanul Omar mai avea trei sute şaizeci de cadâne, tot atâtea câte zile are anul copft5; şi fiecare dintre acele femei era de alt neam. Şi dăruise fiecăreia câte un iatac anume şi aparte; iar acele iatacuri aparte erau rânduite în douăsprezece clădiri, precum lunile anului, şi toate erau zidite în chiar curtea saraiului; şi fiecare dintre cele douăsprezece clădiri adăpostea câte treizeci de cadâne, fiecare în iatacul ei; astfel că erau trei sute şaizeci de iatacuri osebite. Or, sultanul Omar hărăzise, în toată dreptatea, câte o noapte din an fiecăreia dintre cadânele sale, pe rând; şi se desfăta astfel numai o noapte pe an cu fiecare cadână, pe care nu o mai vedea decât în anul următor. Şi sultanul Omar nu conteni să se poarte aşa de-a lungul unui lung răspăs de vreme; şi, de altminteri, de-a lungul vieţii lui toate. Drept aceea ajunsese vestit pentru înţelepciunea sa minunată şi pentru bărbăţia sa.           Or, într-o zi, cu îngăduinţa Atoatechivernisitorului, una dintre cadânele sultanului Omar rămase grea; iar plodirea ei fu numaidecât aflată de tot saraiul; şi ajunse vorba şi la sultan, care se voioşi până peste marginile voioşiei şi strigă:           — Vrear-ar Allah ca toată seminţia şi toată plodirea mea să fie întocmite numai din copii de parte bărbătească!           Pe urmă porunci să se scrie într-un catastif ziua plodirii, şi începu s-o potopească pe cadâna aceea cu toate felurile de cinstiri şi de daruri. Într-acestea, Şarkan, fiul sultanului…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se apropie dimineaţa şi, sfioasă, îşi amână povestitul pe a doua zi.           Dar când fu cea de a patruzeci şi cincea noapte spuse:           Într-acestea, Şarkan, fiul sultanului, află şi el vestea despre plodirea cadânei şi căzu într-o mâhnire mare, mai cu seamă gândind că noul venit ar putea să-i primejduiască moştenirea la scaunul de domnie; şi hotărî în sineşi să-l sugrume fără de şovăire pe copilul cadânei, dacă va fi un copil de parte bărbătească. Iac-aşa cu Şarkan!           Caci cât despre cadână, aceasta era o tânără roabă grecoaică pe care o chema Safia. Fusese trimisă peşcheş sultanului Omar de către domnul grecilor de la Chezareea6, cu o sumedenie de alte lucruri falnice. Dintre toate roabele tinere din sarai, ea era de departe cea mai frumoasă, de bună seamă, şi cea mai nurlie la chip, şi cea mai gingaşă la boiu, şi cea mai blagoslovită în şolduri şi în umeri. Pe lângă astea, era dăruită şi cu o deşteptăciune rară, şi cu haruri nu prea de obşte; şi ştia, de-a lungul nopţilor pe care sultanul Omar le petrecea acum cu ea, să-i spună nişte vorbe tare dulci, ce-i zădărau simţurile şi îl desfătau până în mădularele toate, vorbe pârdalnice şi afumate, tare pojarnice şi deşucheate. Şi nu mai conteni până ce veni sorocul de a plodi. Se sui atunci în scaunul de rodire, pradă durerilor de plodire, şi începu să se roage la Allah cu scrâşnire, şi Allah o ascultă, fără şovăire şi cu grăbire7.           La rându-i, sultanul Omar poruncise unui hadâmb să vină să-i vestească numaidecât naşterea pruncului, precum şi dacă era băiat ori fată; iar Şarkan, la rându-i, nu pregetă să-i poruncească unui alt hadâmb tot asemenea. Aşa că, de cum Safia născu, moaşele şi luară copilul şi îl cercetară şi, văzând că era fată, se grăbiră să dea de ştire tuturor celor de faţă, precum şi hadâmbilor, spunând:           — E fată! Şi chipu-i e mai strălucit ca luna!           Atunci hadâmbul sultanului zori să ducă vorbă stăpânului său; iar hadâmbul lui Şarkan alergă şi el să vestească ştirea; şi Şarkan se bucură până peste poate.           Dar de-abia plecară hadâmbii, că Safia le şi spuse moaşelor:           — Uf! aşteptaţi! simt că lăuntrurile mele mai cuprind încă ceva.           Pe urmă fu iarăşi apucată de „ah” -uri şi de „uf” -uri şi de durerile facerii; apoi, cu ajutorul lui Allah, născu într-un sfârşit un al doilea prunc. Şi moaşele se aplecară iute şi cercetară plodul, iar acesta era un plod de parte bărbătească, asemănător cu luna plină, cu o frunte strălucind de albă şi cu nişte obraji trandafiri înfloriţi, încât se bucurară foarte roabele, însoţitoarele şi toate cele poftite acolo; şi, îndată după uşurarea Safiei, toate muierile într-un glas umplură saraiul cu ţipete lungi de bucurie pe glasul cel mai ascuţit, şi în asemenea chip, încât toate celelalte cadâne auziră, şi pricepură, şi se ugiliră de zavistie şi de ciudă.           Cât despre sultanul Omar Al-Neman, de cum află ştirea, îi mulţumi lui Allah, în bucuria lui, şi se sculă şi alergă la iatacul Safiei, şi se duse lângă ea şi îi luă capu-ntre mâinile lui şi o sărută pe frunte. Pe urmă se plecă peste noul născut şi îl sărută; şi pe dată roabele toate bătură voioase din dairale, iar lăutăresele ciupiră strunele cele dulci sunătoare, şi cântăreţele cântară cântecele precumu-i datina.           După care sultanul porunci ca nou-născutul să se numească Daul'makan, iar fata Nozhatu'zaman8. Şi toţi se temeniră şi răspunseră cu ascultare şi cu supunere.           Pe urmă sultanul alese doicile şi slujnicele pentru cei doi sugari, precum şi roabele şi însoţitoarele; pe urmă porunci să se aducă la toată lumea din sarai vinuri, băuturi, şi parfumuri, şi multe alte lucruri pe care limba ar fi neînstare să le pomenească.           Când aflară ştirea despre naşterea aceea îngemănată, locuitorii Bagdadului împodobiră şi luminară cetatea şi dădură dovezi mari de mulţumire. Pe urmă veniră emirii, vizirii şi mai-marii împărăţiei şi îşi deşternură închinăciunile şi firitiselile dinaintea sultanului Omar Al-Neman, pentru naşterea fiului său Daul'makan şi a fiicei sale Nozhatu. Iar sultanul le mulţumi şi îi dărui cu haine de fală, şi îi potopi cu hatâruri şi cu mile, şi le făcu tuturor celor de faţă peşcheşuri mari, atât celor de vază cât şi celor de rând din gloată. Şi nu conteni astfel până ce se scurseră patru ani. Şi în toată vremea aceasta nu lăsa să treacă măcar o zi fără a trimite să i se aducă ştiri despre Safia şi despre copii; şi nu lipsi a-i trimite Safiei o grămadă de giuvaieruri, de odoare, de haine, de mătăsuri, şi de aur, şi de argint, şi de minunăţii; şi avu grijă mai ales să încredinţeze creşterea copiilor şi vegherea lor celor mai credincioşi şi celor mai pricepuţi dintre slujitorii săi.           Şi-aşa! Iar Şarkan, care se afla departe să se războiască şi să se înfrunte, să cuprindă cetăţi şi să strălucească în bătălii, să lupte şi să biruie pe voinicii cei mai viteji, nu aflase din gura hadâmbului său decât despre naşterea soră-sii Nozhatu! Iar despre naşterea fratelui său Daul'makan, întâmplată după plecarea hadâmbului, nimeni nu se gândise să-l vestească.           Într-o bună zi, pe când sultanul Omar Al-Neman şedea pe scaunul său de domnie, cămăraşii de la sarai intrară şi sărutară pământul dintre mâinile lui şi spuseră:           — O, Măria Ta, iacătă că ne vin nişte trimişi de la riga Afridun, domnul rumilor şi al Constantiniei celei Mari9. Şi năzuiesc a fi primiţi de tine ca să-i asculţi şi să-şi aştearnă plecăciunile între mâinile tale. Aşa că, dacă vrei să le dai îngăduinţa, avem să-i poftim a intra; de nu, nevoinţa ta faţă de ei va fi fără de crâcnire!           Iar sultanul dădu îngăduinţa.           După ce trimişii intrară, sultanul îi întâmpină cu bunăvoinţă, îi pofti să se apropie, le ceru ştiri despre sănătatea lor şi îi întrebă despre temeiul venirii lor. Ei atunci sărutară pământul dintre mâinile sale şi spuseră:           — O, preamărite şi preaslăvite doamne, cu suflet preaînălţat şi mărinimos fără de margini, află că acela care ne-a trimis către tine este domnul nostru Afridun10, stăpânul ţării Greciei, şi al Ioniei, şi al tuturor armiilor din părţile creştineşti, şi a cărui cetate de scaun este cetatea de la Constantinia. El ne-a dat sarcina să te prevestim că are să purceadă un război amarnic asupra unui asupritor crunt, domnul Hardobiu, stăpânul Chezareei. Pricina războiului este următoarea: o căpetenie de triburi arăbeşti a găsit, într-o ţară de curând cucerită, o comoară din leaturile duse, de pe vremea lui El-Iskandar Cel-Cu-Două-Coarne11; comoara aceea cuprindea odoare fără de socoată şi a căror preţuire nici baremi nu ar fi cu putinţă; printre multe alte minunăţii, cuprindea şi trei geme rotunde, mari cât ouăle de struţ, frumoase şi albe, nestemate fără de meteahnă şi fără de cusur, şi care întreceau ca frumuseţe şi ca preţ toate nestematele de pe pământ şi din ape. Acele trei geme scumpe erau străpunse prin mijlocul lor, spre a fi înşiruite pe un şiret şi a sluji de gherdan. Aveau cioplite pe ele, în slove ioneşti12, nişte însemne tainice; da se ştia că purtau în ele virtuţi multe, dintre care unul dintre cele mai mărunte rosturi era de a feri pe oricine le-ar fi purtat de toate bolile şi mai cu seamă de friguri şi de fierbinţeli. Mai ales nou-născuţii erau ocrotiţi de acele puteri. Încât căpetenia arăbească, dacă oblici atari minunate rosturi, şi dacă se ispiti de toate celelalte însuşiri tainice, gândi că acela era pentru el prilejul cel mai bun de a dobândi hatârurile domnului nostru, şi se socoti numaidecât să-i trimită în dar cele trei geme scumpe, precum şi o mare parte din comoara vrăjită. Aşa că porunci să se pregătească două corăbii, una încărcată cu odoare şi cu cele trei geme scumpe, menite ca peşcheş domnului nostru Afridun, iar alta încărcată cu inşi meniţi să însoţească acea comoară de preţ şi s-o apere de lovirile hoţilor sau ale vrăjmaşilor. Dar căpetenia de arabi era încredinţată că nimeni nu va cuteza să lovească, fie în el de-a dreptul, fie în lucrurile trimise de el şi menite preaputernicului domn al nostru Afridun, mai cu seamă că drumul ce aveau să-l urmeze corăbiile era pe mare, la capătul căreia se afla Constantinia. Încât, de cum fură gata de plecare, cele două corăbii puseră pânzele spre ţărmul nostru. Dar într-o zi în care poposiseră la un chei, nu departe de ţara noastră, deodată nişte oşteni greci de-ai supusului nostru Hardobiu, domnul din Chezareea, îi potopiră şi îi jăpciuiră de toate bogăţiile câte le aveau, comorile adunate şi lucrurile minunate şi, printre altele, şi cele trei geme scumpe; pe urmă îi omorâră pe toţi şi puseră stăpânire pe corăbii. Când faptul ajunse la ştirea domnului nostru, acesta trimise pe dată asupra lui Hardobiu un trup de oaste care fu nimicit; trimise atunci al doilea trup, care fu aşijderea nimicit. Atunci domnul nostru Afridun fu cuprins de o mânie mare şi jură că are să se aşeze el însuşi în fruntea tuturor armiilor sale strânse la un loc şi că nu are să se întoarcă până ce nu va spulbera cetatea Chezareea, nu va vântui toată împărăţia lui Hardobiu şi nu va nărui din temelii până în creştet toate târgurile de sub oblăduirea lui. Or, acuma, o, sultane plin de slavă, venim să căutăm ajutorinţă de la tine şi să cerşim prielnica şi puternica ta sprijuinţă. Şi, ajutându-ne cu silele şi cu oştenii tăi, nu ai decât a-ţi spori slava şi a te falnici în vitejii. Şi iată că domnul nostru ne-a încărcat cu grele daruri de toate felurile, spre cinstirea mărinimiei tale, şi te roagă neabătut să-i faci hatârul de a le privi cu ochi buni şi de a le primi cu inimă largă!           Cu vorbele acestea, solii tăcură, şi se temeniră, şi sărutară pământul dintre mâinile sultanului Omar Al-Neman.           Şi iacătă din ce erau alcătuite acele daruri ale domnului Afridun, stăpânul Constantiniei…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a patruzeci şi şasea noapte spuse:           Şi iacătă din ce erau alcătuite acele daruri ale domnului Afridun, stăpânul Constantiniei:           Erau cincizeci de fete fecioare, mândreţele cele mai mândre dintre fetele din Grecia. Erau apoi cincizeci de băieţi, aleşi dintre cei mai chipeşi din ţara rumilor; şi fiecare dintre acei băieţi minunaţi era îmbrăcat cu un caftan bogat, cu mâneci largi, numai din mătase în băteli de zarafir cu închipuiri zugrăvite, şi cu brâu de aur cu înflorituri de argint, sub care se îmbina o fustanea din două foi nepotrivă, tot numai din zarafir şi din catifea; şi fiecare dintre ei avea la urechi câte un cercel de aur în care spânzura câte un mărgăritar alb şi rotund, preţuind mai bine de o mie de miscali13 de aur. Iar fetele, de altminteri, purtau şi ele asupra lor odoare fără de socoată.           Aşa cu cele două peşcheşuri de frunte. Da erau şi alte daruri, de o bogăţie mare, care întru nimic nu făceau de ocară darurile înşiruite.           Încât sultanul Omar Al-Neman le primi nu fără desfăt, şi porunci să li se dea solilor toate cinstirile cuvenite. Pe urmă hotărî să se adune toţi vizirii săi spre a avea părerea lor despre cererea de ajutorare a domnului Afridun al Constantiniei. Atunci se ridică dintre ei un bătrân falnic, preacinstit de toţi şi iubit aşijderea; era vizirul cel mare, şi îl chema Dandan14. Aşadar vizirul cel mare Dandan spuse:           — Dreptu-i, o, sultane al slavei, că acel rigă Afridun, stăpânul Constantiniei celei Mari, este un creştin, ghiaur şi necredincios legii lui Allah şi a Prorocului său (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) şi neamul lui este neam de ghiaur. Iar acela asupra căruia ne cere ajutorinţă este aşijderea un necredincios şi un ghiaur. Încât daravelile lor nu îi privesc decât numai pe ei şi nu ar avea de ce să-i tulbure şi să-i atingă pe drept-credincioşi. Dar eu, oricum, te îndemn să dăruieşti ajutorinţa ta domnului Afridun şi să-i trimiţi o oaste mare, în fruntea căreia să-l pui pe fiul tău Şarkan, care tocmai s-a întors din războielile lui falnice. Şi chibzuinţă aceasta pe care ţi-o înfăţişez este bună pe două temeiuri: cel dintâi este că domnul rumilor iacătă că ţi-a trimis solii săi încărcaţi cu darurile pe care le-ai primit, iar el îţi cere sprijin şi ocrotinţă; cel de al doilea este că, întrucât nu avem a ne teme cu nimic de riga acela mărunt de la Chezareea, ajutorându-l pe Afridun să-şi biruiască vrăjmaşul, vei trage din fapta aceasta nişte dobânzi strălucite şi vei fi socotit ca adevăratul biruitor. Iar asemenea ispravă se va afla în toate ţările şi va răzbate până la Magreb15. Şi atunci craii Apusului au să caute prietenia ta şi au să-ţi trimită sodom de peşcheşuri de toate soiurile, şi daruri fără de asemuire.           După ce ascultă vorbele vizirului său cel mare Dandan, sultanul Omar Al-Neman arătă o mulţumire mare, le găsi mult vrednice de încuviinţare şi îl cinsti cu un caftan de fală, spunându-i:           — Eşti cu adevărat bine rostuit spre a fi chibzul şi sfatul sultanilor! încât este de toată nevoia ca tu să te afli în fruntea oastei, în rândul dintâi; iar cât despre fiul meu Şarkan, el are să căpitănească numai oastea de acoperire.           Apoi sultanul Omar porunci să vină fiul său Şarkan, îi spuse toată povestea, îi istorisi ce spuseseră trimişii şi ce sfat dase vizirul cel mare Dandan, şi îl îndemnă să-şi facă rostuirile de plecare şi să nu uite a le împărţi oştenilor milele obişnuite şi darurile, după ce îşi va fi ales acei oşteni unul şi unul dintre cei mai buni din toată oastea, şi îşi va fi întocmit astfel un pâlc de zece mii de călăreţi, cu tot tacâmul, şi tari la necazuri şi la osteneli. Iar Şarkan se supuse cuviincios vorbelor părintelui său Omar Al-Neman, şi se sculă pe dată şi alese dintre oştenii săi zece mii de călăreţi plini de fălnicie, cărora le împărţi din belşug aur şi bogăţii, şi le spuse:           — Vă dau acum trei zile întregi de odihnă şi de slobozenie!           Iar cei zece mii de viteji sărutară pământul dintre mâinile lui, şi ieşiră, potopiţi de daruri, să se întremeze şi totodată să se întocmească de plecare.           Şarkan intră atunci în chelarul în care se aflau haznalele vistieriei, mormanele de arme şi de zephanele16, şi alese armele cele mai frumoase, cu încrustături de aur şi cu scrisuri pe fildeş şi pe abanos, şi luă tot ce cheful şi pofta îl ispitiră. Pe urmă se duse la grajdurile saraiului, în care se aflau laolaltă caii cei mai frumoşi din Nedjed şi din Arabia, care fiecare îşi purta agăţată la gât înscrisa spiţei neamului, într-o pungă de piele înhorboţită cu mătase şi cu zarafir şi împodobită cu nestemate de peruzea. Acolo alese caii din neamurile cele mai vestite, iar pentru sine luă un cal cu părul luciu, cu ochii bulbucaţi, cu copitele tari, cu coada groasă şi falnică, şi cu urechile gingaşe ca ale gazelelor. Şi calul acela era un peşcheş făcut lui Omar Al-Neman de către un şeic al unei preaputernice seminţii de arabi; şi era un cal din soiul seglaui-jedran.17           Iar când cele trei zile se scurseră, oştenii se strânseră, în bună rânduială, afară din cetate; şi ieşi de asemenea şi sultanul Omar Al-Neman spre a-şi lua rămas-bun de la fiul său Şarkan şi de la vizirul cel mare Dandan. Şi se duse la Şarkan, care sărută pământul dinainte-i, şi îi dărui şapte haznale18 pline ochi cu galbeni, şi îl povăţui să ceară totdeauna sfatul înţeleptului vizir Dandan. Iar Şarkan ascultă cuviincios şi făgădui părintelui său întocmai. Atunci sultanul se întoarse către vizirul Dandan şi i-l dădu în seamă pe fiul său Şarkan şi pe oştenii lui Şarkan.           Iar vizirul sărută pământul dintre mâinile sultanului şi răspunse:           — Ascult şi mă supun.           Pe urmă Şarkan, sub ochii sultanului şi ai vizirului, sări pe calul său seglaui-iedran, şi porunci să treacă pe dinainte-i capii cei mai de seamă ai oştii sale, precum şi cei zece mii de călăreţi. Pe urmă sărută mâna sultanului Omar Al-Neman şi, însoţit de vizirul Dandan, dădu pinteni calului. Şi purceseră înainte, şi plecară în duruitul tamburelor de război şi în viforul de tilinci şi de trâmbiţe. Iar deasupra lor se învâlvorau steagurile şi bairacurile şi se zbăteau în vânt prapurii şi flamurile.           Iar solii slujeau de călăuze. Şi plecară la drum şi merseră astfel cât ţinu ziua aceea, apoi toată ziua următoare, şi celelalte zile, şi aşa vreme de douăzeci de zile. Şi nu se opreau decât noaptea, pentru odihnă. Şi, într-un sfârşit, ajunseră într-o vale largă, acoperită de păduri şi plină de ape susurânde. Şi, întrucât era pe înnoptate, Şarkan porunci popas, şi vesti că masul are să fie de trei zile. Şi călăreţii descălecară şi ridicară corturile şi se revărsară în toate părţile, şi în dreapta şi în stânga. Iar vizirul Dandan puse să i se aşeze cortul chiar la mijlocul văii, şi lângă el alături corturile trimişilor domnului Afridun de la Constantinia.           Ast timp, Şarkan aşteptă ca toţi oştenii să se împrăştie şi le porunci străjerilor lui să-l lase singur şi să se ducă la vizirul Dandan. Pe urmă dădu frâu slobod bidiviului şi purcese să cerceteze valea toată, şi astfel să pună în fapt sfaturile tătâne-său, care îl povăţuise vajnic să-şi ia toate scutelile când se vor apropia de ţara rumilor, neprieteni ori prieteni. Şi nu conteni, mereu călare în şaua calului, să bată valea de jur împrejur, până ce se scurse sfertul dintâi al nopţii. Atunci somnul i se pogorî greu peste pleoape, şi Şarkan nu mai fu în stare să meargă în goană. Şi, cum avea deprinderea să doarmă de-a călare, îşi lăsă calul la pas şi adormi.           Calul urmă să meargă aşa până pe la nămiez de noapte şi, deodată, în mijlocul unei sihăstrii împădurite, se opri şi bătu cu copita în pământ. Iar Şarkan se trezi şi se pomeni între copacii pădurii, care la ceasul acela erau învăluiţi de lumina lunii. Şi Şarkan se tulbură până peste poate, văzându-se în inima acelui loc pustiu; şi rosti cu glas tare vorba care îmbărbătează: „Nu este putere şi tărie decât întru Allah Preaînaltul!” Şi pe dată îşi simţi sufletul uşurat şi nemaiînfricoşat de fiarele codrului, pe când dinainte-i luna vrăjită lumina poiana; şi aşa de frumoasă se făcea poiana, încât părea una dintre poienile raiului. Şi Şarkan auzi, parcă pe undeva pe aproape, nişte vorbe dulci până peste fire, şi un glas desăvârşit de frumos, şi nişte râsete. Şi ce râsete! Muritorii, de le-ar fi auzit, şi-ar fi pierdut minţile de dorul de a le sorbi de pe chiar gura aceea, şi apoi să moară.           Atunci Şarkan sări jos de pe cal şi se strecură printre copaci, în căutarea glasurilor; şi merse până ce ajunse pe malul unui râu argintiu, cu apa jucăuşă, şi curgătoare, şi susurândă; şi la cântecul acela al apei răspundeau glasul limpede al păsărilor, şi bocetele ameţite ale gazelelor, şi îngânatul rostit de toate jivinele; şi toate laolaltă alcătuiau un cântec lin şi plin de vrajă. Şi locul însuşi era înborboţit şi presărat cu flori şi cu ierburi, precum spune poetul:           Nu e frumos pământul, o, bucuria mea, Decât sub mândrul florilor covor!           Şi nici izvorul nu-i frumos decât când este logodit cu flori.           Mărire celui care-a izvodit Pământ şi flori, şi apă de izvoare, Şi care, dragostea mea, te-a sădit între izvoare şi-n potop de floare.           Şi Şarkan se uită şi văzu pe malul dimpotrivă înălţându-se luminată de lună faţa unei mănăstiri albe, străjuită de un turn măreţ ce spinteca văzduhurile. Şi mănăstirea aceea îşi scălda piciorul în apele vii ale izvorului; şi, dinaintea ei, se întindea o pajişte pe care şedeau zece fecioare ce o înconjurau pe cea de a unsprezecea. Cât despre cele zece fete, erau ca nişte lune, înveşmântate în nişte haine uşoare, şi largi, şi dulci, şi toate erau fecioare şi răpitoare, precum de altminteri spun şi stihurile poetului:           Neprihănite trupuri de fecioare revarsă-n toată pajiştea lumini, Iar pajiştea de-un freamăt lung tresare.           Cu mijloc şui, cu paşi mărunţi şi lini, O, fete sfinte, treceţi vrăjitoare pe sub copacii de visare plini;           Iar pajiştea-i o lungă-nfiorare.           Cad peste umeri despletite plete cum cad ciorchinii de pe viţa bună.           Bălaie, negre – valuri deşuchete pe umeri de zăpadă se adună.           Ah, fermecate, vrăjitoare fete, Cu ochi adânci, ca de-o ispită grea, Zvârlind asupra-mi cu amară sete săgeţile de foc – pieirea mea!           Cât despre cea pe care o înconjurau cele zece tinere roabe albe, aceea era ca luna plină, aidoma. Sprâncenele-i erau meşteşugit arcuite, fruntea-i precum lucirea dintâi a dimineţii, pleoapele-i înhorboţite cu nişte gene catifelate şi întoarse, iar zulufii-i de la tâmple erau răsuciţi în cârlionţi vrăjitori; şi în totului tot era atâta de desăvârşită în haruri precum o zugrăveşte poetul în stihurile acestea:           Semeaţă mă priveşte, dar cu ce ochi sumeţi!           Ce dreaptă-i e privirea şi grea de frumuseţi!           Ah, drepte lăncii crunte, ah, grele, voi, săgeţi!           Şi iată! Se iveşte uimitelor priviri!           Obrajii ei sunt floare de nea şi trandafiri!           Le ştiu şi frăgezimea şi dulcile sclipiri!           Şi iată-i cârlionţul cel negru, răsucit pe albul frunţii: noapte ce-nvăluie tihnit seninul dimineţii pe cerul năzărit.           Şi ea era aceea al cărei glas îl auzise Şarkan. Şi ea vorbea acuma şi le spunea pe arăbeşte, râzând întruna, roabelor celor tinere ce se aflau dinainte-i:           — Pe Mesia! ceea ce faceţi voi, pezevenchelor, e o treabă nu tocmai desfătătoare, ba chiar siloasă. Dacă vreuna dintre voi se mai înhăitează la ea, am s-o leg cu chiar cingătoarea sa şi am s-o bat la poponeţ!           Pe urmă râse şi grăi:           — Ia să vedem, copilelor, care dintre voi ar putea să mă biruiască în luptă! Cele care se îmbie nu au decât să se scoale şi să vină, până a nu asfinţi luna şi a nu se ivi dimineaţa!           Atunci una dintre fete se ridică şi vru să încerce a lupta cu stăpână-sa; dar fu doborâtă repede; pe urmă o a doua, şi o a treia, şi toate aşijderea. Şi, cum puiandra birui şi, drept preţ al biruinţei, urma să facă cu fetişcanele ceea ce avea să facă, deodată, din pădure, se ivi o femeie bătrână care veni la ceata muchelefă a tinerelor luptătoare şi, vorbindu-i tinerei biruitoare, îi spuse:           — Ce vrei să faci, o, păcătoaso şi deşucheato, cu fetele astea? Şi cugeţi oare că ai dobândit vreo biruinţă grozavă doborând nişte copile nevolnice? Dacă chiar ştii să lupţi, iacătă-mă dinainte-ţi! Sunt bătrână, da tot mai pot să-ţi vin de hac! Haide, dară! La luptă!           Atunci tânăra cea biruitoare, măcar că se umpluse de mânie, se stăpâni şi zâmbi şi îi spuse babei:           — O, stăpână a mea, Mumă-a-Prăpădurilor19! pe Mesia! Chiar vrei să lupţi cu mine, ori numai ai vrut să şuguieşti?           Bătrâna răspunse:           Ba deloc! e de adevărat.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă, şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a patruzeci şi şaptea noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bătrâna Mumă-a-Prăpădurilor zise:           — Ba deloc! e de adevărat!           Atunci frumoasa biruitoare zise:           — O, stăpână a mea, Mumă-a-Prăpădurilor, dacă chiar eşti în putere să lupţi, braţul meu are să ţi-o dovedească!           Zise, şi sări la baba pe care mânia o sugrumase la atari vorbe şi căreia toate firele de păr de pe trup i se zbârliseră ca ghimpii de arici. Şi bătrâna zise:           — Pe Mesia! Nu avem să luptăm amândouă decât goale goluţe!           Şi bătrâna zbrehuie se dezbrăcă grabnic de toate hainele şi îşi scoase nădragii pe care îi zvârli hăt încolo, şi numai se încinse peste mijloc cu o năframă, deasupra de buric; şi se arătă astfel în toată scârbavnica ei urâţie, şi semăna cu un şarpe tărcat cu negru şi cu alb. Pe urmă se înturnă către copilandră şi îi spuse:           — Ce mai aştepţi de nu faci ca mine?           Atunci fetişcana îşi întinse mâinile şi, una câte una, îşi scoase cu gingăşie hainele, iar la urmă de tot şalvarii de mătase neprihănită. Şi-atunci, de dedesubt, cioplite din marmură, coapsele i se iviră în slava lor, deasupră-le cu muncelul cel dulce, şi strălucitor, şi rotunjit, şi falnic, şi cu pintenul cel înmiresmat de gropiţe trandafirii, revărsând o miroznă de musc, ca un strat de dediţei; şi cu pieptul împodobit cu două rodii gemene, rotunjite împărăteşte şi încununate cu bumbii lor.           Şi deodată cele două luptătoare se înlănţuiră îndoindu-se.           Iac-aşa! Şi Şarkan privea de-o parte urâţenia bătrânei, şi râdea; şi, de cealaltă, desăvârşirile copilei luptătoare cea cu mădulare ispitite. Şi îşi ridică fruntea spre cer şi ceru fierbinte de la Allah biruinţa tinerei asupra bătrânei.           Şi iacătă că, de la cea dintâi înlănţuire, tânăra luptaşă se desfăcu lesne şi, cu mâna stângă, o apucă pe bătrână pe după gât şi îşi înfipse mâna dreaptă în despicătura dintre coapsele ei, şi o săltă în sus şi o zvârli la picioarele sale pe pământ, unde baba căzu amarnic pe spate, zvârcolindu-se. Şi, din căzătură, picioarele i se răscrăciră în sus şi dezvăluiră în toată hâzenia amănuntele împăroşate ale pielii ei bătucite. Atunci baba trase două răsuflături năprasnice, una ridicând un nor de pulbere, iar cealaltă suind ca un stâlp de fumegai către cer. Iar luna din slavă lumina priveliştea toată!           Atunci Şarkan fu cuprins de un râs năvalnic şi înfundat, de se prăvăli pe spate. Dar se sculă la loc şi îşi zise: „Chiar că babei i se cuvine numele de Muma-Prăpădurilor! Este, precum văd, o creştină, de altminteri, ca şi tânăra biruitoare şi ca şi celelalte zece fetişcane.” Pe urmă veni ceva mai aproape de locul luptei şi văzu pe luptătoarea cea tânără cum aruncă un zaimf de mătase subţire peste golătatea bătrânei şi cum o ajută să-şi pună iarăşi hainele pe ea şi cum îi zice:           — O, stăpână a mea, iartă-mă, căci dacă m-am luptat cu tine am făcut-o spre a-ţi cinsti voia; dar tot ce a mai urmat nu a fost din vina mea; şi, dacă ai căzut, asta-i întrucât mi-ai alunecat din mâini. Şi, mulţumită lui Allah, nu ai nici o vătămătură.           Da bătrâna nu răspunse nimic şi, plină de buimăcie, se depărtă iute şi pieri în mănăstire. Şi pe pajişte nu se mai afla decât pâlcul celor zece copile care o înconjurau pe stăpâna lor cea tânără.           Iar Şarkan îşi zise în cugetul său: „Oricum ar fi ursita, ea slujeşte pururea la ceva! A fost scris ca eu să adorm pe cal şi să mă trezesc tocmai aici, şi anume spre norocul meu. Întrucât nădăjduiesc că luptaşa cea nurlie şi cu vine desăvârşite, precum şi aceste zece soaţe ale ei, nu mai puţin îmbătătoare, au să slujească de păşune pojarului din jindul meu!” Şi încalecă pe calul său seglaui-jedran şi îl îndemnă către pajişte; şi îşi ţinea ridicată sabia trasă din teacă; şi calul ţâşni sprinten ca săgeata slobozită dintr-un arc strunit de o mână voinică. Şi iacătă-l pe Şarkan strigând pe pajişte:           — Allahu akbar! 20           La vederea lui, fetişcana se ridică iute, o luă la fugă către malul apei, care era lată de şase coţi şi, dintr-o săritură sprintenă, fu pe malul celălalt, dreaptă pe cele două picioare ale ei. Şi, cu glas dulce, ţipă:           — Da cine eşti tu de cutezi să vii aşa să ne tulburi joaca tainică, şi care nu te sfieşti să-ţi repezi asupră-ne spada ridicată, ca un ostăşoi din ostăşime? Spune-ne numaidecât de unde vii şi unde te duci; şi să fii cinstit în vorbele tale, întrucât minciuna ţi-ar fi păgubelnică; şi să ştii limpede că eşti într-un loc de unde a mai ieşi teafăr este un lucru tare îndoielnic, întrucât este destul să dau numai un strigăt pentru ca numaidecât să sară în ajutorul nostru patru mii de oşteni creştini, însoţiţi de căpeteniile lor! Aşa că spune-ne ce vrei. Iar dacă doar te-ai rătăcit prin pădure, avem să te ajutăm să-ţi găseşti iarăşi drumul. Grăieşte!           Când auzi vorbele mândrei luptaşe, Şarkan îi spuse:           — Sunt un străin, un musulman dintre musulmani. Nu m-am rătăcit nicidecum, ba dimpotrivă! Sunt chiar pe urmele unei prăzi de carne tânără, vrednică a răcori pojarul dorului meu, în noaptea aceasta, la lumina lunii! Şi tocmai iacătă zece roabe tinere care, pe Allah! tare îmi sunt pe chef, şi pe care am să le îndestulez straşnic întru totul. Şi, dacă vor fi mulţumite, le voi lua cu mine la ortacii mei.           Atunci fetişcana spuse:           — Ostăşoi neruşinat! află că păşunea de care vorbeşti nu este încă gata să cadă în mâinile tale! Şi, de altminteri, nu asta-i ţinta ta şi, în pofida sfatului meu, iacătă că minţi!           El răspunse:           — O, hanâmă, atunci fericit cel care poate să se mulţumească, drept orice bucurie, numai cu Allah, şi care nu mai are în el nici o altă râvnă!           Ea spuse:           — Pe Mesia! ar trebui să chem încoace oştenii şi să-i pun să te prindă! Da mă ţine inima să fiu miloasă cu soarta celor străini, mai cu seamă când sunt, ca tine, tineri şi ispititori. Vorbeşti de o păşune pentru dorurile tale – bine! mă învoiesc! da numai dacă te dai jos de pe cal şi dacă te juri, pe credinţa ta, că nu ai să te slujeşti de armele tale împotriva noastră, şi că te învoieşti să te prinzi într-o luptă dreaptă cu mine. Dacă ai să mă pui la pământ, eu şi toate aceste copile vom fi ale tale, şi vei putea chiar să mă şi duci pe calul tău. Dar dacă tu vei fi cel biruit, vei fi tu rob la poruncile mele. Jură-te aşadar pe credinţa ta!           Şi Şarkan gândi în sineşi: „Copila asta habar n-are de tăria voiniciei mele şi că lupta ei cu mine este anapoda!” Pe urmă îi spuse:           — Îţi făgăduiesc, copilo, că nu am să mă ating de armele mele, şi că nu am să lupt cu tine decât în chipul în care vei vroi tu să lupţi. Dacă voi fi biruit, am galbeni destui spre a-mi plăti răscumpărarea; dar dacă eu voi fi biruitorul, atunci a te avea pe tine va fi o pradă vrednică de un împărat! Aşa că mă jur ţie pe volniciile Prorocului! – asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!           Iar copila spuse:           — Jură-te şi pe Acela care a pus sufletele în trupuri şi a dat oamenilor pravilele sale.           Şi Şarkan făcu jurământul.           Atunci copila îşi luă iarăşi avânt şi, cu o săritură sprintenă, sări peste apă şi se întoarse pe mal, în pajişte. Şi, râzând, îi spuse lui Şarkan:           — Chiar că mi-ar părea rău să te văd că pleci, o, stăpâne; da este spre binele tău: pleacă, dar! întrucât iată că zorii şi oştenii vor veni, şi ai să cazi în mâinile lor. Căci cum ai să poţi să ţii piept oştenilor mei, tu, cel pe care numai una dintre roabele mele te-ar încovoia şi te-ar pune jos? Şi, cu vorbele acestea, tânăra luptaşă vru să plece spre mănăstire, fără a înnădi lupta de care vorbise.           Atunci Şarkan rămase nedumerit până peste fire şi, ca s-o oprească pe copilă, îi zise:           — O, stăpână a mea, dacă vrei, dă păcatelor lupta cu mine; da fie-ţi milă, nu pleca şi nu mă lăsa aici singur-singurel, pe mine, străinul cel plin de inimă!           Atunci ea zâmbi şi îi spuse:           — Şi ce vrei, o, tinere străin? Grăieşte, şi dorinţa ţi se va împlini!           El răspunse:           — Oare, după ce am călcat pe pământul tău, o, stăpână a mea, şi m-am îndulcit de dulceaţa gingăşiei tale, cum să plec fără a-ţi fi gustat bucatele ospeţiei? Şi iacătă-mă ajuns un rob dintre robii tăi!           Ea răspunse, stăruind în zâmbire:           — Drept spui, tinere străin, numai o inimă crudă şi lipsită de mărinimie se leapădă de oaspeţi. Aşa că fă-mi cinstea, doamne, de a primi găzduirea mea, iar locul tău va fi pe capul şi în ochii mei! Încalecă deci pe calul tău şi mergi alături de mine urmând malul apei: din ceasul de-acum eşti oaspetele meu!           Atunci Şarkan se umplu de bucurie şi încălecă pe calul său şi păşi la drum alături de fetişcană, urmat de toate celelalte, până ce ajunseră împreună la un pod durat din lemn de plop şi care se ridica şi se cobora cu ajutorul unor lanţuri şi al unor scripeţi, şi se aştern ea peste apă dinaintea porţii celei mari a mănăstirii. Atunci Şarkan descălecă de pe cal, iar copila o chemă pe una dintre însoţitoarele sale şi îi spuse în graiul grecesc:           — Ia calul şi du-l la grajduri, şi dă poruncă să nu-l lase să ducă lipsă de nimic.           Atunci Şarkan îi spuse copilei:           — O, sultană a frumuseţii, iată că ai ajuns să-mi fii un lucru sfânt, şi de două ori sfânt, datorită frumuseţii tale şi datorită găzduirii tale. Nu vrei, fără a mai face un pas înainte, să te întorci din cale şi să mergi cu mine în ţara musulmanilor, în cetatea mea, Bagdadul, unde ai să vezi destule lucruri minunate şi atâţia viteji fermecaţi? Şi atunci vei şti cine sunt eu. Hai, copilă creştină, vino la Bagdad!           La vorbele acestea ale lui Şarkan, frumoasa îi spuse:           — Pe Mesia! Te credeam cu mintea întreagă, o, flăcăule. Aşadar, răpirea mea o râvneşti? Şi anume la Bagdad vrei să mă duci, în cetatea aceea unde să cad în mâinile sultanului cumplit Omar Al-Neman, care are la aşternutul său trei sute şaizeci de cadâne ce sălăşluiesc în douăsprezece saraiuri, întocmai după numărul de zile şi de luni ale anului? Şi să-i slujesc o noapte poftele, ca apoi să fiu dată uitării? Şi astfel să se bucure el sălbăticeşte de tinereţea mea? Că sunt îngăduite la voi asemenea năravuri, o, musulmanule! Aşa că să nu mai vorbeşti în felul acesta şi să nu nădăjduieşti cumva că ai să mă îndupleci. De-ai fi tu însuşi Şarkan, fiul sultanului Omar Al-Neman, ale cărui oşti ştiu că se află pe pământul nostru, şi tot nu ţi-aş da ascultare! Ştiu, într-adevăr, că zece mii de viteji de la Bagdad, în frunte cu Şarkan şi cu vizirul Dandan, încalcă la ceasul acesta fruntariile ţării noastre mergând să se împreune cu oastea lui Afridun de la Constantinia. Şi, dacă aş vrea, m-aş duce numai eu singură în inima taberei lor şi cu chiar mâna mea i-aş ucide şi pe Şarkan şi pe vizirul Dandan: întrucât sunt vrăjmaşi nouă. Iar acum hai cu mine, o, străinule!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a patruzeci şi opta noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că fetişcana îi spuse lui Şarkan, pe care ea nici gând să-l ştie ca atare:           — Şi acum hai cu mine, o, străinule!           Iar Şarkan, dacă auzi cele spuse, se mohorî până peste poate aflând de vrăjmăşia mărturisită de copilă împotriva lui, a vizirului Dandan şi a tuturor alor săi. Şi hotărât că, dacă nu ar fi ascultat decât de pornirea lui cea cruntă, s-ar fi dat în vileag şi ar fi înşfăcat-o pe puicană; dar fu oprit de datorinţele ospeţiei şi mai cu seamă de fermecătoria frumuseţii fetei şi prociti stihurile:           Chiar dacă frumuseţea te-mpinge în păcat, O mie de temeiuri te scot nevinovat.           Atunci fata străbătu agale puntea şi se îndreptă către mănăstire. Iar Şarkan păşea pe urma ei, şi se uita la spatele ei, şi îi vedea şoldurile falnice cum suie şi coboară ca valurile mării. Şi îi părea rău că nu era acolo şi vizirul Dandan, ca să se minuneze împreună cu el de fălnicia aceea. Şi cugetă la stihurile acestea pe care şi le prociti:           Priveşte-i coapsa de argint, senină, Şi-n ochii tăi uimiţi va să se-arate ca răsărind pe zare luna plină.           Priveşte-i şoldurile legănate, Şi ochii tăi vedea-vor cum se-mbină rotundurile falnice-mpreună, Ca-n slavă două jumătăţi de lună.21           Şi ajunseră la o intrare mare, cu arcuituri subţiri din marmură străvezie. Şi intrară şi ajunseră într-o sală lungă ce se întindea pe sub zece bolţi sprijinite pe pilaştri de alabastră. Şi în mijlocul fiecărei bolţi atârna o lampă făcută din piatră de cleştar, strălucitoare ca soarele. Acolo ieşiră dinaintea stăpânei lor zece slujnice tinere aducând făclii aprinse, din care se revărsau miresme îmbălsămate. Şi slujnicele aveau frunţile încinse cu panglici înghirlandate cu năstrăpate de toate culorile. Şi deschiseră calea şi îi însoţiră pe cei doi tineri până în sala cea mare a mănăstirii. Iar Şarkan văzu nişte perne strălucite orânduite frumos pe lângă pereţi, de jur împrejurul sălii; iar la uşi şi pe pereţi nişte perdele mari, având deasupră-le fiecare câte o cunună de aur; şi pe jos peste tot era pardosit cu marmuri de preţ, în culori gingaş potrivite; iar în mijlocul sălii se afla un havuz în care apa curgea prin douăzeci şi patru de guri de aur; şi apa cădea susurând cu scânteieri de marmuri şi de argint. În fundul sălii era un pat aşternut cu mătase cum nu se află decât în saraiurile domneşti.           Atunci copila îi spuse lui Şarkan:           — Suie-te, doamne, în patul acesta, şi dedă-te tihnei.           Iar Şarkan se sui în pat, hotărât să se dedea întru totul.           Iar ea ieşi din sală şi îl lăsă pe Şarkan singur cu tinerele roabe cele cu frunţile înghirlandate cu năstrăpate.           Şi, întrucât ea zăbovea a se întoarce, Şarkan le întrebă pe fete unde plecase. Ele răspunseră:           — Păi s-a dus să se culce. Şi iacătă-ne dinaintea ta spre a te sluji, după poruncile ei.           Iar Şarkan nu ştiu ce să mai creadă. Atunci fetele îi aduseră, pe nişte tăvi mari chindisite, toate soiurile de bunătăţi de toate felurile; iar el mâncă bine, până ce se sătură. Pe urmă i se aduse un ibric de aur şi un lighean de aur înrâurat cu argint; şi lăsă să-i curgă pe mâini apa înmiresmată cu trandafiri şi cu flori de portocal. Şi totodată începu a se îngrijora pentru oştenii săi, pe care îi lăsase singuri în vale, şi a se dojeni amarnic că uitase de sfaturile părintelui său; iar grija lui sporea încă şi din pricină că nu mai ştia nimic despre gazda cea tânără din sarai şi despre locul unde se afla. Şi îşi prociti atunci stihurile poetului:           De toată mintea am rămas sărac.           Năuc, mă-ntreb: „Ce vreau? Şi ce să fac?”           Zac în iubire ca într-un blestem.           Rob şi nevolnic am ajuns, şi gem.           Durerea toată cum s-o spun, şi cui?           Allah mă aibă întru mila lui!           După ce isprăvi de procitit stihurile, Şarkan adormi şi nu se mai trezi decât dimineaţa. Şi văzu că intră în sală o liotă de frumuseţi, alcătuită din douăzeci de copile ca nişte lune, care o înconjurau pe stăpâna lor; iar ea se afla în mijlocul lor precum luna între stele. Era îmbrăcată în haine de mătase împodobite cu înflorituri şi cu chipuri, împărăteşte; mijlocul ei părea încă şi mai suleget, iar şoldurile-i şi mai falnice sub cingătoarea ce le ţinea ferecate; şi era o cingătoare de aur bătut, giuvaiergit numai în nestemate; şi astfel, cu acele şolduri şi cu acel mijlocel, copila era ca un potop de cleştar străveziu în care se revărsa, prin inima lui, o ramură subţire de argint. Sânii-i erau încă şi mai vrăjitori şi îmbolditori. Cât despre părul ei, şedea strâns într-o înfirătură de mărgăritare gingaşe împletite cu toate neamurile de pietre scumpe. Şi ea însăşi, înconjurată de cele douăzeci de copile de-a dreapta şi de-a stânga, care duceau poalele rochiei sale, păşea, minunată toată, legănându-se.           La priveliştea aceea, Şarkan îşi simţi minţile cum îşi iau zborul de tulburare; şi uită şi de oştenii săi, şi de vizir, şi de poveţele tătâne-său, şi se ridică drept pe cele două picioare ale lui, străfulgerat de atâtea vrăji, şi prociti stihurile:           Mlădie ca un ram, cu şolduri pline şi sâni făloşi, stă gata să se-ncline;           Toţi nurii-ar vrea să şi-i închidă-n sine, Dar inima-mi ca-ntr-un pojar o ţine.           În juru-i ceata ei de-nsoţitoare e un gherdan de dulci mărgăritare.           Atunci fetişcana veni lângă el aproape şi îl privi lung, lung. Pe urmă deodată îi spuse:           — Eşti Şarkan! Nu mai am nici o îndoială. O, Şarkane, fiu al lui Omar Al-Neman, o, viteazule, o, falnicule, iacătă că străluminezi acest lăcaş şi îl preacinsteşti! Spune, o, Şarkane, ţi-a fost noaptea tihnită şi bună? Vorbeşte-mi! Şi mai cu seamă nu te mai preface, că minciunile nu sunt harurile crăimilor şi mai cu seamă ale celui mai mare dintre crăimi!           Când auzi vorbele acestea, Şarkan pricepu că nu i-ar sluji întru nimic să tăgăduiască, şi răspunse:           — O, tu, cea mai dulce, sunt Şarkan ibn-Omar Al-Neman. Sunt cel ce îndură ursita care l-a aruncat fară de apărare şi l-a ucis cu totul în mâinile tale! Fă din mine cum ţi-e placul şi cheful, o, necunoscut-o cu ochi negri!           Atunci necunoscuta îşi plecă o clipă ochii în pământ şi cugetă; pe urmă, uitându-se la Şarkan, îi spuse:           — Alină-ţi sufletul şi îndulceşte-ţi privirile! Oare uiţi că eşti oaspetele meu şi că între noi s-a gustat pâinea şi sarea? Şi uiţi, pe deasupra, că între noi s-a şi petrecut o temeinică înţelegere prietenească? Aşa că de-acum înainte eşti sub ocrotirea mea şi te bucuri de credincioşia mea. Aşa că fii fără de teamă, întrucât, pe Mesia! Dacă tot pământul s-ar repezi asupra ta, nu vei fi atins până ce sufletul meu nu va fi ieşit din trup, în apărarea ta!           Zise, şi veni să şadă cu duioşie lângă el şi începu să tăifăsuiască, cu un zâmbet tare dulce. Pe urmă o chemă pe una dintre roabele ei şi îi vorbi în limba grecească; şi roaba ieşi, spre a se întoarce însoţită de nişte slujnice care aduceau pe capul lor nişte tablale mari pline cu bucate de toate felurile, şi de alte slujnice care aduceau tot soiul de şipuri şi de oluri cu băuturi. Caci Şarkan şovăi a se atinge de bucate; iar copila luă seama şi îi spuse:           — Şovăieşti, o, Şarkane, şi cugeţi că e vreo hainie. Au tu nu ştii că aş fi putut, încă de ieri, să-ţi răpesc viaţa?           Pe urmă, ea cea dintâi îşi întinse mâna şi luă câte o înghiţitură de pe fiecare tavă. Iar Şarkan se ruşină de prepunerile sale, şi, începu să mănânce, şi ea laolaltă cu el, şi aşa până se săturară. Pe urmă, după ce se spălară pe mâini, cerură să fie aduse florile şi băuturile, în vase mari de aur, de argint şi de cleştar; şi erau de toate culorile şi de cele mai bune soiuri. Atunci copila umplu un pocal de aur şi îl bău, ea mai întâi; pe urmă îl umplu iarăşi şi i-l întinse; şi el îl bău. Ea îi spuse:           — O, musulmanule, iacătă cum astfel viaţa este uşoară şi plină de desfătare!           În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a patruzeci şi noua noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că frumoasa necunoscută i-a spus lui Şarkan:           — O, musulmanule, iacătă cum astfel viaţa este uşoară şi plină de desfătare!           Pe urmă amândoi băură mai departe, până ce aburul băuturii începu să zburde în mintea lor, şi până ce dragostea se înţepeni bine în inima lui Şarkan. Atunci fata îi spuse uneia dintre însoţitoarele ei dragi, pe nume Boabă-de-Mărgean:           — O, Boabă-de-Mărgean, fugi şi adu-ne lăutele bucuriei!           Şi Boabă-de-Mărgean răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Lipsi o clipită, şi se întoarse însoţită de nişte copile care aduceau o lăută dşilicănească22, o harfa persienească, un nai tătăresc, şi un canun23 egipţian. Şi fetişcana luă lăuta, îi înstrună cu pricepere căluşul şi, îngânată de cele trei copile care şezură jos pe chilimuri, ciupi o clipită strunele tremurătoare şi, cu un glas plin de desfătări, şi mai dulce ca adierea, şi mai ispitit, şi mai curat ca apa de izvor, cântă:           Ştii tu câţi sunt cei care poartă în inimile-nsângerate săgeţile privirii tale-nfipte-adânc, Ştii tu câţi sunt?           O, fericite sunt acele inimi fermecate, Robite ţie prin iubirea-n care plâng -           Ştii câte sunt? 24           Şi, când sfârşi cântecul, copila tăcu. Atunci, cu un glas şi mai lin, una dintre fetele care cântau din lăută urmă în limba grecească un cântec pe care Şarkan nu îl pricepu. Iar tânăra ei stăpână răspundea, când şi când, la fel de lin. Şi ce duios era cântecul acela pe două glasuri, şi tânguios, de părea că iese din chiar inimile lăutelor! Iar copila îi spuse lui Şarkan:           — O, musulmanule, ai priceput cântecul nostru?           El răspunse:           — Chiar că nu am priceput nimic; da şi numai sunetul şi duioşia lui m-au tulburat până peste poate, şi sclipirea dinţilor voştri zâmbitori, şi mângâierea degetelor voastre pe alăute m-au vrăjit peste măsură!           Ea zâmbi şi spuse:           — Dar, o, Şarkane, dacă ţi-aş zice un cântec arăbesc, ce-ai mai face atunci, ce-ai mai face?           El răspunse:           — Aş pierde, de bună seamă, şi ce mi-a mai rămas din judecată!           Ea atunci schimbă glasul şi bătaia lăutei, o ciupi uşor şi cântă stihurile poetului:           Amar e-al despărţirii negru ceas!           Oare mai pot eu să-l îndur cumva?           Trei căi se-arată înaintea mea:           Să pier, să plec, sau pradă să mă las -           Şi toate trei sunt chin şi spaimă grea.           Cum să aleg, ce drum să mai aleg, Eu, cea topită toată de iubire pentru-o făptură mai presus de fire care-mi supune sufletul întreg şi mă târăşte-n neagră înrobire?           După ce ascultă cântecul, şi cum mai şi băuse straşnic, Şarkan se ameţi de-a binelea şi se pierdu cu totul. Când îşi veni în fire, copila nu mai era acolo. Atunci le iscodi pe roabe, care îi răspunseră:           — S-a suit în iatacul ei să se culce, întrucât iacătă că s-a făcut noapte.           Iar Şarkan, măcar că tare nedumerit, spuse:           — Allah s-o aibă în paza lui!           A doua zi dimineaţa, tânăra roabă de taină, Boabă-de-Mărgean, veni să-l ia, de cum se trezi, spre a-l duce chiar la iatacul stăpânei sale. Şi, de cum trecu pragul, Şarkan fu primit în sunete de lăute şi în cântecele cântăreţelor care îi urau bun venit. Iar el intră pe uşa grea de fildeş învrâstat cu mărgăritare şi cu nestemate; şi văzu o sală mare, aşternută toată numai cu mătăsuri şi cu chilimuri de Khorassan, şi luminată de ferestre înalte ce cădeau spre nişte grădini umbroase şi spre nişte ape curgătoare; iar pe lângă pereţi se afla un şir de făpturi dăltuite în piatră, îmbrăcate ca oamenii vii, şi care mişcau din mâini şi din picioare într-un chip de-a mirărilea, şi ale căror lăuntruri erau meşteşugite cu atâta iscusinţă, încât cântau şi vorbeau ca nişte adevăraţi fii de-ai lui Adam.           Când îl văzu pe Şarkan, stăpâna casei se sculă, şi veni la el, şi îl luă de mână, şi îl pofti să şadă jos lângă ea, şi îl întrebă grijulie cum îşi petrecuse noaptea, şi îi mai puse şi alte întrebări tot aşa, la care el răspunse precum se cuvenea. Pe urmă se apucară să tăifăsuiască, iar ea îl întrebă:           — Ştii spuse de-ale poeţilor despre îndrăgostiţi şi despre robii iubirii?           El zise:           — Da, o, stăpâna mea, ştiu câteva.           Ea spuse:           — Aş vrea să le aud.           El îi spuse:           — Iată ceea ce înzestratul şi agerul Kusair25 spunea în privinţa desăvârşit de frumoasei Izzat, de care se îndrăgostise:           O, niciodată nu voi spune ce farmece are Izzat, Nici dragostea cu care-o-nconjur eu niciodată n-am s-o spun, De-atâtea ori ea mi-a cerut-o, de-atâtea ori eu i-am jurat, Că niciodată nu voi spune ceea ce-n sufletu-mi adun, De-aţi şti, ah, ce comori ascunde fermecătoarea mea Izzat!           Sihastrul care plânge-n ţărnă, fugind de-al dragostei simun, De-ar auzi cum gungureşte frumoasa ce m-a fermecat, S-ar lepăda de sihăstrie şi-ar alerga ca un nebun, Ah, dacă-ar şti el ce comoară ascunde dulcea mea Izzat, Şi-ar frânge-n faţa ei genunchii uitând de post şi rugăciunii şi copila spuse:           Chiar că harul grăirii era un har al acelui neprihănit Kusair, care adăuga că:           Dacă Izzat ar sta vreodată cu soarele la judecată -           În faţa unui drept şi vrednic judecător – de bună seamă că ea ar fi, ca frumuseţe şi strălucire, lăudată!           Ci nişte răutăţi cu fustă iată că fără pic de teamă au cutezat să-i ponegrească neîntinata frumuseţe.           Allah, usucă-le tu limba, de răutăţi să se dezveţe, Şi fă un preş sărman din ele sub tălpile iubitei mele!           Şi tânăra stăpână a casei spuse iarăşi:           — Cât de iubită a fost acea Izzat! Iar tu, beizadea Şarkan, dacă ţii minte vorbele pe care frumosul Djamil26 le spunea tot acelei Izzat, ce bun ai fi de ni le-ai prociti!           Iar Şarkan zise:           — Chiar că din vorbele lui Djamil către Izzat nu mai ţin minte decât stihurile acestea:           Ispită mândră, tu doar moartea-mi vrei, Ci dintre toate fetele din trib eu nu visez decât frumosu-ţi chip şi numai dorul tău mi-l fac temei27           Şi Şarkan adăugă:           — Şi dacă nu le-ai înţeles, o, stăpâna mea, să ştii că eu sunt chiar aidoma lui Djamil, iar tu ca Izzat faţă de Djamil, vrei să mă vezi cum mor sub ochii tăi!           La vorbele acestea, copila zâmbi a râde, dar nu spuse nimic. Şi băură mai departe până la răsărit de zori. Ea atunci se ridică şi pieri. Iar Şarkan urmă a-şi petrece şi somnul acela singur-singurel în culcuşul său. Şi când se făcu ziuă, slujnicile veniră să-l ia în zvon de lăute şi în sunete de dufufuri şi, după ce sărutară pământul dinaintea lui, îi spuseră:           — Fă-ne hatârul de a veni cu noi la stăpâna noastră, care te aşteaptă!           Atunci Şarkan se ridică şi ieşi cu slujnicele care cântau din lăute şi dărăbăneau din dufufuri, şi ajunse într-o altă încăpere, încă şi mai minunată decât cea dintâi, şi în care se aflau chipuri cioplite şi zugrăveli închipuind jivine şi păsări, şi multe alte lucruri ce întreceau orice poveste. Şi Şarkan fu fermecat până peste poate de toate câte vedea, şi stihurile acestea cântară pe buzele lui:           Deci voi culege steaua ce se iveşte – între străluminoase fructe de aur mari şi coapte -           Acolo-n slavă unde destinde braţe mândre săgetătorul peste vrăjite Stele şapte.           Ea e mărgăritarul străluminând pe zare cărarea argintie a zorilor de zi;           Ea-i lacrima de aur în slava rotitoare când pajiştea ei largă de sori aprinşi spuzi.           Ea-i ochiul sfânt de apă în care se topeşte argintul firii floarea-i de foc de pe obraz.           Ca trandafiru-n care minunea poposeşte -           E al desăvârşirii nemaivăzut topaz.           Iar ochii ei, ah, ochii ei vineţi, sunt asemeni sfioasei albăstrele de pe-un tărâm sihastru, Şi însăşi fericirii par a-i fi fraţii gemeni, Cu pleoape adumbrite sub văl de kohl albastru.           Atunci copila se ridică şi veni să-l ia pe Şarkan de mână şi îl pofti să şadă jos lângă ea şi îi spuse:           — Beizade Şarkan, fără de îndoială că ştii să joci şah.           El spuse:           — De bună seamă, o, stăpână a mea! Caci fie-ţi milă, nu te dovedi ca aceea de care se plânge poetul:           Vorbesc în van! Iubirea mă răpuse!           De ce nu pot, de pe vrăjita-i gură, Să-mi stâmpăr setea, şi-ntr-o-nghiţitură să sorb iar viaţă de pe-aceste buze?           O, da, pricep: ca să-mi facă plăcere, Mă-mpresură cu multa-i gingăşie.           Ci de-astfel de plăceri îmi arde mie?           Un joc de şah biet sufletul meu cere?           Şi cum să-i stau potrivnic eu cel care, Robit de jocul ochilor ei mari, Şi ars de nevăzutul meu pojar, Îi simt privirea până-n mădulare?           Caci fetişcana, zâmbind, orândui şatrangele şi începu jocul. Iar Şarkan, de fiecare dată când îi venea rândul, în loc să ia aminte la mutarea ei, o privea în ochi şi juca anapoda, mutând calul în locul elefantului şi elefantul în locul calului. Ea atunci începu să râdă şi îi spuse:           — Pe Mesia! tare iscusit mai joci!           El răspunse:           — A, păi acesta-i jocul dintâi. De obicei, acesta nu se ia în seamă!           Şi orânduiră iarăşi şatrangele. Dar ea îl bătu şi a doua oară, şi a treia, şi a patra, şi a cincea oară. Pe urmă îi zise:           — Iacătă că eşti biruit întru toate!           El răspunse:           — O, sultană a mea, se cuvine să fiu biruit de o potrivnică precum eşti tu!           Atunci ea porunci să se întindă masa, şi mâncară, şi se spălară pe mâini; pe urmă nu pregetară să bea din toate băuturile. Atunci fata luă harfa; şi, cum era tare dibace la harfa, începu cu un pestref de sunete domoale şi frânte, şi cântă stihurile:           Nu poţi să scapi de soartă-n nici un chip, Şi de-şi ascunde-ntunecatul chip, Şi de şi-l scoate în vileag – senin, Ori ars de suferinţe şi suspin.           Aşa că dă-l, iubitule, uitării!           Şi-atunci când poţi, bea cupa desfătării şi-a vieţii. Eu sunt via frumuseţe menită să aline şi răsfeţe.           Şi nu e om pe lume când mă vede să mă mai uite, ars de dor şi sete.           Tăcu apoi; şi numai harfa mai răsuna sub gingaşele degete de cleştar. Iar Şarkan, răpit, se simţea pierdut în doruri nemărginite. Atunci, după un alt pestref, fata spuse iarăşi:           Doar o iubire prea măruntă poate să-ndure-al despărţirii greu cuvânt.           Până şi soarele din cer păleşte atunci când se desparte de pământ.           Dar nici nu apucase să sfârşească bine cântecul, că amândoi auziră o larmă cumplită şi strigăte; şi văzură cum venea o oaste mare de oşteni creştini înarmaţi cu spade trase din teacă şi care strigau:           — Iacătă-te picat în mâinile noastre, o, Şarkane! Şi iacătă ziua ta de pierzanie!           Când auzi vorbele acestea, Şarkan prepuse dintru-întâi o vânzare, şi bănuielile lui se îndreptară asupra copilandrei; şi pe când tocmai se întorcea către ea ca s-o învinuiască, o văzu, galbenă toată, cum se repede afară şi, ajungând dinaintea oştenilor, cum le spune:           — Ce vroiţi?           Atunci căpetenia lor ieşi înainte şi îi spuse, după ce sărută pământul dintre mâinile ei:           — O, domniţă plină de faimă, o, stăpână a noastră Abriza, mărgăritarul cel mai ales dintre mărgăritarele apelor, păi tu nu ştii nimic despre acela care se află în mănăstire?           Atunci Abriza le spuse:           — Despre cine vorbiţi?           Ei râseră:           — Vorbim despre acela căruia i se spune viteazul vitejilor, dărâmătorul serhaturilor, năprasnicul Şarkan ibn-Omar Al-Neman, cel care nu a lăsat nici un turn nedoborât şi nici o baştie nespartă. Or, o, domniţă Abriza, Măria Sa Hardobiu, părintele tău şi stăpânul nostru, a aflat la Chezareea, cetatea sa, din chiar gura bătrânei Muma-Prăpădurilor, că beizadea Şarkan se află aici. Că Muma-Prăpădurilor i-a spus Măriei Sale că l-a văzut pe Şarkan în pădure, îndreptându-se către mănăstire. Încât, o, domniţă a noastră, ce fală pe tine că ai prins în mrejele tale leul şi că astfel eşti temeiul biruinţei ce avem s-o dobândim asupra oştii musulmanilor!           La vorbele acestea, tânăra domniţă Abriza, fiica lui Hardobiu, stăpânul Chezareei, se uită cu mânie la căpetenia oştenilor şi îi zise:           — Da pe tine cum te cheamă?           El răspunse:           — Robul tău, patriciul Massura ibn-Mausurî ibn-Kaşarda!           Ea îi spuse:           — Cum se face că ai îndrăznit, neobrăzatule Massura, să intri în mănăstirea aceasta fără a mă prevesti şi a căpăta învoire?           El spuse:           — O, domniţă a mea, nici un paznic nu mi-a tăiat drumul; dimpotrivă, toţi s-au ridicat şi ne-au călăuzit până la uşa iatacului tău. Iar acuma, urmând poruncile părintelui tău, aşteptăm să ni-l dai pe Şarkan, oşteanul cel mai aprig dintre musulmani!           Atunci domniţa Abriza spuse:           — Ce tot îndrugi tu? Tu nu ştii că bătrâna Muma-Prăpădurilor este o mincinoasă plină de vicleşug? Pe Mesia! Am într-adevăr aici un bărbat, da-i departe de a fi Şarkanul de care vorbeşti; este un străin care a venit să ne ceară adăpost, iar noi numaidecât i l-am dat cu mărinimie. Şi-apoi, chiar şi dacă străinul ar fi Şarkan, datorinţele faţă de oaspeţi nu îmi poruncesc să-l ocrotesc împotriva întregului pământ? Nu se va spune vreodată că Abriza şi-a vândut oaspetele, după ce între ea şi el s-au împărtăşit pâinea şi sarea! Aşa că nu îţi mai rămâne, o, patriciule Massura, decât să te întorci la Măria Sa, părintele meu; vei săruta pământul dintre mâinile lui şi îi vei spune că bătrâna Mumă-a-Prăpădurilor a minţit şi l-a amăgit!           Patriciul Massura spuse:           — Domniţă Abriza, nu pot să mă întorc la domnul nostru Hardobiu, părintele tău, decât cu acela pe care ne-a poruncit să-l prindem.           Ea spuse, plină de mânie:           — În ce te bagi tu, ostăşoiule? Tu nu ai decât să lupţi, când poţi şi întrucât eşti năimit să lupţi; dar ia seama să nu te bagi în treburi care nu te privesc! De altminteri, dacă ai cuteza să-l înfrunţi pe Şarkan, dacă străinul acesta ar fi Şarkan, ai plăti cu viaţa ta şi cu viaţa tuturor oştenilor care se află cu tine! Şi iată că am să-l poftesc să vină aici, cu paloşul şi cu pavăza lui!           Patriciul Massura spuse:           — Vai de păcatele mele! dacă voi scăpa de mânia ta, nu voi avea cum să scap de ciuda Măriei Sale. Încât, dacă acest Şarkan se va înfăţişă aici, voi pune numaidecât să fie zeberit de către oştenii mei, care îl vor duce, ca pe un prins amărât, între mâinile domnului de la Chezareea, părintele tău!           Atunci Abriza spuse:           — Vorbeşti mai mult decât se cade unui ostaş, o, patriciule Massura! Iar vorbele tale sunt pline de închipuire şi de neobrăzare! Tu uiţi că vă aflaţi aici o sută de oşteni împotriva unuia singur? Aşa că, dacă patricia nu ţi-a vântuit orice urmă de vitejie, nu ai decât să lupţi numai tu cu el, piept la piept. Iar dacă vei fi biruit, un altul îţi va lua locul şi îl va înfrunta, şi tot aşa până ce Şarkan va cădea în mâinile voastre! Şi astfel se va dovedi care dintre voi este cel mai viteaz!           Caci în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă, şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a cincizecea noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra crăiţă Abriza spuse:           — Şi vom vedea care din voi este cel mai viteaz!           Iar patriciul Massura zise:           — Pe Mesia! Drept spui! Încât am să mă înfăţişez eu mai întâi pe câmpul de luptă!           Ea zise:           — Atunci aşteaptă să-i dau de ştire şi să iau răspuns de la el. Dacă se învoieşte, treaba s-a făcut; dacă nu vrea, va fi oricum un oaspete cinstit şi ocrotit!           Şi Abriza zori a se duce la Şarkan şi a-i da de ştire, ci fără a-i spune cine este ea. Atunci Şarkan pricepu cât de rău gândise despre cinstea copilandrei, şi tare se mai căi, şi pentru două pricini: că gândise urât despre copilă şi că se aruncase nechibzuit în inima tării rumilor. Pe urmă spuse:           — O, stăpână a mea, nu prea sunt deprins să mă bat aşa, numai împotriva unui războinic, ci împotriva a câte zece războinici deodată; încât eu în felul acesta înţeleg să încing lupta!           Zise, şi sări drept pe cele două picioare ale lui şi se repezi dinaintea oştenilor creştini. Şi ţinea în mână paloşul şi pavăza.           Când îl văzu pe Şarkan că vine, patriciul Massura sări asupra lui dintr-o săritură şi îl încolţi cu străşnicie. Caci Şarkan abătu lovitura icnită şi se năpusti ca un leu asupra potrivnicului său şi îi repezi în umăr o izbitură atâta de amarnică, încât paloşul ieşi scânteind prin şold, după ce spintecase pântecele şi măruntaiele.           La priveliştea aceea, preţuirea lui Şarkan crescu şi mai mult în ochii tinerei domniţe, care îşi zise: „Iată într-adevăr viteazul cu care aş fi putut să mă lupt în pădure!” Pe urmă se întoarse către oşteni şi strigă la ei:           — Ce aşteptaţi de nu luptaţi mai departe? Nu aveţi de gând să răzbunaţi moartea patriciului?           Atunci păşi înainte cu paşi mari un uriaş înfricoşător la înfăţişare şi cu chipul clocotind de năprăsnicie; şi era chiar fratele patriciului Massura; dar Şarkan nu-i lăsă răgaz să-şi arate tăria şi îi arse la umăr o lovitură de-i ieşi paloşul scânteind prin şold, după ce îi spintecase pântecele şi măruntaiele. Atunci, unul câte unul, alţi oşteni păşiră înainte; dar Şarkan îi făcea să îndure aceeaşi soartă, iar paloşul lui se juca de-a zburătăceala cu capetele lor. Şi-aşa tăie el cincizeci. Când cei cincizeci care mai rămăseseră văzură dobânda căpătată de tovarăşii lor, se strânseră grămadă şi se năpustiră toţi laolaltă asupra lui Şarkan; da îşi găsiră beleaua! Că îi întâmpină Şarkan cu o inimă mai tare ca piatra, şi îi bătu cum se bate grâul pe arie, şi îi nimici, şi pe ei şi sufletele lor, pe vecie!           Atunci domniţa Abriza strigă la slujnice:           — Se mai află alţi bărbaţi în mănăstire?           Ele răspunseră:           — Nu se mai află alţi bărbaţi decât numai străjerii de la porţi!           Atunci domniţa Abriza veni dinaintea lui Şarkan şi îl luă în braţe şi îl sărută cu patimă; pe urmă socoti numărul morţilor şi găsi că sunt optzeci; iar ceilalţi douăzeci de oşteni izbutiseră, în pofida stării lor, să scape şi să se facă nevăzuţi. Şi Şarkan socoti atunci să-şi şteargă paloşul cel însângerat şi, călăuzit de Abriza, se întoarse în mănăstire procitind stihurile acestea de vitejie:           Într-o zi, turbaţi, tâlharii m-au împresurat cu zvoană.           Murgii lor cu coamă lungă i-am zvârlit atunci drept hrană leilor pustiei, fraţii mei, cumpliţii lei.           „Uşuraţi-mă de greul hainelor, flăcăi mişei!”           Ci în ziua-aceea numai m-am rotit aşa, oleacă, Iar flăcăii-aceia straşnici au rămas pe jos să zacă toţi, de-a lungul şi de-a latul, doborâţi prin praf polog, În pustiul fără margini şi sub soarele de foc.           Şi, cum ajunseseră în sala cea mare a mănăstirii, tânăra Abriza, zâmbind de bucurie, luă mâna lui Şarkan şi şi-o duse la buze; pe urmă îşi scoase haina şi, de dedesubt, se iviră o cămaşă de sârmă cu zalele bătute strâns şi un paloş de oţel subţire de la ţara Iridului; şi Şarkan, uluit, o întrebă:           — Ce este, o, stăpână a mea, cu cămaşa aceasta de sârmă şi cu paloşul acesta?           Ea spuse:           — O, Şarkane, în dârdora luptei tale m-am îmbrăcat degrabă cu ele ca să alerg în ajutorul tău; dar braţul meu nu ţi-a fost de nici o trebuinţă!           Pe urmă domniţa Abriza porunci să vină străjerii de la porţile mănăstirii şi le zise:           — Cum de aţi lăsat să răzbată aici oamenii domneşti, fără îngăduinţa mea?           Ei spuseră:           — Încă nu este datina de a se cere o învoire de intrare pentru oamenii domniei, şi mai cu seamă pentru patriciul lor cel mare!           Abriza spuse:           — Eu tare vă cam presupun că aţi vrut să mă daţi pierzării şi să fie ucis oaspetele meu!           Şi îl rugă pe Şarkan să le taie capul; şi Şarkan le tăie capul. Ea atunci le spuse celorlalţi robi ai săi:           — Li s-ar fi cuvenit şi mai rău decât aşa!           Pe urmă se întoarse spre Şarkan şi îi spuse:           — Iacătă, o, Şarkane, că am să-ţi dezvăluiesc ceea ce ţi-a fost ascuns până la ceasul de acum!           Apoi spuse:           — Află, o, Şarkane, că eu sunt singurul copil al domnului Hardobiu, stăpânul Chezareei, şi mă cheamă Abriza. Şi o am de duşmană neînduplecată pe bătrâna Mumă-a-Prăpădurilor, care a fost doica tatălui meu şi este tare ascultată şi temută la domnie. Iar pricina neprieteniei dintre mine şi ea este o pricină pe care îmi vei îngădui să nu ţi-o povestesc, întrucât sunt băgate nişte fete în povestea aceasta, ale cărei amănunte hotărât că ai să le afli cu vremea. Încât nu mă îndoiesc că Muma-Prăpădurilor are să facă totul spre a mă pierde, acuma mai cu seamă, când am fost pricina morţii căpeteniei de patrici şi de oşteni. Şi are să-i spună părintelui meu că m-am dat de partea musulmanilor. Încât pentru mine singura hotărâre de luat, atâta vreme cât Muma-Prăpădurilor mă năpăstuieşte, este de a pleca departe de ţara mea şi de părinţii mei. Şi mă rog ţie a mă ajuta să plec; şi să te porţi cu mine cum m-am purtat şi eu cu tine; că tu eşti întrucâtva pricina celor ce s-au întâmplat.           La vorbele acestea, Şarkan simţi că-i zboară minţile de bucurie, iar pieptul i se umplu şi toată fiinţa lui îmboboci, şi spuse:           — Pe Allah! şi cine este cel ce va cuteza să se atingă de tine, atâta vreme cât sufletul mi se mai află în trup? Dar chiar vei putea tu să înduri a trăi departe de tatăl tău şi de ai tăi?           Ea răspunse:           — De bună seamă!           Atunci Şarkan o puse să se jure că va putea, iar ea făcu legământul, apoi adăugă:           — Acum inima mea s-a liniştit. Da mai am să-ţi cer ceva.           El spuse:           — Şi ce îmi ceri?           Ea spuse:           — Să te întorci la Bagdad, în ţara ta, cu toţi oştenii tăi!           El spuse:           — O, stăpână a mea, tatăl meu Omar Al-Neman nu m-a trimis în ţara rumilor decât ca să-l înfrunt şi să-l biruiesc pe tatăl tău, împotriva căruia domnul Afridun al Constantiniei ne-a cerut ajutor. Întrucât tatăl tău a pus să fie răpită o corabie de bogăţii, de robi tineri şi de trei geme scumpe de care sunt legate nişte puteri vrăjite!           Atunci Abriza răspunse:           — Linişteşte-ţi sufletul şi luminează-ţi ochii! întrucât iacătă că am să-ţi spun eu povestea adevărată a vrăjmăşiei dintre noi şi Afridun. Află că noi, grecii, ţinem în fiecare an un praznic, care-i hramul mănăstirii de aici. Şi în fiecare an, de ziua hramului, toţi craii creştini se strâng aici de pe toate meleagurile, precum şi toţi cei de viţă aleasă şi toţi neguţătorii cei mari; şi de asemeni nu pregetă să vină şi nevestele şi fetele domnilor şi ale celorlalţi; iar praznicul ţine şapte zile în şir. Or, într-un an, am venit şi eu în liota de oaspeţi, şi de asemeni era şi fata domnului Afridun al Constantiniei, pe care o cheamă Safia, şi care acuma este cadâna părintelui tău Omar Al-Neman, şi mama copiilor lui. Da la vremea aceea ea încă era copilă. Când, la isprăvitul praznicului, în ziua a şaptea, care era ziua de plecare, Safia zise: „Nu vreau să mă întorc la Constantinia pe drumul de uscat, ci pe apă”. Atunci i s-a rânduit o corabie, şi Safia a coborât pe corabie, împreună cu soaţele sale, şi a pus să se încarce pe corabie toate lucrurile pe care le avea; şi au desfăşurat pânzele şi au plecat. Dar de-abia se depărtase corabia, că vântul potrivnic s-a şi ridicat şi a făcut corabia să se abată de la drumul ei. Şi a vrut ursita ca taman pe acele locuri să se afle o corabie mare, plină cu oşteni creştini de pe insula Kafur, în număr de cinci sute de afrangi28; şi erau toţi înarmaţi şi îmbrăcaţi în fier; şi nu aşteptau decât un prilej ca acela spre a-şi dobândi prada, încă de pe vremea de pe când porniseră a bate marea. Încât, de cum văzură corabia pe care se afla Safia, o încolţiră şi îşi azvârliră căngile asupra ei şi puseră gabja pe ea; pe urmă o târâră legată în urma lor şi ridicară iarăşi pânzele. Caci se stârni o furtună mânioasă care îi aruncă pe toţi la ţărmurile noastre, hârşiţi. Atunci oamenii noştri se aruncară pe ei, îi uciseră pe tâlharii de mare şi puseră gabja la rândul lor pe şaizeci de fetişcane, printre care se afla şi Safia, şi pe toate bogăţiile grămădite pe corabie. Pe urmă veniră să le aducă pe cele şaizeci de copilandre în dar domnului de la Chezareea, părintele meu, şi păstrară bogăţiile pentru ei. Atunci tatăl meu alese pentru el pe cele mai frumoase zece fete, iar pe cele rămase le împărţi celor din alaiul său. Pe urmă, dintre cele zece, alese cinci, cele mai frumoase, şi le trimise ca peşcheş sultanului Omar Al-Neman, părintele tău, şi printre acelea cinci se afla şi Safia, fiica domnului Afridun; da noi nici habar nu aveam, întrucât nici ea, nici nimeni nu ne dezvăluise niciunul, nici numele ei. Şi astfel, o, Şarkane, Safia ajunse cadâna sultanului Omar Al-Neman, părintele tău; şi de altminteri ea i-a fost trimisă împreună cu multe alte lucruri, precum mătăsării, lânării şi horbote greceşti. Caci iacătă că la începutul acestui an tatăl meu primi o scrisoare de la tatăl Safiei, domnul Afridun. Şi în scrisoare erau lucruri pe care chiar că nu pot să ţi Ie rostesc, dar erau spuse şi acestea, pe deasupra: „Acum doi ani, ai luat de la nişte tâlhari de mare şaizeci de copile, între care şi fata mea Safia; şi numai acum aflu, căci tu nu mi-ai dat nimic de ştire, o, rigă Hardobiu! Şi aceasta-i cea mai mare ocară şi cea mai mare ruşine pentru mine, asupra mea şi împrejurul meu. Dacă dar nu vrei să te socot vrăjmaş al meu, eşti dator, de îndată ce vei primi scrisoarea mea, să mi-o trimiţi îndărăt pe fiica mea Safia, neatinsă şi nevătămată. De nu, şi dacă vei zăbovi trimiterea ei, vei fi socotit precum ţi se cuvine, şi pedepse amarnice împotriva ta vor fi luate de mânia şi de duşmănia mea.”           Încât, după ce tatăl meu citi scrisoarea, fu cuprins de o mare nedumerire şi de o mare tulburare, dat fiind că tânăra Safia fusese trimisă peşcheş părintelui tău Omar Al-Neman şi nu mai era nici o nădejde ca ea să mai fie cumva neatinsă şi nevătămată, dat fiind că şi fusese făcută mamă de către sultanul Omar Al-Neman, într-o clipită de altminteri, şi fără nazuri dintr-una ori din cealaltă parte. Iar noi pricepurăm atunci că aceasta era o mare năpastă. Iar tatăl meu nu avu altă cale de scăpare decât o scrisoare către domnul Afridun, în care îi înfăţişa împrejurarea, cerându-şi multă iertăciune pentru neştiinţa în care fusese în ce o privea pe Safia, şi făcându-i totodată un potop de jurăminte. La primirea scrisorii de la părintele meu, domnul Afridun fu năpădit de o turbare amarnică; se sculă, şi iar şezu jos, şi se frământă, şi spumegă, şi spuse: „Este oare cu putinţă ca fiica mea, cea căreia toţi domnii creştini îi râvnesc cumetria şi mâna, să fi ajuns roabă printre roabele unui musulman, şi ea să se fi plecat poftelor lui, şi să-i fi slujit la aşternut, fără de senet legiuit? Caci, pe Mesia! am să revărs asupra acelui musulman, hăndrălăul cel nesăţios la femei, o plată de care au să vorbească multă vreme şi Răsăritul şi Apusul!” Şi atunci riga Afridun, o, Şarkane, chibzui să trimită soli la părintele tău, cu peşcheşuri bogate, şi să-l facă a crede că ar fi în război cu noi, şi să-i ceară ajutor. Dar în fapt era numai spre a te face să cazi tu, o, Şarkane, şi cei zece mii de călăreţi ai tăi, într-o capcană cu care să-şi mulţumească răzbunarea precugetată. Acuma, în ceea ce priveşte cele trei geme fermecate care sunt înzestrate cu atâtea puteri, ele nu s-au pierdut. Se aflau în stăpânirea Safiei, şi au căzut în mâinile tâlharilor de mare şi apoi în mâinile tatălui meu, care mi le-a dat în dar. Iar eu le am; şi am să ţi le arăt. Dar deocamdată tu trebuie, înainte de orice, să te întorci la călăreţii tăi şi să iei cu ei calea Bagdadului îndărăt, mai degrabă decât să cazi în laţurile domnului de la Constantinia şi înainte ca toate drumurile să vă fie tăiate!           După ce auzi vorbele acestea, Şarkan luă mâna Abrizei şi-o duse la buze şi zise:           — Mărire lui Allah întru făpturile sale! El te-a scos în calea mea, ca să fii temeiul mântuirii mele şi al mântuirii tovarăşilor mei. Caci, o, preadulce şi îndatoritoare domniţă, eu nu mai pot să mă despart de tine şi, mai cu seamă după toate câte s-au petrecut, nu aş mai putea să îndur ca tu să rămâi singură-singurică aici, întrucât habar nu am ce ar putea să ţi se întâmple. Hai, Abriza, să mergem la Bagdad!           Caci Abriza, care avusese răgazul să chibzuiască, îi spuse:           — O, Şarkane, dă zor să pleci tu mai întâi şi să pui mâna pe solii lui Afridun, care se află în inima corturilor tale, şi să-i sileşti a mărturisi adevărul; şi, în felul acesta, ţi se vor adeveri şi spusele mele. Iar eu, până a nu se scurge trei zile, am să vin după tine şi laolaltă avem să intrăm în Bagdad.           Pe urmă se ridică şi se duse lângă el şi îi luă între palme capul şi îl sărută; şi Şarkan aşijderea. Şi ea plânse lacrimi puhoi, plânsete de să topească pietrele. Iar Şarkan, văzând acei ochi care plângeau, fu încă şi mai înduioşat şi mai îndurerat, şi plânse asemeni îmbelşugat, şi prociti stihurile:           Îmi tot ştergeam cu dreapta mohorât, La despărţire, ochii; iar cu stânga o cuprinsesem strâns pe după gât.           Şi ea-mi şopti sfios, curmându-şi tânga: „Au nu te temi că mă dai de ocară femeilor din trib?           — Ca despărţirea nu poate fi ocară mai amară, Când taie-n două despărţind iubirea!”           Şi Şarkan se despărţi de Abriza şi ieşi din mănăstire şi încălecă iarăşi pe bidiviul său pe care două fetişcane îl ţineau de frâu, şi plecă. Trecu podul cu lanţuri de oţel şi se afundă printre copacii pădurii şi, într-un sfârşit, ajunse la luminişul din inima codrului. Şi nici nu apucase el să ajungă bine acolo că şi văzu trei călăreţi dinaintea lui, opriţi dintr-odată din goana cailor. Şi îşi trase paloşul cel fulgerător şi înşfacă pavăza, gata de izbire. Dar deodată îi cunoscu, şi îl cunoscură şi ei, întrucât cei trei călăreţi erau vizirul Dandan şi cei doi emiri de seamă din alaiul său. Atunci cei trei călăreţi puseră sprinteni piciorul la pământ şi veniră cuviincioşi să-i ureze bună pace lui Şarkan, feciorul sultanului, şi îi mărturisiră toată grija în care lipsa lui aruncase oastea. Iar Şarkan le istorisi întâmplarea, cu toate amănuntele ei, de la început până la sfârşit, precum şi apropiata venire a domniţei Abriza, şi vânzarea măsluită de trimişii lui Afridun; şi le spuse:           — S-ar prea putea ca ei să se fi prilejuit de lipsa voastră a tustreiora ca să fugă şi să se ducă să-l vestească pe domnul lor de venirea noastră pe pământurile sale. Şi acum cine ştie dacă oastea lor nu o va fi nimicit pe a noastră! Cât mai iute, să dăm fuga în mijlocul luptătorilor noştri!           Şi pe dată, în goana cailor, ajunseră în valea unde erau aşezate corturile; iar acolo stăpânea rânduiala, dar trimişii pieriseră, într-adevăr. Atunci, degrabă, ridicară tabăra şi purceseră către Bagdad. Şi peste câteva zile ajunseră la cele dintâi fruntării cunoscute; şi-aşa că se văzură la scuteală. Şi toţi mărginenii din partea locului zoriră a veni să aducă merinde pentru ei şi nutreţ pentru cai. Şi se odihniră în locul acela o toană de vreme, şi plecară iarăşi. Şarkan încredinţă vizirului Dandan căpitănia peste toată oastea de dinainte, şi nu opri cu el, ca oaste de încheiere, decât o sută de călăreţi pe care îi alesese tot unul şi unul din lamura tuturor călăreţilor. Şi lăsă oastea să i-o ia înainte cu o zi întreagă; după care purcese şi el la drum, cu cei o sută de viteji ai săi.           Şi, după ce străbătură ca la vreo doi parasanji29, ajunseră la o posadă îngustă, aşezată între nişte munţi înalţi. Şi de-abia ajunseră acolo că şi văzură la celălalt capăt al posadei o pulbere deasă, ce se apropia iute şi apoi se risipi spre a lăsa să se ivească o sută de călăreţi, năprasnici precum leii şi ascunşi vederii sub platoşele de zale şi sub obrăzarele de oţel. Iar când călăreţii ajunseră atâta de aproape cât să li se audă glasul, strigară:           — Descălecaţi de pe cai, musulmanilor, şi daţi-vă în mâinile noastre, lepădându-vă de arme şi de cai, că altminteri, pe Mariam şi pe Yuhanna30, sufletele voastre nu au a zăbovi să-şi ia zborul din trupurile voastre!           La vorbele acestea, Şarkan văzu lumea cum se înnegurează dinainte-i, şi ochii lui zvârliră fulgere de mânie, şi obrajii i se aprinseră, şi strigă:           — O, câini de creştini, cum de vă ademeniţi a ne ameninţa, după ce aţi avut cutezanţa să păşiţi peste fruntariile noastre şi să ne încălcaţi pământurile! Şi nu numai atâta, dar mai veniţi să ne aruncaţi şi asemenea vorbe! Şi cugetaţi voi acuma că puteţi să scăpaţi teferi din mâinile noastre şi să vă mai vedeţi ţara?           Zise! Şi le strigă vitejilor săi:           — O, drept-credincioşilor, repeziţi-vă pe câinii aceştia!           Şi el cel dintâi, Şarkan, năvăli asupra duşmanului.           Atunci cei o sută de călăreţi ai lui Şarkan, în goana mare a cailor, năvăliră asupra celor o sută de călăreţi afranji, şi cele două trâmbe de oameni se încleştară, cu inimile mai tari decât stânca; şi oţelele se izbiră cu oţelele, şi paloşele cu paloşele, şi loviturile începură să curgă dărăbănind ca ploaia, şi trupurile se înlănţuiră cu trupurile, şi caii se ridicară în două picioare şi se prăvăliră greunatic peste cai, şi nu se mai auzi nici un alt vuiet decât zăngănitul armelor şi izbitura năprasnică a fierului cu fierul. Şi lupta ţinu aşa până la apropierea serii şi a negurilor nopţii. Numai atunci cele două tabere se despărţiră şi se putu face socoata. Şi Şarkan nu găsi printre oamenii săi pe niciunul care să fi dobândit vreo rană grea. Atunci zise:           — O, tovarăşilor, ştiţi că eu toată viaţa mea am năierit pe marea bătăliilor vuitoare în care se întreizbesc valurile de paloşe şi de darde; şi am înfruntat destui viteji; da eu încă nu am dat vreodată peste nişte voinici atâta de destoinici, peste nişte oşteni atâta de vajnici şi peste nişte viteji atât de bărbaţi ca potrivnicii de-acum!           Ei atunci îi răspunseră:           — Şah Şarkane, vorba ta adevăr grăieşte. Dar, pe deasupra, să ştii că, printre aceşti oşteni creştini, se află căpetenia lor, care este cel mai minunat dintre toţi, şi cel mai viteaz. Şi apoi, ori de câte ori vreunul dintre noi nimerea dinaintea lui, el se abătea ca să nu-l ucidă şi îl lăsa să scape de la moarte!           La vorbele acestea, Şarkan fu cuprins de mare mirare; pe urmă zise:           — Mâine avem să ne rânduim şi să-i încolţim, întrucât suntem o sută împotriva a o sută. Şi avem să cerem de la Stăpânul cerului biruinţa!           Şi, cu hotărârea aceasta, se culcară toţi în noaptea aceea.           La rându-le, creştinii se strânseră împrejurul căpeteniei lor şi ziseră:           — Chiar că nu am putut, astăzi, să le venim de hac!           Iar căpetenia le spuse:           — Da mâine avem să ne rânduim şi să-i doborâm unul câte unul!           Şi, cu hotărârea aceasta, se culcară aşijderea.           Încât, de cum sclipiră zorii şi luminară lumea cu lumina lor şi se ridică soarele deopotrivă peste chipul celor paşnici şi al celor războinici, şi îi dete bineţe lui Mahomed, giuvaierul tuturor nestematelor – craiul Şarkan încălecă pe calul său, păşi între cele două şiruri ale călăreţilor săi rânduiţi şi le grăi:           — Iacătă că duşmanii noştri stau în rânduri de bătaie. Să pornim asupra lor, da câte unul împotriva câte unuia singur. Şi, dintru-ntâi, unul dintre voi să iasă din rânduri şi, cu glas mare, să-l cheme pe unul dintre oştenii creştini la luptă piept la piept. Pe urmă fiecare la rându-i să purceadă la luptă asemenea.           Atunci unul dintre călăreţii lui Şarkan ieşi din rânduri şi îşi îndemnă calul către vrăjmaş şi strigă:           — O, voi toţi! se află printre voi vreun luptător, se află vreun voinic îndeajuns de voinic cât să se învoiască astăzi să se lupte cu mine?           Abia ce rosti el vorbele acestea că şi ieşi dintre creştini un călăreţ îmbrăcat numai în arme şi în fier, în mătase şi în aur; şi era călare pe un cal sur, şi avea o faţă bujorie, cu obrajii neadumbriţi de barbă. Şi îşi îndemnă calul până în mijlocul câmpul de luptă şi, cu spada ridicată, se năpusti asupra voinicului musulman şi, dintr-o lovitură de lancie, îl şi tăbărî din şa, şi îl sili să se dea prins, şi îl luă rob supus, în vuietul ţipetelor de izbândă şi de bucurie ale oştenilor creştini. Şi pe dată un alt creştin ieşi din rânduri şi păşi până la mijlocul meidanului în întâmpinarea altui musulman care se afla acolo şi care era frate cu cel înrobit. Şi cei doi viteji purceseră la luptă; iar lupta nu zăbovi a se încheia cu biruinţa creştinului; întrucât, prilejuindu-se de o greşeală a musulmanului, care nu ştiuse să se ferească, îi alduise o lovitură cu mânerul lăncii, care îl doborâse din şa; şi îl luă prins. Şi urmară tot astfel să se măsoare, şi de fiecare dată lupta se isprăvea cu înrobirea câte unui musulman biruit de către creştin, şi-aşa până la căderea nopţii şi la înrobirea a douăzeci de oşteni dintre musulmani.           Când văzu atare urmare, Şarkan rămase tare mohorât; şi îşi strânse tovarăşii şi le zise:           — Cele ce ni s-au întâmplat nu vi se par până peste poate de nemaipomenite? Încât, chiar mâine, vroi să purced eu însumi dinaintea vrăjmaşului şi s-o chem la luptă pe căpetenia creştinilor. Şi am să văd apoi pricina care l-a împins să ne calce moşia şi să ne înfrunte. Şi, dacă nu va vroi să ne lămurească, avem să-l omoram; iar dacă va primi învoielile noastre, avem să facem pace cu el.           Şi, cu această hotărâre, se culcară toţi, până dimineaţa.           Atunci Şarkan, de mult călare, purcese singur către rândurile vrăjmaşilor; şi văzu cum vine din mijlocul celor cincizeci de oşteni coborâţi de pe caii lor un voinic care nu era altul decât chiar căpetenia creştinilor. Purta, îmbolduită la umeri, o mantie de atlaz albastru care flutura pe deasupra unei cămăşi de sârmă cu zalele dese; şi rotea în mână o spadă ca din oţel indienesc; şi călărea pe un cal negru ce avea fruntea înstelată de o pată albă, mare cât o drahmă de argint. Şi voinicul acela avea un chip fraged de copil, cu obrajii rumeni şi neprihăniţi de vreun fir de păr; şi era frumos cum e luna când se ridică mândră sub geana răsăritului.           Când ajunse în mijlocul meidanului, călăreţul cel tânăr îi strigă lui Şarkan în limba arăbească, cu grăirea cea mai curată, şi îi spuse:           — O, Şarkane, o, fiu al lui Omar Al-Neman cel care domneşte peste târguri şi cetăţi, peste băştii şi turnuri, găteşte-te de luptă, întrucât are să fie aprigă! Şi, devreme ce tu eşti căpetenia alor tăi, iar eu sunt căpetenia alor mei, de acum rămâne înţeles că acela care va fi biruitor în această luptă îi va lua ca plean pe ostaşii biruitului, şi le va fi stăpân netăgăduit!           Dar Şarkan, cu inima doldora de mânie, îşi şi repezise bidiviul asupra creştinului, asemenea leului întărâtat. Şi se izbiră unul de altul cu o izbitură vajnică, şi loviturile trosniră; şi ai fi gândit că vezi cum se întrelovesc doi munţi, ori că se întrepătrund cu vuiet două mări care s-au întâlnit deodată. Şi nu conteniră să se înfrunte de cu dimineaţă până în negura nopţii. Şi-atunci se descleştară şi fiecare se întoarse în mijlocul alor săi.           Atunci Şarkan le spuse soţilor lui:           — În viaţa mea nu am întâlnit asemenea luptător! Da ceea ce am găsit la el mai uluitor este obiceiul pe care îl are, ori de câte ori potrivnicul său rămâne descoperit, de a nu-l răni, ci numai de a-l atinge uşor, în locul descoperit, cu sâmceaua lăncii; şi nu mai pricep nimic din toată năzdrăvănia aceasta. Dar ar fi de râvnit să fie mulţi războinici de-ai noştri dăruiţi cu atare vitejie!           Şi a doua zi se purcese iarăşi o luptă la fel, ci fără mai multă dobândă. Caci, într-a treia zi, iacătă ce se întâmplă: în dricul luptei, creştinul cel tânăr şi frumos îşi slobozi pe neaşteptate calul în goana mare şi îl opri deodată şi îl smuci nedibaci din hăţuri; atunci calul se ridică în două picioare, iar tânărul se descumpăni din şa şi se prăbuşi la pământ. Atunci Şarkan sări jos de pe calul său şi, cu paloşul ridicat, se năpusti asupra potrivnicului, şi vru să-l spintece. Dar creştinul cel frumos strigă:           — Oare aşa se poartă vitejii? Sau în acest fel porunceşte galanteria să te porţi cu femeile?           La vorbele acestea, Şarkan, uluit, se uită cu luare-aminte la oşteanul cei tânăr şi, cercetându-l bine, cunoscu că e domniţa Abriza. Întrucât era chiar domniţa Abriza, cea cu care i se întâmplase, la mănăstire, ceea ce i se întâmplase!           Atunci Şarkan îşi aruncă paloşul cât colo, şi se temeni dinaintea fetei şi sărută pământul dintre mâinile ei şi îi spuse:           — Da pentru ce oare, o, domniţă, toate astea?           Ea îi spuse:           — Am vrut să te încerc eu însămi pe un câmp de bătălie, şi să văd măsura dârziei şi a vredniciei tale! Şi află că toţi oştenii mei, cei o sută care i-au înfruntat pe ai tăi, sunt fete, şi fecioare, şi ale mele. Iar cât despre mine, de n-ar fi fost calul, care s-a ridicat în două picioare, ai cam fi văzut tu şi alte lucruri, o, Şarkane!           Iar Şarkan zâmbi a râde şi răspunse:           — Slavă lui Allah, cel carele ne-a adunat iarăşi la un loc, o, domniţă Abriza, o, domniţă a vremurilor!           Iar domniţa numaidecât le dădu soaţelor ei porunca de plecare şi îi înturnă lui Şarkan cei douăzeci de prinşi, unul câte unul. Şi toţi veniră să îngenuncheze dinaintea ei şi sărutară pământul dintre mâinile sale. Iar Şarkan se întoarse spre copilele cele mândre şi le spuse:           — Sultanii s-ar socoti norociţi de-ar putea să se sprijine pe o ceată de voinici precum sunteţi voi!           Pe urmă se ridicară taberele, şi cei două sute de călăreţi luară laolaltă drumul Bagdadului şi merseră astfel şase zile întregi, la capătul cărora văzură strălucind în depărtare slăvitele minarete din cetatea Păcii.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a cincizeci şi una noapte spuse:           Văzură strălucind în depărtare slăvitele minarete din Cetatea Păcii. Atunci Şarkan o rugă pe domniţa Abriza şi pe tovarăşele sale să-şi scoată armurile de luptă şi să le schimbe cu haine adevărate de femei grecoaice. Iar ele aşa făcură. Pe urmă Şarkan trimise la Bagdad câţiva dintre tovarăşii lui să i-o ia înainte şi să-l vestească pe părintele său Omar Al-Neman despre el şi despre domniţa Abriza, ca să se trimită în întâmpinarea lor un alai falnic. Pe urmă, în seara aceea, descălecară şi întinseră corurile şi dormiră până dimineaţa.           Şi-apoi, de cum se lumină de ziuă, emirul Şarkan şi călăraşii lui, domniţa Abriza şi oştencele ei încălecară iarăşi pe bidiviii lor şi luară calea spre cetate. Şi iacătă că ieşi din cetate, venindu-le în întâmpinare, vizirul cel mare Dandan cu o ceată de o mie de călăreţi; şi se duse la fetişcană şi la Şarkan şi sărută pământul dintre mâinile lor; pe urmă toţi laolaltă păşiră în cetate.           Şi Şarkan mai întâi sui la sarai ca să-l vadă pe părintele său sultanul Omar Al-Neman. Şi sultanul se ridică în cinstea lui şi îl sărută şi îi ceru veşti. Şi Şarkan îi istorisi toată povestea cu tânăra Abriza, fiica domnului Hardobiu de la Chezareea, şi viclenia domnului de la Constantinia, şi ciuda lui din pricina Safiei cadâna, care nu era alta decât chiar fiica lui Afridun; şi îi istorisi despre găzduirea şi despre sfaturile cele bune ale Abrizei, şi despre toate harurile ei de vitejie şi de frumuseţe.           Când auzi vorbele acestea de la urmă, sultanul Omar Al-Neman fu cuprins de un gând mare de-a o vedea pe copila cea minunată, şi toată făptura i se aprinse de amănuntele auzite. Şi cugetă în sineşi la desfătările de-a simţi în culcuşul său vânjoşia şi mlădioşia fără de cusur ale unui trup de fată călit astfel, şi neprihănită de vreun bărbat, şi atâta de iubită de tovarăşele ei oştence. Şi nu-i părură de rând nici chiar soaţele ei, a căror înfăţişare, sub hainele de luptă, era ca de băieţi cu obraji fragezi şi neprihăniţi de păr şi de barbă. Că sultanul Omar Al-Neman era un ghiuj straşnic, cu vinele mai oţelite decât ale flăcăilor. Şi n-avea pic de spaimă de luptele bărbăţeniei, şi ieşea pururea biruitor din braţele femeilor celor mai pojarnice.           Iar cum Şarkan nici cu gândul nu gândea că tătâne-său ar avea vreun dor asupra tinerei domniţe, zori să se ducă după ea şi veni să i-o înfăţişeze. Iar sultanul şedea în jeţul său şi se descotorosise de toţi musaipii şi de toate roabele lui, afară numai de hadâmbi. Iar tânăra Abriza ajunse până la el şi sărută pământul dintre mâinile lui, şi îi ţinu o rostire de o curăţie şi de o eleganţă desfătătoare. Încât sultanul Omar Al-Neman fu până peste măsură de minunat şi îi mulţumi şi o proslăvi pentru tot ceea ce făcuse cu fiul său, beizade Şarkan, şi o pofti să şadă. Iar Abriza, atunci, şezu jos şi îşi scoase vălul cel mic care îi acoperea chipul, şi fu ca o luare a vederilor! Şi sultanul Omar Al-Neman era mai să-şi piardă minţile! Şi pe dată porunci să se dea, chiar în sarai, pentru ea şi pentru soaţele ei, cele mai bogate dintre iatacurile de fală, şi îi hotărî o simbrie vrednică de cinul ei. Şi numai atunci o întrebă în privinţa celor trei geme scumpe pline de puteri.           Atunci Abriza îi spuse:           — Acele trei geme albe, o, doamne al vremurilor, le am la mine şi nu mă despart de ele niciodată. Şi am să ţi le arăt!           Şi porunci să i se aducă o lădiţă, şi o deschise, şi scoase din ea o cutie căreia îi săltă capacul, şi scoase din cutie un sipeţel de aur bătut, pe care îl deschise. Şi atunci se iviră, sclipitoare, cele trei geme năstrăpate, luminoase, şi dalbe, şi rotunde. Şi Abriza le luă şi le duse la buze una câte una, şi le întinse sultanului Omar Al-Neman ca peşcheş pentru găzduirea ce i-o dăruia. Şi ieşi.           Iar sultanul Omar Al-Neman îşi simţi inima că se duce cu ea; şi, întrucât gemele se aflau acolo strălucind, porunci să vină fiul său Şarkan şi îi dădu una dintre ele în dar; iar Şarkan îl întrebă ce avea să facă cu celelalte două geme. Şi sultanul îi spuse:           — Păi vreau să le dăruiesc, pe una surioarei tale, micuţa Nozhatu, iar pe cealaltă frăţiorului tău, Daul'makan.           La vorbele acestea despre fratele său Daul'makan, de a cărui venire pe lume habar n-avea, Şarkan fu cuprins de o mohorală grea, întrucât el nu ştia decât de naşterea micuţei Nozhatu. Încât se întoarse către sultanul Omar Al-Neman, spunându-i:           — O, tată, aşadar mai ai un fecior în afară de mine?           El spuse:           — Păi de bună seamă, în vârstă de şase ani, frate geamăn cu Nozhatu, şi amândoi născuţi de roaba mea Safia, fiica domnului de la Constantinia!           Atunci Şarkan, buimăcit de atare ştire, nu se putu opri să nu-şi scuture hainele de ciudă şi de mânie, dar se înfrână numaidecât şi zise:           — Fie ei amândoi sub binecuvântarea lui Allah Preaînaltul!           Da tătâne-său băgase de seamă frământul lui şi ciuda, şi zise:           — O, fiul meu, pentru ce te-a cuprins o stare ca aceasta? Au nu ştii că numai ţie ţi se cade moştenirea scaunului de domnie, la moartea mea? Şi nu ţi-am dăruit, ţie mai întâi, cea mai frumoasă dintre cele trei geme pline de minuni?           Ci Şarkan nu se simţi în stare să răspundă şi, nevroind să-i întoarcă vorba ori să-l supere pe părintele său, ieşi, cu capul plecat, din sala domnească. Şi se îndreptă spre iatacul menit Abrizei; şi Abriza pe dată se ridică spre a-l primi, îi mulţumi dulce de ceea ce făcuse pentru ea şi îl rugă să şadă lângă ea. Pe urmă, cum îl vedea cu chipul mohorât şi mâhnit, îl iscodi cu duioşie; iar Şarkan îi istorisi pricina supărării lui şi adăugă:           — Da ceea ce mă apasă mai tare, o, Abriza, este că, până la urmă, am băgat de seamă la părintele meu nişte gânduri neîndoielnice în privinţa ta, şi i-am văzut ochii străfulgeraţi de jindul de a te avea. Tu ce zici de asta?           Ea răspunse:           — Poţi să-ţi linişteşti sufletul, o, Şarkane, întrucât tatăl tău nu are să mă aibă decât moartă! Oare cele trei sute şaizeci de neveste şi celelalte încă nu mai pot să-i ajungă, de râvneşte la fecioria mea, care hotărât că nu este făcută pentru colţii lui? Aşa că fii pe pace, o, Şarkane, şi alungă-ţi grijile!           Pe urmă porunci să se aducă de mâncat şi de băut; şi amândoi mâncară şi băură, iar Şarkan, tot cu sufletul pierit, se întoarse în iatacul lui să se culce, în noaptea aceea. Aşa cu Şarkan!           Dar cât despre sultanul Omar Al-Neman, odată Şarkan ieşit, se duse s-o caute pe cadâna Safia, în iatacul ei; şi ţinea în mână cele două geme nestemate, atârnate fiecare de câte un lanţ de aur Şi, când îl văzu că intră, Safia se ridică pe cele două picioare ale ei şi nu şezu jos decât după ce sultanul şezu el mai întâi. Şi atunci veniră la el cei doi copii, fetiţa Nozhatu şi micuţul Daul'makan Şi sultanul îi sărută şi le atârnă de gât, la fiecare, câte una dintre gemele nestemate. Şi cei doi copii fură bucuroşi foarte; iar mama lor îi ură sultanului belşug şi fericire.           Atunci sultanul îi spuse:           — O, Safia, tu eşti fiica domnului Afridun de la Constantinia şi nu mi-ai spus niciodată nimic! Pentru ce mi-ai tăinuit faptul şi m-ai împiedicat, astfel, să am faţă de tine cinstirile datorate stepenei tale şi să te ridic în preţuire şi în bunăstare?           Iar Safia îi spuse:           — O, mărinimoase sultane, dar ce aş putea să-mi doresc mai mult? Tu m-ai şi copleşit cu darurile şi cu hatârurile tale, şi m-ai făcut mamă a doi copii frumoşi ca nişte lune!           Atunci sultanul Omar Al-Neman fu fermecat foarte de răspunsul acesta pe care îl găsi desfătător şi plin de pricepere şi de isteciune, de curtoazie şi de gingăşie. Şi porunci să i se dea Safiei un sarai şi mai frumos decât cel dintâi, şi îi spori straşnic simbria casei şi cheltuielile de trai. Pe urmă se întoarse în saraiul său spre a judeca, şi a căftăni, şi a mazili, cumu-i datina.           Dar rămânea tot cu mintea şi cu inima zbuciumate rău din pricina tinerei domniţe Abriza. Încât îşi petrecea la ea toate nopţile, tăifăsuind cu fata şi strecurându-i tâlcuri. Dar Abriza, de fiecare dată, drept orice răspuns îi spunea:           — O, doamne al emilor, chiar că nu mă încearcă nici un pic de dorinţă faţă de bărbaţi!           Dar asta nu făcea decât să-l zădărască şi să-l zbuciume mai tare, şi, până la urmă, ajunse zaif. Şi iacătă că atunci porunci să vină vizirul său Dandan şi îi dezvălui toată patima pe care o avea în inimă pentru minunata Abriza, precum şi nimicul de dobândă căpătată şi deznădejdea lui de a ajunge vreodată să se bucure de ea.           După ce ascultă vorbele acestea, vizirul îi spuse sultanului:           — Iacătă. La căderea nopţii, să ai grijă să iei cu tine o bucată de banj şi să te duci la Abriza şi să te apuci să bei cu ea oleacă, şi, în cupa de la urmă, să strecori bucata de banj; şi ea nici nu are să apuce să mai ajungă la pat când tu ai să fii stăpânul ei; şi vei putea atunci să faci cu ea tot ce ţi s-o părea potrivit spre a-ţi mulţumi dorul şi a-ţi potoli pojarul. Şi-aceasta-i socoata mea.           Iar sultanul răspunse:           — Chiar că sfatul tău este minunat şi numai el este de înfăptuit.           Atunci se sculă şi se duse la unul din sipetele sale, pe care îl descuie, şi luă o bucată de banj safi, şi atâta de tare cât numai odoarea lui ar fi prăvălit în somn, de la un cap de an până la anul următor, chiar şi un elefant. Şi îşi puse la brâu bucata de banj şi aşteptă să vină noaptea. Atunci se duse la domniţa Abriza, care se ridică spre a-l primi, şi nu şezu jos decât odată ce se aşeză sultanul şi-i dădu îngăduinţa. Şi începu să tăifăsuiască şi îşi mărturisi pofta de a bea ceva; şi numaidecât domniţa porunci să se aducă băuturile şi toate cele de cuviinţă, precum: poame, migdale, alune, fistic şi celelalte; şi totul în cupe mari de aur şi de cleştar. Şi amândoi se apucară să bea şi să se îmbie, până ce beţia începu să se învârtoşească în capul domniţei. Ceea ce văzând, sultanul scoase din buzunar bucata de banj şi o ascunse între degete; pe urmă umplu un pocal şi îl bău până la jumătate şi, pe furiş, strecură în el bucata de banj, şi i-l întinse copilei şi îi zise:           — O, mlădiţă de domn, ia pocalul şi bea licoarea aceasta a darului meu!           Iar domniţa Abriza, neştiutoare, luă pocalul şi, râzând, îl bău. Îl bău, şi pe dată lumea se învârti dinaintea ochilor ei; şi nu mai avu decât răgazul de a se târî până la culcuşul ei, unde căzu pe spate, greu, cu mâinile întinse şi cu picioarele desfăcute. Şi două făclii mari erau aşezate una la căpătâiul iar cealaltă la picioarele patului.           Atunci sultanul Omar Al-Neman veni la Abriza şi începu să-i deznoade băierile de mătase de la şalvarii cei largi, şi nu-i lăsă pe trup decât cămăşuţa cea subţire şi uşoară. Şi ridică poala cămăşii şi, dedesubt, se ivi, dintre coapse, luminată cu de-amănuntul de strălucirea făcliilor, o ispravă care îi răpi minţile şi judecata. Dar avu tărie să se stăpânească spre a-şi face vreme să-şi scoată şi el haina şi şalvarii. Şi atunci putu, slobod, să se lase dus până la capătul pojarului care îl ardea; şi se aruncă peste trupul de copilă, şi îl acoperi. Şi cine ar şti măsura a tot ceea ce se petrecu? Şi iacă-aşa pieri şi se şterse fecioria tinerei domniţe Abriza.           Odată treaba isprăvită, sultanul Omar Al-Neman se ridică şi se duse în odaia de alături, s-o caute pe roaba cea mai dragă a Abrizei, credincioasa Boabă-de-Mărgean, şi să-i spună:           — Dă fuga la stăpâna ta, care are trebuinţă de tine!           Şi Boabă-de-Mărgean zori să intre la stăpână-sa şi o găsi întinsă pe spate şi răvăşită, şi cu cămaşa săltată, şi cu coapsele mânjite de sânge, şi cu chipul pălit de tot. Şi Boabă-de-Mărgean pricepu că avea trebuinţă grabnică de îngrijiri; şi numaidecât luă un peşchir cu care şterse cu gingăşie preacinstita poveste a stăpâne-sii; pe urmă luă alt peşchir cu care îi şterse încetişor pântecele şi coapsele; apoi o spălă pe ochi, pe mâini şi pe picioare; şi o stropi cu apă de trandafiri, şi o spălă pe buze şi pe gură cu apă de flori de portocal.           Atunci domniţa Abriza strănută; pe urmă deschise ochii şi se săltă în capul oaselor. Şi o zări pe mult iubita ei Boabă-de-Mărgean şi îi zise:           — O, Boabă-de-Mărgean, ce-am păţit? Spune-mi! Ia uite că mă simt ca leşinată.           Şi Boabă-de-Mărgean nu putu decât să-i povestească starea în care o găsise, întinsă pe spate şi cu sângele curgându-i pe coapse. Şi Abriza înţelese atunci că sultanul Omar Al-Neman îşi potolise asupra-i poftele şi că mistuise în ea lucrul cel fără putinţă de îndreptat. Şi durerea şi mâhnirea ei fură atâta de amarnice, încât îi porunci Boabei-de-Mărgean să nu îngăduie nimănuia să intre în iatacul ei, şi o învăţă să-i spună sultanului Omar Al-Neman, când are să vină să ceară veşti despre ea: „Stăpâna mea este bolnavă şi nu poate să primească pe nimeni”.           Încât, după ce află cum stă treaba, sultanul Omar Al-Neman începu să trimită în fiecare zi la Abriza robi încărcaţi cu tablale mari ticsite cu bucate de toate felurile, şi cu băuturi, şi cu oluri pline de poame şi de prăjituri, precum şi cu găvane de farfurii ticsite cu sorbeturi şi cu dulciuri. Dar ea rămase mai departe închisă în iatacul ei, până ce într-o zi băgă de seamă că pântecele-i creştea, că mijlocul i se îngroşa, şi că era neîndoielnic însărcinată. Atunci mâhnirea ei spori nemăsurat şi lumea se scoroji dinainte-i; şi nu mai vroi să audă nici vorbele de alinare ale Boabei-de-Mărgean; pe urmă îi spuse:           — O, Boabă-de-Mărgean, eu singură m-am adus în starea aceasta, purtându-mă urât faţă de mine însămi, părăsindu-mi tatăl, şi mama, şi împărăţia mea! Şi iacătă că acuma mi-e scârbă şi de mine şi de viaţă, iar cutezanţa mi s-a topit şi puterea mi s-a dus! Odată cu fecioria, mi-am pierdut tăria toată, iar sarcina mă face neînstare să înfrunt până şi brânciul unui copil. Şi n-aş putea nici măcar să ţin frâiele calului, eu, Abriza, tânăra Abriza, plină cândva de pară şi de vânjoşie! Ce să fac de-acum înainte? Dacă am să nasc în saraiul acesta, am să ajung un lucru de râs pentru toate musulmanele care locuiesc aici şi care au să afle chipul cum mi-am pierdut fecioria. Iar dacă am să mă întorc la tatăl meu, cu ce ochi am să cutez să mă uit la el? Oh, cât de adevărate sunt vorbele poetului:           Prietene, ia pururi bine-aminte:           În vremurile de necaz, amare, N-ai să-ţi mai poţi afla nici un părinte, Nici ţară nu, nici casă primitoare!           Atunci Boabă-de-Mărgean îi zise:           — O, stăpâna mea, eu una sunt roaba ta şi stau întru totul la poruncile tale! Porunceşte!           Ea răspunse:           — Atunci, o, Boabă-de-Mărgean, ia bine aminte! Trebuie neabătut să fug din saraiul acesta, fără ca nimeni să bage de seamă, şi să mă întorc la tatăl meu şi la mama mea, orice-o fi: că, vezi tu, o, Boabă-de-Mărgean, când hoitul începe să duhnească, el cade în seama alor săi! Iar eu nu mai sunt decât un trup fără de viaţă. Apoi, împlinească-şi voia Allah!           Şi Boabă-de-Mărgean răspunse:           — O, domniţă, ceea ce vrei să faci este cel mai bine!           Pe urmă se apucă pe dată în taină de pregătirile de plecare. Caci trebuiră să găsească vreo împrejurare prielnică, da care se ivi în curând, şi aceasta fu plecarea sultanului la vânătoare şi plecarea lui Şarkan la hotarele împărăţiei unde avea de cercetat locurile întărite. Dar pe când ele îndurau zăboveala aceea, sorocul naşterii ajunse mai apropiat şi Abriza îi spuse Boabei-de-Mărgean:           — Trebuie să plecăm chiar la noapte! Da ce să fac împotriva ursitei care m-a însemnat în frunte şi a scris că, în două sau trei zile, naşterea urmează să se petreacă! Caci plecăm oricum, întrucât orice este mai bine decât să nasc în saraiul acesta. Ţi se cere aşadar să găseşti un ins care să vrea să ne însoţească pe drumul nostru, că eu nu mai am putere să ridic nici arma cea mai uşoară.           Şi Boabă-de-Mărgean răspunse:           — Pe Allah, o, stăpâna mea, nu ştiu decât numai un ins în stare să ne însoţească şi să ne apere, este arapul cel mare Moroz, unul dintre arapii sultanului Omar Al-Neman; căci deseori l-am îndatorat şi deseori i-am dăruit răsplăţi; şi, pe deasupra, mi-a spus că odinioară a fost tâlhar şi hoţ de drumul mare. Şi, întrucât chiar el este străjer la poarta de la saraiul nostru, am să mă duc să-l caut şi am să-i dau aur şi am să-i spun că, atunci când vom ajunge în ţara noastră, avem să-i rostuim o nuntă frumoasă cu cea mai mândră grecoaică din Chezareea!           Atunci Abriza spuse:           — O, Boabă-de-Mărgean, tu să nu-i spui nimic, da să-l aduci aici la mine să vorbesc chiar eu cu el.           Atunci Boabă-de-Mărgean ieşi şi se duse să-l caute pe arap şi îi spuse:           — O, Moroz, iacătă că ziua norocului tău s-a ivit. Dar pentru aceasta nu vei avea să faci decât ceea ce are să-ţi spună stăpâna mea. Haide, dar!           Şi îl luă de mână şi îl duse la domniţa Abriza.           Când o văzu pe copilă, arapul Moroz veni dinaintea ei şi îi sărută mâinile. Dar domniţa simţi că inima ei îl izgonea, iar înfăţişarea lui îi făcea silă mare; şi gândi în sineşi: „Nevoia te duce unde nu ţi-e voia!” şi, în ciuda scârbei care o muncea, îi zise:           — O, Moroz, te simţi tu în stare să ne vii în ajutor şi să ne ocroteşti de loviturile vremilor şi ale nenorocirilor noastre? Şi, dacă ţi-aş dezvălui taina mea, vei fi tu atâta de vrednic ca să n-o dai în vileag?           Atunci arapul Moroz, care numai ce-o văzuse pe Abriza că şi simţise patima cum îi umple inima cu jar, spuse:           — O, stăpână a mea, fac tot ce îmi vei porunci!           Iar Abriza spuse:           — Îţi cer, dacă-i aşa, să ne pregăteşti pe dată doi catâri pentru calabalâcuri, şi doi cai pentru noi, şi să ne ajuţi să ieşim de aici, pe mine şi pe această roabă a mea, Boabă-de-Mărgean. Şi îţi făgăduiesc că, de cum vom fi ajuns tustrei în ţara noastră, am să te însor cu cea mai frumoasă dintre grecoaice, cu aceea pe care ai s-o alegi tu. Şi avem să te încărcăm cu aur şi cu bogăţii. Şi, dacă vei vrea apoi să pleci din ţara noastră, te vom trimite în ţara ta încărcat de daruri şi de mile.           La vorbele acestea, arapul Moroz se umflă până peste poate şi strigă:           — O, stăpână a mea, am să vă slujesc pe amândouă cu amândoi ochii mei. Şi am să plec cu voi, hotărât! Şi mă duc îndată să vă pregătesc vitele şi tot ce trebuie!           Pe urmă ieşi, gândind în sineşi: „Ce plean şi ce chilipir! Hotărât, am să mă bucur şi am să mă desfăt de nurii acestor două lune! Şi, dacă vreuna dintre ele nu are să mă vrea, am s-o omor! Şi am să le fur toate bunurile!” Şi, bine hotărât pentru făptuire, făcu toate pregătirile de trebuinţă; şi tustrei putură să iasă fără a fi băgaţi de seamă, şi în pofida stării domniţei Abriza.           Şi domniţa Abriza, care era muncită de durerile facerii, fu nevoită, din cea de a patra zi, să se oprească din drum. Neputând să îndure mai mult, îi spuse arapului:           — O, Moroz, ajută-mă să cobor de pe cal, căci durerile au ajuns de neîndurat, şi acesta-i sfârşitul!           Şi îi spuse Boabei-de-Mărgean:           — O, Boabă-de-Mărgean, coboară şi tu de pe cal, şi vino să te aşezi deasupra mea spre a mă ajuta să nasc!           Da, odată tustrei coborâţi de pe cal, arapul Moroz, la vederea nurilor domniţei, fu cuprins de o stare de jinduri până peste măsură, şi mohorala-i se cumpli amarnic săltându-i rantia. Atunci nu se mai putu stăpâni şi, fâlfâindu-şi obrăznicia, se duse lângă domniţa care era să leşine de mânie şi de scârbă, şi îi spuse:           — O, stăpână a mea, lasă-mă, rogu-te, să te iau!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, amână urmarea povestirii pe a doua zi.           Dar când fu cea de a cincizeci şi doua noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hâdul de arap Moroz i-a spus domniţei:           — O, stăpână a mea, rogu-te, lasă-mă să te iau!           Atunci domniţa Abriza spuse:           — O, arapule, plod de arăpoaică, o, fecior de robi! cutezi tu să te despoi aşa dinaintea ochilor mei? Ce ocară mi-e dată, să mă aflu acuma fără de apărare în mâinile celui mai de pe urmă dintre robii arapi! Mişelule! numai să-mi ajute Allah să mă izbăvesc de starea în care sunt şi să mă vindec de ceea ce mă face nevolnică, şi am să-ţi pedepsesc eu obrăznicia, cu chiar mâna mea! Decât să mă văd atinsă de tine, mai bine mă omor singură şi isprăvesc cu chinurile şi cu necazurile vieţii mele!           Şi rosti stihurile acestea:           O, lasă-mă, mişelule, mă lasă!           M-am săturat de soarta-mi ticăloasă.           Mai bine mor şi mă despart de toate, Decât să mă atingă mâini spurcate.           De ce tot stărui? Nu ţi-am spus, tâlhare, Că-mi face silă neagra dezmăţare?           Degeaba stai ca fiara, crunt la pândă, Holbându-ţi lăcomia prea flămândă.           Să nu socoti c-ai să te-nfrupţi vreodată din ce râvneşte mintea-ţi tulburată, Poate doar după ce m-ai căsăpi cu paloş iemenit, felii-felii.           Ia seama cine sunt, şi de ce preţ!           Că nici măcar cei de vreun neam măreţ n-ar cuteza vreodată să mă-nfrunte!           Dar tu, un rob plodit pe fieunde, Cum de cutezi, răsad de spurcăciuni, Să-nalţi spre mine ochii tăi nebuni?           Când auzi stihurile, arapul Moroz fu cuprins de o furie mare, şi ochii i se înroşiră de mânie, şi chipu-i se schimonosi de ciudă, şi nările i se umflară, şi buzele-i groase i se pungiră, şi toată făptura-i se încrâncenă; şi prociti stihurile acestea:           O, nu mă alunga, tu, ismenită privire ce ucizi întru ispită.           De cruntu-ţi suflet – căsăpit sunt, bietul!           Mi-e trupul frânt, şi ard încet cu-ncetul.           De ochii tăi mi-e inima ca-n vrajă, Stâlpar mi-e chinul, iar tristeţea strajă!           Ci de-ai acoperi întreg pământul cu străji ca să te apere de-a rândul, Tot aş răzbi să-mi tai printr-înşii cale până la apa strălucirii tale, Până la apa ta ca un izvor, Să-mi stâmpăr setea crâncenului dor.           Auzind stihurile acestea, Abriza începu să plângă de mânie şi strigă:           — Rob fără ruşine, o, târâtură de arap, tu socoti că toate femeile sunt la fel? Şi cutezi încă să-mi vorbeşti aşa?           Atunci arapul Moroz, văzând că Abriza îl alungă cu hotărâre, nu mai putu să-şi înfrâne furia; şi se repezi la ea cu paloşul în mână; şi o înşfăcă de păr şi îşi petrecu paloşul prin trupul fetei. Şi de mâna acelui arap muri astfel domniţa Abriza.           Atunci arapul Moroz zori să pună gabja pe măgarii încărcaţi cu bogăţiile şi cu bunurile Abrizei şi, îndemnându-i din urmă, se topi cu toată graba în munţi.           Şi domniţa Abriza, dându-şi sufletul, născu un fiu în mâinile credincioasei Boabă-de-Mărgean care, în durerea ei, îşi punea ţărână pe cap şi îşi sfâşia hainele şi se zgâria pe obraji de ţâşnea sângele; şi ţipa:           — O, stăpâna mea cea fără de noroc! tu, cea luptaşă, cea volnică, cum te sfârşeşti tu aşa, sub loviturile unui mişel de rob arap!           Dar de-abia contenise Boabă-de-Mărgean să se jeluie, că şi văzu un nour de praf umplând văzduhul şi apropiindu-se iute; şi deodată se risipi, iar dedesubt se iviră nişte oşteni călăreţi, şi toţi îmbrăcaţi în felul ostaşilor de la Chezareea. Or, într-adevăr, era oastea domnului Hardobiu de la Chezareea, părintele Abrizei. Întrucât nişte zvonuri ajunseseră la domnul Hardobiu dându-i de ştire cum că Abriza fugise de la mănăstire, iar el îşi strânsese pe dată oştile, trecuse însuşi în fruntea lor şi pornise la drum asupra Bagdadului; şi într-astfel sosise la locul unde tocmai se săvârşise fiică-sa Abriza.           La vederea trupului însângerat al copilei sale, Măria Sa sări jos de pe cal şi căzu fără de simţire, sărutând leşul întins; şi Boabă-de-Mărgean începu să plângă iarăşi, mai fierbinte, şi să se vaicăre. Pe urmă, când Măria Sa îşi veni în fire, îi istorisi toată povestea şi îi spuse:           — Cel care a ucis-o pe copila ta este un arap dintre arapii sultanului Omar Al-Neman, sultanul acela plin de desfrânare, care a făcut ce-a făcut cu copila ta!           Iar Hardobiu, la vorbele acestea, văzu lumea întreagă cum se înnegurează, şi hotărî o răzbunare amarnică. Da grăbi a porunci să fie adusă o năsălie pe care puse trupul fiică-sii, şi fu nevoit să facă mai întâi cale întoarsă la Chezareea pentru datorinţele îngropăciunii şi ale morţii.           Când ajunse la Chezareea, domnul Hardobiu intră în palatul lui şi porunci să vină doică-sa, Muma-Prăpădurilor, şi îi spuse:           — Doică, iacătă ce-au făcut musulmanii din copila mea! Sultanul i-a răpit fecioria, iar robul a vrut s-o pângărească şi a omorât-o! Şi din ea s-a născut pruncul pe care îl îngrijeşte Boabă-de-Mărgean. Or, mă jur pe Mesia să-mi răzbun copila şi să spăl ocara cu care m-a acoperit. Altminteri, mai bine mă omor cu chiar mâna mea!           Şi începu să plângă cu lacrimi fierbinţi. Atunci Muma-Prăpădurilor îi spuse:           — În ce priveşte răzbunarea, nu te îngriji, o, Măria Ta, de ea! că eu însămi am să-l fac pe musulman să-şi ispăşească fărădelegile. Întrucât am să-l ucid, şi pe el şi pe copiii lui, într-un chip încât să fac să dăinuiască pomenirea lui multă vreme, ca prilej de povestiri ce au să se istorisească în leaturile ce vor veni, în toate colţurile pământului. Dar trebuie să asculţi cu luare-aminte ceea ce am a-ţi spune şi ceea ce tu să îndeplineşti neabătut. Iacătă. Trebuie să porunceşti a se aduce în palatul tău cinci fete, cele mai frumoase din Chezareea, cu sânii cei mai frumoşi şi cu fecioria neatinsă. Şi trebuie să porunceşti a fi aduşi, totodată, învăţaţii cei mai mari şi cărturarii cei mai iscusiţi din părţile musulmane megieşe cu împărăţia ta. Şi să le dai poruncă acelor învăţaţi musulmani să le crească pe fete după tipicul lor musulman. Şi să le înveţe credinţa musulmană, istoria arăbească, hronicele califilor şi toate faptele sultanilor; pe deasupra, să le înveţe iscusinţa de a se purta în lume, bunele maniere, felul cum se vorbeşte cu sultanii, felul cum li se ţine tovărăşie şi cum li se dă să bea, stihurile cele mai frumoase şi chipul cel mai iscusit de a le povesti, chipul cum se ticluiesc poeziile şi taifasurile, precum şi meşteria cântecelor. Şi trebuie învăţătura să fie deplină, chiar şi cu primejdia de a zăbovi zece ani; întrucât ni se cade să avem răbdare şi să luăm seama că arabii din pustie spun: „Răzbunarea încă se mai poate înfăptui chiar şi după patruzeci de ani”. Că răzbunarea pe care o precuget nu se poate făptui decât cu această învăţătură desăvârşită a fetişcanelor; şi, ca să te dumiresc, am să-ţi spun că sultanul acela are o slăbiciune mare faţă de împreunarea cu toate roabele şi are trei sute şaizeci de asemenea roabe, afară de cele o sută de însoţitoare lăsate de răposata noastră domniţă şi afară de peşcheşurile de femei care îi vin ca haraci din toate părţile. Aşa că am să-l fac să piară de chiar meteahna lui.           La vorbele acestea, Hardobiu se învoioşi de o voioşie mare, şi o sărută pe frunte pe Muma-Prăpădurilor, şi trimise îndată să fie căutaţi învăţaţii musulmani şi fetişcanele cu sâni rotunzi şi cu fecioria nevătămată.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a cincizeci şi treia noapte spuse:           — Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Hardobiu trimise îndată după învăţaţii musulmani şi după fetişcanele cu sâni rotunzi şi cu fecioria nevătămată. Şi îi copleşi pe învăţaţi cu filotimiile şi cu darurile, şi îi primi cu milosârdie mare; pe urmă le încredinţă fetişcanele cele frumoase, alese tot una şi una, şi îi îndemnă să le dea acelor fetişcane dăscălirea musulmană cea mai îngrijită. Şi învăţaţii cărturari se supuseră şi făcură întocmai precum le poruncise Măria Sa. Şi-aşa cu Măria Sa domnul Hardobiu.           Da cât despre sultanul Omar Al-Neman, după ce se întoarse de la vânătoare şi intră în saraiul său şi află de fuga Abrizei şi de pierderea ei, se mohorî cu totul şi răcni:           — Cum se face că o femeie poate să iasă din saraiul meu fără ca nimenea să ştie? Dacă împărăţia mea o fi păzită tot atâta de bine ca şi saraiul meu, asta chiar că ar fi pieirea noastră neabătută a tuturor! Da altă dată când m-oi mai duce la vânătoare am să ştiu eu prea bine cum pun să mi se păzească uşile!           Pe când el glăsuia astfel, iacătă şi Şarkan se întorcea din războielile lui şi se înfăţişă dinaintea tătâne-său care îi dădu ştire de fuga Abrizei.           Încât Şarkan, din ziua aceea, nu mai putu să îndure vederea saraiului părintelui său, mai cu seamă că micuţa Nozhatu şi micuţul Daul'makan erau prilejul grijilor celor mai alese ale sultanului. Şi se mohorî tot mai mult din zi în zi şi până într-atâta încât sultanul îi spuse:           — Ce ai tu, o, fiul meu, de te-ai gălbejit la chip şi te-ai sfârşit la trup?           Şi Şarkan îi spuse:           — O, părinte al meu, iacătă că, din mai multe pricini, zăbovirea mea în saraiul acesta mi-a ajuns de neîndurat. Aşa că ţi-aş cere, ca pe un hatâr, să mă căftăneşti cârmuitor peste vreun serhat dintre cele serhaturi, unde să mă duc să mă îngrop pentru câte zile mi-au mai rămas!           Pe urmă prociti aceste stihuri ale meşterului zicalelor:           Acum, când port în suflet noian de vise moarte, Mi-ar fi cu mult mai bine să pot pleca departe, -           Ca ochiu-mi să nu vadă, urechea-mi să n-audă nimic din ce-aminteşte iubirea mea pierdută.           Atunci sultanul Omar Al-Neman pricepu temeiurile mâhnirii fiului său Şarkan şi începu să-l aline şi îi zise:           — O, copilul meu, împlinească-ţi-se voia! Şi, întrucât locul cel mai de seamă în toată împărăţia mea este cetatea Damascului, iată că te căftănesc cârmuitor al Damascului, începând din ceasul de acum!           Şi numaidecât porunci să vină calemgiii de la sarai şi toţi mai-marii împărăţiei şi îl căftăni pe Şarkan, de faţă cu ei, cârmuitor al daturilor Damascului. Iar hârtia cu căftănirea lui fu scrisă şi prăvilnicită atunci pe loc; şi pe dată se pregăti tot ce se cuvenea pentru plecare; iar Şarkan îşi luă rămas-bun de la tatăl său, şi de la mama sa, şi de la vizirul Dandan căruia îi lăsă cele mai de pe urmă îndemnuri ale sale. Apoi, după ce primi închinăciunile emirilor, şi ale vizirilor, şi ale navabilor, trecu în fruntea străjerilor săi şi nu conteni din drumeţit decât când ajunse la Damasc. Şi locuitorii îl primiră în zvon de tilinci şi de ţimbale, de trâmbiţe şi de goarne; şi împodobiră pentru el cetatea şi o luminară; şi ieşiră cu toţi în mare alai înaintea lui, rânduiţi în două şiruri bine vădite, unii ţinând scurt dreapta, iar ceilalţi ţinând scurt stânga. Şi iac-aşa cu Şarkan!           Da cât despre sultanul Omar Al-Neman, la un răstimp după plecarea lui Şarkan ca ocârmuitor al Damascului, fu căutat de învăţaţii pe care îi însărcinase cu grija şi cu dăscălirea celor doi copii ai săi, Nozhatu şi Daul'makan. Şi învăţaţii îi spuseră sultanului:           — O, stăpâne al nostru, venim să te vestim că mlădiţele tale au isprăvit întru totul de învăţat şi de cercetat, şi ştiu pe deplin pravilele înţelepciunii, şi bunele maniere, şi poezia, şi chipul de a se purta în lume.           La vestea aceasta, sultanul Omar Al-Neman se umflă de mulţumire şi de drag, şi le făcu nişte daruri împărăteşti cărturarilor. Şi văzu bine, într-adevăr, că mai cu seamă fiul său Daul'makan, ajuns acum la vârsta de paisprezece ani, se făcea din ce în ce mai cilibiu şi mai zarif şi se preschimba într-un flăcău voinic şi minunat, fiind totodată tare legat de datinele dreptei-credinţe şi de cucernicie, avea milă de cei săraci şi îi era mai dragă decât toate lucrurile de pe lume tovărăşia învăţaţilor şi a poeţilor, şi de asemenea, tovărăşia oamenilor meşteri la datine şi la Coran. Şi toţi locuitorii Bagdadului, bărbaţi şi femei, îl iubeau şi chemau asupra-i milele lui Allah.           Or, veni o zi care era ziua de trecere prin Bagdad a hagiilor ce drumeţeau dinspre Irak spre a se duce la Mecca, să-şi împlinească datorinţele hagialâcului, ca în fiece an, şi apoi a merge la Medina să vadă mormântul Prorocului (asupra-i fie ruga şi pacea lui Allah!).           Încât atunci când Daul'makan văzu sfântul alai, cucernicia lui se zădărî, şi flăcăul alergă să-l caute pe tătâne-său sultanul şi spuse:           — Am venit la tine, o, părinte al meu, spre a-ţi cere îngăduinţa să mă duc şi eu în sfântul hagialâc.           Dar sultanul Omar Al-Neman se strădui să-l dezmânte şi nu-i dădu îngăduinţă şi îi zise:           — Eşti încă prea tânăr, fiul meu. Da la anul, de-o vrea Allah, am să mă duc eu însumi în hagialâc şi am să te iau cu mine, negreşit!           Caci Daul'makan, care socotea acea făgăduinţă viitoare prea depărtată, alergă la soră-sa geamănă Nozhatu şi o găsi rânduindu-se să-şi facă rugăciunea. O lăsă aşadar să-şi isprăvească rugăciunea, pe urmă îi spuse:           — O, Nozhatu, sunt mort de dorul de a mă duce în hagialâc şi de a vedea mormântul Profetului (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) şi am cerut învoirea de la tatăl nostru, care nu mi-a dat-o. Or, gândul meu acuma este să iau ceva bani şi să plec pe ascuns în hagialâc, şi mai cu seamă fără a-l înştiinţa pe părintele nostru!           Atunci Nozhatu, stârnită şi ea, strigă:           — Pe Allah! te juruiesc să mă iei şi pe mine şi să nu mă laşi aici şi să nu mă lipseşti de a vedea mormântul Prorocului (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) o, fratele meu!           El îi spuse:           — Bine! la căderea nopţii, să vii la mine. Şi mai ales ia seama să nu care cumva să vorbeşti ceva cu fie cine-o fi!           Încât, la miezul nopţii, Nozhatu se sculă, se îmbrăcă în haine bărbăteşti, spre a se străvesti, haine pe care i le dăduse fratele ei, care era de statura şi de seama ei, luă cu ea bani şi ieşi, apucând-o drept spre poarta saraiului. Acolo îl găsi pe frate-său Daul'makan, care o aştepta cu două cămile. Atunci Daul'makan o ajută pe soră-sa să se suie pe una din cămilele îngenuncheate, şi încălecă şi el pe cea de a doua cămilă; şi vitele sculându-se şi pornind la drum, ajunseră, sub oblăduirea nopţii, în mijlocul hagiilor, şi se vârâră printre ei, fară ca să bage cineva de seamă venirea lor. Şi toată caravana de la Irak luă calea spre Mecca şi ieşi din Bagdad.           Şi Allah le meni călătorie tihnită, încât în scurtă vreme ajunseră toţi în bună pace la sfânta Mecca.           Acolo, Daul'makan şi Nozhatu fură până peste poate de bucuroşi când ajunseră pe muntele Arafat31 şi când îşi îndepliniră, după datină, sfintele datorinţe; şi mare le fu bucuria când făcură ocolul Kaabei.32           Şi nu vroiră să se mulţumească numai cu Mecca, şi împinseră evlavia până a se duce şi la Medina să se închine şi la mormântul Prorocului (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!).           Atunci, întrucât întoarcerea hagiilor în ţara lor urma să se săvârşească, Daul'makan îi spuse soră-sii Nozhatu:           — O, sora mea, tare aş vrea să văd şi cetatea cea sfântă a lui Abraham33, prietenul lui Allah, cea căreia evreii şi creştinii îi spun Ierusalim.           Şi Nozhatu zise:           — Şi eu tot aşa!           Atunci, după ce se înţeleseră bine între ei în această privinţă, se prilejuiră de plecarea unei caravane mici spre a lua drumul către cetatea cea sfântă a lui Abraham.           După o călătorie anevoioasă, ajunseră într-un sfârşit la Ierusalim; dar, pe drum, Daul'makan şi Nozhatu avură nişte scuturături de friguri; tânăra Nozhatu, după câteva zile, răzbi de se vindecă; ci Daul'makan rămase bolnav mai departe şi starea lui nu făcu decât să se înrăutăţească. Aşa că la Ierusalim luară cu chirie o odăiţă la un han, şi Daul'makan se întinse într-un colţ, pradă bolii; şi boala aceea se încâini într-un chip atâta de amarnic, încât Daul'makan ajunse de-şi pierdu cu totul simţirea şi intră în dârdorile aiurării. Iar Nozhatu cea bună nu-l lăsa singur o clipită, şi era tare îngrijorată şi tare necăjită, singură aşa într-o ţară străină, fără nimenea care s-o aline şi s-o ajute.           Şi cum boala nu se risipea, şi dăinuia de o vreme destul de lungă, Nozhatu ajunse de isprăvi şi cei mai de pe urmă bănuţi şi nu mai avu nici barem o drahmă în mâinile ei. Atunci îl trimise la sukul de samsarlâcuri pe băiatul care îi slujea pe călătorii de la han, după ce îi înmânase chiar una dintre hainele ei ca s-o vândă şi să-i aducă ceva bănuţi. Şi băiatul de la han aşa făcu.           Iar Nozhatu urmă mai departe în felul acesta şi vându în fiecare zi câte unul dintre lucrurile ei, spre a-şi îngriji fratele, până ce isprăvi pe deplin tot ce avea. Şi nu-i mai rămaseră, drept toată averea, decât hainele cele vechi cu care era îmbrăcată şi preşul cel vechi şi ferfeniţit ce le slujea de culcuş ei şi fratelui ei. Atunci, dacă se văzu în goliciunea aceea, biata Nozhatu se puse pe plânsete în tăcere.           Dar chiar în seara aceea, Daul'makan, din voia lui Allah, îşi veni în cuget şi se simţi oleacă mai bine şi, înturnându-se spre soră-sa, îi zise:           — O, Nozhatu, iacătă că simt puterile că mi se întorc, şi am o poftă straşnică să mănânc nişte frigărui de carne de berbec.           Şi Nozhatu îi spuse:           — Pe Allah, o, fratele meu, cum să fac să cumpăr carnea? Nu pot a mă hotărî să mă duc să cer de pomană pe la oamenii miloşi! Da fii liniştit, de mâine am să mă duc la vreun bogătan de vază şi am să mă năimesc la el ca slujnică. Şi, în felul acesta, am să pot să câştig cele de trebuinţă. Şi în toate astea nu este decât numai un lucru care mă apasă, anume de a fi nevoită să te las singur peste zi. Da ce să fac? Nu este tărie şi putere decât întru Allah Preaînaltul, o, fratele meu! şi numai el poate să ne facă a ne întoarce în ţara noastră!           Şi Nozhatu, cu vorbele acestea, nu se putu opri să nu izbucnească în suspine.           Aşa că a doua zi, de cu zori, Nozhatu se sculă şi îşi acoperi capul cu o bucată veche din mantia de păr de cămilă pe care le-o dăruise un cămilar de treabă, vecinul lor de la han, şi îl sărută pe frate-său pe creştet, şi îşi aruncă mâinile în jurul gâtului lui, plângând, şi ieşi scăldată în lacrimi din han, fără a şti anume încotro să se îndrepte.           Şi ziua toată Daul'makan aşteptă întoarcerea soră-sii; şi noaptea veni, şi Nozhatu nu se întoarse. Şi o aşteptă noaptea toată, fără a închide un ochi, şi Nozhatu nu mai veni; pe urmă, a doua zi, şi noaptea următoare, tot aşa. Atunci Daul'makan fu cuprins de o spaimă mare pentru soră-sa, şi inima-i începu să tremure; şi pe deasupra mai şezuse şi două zile fără să fi luat nimic în gură. Se târî atunci anevoie până la uşa odăiţei şi de acolo începu să-l cheme pe băiatul de la han, care într-un sfârşit îl auzi, şi Daul'makan îl rugă să-l ajute să ajungă până în suk. Atunci băiatul îl luă pe umerii săi şi îl cără la suk şi îl rezemă de uşa închisă a unei prăvălii părăginite, şi plecă.           Atunci toţi trecătorii şi negustorii din suk se grămădiră împrejurul lui şi, văzându-l în starea aceea de slăbiciune şi de sfârşeală, începură să se jeluiască asupra lui şi să-l căineze. Şi Daul'makan, neavând putere să vorbească, le făcu semn că-i este foame. Atunci grăbiră să strângă ceva bani pentru el, într-un blid de aramă, de pe la negustorii din suk, şi îi cumpărară pe dată de mâncare. Şi, întrucât se strânseseră ca la vreo treizeci de drahme, chibzuiră ce ar fi mai bine de făcut, în folosul bolnavului. Atunci un bătrân cumsecade din suk spuse:           — Cel mai bine este să luăm cu chirie o cămilă pentru acest tânăr amărât şi să-l mânăm la Damasc, spre a fi dus la bolniţa hărăzită bolnavilor, din mila califului. Că aici de bună seamă că are să moară lăsat aşa, singur, în drum.           Atunci toată lumea fu într-un glas; da, întrucât se şi făcuse noapte, amânară treaba pe a doua zi, şi puseră lângă Daul'makan, la îndemâna lui, un ulcior cu apă şi nişte bucate; şi, când porţile sukului fură închise, plecară fiecare pe la casele lor, căinând întruna soarta tânărului bolnav. Daul'makan îşi petrecu noaptea toată fără a putea închide un ochi, atâta era de îngrijorat de soarta suroră-sii Nozhatu; şi de-abia putu să mănânce şi să bea, atâta era de istovit şi de topit.           Aşa că a doua zi oamenii cei cumsecade din suk luară cu chirie o cămilă şi îi spuseră cămilarului:           — O, cămilarule, ia-l pe bolnavul acesta pe cămila ta şi cară-l la Damasc spre a-l duce la bolniţă, unde s-ar putea vindeca.           Şi cămilarul răspunse:           — Pe capul meu, o, domniile voastre!           Caci, în sineşi, mişelul îşi zise: „Cum să car de la Ierusalim la Damasc un om care stă să moară?” Pe urmă îşi îndemnă cămila să îngenuncheze, aşeză bolnavul pe ea şi, acoperit de binecuvântările oamenilor din suk, îi grăi cămilei trăgând-o de căpăstru, iar cămila se ridică şi porni la drum. Dar de-abia străbătuse câteva uliţe că se şi opri; şi, cum ajunse dinaintea porţii unui hammam, îl luă pe Daul'makan, care nu mai ştia de sine, îl aşternu pe grămada de lemne ce slujea la încălzirea hammamului, şi plecă în grabă mare.           Încât atunci când slujitorul care făcea focul la hammam veni în zori spre a se apuca de munca sa, găsi dinaintea porţii acel trup întins pe spate, ca şi neînsufleţit, şi îşi zise în sineşi: „Cine o fi putut să arunce aşa mortul acesta dinaintea hammamului, în loc să-l îngroape?” Şi, cum se pregătea să târască hoitul departe de poartă, Daul'makan făcu o mişcare. Atunci hammamgiul strigă:           — Acolea nu e un mort, ci-i neîndoielnic vreun mâncător de haşiş, care a venit să se prăbuşească azi-noapte pe grămada mea de lemne. Huo, beţivule, mâncătorule de haşiş!           Pe urmă, întrucât se aplecase să-i strige ocăreala în ochi, văzu că era un tinerel care nu avea încă nici păr pe obraji şi care din toată înfăţişarea lui vădea o mare evghenie şi o frumuseţe mare, în ciuda pricăjelii sale şi a prăpădelilor boalei. Atunci, o milă mare i se făcu hammamgiului, care strigă:           — Nu este tărie şi putere decât întru Allah! Iacătă că îl osândeam fără de temei pe un biet tinerel, străin şi bolnav, pe când Profetul nostru (asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!) atâta ne-a povăţuit a ne păzi de osândirea pripită şi a fi miloşi şi bine-primitori faţă de străini, mai cu seamă faţă de străinii bolnavi!           Şi hammamgiul, fără a şovăi o clipită, îl luă pe tânăr în spinare şi se întoarse acasă şi intră la soţia sa şi i-l puse în braţe, dându-i-l în seamă să-l îngrijească. Atunci nevasta hammamgiului aşternu pe jos o pătură, puse peste pătură o pernă nouă-nouţă şi curată, şi îl culcă uşurel pe oaspetele bolnav. Pe urmă fugi să aprindă focul la bucătărie, încălzi apă, şi se întoarse să spele mâinile, picioarele şi faţa tânărului. La rându-i, hammamgiul se duse la suk să cumpere apă de trandafiri şi zahăr; şi se întoarse iute să-i stropească, cu apa de trandafiri, obrajii tânărului, şi îi aduse să bea nişte sorbet de zahăr cu apă de trandafiri.           Pe urmă scoase din lada cea mare o cămaşă curată, înmiresmată cu flori de iasomie, şi i-o trase chiar el pe trup. Îngrijirile acestea abia se isprăviră, că Daul'makan şi simţi numaidecât o prospeţeală cum intră în el şi cum îl înviorează ca o adiere desfătată…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziua şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a cincizeci şi patra noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Daul'makan simţi numaidecât o prospeţeală cum intră în el şi cum îl înviorează ca o adiere desfătătoare, şi putu să ridice un pic capul şi să se sprijine pe perne. La priveliştea aceea, hammamgiul fu cuprins de bucurie şi strigă:           — Slavă lui Allah pentru întoarcerea sănătăţii! O, Doamne, cer de la mila ta cea fără de sfârşit să dai vindecare băiatului acesta prin mijlocirea mea!           Şi vreme de încă trei zile, hammamgiul nu conteni să se roage pentru tămăduirea lui şi să-i dea să bea licori răcoritoare şi apă de trandafiri, şi să-l înconjure cu îngrijirile cele mai alese. Atunci puterile începură să curgă încetul cu încetul prin trupul său; şi putu într-un sfârşit să deschidă ochii la lumină şi să înceapă a răsufla în voie. Şi taman la ceasul când se simţea mai bine, hammamgiul intră şi îl găsi şezând în tihnă, cu un chip înviorat; şi îi zise:           — Cum îţi mai este acuma, fiul meu?           Şi Daul'makan răspunse:           — Mă simt bine sănătos şi înzdrăvenit.           Atunci hammamgiul mulţumi lui Allah şi alergă în suk să cumpere zece pui, cei mai frumoşi din suk, şi se întoarse şi-i dădu neveste-sii şi-i spuse:           — O, fiică a moşului meu, iacătă zece pui pe care ţi-i aduc. Să tai câte doi în fiecare zi, unul dimineaţa şi unul seara, şi să îi dai.           Şi numaidecât nevasta hammamgiului se duse să taie un pui şi îl puse la fiert; pe urmă i-l aduse şi i-l dădu să-l mănânce şi îl îndemnă să bea zeama. Pe urmă, după ce el sfârşi, femeia îi aduse apă caldă ca să se spele pe mâini. Atunci el se tolăni în tihnă, sprijinindu-se pe perne, şi îndată nevasta hammamgiului îl acoperi bine ca să nu răcească. Şi dormi aşa până pe la chindie. Atunci nevasta hammamgiului se duse şi puse la fiert cel de al doilea pui, şi i-l aduse, după ce îl îmbucătăţise frumos, şi îi zise:           — Mănâncă, o, copilul meu! Şi să-ţi fie de bine şi să-ţi dea sănătate!           Şi, pe când el mânca, hammamgiul intră şi văzu că nevastă-sa îi urma întocmai vorbele; şi şezu jos la căpătâiul băiatului şi îl întrebă:           — Cum îţi mai este, o, copilul meu?           El răspunse:           — Mulţumită lui Allah, sunt în putere şi bine sănătos. Şi Allah să te răsplătească din milele sale!           Iar hammamgiul, la vorbele acestea, fu cuprins de o mare bucurie; şi se duse la suk şi aduse de acolo sorbet de micşunele şi apă de trandafiri; şi îi dădu să bea.           Or, hammamgiul nu câştiga în totului tot decât cinci drahme pe zi la hammam; iar din acele cinci drahme cheltuia două cu Daul'makan pentru cumpărat de pui, de zahăr, de apă de trandafiri şi de sorbet de micşunele. Şi urmă a cheltui aşa mai departe vreme de încă o lună, după care puterile se întoarseră pe deplin în Daul'makan şi orice urmă de boală pieri. Atunci hammamgiul şi nevastă-sa tare se mai bucurară, iar hammamgiul îi spuse lui Daul'makan:           — Fiul meu, vrei acuma să vii cu mine la hammam ca să faci o scaldă care îţi va fi izbăvitoare, după atâta vreme?           Şi Daul'makan spuse:           — Păi de bună seamă!           Atunci hammamgiul se duse la suk şi se întoarse cu un asinar şi cu un asin, şi îl sui pe Daul'makan pe măgar şi, tot lungul drumului până la hammam, merse pe lângă el sprijinindu-l cu multă grijă şi luare-aminte. Şi îl pofti să intre la hammam şi, în vreme ce Daul'makan se dezbrăca, hammamgiul se duse la suk să cumpere toate lucrurile trebuitoare scăldatului şi se întoarse la hammam şi spuse:           — În numele lui Allah! am să încep.           Şi se apucă să frământe trupul lui Daul'makan, începând de la picioare. Şi, pe când îl spăla astfel, băieşul de la hammam intră şi rămase năuc cu totul când văzu pe hammamgiul de la cazane că îndeplineşte slujba de băieş; şi îşi cerea întruna iertăciune faţă de cazangiu pentru zăbava cu care venise în odaia de îmbăiere; dar hammamgiul cel de treabă spuse:           — Chiar că sunt bucuros, prietene, să te îndatorez şi totodată să-l slujesc pe acest tânăr care este oaspetele casei mele.           Atunci băieşul trimise după bărbier şi după despărător, care se apucară să-l bărbierească şi să-l despăreze pe Daul'makan; şi apoi îl spălară cu apă multă. Atunci hammamgiul îl pofti să se suie pe podină şi îl îmbrăcă cu o cămaşă subţire şi cu o mantie de-a lui şi-i puse un turban tare drăgălaş; şi îl strânse peste mijloc cu un brâu frumos de lână colorată, şi îl aduse îndărăt acasă călare pe măgarul de mai înainte. Şi nevasta cazangiului taman pregătise totul spre a-i primi: casa fusese spălată de la un cap la altul, şi preşurile bine scuturate, şi păturile, şi pernele. Atunci hammamgiul îl pofti pe Daul'makan să se culce în voie şi îi aduse să bea un sorbet proaspăt de zahăr şi de apă de trandafiri, şi apoi îi dete să mănânce unul din puii pomeniţi, mărunţind chiar el bucăţile cele bune şi îndemnându-l să soarbă zeama, şi aşa până pe săturate. Atunci Daul'makan mulţumi lui Allah pentru milele lui şi pentru întoarcerea sănătăţii, şi îi spuse hammamgiului:           — Oh, câte mulţumiri îţi datorez pentru tot ce ai făcut pentru mine!           Şi hammamgiul spuse:           — Lasă astea, fiul meu! Şi, dacă am un lucru acuma să-ţi cer, este să-mi spui într-un sfârşit de unde vii şi care îţi este numele. Întrucât nu mă mai îndoiesc, văzându-ţi chipul şi purtările, că eşti de viţă şi de stepenă înaltă.           Atunci Daul'makan îi zise:           — Spune-mi mai întâi cum şi unde m-ai găsit, şi apoi am să-ţi povestesc şi eu păţania mea.           Atunci hammamgiul îi spuse lui Daul'makan:           — Cât despre mine, te-am găsit părăsit pe grămada de lemne de dinaintea porţii de la hammam, într-o dimineaţă când mă duceam la munca mea. Şi habar n-am cine te-a aruncat acolo; şi te-am strâns iac-aşa în casa mea, şi-asta e tot.           La vorbele acestea, Daul'makan strigă:           — Slavă Aceluia carele dă viaţa îndărăt până şi osemintelor celor fără de viaţă! Iar tu, taică, să ştii acuma că nu l-ai îndatorat pe un nerecunoscător; şi în curând, nădăjduiesc eu, ai să capeţi dovedirile. Dar ia spune-mi, în ce ţară mă aflu?           Hammamgiul îi spuse:           — Te afli în cetatea cea sfântă a Ierusalimului!           Atunci Daul'makan simţi cu amar depărtarea în care se găsea şi cât era de despărţit de soră-sa Nozhatu; şi nu putu a se opri să nu plângă şi îi istorisi păţania sa hammamgiului, dar fără a-i dezvălui mărirea obârşiei sale; pe urmă prociti aceste stihuri:           Pe umeri duc o mult prea grea povară, Şi nu mai pot s-o duc, şi mă sfârşesc.           Mă rog de cea pe care – chin şi pară -           O port în piept şi căreia-i slujesc, Mă rog cu glasul stins: „Stăpână, tu, Aşteaptă-o clipă doar, nu da plecarea!”           Ci ea-mi răspunde: „Să aştept? Vai, nu!           Eu nu cunosc ce-nseamnă aşteptarea.”           Atunci hammamgiul îi spuse:           — Nu mai plânge, copilul meu, ci dimpotrivă, mulţumeşte-i lui Allah pentru mântuirea şi vindecarea ta.           Şi Daul'makan îl întrebă:           — Câtă depărtare ne desparte de Damasc?           Hammamgiul spuse:           — Trebuie, de-aici, şase zile de drum.           Daul'makan spuse:           — Tare aş vrea să merg acolo!           Ci hammamgiul răspunse:           — O, tinere stăpâne al meu, cum aş putea să te las să pleci singur la Damasc, pe tine, un băiat atâta de tânăr? Mult mă tem pentru tine! Dacă, dar, stăruieşti a dori călătoria aceasta, am să te însoţesc chiar eu, şi am s-o înduplec şi pe soţia mea să meargă cu noi. Şi astfel avem să trăim toţi la Damasc, în ţara Şamului, cea cu ape şi cu poame atâta de slăvite de călători.           Şi, întorcându-se către soţia sa, hammamgiul îi spuse:           — O, fiică a moşului meu, vrei să ne însoţeşti în cetatea cea desfătată a Damascului, în ţara Şamului, ori mai degrabă vrei să rămâi aici şi să aştepţi întoarcerea mea? Că trebuie numaidecât să-l însoţesc pe oaspetele nostru până acolo, întrucât, pe Allah! mi-e tare anevoie să mă despart de el aici şi să-l las, atâta de copil, să se ducă singur pe drumuri străine într-o cetate cu nişte oameni, cică, tare plecaţi spre desfrâu şi zamparalâcuri.           Atunci soţia hammamgiului strigă:           — Păi de bună seamă că am să vă însoţesc.           Şi hammamgiul fu ca vrăjit şi spuse:           — Slavă lui Allah carele ne potriveşte aşa, o, fiică a moşului meu!           Şi, pe clipă pe dată, hammamgiul se ridică şi strânse lucrurile şi bunurile din casă, şi preşuri, şi perne, şi cratiţe, şi căldări, şi piuliţe, şi tăvi, şi saltele, şi le duse la sukul de crainici de la mezat şi le vându la mezat. Şi dobândi pe toate cincizeci de drahme, pe care începu a le folosi, rostuind dintru-ntâi un măgar pentru călătorie…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a cincizeci şi cincea noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hammamgiul, rostuind un măgar, îl sui pe Daul'makan pe măgar, iar el şi soţia sa purceseră în urma măgarului, şi plecară din cetatea cea sfântă spre Damasc, şi nu se opriră din drumeţit până ce nu ajunseră în cetatea aceea. Şi sosiră acolo la căderea nopţii şi traseră să poposească la un han; iar hammamgiul zori să se ducă la suk să cumpere pentru tustrei de mâncat şi de băut.           Şi starea aceasta necontenind, rămaseră aşa la han vreme de încă cinci zile, după care nevasta hammamgiului, vlăguită de ostenelile drumului, fu cuprinsă de nişte friguri de care în puţine zile muri. Şi nevasta hammamgiului se săvârşi întru îndurarea şi mila lui Allah.           Încât Daul'makan se mâhni tare de moartea ei, că se deprinsese cu femeia aceea miloasă care îl slujea cu atâta dăruire; şi îşi puse straie de moarte în sufletul său; şi se înturnă spre bietul hammamgiu care era cufundat în durerea lui şi îi spuse:           — Taică, nu te mai zbuciuma, că toţi urmăm acelaşi drum şi vom bate la aceeaşi poartă.           Iar hammamgiul se înturnă spre Daul'makan şi îi spuse:           — Allah să te răsplăteasă pentru mila ta, o, copilul meu! Şi deie el ca într-o zi să ni se schimbe necazurile în bucurii şi să alunge de la noi mâhnirea! încât la ce slujeşte să ne mohorâm mai mult, când totul este scris! Să ne ridicăm dară şi să străbatem oleacă această cetate a Damascului, pe care nu am avut încă răgazul s-o vedem, că vreau să te ştiu cu pieptul uşurat şi cu sufletul voios.           Şi Daul'makan spuse:           — Gândul tău îmi este poruncă!