1001 de nopti basme arabe

Şeherezada spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un negustor printre negustori, stăpân peste bogăţii multe şi peste deveruri negustoreşti în toate ţările.           Într-o zi, încalecă pe cal şi plecă spre cele târguri pe unde îl chemau alişverişurile lui. Cum căldura se făcuse până peste poate, şezu jos sub un pom şi, punând mâna pe sacul său cu merinde, scoase din sac câte ceva de-ale gurii şi nişte curmale. Când isprăvi de mâncat curmalele, aruncă sâmburii cât colo; şi deodată se ivi dinainte-i un efrit mare la stat, care, vârtejind o sabie, venea către negustor şi striga:           — Scoală-te să te omor, aşa cum l-ai omorât tu pe copilul meu!           Iar negustorul zise:           — Când l-am omorât eu pe copilul tău?           El îi spuse:           — Când ai aruncat sâmburii, după ce ai mâncat curmalele! Şi sâmburii l-au lovit pe copilul meu în piept; şi-aşa s-a zis cu el şi a murit într-o clipită16.           Atunci negustorul îi zise efritului:           — Să ştii, puternicule efrit, că eu sunt un dreptcredincios şi că n-aş putea să te mint. Am multe bogăţii şi am şi eu copii şi nevastă; pe deasupra, am acasă zăloguri ce mi-au fost încredinţate. Îngăduie-mi dară să mă duc până acasă la mine, ca să le pot da celor îndrituiţi drepturile lor; după care, am să vin îndărăt la tine. Aşa că ai făgăduiala şi jurământul meu că mă întorc pe urmă la tine. Şi-atunci va să faci cu mine ce vei vroi. Şi Allah este chezaşul vorbelor mele!           Atunci ginnul căpătă încredinţare şi-l lăsă pe negustor să plece.           Şi negustorul se înturnă în ţara lui, se desfăcu de toate datorinţele sale, şi înapoie cele de drept îndrituiţilor. Pe urmă destăinui soţiei şi copiilor săi ceea ce i se întâmplase, şi toţi se porniră să plângă, rudele, femeile şi copiii. Apoi negustorul îşi făcu adiata; şi şezu cu ai săi până la sfârşitul anului; după care se hotărî să plece şi, ghemuindu-şi giulgiul la subsuoară, îşi luă rămas bun de la cei apropiaţi, de la vecini şi de la rude, şi porni la drum, cu ciudă în nas. Atunci începură toţi să-l bocească şi să scoată ţipete de jale.           Iar negustorul îşi văzu de cale mai departe şi ajunse la grădina cu pricina; şi ziua aceea era întâia zi din anul cel nou. Or, pe când stă el jos să-şi plângă năpasta, iacătă că un şeic bătrân17 venea spre el, ducând de frânghie o gazelă. Se temeni dinaintea negustorului, îi ură viaţă rodnică şi îi zise:           — Care-i pricina şederii tale, singur-singurel, în locul acesta bântuit de ginni?           Atunci negustorul îi povesti ce păţise cu efritul şi pricina şederii lui în locul acela. Iar şeicul, stăpânul gazelei, rămase tare uluit şi spuse:           — Pe Allah! O, fratele meu, credinţa ta este o credinţă mare! Iar povestea ta este o poveste atât de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul pe colţul de dinlăuntru al ochiului, ar fi prilej de chibzuire pentru cel ce cugetă smerit!           Pe urmă şezu jos alături de el şi zise:           — Pe Allah! O, fratele meu, n-am să preget a rămâne lângă tine până când am să văd ce are să ţi se întâmple cu efritul.           Şi rămase, într-adevăr, şi începu să tăifăsuiască cu el, şi îl văzu topindu-se de frică şi de spaimă, pradă unei mâhniri adânci şi unor gânduri zbuciumate. Iar stăpânul gazelei rămase mai departe acolo, până când deodată se ivi un alt şeic, care venea spre ei, ducând cu el doi câini ogari din soiul câinilor negri. Se apropie, le ură bună pace şi îi întrebă de pricină şederii lor în locul acela bântuit de ginni. Atunci ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârşit. Şi de-abia şezu el jos, că un al treilea şeic se îndreptă spre ei, ducând o catârcă de culoarea sturzului. Le ură bună pace şi îi întrebă de pricină şederii lor în locul acela. Iar ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârşit. Şi nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă o dată.           Intr-acestea, un vârtej de pulbere se ridică şi un vânt de furtună se abătu cu năprasnă, venind înspre mijlocul câmpiei. Apoi, când pulberea se risipi, ginnul cu pricina se ivi, cu o spadă straşnic agerită în mână; şi scântei scăpărau din pleoapele lui. Veni la ei şi, înşfăcându-l pe negustor din mijlocul lor, îi zise:           — Hai să te omor, precum l-ai omorât tu pe copilul meu, suflarea vieţii mele şi focul inimii mele!           Atunci negustorul începu să plângă şi să se tânguiască; şi tot aşa şi cei trei şeici începură amarnic să plângă, să geamă şi să suspine.           Da şeicul cel dintâi, stăpânul gazelei, se îmbărbătă într-un sfârşit şi, sărutând mâna ginnului, îi zise:           — O, ginnule, o, căpetenie a sultanilor ginnilor şi cunună a lor, dacă am să-ţi istorisesc povestea mea şi dacă ai să fii mulţumit de ea, drept răsplată vei binevoi să-mi dăruieşti o treime din sângele acestui negustor?           Ginnul zise:           — Da, de bună seamă, preacinstitule şeic! Dacă îmi vei istorisi povestea, şi dacă o voi găsi vrednică, voi binevoi să-ţi dăruiesc o treime din sângele acestuia!           Istorisirea celui dintâi şeic.           Şeicul cel dintâi spuse:           — Află, o, puternicule efrit, că gazela de colea este fiica moşului meu18, şi este de o carne şi de un sânge cu mine. M-am însurat cu ea încă de pe când era copilă şi am trăit laolaltă aproape treizeci de ani. Şi Allah nu mi-a dăruit de la ea nici un urmaş, încât am luat o cadână, care, din mila lui Allah, mi-a dăruit un băiat frumos ca luna la răsăritul ei; avea nişte ochi vrăjitori, şi nişte sprâncene îngemănate, şi nişte mâini, şi nişte picioruşe desăvârşite. A crescut încet-încet, până ce a ajuns un băietan de cincisprezece ani. La vremea aceea, am fost nevoit să plec la un târg depărtat, chemat de un alişveriş pricopsit.           Or, fata moşului meu, gazela de colea, era dăscălită din copilăria ei la vrăjitorie şi la meşteria fermecătoriilor. Cu meşteşugul farmazoniei, l-a preschimbat pe fiul meu în viţel, iar pe roaba mama lui, în vacă; pe urmă i-a pus sub paza ciurdarului nostru.           Eu, după un răspas lung de vreme, m-am întors de pe drumuri. Am întrebat de fiul meu şi de mama lui, iar fiica moşului meu mi-a spus:           — Roaba ta a murit; iar fiul tău a fugit, şi habar nu am încotro s-a dus!           Atunci, vreme de un an, am stat ghebejit sub mâhnirea din inima mea şi sub lacrimile din ochii mei.           Când veni sărbătoarea din an a Zilei Jertfelor19, trimisei vorbă ciurdarului să-mi aleagă o vacă mai grasă; iar el îmi aduse o vacă grasă – şi era chiar cadâna mea, cea vrăjită de gazela de colea!           — Atunci îmi suflecai mânecile şi poalele mantiei şi, cu jungherul în mână, mă pregătii să jertfesc vaca. Deodată vaca începu să se tânguie şi să plângă cu potop de lacrimi. Atunci mă oprii; şi îi poruncii văcarului s-o înjunghie el. Ceea ce şi făcu; pe urmă o jupui. Da nu găsirăm în ea nici grăsime, nici carne; numai pielea şi oasele. Atunci mă cuprinse căinţa că o jertfisem; da la ce îmi mai slujeau căinţele? Pe urmă o dădui ciurdarului şi îi spusei:           — Adu-mi un viţel mai gras.           Iar el mi-l aduse pe fiul meu cel vrăjit în viţel. Când mă văzu, viţelul îşi rupse frânghia, veni în goană la mine şi se prăvăli la picioarele mele; şi ce gemete! Şi ce plânsete! Atunci mi se făcu milă de el, şi îi spusei ciurdarului:           — Adu-mi o vacă, şi dă-i drumul viţelului!           Când povestea ajunse aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, tăcu, fară a se prilejui mai mult de îngăduinţă. Atunci sora ei, Doniazada, îi zise:           — O, sora mea, ce dulci, şi ce gingaşe, şi ce miezoase, şi ce zemoase la gust sunt vorbele tale!           Iar Şeherezada răspunse:           — Şi ele nu sunt chiar nimic pe lângă ceea ce am să vă povestesc la amândoi, noaptea următoare, dacă am să mai fiu cumva în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă păstreze!           Iar sultanul îşi zise în sineşi: „Pe Allah! N-am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveştii ei!”           Pe urmă sultanul şi Şeherezada îşi petrecură noaptea toată îmbrăţişaţi. După care sultanul se duse să ocârmuiască treburile judeţelor lui. Şi îl văzu pe vizir purtând sub braţ giulgiul menit copilei sale Şeherezada, pe care o şi socotea moartă. Ci sultanul nu-i spuse nimic în privinţa aceasta, şi urmă să împartă dreptatea şi să căftănească pe unii în slujbe, şi să-i mazilească pe alţii, şi tot aşa până la sfârşitul zilei. Iar vizirul rămase nedumerit şi până peste poate de uluit.           Când divanul20 se sfârşi, sultanul Şahriar se întoarse în saraiul său.           Iar cândfu cea de a doua noapte., Doniazada îi spuse surorii sale Şeherezada:           — O, sora mea, isprăveşte-ne, mă rog ţie, povestea cu păţania negustorului cu ginnul!           Iar Şeherezada răspunse:           — Din toată inima şi ca o cinstire datorată!           — Şi numai dacă sultanul îmi îngăduie.           Atunci sultanul îi spuse:           — Poţi să vorbeşti!           Ea spuse:           A ajuns până la mine, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu gânduri cinstite şi drepte, că, după ce negustorul îl văzu pe viţel plângând, inima lui fu cuprinsă de milă, şi îi spuse ciurdarului:           — Lasă viţelul printre vite!           Întocmai! Iar ginnul se minuna cu mare minunare de povestea aceea uluitoare. Pe urmă şeicul, stăpânul gazelei, urmă:           O, doamne al sultanilor ginnilor, aşa s-au petrecut toate! Iar fiica moşului meu, gazela de colea, se afla de faţă, vedea toate şi spunea:           — Oh, trebuie să jertfim viţelul, întrucât este destul de gras!           Şi eu nu puteam, de milă, să mă hotărăsc a-l jertfi; şi îi poruncii ciurdarului să-l ia îndărăt; iar ciurdarul îl luă şi se duse cu el.           A doua zi, şedeam tolănit, când păstorul veni la mine şi îmi zise:           — O, stăpâne al meu, am a-ţi spune un lucru ce are să te bucure, iar vestea mea cea bună are să-mi aducă o răsplată.           Îi răspunsei:           — De bună seamă.           El spuse:           — O, strălucitule negustor, o am pe fata mea care este vrăjitoare şi a învăţat vrăjitoria de la o muiere bătrână care sălăşluia la noi. Or, ieri, când mi-ai dat viţelul, am intrat cu el la fata mea. Şi faţa, numai ce l-a văzut, că şi-a şi acoperit obrazul cu vălul şi a început să plângă şi apoi să râdă. Pe urmă mi-a spus:           — O, taică, atâta de mult a coborât preţul meu în ochii tăi, încât laşi să intre aşa la mine bărbaţii străini?           Eu am grăit:           — Păi unde sunt bărbaţii aceia străini? Şi pentru ce ai plâns şi pe urmă ai râs?           Ea mi-a spus:           — Viţelul pe care îl ai cu tine este fiul stăpânului nostru negustorul, da e vrăjit. Şi maică-sa cea maşteră l-a vrăjit aşa, şi pe el şi pe maica lui odată cu el. Şi nu m-am putut opri să nu râd de chipul lui de viţel. Iar dacă am plâns, a fost din pricina mamei viţelului, cea jertfită de părintele lui.           La vorbele acestea ale copilei mele, am fost până peste poate de minunat şi am aşteptat ca pe foc ivirea dimineţii, ca să vin să-ţi dau de ştire.           După ce auzii spusele ciurdarului, o, puternicule ginn, urmă şeicul, plecai cu el degrabă, şi mă simţeam beat fară vin, de potopul de bucurie şi de fericire ce mă năpădea, de a-mi vedea iarăşi feciorul. Când ajunsei, aşadar, la casa păstorului, copila îmi ură bun-venit şi îmi sărută mâna. Pe urmă veni la mine viţelul şi se rostogoli la picioarele mele. Atunci îi spusei fetei ciurdarului:           — Este adevărat ceea ce povesteşti despre viţel?           Ea spuse:           — Da, hotărât, stăpâne al meu! Este fiul tău, pojarul inimii tale!           Eu îi zisei:           — O, copilă binevoitoare şi săritoare, dacă îl dezlegi pe fiul meu, îţi voi da toată turmă şi toate bunurile pe care le am în seama tatălui tău!           Ea zâmbi la vorbele mele şi îmi spuse:           — O, stăpâne al meu, nu vreau să primesc bogăţia decât cu două învoieli: cea dintâi este să mă mărit cu fiul tău! Iar cea de a doua este să mă laşi să vrăjesc şi să leg pe cine vreau! Fără de care nu răspund de izbânda strădaniei mele împotriva ticăloşiilor soţiei tale.           Când auzii, o, puternicule ginn, vorbele fetei văcarului, îi spusei:           — Fie! Şi, pe deasupra învoielii, vei avea şi bogăţiile care se află sub mâna părintelui tău! Cât despre fiica moşului meu, îţi îngăduiesc să faci ce vrei cu sângele ei!           Când auzi vorbele mele, fata luă un lighenaş de aramă, îl umplu cu apă şi rosti asupra apei nişte descântece vrăjitoreşti; apoi stropi viţelul şi îi zise:           — Dacă Allah te-a zămislit viţel, să rămâi viţel, fară a-ţi schimba chipul! Dar dacă eşti vrăjit, întoarce-te la chipul tău cel zămislit dintâi, şi numai cu îngăduinţa lui Allah Preaînaltul!           Aşa grăi. Şi numaidecât viţelul începu să se frământe scuturându-se, şi se făcu iarăşi făptură omenească. Atunci mă repezii la el şi îl luai în braţe. Apoi îi zisei:           — Allah fie asupră-ţi! Istoriseşte-mi ce a făcut fiica moşului meu cu tine şi cu mama ta!           Iar el îmi povesti toate câte păţiseră. Spusei atunci:           — O, copilul meu, Allah, Stăpânul Ursitelor, ţi-a hărăzit pe cineva spre a te mântui şi a-ţi mântui nedreptăţile!           După care, o, mult bunule ginn, îl însurai pe fiul meu cu fata ciurdarului. Iar faţa, cu meşteşugul vrăjitoriei sale, o vrăji pe fiica moşului meu şi o preschimbă în gazela pe care o vezi! Iar eu, cum treceam pe aici, îi văzui laolaltă pe oamenii aceştia de treabă, îi întrebai ce fac şi aflai de la ei ce a păţit negustorul acesta, şi şezui jos să văd ce va fi să urmeze. Şi-aceasta-i povestea mea!           Atunci ginnul strigă:           — Povestea ta este destul de uluitoare: încât îţi dăruiesc treimea din sângele cerut.           Tot atunci păşi înainte cel de al doilea şeic, stăpânul celor doi ogari, şi spuse:           Istorisirea celui de al doilea şeic           — Află, o, doamne al sultanilor ginnilor, că aceşti doi câini de colea sunt fraţii mei, iar eu sunt cel de al treilea. Or, când tatăl nostru a murit, ne-a lăsat moştenire trei mii de dinari21. Eu, cu partea mea, deschisei o prăvălie unde mă apucai să vând şi să cumpăr. Iar unul dintre fraţii mei se apucă de drumeţii, spre a face negoţ, şi lipsi departe de noi de-a lungul unui an, cu caravanele. Când se întoarse, nu mai avea nimic. Atunci îi zisei:           — O, fratele meu, nu te-am povăţuit eu să nu pleci nicăierea?           Atunci el începu să plângă şi spuse:           — O, fratele meu, Allah, care este puternic şi mare, a îngăduit să mi se întâmple acestea, încât acuma vorbele tale nu pot să-mi mai fie de nici un folos, căci nu mai am nimic.           Atunci îl luai cu mine la prăvălie, apoi îl dusei la hammam22 şi îi dăruii un caftan falnic de soiul cel mai bun. Pe urmă şezurăm alături să mâncăm, apoi îi spusei:           — O, fratele meu, am să fac socoteala agoniselii aduse de prăvălia mea de la un an la celălalt; şi, fară a mă atinge de căpătâiul banilor dintâi, am să împart agoniseala pe din două cu tine!           Şi aşa că făcui socoteala agoniselii de bani aduse de prăvălie, şi găsii, pentru anul acela, un câştig de o mie de dinari. Atunci îi mulţumii lui Allah, cel carele este puternic şi mare, şi mă bucurai cu cea mai straşnică bucurie. Pe urmă împărţii agoniseala în două părţi pe o potrivă între fratele meu şi mine. Şi sălăşluirăm laolaltă zile şi zile în şir. Şi iarăşi fraţii mei hotărâră să plece, şi vrură să mă facă să plec şi eu cu ei. Şi nu primii nicicum, şi le zisei:           — Au ce-aţi dobândit voi, neicuşorilor, călătorindu-vă, ca să fiu ispitit să fac şi eu ca voi?           Ei atunci începură să mă cicălească; da fară de roadă, întrucât nu mă înduplecai nicicum. Dimpotrivă, ramaserăm mai departe fiecare la prăvălia lui, să vindem şi să cumpărăm, vreme de un an întreg. Şi ei începură iar să mă îmbie cu călătoriile, iar eu urmai a nu mă învoi – şi aşa ţinu şase ani întregi. Până la urmă, sfârşii a cădea la înţelegere cu ei în ce priveşte plecarea şi le spusei:           — O, fraţii mei, să numărăm câţi bani avem.           Numărarăm şi găsirăm cu totul şase mii de dinari. Le spusei atunci:           — Să îngropăm jumătate din ei în pământ, spre a-i putea folosi, dacă ne-o lovi vreo năpastă. Şi să luăm fiecare câte o mie de dinari, spre a face neguţătorie în mic.           Ei răspunseră:           — Allah fie asupra gândului tău!           Atunci luai banii, îi împărţii în două părţi pe-o potrivă, îngropai trei mii de dinari, iar pe ceilalţi trei mii îi împărţii cinstit la fiecare dintre noi trei. Apoi făcurăm târguieli de felurite mărfuri, năimirăm o corabie, cărarăm pe ea toate lucrurile noastre şi plecarăm.           Călătoria ţinu o lună încheiată, la capătul căreia intrarăm într-o cetate, unde ne vândurăm mărfurile; şi izbutirăm un câştig de zece dinari pentru fiecare dinar. Apoi lăsarăm cetatea aceea.           Cum ajunserăm pe ţărmul mării, văzurăm o fetişcană, îmbrăcată cu nişte haine vechi şi roase, care veni la mine, îmi sărută mâna şi îmi zise:           — O, stăpâne al meu, poţi să mă ajuţi şi să-mi faci un bine? Şi am să mă pricep şi eu să-ţi întorc binele făcut!           Îi spusei:           — Da, hotărât! Îmi place să ajut şi să îndatorez; ci să nu te socoţi silită a-mi întoarce îndatorinţa.           Ea îmi răspunse:           — O, stăpâne al meu, atunci însoară-te cu mine şi ia-mă în ţara ta, şi îţi voi închina sufletul meu. Îndatorează-mă, aşadar, căci sunt dintre cele care ştiu preţul unei datorinţe şi al unei binefaceri. Şi să nu-ţi fie ruşine de starea mea săracă!           Dacă auzii asemenea vorbe, mă prinse o milă adâncă de ea: întrucât nu este nimic care să nu se facă fară de voia lui Allah, carele este puternic şi mare! O luai, aşadar, şi o îmbrăcai în haine scumpe; apoi aşternui pentru ea, pe corabie, covoare strălucitoare şi îi făcui o primire caldă şi îmbelşugată, plină de cinstire. Apoi pornirăm.           Iar inima mea o îndrăgi cu o dragoste mare. Şi de atunci nu mă mai săturam de ea nici zi, nici noapte. Şi numai eu, dintre fraţii mei, puteam să mă bucur de ea. Încât fraţii mei se umplură de pizmă; şi mă mai zavistuiau şi pentru bogăţia mea şi pentru bunătatea mărfurilor mele; şi îşi aruncau privirile lacom spre tot ce aveam, şi puseră la cale moartea mea şi jefuirea banilor mei: căci Şeitan23 îi făcu să-şi vadă fapta în culorile cele mai frumoase.           Într-o zi, pe când dormeam lângă soţia mea, fraţii mei veniră la noi, ne luară pe sus şi ne aruncară pe amândoi în mare; şi soţia mea se trezi în apă. Atunci deodată îşi schimbă înfăţişarea şi se prefăcu într-o efrită24. Mă luă atunci pe umerii ei şi mă duse pe o insulă.           Apoi pieri pentru toată noaptea, şi se întoarse spre ziuă, şi îmi spuse:           — Nu mă mai cunoşti? Sunt soţia ta! Te-am luat şi te-am scăpat de la moarte, cu îngăduinţa lui Allah Prea-înaltul. Întrucât, să ştii bine, eu sunt o ginnă şi, din clipita când te-am văzut, inima mea te-a îndrăgit, numai că aşa a vrut Allah, iar eu sunt o drept-credincioasă întru Allah şi întru Profetul, binecuvânteze-l şi ocrotească-l Allah! Când am venit la tine în starea săracă în care eram, tu ai binevoit numaidecât să te însori cu mine. Şi-atunci eu, în schimb, te-am scăpat de moartea în apă. Cât despre fraţii tăi, sunt plină de mânie împotriva lor, şi trebuie să-i ucid neabătut!           La vorbele acestea, rămăsei năucit de tot, şi îi mulţumii pentru fapta ei, şi îi zisei:           — Cât despre pedepsirea fraţilor mei, chiar că nu trebuie!           Apoi îi istorisii câte mi se întâmplaseră cu ei, de la început până la sfârşit. După ce îmi ascultă spusele, îmi zise:           — Eu, în noaptea aceasta, am să zbor până la ei şi am să le scufund corabia; şi au să piară!           Eu îi spusei:           — Allah fie asupră-ţi! Să nu care cumva să faci aşa, căci zice Părintele Zicalelor: „O, făcătorule de bine faţă de un netrebnic! Să ştii că nelegiuitul este îndeajuns de pedepsit prin chiar nelegiuirea lui!” Or, fie orice-ar fi, ei oricum sunt fraţii mei!”           Ea zise:           — Trebuie numaidecât să-i ucid!           Şi zadarnic cerui îndurare pentru ei. După care mă luă pe umeri şi porni în zbor, şi mă lăsă pe prispă casei mele. Atunci descuiai uşile casei. Apoi scosei cei trei mii de dinari din tainiţa lor. Şi îmi deschisei prăvălia, după ce trecusem cum se cuvine pe la cunoscuţi şi le rostisem urările îndătinate; şi făcui alte târguieli de mărfuri.           Când veni noaptea, închisei prăvălia şi, întorcându-mă acasă, găsii câinii aceştia doi de colea legaţi într-un colţ. Când mă văzură, se sculară şi începură să plângă şi să se lipească de hainele mele; şi numaidecât veni în fugă soţia mea care îmi spuse:           — Sunt fraţii tăi.           Eu spusei:           — Dă cine a putut să-i aducă în starea aceasta?           Soţia mea răspunse:           — Eu! Am rugat-o pe sora mea, care este cu mult mai pricepută decât mine la descântece, şi ea i-a adus în starea aceasta, din care nu au să mai poată ieşi decât când s-or împlini zece ani.           Pentru aceasta, o, puternicule ginn, vin pe ţărmurile acestea, căci mă duc la cumnata mea s-o rog să-i dezlege, întrucât iacătă că s-au scurs cei zece ani. Când am ajuns aici, l-am văzut pe tânărul acesta de treabă, am aflat de păţania lui şi n-am mai vrut să mă urnesc din loc până a nu vedea ce va fi să se petreacă între tine şi el! Şi-aceasta-i povestea mea.           Ginnul grăi:           — Este o poveste uluitoare, într-adevăr, încât îţi dăruiesc treimea din sângele de răscumpărare a omorului.           Atunci păşi înainte cel de al treilea şeic, stăpânul catârcei, şi îi spuse ginnului:           — Am să-ţi istorisesc o poveste şi mai minunată decât cestelalte două. Iar tu îmi vei dărui ce-a mai rămas din sângele de răscumpărare a omorului.           Ginnul răspunse:           — Aşa să fie!           Iar cel de al treilea şeic spuse:           Istorisirea celui de al treilea şeic           — O, sultane, o, căpetenie de ginni! Catârca asta de colea este soţia mea. Am fost odată într-o călătorie şi am lipsit departe de ea un an întreg; şi, când mi-am isprăvit treburile, m-am întors la vreme de noapte acasă şi am găsit-o culcată cu un rob arap pe chilimurile patului; şi amândoi şedeau şi tăifăsuiau şi se marghioleau şi râdeau şi se cuprindeau şi se hârjoneau, zbânţuindu-se. De îndată ce mă văzu, se ridică iute şi se repezi la mine, ţinând un ulcior de apă în mână; boscorodi nişte vorbe deasupra ulciorului, mă stropi cu apă şi grăi:           — Ieşi din chipul tău şi ia înfăţişarea de câine!           Şi pe dată mă făcui câine; şi mă alungă din casa mea. Iar eu plecai, şi de atunci nu contenii să tot rătăcesc, şi ajunsei într-un sfârşit la dugheana unui măcelar. Mă strecurai înlăuntru şi începui să rod la oase. Când mă văzu, stăpânul măcelăriei mă luă şi plecă acasă la el împreună cu mine.           Faţa măcelarului, când mă văzu, îşi acoperi numaidecât obrazul cu iaşmacul, din pricina mea, şi îi zise tatălui ei:           — Oare aşa se face? Aduci un bărbat şi intri cu el în casă!           Tatăl ei zise:           — Păi unde este bărbatul acela?           Ea răspunse:           — Câinele acesta este un bărbat. Şi l-a vrăjit o femeie. Iar eu pot să-l dezleg.           La vorbele ei, tatăl spuse:           — Allah fie asupră-ţi! O, fata mea, dezleagă-l!           Ea luă un ulcior cu apă şi, după ce îngână asupra apei câteva vorbe, mă stropi cu câteva picături şi spuse:           — Ieşi din acest chip şi întoarce-te la chipul tău dintâi!           Atunci mă întorsei la chipul meu dintâi, şi sărutai mâna copilei, şi spusei:           — Aş dori acuma s-o vrăjeşti pe soţia mea, cum m-a vrăjit ea.           Faţa atunci îmi dărui un pic de apă şi îmi spuse:           — Dacă ai s-o găseşti pe soţia ta dormind, stropeşte-o cu apa aceasta, şi are să se facă după dorinţa ta!           Şi chiar că o găsii dormind, o stropii cu apă, şi spusei:           — Ieşi din chipu-acesta şi fă-te închipuirea unei catârce!           Şi pe clipă catârcă se şi făcu. Şi-i chiar catârca pe care o vezi colea cu chiar ochiul tău, o, sultane şi căpetenie a sultanilor ginnilor!           Atunci ginnul se întoarse înspre catârcă şi o întrebă:           — Este adevărat?           Iar ea începu să dea din cap şi spuse prin semne:           — Oh, da! Oh, da! Este adevărat!           Toată povestea aceasta izbuti să-l facă pe ginn să se zgâlţâie de tulburare şi de mulţumire, şi să-i dăruiască bătrânului treimea de sânge din urmă.           Aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, îşi curmă vorba, fară a se prilejui mai mult de îngăduinţă. Atunci sora ei Doniazada îi zise:           — O, sora mea, ce dulci, şi ce drăgălaşe, şi ce gustoase, şi ce zemoase sunt vorbele tale, în prospeţimea lor!           Şeherezada răspunse:           — Da ce sunt ele, măsurate cu cele ce am să-ţi povestesc în noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă mai păstreze?           Iar sultanul îşi zise: „Pe Allah! Nu am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveştii ei, care poveste este uluitoare!”           Apoi sultanul şi Şeherezada petrecură noaptea înlănţuiţi, până dimineaţa. După care sultanul plecă la sala divanurilor lui. Iar vizirul şi dregătorii intrară, şi divanul se umplu de lume. Iar sultanul judecă, şi căftăni, şi mazili, şi îşi isprăvi treburile, şi rosti porunci, şi tot aşa până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, iar sultanul Şahriar se întoarse la saraiul său.           Iar când fu cea de-a treia noapte, Doniazada zise:           — O, sora mea! Spune-ne povestea până la capăt.           Iar Şeherezada răspunse:           — Cu toată dragostea şi bucuria inimii!           Apoi urmă:           Am aflat, o, norocitule sultan, că, după ce şeicul al treilea i-a istorisit ginnului istorisirea cea mai uluitoare dintre toate trei, ginnul s-a minunat cu minunare mare, s-a cutremurat de mulţumire şi de tulburare şi a spus:           — Iţi dăruiesc ce a mai rămas din răscumpărarea omorului. Şi îl slobozesc pe negustor.           Atunci negustorul, bucuros până peste poate, se duse dinaintea şeicilor şi le mulţumi îndelung. Iar ei, la rândul lor, îl firitisiră pentru slobozirea lui.           Şi fiecare se întoarse în ţara sa.           Şi, urmă Şeherezada, povestea aceasta nu este mai uluitoare decât povestea cu pescarul.           Atunci sultanul îi zise Şeherezadei:           — Care poveste cu pescarul?

Se povesteşte – că numai unul Allah este atotştiutor şi atotînţelept, şi atotputernic, şi atotiertător – că, între câte s-au scurs şi s-au perindat din vechimea vremilor şi în curgerea veacurilor şi a clipelor, a fost odată un sultan dintre sultanii din stirpea lui Sassan1, în ostroavele indieneşti şi chinezeşti, stăpân de oştimi, de supuşi, de slujitori şi de multe sultanaturi. Şi avea doi copii, unul mai mare, iar celălalt mai mic. Amândoi erau viteji neînfricaţi. Cel mai mare însă era un viteaz mai avan decât mezinul. Domnea peste ţările sale şi cârmuia cu dreptate între oameni; încât locuitorii ţării şi ai împărăţiei îl îndrăgiseră. Îl chema Şahriar2. Cât despre fratele său mezinul, pe acela îl chema Şahzaman3 – şi domnea peste Samarkand Al-Ajam4.           Şi treburile dăinuind tot aşa neabătut, fiecare sălăşluia în ţara lui; şi fiecare în împărăţia lui cârmuia cu dreptate de douăzeci de ani asupra turmelor sale. Şi erau amândoi până peste poate de mulţumiţi şi de fericiţi.           Şi nu conteniră să trăiască aşa până ce sultanul mai mare fu cuprins de un dor fierbinte de a-l vedea pe fratele mai mic. Atunci îi porunci vizirului să purceadă la drum şi să vină cu el. Vizirul îi răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Pe urmă plecă şi ajunse cu bună pace, din mila lui Allah; intră la mezin, i se închină cu salamalekul5 – trimis, şi îl înştiinţă că sultanul Şahriar doreşte fierbinte să-l vadă, şi că rostul călătoriei ce-o făcuse era de a-l pofti să meargă în ospeţie la fratele său. Sultanul Şahzaman îi răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Pe urmă porunci să se facă pregătirile de plecare şi să se ia corturile, cămilele, catârii, slujitorii şi zahereaua de trebuinţă. Apoi îl ridică pe vizirul său în slujba de cârmuitor al ţării, şi purcese la drum spre olaturile fratelui său.           Şi, pe la miez de noapte, îşi aduse aminte de un lucru pe care îl uitase la sarăi; şi făcu cale întoarsă, şi intră în sarăi. Şi o găsi pe soţia lui întinsă în crivatul ei, îmbrăţişată de un rob arap din cisla lui de robi. La priveliştea aceea, i se înnegură lumea dinaintea ochilor. Şi îşi zise în sineşi: „Dacă o asemenea năprasnă s-a petrecut când eu nici nu am apucat să plec de-a binelea din cetatea mea, cum are să se poarte dezmăţata asta în vremea cât am să stau la fratele meu?” Şi îşi trase scurt sabia şi, izbindu-i pe amândoi, îi omorî pe chilimurile de pe crivat. Pe urmă se întoarse pe clipă pe dată şi porunci purcederea taberei. Şi plecă noaptea, şi merse până ce ajunse la cetatea fratelui său.           Atunci fratele său se bucură de venirea lui şi îi ieşi înainte şi, întâmpinându-l, îi ură bună pace; şi se învoioşi până peste marginile voioşiei, şi împodobi pentru el cetatea, şi se porni să-i vorbească cu mare drag. Dar sultanul Şahzaman îşi aducea mereu aminte de fapta soţiei, şi un nor de mâhnire îi adumbrea chipul; şi se făcuse galben la obraz şi se uscase la trup. Încât, atunci când îl văzu în starea aceea, sultanul Şahriar gândi în cugetul său că faptul se datora plecării sultanului Şahzaman departe de ţara şi de împărăţia sa şi, nemaiîntrebându-l nimic în privinţa aceasta, îl lăsă în voia lui. Dar, într-una din zile, îi spuse:           — O, fratele meu, nu ştiu! Dar văd că trupul ţi se usucă şi obrazul ţi se gălbejeşte!           El răspunse:           — O, fratele meu, port înlăuntrul făpturii mele o rană vie.           Şi nu îi dezvălui ceea ce văzuse că făptuise soţia lui. Sultanul Şahriar îi zise:           — Tare doresc să mergi cu mine la vânătoare cu hăitaşi şi cu cai, întrucât poate că aşa are să ţi se mai uşureze pieptul.           Dar sultanul Şahzaman nu vroi să primească; şi fratele său plecă singur la vânătoare.           Or, la saraiul sultanului se aflau nişte ferestre ce se deschideau spre grădină şi, cum sultanul Şahzaman se sprijinise acolo în coate să privească, uşa de la sarai se deschise şi ieşiră douăzeci de roabe şi douăzeci de robi; iar femeia sultanului, fratele său, se afla printre ei, preumblându-se în toată frumuseţea ei strălucitoare. Când ajunseră la un havuz, se dezbrăcară toţi şi se amestecară laolaltă. Şi deodată femeia sultanului strigă:           — O, Massud! Ya, Massud!           Şi numaidecât se repezi la ea un arap negru şi vânjos, care o şi înşfăcă; iar ea îl înşfăcă la fel. Atunci arapul cel negru o răsturnă pe spate şi o încălecă. La răsturnişul acela, toţi robii făcură şi ei la fel cu femeile. Şi toţi o ţinură aşa multă vreme, şi nu puseră capăt sărutărilor, îmbrăţişărilor, târnoselilor şi altor lucruri asemenea decât când ziua ajunse în scapăt.           La priveliştea aceea, fratele sultanului îşi zise în sineşi: „Pe Allah! Năprasna mea este cu mult mai uşoară decât năprasna de aici!” Şi numaidecât lăsă amarul şi mâhnirea să i se zvânte, zicându-şi: „Chiar că asta-i nemăsurat mai mare decât tot ce-am păţit eu!” Şi, din chiar clipita aceea, se apucă să bea şi să mănânce fară păs.           Şahriar, sultanul, fratele său, se înturnă de la vânătoare, şi amândoi îşi urară bună pace unul altuia. Pe urmă sultanul Şahriar luă seama la fratele său, sultanul Şahzaman, şi văzu că i se întorseseră culorile în obraji şi că se înviorase la chip; ba că şi mânca vârtos, după ce atâta vreme se tot lingăvise la masă. Şi se minună şi zise:           — O, fratele meu, te tot vedeam pâclişit la chip, şi-acuma iacătă că ţi s-au întors culorile! Ia spune-mi ce-i cu tine.           El îi răspunse:           — Am să-ţi dezvăluiesc pricina mohorelii mele; da cruţă-mă de a-ţi istorisi pentru ce mi s-au întors culorile!           Sultanul îi spuse:           — Povesteşte-mi dintru-ntâi, ca să pricep, temeiul schimbării tale la chip şi al zaiflâcului tău!           El răspunse:           — O, fratele meu, află că, atunci când l-ai trimis pe vizirul tău la mine, ca să mă cheme dinaintea ta, mi-am făcut pregătirile de plecare şi am ieşit din cetatea mea. Şi pe urmă mi-am adus aminte că uitasem giuvaierul pe care hotărâsem să ţi-l aduc şi pe care ţi l-am dăruit la sarăi; aşa că m-am întors din drum şi am găsit-o pe soţia mea culcată cu un rob arap, dormind pe chilimul de pe crivatul meu! Şi i-am ucis pe amândoi, şi am venit la tine, şi eram tare pătimit de gândul acelei întâmplări; şi-acesta-i temeiul gălbejelii mele dintâi şi al pâclişelii mele. Cât despre pricina întoarcerii culorii mele, cruţă-mă de a ţi-o dezvălui!           După ce îi ascultă vorbele, fratele lui spuse:           — Mă rog ţie, în numele lui Allah, să-mi mărturiseşti pricina care ţi-a înviorat chipul!           Sultanul Şahzaman îi înşirui atunci tot ceea ce văzuse. Şi sultanul Şahriar zise:           — Mai înainte de orice, se cade să văd cu chiar ochii mei!           Fratele său îi zise:           — Atunci fă-te că pleci la vânătoare şi la gonăcit; şi ascunde-te la mine, şi ai să fii martor la zamparalâc, şi ai să te încredinţezi cu chiar ochii tăi!           Şi pe clipă sultanul puse pristavul domnesc să pristăvească plecarea; şi oştenii ieşiră cu corturile afară din cetate; iar sultanul ieşi şi el, şi se trase în corturi, şi le spuse robilor săi cei tineri:           — Să nu intre nimeni la mine!           Pe urmă se străvesti şi ieşi pe ascuns şi porni spre sarai, acolo unde era fratele său, şi, când ajunse, şezu la fereastra care dă către grădină. Şi nici nu se scursese un ceas, când roabele, înconjurând-o pe stăpâna lor, intrară deodată cu robii şi făcură tot ceea ce spusese Şahzaman, şi petrecură în zamparalâcuri până la vremea asr6-ului.           Când văzu ceea ce văzu, minţile sultanului Şahriar îşi luară zborul din capul lui; şi îi spuse fratelui său Şahzaman:           — Hai să plecăm şi să vedem care-i ursita noastră pe drumul lui Allah; întrucât nu se mai cade să avem vreo treabă cu scaunul de domnie până ce nu vom izbuti să dăm de vreun ins care să fi trăit vreo păţanie ca a noastră; altminteri, chiar că moartea noastră ar fi mai de dorit decât viaţa!           Iar fratele său îi răspunse precum se cuvenea. Pe urmă se furişară amândoi printr-o uşă tainică afară din sarăi. Şi nu conteniră a drumeţi zi şi noapte până ce, într-un sfârşit, ajunseră la un copac din mijlocul unei pajişti singuratice, aproape de marea cea sărată. În pajiştea aceea se afla un ochi de apă dulce; şi băură din apa aceea şi şezură să se odihnească.           Nici nu apucase să treacă un ceas de vreme, că marea începu să se zbată şi, deodată, ţâşni din ape o trâmbă de fumegai negru ce se ridică spre cer, apoi se răsuci către pajiştea lor. La atare privelişte, fraţii se înspăimântară şi se căţărară cât putură de sus în vârful copacului, care era tare înalt, şi începură să iscodească cu privirile cam ce putea să fie.           Or, iacătă că trâmba de fum se preschimbă într-un ginn7, înalt la stat, mare la cap şi lat în piept, şi ducând pe creştet o ladă. Puse piciorul pe pământ, veni către pomul în care se aflau ei şi se opri sub pom. Săltă atunci pleoapa lăzii şi scoase afară o cutie mare pe care o deschise; şi numaidecât se ivi o copilă nurlie, strălucitoare de frumuseţe şi luminoasă ca soarele, întocmai precum spune poetul:           Lumină-i faţa ei, ca-n bezna-o dulce trecere de rază!           Neîntinata ei lumină ai lumii zori îi luminează.           Se-aprind de mândra-i strălucire pe bolta cerurilor sorii, Iar lunele-şi culeg seninul din ochii ei, surâzătorii!           Destrame-se deci taină-n care o-nchid aceste văluri rare, Să i se-nchine fermecate pământurile la picioare!           Şi-apoi, sub fulgerarea blândă din ochii ei, venind aproape, Aprinse lacrimi, ca o rouă, să-i spele umedele pleoape!           După ce se uită îndelung la copila cea frumoasă, ginnul îi spuse:           — O, crăiasă a domniţelor! O, tu, cea pe care te-am răpit în chiar noaptea nunţii tale! Tare aş vrea să dorm oleacă!           Şi ginnul, punându-şi capu-n poala fetei, adormi.           Atunci copila îşi ridică fruntea în sus, înspre vârful pomului, şi îi văzu pe cei doi sultani aciuaţi printre ramuri. Săltă pe dată capul ginnului de pe genunchii ei, îl puse pe pământ şi, sculându-se în picioare sub pom, le spuse prin semne:           — Daţi-vă jos, şi nu vă fie frică de efrit.           Ei îi răspunseră prin semne:           — Oh! Asupră-ţi fie Allah! Cruţă-ne de năprasnă!           Ea le zise:           — Allah fie cu voi cu amândoi! Daţi-vă jos cât mai repede, că de nu, îl trezesc pe efrit, iar el are să vă omoare cu moartea cea mai cruntă.           Atunci ei se speriară şi coborâră la ea; iar ea veni spre ei şi le spuse pe dată:           — Hai, însuliţi-mă vârtos şi straşnic! Că de nu, îi dau de ştire efritului.           De spaimă, sultanul Şahriar îi spuse fratelui său, sultanul Şahzaman:           — O, fratele meu, săvârşeşte tu mai întâi ceea ce porunceşte!           El răspunse:           — Nu săvârşesc nimic până ce nu ai să-mi dai tu pildă, ca mai mare!           Şi amândoi începură să se îmbie unul pe altul, făcându-şi semne din ochi. Atunci copila le zise:           — Ce vă tot hâiţi aşa? Dacă nu vă apucaţi pe dată de treabă, îl trezesc numaidecât pe efrit!           Atunci, din pricina spaimei lor faţă de efrit, îi făcură amândoi ceea ce li se poruncise. Când sfârşiră tot, copila le spuse:           — Chiar că bine vă mai pricepeţi!           Pe urmă, scoţând de la brâu un săcuţ, trase din el un gherdan alcătuit din cinci sute şaptezeci de inele cu peceţi, şi îi întrebă:           — Ştiţi ce este aceasta?           Ei răspunseră:           — Nu ştim.           Ea atunci le spuse:           — Toţi stăpânii acestor inele s-au însulit cu mine pe coarnele cele nesimţite ale acestui efrit. Aşa că daţi-mi şi voi, amândoi fraţii, inelele voastre.           Atunci ei, scoţându-şi-le de pe degete, îi înmânară amândouă inelele. Ea atunci zise:           — Aflaţi că efritul de colea m-a furat în noaptea nunţii mele, m-a închis într-o cutie şi, punând cutia într-o ladă, a cetluit lada cu şapte lacăte, şi m-a dus apoi în adâncul mării mugitoare, unde se zbat şi se izbesc valurile. Dar el habar nu are că, atunci când o femeie doreşte ceva, nimica nu poate s-o supună. De altminteri, şi poetul spune:           Prietene, nu fi încrezător Femeilor! Căci toate – bune, rele! -           Atârnă doar de potca toanei lor!           Iubirea lor minciună-i, şi în ele Dă vicleşugul glas şi chicoteşte, Şi-i canură-n veşmintele acele.           Smerit, la ce-a grăit Yussuf8-gândeşte!           Şi că Eblis9-pe-Adam10-l-a izgonit Din pricina femeii lui, fireşte.           Iar altul spune:           Nimic nu vei alege de-i sta la dojenit!           Pentru că-ndrâgostitul, chiar mâine, scos din fire, Aceleaşi patimi, bietul, va căuta smintit.           Să nu zici niciodată: „Eu unul, în iubire, N-am să mă port ca tonţii ce umblă-ntr-o ureche.”           Să nu zici vorbele-astea prosteşti şi fără şire.           Ar fi minune mare şi fără de pereche Să vezi scăpând vreodată din vrăjile muierii Bărbat întreg la minte şi neciupit de streche.           La atare spuse, cei doi fraţi se minunară până peste marginile minunării şi îşi ziseră unul altuia:           — Când un efrit ca acesta, şi în pofida puterniciei sale, a păţit ocăruri mult mai amarnice decât ale noastre, iacătă o pildă ce poate să ne slujească de mângâiere!           Atunci, pe dată o lăsară acolo pe tânăra nevastă şi se întoarseră fiecare la cetatea lui.           Când ajunse în saraiul său, sultanul Şahriar porunci să se reteze capul soţiei sale şi, în acelaşi chip, şi gâturile roabelor şi ale robilor ei. Pe urmă îi porunci vizirului să-i aducă în fiecare noapte câte o copilă fecioară. Şi în fiecare noapte căpăta astfel câte o copilă fecioară şi îi răpea fecioria. Iar când se sfârşea noaptea, o omora. Şi nu conteni să facă aşa vreme de trei ani în şir. Încât lumea fu cuprinsă de ţipetele de jale şi de vaierul spaimelor, şi toţi se pribegiră cu fetele câte le mai aveau. Şi nu mai rămase în cetate nici o fată în stare să slujească la năpada nărăvitului.           În atare împrejurări, sultanul îi porunci vizirului să-i aducă o copilă, ca de obicei. Şi vizirul plecă şi căută, da nu mai găsi nici o fată; şi, mohorât de tot, ugilit de tot, se duse acasă, cu sufletul plin de spaimă din pricina sultanului.           Or, vizirul avea chiar el două fete pline de frumuseţe, de nuri, de strălucire, de desăvârşire şi de dulce gingăşie. Pe cea mare o chema Şeherezada11, iar pe cea mai mică o chema Doniazada12. Cea mai mare, Şeherezada, citise cărţile, cronicile, poveştile cu domnii de demult şi cu istoriile noroadelor de odinioară. Se mai spune că avea o sumedenie de cărţi de istorie despre neamurile din vremurile apuse şi despre domnii din străvechime şi despre poeţi. Şi era tare iscusită la povestit şi tare dulce de ascultat.           Când îl văzu pe tatăl său, Şeherezada zise:           — Pentru ce te văd aşa de schimbat, încărcat de povara necazurilor şi a mâhnirilor? Află, dar, o, părinte al meu, că poetul spune:           O, tu, cel năpădit de greu, Alină-ţi chinurile-amare. Nimic nu dăinuie mereu – În lumea noastră toate pier: Oricare bucurie moare, Se uită orişice dureri.           Când auzi vorbele fiică-sii, vizirul îi povesti tot ce se întâmplase, de la început până la sfârşit, cu sultanul. Atunci Şeherezada îi zise:           — Pe Allah! O, părinte al meu, mărită-mă cu sultanul, întrucât sau voi trăi, sau voi fi preţul de răscumpărare pentru fetele musleminilor13-şi spăsenia lor din mâinile sultanului.           Atunci el îi zise:           — Allah fie asupră-ţi! Nu te da astfel primejdiei!           Ea îi zise:           — Aşa se cade să fac, neabătut!           Atunci el zise:           — Ia seama, să nu păţi ce au păţit măgarul şi boul cu gospodarul!           Şeherezada întrebă:           — Ce-au păţit?           Iar vizirul spuse:           — Ascultă!           Şi povesti:           Pilda cu măgarul, cu boul şi cu gospodarul.           Află, o, copila mea, că a fost odată un negustor stăpân pe bogăţii mari şi pe turme de vite, însurat şi tată de copii. Allah Preaînaltul îl mai dăruise şi cu priceperea graiurilor vieţuitoarelor şi ale păsărilor. Or, acareturile acelui negustor se aflau într-un colţ de ţară mănos, pe malul unei ape. Iar la gospodăria lui mai avea un măgar şi un bou.           Într-o zi, boul veni la staulul unde sălăşluia măgarul şi văzu staulul măturat şi stropit cu apă; ieslea era plină cu orz bine mărunţit şi cu paie tocate mărunt; şi măgarul sta bine la odihnă; şi arareori stăpânu-său încăleca pe el, dar şi atunci numai când avea de făcut vreun drum care se întâmpla să fie mai grabnic, şi măgarul se întorcea repede la tihna lui. Or, în ziua aceea, gospodarul îl auzi pe bou cum îi spunea măgarului:           — Mănâncă şi te desfată! Şi fie-ţi de bine, şi cu folos, şi cu bună mistuire! Eu trudesc şi tu te hodini; mănânci orz mărunţit bine şi te îndopi! Iar dacă vreodată şi vreodată stăpânu-tău încalecă pe tine, te întoarce acasă numaidecât! Pe când eu nu mă îndop decât cu aratul şi cu trudă la roata morii!           Atunci măgarul îi zise:           — Când vei ieşi la câmp şi când ţi se va pune jugul pe grumaz, să te prăvăleşti la pământ şi să nu te mai scoli nici măcar dacă te-or bate; iar când vei fi sculat, repede să te prăbuşeşti iar, pentru a doua oară. Şi atunci, dacă te vor duce îndărăt în staul şi dacă ţi-or da boabe, tu să nu mănânci nimic, ca şi când ai fi bolnav. Străduieşte-te aşa, nici să nu mănânci, nici să nu bei, vreme de o zi, sau de două, sau de trei. În felul acesta, ai să te odihneşti de trudă şi de caznă!           Or, negustorul era acolo şi le auzi vorbele. Iar când argatul veni la bou să-i dea nutreţul, văzu că nu mănâncă mai nimic; şi dimineaţa când să-l ia la arăt, îl găsi bolnav. Atunci negustorul îi spuse argatului:           — Ia măgarul şi pune-l să are în locul boului, până deseară!           Şi omul se întoarse, luă măgarul în locul boului, şi îl puse să are toată ziua.           Când, la sfârşitul zilei, măgarul se întoarse la staul, boul îi mulţumi pentru bunăvoinţă şi pentru că îl lăsase să se odihnească de truda acelei zile. Ci măgarul nu-i răspunse nici un răspuns şi se căi cu cea mai neagră căinţă.           A doua zi, plugarul veni şi luă măgarul şi îl puse să are până la sfârşitul zilei. Şi măgarul nu se întoarse decât cu ceafa zdrelită şi vlăguit de osteneală. Iar boul, văzându-l în starea aceea, începu a-l potopi cu mulţumirile lui şi a-l proslăvi cu laudele. Atunci măgarul îi spuse:           — Trăiam în tihnă şi desfăt; şi nimica nu mi-a căşunat răul, decât numai facerile mele de bine.           Pe urmă adăugă:           — Şi se cade să ştii că am să-ţi dau un sfat acuma şi mai bun; l-am auzit pe stăpânul nostru cum spunea: „Dacă boul nu se mai scoală, trebuie să-l dau casapului să-l taie şi să facă din pielea lui o tovală bună”. Şi tare m-a cuprins grijă de tine, şi ţi-am spus că să ştii. Pacea fie cu tine!           Când auzi spusele măgarului, boul îi mulţumi şi zise:           — Mâine mă duc de bunăvoie cu ei să-mi văd de îndeletnicirile mele.           Şi cu asta începu să mănânce, şi înfulecă nutreţul tot, ba mai linse şi ieslea cu limba.           Şi-aşa! Iar stăpânul lor le ascultase sporovăiala.           Când se făcu ziuă, gospodarul ieşi din casă cu soţia sa şi se duse la sălaşul boilor şi al vacilor, şi amândoi şezură jos. Atunci veni şi argatul, luă boul şi plecă. Văzându-şi stăpânul, boul începu să bată din coadă, să se vântuie cu bolboroseli şi să zburde zănatic în toate părţile. Atunci gospodarul fu cuprins de un râs atât de năprasnic încât se prăvăli pe spate. Iar soţia îi zise:           — Pentru ce pricină râzi?           El îi spuse:           — Pentru o pricină pe care am văzut-o şi am auzit-o, şi pe care nu pot s-o dau în vileag fără a nu muri.           Ea îi zise:           — Trebuie numaidecât să-mi povesteşti şi să-mi spui pricina pentru care râzi, măcar şi de-ar fi să mori!           El îi zise:           — Nu pot să-ţi destăinuiesc pricina, întrucât mi-e frică de moarte.           Ea îi zise:           — Păi atunci nu râzi decât de mine!           Pe urmă nu mai conteni să-l tot boscorodească şi să-l tot îmboldească cu vorbe îndărătnice până ce, într-un sfârşit, gospodarul se văzu la mare ananghie. Atunci chemă să vie copiii săi dinainte-i şi trimise să fie adus cadiul14 şi martorii. Pe urmă vru să-şi întocmească adiata înainte de a-i dezvălui soţiei taină şi a muri; întrucât o iubea pe soţia sa cu o dragoste mare, dat fiind că ea era fiica unchiului său dinspre partea tatei15 şi mamă a copiilor lui, şi că mai şi vecuise cu ea o sută şi douăzeci de ani de viaţă. Pe deasupra, trimise să fie chemate şi toate rudele soţiei şi toţi megieşii din preajma sa, şi le povesti tuturora pătărania lui şi că, de cum va spune taina, are să moară! Atunci toţi oamenii care se aflau acolo îi spuseră femeii:           — Allah fie asupră-ţi! Lasă încolo asemenea treabă, nu cumva să-ţi moară soţul, părintele copiilor tăi!           Şi ea le zise:           — N-am să-i dau pace până ce nu are să-mi spună taina lui, măcar de-ar fi să şi moară!           Atunci ei nu-i mai ziseră nimic. Şi negustorul se sculă de lângă ei şi porni spre staul, în ogradă, ca să-şi facă mai întâi spălările cele îndătinate şi apoi să se întoarcă să-şi spună taină şi să moară.           Or, gospodarul avea un cocoş straşnic, în stare să mulţumească cincizeci de găini, şi mai avea şi un câine; şi îl auzi pe câine cum îl certă pe cocoş şi cum îl ocăra şi-i zicea:           — Au nu ţi-e ţie ruşine să fii vesel când stăpânul nostru are să moară?           Atunci cocoşul îi zise câinelui:           — Păi cum aşa?           Atunci câinele îi spuse şi lui pătărania, iar cocoşul îi zise:           — Pe Allah! Stăpânul nostru e tare sărac cu duhul! Eu am cincizeci de neveste, şi izbutesc să mă descurc, mai mulţumind-o pe una, mai dojenind-o pe alta! Iar el are numai o nevastă şi nu ştie nici calea cea bună, nici chipul cum s-o apuce pe ea! Or, asta-i tare lesne! Nu are decât să rupă anume pentru ea vreo câteva nuiele de dud, şi să se năpustească în iatacul neveste-sii şi s-o bată până ce muierea ori că moare, ori că îşi cere iertăciune; şi nu are să se mai apuce să-l sâcâie cu nici un soi de întrebări!           Aşa zise cocoşul. Dacă auzi spusele cocoşului în taifasul lui cu câinele, gospodarului i se întoarse lumina minţii şi luă hotărârea s-o chelfănească pe nevastă-sa.           Aici vizirul se opri din povestit şi îi spuse copilei sale, Şeherezada:           — S-ar prea putea ca Măria Să să facă şi el cu tine cum a făcut gospodarul cu nevastă-sa!           Ea îi zise:           — Şi ce-a făcut?           Vizirul urmă:           Gospodarul intră în odaia hărăzită soţiei sale, după ce rupsese anume pentru ea nişte nuiele de dud şi le ascunsese, şi îi zise chemând-o:           — Vino în odaia ta, ca să-ţi spun taină şi ca să nu poată nimenea să mă vadă; şi pe urmă am să mor!           Ea atunci intră cu el, iar el închise uşa de la odaie în urma lor şi se năpusti asupra muierii cu lovituri spornice, până era s-o leşine. Ea atunci îi spuse:           — Iartă-mă! Iartă-mă!           Pe urmă începu să-i sărute amândouă mâinile şi amândouă picioarele bărbatului ei, şi se căi cu adevărat. Şi atunci ieşi cu el din odaie. Încât toţi cei de faţă se bucurară, şi la fel se bucurară şi rudele toate. Şi toată lumea fu până peste poate de mulţumită şi până peste poate de norocită, până la moarte.           Sfârşi vizirul. Iar Şeherezada, fiica vizirului, după ce ascultă povestirea aceasta a tatălui ei, spuse:           — O, tată, vreau neabătut să faci ceea ce îţi cer!           Atunci vizirul, fară a mai stărui, puse să se pregătească hainele copilei sale, Şeherezada, pe urmă se duse să-i dea de ştire sultanului Şahriar.           Ast timp, Şeherezada o dăscăli pe sora ei mai mică şi-i spuse:           — Când am să ajung la sultan, am să trimit după tine; iar după ce ai să vii şi după ce ai să-l vezi pe sultan că isprăveşte treaba lui cu mine, să-mi spui: „O, sora mea, povesteşte-ne niscaiva poveşti, ca să ne trecem noaptea!” Eu atunci am să-ţi povestesc nişte poveşti care, de-o vrea Allah, au să fie temeiul izbăvirii fetelor musleminilor!           După care, părintele ei vizirul o luă şi se duse cu ea la sultan, iar sultanul fu mulţumit întru totul şi îi spuse vizirului:           — Mi-ai adus ceea ce trebuie?           Şi vizirul răspunse cu smerenie:           — Da!           Când sultanul vru s-o ia pe copilă, ea începu să plângă, iar sultanul îi zise:           — Ce ai?           Ea spuse:           — O, Măria Ta! Am o soră mai mică, de la care aş vrea să-mi iau bun rămas.           Sultanul atunci trimise după sora cea micuţă, care veni şi se aruncă de gâtul Şeherezadei, şi într-un sfârşit se ghemui jos lângă pat. Atunci sultanul se sculă şi luând-o pe Şeherezada, fecioară, îi răpi fecioria.           Pe urmă începură să tăifăsuiască.           Atunci Doniazada îi zise Şeherezadei:           — Allah fie asupră-ţi! O, sora mea, povesteşte-mi o poveste cu care să ne trecem noaptea!           Iar Şeherezada îi răspunse:           — Din toată inima şi ca o datorie de cinstire cuvenită! Dacă, de bună seamă, binevoieşte să-mi îngăduiască sultanul nostru cel milostiv şi dăruit cu purtări alese!           Când auzi vorbele Şeherezadei, şi cum de altminteri era muncit de nesomnie, sultanul nu fu potrivnic a asculta povestea Şeherezadei.           Iar Şeherezada, în acea întâie noapte, începu să povestească:   Negustorul si cu efritul

            Află, o, copila mea, că a fost odată un negustor stăpân pe bogăţii mari şi pe turme de vite, însurat şi tată de copii. Allah Preaînaltul îl mai dăruise şi cu priceperea graiurilor vieţuitoarelor şi ale păsărilor. Or, acareturile acelui negustor se aflau într-un colţ de ţară mănos, pe malul unei ape. Iar la gospodăria lui mai avea un măgar şi un bou.           Într-o zi, boul veni la staulul unde sălăşluia măgarul şi văzu staulul măturat şi stropit cu apă; ieslea era plină cu orz bine mărunţit şi cu paie tocate mărunt; şi măgarul sta bine la odihnă; şi arareori stăpânu-său încăleca pe el, dar şi atunci numai când avea de făcut vreun drum care se întâmpla să fie mai grabnic, şi măgarul se întorcea repede la tihna lui. Or, în ziua aceea, gospodarul îl auzi pe bou cum îi spunea măgarului:           — Mănâncă şi te desfată! Şi fie-ţi de bine, şi cu folos, şi cu bună mistuire! Eu trudesc şi tu te hodini; mănânci orz mărunţit bine şi te îndopi! Iar dacă vreodată şi vreodată stăpânu-tău încalecă pe tine, te întoarce acasă numaidecât! Pe când eu nu mă îndop decât cu aratul şi cu trudă la roata morii!           Atunci măgarul îi zise:           — Când vei ieşi la câmp şi când ţi se va pune jugul pe grumaz, să te prăvăleşti la pământ şi să nu te mai scoli nici măcar dacă te-or bate; iar când vei fi sculat, repede să te prăbuşeşti iar, pentru a doua oară. Şi atunci, dacă te vor duce îndărăt în staul şi dacă ţi-or da boabe, tu să nu mănânci nimic, ca şi când ai fi bolnav. Străduieşte-te aşa, nici să nu mănânci, nici să nu bei, vreme de o zi, sau de două, sau de trei. În felul acesta, ai să te odihneşti de trudă şi de caznă!           Or, negustorul era acolo şi le auzi vorbele. Iar când argatul veni la bou să-i dea nutreţul, văzu că nu mănâncă mai nimic; şi dimineaţa când să-l ia la arăt, îl găsi bolnav. Atunci negustorul îi spuse argatului:           — Ia măgarul şi pune-l să are în locul boului, până deseară!           Şi omul se întoarse, luă măgarul în locul boului, şi îl puse să are toată ziua.           Când, la sfârşitul zilei, măgarul se întoarse la staul, boul îi mulţumi pentru bunăvoinţă şi pentru că îl lăsase să se odihnească de truda acelei zile. Ci măgarul nu-i răspunse nici un răspuns şi se căi cu cea mai neagră căinţă.           A doua zi, plugarul veni şi luă măgarul şi îl puse să are până la sfârşitul zilei. Şi măgarul nu se întoarse decât cu ceafa zdrelită şi vlăguit de osteneală. Iar boul, văzându-l în starea aceea, începu a-l potopi cu mulţumirile lui şi a-l proslăvi cu laudele. Atunci măgarul îi spuse:           — Trăiam în tihnă şi desfăt; şi nimica nu mi-a căşunat răul, decât numai facerile mele de bine.           Pe urmă adăugă:           — Şi se cade să ştii că am să-ţi dau un sfat acuma şi mai bun; l-am auzit pe stăpânul nostru cum spunea: „Dacă boul nu se mai scoală, trebuie să-l dau casapului să-l taie şi să facă din pielea lui o tovală bună”. Şi tare m-a cuprins grijă de tine, şi ţi-am spus că să ştii. Pacea fie cu tine!           Când auzi spusele măgarului, boul îi mulţumi şi zise:           — Mâine mă duc de bunăvoie cu ei să-mi văd de îndeletnicirile mele.           Şi cu asta începu să mănânce, şi înfulecă nutreţul tot, ba mai linse şi ieslea cu limba.           Şi-aşa! Iar stăpânul lor le ascultase sporovăiala.           Când se făcu ziuă, gospodarul ieşi din casă cu soţia sa şi se duse la sălaşul boilor şi al vacilor, şi amândoi şezură jos. Atunci veni şi argatul, luă boul şi plecă. Văzându-şi stăpânul, boul începu să bată din coadă, să se vântuie cu bolboroseli şi să zburde zănatic în toate părţile. Atunci gospodarul fu cuprins de un râs atât de năprasnic încât se prăvăli pe spate. Iar soţia îi zise:           — Pentru ce pricină râzi?           El îi spuse:           — Pentru o pricină pe care am văzut-o şi am auzit-o, şi pe care nu pot s-o dau în vileag fără a nu muri.           Ea îi zise:           — Trebuie numaidecât să-mi povesteşti şi să-mi spui pricina pentru care râzi, măcar şi de-ar fi să mori!           El îi zise:           — Nu pot să-ţi destăinuiesc pricina, întrucât mi-e frică de moarte.           Ea îi zise:           — Păi atunci nu râzi decât de mine!           Pe urmă nu mai conteni să-l tot boscorodească şi să-l tot îmboldească cu vorbe îndărătnice până ce, într-un sfârşit, gospodarul se văzu la mare ananghie. Atunci chemă să vie copiii săi dinainte-i şi trimise să fie adus cadiul14 şi martorii. Pe urmă vru să-şi întocmească adiata înainte de a-i dezvălui soţiei taină şi a muri; întrucât o iubea pe soţia sa cu o dragoste mare, dat fiind că ea era fiica unchiului său dinspre partea tatei15 şi mamă a copiilor lui, şi că mai şi vecuise cu ea o sută şi douăzeci de ani de viaţă. Pe deasupra, trimise să fie chemate şi toate rudele soţiei şi toţi megieşii din preajma sa, şi le povesti tuturora pătărania lui şi că, de cum va spune taina, are să moară! Atunci toţi oamenii care se aflau acolo îi spuseră femeii:           — Allah fie asupră-ţi! Lasă încolo asemenea treabă, nu cumva să-ţi moară soţul, părintele copiilor tăi!           Şi ea le zise:           — N-am să-i dau pace până ce nu are să-mi spună taina lui, măcar de-ar fi să şi moară!           Atunci ei nu-i mai ziseră nimic. Şi negustorul se sculă de lângă ei şi porni spre staul, în ogradă, ca să-şi facă mai întâi spălările cele îndătinate şi apoi să se întoarcă să-şi spună taină şi să moară.           Or, gospodarul avea un cocoş straşnic, în stare să mulţumească cincizeci de găini, şi mai avea şi un câine; şi îl auzi pe câine cum îl certă pe cocoş şi cum îl ocăra şi-i zicea:           — Au nu ţi-e ţie ruşine să fii vesel când stăpânul nostru are să moară?           Atunci cocoşul îi zise câinelui:           — Păi cum aşa?           Atunci câinele îi spuse şi lui pătărania, iar cocoşul îi zise:           — Pe Allah! Stăpânul nostru e tare sărac cu duhul! Eu am cincizeci de neveste, şi izbutesc să mă descurc, mai mulţumind-o pe una, mai dojenind-o pe alta! Iar el are numai o nevastă şi nu ştie nici calea cea bună, nici chipul cum s-o apuce pe ea! Or, asta-i tare lesne! Nu are decât să rupă anume pentru ea vreo câteva nuiele de dud, şi să se năpustească în iatacul neveste-sii şi s-o bată până ce muierea ori că moare, ori că îşi cere iertăciune; şi nu are să se mai apuce să-l sâcâie cu nici un soi de întrebări!           Aşa zise cocoşul. Dacă auzi spusele cocoşului în taifasul lui cu câinele, gospodarului i se întoarse lumina minţii şi luă hotărârea s-o chelfănească pe nevastă-sa.           Aici vizirul se opri din povestit şi îi spuse copilei sale, Şeherezada:           — S-ar prea putea ca Măria Să să facă şi el cu tine cum a făcut gospodarul cu nevastă-sa!           Ea îi zise:           — Şi ce-a făcut?           Vizirul urmă:           Gospodarul intră în odaia hărăzită soţiei sale, după ce rupsese anume pentru ea nişte nuiele de dud şi le ascunsese, şi îi zise chemând-o:           — Vino în odaia ta, ca să-ţi spun taină şi ca să nu poată nimenea să mă vadă; şi pe urmă am să mor!           Ea atunci intră cu el, iar el închise uşa de la odaie în urma lor şi se năpusti asupra muierii cu lovituri spornice, până era s-o leşine. Ea atunci îi spuse:           — Iartă-mă! Iartă-mă!           Pe urmă începu să-i sărute amândouă mâinile şi amândouă picioarele bărbatului ei, şi se căi cu adevărat. Şi atunci ieşi cu el din odaie. Încât toţi cei de faţă se bucurară, şi la fel se bucurară şi rudele toate. Şi toată lumea fu până peste poate de mulţumită şi până peste poate de norocită, până la moarte.           Sfârşi vizirul. Iar Şeherezada, fiica vizirului, după ce ascultă povestirea aceasta a tatălui ei, spuse:           — O, tată, vreau neabătut să faci ceea ce îţi cer!           Atunci vizirul, fară a mai stărui, puse să se pregătească hainele copilei sale, Şeherezada, pe urmă se duse să-i dea de ştire sultanului Şahriar.           Ast timp, Şeherezada o dăscăli pe sora ei mai mică şi-i spuse:           — Când am să ajung la sultan, am să trimit după tine; iar după ce ai să vii şi după ce ai să-l vezi pe sultan că isprăveşte treaba lui cu mine, să-mi spui: „O, sora mea, povesteşte-ne niscaiva poveşti, ca să ne trecem noaptea!” Eu atunci am să-ţi povestesc nişte poveşti care, de-o vrea Allah, au să fie temeiul izbăvirii fetelor musleminilor!           După care, părintele ei vizirul o luă şi se duse cu ea la sultan, iar sultanul fu mulţumit întru totul şi îi spuse vizirului:           — Mi-ai adus ceea ce trebuie?           Şi vizirul răspunse cu smerenie:           — Da!           Când sultanul vru s-o ia pe copilă, ea începu să plângă, iar sultanul îi zise:           — Ce ai?           Ea spuse:           — O, Măria Ta! Am o soră mai mică, de la care aş vrea să-mi iau bun rămas.           Sultanul atunci trimise după sora cea micuţă, care veni şi se aruncă de gâtul Şeherezadei, şi într-un sfârşit se ghemui jos lângă pat. Atunci sultanul se sculă şi luând-o pe Şeherezada, fecioară, îi răpi fecioria.           Pe urmă începură să tăifăsuiască.           Atunci Doniazada îi zise Şeherezadei:           — Allah fie asupră-ţi! O, sora mea, povesteşte-mi o poveste cu care să ne trecem noaptea!           Iar Şeherezada îi răspunse:           — Din toată inima şi ca o datorie de cinstire cuvenită! Dacă, de bună seamă, binevoieşte să-mi îngăduiască sultanul nostru cel milostiv şi dăruit cu purtări alese!           Când auzi vorbele Şeherezadei, şi cum de altminteri era muncit de nesomnie, sultanul nu fu potrivnic a asculta povestea Şeherezadei.           Iar Şeherezada, în acea întâie noapte, începu să povestească:     Povestea cu negustorul și efritul

Şeherezada spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un negustor printre negustori, stăpân peste bogăţii multe şi peste deveruri negustoreşti în toate ţările.           Într-o zi, încalecă pe cal şi plecă spre cele târguri pe unde îl chemau alişverişurile lui. Cum căldura se făcuse până peste poate, şezu jos sub un pom şi, punând mâna pe sacul său cu merinde, scoase din sac câte ceva de-ale gurii şi nişte curmale. Când isprăvi de mâncat curmalele, aruncă sâmburii cât colo; şi deodată se ivi dinainte-i un efrit mare la stat, care, vârtejind o sabie, venea către negustor şi striga:           — Scoală-te să te omor, aşa cum l-ai omorât tu pe copilul meu!           Iar negustorul zise:           — Când l-am omorât eu pe copilul tău?           El îi spuse:           — Când ai aruncat sâmburii, după ce ai mâncat curmalele! Şi sâmburii l-au lovit pe copilul meu în piept; şi-aşa s-a zis cu el şi a murit într-o clipită16.           Atunci negustorul îi zise efritului:           — Să ştii, puternicule efrit, că eu sunt un dreptcredincios şi că n-aş putea să te mint. Am multe bogăţii şi am şi eu copii şi nevastă; pe deasupra, am acasă zăloguri ce mi-au fost încredinţate. Îngăduie-mi dară să mă duc până acasă la mine, ca să le pot da celor îndrituiţi drepturile lor; după care, am să vin îndărăt la tine. Aşa că ai făgăduiala şi jurământul meu că mă întorc pe urmă la tine. Şi-atunci va să faci cu mine ce vei vroi. Şi Allah este chezaşul vorbelor mele!           Atunci ginnul căpătă încredinţare şi-l lăsă pe negustor să plece.           Şi negustorul se înturnă în ţara lui, se desfăcu de toate datorinţele sale, şi înapoie cele de drept îndrituiţilor. Pe urmă destăinui soţiei şi copiilor săi ceea ce i se întâmplase, şi toţi se porniră să plângă, rudele, femeile şi copiii. Apoi negustorul îşi făcu adiata; şi şezu cu ai săi până la sfârşitul anului; după care se hotărî să plece şi, ghemuindu-şi giulgiul la subsuoară, îşi luă rămas bun de la cei apropiaţi, de la vecini şi de la rude, şi porni la drum, cu ciudă în nas. Atunci începură toţi să-l bocească şi să scoată ţipete de jale.           Iar negustorul îşi văzu de cale mai departe şi ajunse la grădina cu pricina; şi ziua aceea era întâia zi din anul cel nou. Or, pe când stă el jos să-şi plângă năpasta, iacătă că un şeic bătrân17 venea spre el, ducând de frânghie o gazelă. Se temeni dinaintea negustorului, îi ură viaţă rodnică şi îi zise:           — Care-i pricina şederii tale, singur-singurel, în locul acesta bântuit de ginni?           Atunci negustorul îi povesti ce păţise cu efritul şi pricina şederii lui în locul acela. Iar şeicul, stăpânul gazelei, rămase tare uluit şi spuse:           — Pe Allah! O, fratele meu, credinţa ta este o credinţă mare! Iar povestea ta este o poveste atât de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul pe colţul de dinlăuntru al ochiului, ar fi prilej de chibzuire pentru cel ce cugetă smerit!           Pe urmă şezu jos alături de el şi zise:           — Pe Allah! O, fratele meu, n-am să preget a rămâne lângă tine până când am să văd ce are să ţi se întâmple cu efritul.           Şi rămase, într-adevăr, şi începu să tăifăsuiască cu el, şi îl văzu topindu-se de frică şi de spaimă, pradă unei mâhniri adânci şi unor gânduri zbuciumate. Iar stăpânul gazelei rămase mai departe acolo, până când deodată se ivi un alt şeic, care venea spre ei, ducând cu el doi câini ogari din soiul câinilor negri. Se apropie, le ură bună pace şi îi întrebă de pricină şederii lor în locul acela bântuit de ginni. Atunci ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârşit. Şi de-abia şezu el jos, că un al treilea şeic se îndreptă spre ei, ducând o catârcă de culoarea sturzului. Le ură bună pace şi îi întrebă de pricină şederii lor în locul acela. Iar ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârşit. Şi nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă o dată.           Intr-acestea, un vârtej de pulbere se ridică şi un vânt de furtună se abătu cu năprasnă, venind înspre mijlocul câmpiei. Apoi, când pulberea se risipi, ginnul cu pricina se ivi, cu o spadă straşnic agerită în mână; şi scântei scăpărau din pleoapele lui. Veni la ei şi, înşfăcându-l pe negustor din mijlocul lor, îi zise:           — Hai să te omor, precum l-ai omorât tu pe copilul meu, suflarea vieţii mele şi focul inimii mele!           Atunci negustorul începu să plângă şi să se tânguiască; şi tot aşa şi cei trei şeici începură amarnic să plângă, să geamă şi să suspine.           Da şeicul cel dintâi, stăpânul gazelei, se îmbărbătă într-un sfârşit şi, sărutând mâna ginnului, îi zise:           — O, ginnule, o, căpetenie a sultanilor ginnilor şi cunună a lor, dacă am să-ţi istorisesc povestea mea şi dacă ai să fii mulţumit de ea, drept răsplată vei binevoi să-mi dăruieşti o treime din sângele acestui negustor?           Ginnul zise:           — Da, de bună seamă, preacinstitule şeic! Dacă îmi vei istorisi povestea, şi dacă o voi găsi vrednică, voi binevoi să-ţi dăruiesc o treime din sângele acestuia!           Istorisirea celui dintâi şeic.           Şeicul cel dintâi spuse:           — Află, o, puternicule efrit, că gazela de colea este fiica moşului meu18, şi este de o carne şi de un sânge cu mine. M-am însurat cu ea încă de pe când era copilă şi am trăit laolaltă aproape treizeci de ani. Şi Allah nu mi-a dăruit de la ea nici un urmaş, încât am luat o cadână, care, din mila lui Allah, mi-a dăruit un băiat frumos ca luna la răsăritul ei; avea nişte ochi vrăjitori, şi nişte sprâncene îngemănate, şi nişte mâini, şi nişte picioruşe desăvârşite. A crescut încet-încet, până ce a ajuns un băietan de cincisprezece ani. La vremea aceea, am fost nevoit să plec la un târg depărtat, chemat de un alişveriş pricopsit.           Or, fata moşului meu, gazela de colea, era dăscălită din copilăria ei la vrăjitorie şi la meşteria fermecătoriilor. Cu meşteşugul farmazoniei, l-a preschimbat pe fiul meu în viţel, iar pe roaba mama lui, în vacă; pe urmă i-a pus sub paza ciurdarului nostru.           Eu, după un răspas lung de vreme, m-am întors de pe drumuri. Am întrebat de fiul meu şi de mama lui, iar fiica moşului meu mi-a spus:           — Roaba ta a murit; iar fiul tău a fugit, şi habar nu am încotro s-a dus!           Atunci, vreme de un an, am stat ghebejit sub mâhnirea din inima mea şi sub lacrimile din ochii mei.           Când veni sărbătoarea din an a Zilei Jertfelor19, trimisei vorbă ciurdarului să-mi aleagă o vacă mai grasă; iar el îmi aduse o vacă grasă – şi era chiar cadâna mea, cea vrăjită de gazela de colea!           — Atunci îmi suflecai mânecile şi poalele mantiei şi, cu jungherul în mână, mă pregătii să jertfesc vaca. Deodată vaca începu să se tânguie şi să plângă cu potop de lacrimi. Atunci mă oprii; şi îi poruncii văcarului s-o înjunghie el. Ceea ce şi făcu; pe urmă o jupui. Da nu găsirăm în ea nici grăsime, nici carne; numai pielea şi oasele. Atunci mă cuprinse căinţa că o jertfisem; da la ce îmi mai slujeau căinţele? Pe urmă o dădui ciurdarului şi îi spusei:           — Adu-mi un viţel mai gras.           Iar el mi-l aduse pe fiul meu cel vrăjit în viţel. Când mă văzu, viţelul îşi rupse frânghia, veni în goană la mine şi se prăvăli la picioarele mele; şi ce gemete! Şi ce plânsete! Atunci mi se făcu milă de el, şi îi spusei ciurdarului:           — Adu-mi o vacă, şi dă-i drumul viţelului!           Când povestea ajunse aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, tăcu, fară a se prilejui mai mult de îngăduinţă. Atunci sora ei, Doniazada, îi zise:           — O, sora mea, ce dulci, şi ce gingaşe, şi ce miezoase, şi ce zemoase la gust sunt vorbele tale!           Iar Şeherezada răspunse:           — Şi ele nu sunt chiar nimic pe lângă ceea ce am să vă povestesc la amândoi, noaptea următoare, dacă am să mai fiu cumva în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă păstreze!           Iar sultanul îşi zise în sineşi: „Pe Allah! N-am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveştii ei!”           Pe urmă sultanul şi Şeherezada îşi petrecură noaptea toată îmbrăţişaţi. După care sultanul se duse să ocârmuiască treburile judeţelor lui. Şi îl văzu pe vizir purtând sub braţ giulgiul menit copilei sale Şeherezada, pe care o şi socotea moartă. Ci sultanul nu-i spuse nimic în privinţa aceasta, şi urmă să împartă dreptatea şi să căftănească pe unii în slujbe, şi să-i mazilească pe alţii, şi tot aşa până la sfârşitul zilei. Iar vizirul rămase nedumerit şi până peste poate de uluit.           Când divanul20 se sfârşi, sultanul Şahriar se întoarse în saraiul său.           Iar cândfu cea de a doua noapte., Doniazada îi spuse surorii sale Şeherezada:           — O, sora mea, isprăveşte-ne, mă rog ţie, povestea cu păţania negustorului cu ginnul!           Iar Şeherezada răspunse:           — Din toată inima şi ca o cinstire datorată!           — Şi numai dacă sultanul îmi îngăduie.           Atunci sultanul îi spuse:           — Poţi să vorbeşti!           Ea spuse:           A ajuns până la mine, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu gânduri cinstite şi drepte, că, după ce negustorul îl văzu pe viţel plângând, inima lui fu cuprinsă de milă, şi îi spuse ciurdarului:           — Lasă viţelul printre vite!           Întocmai! Iar ginnul se minuna cu mare minunare de povestea aceea uluitoare. Pe urmă şeicul, stăpânul gazelei, urmă:           O, doamne al sultanilor ginnilor, aşa s-au petrecut toate! Iar fiica moşului meu, gazela de colea, se afla de faţă, vedea toate şi spunea:           — Oh, trebuie să jertfim viţelul, întrucât este destul de gras!           Şi eu nu puteam, de milă, să mă hotărăsc a-l jertfi; şi îi poruncii ciurdarului să-l ia îndărăt; iar ciurdarul îl luă şi se duse cu el.           A doua zi, şedeam tolănit, când păstorul veni la mine şi îmi zise:           — O, stăpâne al meu, am a-ţi spune un lucru ce are să te bucure, iar vestea mea cea bună are să-mi aducă o răsplată.           Îi răspunsei:           — De bună seamă.           El spuse:           — O, strălucitule negustor, o am pe fata mea care este vrăjitoare şi a învăţat vrăjitoria de la o muiere bătrână care sălăşluia la noi. Or, ieri, când mi-ai dat viţelul, am intrat cu el la fata mea. Şi faţa, numai ce l-a văzut, că şi-a şi acoperit obrazul cu vălul şi a început să plângă şi apoi să râdă. Pe urmă mi-a spus:           — O, taică, atâta de mult a coborât preţul meu în ochii tăi, încât laşi să intre aşa la mine bărbaţii străini?           Eu am grăit:           — Păi unde sunt bărbaţii aceia străini? Şi pentru ce ai plâns şi pe urmă ai râs?           Ea mi-a spus:           — Viţelul pe care îl ai cu tine este fiul stăpânului nostru negustorul, da e vrăjit. Şi maică-sa cea maşteră l-a vrăjit aşa, şi pe el şi pe maica lui odată cu el. Şi nu m-am putut opri să nu râd de chipul lui de viţel. Iar dacă am plâns, a fost din pricina mamei viţelului, cea jertfită de părintele lui.           La vorbele acestea ale copilei mele, am fost până peste poate de minunat şi am aşteptat ca pe foc ivirea dimineţii, ca să vin să-ţi dau de ştire.           După ce auzii spusele ciurdarului, o, puternicule ginn, urmă şeicul, plecai cu el degrabă, şi mă simţeam beat fară vin, de potopul de bucurie şi de fericire ce mă năpădea, de a-mi vedea iarăşi feciorul. Când ajunsei, aşadar, la casa păstorului, copila îmi ură bun-venit şi îmi sărută mâna. Pe urmă veni la mine viţelul şi se rostogoli la picioarele mele. Atunci îi spusei fetei ciurdarului:           — Este adevărat ceea ce povesteşti despre viţel?           Ea spuse:           — Da, hotărât, stăpâne al meu! Este fiul tău, pojarul inimii tale!           Eu îi zisei:           — O, copilă binevoitoare şi săritoare, dacă îl dezlegi pe fiul meu, îţi voi da toată turmă şi toate bunurile pe care le am în seama tatălui tău!           Ea zâmbi la vorbele mele şi îmi spuse:           — O, stăpâne al meu, nu vreau să primesc bogăţia decât cu două învoieli: cea dintâi este să mă mărit cu fiul tău! Iar cea de a doua este să mă laşi să vrăjesc şi să leg pe cine vreau! Fără de care nu răspund de izbânda strădaniei mele împotriva ticăloşiilor soţiei tale.           Când auzii, o, puternicule ginn, vorbele fetei văcarului, îi spusei:           — Fie! Şi, pe deasupra învoielii, vei avea şi bogăţiile care se află sub mâna părintelui tău! Cât despre fiica moşului meu, îţi îngăduiesc să faci ce vrei cu sângele ei!           Când auzi vorbele mele, fata luă un lighenaş de aramă, îl umplu cu apă şi rosti asupra apei nişte descântece vrăjitoreşti; apoi stropi viţelul şi îi zise:           — Dacă Allah te-a zămislit viţel, să rămâi viţel, fară a-ţi schimba chipul! Dar dacă eşti vrăjit, întoarce-te la chipul tău cel zămislit dintâi, şi numai cu îngăduinţa lui Allah Preaînaltul!           Aşa grăi. Şi numaidecât viţelul începu să se frământe scuturându-se, şi se făcu iarăşi făptură omenească. Atunci mă repezii la el şi îl luai în braţe. Apoi îi zisei:           — Allah fie asupră-ţi! Istoriseşte-mi ce a făcut fiica moşului meu cu tine şi cu mama ta!           Iar el îmi povesti toate câte păţiseră. Spusei atunci:           — O, copilul meu, Allah, Stăpânul Ursitelor, ţi-a hărăzit pe cineva spre a te mântui şi a-ţi mântui nedreptăţile!           După care, o, mult bunule ginn, îl însurai pe fiul meu cu fata ciurdarului. Iar faţa, cu meşteşugul vrăjitoriei sale, o vrăji pe fiica moşului meu şi o preschimbă în gazela pe care o vezi! Iar eu, cum treceam pe aici, îi văzui laolaltă pe oamenii aceştia de treabă, îi întrebai ce fac şi aflai de la ei ce a păţit negustorul acesta, şi şezui jos să văd ce va fi să urmeze. Şi-aceasta-i povestea mea!           Atunci ginnul strigă:           — Povestea ta este destul de uluitoare: încât îţi dăruiesc treimea din sângele cerut.           Tot atunci păşi înainte cel de al doilea şeic, stăpânul celor doi ogari, şi spuse:           Istorisirea celui de al doilea şeic           — Află, o, doamne al sultanilor ginnilor, că aceşti doi câini de colea sunt fraţii mei, iar eu sunt cel de al treilea. Or, când tatăl nostru a murit, ne-a lăsat moştenire trei mii de dinari21. Eu, cu partea mea, deschisei o prăvălie unde mă apucai să vând şi să cumpăr. Iar unul dintre fraţii mei se apucă de drumeţii, spre a face negoţ, şi lipsi departe de noi de-a lungul unui an, cu caravanele. Când se întoarse, nu mai avea nimic. Atunci îi zisei:           — O, fratele meu, nu te-am povăţuit eu să nu pleci nicăierea?           Atunci el începu să plângă şi spuse:           — O, fratele meu, Allah, care este puternic şi mare, a îngăduit să mi se întâmple acestea, încât acuma vorbele tale nu pot să-mi mai fie de nici un folos, căci nu mai am nimic.           Atunci îl luai cu mine la prăvălie, apoi îl dusei la hammam22 şi îi dăruii un caftan falnic de soiul cel mai bun. Pe urmă şezurăm alături să mâncăm, apoi îi spusei:           — O, fratele meu, am să fac socoteala agoniselii aduse de prăvălia mea de la un an la celălalt; şi, fară a mă atinge de căpătâiul banilor dintâi, am să împart agoniseala pe din două cu tine!           Şi aşa că făcui socoteala agoniselii de bani aduse de prăvălie, şi găsii, pentru anul acela, un câştig de o mie de dinari. Atunci îi mulţumii lui Allah, cel carele este puternic şi mare, şi mă bucurai cu cea mai straşnică bucurie. Pe urmă împărţii agoniseala în două părţi pe o potrivă între fratele meu şi mine. Şi sălăşluirăm laolaltă zile şi zile în şir. Şi iarăşi fraţii mei hotărâră să plece, şi vrură să mă facă să plec şi eu cu ei. Şi nu primii nicicum, şi le zisei:           — Au ce-aţi dobândit voi, neicuşorilor, călătorindu-vă, ca să fiu ispitit să fac şi eu ca voi?           Ei atunci începură să mă cicălească; da fară de roadă, întrucât nu mă înduplecai nicicum. Dimpotrivă, ramaserăm mai departe fiecare la prăvălia lui, să vindem şi să cumpărăm, vreme de un an întreg. Şi ei începură iar să mă îmbie cu călătoriile, iar eu urmai a nu mă învoi – şi aşa ţinu şase ani întregi. Până la urmă, sfârşii a cădea la înţelegere cu ei în ce priveşte plecarea şi le spusei:           — O, fraţii mei, să numărăm câţi bani avem.           Numărarăm şi găsirăm cu totul şase mii de dinari. Le spusei atunci:           — Să îngropăm jumătate din ei în pământ, spre a-i putea folosi, dacă ne-o lovi vreo năpastă. Şi să luăm fiecare câte o mie de dinari, spre a face neguţătorie în mic.           Ei răspunseră:           — Allah fie asupra gândului tău!           Atunci luai banii, îi împărţii în două părţi pe-o potrivă, îngropai trei mii de dinari, iar pe ceilalţi trei mii îi împărţii cinstit la fiecare dintre noi trei. Apoi făcurăm târguieli de felurite mărfuri, năimirăm o corabie, cărarăm pe ea toate lucrurile noastre şi plecarăm.           Călătoria ţinu o lună încheiată, la capătul căreia intrarăm într-o cetate, unde ne vândurăm mărfurile; şi izbutirăm un câştig de zece dinari pentru fiecare dinar. Apoi lăsarăm cetatea aceea.           Cum ajunserăm pe ţărmul mării, văzurăm o fetişcană, îmbrăcată cu nişte haine vechi şi roase, care veni la mine, îmi sărută mâna şi îmi zise:           — O, stăpâne al meu, poţi să mă ajuţi şi să-mi faci un bine? Şi am să mă pricep şi eu să-ţi întorc binele făcut!           Îi spusei:           — Da, hotărât! Îmi place să ajut şi să îndatorez; ci să nu te socoţi silită a-mi întoarce îndatorinţa.           Ea îmi răspunse:           — O, stăpâne al meu, atunci însoară-te cu mine şi ia-mă în ţara ta, şi îţi voi închina sufletul meu. Îndatorează-mă, aşadar, căci sunt dintre cele care ştiu preţul unei datorinţe şi al unei binefaceri. Şi să nu-ţi fie ruşine de starea mea săracă!           Dacă auzii asemenea vorbe, mă prinse o milă adâncă de ea: întrucât nu este nimic care să nu se facă fară de voia lui Allah, carele este puternic şi mare! O luai, aşadar, şi o îmbrăcai în haine scumpe; apoi aşternui pentru ea, pe corabie, covoare strălucitoare şi îi făcui o primire caldă şi îmbelşugată, plină de cinstire. Apoi pornirăm.           Iar inima mea o îndrăgi cu o dragoste mare. Şi de atunci nu mă mai săturam de ea nici zi, nici noapte. Şi numai eu, dintre fraţii mei, puteam să mă bucur de ea. Încât fraţii mei se umplură de pizmă; şi mă mai zavistuiau şi pentru bogăţia mea şi pentru bunătatea mărfurilor mele; şi îşi aruncau privirile lacom spre tot ce aveam, şi puseră la cale moartea mea şi jefuirea banilor mei: căci Şeitan23 îi făcu să-şi vadă fapta în culorile cele mai frumoase.           Într-o zi, pe când dormeam lângă soţia mea, fraţii mei veniră la noi, ne luară pe sus şi ne aruncară pe amândoi în mare; şi soţia mea se trezi în apă. Atunci deodată îşi schimbă înfăţişarea şi se prefăcu într-o efrită24. Mă luă atunci pe umerii ei şi mă duse pe o insulă.           Apoi pieri pentru toată noaptea, şi se întoarse spre ziuă, şi îmi spuse:           — Nu mă mai cunoşti? Sunt soţia ta! Te-am luat şi te-am scăpat de la moarte, cu îngăduinţa lui Allah Prea-înaltul. Întrucât, să ştii bine, eu sunt o ginnă şi, din clipita când te-am văzut, inima mea te-a îndrăgit, numai că aşa a vrut Allah, iar eu sunt o drept-credincioasă întru Allah şi întru Profetul, binecuvânteze-l şi ocrotească-l Allah! Când am venit la tine în starea săracă în care eram, tu ai binevoit numaidecât să te însori cu mine. Şi-atunci eu, în schimb, te-am scăpat de moartea în apă. Cât despre fraţii tăi, sunt plină de mânie împotriva lor, şi trebuie să-i ucid neabătut!           La vorbele acestea, rămăsei năucit de tot, şi îi mulţumii pentru fapta ei, şi îi zisei:           — Cât despre pedepsirea fraţilor mei, chiar că nu trebuie!           Apoi îi istorisii câte mi se întâmplaseră cu ei, de la început până la sfârşit. După ce îmi ascultă spusele, îmi zise:           — Eu, în noaptea aceasta, am să zbor până la ei şi am să le scufund corabia; şi au să piară!           Eu îi spusei:           — Allah fie asupră-ţi! Să nu care cumva să faci aşa, căci zice Părintele Zicalelor: „O, făcătorule de bine faţă de un netrebnic! Să ştii că nelegiuitul este îndeajuns de pedepsit prin chiar nelegiuirea lui!” Or, fie orice-ar fi, ei oricum sunt fraţii mei!”           Ea zise:           — Trebuie numaidecât să-i ucid!           Şi zadarnic cerui îndurare pentru ei. După care mă luă pe umeri şi porni în zbor, şi mă lăsă pe prispă casei mele. Atunci descuiai uşile casei. Apoi scosei cei trei mii de dinari din tainiţa lor. Şi îmi deschisei prăvălia, după ce trecusem cum se cuvine pe la cunoscuţi şi le rostisem urările îndătinate; şi făcui alte târguieli de mărfuri.           Când veni noaptea, închisei prăvălia şi, întorcându-mă acasă, găsii câinii aceştia doi de colea legaţi într-un colţ. Când mă văzură, se sculară şi începură să plângă şi să se lipească de hainele mele; şi numaidecât veni în fugă soţia mea care îmi spuse:           — Sunt fraţii tăi.           Eu spusei:           — Dă cine a putut să-i aducă în starea aceasta?           Soţia mea răspunse:           — Eu! Am rugat-o pe sora mea, care este cu mult mai pricepută decât mine la descântece, şi ea i-a adus în starea aceasta, din care nu au să mai poată ieşi decât când s-or împlini zece ani.           Pentru aceasta, o, puternicule ginn, vin pe ţărmurile acestea, căci mă duc la cumnata mea s-o rog să-i dezlege, întrucât iacătă că s-au scurs cei zece ani. Când am ajuns aici, l-am văzut pe tânărul acesta de treabă, am aflat de păţania lui şi n-am mai vrut să mă urnesc din loc până a nu vedea ce va fi să se petreacă între tine şi el! Şi-aceasta-i povestea mea.           Ginnul grăi:           — Este o poveste uluitoare, într-adevăr, încât îţi dăruiesc treimea din sângele de răscumpărare a omorului.           Atunci păşi înainte cel de al treilea şeic, stăpânul catârcei, şi îi spuse ginnului:           — Am să-ţi istorisesc o poveste şi mai minunată decât cestelalte două. Iar tu îmi vei dărui ce-a mai rămas din sângele de răscumpărare a omorului.           Ginnul răspunse:           — Aşa să fie!           Iar cel de al treilea şeic spuse:           Istorisirea celui de al treilea şeic           — O, sultane, o, căpetenie de ginni! Catârca asta de colea este soţia mea. Am fost odată într-o călătorie şi am lipsit departe de ea un an întreg; şi, când mi-am isprăvit treburile, m-am întors la vreme de noapte acasă şi am găsit-o culcată cu un rob arap pe chilimurile patului; şi amândoi şedeau şi tăifăsuiau şi se marghioleau şi râdeau şi se cuprindeau şi se hârjoneau, zbânţuindu-se. De îndată ce mă văzu, se ridică iute şi se repezi la mine, ţinând un ulcior de apă în mână; boscorodi nişte vorbe deasupra ulciorului, mă stropi cu apă şi grăi:           — Ieşi din chipul tău şi ia înfăţişarea de câine!           Şi pe dată mă făcui câine; şi mă alungă din casa mea. Iar eu plecai, şi de atunci nu contenii să tot rătăcesc, şi ajunsei într-un sfârşit la dugheana unui măcelar. Mă strecurai înlăuntru şi începui să rod la oase. Când mă văzu, stăpânul măcelăriei mă luă şi plecă acasă la el împreună cu mine.           Faţa măcelarului, când mă văzu, îşi acoperi numaidecât obrazul cu iaşmacul, din pricina mea, şi îi zise tatălui ei:           — Oare aşa se face? Aduci un bărbat şi intri cu el în casă!           Tatăl ei zise:           — Păi unde este bărbatul acela?           Ea răspunse:           — Câinele acesta este un bărbat. Şi l-a vrăjit o femeie. Iar eu pot să-l dezleg.           La vorbele ei, tatăl spuse:           — Allah fie asupră-ţi! O, fata mea, dezleagă-l!           Ea luă un ulcior cu apă şi, după ce îngână asupra apei câteva vorbe, mă stropi cu câteva picături şi spuse:           — Ieşi din acest chip şi întoarce-te la chipul tău dintâi!           Atunci mă întorsei la chipul meu dintâi, şi sărutai mâna copilei, şi spusei:           — Aş dori acuma s-o vrăjeşti pe soţia mea, cum m-a vrăjit ea.           Faţa atunci îmi dărui un pic de apă şi îmi spuse:           — Dacă ai s-o găseşti pe soţia ta dormind, stropeşte-o cu apa aceasta, şi are să se facă după dorinţa ta!           Şi chiar că o găsii dormind, o stropii cu apă, şi spusei:           — Ieşi din chipu-acesta şi fă-te închipuirea unei catârce!           Şi pe clipă catârcă se şi făcu. Şi-i chiar catârca pe care o vezi colea cu chiar ochiul tău, o, sultane şi căpetenie a sultanilor ginnilor!           Atunci ginnul se întoarse înspre catârcă şi o întrebă:           — Este adevărat?           Iar ea începu să dea din cap şi spuse prin semne:           — Oh, da! Oh, da! Este adevărat!           Toată povestea aceasta izbuti să-l facă pe ginn să se zgâlţâie de tulburare şi de mulţumire, şi să-i dăruiască bătrânului treimea de sânge din urmă.           Aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, îşi curmă vorba, fară a se prilejui mai mult de îngăduinţă. Atunci sora ei Doniazada îi zise:           — O, sora mea, ce dulci, şi ce drăgălaşe, şi ce gustoase, şi ce zemoase sunt vorbele tale, în prospeţimea lor!           Şeherezada răspunse:           — Da ce sunt ele, măsurate cu cele ce am să-ţi povestesc în noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă mai păstreze?           Iar sultanul îşi zise: „Pe Allah! Nu am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveştii ei, care poveste este uluitoare!”           Apoi sultanul şi Şeherezada petrecură noaptea înlănţuiţi, până dimineaţa. După care sultanul plecă la sala divanurilor lui. Iar vizirul şi dregătorii intrară, şi divanul se umplu de lume. Iar sultanul judecă, şi căftăni, şi mazili, şi îşi isprăvi treburile, şi rosti porunci, şi tot aşa până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, iar sultanul Şahriar se întoarse la saraiul său.           Iar când fu cea de-a treia noapte, Doniazada zise:           — O, sora mea! Spune-ne povestea până la capăt.           Iar Şeherezada răspunse:           — Cu toată dragostea şi bucuria inimii!           Apoi urmă:           Am aflat, o, norocitule sultan, că, după ce şeicul al treilea i-a istorisit ginnului istorisirea cea mai uluitoare dintre toate trei, ginnul s-a minunat cu minunare mare, s-a cutremurat de mulţumire şi de tulburare şi a spus:           — Iţi dăruiesc ce a mai rămas din răscumpărarea omorului. Şi îl slobozesc pe negustor.           Atunci negustorul, bucuros până peste poate, se duse dinaintea şeicilor şi le mulţumi îndelung. Iar ei, la rândul lor, îl firitisiră pentru slobozirea lui.           Şi fiecare se întoarse în ţara sa.           Şi, urmă Şeherezada, povestea aceasta nu este mai uluitoare decât povestea cu pescarul.           Atunci sultanul îi zise Şeherezadei:           — Care poveste cu pescarul?           Iar Şeherezada spuse: POVESTEA CU PESCARUL ŞI CU EFRITUL

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un pescar, om tare înaintat în vârstă, însurat, tată a trei copii, şi tare sărac ca stare.           Avea obiceiul să-şi arunce năvodul de patru ori pe zi, nimic mai mult. Or, într-o bună zi, la vremea prânzului, se duse pe malul mării, îşi puse jos coşul, aruncă năvodul, şi aşteptă răbdător până ce năvodul ajunse să se aştearnă pe fundul apei. Atunci strânse sforile şi văzu că năvodul este tare greu, şi nu izbuti să-l tragă până la el. Aduse atunci capătul năvodului înspre ţărm şi îl priponi de un ţăruş înfipt în pământ. Apoi se dezbrăcă, se scufundă în apă pe lângă năvod, şi nu conteni a se trudi până ce-l scoase afară. Se bucură, se îmbrăcă la loc şi, când se uită la năvod, văzu în el un măgar mort. La priveliştea aceea, se împăcă şi grăi:           — Nu este putere şi tărie decât întru Allah cel Preaînalt şi Atotputernic!           Apoi spuse:           — Ba chiar că darul acesta de la Allah este de-a mirărilea!           Şi îngână stihurile:           De ce te-afunzi în bezna oarbă şi în pieirea fără nume?           Nu mai trudi, dacă nici pâinea n-o scoţi din truda ta pe lume25           Pe urmă strânse năvodul, îl stoarse de apă şi, după ce isprăvi de stors, îl întinse pe jos. Pe urmă coborî în apă şi zise: „În numele lui Allah!” şi aruncă iarăşi năvodul în apă, şi aşteptă ca năvodul să ajungă la fund; încercă atunci să-l tragă afară, şi băgă de seamă că năvodul atârna tare greu şi trăgea la fund încă şi mai şi decât întâia dată. Încât socoti că prinsese vreun peşte mare. Priponi atunci năvodul de ţăruş, se dezbrăcă, se scufundă iar, şi făcu ce făcu până îl scoase afară; şi aducându-l pe mal, găsi în el un chiup uriaş, plin cu mâl şi cu nisip. La priveliştea aceea, se căină şi rosti stihurile:           O, voi, schimbări de soartă, staţi odată!           Fie-vă milă-un pic de bieţii oameni!           Vai, ce blestem! Pe-acestpământ, răsplata Nu-i pe măsura faptei care-o sameni, Nici pe potriva ostenelii tale.           Ca prostu-adesea am pornit asemeni Să-ncerc Norocul. Şi aflai pe cale Că-n lume a murit demult Norocul.           O, soartă tristă, ferecată-n jale, Oare-ai golit de înţelepţi tot locul, Lăsând doar proşti la cârma lumii tale? 26           Pe urmă aruncă chiupul cât colo, stoarse bine năvodul, îl netezi, ceru iertăciune de la Allah pentru pornirea lui de răzvrătire şi se întoarse la mare a treia oară; aruncă năvodul, aşteptă până ce năvodul ajunse la fund şi, când îl trase afară, găsi în el nişte hârburi de oale şi nişte sticle făcute cioburi. La priveliştea aceea, pescarul iarăşi rosti un stih de-al unui poet:           O, poete, vântul norocos spre tine Au nu vezi, neroade, că nu-i dat să bată?           Din condei de trestii şi din cânturi line Nu se-mbogăţeşte nimeni niciodată.27           Şi, ridicând capul spre cer, strigă:           — Allah! Tu ştii că eu nu arunc năvodul decât de patru ori. Or, iacătă că l-am aruncat de trei ori până acum!           După care mai rosti o dată numele lui Allah şi îşi aruncă năvodul în mare, şi aşteptă până ce năvodul se aşternu la fund. Iar de data aceasta, cu toate opintelile lui, nu mai dovedi să tragă afară năvodul, care se agăţă şi mai straşnic de stâncile de la fund. Atunci pescarul strigă:           — Nu este tărie şi putere decât întru Allah! 28 Pe urmă se dezbrăcă, se scufundă în preajma năvodului şi începu să-l descâlcească, până ce îl desprinse şi îl scoase la mal. Îl desfăcu şi găsi în el, de data aceasta, un vas mare de aramă galbenă, plin şi nevătămat; gura îi era pecetluită cu plumb, în care era apăsată urma pecetei stăpânului nostru Soleiman ben Daud29. La priveliştea aceea, pescarul se bucură straşnic şi îşi zise: „Iacătă un chilipir, pe care am să-l vând în sukul30 căldărarilor, întrucât trebuie să preţuiască pe puţin zece dinari de aur!” încercă apoi să tăgârţe în spinare vasul, şi văzu că e prea greu, şi îşi zise: „Trebuie numaidecât să-l deschid, ca să văd cu ce e plin şi să-l golesc în sacul meu; şi pe urmă am să vând vasul la sukul căldărarilor.” îşi luă, aşadar, cuţitul şi purcese să meremetisească, până ce despecetlui plumbul; după care răsturnă atunci vasul şi îl scutură, ca să verse pe pământ ceea ce se afla în el. Şi nu ieşi din vas nimic, afară numai de un fum care se sui până în vineţeala cerului şi se văluri pe faţa pământului. Iar pescarul rămase uluit până peste poate. Pe urmă fumegaiul ieşi cu totul afară, se închegă, se vârteji şi se întruchipă într-un efrit, care ajungea cu capul până la nori, iar cu picioarele mătura ţărâna. Capu-i era ca o boltă, mâinile ca nişte furci, picioarele ca nişte catarge, gura ca o peşteră, dinţii ca nişte pietroaie, nasul ca un ulcior, ochii ca nişte masale; păru-i era răvăşit şi colbuit. La vederea acelui efrit, pescarul se înfricoşă, vinele începură să-i tremure, dinţii i se încleştară amarnic, gura i se uscă, iar ochii în plină lumină nu mai desluşiră nimic.           Când privirile i se opriră asupra pescarului, efritul strigă:           — Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah, iar Soleiman este profetul lui Allah.           Şi, înturnându-se spre pescar, îi grăi:           — Iar tu, o, măritule Soleiman, profetule al lui Allah, să nu mă omori, întrucât niciodată nu am să-ţi mai fiu nesupus şi nu am să mă mai rocoşese împotriva poruncilor tale!           Atunci pescarul îi grăi:           — O, uriaşule răzvrătit şi făţărit, cutezi să spui că Soleiman este profetul lui Allah? D-apoi Soleiman e mort de o mie şi opt sute de ani, iar noi ne aflăm la sfârşitul vremilor! Ce-i, dară, cu povestea asta? Şi ce tot trăncăneşti tu? Şi care-i temeiul intrării tale în vasul acesta?           La vorbele pescarului, ginnul spuse:           — Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Lasă-mă să-ţi aduc buna-vestire, o, pescarule!           Pescarul zise:           — Şi ce ai tu să-mi bine-vesteşti?           El răspunse:           — Moartea ta! Şi chiar în clipita aceasta, şi în chipul cel mai năprasnic!           Pescarul răspunse:           — Pentru asemenea veste, o, vătafule de efriţi, eşti vrednic a ţi se lua îndărăt ocrotirea cerului! Şi izgonească-te el din preajma noastră! Şi pentru ce îmi vrei moartea? Şi ce am săvârşit eu ca să mi se cuvină moartea? Te-am slobozit din vas, te-am izbăvit de îndelunga şedere în mare şi te-am adus iară pe pământ!           Atunci efritul zise:           — Cumpăneşte şi alege-ţi felul de moarte pe care îl preţuieşti mai mult, şi chipu-n care ţi-ar plăcea cel mai bine să fii omorât!           Pescarul zise:           — Care-i nelegiuirea pentru care să mi se cadă o atare pedeapsă?           Efritul zise:           — Ascultă povestea mea, o, pescarule.           Pescarul zise:           — Grăieşte! Şi scurtează-ţi vorba, întrucât, de nerăbdare, sufletul meu stă gata să salte din picior!           Efritul spuse:           — Află că eu sunt un ginn răzvrătit! M-am rocoşit împotriva lui Soleiman, fiul lui Daud. Mă cheamă Sahr El-Genni! Iar Soleiman l-a trimis la mine pe vizirul său Assef, fiul lui Barkhi, care m-a luat, în pofida zbaterilor mele, şi m-a dus între mâinile lui Soleiman. Iar nasul meu, în ceasul acela, s-a făcut tare umil. La vederea mea, Soleiman chemă împotriva mea numele lui Allah şi îmi ceru să trec la legea credinţei lui şi să intru sub oblăduinţa lui. Şi eu nu mă învoii. El atunci porunci să se aducă vasul acesta şi mă închise în el. Pe urmă îl pecetlui cu plumb şi tipări în plumb numele celui Preaînalt. Pe urmă le porunci ginnilor credincioşi lui, care mă luară pe umeri şi mă aruncară în hăul mării. Zăcăşii o sută de ani în fundul apei, şi îmi ziceam în inima mea: „Am să-l îmbogăţesc pe veci pe cel ce are să mă slobozească!” Da cei o sută de ani trecură şi nimeni nu mă slobozi. Când intrai în cel de al doilea răstimp de o sută de ani, îmi zisei: „Celui ce are să mă slobozească am să-i dezvăluiesc şi am să-i dăruiesc toate comorile pământului!” Şi nimeni nu mă slobozi. Şi patru sute de ani se scurseră, iar eu îmi zisei: „Celui ce are să mă slobozească am să-i îndeplinesc trei dorinţe! Şi nimeni nu mă slobozi!” Atunci mă apucă o mânie înfricoşată, şi zisei în sufletul meu: „Acuma am să-l omor pe cel ce are să mă slobozească, da am să-i îngădui să-şi aleagă moartea!” Şi chiar atunci, iacătă, pescarule, m-ai slobozit tu. Şi îţi îngăduiesc să-ţi alegi felul morţii tale!           La spusele acestea ale efritului, pescarul zise:           — O, Allah! Ce lucru de-a mirărilea! A trebuit să fiu chiar eu acela care l-a slobozit! O, efritule, dăruieşte-mi iertarea, şi Allah are să te răsplătească! Iar dacă ai să mă dai pierzării, Allah are să-l stârnească pe vreunul, care să te dea pierzării şi pe tine, la rându-ţi.           Atunci efritul îi zise:           — Păi eu, dacă vreau să te omor, o fac tocmai pentru că m-ai slobozit!           Iar pescarul zise:           — O, şeicule al efriţilor, în chipu-acesta îmi plăteşti cu răutate binele ce ţi-am făcut! Încât nu minte nicidecum zicătoarea cea veche!           Şi pescarul rosti aceste stihuri cu tâlc:           Vrei să guşti pocalul cu amărăciuni?           Fii atunci pe lume săritor şi bun.           Eu îţi jur pe viaţă şi-ntru bună ştiinţă:           Nu cunosc mişeii vreo recunoştinţă.           Vrei să-ncerci? Încearcă! Ş-ai s-ajungi să pieri Ca Magir sărmana., mama lui Amer! 31           Şi efritul îi zise:           — Gata cu pălăvrăgeala! Să ştii că am trebuinţă neabătut de moartea ta!           Atunci pescarul îşi zise în sineşi: „Eu nu sunt decât un om, iar el este un ginn; da Allah mi-a dăruit o minte bine chibzuită, încât am să ticluiesc o şmecherie spre a-l pierde, un tertip de isteţime de-al meu. Şi-am să văd limpede dacă şi el, la rându-i, va putea să încherbe ceva din nemernicia şi din viclenia lui.” Apoi îi zise efritului:           — Chiar ai hotărât moartea mea?           Efritul răspunse:           — Deloc să nu te îndoieşti!           Atunci el zise:           — În numele celui Preaînalt, care-i întipărit pe turaua lui Soleiman, mă rog ţie cu închinăciune să răspunzi cinstit la întrebarea mea!           Când auzi numele celui Preaînalt, efritul rămase tare tulburat şi tare cutremurat, şi răspunse:           — Poţi să mă întrebi, iar eu îţi voi răspunde cinstit.           Atunci pescarul spuse:           — Cum puteai să încapi tu întreg în vasul acesta în care de-abia dacă poate să-ţi intre piciorul sau mâna?           Efritul zise:           — Au nu care cumva te îndoieşti?           Pescarul răspunse:           — Păi nici că am să te cred vreodată, afară numai dacă te-aş vedea cu chiar ochiul meu cum intri în vas!           Şi tot atunci Şeherezada văzu zorii mijind şi îşi curmă vorbele îngăduite.           Iar când fu cea de a patra noapte, urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce pescarul îi spuse efritului: „N-am să te cred vreodată, afară numai dacă te-aş vedea cu chiar ochiul meu!”, efritul se cutremură, se scutură şi se preschimbă iarăşi într-un fumegai care se sui până în slava slăvilor, se strânse şi purcese să intre în vas, fir cu fir, până la capăt. Atunci pescarul luă repede capacul de plumb tipărit cu pecetea lui Soleiman şi astupă gura vasului. Pe urmă îl hăui pe efrit şi îi zise:           — Hei! Socoteşte şi cumpăneşte felul de moarte în care ţi-ar fi mai pe plac să mori, că altminteri te arunc în mare şi îmi zidesc pe ţărm o casă, şi n-am să las pe nimeni să pescuiască, ci am să-i spun: „Aici este un efrit; dacă îl vei slobozi, el va vroi să-l omoare pe slobozitorul lui şi are să-i înşiruiască toate soiurile de morţi, lăsându-l să-şi aleagă!”           Când auzi vorbele pescarului, efritul vru să iasă afară, dar nu izbuti; şi văzu că era închis, cu turaua lui Soleiman deasupra-i. Pricepu atunci că pescarul îl închisese în temniţa împotriva căreia nu puteau să biruiască nici cei mai slabi, nici cei mai puternici dintre efriţi! Şi, înţelegând că pescarul îl cară spre mare, strigă:           — Nu! Nu!           Iar pescarul zise:           — Trebuie! Oh, trebuie!           Atunci ginnul începu să-şi îndulcească vorbele; se supuse şi grăi:           — O, pescarule, ce va să faci cu mine?           El spuse:           — Să te arunc în mare! Întrucât, dacă ai sălăşluit acolo o mie opt sute de ani, eu am să te ţintuiesc în afund până la ceasul Judecăţii de Apoi! Că oare nu te-am rugat eu să mă mântui, ca să te mântuie şi pe tine Allah? Şi să nu mă omori, ca să nu te omoare şi pe tine Allah? Or, mi-ai tăgăduit ruga şi te-ai purtat ca un descreierat! Încât Allah te-a dat pe mâinile mele. Şi nu am nici o căinţă că te-am viclenit!           Atunci efritul zise:           — Deschide vasul şi am să te potopesc cu binefaceri!           El răspunse:           — Minţi, o, afurisitule! Şi-apoi între mine şi tine se petrece întocmai ce s-a petrecut între vizirul împăratului Iunan şi hakimul32 Ruian!           Iar efritul zise:           — Dă cine erau vizirul împăratului Iunan şi hakimul Ruian? Şi ce poveste-i asta?           Pescarul spuse:           Povestea cu vizirul împăratului Iunan şi cu hakimul Ruian           — Află, o, efritule, că, în vechimea vremilor şi în curgerea timpurilor şi a clipelor, a trăit în cetatea Farsului, în ţara rumannilor33, un împărat pe nume Iunan. Era bogat şi puternic, stăpân peste oşti, peste volnicii nemăsurate şi peste războinici din toate neamurile de oameni. Şi trupu-i era atins de o lepră care-i posomorâse pe toţi vracii şi pe toţi învăţaţii. Nici băuturile de leac, nici hapurile, nici alifiile nu se dovediseră de vreun folos asupra lui, şi nici un hakim nu putuse să-i dibăcească nimica tămăduitor. Or, într-o zi, sosi în cetatea împăratului lunan un hakim bătrân şi vestit, pe nume Ruian. Era dăscălit în cărţile greceşti, persieneşti, latineşti, arăbeşti şi sirieneşti; învăţase meşteşugul vracilor şi citirea stelelor, pătrunzându-le pe deplin şi temeiurile şi rosturile, precum şi puterile lor bune ori rele; într-un sfârşit, învăţase filosofia şi toate tâlcurile doftoriceşti şi alte multe învăţături. Încât, după ce doctorul intră în cetate şi petrecu acolo câteva zile, află de necazul împăratului şi de lepră care, din voia lui Allah, îi vătăma trupul, precum şi de neizbânda deplină a leacurilor tuturor hakimilor şi învăţaţilor. Aflând acestea, doctorul îşi petrecu noaptea îngândurat tare. Şi, când se sculă, dimineaţa – şi de cum sclipi lumina zilei şi soarele dădu bineţe lumii, această privelişte împodobită a celui Preabun34 – se îmbrăcă în hainele lui cele mai frumoase şi intră la împăratul lunan. Pe urmă sărută pământul dintre mâinile35 împăratului şi îi aduse urările de dăinuire în veci a puterii Măriei Sale şi a milelor lui Allah şi a tuturor celor bune. Apoi îi vorbi şi îi spuse cine este, şi zise:           — Am aflat de boala care s-a încuibat în trupul tău, şi ştiu că doctorii cei mulţi nu au izbutit să afle mijlocul de a o curma. Or, eu am să te vindec fară a-ţi da să bei nici un fel de băuturi de leac şi fară să te ung cu alifii!           La vorbele acestea, împăratul Iunan se minună până peste fire şi zise:           — Cum vei face? Că, pe Allah! Dacă mă vei vindeca, am să te îmbogăţesc până în copiii copiilor tăi şi am să-ţi îndeplinesc toate dorinţele, şi vei fi tovarăşul meu de ospeţe şi prietenul meu.           După care îl cinsti cu un caftan de fală36 şi cu daruri, şi îi zise:           — Oare chiar ai să mă vindeci de boală, fără de fierturi şi fară de iruri?           El răspunse:           — Da, hotărât! Am să te lecuiesc fară de caznă şi fară de osteneli asupra trupului tău.           Atunci împăratul se minună în chipul cel mai minunător şi îi zise:           — O, măreţe doctore, care zi şi care clipă au să vadă împlinindu-se ceea ce îmi povesteşti? Grăbeşte-te, o, copilul meu!           El răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Apoi coborî de la împărat şi luă cu chirie o casă unde îşi aduse cărţile, prafurile şi ierburile cele înmiresmate. Pe urmă făcu nişte fierturi din prafurile şi din buruienile şi din dresurile lui, ciopli o măciucă scurtă şi încovoiată, la mânerul ei făcu o scobitură în care înfipse o ţeavă de trestie plină cu prafurile; şi tot aşa întocmi şi o minge de lemn. Când îşi sfârşi cu totul treaba, se urcă la împărat, a doua zi, intră la Măria Să şi sărută pământul dintre mâinile lui. Pe urmă îl îndemnă să meargă călare pe meidan37 şi să se joace acolo cu mingea şi cu măciuca.           Şi Măria Să plecă însoţit de emiri38 şi de curteni, de viziri şi de mai-marii împărăţiei. Şi, de cum ajunse pe meidan, doctorul Ruian veni şi îi înmână măciuca, zicând:           — Ia măciuca şi apuc-o în pumn în chipu-acesta; loveşte cu ea în pământul meidanului şi în minge, din toate puterile tale. Şi fă în aşa fel, încât să ajungi a asuda şi în palmă şi în tot trupul. Şi, în chipu-acesta, leacul va pătrunde în palma ta şi se va împrăştia în tot trupul tău. După ce ai să asuzi, iar leacul va fi avut răgazul să lucreze, întoarce-te la sarai şi-apoi du-te la hammam să te scalzi. Şi-atunci vei fi vindecat. Iar acuma, pacea să fie cu tine!           Atunci împăratul lunan luă măciuca hakimului şi o prinse cu mâna toată. La rându-le, călăreţii aleşi săriră pe cai şi îi aruncară mingea. El atunci începu să gonească de-a călare după ea, s-o mâie şi s-o lovească năprasnic, ţinând mereu măciuca strânsă straşnic în mână. Şi nu conteni a tot lovi mingea, până ce nu asudă bine şi în palmă şi pe tot trupul. Încât leacul pătrunse prin palmă şi se împrăştie în tot trupul. Când doctorul Ruian văzu că leacul se împrăştiase în trup, îi porunci împăratului să se întoarcă la sarai şi să se ducă la hammam să facă o scaldă pe dată. Iar împăratul lunan se întoarse numaidecât şi porunci să i se pregătească hammamul. I se pregăti şi, anume, cămăraşii zoriră şi robii grăbiră pe întrecute şi aşternură cearşafurile. Atunci împăratul intră la hammam şi făcu o scaldă, pe urmă se îmbrăcă chiar înlăuntrul hammamului, de unde ieşi spre a încăleca iarăşi şi a se întoarce la sarai să doarmă.           Iacă-aşa cu împăratul Iunan. Cât despre doctorul Ruian, acesta se întoarse acasă să se culce şi el. Se sculă dimineaţa, sui la împărat, ceru îngăduinţa să intre, ceea ce împăratul îngădui, intră, sărută pământul dintre mâinile Măriei Sale şi începu a-i prociti câteva stihuri cu tâlc:           Dacă harul vorbei te-ar alege tată, El a doua oarâ-ar înflori pe dată!           Şi-n afar de tine, bine se-nţelege Că pe nimeni altul n-ar putea alege!           Strălucita-ţi faţă, cu-al luminii joc, Ar umbri văpaia orişicărui foc!           Fie ca mărită-ţi faţă mult iubită Proaspătă să steie şi neprihănită!           Prospeţimea-i pună cute de lumină Pe obrazul vremii care va să vină!           Darnic, tu cu daruri m-ai acoperit Ca un nor de ploaie dealul înverzit.           Faptele-ţi măreţe sunt de fală pline, Şi Ursita însăşi s-a-ndrăgit de tine!           După rostirea stihurilor, împăratul se ridică pe cele două picioare ale sale şi se aruncă plin de dragoste la gâtul hakimului. Pe urmă îl pofti să şadă lângă el şi îl cinsti, dăruindu-l cu nişte caftane de fală strălucite.           Şi chiar că, atunci când ieşise de la hammam, împăratul se uitase la trupul său şi nu mai găsise nici urmă de lepră; iar pielea i se făcuse curată ca argintul neprihănit. Se învoioşise atunci de voioşia cea mai nemăsurată, iar pieptul i se lărgise şi i se umflase. Când dimineaţa se luminase, împăratul intrase la divan şi şezuse în jeţul său; iar dregătorii şi mai-marii împărăţiei intraseră, şi tot aşa şi doctorul Ruian, şi-atunci împăratul, la vederea lui, se ridicase zornic şi îl poftise să şadă alături de el. Atunci li se aduse amândurora mâncăruri, bucate şi băuturi, cât ţinu ziua toată. La căderea nopţii, împăratul îi dărui hakimului două mii de dinari, fară a mai socoti şi caftanele cele făloase şi peşcheşurile, şi chiar calul său de călărie. Şi-aşa, hakimul îşi luă rămas-bun şi se întoarse la el acasă.           Cât despre împărat, apoi el nu mai contenea să se mire cu mare minunare de iscusinţa vraciului şi să spună:           — M-a tămăduit pe dinafara trupului, fară să mă ungă cu nici o unsoare! Or, pe Allah! Acesta-i meşteşug adevărat! Se cade, aşadar, să-l acopăr pe omul acesta cu binefacerile filotimiei mele şi să mi-l iau de tovarăş şi de prieten drag pentru totdeauna!           Şi împăratul Iunan se culcă bucuros de toată bucuria lui, văzându-se teafăr la trup şi mântuit de boală.           Aşa că atunci când împăratul veni dimineaţa şi se sui în scaunul său împărătesc, capii neamului şezură în picioare dinainte-i, iar de-a dreapta şi de-a stânga lui vizirii îşi încrucişară picioarele. Atunci trimise să fie chemat doctorul Ruian, care veni şi sărută pământul dintre mâinile Măriei Sale. Atunci împăratul se ridică în cinstea lui, mâncă împreună cu el, îi ură viaţă lungă şi îi dărui caftane de fală şi încă alte lucruri. Pe urmă nu conteni a tăifăsui cu el decât la venirea nopţii; şi puse să i se dea, ca răsplată, cinci haine de fală şi o mie de dinari. Şi-aşa se întoarse vraciul acasă, înălţând urări de bine pentru Măria Să.           Când se sculă dimineaţa, împăratul ieşi şi se duse la divan, şi fu înconjurat de emiri, de viziri şi de curteni. Or, printre viziri, împăratul avea un vizir cu înfăţişarea greţoasă, cu chipul mohorât şi de piază rea, cumplit, pârdalnic de zgârcit, zavistios şi împietrit de pizmă şi de ură. Când îl văzu pe Măria Să cum îl pofteşte lângă el pe hakimul Ruian şi cum îl potopeşte cu toate dărniciile, vizirul fu cuprins de zavistie şi hotărî în taină pieirea lui, precum grăieşte zicala: „Pizmaşul se oţărăşte pe toată lumea, împilăciunea stă încârligată în inima pizmaşului: tăria o scoate în vileag, iar neputinţa o ţine mocnită.” Vizirul se apropie atunci de împăratul Iunan, sărută pământul dintre mâinile Măriei Sale, şi grăi:           — O, doamne al veacului şi al vremii, tu cel care i-ai învăluit pe toţi cu facerile tale de bine, ai la mine un sfat de însemnătate minunată, şi pe care n-aş putea să ţi-l tăinuiesc fară a fi într-adevăr un fiu ticălos; dacă îmi porunceşti să ţi-l dezvăluiesc, am să ţi-l dezvăluiesc!           Atunci împăratul, tulburat întru totul de vorbele vizirului, zise:           — Şi care-i sfatul tău?           El răspunse:           — O, falnice doamne, cei de demult au spus: „Cine nu vede sfârşitul şi urmările, acela nu va avea de prieten norocul”. Iar eu iacătă că tocmai bag de seamă că domnul meu dovedeşte lipsă de chibzuinţă, dăruindu-şi binefacerile unui vrăjmaş, care râvneşte nimicirea domniei sale, potopindu-l cu hatâruri şi cu filotimii. Or, eu din atare pricină mă aflu la cea mai grea temere pentru Măria Ta.           La vorbele acestea, împăratul rămase până peste poate de tulburat, se schimbă la chip, şi rosti:           — Cine este cel care prepui tu că îmi este vrăjmaş şi care ar fi fost potopit de hatârurile mele?           El răspunse:           — O, Măria Ta, dacă ai adormit, trezeşte-te! Întrucât eu gândesc la vraciul Ruian!           Împăratul îi zise:           — Acela-i prietenul meu bun, şi îmi este cel mai drag dintre oameni, întrucât m-a tămăduit cu un lucru pe care l-am ţinut în mână, şi m-a izbăvit de gubăvia mea, care îi adusese la canon pe doctori! Or, hotărât! Nu se mai află altul ca el în veacul nostru, în lumea întreagă, nici în Apus, nici în Răsărit! Încât cum de cutezi tu să băsneşti asemenea lucruri despre el? Că eu, chiar de astăzi, am să-i statornicesc simbrii şi huzmeturi, cât să aibă o mie de dinari pe lună! Altminteri, de i-aş da eu şi jumătate din împărăţia mea, tot ar fi prea puţin lucru pentru el. Aşa că tare mă socot că nu spui toate astea decât din pizmă, cum stă istorisit în povestea care a ajuns până la mine, cu sultanul Sindabad!           În clipita aceea, Şeherezada băgă de seamă că se făcuse dimineaţă şi se opri din istorisit.           Atunci Doniazada îi zise:           — O, sora mea, ce dulci şi ce gingaşe, şi ce plăcute, şi ce curate sunt vorbele tale!           Iar Şeherezada îi spuse:           — Da ce sunt ele, măsurate cu ceea ce am să vă povestesc amândurora, noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă mai păstreze!           Atunci sultanul zise în cugetul său: „Pe Allah! Nu am s-o omor până a nu auzi urmarea poveştii care-i o poveste minunată, într-adevăr!”           Pe urmă îşi petrecură amândoi noaptea înlănţuiţi, până la ziuă. Şi sultanul plecă la sala de judecăţi, iar divanul se umplu de lume. Şi sultanul judecă, şi ridică în slujbe, şi mazili, şi dirigui, şi isprăvi chibzuielile orânduite, şi-aşa până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, iar sultanul intră în saraiul său. Iar la apropierea nopţii, împlini treaba lui obişnuită cu Şeherezada, fiica vizirului.           Cândfu cea de a cincea noapte., Şeherezada spuse:           Mi s-a izvodit, o, mult norocitule sultan, că împăratul Iunan i-a spus vizirului său:           — O, vizirule, ai lăsat zavistia să intre în tine împotriva doftorului şi vrei să-l omor, ca pe urmă să mă căiesc, cum s-a căit sultanul Sindabad, după ce a omorât şoimul!           Vizirul răspunse:           — Şi cum s-au petrecut lucrurile?           Atunci împăratul Iunan povesti:           Şoimul sultanului Sindabad.           Cică a fost odată un sultan dintre sultanii Farsului, şi sultanul acela era mare îndrăgitor de petreceri, de preumblări prin grădini şi de toate soiurile de vânători, încât avea un şoim, pe care chiar el îl crescuse şi de care nu se despărţea nici ziua, nici noaptea: căci, chiar şi noaptea, îl ţinea pe pumnul său; iar când se ducea la vânătoare, îl lua cu el, agăţându-şi la gât o ceşcuţă de aur, din care îi da să bea. Într-o zi, pe când şedea în saraiul său, deodată iacătă că vine mai-marele şoimarilor şi îi spune:           — O, doamne al veacurilor, acuma-i taman vremea de a merge la vânătoare!           Atunci sultanul îşi făcu pregătirile de plecare şi îşi luă şoimul pe mână. Pe urmă plecară şi ajunseră într-o vale unde întinseră mrejele de vânătoare. Şi pe dată o gazelă căzu în mreajă. Atunci sultanul zise:           — Îl ucid pe cel pe lângă cine s-ar întâmpla să scape gazelă!           Pe urmă începură să strângă mreaja de vânătoare împrejurul gazelei, care veni atunci înspre sultan, se ridică pe picioarele de dindărăt şi îşi îndoi la piept picioarele de dinainte, de parcă ar fi vroit să sărute pământul înaintea sultanului. Atunci sultanul îşi plesni palmele una de alta, spre a o face să fugă, şi atunci gazela sări şi zbură, trecând pe deasupra capului sultanului, şi se cufundă în zarea pământurilor. Atunci sultanul se întoarse înspre străjeri şi îi văzu cum îşi făceau cu ochiul în privinţa lui. La vederea aceea, îi spuse vizirului:           — Oare ce au oştenii, de-şi fac semne aşa între ei?           El răspunse:           — Îşi spun că ai jurat să-l dai morţii pe oricine va vedea trecând gazela pe lângă el!           Şi sultanul zise:           — Pe viaţa capului meu! Trebuie să ne luăm pe urmele ei şi s-o aducem îndărăt!           Şi sultanul porni calul în goană pe urmele gazelei; iar şoimul o izbea întruna cu ciocul în ochi, până ce o orbi şi o ameţi. Atunci sultanul îşi luă ghioaga cea ghintuită, izbi cu ea în gazelă şi o doborî; pe urmă descălecă, o înjunghie, o jupui şi-i atârnă leşul la oblâncul şeii. Or, se făcuse cald, iar locul era pustiu, uscat şi fară pic de apă. Încât sultanului i se făcu sete, şi i se făcu sete şi calului. Şi sultanul se întoarse şi văzu un copac, din care curgea o apă ca untul. Or, sultanul avea mâna acoperită cu o mănuşă de piele; încât sultanul luă ceşcuţa şoimului de la gât, o umplu cu apă şi o puse dinaintea păsării; şi pasărea dete cu gheară în ceaşcă şi o vărsă. Sultanul luă ceşcuţa a doua oară, o umplu şi, gândind mai departe că păsării îi este sete, o aşeză dinainte-i; şi şoimul pentru a doua oară lovi cu gheară în ceaşcă şi o vărsă. Şi sultanul fu cuprins de mânie împotriva păsării, şi luă ceaşca a treia oară, da o întinse calului; iar şoimul lovi cu aripa ceaşca şi o vărsă. Atunci sultanul zise:           — Îngropa-te-ar Allah, o, tu, cea mai cobe dintre păsările de piază rea! Nu mi-ai dat nici mie tihnă să beau, te-ai păgubit şi tu de apă, şi l-ai păgubit şi pe cal.           Pe urmă îl lovi pe şoim cu sabia şi-i reteză aripile.           Atunci şoimul începu să salte capul şi să grăiască prin semne:           — Uită-te ce se află în copac!           Şi sultanul ridică ochii şi văzu în copac un şarpe; iar ceea ce curgea era veninul lui. Atunci sultanul se căi că tăiase aripile şoimului. Pe urmă se sculă, încălecă iar pe cal, plecă ducând cu el gazela şi ajunse la saraiul lui. Aruncă atunci bucătarului gazela şi spuse:           — Ia-o şi găteşte-o!           Pe urmă sultanul şezu în scaunul său împărătesc, având pe mână şoimul. Atunci şoimul scoase un piuit şi muri. La priveliştea aceea, sultanul începu să se tân-guie de jale şi de amar că ucisese şoimul, care îl scăpase de la pieire.           Şi-aceasta-i povestea cu sultanul Sindabad!           După ce ascultă istorisirea cu împăratul Iunan, vizirul spuse:           — O, mărite doamne plin de fală, ce rău am săvârşit, în care tu să fi văzut urmări năprasnice? Nu mă port cu tine aşa decât din milă faţă de tine. Şi ai să vezi tu adevărul spuselor mele! Dacă mă vei asculta, vei scăpa; de nu, ai să pieri, cum a pierit un vizir viclean, care a amăgit un cocon de crai.                             

Craiul cu pricina avea un fecior tare împătimit de vânătoare şi de goana de-a călare după vânat; şi mai avea şi un vizir. Craiul acela îi poruncise vizirului să fie lângă fiul său peste tot pe unde s-o duce. Într-o zi ca toate zilele, coconul plecă la vânătoare şi în goana de-a călare după vânat, şi cu el plecă şi vizirul tatălui său. Şi merseră amândoi până ce nimeriră peste o fiară cumplită. Şi vizirul îi zise beizadelei:           — E a ta! Sari după fiara asta cruntă şi ţine-i urma!           Iar coconul domnesc goni pe urma fiarei până ce o pierdu din ochi. Şi pe dată fiara se mistui în pustie. Iar coconul rămase năuc şi nu mai ştia încotro s-o ia, când iacătă că zări în susul drumului o copilă care plângea. Coconul o întrebă:           — Cine eşti tu?           Ea răspunse:           — Sunt fiica unui sultan dintre sultanii de la Ind. Pe când drumeţeam prin pustie cu caravana, m-a potopit somnul şi am căzut de pe cal, fară să-mi dau seama. Şi m-am pomenit părăsită, singură-singurică şi tare buimacă!           Dacă auzi vorbele fetei, coconul fu cuprins de milă şi o luă pe spinarea calului, o puse la spatele şeii şi plecă. Iar când treceau pe lângă nişte năruituri, copila îi zise:           — O, stăpâne al meu, aş vrea să cobor pentru o nevoie!           Atunci el o coborî lângă năruituri; apoi, văzând că ea zăboveşte prea mult şi că se dovedea prea târomelnică, se duse după ea, fară ca ea să-l simtă; or, fata era o ghulă! 39 Şi le spunea copiilor ei:           — O, copiii mei, astăzi v-am adus un băietan bine rotunjit!           Iar ei îi ziseră:           — Oh! Adu-ni-l, o, maică a noastră, ca să-l înfulecăm în pântecele noastre!           Când le auzi vorbele, coconul domnesc nu mai avu nici o îndoială în ce priveşte moartea lui; şi vinele i se zbătură, şi fu cuprins de spaimă pentru viaţa lui, şi se întoarse. Când ghula ieşi afară, îl văzu că era speriat rău de tot şi că tremură, şi îi zise:           — Ce ai de eşti speriat?           El răspunse:           — Am un vrăjmaş, de care mi-e frică!           Şi ghula îi zise:           — Au nu mi-ai spus tu aşa: „sunt un cocon domnesc? …”           El răspunse:           — Da, într-adevăr.           Ea îi spuse:           — Atunci de ce nu-i dai nişte bani vrăjmaşului tău, spre a-l potoli?           El răspunse:           — O, nu se potoleşte cu bani, că nu se potoleşte decât cu sufletul meu! Or, tare mi-e frică de el, şi sunt pradă împilării!           Ea zise:           — Dacă eşti împilat, precum mărturiseşti, nu ai decât să ceri ajutorul lui Allah împotriva vrăjmaşului tău; iar El are să te izbăvească de răutăţile vrăjmaşului şi de răutăţile tuturor acelora de care ţi-e frică!           Atunci coconul domnesc ridică fruntea spre cer şi zise:           — O, Tu, cel carele răspunzi împilatului care ţi se roagă, şi îi dezvălui răul, fă-mă să biruiesc asupra neprietenului meu, căci tu ai putere peste toate câte le vrei!           Când auzi rugăciunea, ghula pieri. Iar coconul se întoarse la tatăl său craiul şi istorisi îndemnul cel rău al vizirului! Şi sultanul porunci moartea vizirului!           Apoi vizirul împăratului Iunan urmă cu spusele acestea:           — Tot aşa şi cu tine, o, Măria Ta: dacă ai să te încrezi în vraciul acesta, are să te facă să mori de cea mai rea dintre morţi. Şi, măcar că l-ai potopit cu hatâruri şi ţi l-ai făcut prieten de inimă, el tot îţi pregăteşte moartea. Au tu nu vezi pentru ce te-a scăpat de boală pe dinafara trupului cu un lucru pe care l-ai ţinut în mână? Şi nu socoţi că a făcut-o numai ca să-ţi pricinuiască pieirea cu alt lucru pe care să ţi-l dea să-l ţii tot aşa?           Atunci împăratul Iunan zise:           — Drept spui! Să se facă după îndemnul tău, o, vizire de bun sfat. Întrucât este tare cu putinţă ca vraciul să fi fost venit ca o iscoadă furişată spre a-mi pricinui pierzarea. Întrucât, dacă m-a izbăvit cu un lucru pe care l-am ţinut în mână, poate prea bine să mă şi piardă, de pildă cu un lucru pe care m-ar pune să-l miros!           Pe urmă împăratul spuse vizirului său:           — O, vizirule, ce se cuvine să facem cu el?           Iar vizirul răspunse:           — Se cuvine să trimitem numaidecât pe cineva să-l cheme; şi, când are să se înfăţişeze aici, se cuvine să-l izbim drept la cerbice; şi ai să-i curmi astfel ticăloşiile şi ai să te scapi de el, şi ai să fii liniştit. Vicleneşte-l, dară, până a nu te vicleni el!           Iar împăratul Iunan zise:           — Drept spui, o, vizirule!           Pe urmă împăratul trimise să fie chemat doctorul, care se înfăţişă bucuros, neştiind ce hotărâse îndurătorul. Spune poetul în stihuri:           O, tu, cel speriat de crudă Soartă, Te linişteşte! Nu ştii tu cuvântul Că toată firea – vie fie, moartă -           E-n mâna Celui ce-a zidit pământul?           Căci ce e scris, e scris – şi n-o să ardă Nimic vreodată-n lume legământul!           Iar de ce nu ţi-e scris, de bună seamă Că nu ai pentru ce să-ţi fie teamă.           Şi, Doamne-nalt, pot eu petrece oare O zi să nu slăvesc a Ta-nălţime?           Cui să-i păstrez atâtea daruri rare, Şi glasu-mi de poet, şi-aceste rime?           Tu daruri noi îmi dai., şi fiecare.           Primit din mâna ta, e-n întregime Mult mai frumos decât cel dinainte.           Şi, până să ţi-l cer, mi-l dai, Părinte!           Şi-atunci cum aş putea eu să nu cânt Mărirea Ta şi să nu te slăvesc În sufletu-mi şi-n ochii-a câte sunt?           Ci n-am grumaz să pot – mărturisesc! -           Şi nici atâta har într-un cuvânt, Cât să te cânt şi cât să dovedesc Povara darurilor fără număr, Pe care, Doamne, mi le pui pe umăr!           O, tu, cel necăjit, încredinţează În mâna lui Allah cel înţelept Grijile tale! Sub eterna-i rază, Sufletul tău netemător şi drept Va sta-ntre oameni răi ca sub o pază.           Nu vrerea ta, să ştii, ia lumea-n piept, Ci vrerea-n care-s toate câte-aştepţi A Celui înţelept peste-nţelepţi!           Nu deznădăjdui! Alungă toate Tristeţile şi gândurile-amare!           Oare nu ştii că deznădejdea roade Chiar inima celui mai dârz şi tare?           Deci lasă tot! Un vis de rob nu poate Nimic în faţa Celui veşnic mare.           Tu-n voia sorţii mergi – şi-ai să ai parte De darul fericirii fără moarte!           Când, deci, hakimul Ruian se înfăţişă, Măria Să zise:           — Ştii pentru ce te-am chemat să vii dinaintea mea? Iar doctorul răspunse:           — Nimenea nu cunoaşte necunoscutul, decât numai Allah cel Preaînalt!           Măria Să îi spuse:           — Te-am chemat să vii la moartea ta şi spre a-ţi lua sufletul!           Şi hakimul Ruian, la vorbele acestea, rămase uluit de mirare în cea mai mirată uluire, şi grăi:           — O, Măria Ta, pentru ce să mă ucizi, şi ce greşeală a fost săvârşită de mine?           Şi Măria Să îi răspunse:           — Se zice că eşti o iscoadă şi că ai venit să mă omori. Iar eu vroi să te omor, până a nu mă omorî tu!           Pe urmă strigă la armaş şi îi zise:           — Retează-i gâtul acestui hiclean şi izbăveşte-ne de ticăloşiile lui!           Şi doctorul spuse:           — Cruţă-mă, şi Allah te va cruţa! Şi nu mă omorî, că te va omorî şi pe tine Allah!           Pe urmă se mai rugă iară, cum am făcut şi eu dinaintea ta, o, efritule, fară ca tu să te înduri de mine; ba, dimpotrivă, ai stăruit să-mi vrei moartea.           Apoi împăratul spuse hakimului:           — Nu pot să mai am încredere şi nici să mă mai ştiu liniştit, până nu te voi ucide. Întrucât, dacă m-ai tămăduit cu un lucru pe care l-am ţinut în mână, tare mă socot c-ai să mă ucizi cu vreun lucru pe care ai să mi-l dai să-l miros, ori în alt chip!           Hakimul spuse:           — O, Măria Ta, asta mi-e răsplata? Îmi dai răul pentru binele ce ţi-am făcut?           Ci împăratul zise:           — Este de trebuinţă moartea ta fară de zăbavă!           Când hakimul se încredinţă limpede că împăratul îi vroia moartea fară de izbavă, plânse şi se mohorî din pricina binelui făcut celui ce nu era vrednic de el. Că spune poetul în privinţa aceasta:           Tânăra şi smintita de Maimuna Nu are-n creier nici un pic de minte.           Pe când cinstitul, vrednicu-i părinte Un înţelept râmâne-ntotdeauna.           Priviţi-l cum, în mâna cu-o lumină, Trece pe drum, ferindu-se frumos De praf, de murdării, de orice tină, Ca şi de-alunecuşul păcătos.           După aceea, armaşul păşi înainte, îl legă pe hakim la ochi şi, trăgându-şi spadă, îi zise împăratului:           — Cu îngăduinţa ta!           Şi hakimul plângea mai departe şi îi spunea împăratului:           — Cruţă-mă, şi Allah te va cruţa; şi nu mă omorî, ca să nu te omoare şi pe tine Allah!           Şi îi spuse stihurile poetului:           Zadarnice sunt sfaturile mele.           Doar nătărăii dobândesc crezare.           Eu numai silă-adun şi supărare, Şi râsetele gurilor mişele, Încât, de-oi mai trăi, mă voi feri Să dau vreun sfat. Iar dacă am să mor, Rămâne-voi de pildă celor vii:           Să-şi pună lacăt straşnic gurii lor.           Pe urmă îi spuse Măriei Sale:           — Aceasta mi-e răsplata? Iacătă că te porţi cum a făcut un crocodil!           Atunci Măria Să zise:           — Da care este povestea acelui crocodil?           Şi hakimul zise:           — Of, mi-e peste putinţă să ţi-o istorisesc, câtă vreme mă aflu în starea aceasta. Uf, Allah fie asupră-ţi! Cruţă-mă, şi Allah are să te cruţe!           Pe urmă începu să verse lacrimi gârlă. Atunci câţiva dintre prietenii de inimă ai Măriei Sale se ridicară şi grăiră:           — O, Măria Ta, fă-ne hatârul sângelui acestui hakim, întrucât nu l-am văzut niciodată săvârşind vreo vină împotriva ta; dimpotrivă, l-am văzut cum te-a scăpat de boala care nu se da dusă de doctori şi de învăţaţi!           Împăratul le răspunse:           — Voi habar nu aveţi de temeiul morţii acestui vraci: dacă l-aş cruţa, aş fi pierdut fară de izbavă, întrucât cel ce m-a mântuit de boală, dându-mi să ţin în mână un băţ, ar putea prea bine să mă ucidă, dându-mi să miros cine ştie ce. Or, tare mi-e frică să nu mă omoare, ca să pună mâna pe plată tocmită pentru moartea mea; întrucât pesemne că-i vreo iscoadă care nu a venit aici decât să mă omoare. Aşa că moartea lui este de nevoie. După care nu am a mă mai teme pentru mine!           Atunci hakimul spuse:           — Cruţă-mă, ca să te cruţe şi pe tine Allah, şi nu mă omorî, că Allah te va omorî şi pe tine!           Ci, bre efritule, când hakimul se încredinţă că împăratul avea să-l omoare fară de izbavă, îi spuse:           — O, Măria Ta, dacă moartea mea este chiar de nevoie, îngăduie-mi răspasul de-a coborî până la casa mea, spre a mă scutura de toate lucrurile şi spre a le cere alor mei şi vecinilor să se îngrijească de înmormântarea mea, şi mai cu seamă spre a da în dar cărţile mele de leacuri. Şi-apoi am o carte, care chiar că este temeiul temeiurilor şi minunea minunilor, pe care vreau să ţi-o aduc peşcheş, spre a o păstra cu grijă în dulapul tău.           Atunci împăratul îi spuse hakimului:           — Şi ce carte-i aceea?           El răspunse:           — Cuprinde lucruri de nepreţuit, iar cea mai însemnată dintre tainele pe care le dezvăluie este aceasta: dacă îmi vei tăia capul, să deschizi cartea şi să numeri trei foi, întorcându-le; să citeşti apoi trei rânduri de pe faţa din stânga, şi atunci capul meu tăiat îţi va vorbi şi îţi va răspunde la toate întrebările pe care ai să i le pui!           La vorbele acestea, împăratul se minună până peste marginile minunării şi se înfioră de bucurie şi de tulburare şi grăi:           — O, hakimule! Chiar dacă am să-ţi tai capul, vei vorbi?           El răspunse:           — Da, chiar aşa, o, Măria Ta! Întrucât într-asta-i, cu adevărat, un lucru peste fire.           Atunci împăratul îi îngădui să plece, ci între străji; şi doctorul coborî la casa lui şi îşi isprăvi în ziua aceea treburile, precum şi în ziua următoare. Pe urmă se întoarse la divan, şi tot aşa veniră şi emirii, vizirii, dregătorii, navabii40 şi toţi capii împărăţiei, iar divanul se făcu ca o grădină plină de flori. Atunci vraciul intră în divan şi se opri dinaintea împăratului, ţinând în mâini o carte tare veche şi o cutiuţă de leacuri plină cu un praf. Pe urmă şezu jos şi grăi:           — Să mi se aducă o tavă!           I se aduse o tavă; şi vărsă pe tavă praful şi îl întinse pe faţa ei. Spuse apoi:           — O, Măria Ta! Ia această carte, dar să nu te slujeşti de ea, până a nu-mi vei fi tăiat capul. După ce îl vei fi tăiat, aşază-l pe tava aceasta şi porunceşte să fie apăsat peste praful acesta, spre a opri scurgerea sângelui; pe urmă să deschizi cartea!           Şi împăratul, în graba lui, nici nu-l mai ascultă: luă cartea şi o deschise; şi găsi foile lipite unele de altele. Atunci îşi duse degetul la gură, îl înmuie şi izbuti să desfacă foaia dintâi. Şi făcu tot aşa şi cu cea de a doua şi cu cea de a treia foaie, şi de fiecare dată foile nu se desfăceau decât cu mare anevoinţă. În chipu-acesta, împăratul desfăcu şase foi, încercă să citească, da nu putu să găsească acolo nici un fel de scriitură. Şi grăi:           — O, vraciule, nu se află nimic scris!           Hakimul răspunse:           — Întoarce mai departe în acelaşi chip!           Şi împăratul urmă a întoarce mai departe foile. Şi nici nu se scurseseră bine câteva clipite, că otrava şi începu să curgă prin sângele împăratului, chiar pe clipă şi pe dată; căci cartea era otrăvită. Şi atunci împăratul se prăbuşi, cu zvârcoliri cumplite, şi strigă:           — Otrava curge.           Şi atunci pe loc, hakimul Ruian începu să ticluiască nişte stihuri rostind:           Judecătorii-au judecat, vai mie!           Dar încălcând şi pravili şi dreptate!           Şi totuşi, mare Doamne, nu se poate Dreptate niciodată să nu fie.           La rându-le sunt judecaţi şi ei!           Dac-ar fi fost cinstiţi şi drepţi cândva, Acum judeţul poate i-ar cruţa.           Ci ei au împilat fără temei, Şi-acuma însăşi soarta îi împilă Cu grea osândă, neştiind de milă.           De scârbă şi batjocură-au ajuns.           Şi-i drept! Căci după faptă – şi răsplată!           Temeiul soartei, cât de nepătruns, Tot se-mplineşte-odată şi odată.           Pe când Ruian, hakimul, sfârşea de rostit stihurile, împăratul căzu mort chiar în clipita aceea.           — Or, o, efritule, acuma vezi şi tu că, dacă împăratul Iunan l-ar fi cruţat pe hakimul Ruian, Allah l-ar fi cruţat şi pe el la rându-i. Şi el nu a vrut, şi şi-a hotărât moartea.           Iar tu, o, efritule, dacă ai fi vroit să mă cruţi, te-ar fi cruţat şi pe tine Allah.           În clipita aceasta a povestirii sale, Şeherezada văzu zorii sclipind şi se opri sfioasă. Iar sora ei Doniazada îi zise:           — Ce desfătătoare sunt vorbele tale!           Ea răspunse:           — Da ce sunt astea pe lângă cele ce am să vă istorisesc în noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă sultanul va voi să mă mai cruţe!           Şi îşi petrecură noaptea aceea în bucurie desăvârşită şi în desfătare, până dimineaţa. Pe urmă sultanul se duse la divanul lui. Iar după ce ridică divanul, se întoarse la sarai la ale sale.           Iar când fu cea de a şasea noapte, Şeherezada urmă:           Mi s-a izvodit, o, mult-norocitule sultan, că atunci când pescarul i-a spus efritului: „Dacă m-ai fi cruţat, te-aş fi cruţat şi eu; dar tu nu ai vrut decât moartea mea, iar eu am să te las să mori întemniţat în vasul acesta, şi am să te arunc în mare!” – atunci efritul a strigat şi a zis:           — Allah fie asupră-ţi! O, pescarule, să nu faci aşa! Şi cruţă-mă cu mărinimie, fără a mă certa prea tare pentru fapta mea, căci, dacă eu am fost ucigaş, fii tu binefăcător; iar zicalele vestite spun: „O, tu, cel care faci bine celui ce face rău, iartă toată nelegiuirea răufăcătorului!” Iar tu, o, pescarule, să nu-mi faci cum a făcut Umama cu Atika!           Pescarul zise:           — Şi care-i pătărania lor?           Efritul răspunse:           — Nu este ceasul de povestit, câtă vreme sunt întemniţat; după ce ai să mă scoţi afară, am să-ţi spun pătărania lor!           Pescarul zise:           — A, nu! Trebuie numaidecât să te arunc în mare, fară a-ţi mai rămâne nici un mijloc de ieşire de acolo! Când mă rugam de tine şi când îţi ceream îndurare, tu nu râvneai decât la moartea mea, fară ca eu să fi săvârşit nici o greşeală faţă de tine ori vreo mişelie; şi nu-ţi făcusem decât bine, căci te slobozisem de la popreală. Încât atunci când te-ai purtat aşa cu mine, am priceput că erai de un neam ticălos la obârşie. Or, să ştii bine că nu am a te arunca în mare, decât spre a da de veste despre purtarea ta oricui ar încerca să te scoată, iar acela are să te arunce îndărăt iarăşi, şi-atunci ai să zaci în marea această până la sfârşitul vremilor, spre a te înfrupta din toate soiurile de chinuri!           Efritul îi răspunse:           — Dă-mi drumul, întrucât acuma este ceasul a-ţi istorisi povestea. Şi-apoi îţi făgăduiesc a nu-ţi mai face vreun rău niciodată şi am să-ţi fiu de mare folos printr-o învoială, ce are să te îmbogăţească pentru totdeauna.           Atunci pescarul luă seama la făgăduiala că, dacă îl va slobozi, efritul nu îi va mai face niciodată vreun rău, ci că îl va răsplăti printr-un ajutor. Pe urmă, după ce se încredinţă bine de credinţa şi de făgăduiala lui, şi după ce îl puse să se lege faţă de el cu jurământ pe numele lui Allah Atotputernicul, pescarul deschise vasul. Atunci fumul porni să se înalţe, până ce ieşi afară cu totul; şi se preschimbă într-un efrit înfricoşător ca urâţenie la chip. Efritul izbi o dată cu piciorul în vas şi îl aruncă în mare. Când văzu cum găvanul ia calea mării, pescarul fu încredinţat fară de nici o îndoială de pieirea lui, se scăpă cu udul în şalvari, şi rosti:           — Asta chiar că nu este semn bun!           Pe urmă încercă să-şi întremeze inima şi zise:           — O, efritule, Allah Preaînaltul a spus: „Trebuie să vă ţineţi jurământul, căci vi se va cere socoteală!” Or, mi-ai făgăduit şi mi-ai jurat să nu mă vicleneşti. Aşa că, dacă ai să mă vicleneşti, Allah are să te pedepsească, întrucât Allah este luător-aminte; şi, dacă e îndurător, nu este şi uitător; şi ţi-am spus ce i-a spus doctorul Ruian împăratului lunan: „Cruţă-mă, şi Allah te va cruţa!           La vorbele acestea, efritul începu să râdă şi veni dinainte-i şi zise:           — O, pescarule, haide după mine!           Iar pescarul purcese la drum după el, fără a prea crede în vreo scăpare, până ce lăsară cetatea departe în urmă şi o pierdură din ochi; şi urcară într-un munte, şi coborâră într-o sihăstrie largă, în mijlocul căreia se afla un lac. Atunci efritul se opri şi îi porunci pescarului să-şi arunce năvodul şi să pescuiască; iar pescarul se uită în apă şi văzu o mulţime de peşti albi, roşii, albaştri şi galbeni. La priveliştea aceea, pescarul se minună; pe urmă îşi aruncă năvodul şi, când îl scoase îndărăt, văzu în el patru peşti, fiecare peşte de altă culoare. La această privelişte, se bucură, iar efritul îi zise:           — Du-te cu peştii aceştia la sultan şi dăruieşte-i-i, iar sultanul are să-ţi dea pe ei cât să te îmbogăţeşti. Şi-acuma, pe Allah! Binevoieşte a primi temenelele mele, întrucât iacătă că am uitat talâmurile cele alese, de când tot şed în mare, acuma-s mai bine de o mie şi opt sute de ani, fară a mai vedea lumea de la faţa pământului! În ce te priveşte, tu să vii în fiece zi să pescuieşti aici, dă numai câte o singură dată pe zi! Şi-acuma, aibă-te Allah sub straja sa!           Cu asta, efritul izbi cu cele două picioare ale lui pământul, care se întredeschise şi îl înghiţi.           Atunci pescarul se întoarse în cetate, minunat întru totul de cele ce i se întâmplaseră cu efritul; pe urmă luă peştii şi îi duse în casa lui; apoi luă un ol de lut ars, îl umplu cu apă şi puse în el peştii, care începură să zburde prin apa din ol. Pe urmă, aşezându-şi olul pe cap, purcese spre saraiul sultanului, precum îl învăţase efritul. Când pescarul urcă la sultan şi îi înfăţişă peştii, sultanul se minună cu minunare până peste fire, întrucât nu mai văzuse niciodată în viaţa lui ceva asemenea ca soi şi ca bunătate, şi grăi:           — Să fie daţi peştii aceştia arăpoaicei noastre, bucătăreasa!           Or, roaba aceea îi fusese dăruită sultanului ca peşcheş de numai trei zile de către împăratul rumannilor şi nu avusese încă vreme să-i pună la încercare priceperea de bucătăreasă. Şi-aşa că vizirul îi porunci să pună la prăjit peştele, zicându-i:           — O, arăpoaico, sultanul m-a însărcinat să-ţi spun aşa: „Nu te păstrez ca pe o comoară, o, strop al ochiului meu, decât numai pentru zilele de mare bătălie!” Or, fă-ne să-ţi vedem astăzi dovada măiestriei tale de bucătăreasă şi bunătatea bucatelor tale: căci sultanul tocmai a primit un om aducător de peşcheşuri!           Apoi vizirul plecă, după ce rosti toate îndrumările; iar sultanul îi porunci să i se numere pescarului patru sute de dinari. După ce vizirul îi numără dinarii, pescarul puse galbenii în poala cămăşii şi se întoarse acasă la nevastă-sa, întru totul mulţumit şi bucuros. Pe urmă cumpără pentru copiii săi toate de câte puteau să aibă trebuinţă. Şi-atâta, în ceea ce îl priveşte pe pescar!           Şi în ceea ce o priveşte pe arăpoaică, apoi ea luă peştii, îi curăţi şi îi rândui pe tigaie; pe urmă îi lăsă să se prăjească bine pe-o parte, şi îi întoarse apoi pe cealaltă parte. Dar deodată peretele bucătăriei se crăpă şi lăsă loc să intre o copilandră cu mijlocelul suleget, cu obrajii plini şi netezi, cu mândreţi desăvârşite, cu pleoapele sulemenite cu khol41 negru, cu chipul luminos, cu trupul gingaş îndoit; avea pe cap o kufie42 de mătase cu ciucuri sinilii, cercei mari la urechi, brăţări la încheieturi, iar pe degete, inele cu nestemate scumpe; şi ţinea în mână o smicea de bambus. Se apropie şi, înfigând smiceaua în tigaie, grăi:           — O, peştilor, vă mai ţineţi făgăduiala?           La priveliştea aceea, roaba leşină; iar copila îşi rosti întrebarea şi a doua oară, şi a treia oară. Atunci toţi peştii îşi ridicară capetele dinlăuntrul tigăii şi spuseră:           — Oh, da! Oh, da!           Pe urmă cântară laolaltă stihurile acestea:           De-ţi vei schimba vreodată gândul.           La fel ni-l vom schimba şi noi;           De-ţi vei îndeplini cuvântul Şi noi l-îndeplinim apoi;           Dar de vei vrea să-nşeli orândul, Venim asupra ta puhoi!           După stihurile acestea, copila răsturnă tigaia şi ieşi tot prin locul pe unde intrase, iar peretele bucătăriei se lipi la loc. Când roaba se trezi din leşin, văzu că tuspatru peştii se arseseră şi se făcuseră negri ca de cărbune, şi îşi zise în sine: „Săracii peşti! Nici n-a început bătălia, şi s-au şi rocoşit!” Şi pe când ea se văicărea mai departe, iacătă că vizirul se iţeşte din spate peste capul său şi-i zice:           — Du-i sultanului peştii!           Iar roaba începu să plângă şi îi istorisi vizirului păţania şi ce a urmat din ea; iar vizirul rămase uluit şi grăi:           — Asta chiar că este o poveste tare ciudată!           Şi trimise să fie căutat pescarul şi, odată pescarul adus, îi zise:           — Trebuie numaidecât să ni te înfăţişezi cu patru peşti la fel cu cei pe care i-ai adus întâia oară!           Iar pescarul se duse la baltă, aruncă năvodul şi îl scoase îndărăt cu patru peşti în el, pe care îi luă şi-i duse vizirului. Iar vizirul intră să-i dea arăpoaicei, spunându-i:           — Apucă-te să-i pui la prăjit de faţă cu mine, ca să văd şi eu ce este în toată treaba asta?           Iar arăpoaica se apucă să gătească peştii, şi îi puse în tigaie la foc. Or, nici nu apucară să se scurgă bine câteva clipite, că iacătă că peretele se şi crăpă, iar copila se ivi tot în aceleaşi haine şi ţinând tot aşa în mână smiceaua. Înfipse smiceaua în tigaie şi grăi:           — O, peştilor, o, peştilor! Vă mai ţineţi făgăduiala cea veche?           Iar peştii îşi ridicară toţi capetele şi cântară laolaltă stihurile acestea:           De-ţi vei schimba vreo dată gândul, Atunci şi noi ni-l vom schimba;           Dacă-ţi vei ţine jurământul.           Şi noi vom face tot aşa;           Dar de-ai să vrei să rupi orândul, E vai şi-amar de viaţa ta.           În clipita aceea, Şeherezada văzu zorii mijind şi îşi curmă vorbele îngăduite.           Cândfu cea de a şaptea noapte, ea spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce peştii începură să vorbească, fetişcana răsturnă tigaia şi ieşi tot pe acolo pe unde intrase, şi peretele se lipi la loc. Atunci vizirul se ridică şi spuse:           — Aceasta-i o treabă pe care chiar că n-aş putea s-o tăinuiesc sultanului!           Pe urmă se duse la sultan şi îi istorisi ce se petrecuse de faţă cu el. Iar sultanul zise:           — Trebuie să văd lucrul cu chiar ochiul meu!           Şi trimise să fie căutat pescarul, şi îi porunci să se înfăţişeze cu patru peşti la fel cu cei dintâi, şi îi lăsă pentru aceasta un răspas de vreme de trei zile. Şi pescarul se întoarse degrabă la baltă şi aduse numaidecât patru peşti. Atunci sultanul porunci să i se dea patru sute de dinari; şi, întorcându-se spre vizir, îi spuse:           — Pregăteşte chiar tu, dinaintea mea, peştii aceştia!           Iar vizirul răspunse:           — Îndeplinesc şi mă supun!           Atunci puse să fie adusă tigaia dinaintea sultanului şi rândui în ea peştii la prăjit, după ce îi curăţi bine; apoi, odată prăjiţi pe-o parte, îi întoarse pe cealaltă parte. Şi deodată peretele bucătăriei se crăpă şi ţâşni pe acolo un arap asemenea unui bivol ca toţi bivolii ori a vreunuia dintre uriaşii din seminţia lui Ad43; şi ţinea în mână o creangă verde de pom; şi spuse cu un glas răspicat şi cumplit:           — Peştilor, o, peştilor! Vă mai ţineţi făgăduiala cea veche?           Iar peştii îşi ridicară capetele din tigaie şi spuseră:           — Da, de bună seamă! Aa, de bună seamă!           Şi rostiră laolaltă întocmirea aceasta de stihuri:           De-ţi vei schimba vreodată gândul, Şi noi ni-l vom schimba la fel;           De-ţi vei cinsti tot legământul, Şi noi îl vom cinsti cu zel;           Dar de-ai să-ncalci cândva orândul, Nu vei scăpa de la măcel!           Pe urmă arapul veni la tigaie şi o răsturnă cu creanga, iar peştii arseră şi se făcură cărbune negru. Atunci arapul plecă tot pe acolo pe unde intrase. După ce pieri de dinaintea ochilor lor a tuturor, sultanul grăi:           — Asta-i o treabă despre care chiar că nu putem să păstrăm tăcere. De altminteri, nu încape îndoială, peştii aceştia trebuie să aibă o poveste ciudată.           Porunci atunci să fie adus pescarul şi, odată pescarul sosit, îi zise:           — De unde este peştele?           El răspunse:           — Dintr-o baltă aflată între patru dealuri, dincolo de muntele care străjuieşte cetatea!           Iar sultanul se întoarse spre pescar şi întrebă:           — Câte zile se cer ca să ajungi acolo?           El răspunse:           — O, doamne, al nostru sultane! Nu se cere decât o jumătate de ceas!           Iar sultanul rămase tare uluit şi porunci străjerilor să-l însoţească pe pescar tot atunci. Iar pescarul, tare încurcat, începu să-l blesteme în gând pe efrit. Iar sultanul şi toţi ceilalţi porniră şi suiră într-un munte şi coborâră într-o sihăstrie largă pe care niciodată în viaţa lor nu o mai văzuseră până atunci. Iar sultanul şi oştenii se minunau de întinderea aceea goală, aşternută între patru munţi, şi de tăul acela în care jucau peşti de patru culori osebite: roşii, albi, galbeni şi albaştri. Iar sultanul se opri şi le spuse oştenilor şi tuturor câţi se aflau de faţă:           — Este careva dintre voi care să fi văzut până acum lacul acesta în locul acesta?           Ei răspunseră cu toţii:           — O, nu!           Şi sultanul zise:           — Pe Allah! Nu am să mă mai întorc în cetatea mea şi nu am să mă mai aşez în scaunul de domnie al împărăţiei mele până ce nu voi afla adevărul despre acest lac şi despre peştii din el!           Şi le porunci oştenilor să împresoare munţii; iar oştenii aşa făcură. Atunci sultanul îl chemă pe vizir. Vizirul acela era un cărturar, om înţelept, iscusit la vorbă, dăscălit în toate ştiinţele. După ce se înfăţişă dinaintea sultanului, sultanul îi zise:           — Am de gând să fac un lucru şi, dintru-ntâi, voi să ţi-l înfăţişez: mi-a venit în minte să stau cu desăvârşire singur la noapte şi să caut singur lămurirea tainei lacului şi a peştilor lui. Tu, dar, ai să te aţii la uşa cortului meu şi ai să le spui emirilor, vizirilor şi curtenilor: „Sultanul este bolnav şi mi-a dat poruncă să nu las pe nimeni să intre la el!” Şi să nu dezvăluieşti nimănuia ce mi-am pus de gând!           Aşa că vizirul nu avu cum să se împotrivească. Atunci sultanul se străvesti, îşi încinse sabia şi se strecură departe de însoţitorii săi, fară a fi văzut. Şi purcese să umble toată noaptea până dimineaţa, fară de oprire, până la vremea când căldura, ajungând prea tare, îl sili să se odihnească. După care porni iar să umble cât ţinu ziua toată, şi-a doua noapte până dimineaţa. Şi iacătă că zări în depărtare ceva negru; se bucură şi îşi zise: „S-ar putea să dau acolo de vreunul care să-mi istorisească povestea lacului şi a peştilor lui!” Apropiindu-se de negureaţa aceea, văzu că era un dăm zidit numai din pietre negre, întărit cu brâie late de fier, şi văzu că poarta avea un canat deschis, iar celălalt închis. Atunci se bucură şi, oprindu-se la poartă, bătu încetişor; dar, neauzind nici un răspuns, bătu a doua oară, şi-a treia oară; pe urmă, neauzind răspuns, bătu şi a patra oară, şi mult mai vârtos; şi nimeni nu-i răspunse. Atunci îşi zise: „Nu mai încape îndoială, saraiul este pustiu.” Atunci, făcându-şi inimă, păşi pe poarta saraiului şi ajunse într-o încăpere lungă de trecere. Acolo, cu glas tare, grăi:           — O, stăpâni ai saraiului, sunt un străin, un trecător pe cale, şi vă cer oleacă de merinde pentru drum!           Pe urmă îşi rosti iarăşi cererea, încă o dată şi încă o dată; şi, neauzind nici un răspuns, îşi întări inima şi îşi îmbărbătă sufletul, şi păşi mai departe până în mijlocul saraiului. Şi nu găsi acolo pe nimeni. Da văzu că tot saraiul era aşternut din belşug cu chilimuri şi că în mijlocul curţii dinlăuntru era un havuz străjuit de patru lei de aur roşu şi care lăsau apa să ţâşnească din gurile lor de mărgăritare strălucitoare şi câe nestemate; de jur împrejur, era un potop de păsări care nu puteau să zboare afară din sarai, oprite de o mreajă mare ce se întindea pe deasupra saraiului. Iar sultanul se minună de toate astea, da era mâhnit că nu poate să găsească pe nimenea care să-i poată dezvălui într-un sfârşit taina lacului, a peştilor, a munţilor şi a saraiului. Pe urmă şezu jos, între două uşi, cugetând adânc. Şi deodată auzi un plânset slab, care venea ca dintr-o inimă obidită, şi auzi un glas dulce care îngâna încetişor stihurile acestea:           Ah, nu mai sunt în stare să vă supun, durerii Pedepsele amare mi se citesc pe faţă.           Din ochii mei şi somnul şi liniştile pier, Iar nopţile-mi sunt albe ca alba dimineaţă.           Of, dacă deznădejde şi chin n-ar mai veni, Şi gândurile dacă nu s-ar mai face spinii Vai, îndurare! Măcar putinţa de-a mai şti Mireasma sfântă-a tihnei şi blândul ei tain.           Şi mai cu seamă dacă aş mai putea uita, De-aş mai găsi un sprijin în viaţa-mi pustiită!           Ci nu se mai aprinde în cale-mi nici o stea, În negură se-afundă amara mea ursită.           Când auzi jelaniile acelea îngânate, sultanul se ridică şi se îndreptă spre locul de unde le auzea venind. Găsi o uşă, peste care atârna o perdea. Ridică perdeaua şi, într-o sală mare, văzu un tânăr ce stă pe un pat mare şi înalt de un cot. Era un tânăr frumos, cu boiul mlădiu, dăruit cu o vorbă dulce şi răpitoare; fruntea îi era ca o floare, obrajii, ca trandafirul; iar în mijlocul unuia dintre obraji avea o aluniţă ca un strop de chihlimbar negru, cum zice poetul:           Suleget copilandru., şi dulce! Negru-i păr E-atât de negru-ncât jur-împrejur Se face noapte. Şi, într-adevăr, De fruntea-i albă, fără de cusur, Se luminează noaptea-ntunecată!           N-a tresărit un ochi de om vreodată De-o bucurie mai întemeiată Ca la vederea frumuseţii lui.           Un alt flăcău pe lume-asemeni nu-i, Şi-l vei cunoaşte fără şovăială Doar după benghiul care face haz Pe trandafirul lui de pe obraz, Sub ochi anume pus, ca o momeală.           La vederea lui, sultanul se bucură şi îi spuse:           — Pacea fie asupră-ţi!           Iar tânărul urmă a şedea mai departe pe pat, înveşmântat în haina lui de mătase bătută cu zarafir; ci, cu o jale revărsată peste toată fiinţa lui, îi răspunse sultanului la bineţe şi îi zise:           — O, doamne, iartă că nu pot să mă ridic!           Iar sultanul îi zise:           — O, flăcăule, luminează-mă despre povestea acestui lac şi a peştilor lui coloraţi, şi tot aşa despre saraiul acesta şi despre singurătatea ta şi despre pricina lacrimilor tale!           La vorbele acestea, tânărul vărsă lacrimi îmbelşugate ce-i curgeau de-a lungul obrajilor, iar sultanul se minună şi zise:           — O, tinere, ce te face să plângi?           Iar tânărul răspunse:           — Au cum aş putea să nu plâng, când sunt în starea în care sunt?           Tânărul întinse mâna către poalele cele lungi ale hainei sale şi le ridică. Şi atunci sultanul văzu că toată jumătatea de jos a flăcăului era din marmură, iar cealaltă jumătate, de la brâu până la părul de pe cap, era ca a unui om. Şi flăcăul îi spuse sultanului:           — Află, o, doamne, că povestea cu peştii este un lucru ciudat care, dacă ar fi scrisă cu acul pe colţul dinlăuntru al ochiului, spre a fi văzută de toţi, ar fi o învăţătură pentru cel ce ar cerceta-o cu luare-aminte!           Şi flăcăul istorisi aşa povestea aceea:       Povestea cu tânărul cel vrăjit şi cu peştii

Află, aşadar, o, doamne al meu, că tatăl meu a fost sultanul acestei cetăţi. Îl chema Mahmud şi era stăpân peste Insulele Negre şi peste aceşti patru munţi. Tatăl meu a domnit şaptezeci de ani, după care s-a stins întru mila Atoatedătătorului. După moartea lui, am luat eu sultănia şi m-am însurat cu fiica moşului meu. Iar ea mă îndrăgea cu o dragoste atâta de aprigă, încât, dacă din întâmplare zăboveam pe undeva departe de ea, nu mânca şi nu bea nimic, până ce nu mă vedea iar. Şi şezu sub ocrotirea mea vreme de cinci ani, până ce într-o zi se duse la hammam, după ce poruncise bucătarului să ne gătească masa de prânz. Iar eu intrai în sarai şi mă culcai pe locul obişnuit pe care mă culcam, şi poruncii la două dintre roabele mele să-mi facă vânt cu un vânturar. Atunci una se aşeză la capul meu, iar cealaltă la picioare. Şi mă cuprinse nesomnia, gândind la lipsa soţiei mele, şi nici o tihnă nu se mai lipi de mine: căci chiar dacă ochiul meu se închisese, sufletu-mi sta tot treaz! Atunci o auzii pe roaba care îmi şedea la cap cum îi spunea celei care îmi şedea la picioare:           — O, Massuda, ce tinereţe fară de noroc mai are şi stăpânul nostru! Şi ce păcate pe capul lui s-o aibă de soţie pe stăpâna noastră, vicleană şi nelegiuită!           Iar cealaltă răspunse:           — Bătu-le-ar Allah pe muierile stricate. Că odrasla asta a desfrâului niciodată nu are să mai poată găsi pe careva cu o fire aşa de bună ca a stăpânului nostru, ea, care îşi petrece nopţile prin felurite paturi!           Iar roaba care şedea la cap răspunse:           — Chiar că stăpânul nostru trebuie să fie tare adormit, de nu ia seama la faptele muierii lui!           Iar cealaltă zise:           — Păi ce tot trăncăneşti tu acolo? Au poate stăpânul nostru să prepună ce face ea? Ori poate socoti cumva că îl lasă ea să se învârtească în voie? Află, dar, că întotdeauna vicleana amestecă ceva în pocalul pe care stăpânul nostru îl bea în fiecare seară, înainte de a se culca: îi pune în el nişte banj44; şi îl cufundă în somn. În acea stare, nu mai poate să ştie nici ce se petrece, nici unde se duce ea, nici ce face. Or, după ce îi dă să bea vinul, ea se îmbracă şi pleacă, lăsându-l singur, şi lipseşte până-n zori. Când se întoarce, îi arde sub nas nişte mirosne, şi el atunci se trezeşte din somn.           Când auzii, doamne, vorbele roabelor, în ochii mei lumina se preschimbă în neguri. Şi tare zăbavnic vedeam apropiindu-se noaptea spre a mă afla iarăşi cu fiica moşului meu, care se întoarse într-un sfârşit de la hammam. Atunci întinserăm masa şi mâncarăm vreme de un ceas, îmbiindu-ne unul pe altul la băutură, ca de obicei. După care cerui vinul pe care îl beam în fiecare seară, înainte de a mă culca; iar ea îmi întinse potirul. Atunci mă ferii cu grijă să-l beau; da mă prefăcui a-l duce la buze, ca şi în alte daţi; şi îl vărsai în crăpătura de sus a caftanului, şi-apoi pe clipă pe dată mă întinsei pe pat, prefăcându-mă că dorm. Iar ea zise atunci:           — Dormi! Şi nu te-ai mai trezi în veci! Că, pe Allah! Tare mi-e lehamite de tine, şi mi-e silă până şi de chipul tău; iar sufletul mi-e sătul de atingerea cu tine!           Pe urmă se sculă, îşi puse hainele cele mai frumoase, se înmiresmă, încinse o spadă, deschise uşa de la sarai şi plecă. Eu atunci mă sculai şi mă ţinui după ea, până ce ieşi din sarăi. Şi străbătu toate sukurile şi, până la urmă, ajunse la porţile cetăţii. Atunci le grăi porţilor într-o limbă pe care n-o pricepeam, şi zăvoarele căzură, şi porţile se deschiseră, şi ea ieşi. Iar eu pornii pe urma ei, fară ca ea să mă simtă, până ce ajunse pe o ridicătură, alcătuită din aruncături de gunoaie, şi la un bordei cu o boltă deasupra, făcută din lut ars; intră pe uşă, iar eu mă aburcai pe boltă şi mă aşezai acolo sus, la pândă. Şi iacăt-o că intră la un arap negru. Arapu-acela hâd avea buza de sus cât o buză de oală, iar buza de jos, cât însăşi oala; şi amândouă buzele îi atârnau atâta de jos, încât ştergea cu ele ţărâna de pe pietrele podelei. Şi era putred de boli; şi stă tolănit pe un strat sărac de paie de trestie de zahăr. Când îl văzu, fiica moşului meu sărută pământul între mâinile lui; iar el săltă capu-nspre ea şi-i grăi:           — Vai de tine şi de tine! De ce-ai zăbovit până la ceasul acesta? I-am poftit pe arapii care s-au apucat să bea la vinaţuri şi s-au împreunat cu liubovnicele lor. Şi eu nu am vrut să beau, din pricina ta!           Ea spuse:           — O, stăpâne al meu şi dulceaţa inimii mele, nu ştii că eu sunt măritată cu fiul moşului meu şi că mi-e silă până şi de chipul lui, şi că mi-e greaţă să stau cu el? Şi-apoi, de nu mi-ar fi fost frică să nu te văd şi pe tine zăticnit, de mult aş fi năruit cetatea din creştet până în temelii şi aş fi făcut ca numai glasul cucuvăii şi al ciorii să se mai audă; şi aş fi mutat pietrele năruiturilor hăt tocmai dincolo de muntele Cocaz45.           Arapul răspunse:           — Minţi, dezmăţato! Or, mă jur pe cinstea şi pe însuşirile cele voiniceşti ale arapilor, şi pe întâietatea noastră nemăsurat mai presus faţă de cea a bărbaţilor de neam alb, că dacă încă o dată, începând din ziua aceasta, ai să mai zăboveşti aşa, am să mă scutur de prietenia cu tine şi nu am să-mi mai aştern trupul peste trupul tău! O, vânzătoareo vicleană! N-ai zăbovit aşa decât ca să-ţi îndestulezi într-alte părţi pojarurile tale de muiere, o, stricato, o, tu cea mai ticăloasă dintre muierile albe!           Aşa îi istorisi sultanului feciorul de sultan. Şi urmă:           Când auzii ce-şi vorbiseră şi când văzui cu ochii mei ceea ce urmă între ei doi, lumea se preschimbă în neguri dinaintea mea şi nu mai ştiui unde mă aflu. Apoi fiica moşului meu începu să plângă şi să se jeluiască, ugilită între mâinile arapului, şi să spună:           — O, dragostea mea, o, frupt al inimii mele, nu te mai am decât pe tine! Dacă mă alungi, atunci e vai de mine! O, iubirea mea, o, lumină a ochiului meu!           Şi nu se mai opri din plâns şi din rugăminţi, până ce el nu o iertă. Ea atunci se sculă bucuroasă, se dezbrăcă de toate hainele de pe ea, şi de ceacşiri, şi rămase goală de-a binelea. Pe urmă spuse:           — O, stăpâne al meu, ai să-i dai ceva de mâncare roabei tale?           Iar arapul răspunse:           — Saltă capacul cratiţei şi ai să găseşti în cratiţă o tocană făcută cu nişte oase de şoarece, pe care ai s-o înfuleci de-ai să rozi şi oasele; pe urmă ia oala ceea de colo şi-ai să găseşti în ea nişte buză46 de băut!           Iar ea se duse şi mancă, şi bău, şi se spălă pe mâini; pe urmă se întoarse şi se culcă lângă arap pe paiele de trestie, goală cu totul, şi se ghemui sub arap pe zdrenţele împuţite.           Când văzui toate faptele pe care le săvârşea fiica moşului meu, nu mai putui să mă ţin şi sării din vârful bagdadiei şi mă repezii în odaie, şi luai spadă, pe care o adusese fiica moşului meu, hotărât să-i omor pe amândoi. Şi dintru-ntâi îl izbii pe arap peste gât, şi gândii că-şi lepădase sufletul.           În clipita aceea, Şeherezada văzu zorii mijind şi se opri sfioasă. Iar când lumina zilei străluci, sultanul Şahriar intră în sala de judeţe, şi divanul fu înţesat de lume până la sfârşitul zilei. Pe urmă sultanul se întoarse în saraiul lui, iar Doniazada îi zise surorii sale:           — Urmează, mă rog ţie, povestea!           Ea răspunse:           — Din toată inima şi ca o cinstire datorată!           Aşadar, când fu cea de a opta noapte, Şeherezada urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânărul cel vrăjit i-a spus sultanului:           Izbindu-l pe arap, spre a-i reteza capul, i-am retezat într-adevăr beregata – pielea şi carnea – şi am socotit că l-am ucis, întrucât a horcăit o horcăitură lungă şi cumplită. Fiica moşului meu, care dormea adânc, se trezi după plecarea mea, luă spada pe care o puse la loc în teacă, se întoarse acasă la sarai şi se culcă în patul meu, până dimineaţa. A doua zi de dimineaţă, văzui fiica moşului meu că îşi taie pletele şi se îmbracă în haine de moarte. Pe urmă îmi spuse:           — O, fiu al moşului meu, să nu mă cerţi cumva pentru ceea ce fac, întrucât iacătă că am aflat că maică-mea a murit, taică-meu a fost ucis în războiul cel sfânt, unul dintre fraţii mei s-a prăpădit înţepat de un scorpion, şi fratele celălalt a fost îngropat de viu sub prăbuşirea unei clădiri. Aşa încât sunt îndreptăţită să plâng şi să mă chinuiesc.           La vorbele acestea, nu vrusei să arăt că aş şti ceva, şi îi zisei:           — Fă ce socoţi, căci nu te opresc de la nimic.           Iar ea rămase închisă în jalea, în lacrimile şi în dârdora ei de durere smintită, vreme de un an întreg, de la început până la celălalt început. Când se încheie anul, îmi zise:           — Vreau să zidesc pentru mine în saraiul tău un mormânt boltit, şi să mă închid acolo în singurătate şi în lacrimi, şi să-i dau numele de Casa Jelaniilor!           Eu îi răspunsei:           — Fă ce socoţi tu de trebuinţă!           Iar ea îşi clădi Casa Jelaniilor ei, încununată cu o boltă şi cuprinzând un mormânt ca o groapă. Pe urmă îl aduse şi îl puse acolo pe arap, care nu era mort, dar care ajunsese tare bolnav şi tare slăbit, şi care chiar că nu mai putea să-i fie de nici o slujbă fiicei moşului meu. Dar starea aceea nu îl împiedica să bea întruna la vin şi la buză. Iar din ziua rănirii lui, nu mai putea să vorbească, şi trăia aşa mai departe, întrucât sorocul lui nu venise. Iar ea, în fiecare zi intra la el sub boltă, în zori şi pe înserate, şi era cuprinsă lângă el de potoape de lacrimi şi de nebunie; şi îi da să bea băuturi şi mâncăruri terciuite. Şi nu conteni a face aşa, dimineaţa şi seara, tot răspasul celui de al doilea an. Iar eu o îngăduiam plin de răbdare toată vremea; şi într-o zi, intrând la ea pe neaşteptate, o găsii pornită pe plânsete şi izbindu-se peste obraji şi rostind cu glas jalnic stihurile acestea:           De când te-ai dus, iubite, m-am sihăstrit de lume, Şi doar singurătatea îmi sună în auz, Căci nu mai e în stare să strige un alt nume Inima mea, iubite, din clipa când te-ai dus.           De te vei mai întoarce, iubitule, vreodată La roaba care suflet şi trup ţi-a dăruit, O, fie-ţi milă, strânge-i cenuşa lepădată, Şi-n amintirea vieţii cu care te-a iubit, Dă-i liniştea deplină de care n-avu parte, Şi sapă-i tu mormântul, oriunde vei vroi, Numai să fie-alături de tine, ca şi-n moarte La pieptul tău să doarmă iubirea-ţi, pe vecii.           Şi glasul tău, ah, glasul, aminte să-şi aducă De numele cu care pe vremuri mă striga, Şi-asupra gropii negre să-şi cheme vechea slugă, Să-i vină la picioare precum venea cândva.           Ci, vai, atunci zadarnic vei întreba mormântul Sub care mă va roade al vieţilor călău.           Că va răzbate-afară doar sunetul, răsfrântul, Al oaselor uscate, scrâşnind de dorul tău.           Când îşi isprăvi jelania, îi spusei, cu sabia în mână:           — O, vânzătoareo, iacătă vorbele vicleniei care se leapădă de legăturile juruite şi calcă în picioare dragostea!           Şi, ridicând mâna, mă pregăteam s-o izbesc, când ea sări deodată şi, pricepând astfel că făptaşul betejirii arapului eram eu, se ridică dreaptă în picioare şi rosti nişte vorbe pe care nu le înţelesei deloc, şi zise:           — Prin puterea vrăjitoriei mele, Allah să te preschimbe jumătate în piatră şi jumătate în om!           Şi tot atunci, doamne, ajunsei precum mă vezi. Şi nu mai putui să mă clintesc, nici să fac vreo mişcare; astfel că nu sunt nici mort, nici viu. După ce mă aduse în starea aceasta, vrăji şi cele patru insule ale împărăţiei mele şi le preschimbă în munţii cu lacul de la mijloc; iar pe supuşii mei îi preschimbă în peşti. Da asta nu e tot! În fiecare zi, mă schingiuieşte şi mă biciuieşte cu o vână de piele şi îmi dă o sută de lovituri până la sânge. Şi apoi îmi pune de-a dreptul pe piele, pe sub haine, o cămaşă de păr aspru care îmi cuprinde toată partea de sus a trupului!           Şi tânărul, după spusele acestea, începu să plângă şi rosti aceste stihuri:           Dreptatea-ţi aşteptând-o, Doamne-al meu, Şi judecata-ţi.           — Îmi sugrum durerea Şi-ndur fără crâcnire orice greu, De vreme ce aşa îţi este vrerea.           Dar mă sfârşesc de chinuri, fără vină, Şi numai tu mi-eşti ţărmul alinat, O, Doamne, către care se închină Profetul nostru binecuvântat.           Atunci sultanul se întoarse spre tânăr şi îi spuse:           — Ai mai adăugat un păs la păsurile mele! Şi ia spune-mi, unde se află femeia aceea?           El răspunse:           — În mormântul în care zace arapul sub boltă. Se abate pe la mine în fiecare zi. Vine la mine, mă dezbracă de haine şi mă bate cu o sută de lovituri de bici, în vreme ce eu plâng şi ţip, şi nu pot să fac nici o mişcare, ca să mă apăr. Pe urmă, după ce mă pedepseşte astfel, se întoarce la şi dimineaţa, şi seara, vinuri şi băuturi fierte.           Sultanul zise:           — Pe Allah! O, necăjitule, se cade să-ţi dau un ajutor de pomenire şi să-ţi fac un bine care, atunci când n-oi mai fi, să se treacă în hrisoavele cronicilor!           Apoi sultanul urmă să stea la taifas cu el până la lăsarea serii. Pe urmă se ridică şi aşteptă să vină ceasul de noapte al vrăjitorilor. Atunci se dezbrăcă, îşi încinse paloşul şi porni spre locul unde se afla arapul. Văzu acolo lumânările aprinse şi fanarele atârnate; văzu şi căţuia cu tămâie, mirosnele şi alifiile. Pe urmă se duse drept la arap, îl izbi cu paloşul şi îl omorî. Apoi îl aburcă în spinare şi îl zvârli în afundul unui puţ, care se afla în sarăi. Pe urmă se întoarse şi se îmbrăcă în hainele arapului şi se preumblă oleacă pe sub boltă, vânturând în mână spadă, cât era ea de lungă.           Peste un ceas, veni şi vrăjitoarea, dezmăţata, la tânăr. De cum intră, îl dezbrăcă pe fiul moşului ei şi luă un bici şi începu să-l bată. El atunci strigă:           — Au! Au! Ajunge! Osânda mea e prea amarnică! Oh! Fie-ţi milă de mine!           Ea răspunse:           — Da ţie ţi-a fost milă de mine? Mi-ai cruţat tu iubitul? Nu! Ei na, îndură!           Apoi puse pe el cămaşa din păr de capră şi aşternu celelalte haine peste cămaşă. După care coborî la arap, să-i ducă pocalul cu vin şi olul cu ierburi fierte. Şi intră sub boltă, şi plânse, şi se jelui ţipând:           — Ufl Uf!           Şi zise:           — O, stăpâne al meu, grăieşte-mi! O, stăpâne al meu, vorbeşte cu mine!           Pe urmă rosti cu durere stihurile acestea:           Ah, va mai ţine, o, inima mea, Aceasta despărţire-atât de grea?           Iar dragostea cu care m-ai străpuns Nu-i oare chinuită-ndeajuns?           Ah, până când vei mai fugi de mine, Lăsându-mi numai jale şi suspine?           Dacă n-ai vrut decât să mă ucizi, Fii fericit, iubite: m-ai ucis!           Pe urmă izbucni în hohote de plâns şi iarăşi spuse:           — O, stăpâne, vorbeşte-mi, ca să te aud!           Atunci arapul (cel închipuit) îşi puse limba de-a crucişelea şi începu să îngâne după rostirea arapilor, şi grăi:           — Hoh! Hoh! Nu este tărie şi putere decât întru ajutorul lui Allah!           Când auzi vorbele (după atâta amar de vreme de când arapul nu mai vorbise), femeia scoase un ţipăt de bucurie şi leşină; ci îşi veni în fire şi spuse:           — Oh! Iacătă că stăpânul meu s-a vindecat!           Atunci sultanul îşi prefăcu glasul şi-l făcu tare slab şi zise:           — O, stricato! Nu eşti vrednică să-ţi grăiesc!           Ea zise:           — Pentru ce oare?           El răspunse:           — Pentru că în fiece zi nu faci altceva decât să-l pedepseşti pe soţul tău, iar el să ţipe şi să strige după ajutor, de mi se duce somnul pe toată noaptea până dimineaţa. Iar soţul tău nu conteneşte să ţi se roage şi să-ţi ceară îndurare, încât glasul lui îmi alungă somnul. Fără chinurile astea, de multă vreme mi s-ar fi întors puterile. Şi chiar aceasta-i pricina care mă opreşte a-ţi răspunde.           Ea spuse:           — Atunci, dacă îmi porunceşti aşa, am să-l slobozesc din starea în care se află!           Iar sultanul zise:           — Da! Slobozeşte-l şi întoarce-ne liniştea!           Ea spuse:           — Ascult şi mă supun!           Pe urmă se ridică şi ieşi de sub boltă. Intră în altar, luă un găvan de aramă plin cu apă şi rosti deasupra lui nişte vorbe vrăjitoreşti. Şi apa începu să fiarbă ca apă fiartă într-un ceaun. Atunci îl stropi cu apă pe tânăr şi rosti:           — Prin puterea vorbelor rostite, te dezleg să ieşi din înfăţişarea aceasta spre a lua iarăşi înfăţişarea ta cea dintâi!           Şi tânărul se scutură şi se sculă în sus pe picioarele lui, şi se bucură de slobozirea sa, şi strigă:           — Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este profetul lui Allah! Binecuvântarea şi pacea lui Allah fie asupra-i!           Pe urmă ea spuse:           — Du-te şi să nu mai dai pe-aici, că altminteri te voi omorî!           Şi-l scuipă în ochi. Atunci el plecă de dinaintea ei. Iar ea se întoarse la boltă şi coborî în ea şi spuse:           — O, stăpâne al meu, ridică-te să te văd!           Iar el, tare slab, spuse:           — Oh! N-ai făcut încă nimic! Nu mi-ai dat îndărăt decât numai o parte din tihnă, da n-ai curmat pricină de căpetenie a tulburării mele!           Iar ea zise:           — O, inima mea, care-i pricină de căpetenie?           El spuse:           — Peştii din lac, cei care nu sunt decât locuitorii cetăţii de odinioară şi ai celor patru insule de mai înainte, şi care nu mai contenesc să-şi salte capul din apă şi să-şi arunce blestemele împotriva mea şi a ta, şi-acesta-i temeiul care nu mă lasă să-mi capăt puterile. Iţi rămâne, aşadar, să-i dezlegi. Şi-atunci vei putea să vii şi să mă iei de mână şi să mă ajuţi să mă scol, întrucât e neîndoielnic că are să mi se întoarcă sănătatea!           Când auzi vorbele sultanului, pe care femeia îl luă drept arapul său, îi spuse, bucuroasă:           — O, stăpâne al meu, vrerea ta o pun pe capul şi în ochiul meu! 47           Şi, rostind: „În numele lui Allah!”, se ridică voioasă şi plecă în fugă şi, când ajunse la lac, luă un pic de apă şi…           În clipita aceea, Şeherezada văzu dimineaţa mijind şi, cuminte, se opri din povestit.           Când fu cea de a noua noapte ea urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când vrăjitoriţa a luat un pic de apă din lac şi a rostit deasupra-i nişte vorbe tainice, peştii au început să se zbată şi să ridice capetele şi se preschimbară iarăşi în fii ai lui Adam, chiar în clipita aceea, iar vraja care îi ţinea pe locuitorii cetăţii se dezlegă. Iar cetatea se prefăcu într-o cetate înflorită, cu sukuri bine clădite, şi fiecare locuitor începu să-şi îndeplinească meseria lui. Iar munţii se prefăcură în insule, ca mai înainte. După care nevasta cea tânără se întoarse numaidecât la sultan, tot cu credinţa că sultanul este arapul, şi îi spuse:           — O, inima mea, dă-mi mâna ta mărinimoasă ca s-o sărut!           Şi sultanul răspunse cu glas mocnit:           — Vino lângă mine!           Ea se duse. Şi deodată el înşfacă paloşul cel straşnic şi îi străpunse pieptul atâta de năprasnic, încât vârful paloşului ieşi prin spinare; pe urmă o mai izbi o dată şi o despică în două jumătăţi. Când sfârşi, ieşi afară şi îl găsi pe tânărul cel vrăjit care îl aştepta în picioare. Atunci sultanul îl firitisi cu bucurie că scăpase; iar tânărul îi sărută mâna şi îi mulţumi din toată inima. Apoi sultanul îi zise:           — Vrei să rămâi în cetatea ta ori să vii cu mine în cetatea mea?           Şi tânărul îi spuse:           — O, doamne al vremilor, ştii tu câtă depărtare este de aici până la cetatea ta?           Şi sultanul zise:           — Două zile şi jumătate.           Atunci tânărul îi spuse:           — O, Măria Ta, dacă dormi, trezeşte-te! De aici, ca să ajungi la cetatea ta, vei bate un an întreg, cu voia lui Allah! Întrucât, dacă ai venit aici în două zile şi jumătate, a fost pentru că această cetate era vrăjită. Şi-apoi, o, Măria Ta, eu nu mă voi mai despărţi de tine nici atâta cât ai clipi din ochi!           Iar sultanul se bucură de vorbele lui şi zise:           — Mărire lui Allah, carele a binevoit să te scoată în calea mea! Căci de aci înainte eşti fiul meu, întrucât Allah până acuma nu mi-a hărăzit nici un copil!           Atunci se aruncară unul la pieptul celuilalt şi se bucurară până peste marginile bucuriei. Apoi purceseră la drum până la saraiul sultanului cel tânăr, care fusese vrăjit. Şi sultanul cel tânăr dădu de ştire mai-marilor din împărăţia sa că urma să plece într-un sfânt hagialâc la Mecca. Atunci i se făcură toate pregătirile de trebuinţă. Apoi el şi sultanul plecară, şi inima sultanului ardea după cetatea sa, întrucât lipsise din ea vreme de un an. Purceseră, aşadar, la drum, având cu ei cincizeci de mameluci48 încărcaţi cu peşcheşuri de dăruit. Şi nu conteniră din drumeţit vreme de un an întreg, până ce ajunseră în preajma cetăţii sultanului. Atunci vizirul ieşi cu oştenii în întâmpinarea sultanului, după ce îşi pierduse nădejdea că îl va mai vedea vreodată. Iar oştenii veniră şi sărutară pământul dinaintea sultanului, şi îi urară bun venit. Atunci sultanul intră în sarai şi şezu în scaunul său domnesc. Pe urmă îl chemă pe vizir şi îi împărtăşi toate câte i se întâmplaseră. După ce vizirul luă ştire despre povestea tânărului, îi aduseră firitisiri pentru slobozirea şi mântuirea lui.           Ast timp, sultanul milui o mulţime de inşi; pe urmă îi spuse vizirului:           — Fă să-mi vină degrabă pescarul care mi-a adus pe vremuri peştele.           Iar vizirul trimise să fie căutat pescarul care fusese pricina izbăvirii locuitorilor din cetate. Iar sultanul îl pofti să vină mai aproape de Măria Să şi îi dărui caftane falnice, şi îl întrebă dacă are copii; iar pescarul îi spuse că are un băiat şi două fete. Atunci sultanul se însură cu una dintre cele două fete, iar tânărul se însură cu cealaltă. Pe urmă sultanul îl opri pe tatăl lor lângă sine şi îl căftăni căpetenie peste toţi sameşii vistieriei. Apoi îl trimise pe vizir în cetatea tânărului, aşezată în Insulele Negre, îl căftăni sultan peste acele insule şi-i trimise cu el şi pe cei cincizeci de mameluci, care îl însoţiseră mai înainte pe el însuşi, şi trimise şi o mulţime de caftane falnice pentru toţi emirii. Atunci vizirul îi sărută mâinile amândouă şi ieşi să plece. Iar sultanul şi tânărul urmară să trăiască laolaltă. Cât despre pescar, ajuns cap peste toţi sameşii vistieriei, se îmbogăţi pe deplin şi ajunse omul cel mai bogat de pe vremea sa. Iar cele două fete ale lui ajunseră soţii de sultani. Şi în starea aceea se şi săvârşiră din viaţă!           Şi, urmă Şeherezada, să nu socotiţi că povestea aceasta ar fi mai minunată decât cea cu hamalul.    

A fost odată, în cetatea Bagdadului, un ins care era neînsurat şi care era hamal.           Într-o bună zi, pe când stă în suk, rezemat alene de samarul lui, se opri dinainte-i o femeie înfăşurată în izarul49 ei din mătase de la Mossul50, presărat cu buburuze de aur şi căptuşit cu atlaz, îşi săltă oleacă iaşmacul51 de pe faţă şi, de dedesubt, se iviră nişte ochi negri cu gene lungi, şi cu ce pleoape! Şi era subţire şi sulegetă, desăvârşită ca soi. Pe urmă îi spuse cu dulceaţa glăsuirii ei:           — O, hamalule, ia-ţi samarul şi vino după mine!           Iar hamalului, fermecat cu totul, nu-i venea să dea crezare vorbelor auzite; ci îşi luă coşul şi porni după copilă, care se opri într-un sfârşit la uşa unei case. Bătu în uşă şi numaidecât un nusran52 coborî şi îi cântări fetişcanei, pentru un dinar, o măsură de măsline, pe care ea o puse în samar, spunându-i samaragiului:           — Ia asta şi ţine-te după mine!           Şi hamalul strigă:           — Pe Allah! Ce zi binecuvântată!           Şi îşi luă coşul şi o urmă pe copilă, care se opri apoi dinaintea tarabei unui neguţător de pometuri şi cumpără mere sirieneşti, gutui osmanlâi53, piersici de la Oman, iasomii de la Alep, nuferi albi de la Damasc, harbuji de la Nil, lămâi misreneşti54, chitre sultanlâi55, boabe de mirt, flori de hennea56, dediţei sângerii, topo-raşi, flori de rodie şi zarnacadele. Şi le puse pe toate în samarul hamalului şi spuse:           — Ia-le în spinare!           Iar el le luă şi porni după ea, până ce ajunse dinaintea unui măcelar, căruia fata îi spuse:           — Taie zece artale57 de carne.           Măcelarul tăie cele zece artale; iar ea le înfăşură în foi de banan, le puse în samar, şi spuse:           — Ia-le, o, hamalule!           El le aburcă în spinare şi porni după ea, spre a se opri dinaintea unui neguţător de migdale, de la care copila târgui tot soiul de migdale şi spuse:           — Ia-le şi hai după mine!           Iar el luă coşul şi porni după ea, până dinaintea prăvăliei unui cofetar; acolo fata cumpără o tablă pe care o umplu cu toate câte avea neguţătorul: acadele de zahăr cu unt, împletite şi răsucite, gogoşi calde înmiresmate cu muşc58 şi umplute cu dulceţuri, cofeturi numite sabun59, plăcinte, turte dulci cu lămâie, baclavale, zumaricale numite muşabac60, colţunaşe coapte în zahăr numite lukmet-el-kadi61 şi altele numite assabih-Zeinab62, făcute cu unt, cu miere şi cu lapte. Pe urmă puse toate aceste soiuri de bunătăţuri pe tablă şi puse tablaua pe samar. Atunci samaragiul zise:           — Dacă mi-ai fi spus de la început, aş fi venit cu un catâr, spre a încărca toate astea!           Iar ea zâmbi a râde la vorbele lui. Pe urmă se opri la un neguţător de parfumuri şi cumpără zece feluri de ape: apă de trandafiri, apă de flori de portocal şi încă multe altele; mai luă şi o măsură de băuturi ameţitoare; cumpără tot aşa şi un stropitor de apă de trandafiri înmiresmată cu mosc, grăunţe de tămâie tare, lemn de aloe, chihlimbar cenuşiu şi mosc; luă, într-un sfârşit, nişte lumânări de ceară de Alexandria; puse totul în samar şi spuse:           — Ia coşul în spinare şi vino după mine!           Iar el luă samarul şi o urmă cu povara în spinare, până ce hanâma63 cea tânără ajunse la un sarai falnic cu o curte largă înspre grădina din spate; era tare înalt, pătrat la înfăţişare şi semeţ; uşa avea două canaturi de abanos, împodobite cu solzi de aur roşu.           Fetişcana se opri la uşă şi bătu încetişor; şi uşa se deschise din cele două canaturi ale ei. Hamalul se uită atunci la cea care deschise uşa şi văzu că era o copilă cu trup zarif şi subţietic, chiar ca un tipar în ce priveşte sânii gogoneţi şi îmbolditori, în ce priveşte drăgălăşenia, nurii şi frumuseţea ei, şi în toate desăvârşirile boiului şi ale călcăturii; fruntea îi era albă ca lucirea dintâi a lunii pline, ochii ca ochii gazelelor, sprâncenele ca un pătrar de lună la vremea ramadanului64, obrajii ca bujorul, gura ca pecetea-lui-Soleiman65; chipu-i ca luna plină la răsăritul ei, sânii cei doi ca două rodii gemene; cât despre pântecul ei tânăr şi mlădiu, şi unduitor, se ascundea sub haine ca o scrisoare scumpă în sulul care o cuprinde.           Încât, la vederea ei, hamalul simţi că-i zboară minţile, iar coşul era să-i cadă de pe spinare; şi îşi zise: „Pe Allah! În viaţa mea n-am avut o zi mai binecuvântată decât ziua de azi!”           Atunci fata cea tânără, portăriţa, stând tot înlăuntrul casei, spuse surorii ei, cea care făcuse târguielile, şi hamalului:           — Intraţi! Şi intrarea să vă fie largă şi bună!           Atunci intrară şi ajunseră într-o sală largă, ce dă spre curtea lăuntrică; sala era împodobită toată cu chilimuri de mătase şi de zarafir şi plină cu lucruri iscusit lucrate şi învrâstate cu ochiuri de aur şi cu oluri, şi cu jeţuri cioplite, şi cu perdele, şi cu dulapuri de haine frumoase. În mijlocul sălii se afla un crivat de marmură, bătut cu mărgăritare sclipitoare şi cu nestemate; deasupra crivatului era întins un polog de atlaz roşu, iar pe crivat şedea o copilandră minunată, cu nişte ochi babilonici66, cu lin trup drept ca litera alef67, şi cu un chip atâta de frumos, încât umplea de tulburare soarele cel luminos. Era ca o stea strălucitoare, şi într-adevăr ca o hanâmă de neam înalt arăbesc, după spusa poetului:           Acel ce îţi asemuie făptura Cu-o mlădioasa ramură subţire În van, copilo, îşi mai bate gura, Căci tu eşti fără de asemuire:           Nu are soră fiinţa-ţi mlădioasă, Nici trupul tău un frate pe potrivă.           Iar ramura, oricât e de frumoasă, Numai în pom e-n totului zarifă, Pe când tu, preafrumoaso, eşti oricum Fără pereche sub slăvitul soare, Iar haina ce te-ascunde-i ca un fum, Care te face mai ispititoare.           Atunci copilă de pe pat se ridică, făcu câţiva paşi, spre a veni în mijlocul sălii lângă surorile ei, şi le spuse:           — Ce staţi aşa nemişcate? Luaţi povara din cârca hamalului.           Atunci cea care târguise veni dinaintea hamalului, portăriţa trecu la spatele lui şi, ajutate de cea de a treia soră a lor, îl uşurară de povară. Apoi scoaseră tot ceea ce se afla în samar, rânduiră fiecare lucru la locul lui, îi plătiră doi dinari hamalului şi îi spuseră:           — Arată-ţi ceafa şi du-te, o, hamalule!           Şi hamalul se uită la fete şi începu să se minuneze de frumuseţea lor şi de desăvârşirile lor, şi gândi că nu mai văzuse vreodată ceva asemenea. Şi luă seama că nu se afla în casa aceea nici un bărbat. Apoi văzu toate băuturile, toate poamele, toate florile înmiresmate şi toate celelalte bunătăţuri câte se aflau acolo, şi se minună până peste marginile minunării, şi nu avu nici un îndemn să plece.           Atunci cea mai mare dintre fete îi zise:           — Ce ai de nu te clinteşti? Socoţi plata prea săracă? Şi se întoarse spre sora ei, cea care făcuse târguielile, şi îi zise:           Mai dă-i şi al treilea dinar.           Şi hamalul spuse:           — Pe Allah, o, stăpânele mele, plata de obicei nu este decât de două jumătăţi de dinar! Şi nu am găsit nicidecum săracă plata de-acum. Da inima şi lăuntrul fiinţei mele se zbuciumă din pricina voastră. Şi mă întreb cum poate să fie viaţa voastră, de vreme ce staţi singure şi nu aveţi aici nici un bărbat, care să vă ţină tovărăşie bărbătească. Au voi nu ştiţi că un minaret nu e chiar nimic, decât atunci când este unul dintre cele patru minarete ale unei geamii? Or, o, stăpânele mele, voi nu sunteţi decât trei şi vă lipseşte cel de al patrulea! Şi ştiţi şi voi că fericirea femeilor nu ajunge desăvârşită decât lângă bărbaţi! Şi, cum spune poetul, o îmbinare de sunete nu poate să fie cântec decât într-o însoţire de măcar patru soiuri de scule laolaltă: o harpă, o lăută, o cobză şi un flaut. Or, o, stăpânele mele, voi nu sunteţi decât trei şi vă lipseşte scula cea de-a patra, flautul, care să fie un bărbat înţelept, plin de inimă şi de duh, meşter iscusit şi ştiutor a păstra o taină!           Iar fetişcanele îi ziseră:           — Păi, tu nu ştii, hamalule, că noi suntem fete fecioare? Încât tare ne este frică a ne da pe mâna vreunui palavragiu. Că l-am citit pe poetul care spune:           Fereşte-te de-orice destăinuire, Că taina spusă-aduce păgubire!           La vorbele acestea, hamalul strigă:           — Mă jur pe viaţa voastră, o, stăpânele mele! Eu sunt un bărbat înţelept, de temei şi de credinţă, care a citit cărţi şi a rumegat cronicile! Nu povestesc decât lucruri dulci şi tăinuiesc cu grijă, fără a pălăvrăgi, toate lucrurile jalnice. În toate împrejurările, mă port după spusa poetului:           Ştie păstra o taină doar omul fără pată, Doar omul-om îşi ţine întreagă o făgadă.           În mine orice taină rămâne ferecată, Ca într-o casă-nchisă sub straşnică lăcată, Cu uşa cetluită şi cheia aruncată.           Auzind stihurile hamalului şi toate strofele pe care le spuse, şi întocmirile lui poeticeşti, fetele se îndulciră bine de tot; şi, numai din prefăcătorie îi ziseră:           — Tu ştii, o, hamalule, că am cheltuit pentru saraiul nostru o mulţime de galbeni. Ai tu oare cu ce să ne despăgubeşti? Întrucât nu te-am pofti să stai cu noi decât cu învoiala, din parte-ţi, de a plăti cu aur. Ori nu ţi-e a rămâne la noi, a ne fi tovarăş la băut şi mai cu seamă a ne face să stăm treze toată noaptea, până la ivirea zorilor pe chipurile noastre?           Pe urmă, cea mai mare dintre fete, stăpâna casei, adăugă:           — Că dragostea fară de arginţi nu poate să slujească de dreaptă măsură în cumpăna tereziei!           Iar portăriţa zise:           — Dacă nu ai nimic, du-te fară nimic!           Şi, în clipita aceea, fata care făcuse târguielile luă cuvântul şi grăi:           — O, surorile mele, destul! Întrucât, pe Allah! Flăcăul acesta nu ne-a împuţinat cu nimic ziua! Şi-apoi ar fi putut să fie altul, care să nu fi avut atâta răbdare faţă de noi. Şi apoi tot ce i s-ar cădea ca plată, mă leg să plătesc eu în locul lui.           Atunci hamalul se bucură până peste poate şi îi spuse celei ce făcuse târguielile:           — Pe Allah! Cel dintâi câştig al zilei numai ţie ţi-l datorez!           Atunci tustrele îi ziseră:           — O, hamalule, rămâi, aşadar, aici, şi fii încredinţat că ne vei fi precum capul şi ochiul nostru!           Pe dată, cea care făcuse târguielile se ridică şi se încinse peste mijloc. Pe urmă orândui pocalele, strecură vinul, pregăti locul de petrecere chiar lângă havuzul de apă şi puse dinaintea lor toate câte puteau să le fie de trebuinţă. Pe urmă aduse vinul, şi toată lumea şezu jos; iar hamalului, în mijlocul fetelor, i se părea că visează în somn.           Atunci fata care făcuse cumpărăturile luă carafa cu vin, umplu pocalul şi îl bău, şi încă o dată, şi încă o dată. Pe urmă umplu iarăşi pocalul şi îl trecu surorilor ei, pe urmă hamalului. Iar hamalul rosti în stihuri:           Bea vinul! Ca el e izvorul De bucurii şi veselii.           El este tămăduitorul La rele şi nevolnicii.           Cel care-l bea îşi uită dorul Şi prinde proaspete tării Nu-i om care să-l bea vreodată Fără-a-şi simţi din temelii Fiinţa-ntreagă tulburată Şi vrednică de ghiduşii.           În el e fericirea toată Şi saţiul dragostei – să ştii!           Şi sărută mâinile celor trei fete şi goli pocalul. Pe urmă se duse lângă stăpâna casei şi îi zise:           — O, stăpâna mea, sunt robul, lucrul şi avutul tău!           Şi rosti în cinstea ei un stih al poetului:           La uşa ta aşteaptă robul ochilor tăi, Cel mai supus din robii tăi supuşi, Ce îţi cunoaşte bine râvnitele văpăi, Şi-ntreaga-ţi dărnicie ţi-o-nseamnă la răbuj.           Şi ştie robu-acesta, răpus de crudul dor;           Bunăvoinţa toată cu care ţi-e dator.           Atunci ea îi spuse:           — Bea, o, prietene al meu! Şi băutura să-ţi fie priincioasă şi de dulce mistuire! Şi să-ţi dea puteri pe calea adevăratei sănătăţi!           Atunci hamalul luă pocalul, sărută mâna fetei şi, cu glas cald şi unduitor, cântă molcom stihurile acestea ale poetului:           L-am dat iubitei mele un vin., strălucitor Precum lumina din obrajii ei:           Obrajii-i ca un foc dogorâtor Cum numai o năpadă de scântei Ar arde-atâta de mistuitor.           Părea că s-ar fi-nduplecat să-l bea, Şi mi-a grăit, râzând cu gură toată: „Cum de socoti tu, oare, c-aş putea Să-mi beau lumina din obraji vreodată, Obrajii să mi-i beau sorbind din ea?”           Eu, spun: „Bea, o, lumină, soarbe-l rar!           Că-n vinu-acesta-s lacrimile mele!           Roşeaţa lui e sângele meu chiar!           Iar aburul lui, cu arome grele, E sufletu-mi ce ţi-l aduc în dar!”           Atunci fetişcana luă pocalul de la hamal, îl duse la buze, pe urmă trecu lângă sora ei. Şi începură să dănţuiască, să cânte şi să se încunune cu flori; şi în toată vremea asta, hamalul le lua în braţe şi le strângea; şi una îi spunea ghiduşii, alta îl trăgea spre ea, iar cea de a treia îl împodobea cu flori. După ce vinul se înstăpâni de-a binelea, copila portăriţă se sculă, se despuie de toate hainele de pe ea şi rămase goală cu totul. Pe urmă se aruncă în havuzul cu apă şi începu să se joace cu apa; pe urmă luă apă în gură şi îl stropi pufnind pe hamal. Apoi îşi săltă în sus şi mâinile şi picioarele şi lăsă apa să curgă peste tinereţea ei fragedă. Pe urmă ieşi din apă şi se aruncă la pieptul hamalului şi, întinzându-se pe spate, făcu un semn şi întrebă:           — O, inima mea, ştii cum se cheamă aceasta?           Iar hamalul răspunse:           — Ha! Ha! Ha! De rând, se cheamă casa milelor!           Atunci ea strigă:           — Yuh! Yuh! Da nu ţi-e ruşine?           Şi îl luă de gât şi începu să-l bată pe spate. Atunci el spuse:           — Nu! Nu! Se cheamă potcă! Ci ea spuse:           — Altcumva!           Şi hamalul zise:           — Atunci este bucăţica ta de la urmă! Iar ea spuse iar:           — Altcumva!           Atunci el zise:           — Este viespea ta!           Ea, la vorbele acestea, începu să-l lovească atât de straşnic peste ceafa, încât îi urzică pielea. Atunci el zise:           — Păi da spune-mi tu cum se cheamă! Şi ea răspunse:           — Busuiocul podurilor! Atunci hamalul strigă:           — Într-un sfârşit! Lăudat fie Allah pentru izbăvirea ta, o, busuioace al podurilor!           După care îşi trecură iarăşi pocalul roată. Pe urmă, cea de a doua fată îşi scoase hainele şi se aruncă în havuzul cu apă: făcu şi ea ca sora ei, pe urmă ieşi şi se duse să se arunce la pieptul hamalului. Acolo, arătând cu degetul, îi zise hamalului:           — O, lumină a ochiului meu! Cum se cheamă aceasta? El răspunse:           — Veşcă!           Ea strigă:           — Uf! Ce vorbe proaste la flăcăul ăsta!           Şi îl lovi şi îl plesni atâta de tare, de răsună sala toată. Iar el răspunse:           — Atunci este busuiocul podurilor.           Ea răspunse:           — Nu! Nu!           Şi iar începu să-l plesnească peste ceafa. Atunci el o întrebă:           — Păi da cum îi zice?           Ea răspunse:           — Susanul descojit!           Atunci cea de a treia fată se sculă, se dezbrăcă şi coborî în havuz, unde făcu la fel ca şi cele două surori ale sale; pe urmă se îmbrăcă iar şi se duse să se întindă pe genunchii hamalului şi îi spuse:           — Ghiceşte-i numele!           Şi-i făcu semn. El atunci începu să spună ba că se cheamă aşa, ba că se cheamă pe dincolo! Şi sfârşi întrebând-o, pentru ca ea să înceteze a-l mai lovi:           — Atunci spune-mi tu cum îi zice!           Ea răspunse:           — Hanul lui Abu-Mansur!           Atunci hamalul se ridică, îşi scoase hainele şi coborî în havuzul cu apă; iar paloşu-i plutea la faţa apei! Se spălă pe tot trupul, cum se spălaseră şi fetele; pe urmă ieşi din havuz şi se aruncă în poala portăriţei şi îşi alungi cele două picioare în poala celei ce făcuse târguielile. Pe urmă, arătând cu un semn, îi spuse stăpânei casei:           — O, stăpână doamnă a mea, cum se cheamă?           La vorbele acestea, toate trei fură cuprinse de un râs atâta de amarnic, încât se prăbuşiră pe spate şi strigară:           — Zebbul tău!           El spuse:           — Ba nu!           Şi-i arse fiecăreia câte-o muşluitură. Ele spuseră atunci:           — Scula ta!           El răspunse:           — Iaca ba!           Şi-i arse fiecăreia câte o ciupitură de sân. Iar ele, uluite, îi spuseră:           — Păi dă-i chiar păcătoşia ta, şi-i fierbinte! E chiar zebbul tău, şi-i zbuciumat!           Iar hamalul, de fiecare dată, clătina din cap, apoi le săruta, le muşluia, le ciupea şi le strângea în braţe; iar ele râdeau până peste poate. Într-un sfârşit, îl întrebară:           — Spune-ne atunci tu cum se cheamă?           Hamalul cugetă o clipită, se uită cu luare-aminte, clipi din ochi, şi zise:           — O, stăpânele mele, iacătă vorbele pe care tocmai mi le-a spus copilul acesta care-i pojarul meu: „Mă cheamă catârul cel vârtos şi nejugănit, cel care paşte şi rumegă busuiocul podurilor, se desfată cu tainul de susan descojit, şi poposeşte la hanul lui moş Mansur!”           La vorbele acestea, fetele începură să râdă de se prăbuşiră pe spate. Pe urmă se apucară iar să bea din acelaşi pocal, până spre căderea nopţii. Atunci fetele îi spuseră hamalului:           — Acuma arată-ne ceafa şi du-te, lăsându-ne să-ţi privim lăţimea spetelor!           Şi hamalul strigă:           — Pe Allah! Mai lesne-i sufletului meu să iasă din trup, decât mie să plec din casa voastră, o, stăpânele mele! Hai să împreunăm noaptea această cu ziua care s-a dus, iar mâine fiecare va putea să plece să-şi vadă de starea soartei sale pe drumul lui Allah!           Atunci copila care făcuse târguielile luă cuvântul şi spuse:           — Pe viaţa mea! O, surorile mele, hai să-l poftim să-şi petreacă noaptea cu noi: avem să ne prăpădim de râs, întrucât e o pramatie fară ruşine şi e plin de gingăşie!           Atunci fetele îi spuseră hamalului:           — Bine, fie! Poţi să rămâi în noaptea asta, dă numai cu învoiala să te laşi în seama noastră şi să nu ceri nici o lămurire despre ceea ce vei vedea sau despre pricină a orice-ar fi!           Atunci el zise:           — Da, hotărât! O, stăpânele mele!           Iar ele îi spuseră:           — Atunci ridică-te şi citeşte ce stă scris pe uşă!           Iar el se sculă şi găsi pe uşă cuvintele acestea scrise cu zugrăveală de aur: Nu întreba nimic despre ceea ce nu te priveşte, altminteri vei auzi lucruri care nu au să-ţi fie pe plac!           Atunci hamalul spuse:           — O, stăpânele mele, vă iau de martore că nu am să crâcnesc nimic despre ceea ce nu mă priveşte!           În clipita aceea, Şeherezada văzu zorile mijind şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a zecea noapte, Doniazada îi spuse:           — O, sora mea, isprăveşte povestea!           Iar Şeherezada răspunse:           — Cu dragoste şi ca o datorinţă pentru mărinimie!           Şi urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce hamalul le-a dat fetelor această făgăduiala, cea care făcuse târguielile s-a ridicat şi a aşternut bucatele dinaintea lor, şi toţi au mâncat cu poftă. După care, se aprinseră lumânările, se arseră beţişoare înmiresmate şi tămâie; pe urmă toată lumea începu iarăşi să bea şi să mănânce din toate bunătăţurile cumpărate în suk, mai cu seamă hamalul, care totodată spunea întruna stihuri bine ticluite, închizând ochii şi legănând din cap. Şi deodată se auziră nişte bătăi în uşă; dar bătăile nu-i tulburară din desfătările lor; fata portăriţă se sculă şi se duse la uşă, pe urmă se întoarse şi le spuse:           — Masa noastră chiar că are să fie plină în noaptea aceasta, întrucât iacătă că au sosit la uşă trei ajami68 cu barba rasă, şi tustrei chiori de ochiul stâng, şi chiar că asta-i o potriveală de-a mirărilea! Am văzut pe dată că sunt străini, din ţara rumannilor; şi fiecare dintre ei are o înfăţişare osebită, da tustrei sunt cu totul de râs la chip, atâta-s de pociţi. Aşa că, dacă avem să-i poftim să intre, avem să ne veselim straşnic pe seama lor!           Pe urmă le spuse mai departe vorbe de încredinţare tovarăşelor ei, care într-un sfârşit ziseră:           — Spune-le, aşadar, că pot să intre, da arată-le limpede învoiala care cere: Să nu întrebi nimic despre ceea ce nu te priveşte, altminteri vei păţi lucruri ce nu au să-ţi placă!           Şi fetişcana alergă plină de voioşie la uşă şi se întoarse aducându-i pe cei trei chiori; şi într-adevăr, aveau bărbile rase şi mustăţile lungi şi răsucite în varvaric, şi totul la ei învedera că ţin de isnaful cerşetorilor numiţi saalici69. De îndată ce intrară, urară bună pace celor de fată, ploconindu-se unul după altul. La vederea lor, fetele se ridicară în picioare şi-i poftiră să şadă jos. După ce şezură, cei trei inşi se uitară la hamalul care era beat cu totul, şi, după ce îl măsurară bine, socotiră că şi el ţine de isnaful lor şi îşi ziseră:           — A, păi şi acesta este un saaluk ca noi! Aşadar poate să ne tină tovărăşie cu dragoste!           Şi hamalul, care le auzise socotinţa, se sculă deodată şi se holbă la ei cu ochii poncişi, şi le zise:           — Haide, haide! Staţi cuminţi, că nu am ce să fac cu marghiolelile voastre! Şi mai dintruântâi ia băgaţi de seamă la ce stă scris colo, pe uşă!           La vorbele acestea, fetele pufniră în râs şi îşi ziseră:           — Avem să ne veselim straşnic cu saalicii şi cu hamalul!           Pe urmă îi poftiră pe saalici să mănânce, iar ei mâncară straşnic! Pe urmă portăriţa îi pofti să bea, iar saalicii se porniră să bea unul după altul şi să-şi treacă spornic pocalul din mâna copilei-portăriţe. După ce pocalul îşi porni rotirea din plin, hamalul le zise:           — Hehe, fârtaţilor! Au nu care cumva aveţi în desagii voştri vreo poveste mai de soi ori vreo păţanie mai de mirare ce-ar putea să ne veselească?           La vorbele acestea, ei, stârniţi cu totul şi încălziţi, cerură să li se aducă sculele de petrecere. Atunci portăriţa le aduse pe dată o dairea de Mossul împodobită cu zdrăngănei, o alăută de Irak şi un flaut persan. Iar cei trei saalici se sculară în picioare: unul luă daireaua cu zdrăngănei, cel de al doilea luă alăuta, iar cel de al treilea flautul. Şi tustrei începură să cânte, iar fetele îi însoţeau cu glasurile; cât despre hamal, acesta se zgâlţâia de desfătare şi icnea: „Uf! Ya Allah!”, atâta de vrăjit era de glasul strălucit şi de dulceaţa cântăreţilor.           Intr-acestea, se auziră iarăşi nişte bătăi la uşă. Iar portăriţa se ridică spre a vedea cine bate.           Or, iacătă care era pricina bătăilor în uşă:           În noaptea aceea, califul Harun Al-Raşid70 coborâse să cutreiere prin cetatea sa, spre a vedea şi a auzi însuşi lucrurile care se puteau petrece; şi era însoţit de vizirul său Giafar Al-Barmaki şi de spătarul Massrur, împlinitorul osândelor sale. Întrucât îşi făcuse obiceiul de a se străvesti adeseori în neguţător.           Aşa că, pe când se preumbla în noaptea aceea pe uliţele cetăţii, ajunse în drumul său la casa aceea şi auzi zvoana alăutelor şi larma zaiafetului. Şi califul îi spuse lui Giafar:           — Hai să intrăm în casa asta să vedem ale cui sunt glasurile.           Şi Giafar răspunse:           — Trebuie să fie vreo ceată de beţivani. Încât să ne ferim a intra, de teamă că nu care cumva să ni se întâmple vreun pocinog.           Şi califul zise:           — Trebuie numaidecât să intrăm, şi vreau ca tu să găseşti vreun tertip care să ne îngăduie să intrăm şi să-i luăm pe neaşteptate.           Şi Giafar, la porunca aceea, răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Atunci Giafar o luă înainte şi bătu la uşă. Şi tot atunci portăriţa veni să deschidă.           Portăriţa cea tânără deschise, aşadar, uşa, iar Giafar îi zise:           — O, stăpâna mea, suntem nişte negustori de la Tabaria71. Sunt zece zile de când am venit la Bagdad cu mărfuri, şi am tras la hanul negustorilor. Încât unul dintre negustorii de la han ne-a poftit în seara aceasta la el şi ne-a îmbiat la cină. După cină, care a ţinut un ceas de vreme şi la care ne-a tot îndemnat să mâncăm şi să bem straşnic, ne-a dat slobozenie să plecăm. Am plecat, aşadar; dar s-a lăsat noaptea, iar noi suntem nişte străini aici: aşa că rătăcirăm drumul spre hanul la care suntem traşi. Şi-acuma ne închinăm cu osârdie la mărinimia voastră, spre a ne îngădui să intrăm şi să ne petrecem noaptea la voi. Iar Allah are să ţină seama de această faptă bună!           Atunci portăriţa se uită la ei şi văzu că aveau într-adevăr înfăţişare de negustori, precum şi chipuri preacinstite. Şi se întoarse la cele două surori ale ei şi le ceru părerea. Ele îi spuseră:           — Pofteşte-i să intre!           Atunci ea se întoarse să le deschidă uşa; iar ei o întrebară:           — Putem să intrăm, cu îngăduinţa voastră?           Ea spuse:           — Intraţi!           Atunci califul, Giafar şi Massrur intrară, iar la vederea lor fetele se ridicară în picioare să-i întâmpine şi să le dovedească cinstirea cuvenită, şi spuseră:           — Fiţi bineveniţi, iar intrarea aici fie-vă voioasă şi desfătată! Simţiţi-vă în voia voastră, o, oaspeţi ai noştri!           Avem însă a vă cere o învoială: Să nu întrebaţi ceea ce nu vă priveşte, altminteri veţi auzi lucruri care nu au să vă fie pe plac!           Ei răspunseră:           — Da, de bună seamă!           Şi şezură jos, şi fură poftiţi să bea şi să-şi treacă pocalul de la unul la altul. Pe urmă califul se uită la cei trei saalici şi văzu că erau chiori, toţi de ochiul stâng, şi tare se minună. Se uită apoi la fetişcane, şi văzu toate mândreţele şi toţi nurii lor, şi rămase tare nedumerit şi uluit. Şi copilele îşi vedeau mai departe de taifasul lor cu oaspeţii şi îi îmbiau să bea cu ele; pe urmă îi aduseră califului un vin de soi; şi el nu vroi să bea, spunând:           — Sunt un hagiu cucernic72.           Atunci portăriţa se sculă şi aşeză dinaintea lui o sofra învrâstată gingaş, pe care puse o ceaşcă de farfuriu chinezesc; turnă în ceaşcă apă de izvor, pe care o răcori cu o bucată de gheaţă şi o îndulci cu zahăr şi cu apă de trandafiri; apoi îl pofti pe calif să bea. El primi şi îi mulţumi îndelung copilei, şi îşi zise în sineşi: „Mâine trebuie s-o răsplătesc pentru fapta ei şi pentru tot binele pe care îl săvârşeşte!”           Ast timp, fetele îşi vedeau mai departe de îndatoririle lor de gazde şi de îmbierile la băutură. Da când vinul îşi împlini rosturile, stăpâna casei se ridică, îi întrebă încă o dată ce mai poruncesc, pe urmă o luă pe portăriţă de mână şi îi spuse:           — O, sora mea, ridică-te să ne îndeplinim datoriile!           Ea îi răspunse:           — La poruncile tale!           Atunci portăriţa se ridică, le spuse saalicilor să se scoale din mijlocul sălii şi să se rânduiască în dreptul uşilor, strânse tot ce se afla în mijlocul sălii şi făcu curat. Iar celelalte două fete îl strigară pe hamal şi îi spuseră:           — Uf, pe Allah! Ce fără de folos este prietenia ta! Mişcă-te! Că doar nu eşti străin aici, eşti de-al casei!           Atunci hamalul se sculă, îşi sumese poalele hainei, îşi strânse cingătoarea şi spuse:           — Porunciţi şi mă supun!           Iar ele îi ziseră:           — Aşteaptă la locul tău!           Peste câteva clipite, portăriţa îi zise:           — Urmează-mă şi hai să mă ajuţi!           Iar el o urmă afară din sală, şi văzu două căţele din soiul căţelelor negre şi care aveau nişte lanţuri petrecute pe după gât. Hamalul le luă şi le aduse în mijlocul sălii. Atunci stăpâna saraiului se apropie, îşi suflecă mânecile, luă un bici şi îi spuse hamalului:           — Adu aici una dintre căţele!           Iar el veni cu una dintre căţele, trăgând de lanţ, şi o aduse aproape; iar căţeaua începu să plângă şi să ridice capul spre fetişcană. Şi fetişcana, fară a lua seama la scâncelile ei, tăbărî pe ea lovind-o cu biciul peste cap, iar căţeaua schelălăia şi plângea; iar fetişcana nu încetă de-a o bate, decât când mâinile îi căzură istovite. Atunci aruncă biciul din mână, luă căţeaua în braţe, o strânse la piept, îi şterse lacrimile şi o sărută pe cap, ţinându-i-l între mâinile ei. Pe urmă îi spuse hamalului:           — Du-o de-aici, şi adu-mi-o pe cea de-a doua!           Şi hamalul aduse căţeaua; iar fata se purtă şi cu ea la fel cum se purtase cu cea dintâi.           Atunci califul îşi simţi inima cum i se umple de milă şi pieptul cum i se strânge de jale şi clipi din ochi către Giafar, spre a-i da de înţeles s-o întrebe pe fetişcană despre toate astea. Şi Giafar îi răspunse prin semne că mai bine să-şi ţină gura.           Apoi stăpâna saraiului se întoarse spre surorile ei şi le spuse:           — Hai să facem ceea ce avem obiceiul să facem!           Ele răspunseră:           — Ne supunem.           Atunci stăpâna saraiului se sui în crivatul ei de marmură, învrâstat cu aur şi cu argint, şi îi spuse portăriţei şi celei ce făcuse cumpărăturile:           — Arătaţi-ne acuma ce ştiţi.           Atunci portăriţa se sculă şi se sui în pat lângă sora ei; iar cea care făcuse cumpărăturile ieşi, se duse în iatacul ei şi aduse de acolo un tăbuieţ de atlaz dichisit cu ciucuri de mătase verde; se opri dinaintea fetelor, deschise sacul şi scoase din el o lăută. I-o întinse portăriţei care îi potrivi strunele şi, ciupindu-le, cântă nişte stihuri de dragoste şi de alean:           Fie-vă milă! Dati-le-ndărăt Pleoapelor mele liniştea pierdută!           Spuneţi-mi unde, unde mi s-au dus Şi minţile de m-au lăsat zăludă?           Când uşa i-am deschis-o larg iubirii Şi adăpost i-am dat în casa mea, Atunci s-a mâniat pe mine somnul Şi mi s-a dus, de nu-l mai pot vedea.           Ei îmi răspund: „Prietena cuminte, Tu cea care mergeai pe drumul drept, Ce-ai săvârşit? Şi ce blestem ţi-aduse Neliniştea în gânduri şi în piept?”           Iar eu şoptesc: „Nu eu, ci ea, prieteni, Ar fi în stare să vă lumineze;           Eu doar pot spune că întregu-mi sânge E-al ei, al mult preagingaşei crăiese.           Şi doar pot spune că eu mai degrabă Mi l-aş vărsa numai de dragul ei, Decât să-l ţin clocotitor în mine, Plin de povară grea a dragostei.           Vai, m-am îndrăgostit de o femeie, Şi-n gândurile mele-o port mereu, Şi numai ea mi se-oglindeşte-n gânduri, Icoana ei sclipeşte-n ochiul meu!           Iar dacă din lăuntrurile mele Aş vrea s-alung icoana ei de dor, Lăuntrurile, vai, mi s-ar aprinde Într-un pojar atotmistuitor.           Ah, de-aţi vedea-o, m-aţi ierta, prieteni!           Însuşi Allah a şlefuit se pare La giuvaieru-acesta fără pată Lucrat cu-a vieţii proaspătă lucoare;           Iar cu ceea ce îi mai rămăsese Din proaspăta lucoare minunată, Allah a plăsmuit mărgăritarul Şi rodia de flăcări, totodată”           Ei mă întreabă: „Oare tu, credule, Găseşti într-o iubită şi-altceva Decât suspine, lacrimi şi amaruri, Şi-arare-o bucurie lângă ea?           Şi oare nu ştii tu că dacă chipul Ţi-l vei privi adânc în apa lină, Nu vei vedea lucind în ochiul apei Decât chiar chipul tău că o lumină?           Te-ai apucat să bei dintr-un izvor Din care-abia apuci să sorbi o gură, Că te-ai şi săturat apoi cu totul Şi, iată, cu asupra de măsură.”           Eu le răspund: „Nu cumva să vă pară Că bându-l, poate, m-a cuprins beţia!           O, nu! Nu bându-l! Ci numai privindu-l, Privindu-l doar, şi, iată, nesomnia S-a aşternut numaidecât, prieteni, În ochii mei adânci pe totdeauna.           Şi nu de nişte lucruri petrecute Îmi arde-acuma inima, nebuna, Ci doar de trecerea ei ca o umbră!           Şi nu de vreo iubire împlinită, Din care m-aşfi rupt cumva, prieteni, Mi-s gândurile astăzi rătăcite!           Ci doar de despărţirea de aceea Care nu este astăzi lângă mine!           Cum oare aş putea acum, prieteni, Înspre o alta să-mi întorc privirea, Când sufletul meu tot, în care geme Şi-n care arde pururea iubirea, Mi-l simt legat pe veci, fără scăpare, De trupu-i zămislit ca din pojar, De trupu-i mirosind cu îmbătare A mosc curat şi-a chihlimbar”.           Când îşi isprăvi cântarea, sora ei îi zise:           — Deie-ţi alinare Allah, o, sora mea!           Şi portăriţa fu cuprinsă de o mâhnire atâta de amarnică, încât îşi sfâşie hainele şi se prăbuşi la pământ leşinată cu totul.           Şi, în felul acela, trupul fetei rămase gol, iar califul băgă de seamă că tot trupul purta urmele unor lovituri de bici şi ale unor lovituri de nuiele şi fu uluit până peste marginile uluirii. Şi fata care făcuse târguielile sări şi aruncă oleacă de apă pe obrazul surorii sale leşinate, care îşi veni în simţiri; pe urmă îi aduse o altă rochie şi o îmbrăcă la loc.           Atunci califul îi spuse lui Giafar:           — Nu prea pari tulburat. Tu nu vezi urma loviturilor pe femeia aceasta? În ce mă priveşte, nu mai pot să-mi ţin gura şi nu voi mai avea tihnă până ce nu voi afla adevărul despre toate astea, ca şi despre întâmplarea cu cele două căţele!           Iar Giafar răspunse:           — O, doamne şi stăpâne, adu-ţi aminte de învoiala statorită: Nu întreba nimic despre ceea ce nu te priveşte, altminteri vei auzi lucruri ce nu-ţi vor fi pe plac!           Intr-acestea, fata care făcuse târguielile se ridică şi luă lăuta: o sprijini pe sânul ei rotund, o ciupi cu vârful degetelor şi cântă:           Vreunul dacă ni s-ar plânge de dragoste, ce i-am răspunde?           Pe noi de ne-ar zdrobi iubirea, scăparea ne-am găsi-o unde?           De-am căuta tâlmaci să deie răspuns cu limbă iscusită, N-ar şti să tălmăcească chinul din inima îndrăgostită;           Iar dacă am păstra-n tăcere plecarea celui drag departe, Durerea ne-ar aduce-ndată la două degete de moarte.           O, chin amarnic! Partea noastră-s numai căinţele şi dorul, Şi lacrimile care-şi varsă peste obrajii arşi izvorul!           Iar tu, iubite dus, cel care te-ai mistuit privirii mele Şi-ai rupt ceea ce ne legase cu lanţuri de iubire grele, Ai mai păstrat în suflet baremi o umbră din iubirea noastră, O umbră să înfrunte vremea cu amintirea ei măiastră?           Ori ai uitat, plecând departe, tot ce-ai luat la despărţire, De am ajuns, doar pentru tine, la frângere şi prăbuşire?           Şi dacă-a fost să nu am parte decât de chin şi de surghiun, Voi cere lui Allah odată socoată dreaptă şi răzbun.           La cântecul acesta jalnic, stăpâna saraiului îşi sfâşie hainele, ca şi sora ei mai înainte, plânse şi căzu leşinată. Iar fata care târguise se sculă şi o îmbrăcă într-o altă rochie, după ce se îngrijise să-i arunce apă pe obraji şi s-o întoarcă în sineşi. Atunci stăpâna saraiului, întremată oleacă, se aşeză pe pat şi îi spuse celei cu târguielile:           — Mă rog ţie, mai cântă, spre a putea să ne plătim datoriile! Numai o dată încă!           Atunci fata care făcuse cumpărăturile îşi struni iarăşi lăuta şi cântă stihurile acestea:           Şi până când această despărţire şi-această părăsire-atât de grea?           Nu ştii că ochii-mi nu mai au nici lacrimi, ca măcar lacrimi să mai pot vărsa?           M-ai dat uitării! Ci socoţi tu oare că mult vei mai putea să uiţi ce-a fost?           Ah, dacă-ai vrut doar să mă pui pe flăcări, hai bucură-te, ţi-ai ajuns la rost! …           Vicleana soartă dacă-i ocroteşte doar pe bărbaţi în dragostele lor, Sărmanele femei n-au să mai poată o zi să scape de amăgitori!           Iar eu, vai! Oare cui să-mi plâng amarul spre-a-mi uşura povara de suspine -           Suspinele prin mâna ta venite, o, ucigaş al inimii din mine!           Vai, vai, ce supărări îl mai aşteaptă pe un pârâş care-a pierdut cândva Dovada scrisă lui de un datornic ori pe aceea că-a plătit ce-avea!           Ah, jalea inimii-mi îndurerate nebună geme cu dureri afunde De dorul tău! Mi-e dor nebun de tine! Mi-ai juruit. Şi unde eşti tu, unde?           O, fraţi întru Allah! Vă las în seamă să-ljudecaţipe-amăgitorul meu, Să-ndure şi el chinurile mele, să simtă şi el ceea ce simt eu!           De-abia, trudit, să i se-nchidă ochiul, ca să se odihnească-o clipă doar, Şi-n ochiul lui să intre nesomnia, să i-l deschidă cu durere iar!           Pentru iubirea ce-i purtai, mi-aduse cele mai ticăloase umilinţi!           Deie-i Allah să vadă şi el cum e când ţi-ai pierdut şi inimă şi minţi.           Eu m-am topit de doru-i până-acuma, cu jale grea iubindu-l şi cu zel -           Ci mâine-i rândul lui, al celui care mă chinuie, să sufere şi el!           Atunci iarăşi portăriţa căzu leşinată, iar trupu-i rămas gol se ivi acoperit de urma bicelor şi a nuielelor.           La priveliştea aceea, cei trei saalici îşi ziseră unul altuia:           — Cu mult mai bine ar fi fost pentru noi să nu fi intrat în casa aceasta, chiar cu primejdia de a ne fi petrecut toată noaptea culcaţi pe un muşuroi de pământ, întrucât priveliştea aceasta ne-a mohorât şi ne-a rupt şira spinării!           Atunci califul se întoarse către ei şi le zise:           — Şi pentru ce?           Ei răspunseră:           — Pentru că suntem zguduiţi înlăuntrul nostru de tot ceea ce s-a petrecut!           Atunci califul îi întrebă:           — Păi, aşadar, nici voi nu sunteţi de-ai casei?           Ei răspunseră:           — Păi nu! Ci gândim că saraiul acesta este al insului care şade lângă tine!           Atunci hamalul strigă:           — Nu, pe Allah! Chiar în noaptea aceasta am intrat şi eu pentru întâia oară în casa aceasta! Şi cu mult mai bine ar fi fost pentru mine să mă fi culcat pe un morman de pământ între năruituri, mai degrabă decât în casa aceasta!           Atunci toţi se chibzuiră şi ziseră:           — Ne aflăm aici şapte bărbaţi, iar ele nu sunt, în totului tot, decât trei femei, niciuna mai mult! Să le cerem lămurirea acestei stări de lucruri. De n-or vrea să ne răspundă de bunăvoie, au să ne răspundă de nevoie!           Şi toţi căzură la înţelegere, afară de Giafar, care zise:           — Găsiţi voi că asemenea gând ar fi un gând drept şi cinstit? Aduceţi-vă aminte că le suntem oaspeţi şi că ele ne-au spus învoielile lor, pe care suntem datori să le urmăm cu statornicie! Şi-apoi iacătă că noaptea e pe sfârşite şi fiecare dintre noi va să plece să-şi vadă de starea ursitei sale pe calea lui Allah!           Pe urmă făcu din ochi spre calif şi, luându-l de-o parte, îi zise:           — Nu mai avem decât un ceas de petrecut aici. Şi îţi făgăduiesc că mâine am să le aduc între mâinile tale şi avem să le cerem povestea lor!           Şi califul nu se înduplecă şi zise:           — Nu mai am răbdare să aştept până mâine!           Pe urmă, cum se chibzuiau mai departe, zicându-şi ba c-o fi, ba c-o păţi, ajunseră a se întreba:           — Da care dintre noi să le pună întrebarea?           Şi socotiră că aceasta i s-ar cădea hamalului. Intr-acestea, fetele îi întrebară:           — O, oameni buni, ce tot şopocăiţi acolo?           Atunci hamalul se sculă, şezu în picioare dinaintea stăpânei casei şi îi zise:           — O, doamnă stăpână a mea, te întreb, şi mă rog ţie în numele lui Allah, din partea tuturor acestor oaspeţi, să ne spui povestea celor două căţele, şi pentru ce le-ai pedepsit ca apoi să plângi asupra lor şi să le săruţi! Şi, asemenea, să ne spui, ca să pricepem şi noi pricina urmelor loviturilor de bici şi de vergi de pe trupul surorii tale. Şi-aceasta-i întrebarea noastră! Şi pacea să fie cu tine!           Atunci stăpâna casei îi întrebă pe toţi cei strânşi acolo:           — Este adevărat ceea ce grăieşte hamalul în numele vostru?           Şi toţi, afară de Giafar, răspunseră:           — Da, este adevărat!           Iar Giafar nu scoase o vorbă.           Atunci fetişcana, auzind răspunsul lor, spuse:           — Pe Allah! O, oaspeţi ai noştri, iacătă că săvârşiţi faţă de noi cea mai rea ocară şi cea mai ticăloasă! Or, dintru început, noi v-am arătat că dacă vreunul va întreba despre ceea ce nu-l priveşte, va auzi lucruri ce nu-i vor fi pe plac! Şi nu v-a fost destul că aţi intrat în casa noastră şi că aţi mâncat din bucăţele noastre? Ci nu-i vina voastră, ci-i vina surorii noastre, cea care v-a adus aici!           La vorbele acestea, îşi suflecă mânecile până la cot, izbi de trei ori cu piciorul în podea şi strigă:           — Hei! Veniţi degrabă!           Şi numaidecât se deschise uşa de la unul dintre dulapurile peste care erau trase perdelele şi ieşiră de acolo şapte arapi voinici, rotind în mâini paloşe agere. Iar ea le zise:           — Legaţi-le mâinile acestor inşi cu limba prea lungă şi cetluiţi-i pe unii de alţii!           Şi arapii împliniră porunca, apoi grăiră:           — O, stăpâna noastră, o, floare tăinuită departe de privirile bărbaţilor, ne îngăduieşti a le reteza capetele?           Ea răspunse:           — Mai aveţi răbdare cu ei vreme de un ceas! Întrucât vreau, înainte de a le tăia gâtul, să-i iscodesc, spre a dovedi cine sunt!           Atunci hamalul strigă:           — Pe Allah! O, stăpâna mea, nu mă omorî pentru fărădelegea făptuită de alţii! Că toţi cei de aici s-au amăgit şi au săvârşit o fărădelege, da eu ba! Oh, pe Allah! Ce noapte desfătată am petrecut noi, de n-am fi fost pângăriţi de vederea saalicilor aceştia ai prăpădului! Căci saalicii aceştia de piază rea ar duce la prăpăd, doar cu ivirea lor, până şi cetatea cea mai înfloritoare, numai cât ar intra în ea!           Şi rosti pe dată o strofă:           Frumoasă-i iertarea din partea celui puternic.           Mai ales faţă de cel fără de apărare.           Mă rog, dar, ţie, pe prietenia care ne leagă:           Pentru cel culpaş, nu-l omorâ pe-acela care nici o vină nu are.           După ce hamalul îşi încheie vorba, fetişcana începu să râdă.           În clipita aceea, Şeherezada văzu zorii mijind şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a unsprezecea noapte, urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când fetişcana a început să râdă, după ce se mâniase, veni la ceata de musafiri şi zise:           — Istorisiţi-mi tot ceea ce se cuvine să-mi istorisiţi, căci nu mai aveţi decât un ceas de trăit! De altminteri, dacă mai zăbovesc aşa, o fac pentru că sunteţi oameni de rând; întrucât, de-aţi fi fost dintre cei de vază sau dintre mai-marii din seminţiile voastre, ori de-aţi fi fost căpetenii dregătoreşti, de bună seamă că v-aş fi trimis mai degrabă la ai voştri, să vă pedepsească ei!           Atunci califul îi spuse lui Giafar:           — Dezvăluie-i cine suntem, că altminteri ne omoară!           Iar Giafar răspunse:           — Nu avem decât ceea ce ni se cuvine!           Şi califul îi zise:           — Nu se cade să faci glume la ceasul când se cere să fii cuminte, căci fiecare lucru la vremea sa!           Atunci fata veni lângă saalici şi îi întrebă:           — Sunteţi fraţi?           Ei răspunseră:           — Nu, pe Allah! Nu suntem decât cei mai amărâţi dintre amărâţi, şi trăim din meşteşugul nostru de a pune zbanţuri şi lipitori.           Atunci ea îi întrebă pe fiecare la rând:           — Te-ai născut chior?           El răspunse:           — Nu, pe Allah! Da povestea pierderii ochiului meu este o poveste atâta de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul în colţul dinlăuntru al ochiului, ar fi de învăţătura aceluia care ar citi-o cu smerenie!           Iar cel de al doilea şi cel de al treilea îi răspunseră la fel. Pe urmă toţi laolaltă îi spuseră:           — Fiecare dintre noi este dintr-altă ţară, iar poveştile noastre sunt uluitoare şi păţaniile noastre sunt de-a mirărilea!           Atunci fetişcana se înturnă spre ei şi le zise:           — Fiecare dintre voi să-şi istorisească povestea şi pricina venirii în casa noastră. Şi-apoi fiecare să-şi ducă mâna la frunte, spre a ne mulţumi, şi să plece după soarta lui!           Atunci cel dintâi care începu fu hamalul, şi spuse:           — O, stăpâna mea, eu, ca stare omenească, sunt hamal, şi-atât! Copilă de colea, cea care a făcut târguielile, m-a pus să car o sarcină şi a venit acolea cu mine. Şi acolea mi s-a întâmplat cu voi ceea ce ştiţi prea bine, şi ceea ce nu vreau acuma să mai pomenesc, pricepeţi voi de ce. Şi-asta-i toată povestea mea, întrucât nu am a adăuga o vorbă mai mult. Şi vă urez bună pace!           Atunci fetişcana îi zise:           — Hai, du-ţi mâna la cap spre a vedea dacă-i bine aşezat, netezeşte-ţi pletele şi cară-te!           Şi hamalul spuse:           — Ba nu, pe Allah! N-am să mă car decât după ce am să aud povestea tovarăşilor mei de colea.           Atunci saalukul cel dintâi dintre saalici păşi înainte spre a-şi istorisi povestea şi spuse:           Povestea celui dintâi saaluk           — O, stăpână a mea, am să-ţi mărturisesc pricina ce m-a silit să-mi rad barba şi să-mi pierd ochiul!           Află, dar, că tatăl meu era sultan. Avea un frate, şi fratele acela era şi el sultan într-o altă cetate. În ce priveşte naşterea mea, s-a nimerit că maică-mea m-a născut chiar în aceeaşi zi în care s-a născut şi fiul moşului meu.           Pe urmă anii trecură, şi pe urmă alţi ani şi alte zile, iar eu şi fiul moşului meu crescurăm. Se cade să-ţi spun că mă deprinsesem să mă duc în ospeţie la unchiul meu, la răstimp de câţiva ani, ba chiar să zăbovesc pe la el luni în şir. Cea din urmă dată când m-am dus în ospeţie la ei, fiul moşului meu mi-a făcut o primire cât se poate de bucuroasă şi de îmbelşugată; şi a pus să se junghie berbeci în cinstea mea şi să se pritocească multe vinuri. Pe urmă am început să bem, până ce vinul se dovedi mai tare decât noi. Atunci fiul unchiului meu îmi spuse:           — O, fiu al moşului meu! Ţie, care îmi eşti drag într-un chip cu totul aparte, am a-ţi cere un lucru însemnat, şi n-aş vrea să te văd că nu primeşti ori că mă opreşti să fac ceea ce am hotărât!           Îi răspunsei:           — De bună seamă, şi din toată inima prietenoasă şi caldă!           Atunci, spre a se încredinţa pe deplin, mă puse să mă leg cu cel mai sfânt jurământ, punându-mă să mă juruiesc pe legea noastră cea sfântă. Se sculă numaidecât, ieşi pentru câteva clipite, pe urmă se întoarse cu o femeie după el, împodobită toată, dulce înmiresmată toată şi îmbrăcată în haine scumpe, care trebuie să fi costat un preţ mare. Iar el se întoarse spre mine, cu femeia la spatele său, şi îmi zise:           — Ia-o pe femeia aceasta şi mergi înaintea mea la locul pe care am să ţi-l zugrăvesc. (Şi îmi zugrăvi locul, lămurindu-mi-l în aşa fel încât pricepui limpede.) Şi acolo ai să găseşti un mormânt aşa şi aşa, printre celelalte morminte, şi să mă aştepţi acolo!           Iar eu nu putui să nu mă învoiesc, nici să dau îndărăt dinaintea acelei cereri, din pricina jurământului pe care îl juruisem cu mâna mea cea dreaptă! Şi luai femeia, şi mă dusei, şi intrai sub bolta mormântului împreună cu ea, şi şezurăm jos să-l aşteptăm pe fiul moşu-ui meu, pe care îl văzurăm în curând cum vine, aducând cu el o căldăruşă plină cu apă, un sac cu ipsos şi un târnăcop micuţ. Le puse jos pe toate, în afară de târnăcop, şi se duse la lespedea mormântului de sub boltă; scoase pietrele una câte una şi le rândui alături; pe urmă, cu târnăcopul, începu să sape pământul, până ce scoase la iveală un capac cam cât o uşiţă; deschise şi, dedesubt, se ivi o scară boltită. Atunci se întoarse către femeie şi îi spuse, făcându-i semn:           — Hai! Nu ai decât să alegi!           Şi femeia numaidecât coborî scara şi pieri. Atunci el se întoarse spre mine şi îmi spuse:           — O, fiu al moşului meu! Mă rog ţie să împlineşti ajutorul pe care mi-l dai. După ce am să cobor aici înlăuntru, să închizi capacul şi să-l acoperi apoi cu pământ, cum era mai înainte. Şi astfel vei împlini ajutorul dat. Iar ipsosul din sac şi apa din căldăruşă să le amesteci bine, pe urmă să pui pietrele la locul lor de mai înainte şi, cu amestecul, să tencuieşti pietrele la îmbinările lor ca mai înainte, şi să faci în aşa fel încât nimeni să nu bage de seamă şi să spună: „Iacătă o groapă proaspătă, tencuită de curând, da cu pietrele vechi!” întrucât, o, fiu al moşului meu, iacătă-i un an întreg de când trudesc aici, şi numai Allah mă ştie! Şi-aceasta-i rugămintea mea!           Pe urmă adăugă:           — Iar acuma, fie că Allah să nu te copleşească prea greu cu jalea despărţirii mele de tine, o, fiu al moşului meu!           Pe urmă coborî pe scară şi se afundă în mormânt. Când pieri din privirile mele, mă ridicai, închisei capacul şi făcui precum îmi poruncise să fac, aşa fel că mormântul arăta precum fusese.           Mă întorsei atunci la saraiul moşului meu; şi moşul meu era la vânătoare; şi-atunci mă dusei să mă culc, în noaptea aceea. Pe urmă, când se făcu dimineaţă, începui să cuget la toate lucrurile din noaptea trecută şi la toate câte se petrecuseră între mine şi fiul moşului meu; şi mă mustrai de fapta pe care o făptuisem. Dar mustrările de cuget nu slujesc la nimic! Atunci mă întorsei la morminte şi căutai mormântul cu pricina, fară a putea să izbutesc a-l mai cunoaşte. Şi îmi urmai căutările până la căderea nopţii, fără a putea să mai găsesc drumul. Mă întorsei la sarai, şi nu mai putui nici să beau, nici să mănânc, şi toate gândurile mele se zbuciumau în privinţa fiului moşului meu, şi nu putui cu nici un chip să mă dumiresc cât de cât! Atunci mă posomorâi de o posomorală amarnică, şi îmi trecui noaptea tare mohorât, până dimineaţa. Şi mă întorsei a doua oară la mecet, gândind la tot ce făcuse fiul moşului meu, şi mă cuprinse o căinţă grea că-i dădusem ascultare; pe urmă începui iarăşi să caut mormântul printre celelalte morminte, fară a izbuti să dau de el. Îmi urmai căutările vreme de şapte zile, şi nu aflai nicicum calea cea bună. Atunci îngrijorările şi gândurile rele sporiră atâta, încât ajunsei aproape să mă smintesc.           Spre a-mi găsi un leac şi o tihnă chinurilor, mă gândii să plec şi luai drumul de întoarcere la tatăl meu. În chiar ceasul când soseam la porţile cetăţii părintelui meu, se ivi o ceată de inşi care se repeziră asupră-mi şi îmi legară mâinile. Atunci rămăsei cu totul năucit de fapta aceasta, dat fiind că eram fiul sultanului cetăţii şi că inşii aceia erau slugile tatălui meu, precum şi robii mei cei tineri. Şi mă cuprinse o spaimă grea, şi îmi zisei în sine-mi: „Cine ştie ce-a putut să i se întâmple tatălui meu!           Atunci începui să-i întreb despre aceasta pe cei care îmi legaseră mâinile, iar ei nu-mi dădură nici un răspuns. Şi, peste scurt răstimp, unul dintre ei, care era un rob tânăr de-al meu, îmi spuse:           — Judeţul vremii s-a dovedit năprasnic faţă de părintele tău. Oştenii l-au părăsit, iar vizirul l-a dat morţii. Iar noi am ieşit la pândă, spre a aştepta căderea ta în mâinile noastre.           Şi mă înşfăcară, iar eu chiar că nu mai ţineam de lumea aceasta, într-atâta ştirile auzite mă năuciseră, într-atâta moartea tatălui meu mă umpluse de jale. Iar ei mă târâră supus dinaintea vizirului, care îl omorâse pe tatăl meu. Or, între vizir şi mine era o râcă veche. Pricina neprieteniei venea de acolo că eram tare pătimaş după tragerea cu arbalesta73. Or, iacătă că, într-o zi, pe când mă aflam pe terasa saraiului tatălui meu, se brodi ca o pasăre mare să se lase pe terasa saraiului vizirului, tocmai când vizirul se afla acolo; şi vrusei să săgetez pasărea cu arbalesta mea, da arbalesta nu nimeri pasărea, ci nimeri ochiul vizirului şi i-l prăpădi, cu vrerea şi cu osânda scrisă de Allah! Cum spune poetul:           Lasă ursita să se împlinească Şi nu te osteni să-ndrepţi vreodată Altceva decât strâmba judecată A juzilor din lumea pământească.           Între-ale vieţii tulburate spume, Nimica nu lăsa să-ţi schimbe firea, Nici bucuria oarbă nici mâhnirea -           Că totul este trecător pe lume.           Vorbă cu vorbă, şirurile toate, Câte ni le-a scris Soarta, le-am urmat -           Căci datul Sorţii-i pe vecie dat, Şi să-l mai schimbe nimenea nu poate.           Saalukul urmă mai departe:           După ce prăpădii astfel, fară putinţă de zviduire, ochiul vizirului, vizirul nu cuteză să crâcnească nimic, întrucât tatăl meu era sultanul cetăţii.           Şi asta era pricina neprieteniei dintre mine şi el.           Când, aşadar, cu mâinile legate, fusei dus dinaintea lui, el porunci să mi se reteze gâtul! Atunci îi spusei:           — Oare ai să mă ucizi fară de vreo vină din parte-mi?           El răspunse:           — Da ce vâna-i mai mare ca asta?           Şi îmi arătă ochiul lui pierdut. Atunci îi spusei:           — Am săvârşit-o din greşeală.           Ci el îmi răspunse:           — Dacă tu ai săvârşit-o din greşeală, eu am s-o săvârşesc precugetat!           Pe urmă strigă:           — Să fie adus înaintea mea!           Şi mă duseră dinaintea lui. Atunci el întinse mâna şi îşi înfipse degetul în ochiul meu cel stâng şi mi-l zdrobi cu desăvârşire.           Şi din ceasul acela de-atunci sunt chior, precum mă vedeţi cu toţii.           După aceea, vizirul porunci să fiu legat şi băgat într-o ladă. Pe urmă îi spuse gâdelui:           — Ţi-l dau în seamă. Trage-ţi sabia din teacă şi ia-l de-aici. Du-l afară din cetate, omoară-l şi lasă-l fiarelor sălbatice să-l mănânce!           Atunci armaşul mă luă şi mă duse până ce ieşi din cetate. Mă scoase atunci din ladă, legat de mâini şi de picioare, şi vru să mă lege şi la ochi, înainte de a mă da morţii. Atunci eu începui să plâng şi să rostesc stihurile acestea:           Te socoteam cămaşa mea de zale, Scuteala mea de-un lăncier vrăjmaş -           Ci tu eşti lancea! Fierul mâinii tale Deschide morţii-n mine larg făgaş!           Pe când eram puternic şi-n paftale, Mâna mea dreaptă-n loc de-a pedepsi, Trecea în mâna stângă spada cruntă, În mâna care nu ştia lovi.           Aşa făceam cu cel ce azi mă-nfruntă.           Purcede dar asemeni mie, şi Mă cruţă-acum, cu mila ta măruntă, Şi lasă-i numai pe duşmanii mei Săgeţile urgiei să-mi arunce!           De caznele vrăjmaşilor mişei Sărmanei mele inimi îi ajunge Cât a-ndurat! Închină-i un crâmpei De tăinuire, şi n-o mai răpune Cu greul vorbei care nu se spune!           — Prieteni mi-am făcut, să-mi fie-armură, Şi-aşa mi-au fost. Dar împotriva mea, Şi-n mâinile celor ce-mi poartă ură.           Mi-i socoteam săgeţi. Şi-au fost aşa!           Le simt în suflet vajnica arsură!           Şi multor inimi fostu-le-am ca stea, Şi le-am hrănit, să-mi fie credincioase.           Şi credincioase-au fost: spre înşelare!           Le-am dat iubirea mea, să nu mă lase, Statornic să-mi rămână-ajutătoare Când mă vor bate vremuri ticăloase.           Şi-au fost aşa! Ci doar întru vânzare!           Când auzi stihurile, împlinitorul osândelor îşi aduse aminte că fusese armaş la părintele meu şi că eu însumi îl copleşisem cu cinstiri, şi îmi zise:           — Cum să te omor? Că sunt rob al tău preasupus! Pe urmă îmi spuse:           — Fugi! Viaţa îţi este mântuită! Şi să nu te mai întorci prin părţile acestea, întrucât vei pieri şi mă vei da şi pe mine pieirii odată cu tine; cum spune poetul:           Fugii Mântuie-te prietenei Du-te!           Dezleagă-ţi, frate, sufletul pe veci Din lanţul legăturilor trecutei Dă deci uitării totu-acum când pleci!           Şi lasă şi căminul îndrăgit, Ca să slujească astăzi de mormânt Aceluia ce cândva l-a zidit Să-i fie adăpostul cald şi blând!           Un alt meleag vei mai găsi vreodată, Şi-o altă ţară decât ţara ta;           Dar sufletu-ţi e scris că niciodată, De-l pierzi, un altul nu vei mai afla.           Ia cugetă: ce nerozie mare Să vecuieşti în lanţuri, asuprit, Când lumea lui Allah sclipeşte-n soare Şi când pământul lui e nesfârşit!           Şi-i scris că dacă soarta ţi-a menit Să mori într-un pământ, nu vei putea Decât să mori unde ţi-a fost sortit.           Dar cine-şi ştie oare soarta să?           Tu uită-te la coama unui leu, Şi pilda scumpă să n-o uiţi nicicând:           Grumazul lui se face dârz şi greu Doar când trăieşte slobod pe pământ!           Când isprăvi stihurile, îi sărutai mâinile. Şi nu mă încrezui cu adevărat în izbăvirea mea, decât după ce mă văzui zburat departe.           Mai pe urmă, mă alinai de pierderea ochiului, gândind că scăpasem de la moarte. Şi drumeţii mai departe, şi ajunsei în cetatea moşului meu. Intrai, aşadar, Ia el şi îi istorisii ce i se întâmplase tatălui meu şi ce mi se întâmplase şi mie de mi-am pierdut ochiul. Atunci el începu să plângă cu potop de plânsete şi strigă:           — O, fiu al fratelui meu! Iacătă că mai adaugi o jale la jalele mele şi încă o durere la durerile mele. Căci trebuie să-ţi spun că fiul moşului tău cel sărman, care se află dinaintea ta, s-a pierdut de zile şi zile, şi eu nu ştiu ce-a păţit, şi nimeni nu poate să-mi spună unde este!           Pe urmă se porni pe un plâns de căzu pierit. Când îşi veni în sineşi, îmi spuse:           — O, copilul meu, sunt mâhnit de o mâhnire până peste poate din pricina fiului moşului tău, eu, moşul tău! Şi vii să mai adaugi un chin la chinurile mele, istorisindu-mi ce ai păţit şi ce a păţit tatăl tău. Ci, o, copilul meu, mai bine-i că ţi-ai pierdut ochiul decât viaţa!           La vorbele lui, nu mai putui să tăinuiesc ce se întâmplase cu fiul moşului meu, copilul său. Îi dezvăluii, aşadar, tot. La vorbele mele, moşul meu se bucură până peste marginea bucuriei, chiar că se bucură grozav de vorbele mele despre fiul său. Şi îmi spuse:           — O, du-mă degrabă să văd mormântul acela.           Iar eu îi răspunsei:           — Pe Allah, o, moşule, nu ştiu unde este aşezat. Întrucât m-am dus de-o grămadă de ori să-l caut, fară a putea să găsesc locul lui!           Atunci eu şi unchiul meu ne duserăm la mecet şi, de data aceasta, uitându-mă la dreapta şi uitându-mă la stânga, izbutii să cunosc într-un sfârşit mormântul. Atunci eu şi moşul meu, bucuroşi peste măsură, intrarăm sub boltă; traserăm la o parte pământul şi apoi capacul; eu cu moşul meu coborârăm cincizeci de trepte, câte avea scara. Când ajunserăm la capătul scării, văzurăm o fumăraie vălătucindu-se spre noi, care ne orbi. Şi numaidecât unchiul meu rosti vorbele care alungă de la cel care le rosteşte orice spaimă, anume: „Nu este putere şi tărie decât întru Allah Cel Atotputernic!”           Atunci păşirăm mai departe şi ajunserăm într-o încăpere mare, plină cu faină, cu seminţe de toate soiurile, cu bucate de toate felurile şi cu multe alte lucruri încă. Şi văzurăm în mijlocul încăperii o perdea coborâtă peste un pat. Atunci moşul se uită înlăuntrul patului, şi îl văzu şi îl cunoscu pe fiul său, care era acolo, în braţele femeii care coborâse împreună cu el; dar amândoi se preschimbaseră în cărbune negru, întocmai ca şi cum ar fi fost aruncaţi într-o groapă de jar!           La priveliştea aceea, unchiul meu scuipă în obrazul fiului său şi strigă:           — Aşa ţi se cuvine, o, nelegiuitule! Aceasta-i pătimirea de pe lumea aceasta de jos! Şi îţi mai rămâne şi pătimirea de pe lumea cealaltă, care-i mai cruntă şi mai îndelungă!           Şi, rostind acestea, moşul meu, după ce îl scuipă în ochi pe fiul său, îşi scoase papucul şi îl lovi cu pingeaua peste obraji.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se aprinseră zorii şi, cuminte, nu vroi să se prilejuiască mai mult de îngăduinţa ce-i fusese dată.           Dar cândfu cea de a douăsprezecea noapte urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că saalukul i-a spus copilandrei, pe când toţi cei strânşi acolo, precum şi califul şi Giafar, ascultau povestirea:           Aşadar, după ce moşul meu îl lovi cu pingeaua papucului peste obraz pe fiul său, care se afla întins acolo, negru ca de cărbune, eu rămăsei uluit până peste poate de năprasna aceea. Şi tare mă mâhnii din pricina fiului moşului meu, văzându-l aşa, ajuns negru ca de cărbune, dimpreună cu copila! Pe urmă strigai:           — Pe Allah! O, moşule al meu, gata! Potoleşte-ţi oleacă aleanurile inimii! Întrucât şi mie mi se zbate inima amarnic, cu tot lăuntrul făpturii mele, de pe urma celor întâmplate copilului tău! Şi mă topesc mai cu seamă când îi văd, şi pe el şi pe copilă, ajunşi aşa, negri cărbune; şi când te văd pe tine, părintele lor, că nu te mulţumeşti cu atâta, ci îl mai şi baţi cu talpa papucului!           Atunci moşul meu îmi povesti:           O, fiu al fratelui meu! Află că acest copil, care-i copilul meu, din pruncia lui s-a aprins de patimă după chiar sora lui. Iar eu mereu l-am depărtat de ea, şi îmi ziceam în sinea mea: „Fii pe pace! Sunt încă prea tineri!”. Da degeaba! Nici nu apucară bine să ajungă la anii tinereţii, că între ei se şi petrecu fapta cea rea. Iar eu aflai! Ci chiar că nu-mi venea să cred de-a binelea! Da tot l-am ocărât cu ocară amarnică şi i-am spus:           — Ia bine seama şi te fereşte de asemenea fapte smintite, pe care nimeni nu le-a săvârşit până la tine şi pe care nimeni nu le va săvârşi după tine! Altminteri, avem să fim de ruşine şi de ocară până la moarte printre sultani! Şi olăcarii au să împrăştie păţania noastră în lumea toată! Aşa că fereşte-te de asemenea fapte, că de nu, te afurisesc şi te omor!           Pe urmă luai seama să-l despart şi pe el de ea, şi pe ea de el. Dar se cuvine a socoti că smintita îl îndrăgea cu dragoste pojarnică! Întrucât Şeitan îşi durase lucrarea în ei.           Aşa că, atunci când fiul meu văzu că îl despărţisem de soră-sa, pesemne că atunci, fară a spune nimic nimănuia, şi-o fi făcut locul acesta, care se află sub pământ. Şi, precum vezi, şi-a adus aici de-ale gurii şi toate astea! Şi s-a prilejuit de lipsa mea, când mă aflam la vânătoare, spre a veni aici cu sora lui! Şi atunci judeţul Celui Preaînalt şi Preaslăvit s-a stătorit! Şi i-a ars pe amândoi chiar aici! Caci caznele de pe lumea cealaltă sunt încă şi mai grozavnice şi îndelungi!           Şi deodată moşul meu începu să plângă, iar eu la fel cu el laolaltă. Pe urmă îmi spuse:           — De-acuma vei fi tu copilul meu, în locul celuilalt!           Eu atunci, vreme de un ceas, şezui să cuget la ţesăturile lumii acesteia de sub soare, şi, printre toate, şi la moartea părintelui meu din porunca vizirului, şi la scaunul lui de domnie răpit, şi la ochiul meu cel pierdut, pe care îl vedeţi cu toţii! Şi la toate lucrurile cele atâta de anapoda, câte i se întâmplaseră fiului moşului meu, şi nu putui a mă opri să nu plâng!           După care ieşirăm din gropniţă; şi închiserăm la loc capacul; pe urmă îl acoperirăm cu pământ şi aduserăm mormântul la starea în care se afla mai înainte; şi ne întoarserăm acasă.           Nici nu apucarăm noi bine să ajungem şi să şedem jos, că şi auzirăm o zarvă de sunete de război, de vuve şi de goarne, şi văzurăm oşteni alergând, şi toată cetatea fu năpădită de vuiete de larmă şi de praful stârnit de copitele cailor. Şi chiar că mintea noastră rămase tare năucă de a nu putea ajunge să priceapă temeiul tuturor acestora. Într-un sfârşit, sultanul, moşul meu, se hotărî să întrebe care-i pricina, şi i se răspunse:           — Fratele tău a fost omorât de vizirul său, care a dat zor să-şi strângă toţi oştenii şi toate cetele şi să vină aici cât mai grabnic, ca să lovească cetatea pe nevegheate! Iar locuitorii din cetate au văzut că nu puteau să-i steie împotrivă! Încât au lăsat cetatea la cheremul lui!           La vorbele acestea, îmi zisei în sinea mea: „De bună seamă, are să mă omoare dacă voi cădea în mâinile lui!” Şi iarăşi necazurile şi grijile se grămădiră în sufletul meu, şi iar pornii să-mi prefir cu jale prin minte toate năpastele petrecute de tatăl meu şi de mama mea. Şi nu mai ştiam ce să fac. Pe de altă parte, dacă aş fi ieşit la iveală, locuitorii din cetate şi oştenii tatălui meu m-ar fi cunoscut şi ar fi căutat să mă omoare şi să mă dea pierzării! Şi nu mai găsii altă scăpare decât aceea de a-mi tăia barba. Încât îmi tăiai barba, mă străvestii în alte haine şi părăsii cetatea. Şi pornii la drum spre cetatea aceasta a Bagdadului, unde nădăjduiam să ajung în tihnă şi să dau de careva care să mă ajute să răzbat până la saraiul emirului drept-credincioşilor, Harun Al-Raşid, califul Stăpânului Lumii, căruia vroiam să-i spun povestea mea şi păţaniile mele.           Până la urmă ajunsei cu bine în cetatea Bagdadului, chiar în noaptea aceasta. Şi nu ştiui nici unde să mă duc, nici unde să mă întorc, şi rămăsei tare încurcat. Şi deodată mă pomenii nas în nas cu saalukul de colea. Atunci îi urai bună pace şi îi spusei:           — Sunt străin.           El îmi răspunse:           — Şi eu sunt străin.           Tăifăsuirăm prieteneşte, până văzurăm că vine către noi saalukul de colea, cel de al treilea soţ al nostru. Ne ură bună pace şi ne spuse:           — Sunt străin.           Noi răspunserăm:           — Şi noi suntem străini.           Atunci merserăm împreună, până ce ne prinse noaptea. Iar ursita cea norocită ne călăuzi până aici, în preajma voastră, stăpâne ale noastre! Şi-aşa-i cu pricina bărbii mele tăiate şi a ochiului meu scos!           După povestirea aceasta a celui dintâi saaluk, fetişcana îi spuse:           — Gata, bine! Şi acuma, freacă-te cu mâna oleacă pe creştet74. Şi pleacă repede!           Şi saalukul îi răspunse:           — O, stăpâna mea, chiar că nu voi pleca decât după ce voi fi auzit povestirea tuturor soţilor mei de aici.           Ast timp, toţi cei de faţă se minunau de povestea aceasta uluitoare, iar califul îi şi spuse lui Giafar:           — Hotărât lucru, în viaţa mea nu am auzit o întâmplare ca a saalukului acesta!           Atunci saalukul dintâi se duse să şadă jos, încrucişându-şi picioarele; iar cel de al doilea saaluk păşi înainte, sărută pământul între mâinile stăpânei casei, şi istorisi următoarele:     Povestea celui de al doilea saaluk

Eu, o, stăpână a mea, cu adevărat nu m-am născut chior. Şi povestea mea, pe care am să ţi-o istorisesc, este atâta de uluitoare, încât, dacă ar fi scrisă cu andreaua pe colţul dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învăţătură celui ce este vrednic a se lumina!           Aşa cum mă vezi, sunt sultan, fiu de sultan! Mai află că nu sunt un neştiutor: am citit Coranul şi i-am slovenit cele şapte citanii75; am citit, de asemenea, cărţile de căpătâi ale dascălilor de ştiinţe; am pătruns ştiinţa stelelor şi spusele poeţilor. Într-un sfârşit, până într-atâta m-am aplecat asupra învăţării tuturor învăţăturilor, încât i-am întrecut pe toţi vecuitorii din veacul meu.           Încât numele meu crescu în ochii tuturor cărturarilor.           Ba încă, faima mea se întinse peste toate olaturile şi peste toate meleagurile, iar vorbele despre mine ajunseră la urechile tuturor sultanilor. Şi atunci sultanul de la Ind auzi de mine. Şi trimise rugăminte la tatăl meu să mă lase să mă duc la el şi, totodată, chemându-mă, îi trimise părintelui meu daruri strălucite şi peşcheşuri cu adevărat vrednice de sultani. Încât tatăl meu se învoi şi porunci să mi se pregătească şase corăbii pline cu de toate, şi plecai.           Călătoria noastră pe mare ţinu vreme de o lună întreagă, după care ajunserăm la un ţărm. Acolo coborârăm pe mal caii pe care îi luasem cu noi pe corăbii, şi cămilele; şi întărniţarăm zece cămile cu darurile menite sultanului de la Ind. Şi de-abia pornirăm la drum, că un nor de pulbere se şi ridică venind către noi, şi învălui toate zările cerului şi ale pământului, şi ţinu aşa vreme de un ceas din zi; pe urmă se împrăştie şi, de dedesubtul lui, se iviră şaizeci de călăreţi ca nişte lei întărâtaţi. Când ne uitarăm la ei bine, văzurăm că erau arabi din pustie, tâlhari de drumul mare! Iar când ne zăriră, în vreme ce noi o luarăm la fugă cu cele zece poveri de daruri menite sultanului de la Ind, ei se repeziră asupra noastră şi îşi îndreptară goană, cu frâiele slobozite, către noi. Atunci începurăm să le facem semne şi le strigarăm:           — Suntem trimişi la sultanul cel puternic de la Ind! Aşa că să nu ne faceţi vreun rău!           Iar ei ne spuseră:           — Noi nu suntem nici pe pământurile lui, nici sub atârnarea lui!           Şi-aşa că omorâră o parte din slujitorii mei cei tineri, pe când ceilalţi şi eu luarăm fuga care încotro, eu după ce căpătai o rană amarnică. Ast timp, arabii din pustie se apucară să jefuiască bunurile şi darurile noastre rămase pe spinarea cămilelor.           Iar eu, după atâta fugă, nu mai ştiui nici unde eram, nici ce se cădea să fac. Vai, adineauărea eram în falnicii, şi acuma în ticăloşie şi sărăcie! Şi îndemnai la fugă înainte, până ce mă pomenii pe un vârf de munte unde găsii o bortă; şi putui într-un sfârşit să mă odihnesc şi să-mi petrec noaptea acolo.           Dimineaţa, ieşii din bortă şi îmi luai umbletul mai departe, până ce ajunsei la o cetate strălucită şi înfloritoare, cu un văzduh atâta de minunat, încât iarna nu avea asupra ei nici o putere, iar primăvara o îmbrăca pururea cu trandafirii ei. Încât tare mă bucurai de sosirea mea în cetatea aceea, mai cu seamă dată fiind istovirea în care mă aflam, vlăguit cum eram de drum şi de fugă. Şi chiar că ajunsesem într-o stare jalnică de ofilire. Şi eram tare schimbat.           În cetatea aceea, nu ştiam încotro să mă îndrept, când, trecând pe lângă un croitor, care cosea în croitoria lui, intrai la el şi îi urai bună pace! El îmi răspunse la urarea de bună pace şi mă pofti cu dragoste să şed jos, şi mă sărută, şi mă întrebă cu bunătate despre pricina ce mă depărtase de ţara mea. Atunci îi istorisii tot ce mi se întâmplase, de la început până la sfârşit. El atunci rămase tare mâhnit pentru mine, şi îmi zise:           — O, tinere frumos, nu trebuie să spui nimic din toată pătărania aceasta nimănui! Întrucât tare mi-e frică pentru tine de sultanul acestei cetăţi; că este cel mai mare vrăjmaş al părintelui tău, şi are un păs vechi de socotit cu el!           După care îmi aduse de mâncat şi de băut; şi mâncai şi băui, iar el la fel împreună cu mine. Şi ne petrecurăm noaptea stând de vorbă, şi îmi orândui un loc într-un ungher al croitoriei sale, unde mă întinsei, iar el la fel, spre a dormi. Apoi îmi aduse tot ce ar fi putut să-mi fie de trebuinţă, o saltea şi o învelitoare.           Şezui astfel la el vreme de trei zile, după care mă întrebă:           — Ştii vreo meserie cu care să-ţi ţii zilele?           Iar eu îi răspunsei:           — De bună seamă! Sunt cărturar priceput în cunoaşterea pravilelor, dascăl iscusit la toate învăţăturile; ştiu să citesc şi ştiu să socotesc!           El îmi răspunse:           — Prietene, toate astea nu sunt o meserie! Sau, mai degrabă, sunt o meserie, dacă vrei (căci mă văzuse tare deznădăjduit), da meseria ta nu are nici-o căutare la târgul din cetatea noastră! Aici, în cetatea noastră, nimeni nu ştie nici să înveţe, nici să citească, nici să socotească. Ştie numai cum să-şi dobândească agoniseală.           Atunci mă simţii tare încurcat şi nu putui decât să-i spun iarăşi:           — Chiar că, pe Allah! Nu ştiu să fac nimic decât ceea ce ţi-am înşiruit!           Iar el îmi zise:           — Atunci, băiete, strânge-ţi brăcinarul! Şi ia o secure şi o funie şi du-te de taie butuci pe olaturi, până ce Allah va vroi să te miluiască cu o soartă mai bună! Şi mai cu seamă să nu dezvălui nimănuia stepena ta, întrucât au să te omoare!           După vorbele astea, se duse să-mi cumpere o secure şi o funie; şi mă trimise să tai lemne cu alţi tăietori de lemne, după ce se osteni să mă înfăţişeze lor precum se cuvine.           Plecai atunci cu toporarii şi începui să toporăsc. Pe urmă îmi pusei povara de lemne pe cap, o cărai în cetate şi o vândui pe o jumătate de dinar. Cumpărai de-ale gurii cu câţiva bănuţi şi păstrai cu grijă partea care îmi rămăsese din bani. Şi astfel, vreme de un an întreg, trudii mai departe şi mă duceam în fiece zi pe la prietenul meu croitorul, la croitoria lui, unde mă odihneam la răcoare, încrucişându-mi picioarele sub mine în ungherul meu.           Într-o zi, după obiceiul meu, plecai să tai lemne, şi, ajungând acolo, găsii o pădure deasă, în care se aflau o mulţime de butuci straşnici. Alesei un copac uscat şi mă apucai să dau la o parte pământul dimprejurul rădăcinilor lui; pe când trudeam aşa, securea deodată se prinse într-un belciug de aramă. Atunci trăsei la o parte pământul de jur împrejur şi văzui un capac de lemn, de care era prins belciugul de aramă. Şi ridicai capacul. Şi văzui o scară dedesubt. Coborâi până în josul scării şi ajunsei la o uşă. Intrai pe uşă şi ajunsei într-o sală falnică de sarai minunat şi bine clădit. Şi găsii acolo o fetişcană minunată, pe potriva celui mai frumos dintre mărgăritare. Şi într-atâta încât numai la vederea ei chiar că ţi se şi ştergeau din inimă toată grijă, tot aleanul şi tot amarul. Mă uitai la ea şi numaidecât mă plecai cu închinăciune Atoateziditorului carele o dăruise cu atâtea desăvârşiri şi cu frumuseţea aceea.           Atunci ea se uită la mine şi îmi zise:           — Eşti făptură omenească.           Îi răspunsei:           — Sunt făptură omenească.           Iar ea îmi zise:           — Da atunci cine a putut să te îndrume la locul acesta, în care mă aflu de douăzeci de ani, fară a fi văzut vreodată o făptură de om?           La vorbele ei, care mi se părură pline de gingăşie şi de dulceaţă, zisei:           — O, stăpâna mea, Allah este acela carele m-a îndrumat la sălaşul tău, pentru ca să dau într-un sfârşit uitării toate chinurile şi toate năpastele mele.           Şi îi istorisii tot ce mi se întâmplase, de la început până la sfârşit. Şi povestea mea chiar că îi pricinui multă mâhnire pentru mine, întrucât plânse şi îmi zise:           — Am să-ţi istorisesc şi eu povestea mea. Află, aşadar, că sunt fiica sultanului Aknamus, domnul de la capătul tărâmurilor Indului, stăpânul peste insula de Abanos. El m-a măritat cu fiul moşului meu. Dar, în chiar noaptea nunţii, până a-mi fi pierdut fecioria, m-a răpit un efrit, pe care îl cheamă Georgirus, fiul lui Rajmus, chiar fiul lui Eblis. M-a luat şi m-a pornit în zbor şi m-a adus în locul de aici, unde a cărat tot ce aş fi putut râvni, şi prăjituri, şi zaharicale, şi haine, şi ţesături scumpe, şi lucruri de casă, şi mâncăruri, şi băuturi. De-atunci vine să mă vadă tot la fiecare zece zile, şi se bucură de mine, chiar aici, şi pleacă dimineaţa. Şi mi-a spus că dacă voi avea vreo trebuinţă de el în răstimpul celor zece zile, pe care le petrece departe de mine, nu am decât, fie ziua, fie noaptea, să ating cu mâna cele două şiruri care sunt scrise colo sub bolta sălii. Şi într-adevăr, de-atunci, cum ating înscrisul acela, îl şi văd ivindu-se. De data aceasta sunt, iacătă, patru zile de când n-a venit, şi mai are încă şase zile până a se arăta, încât ai putea să stai la mine cinci zile, ca să pleci apoi cu o zi până să vină el.           Eu răspunsei:           — De bună seamă! Pot.           Ea atunci fu bucuroasă foarte; se ridică drept în sus, mă luă de mână, mă pofti să trec printr-o uşă boltită şi mă duse la un hammam gingaş şi plăcut şi plin de o abureală dulce. Atunci, pe loc, mă dezbrăcai, şi la fel şi ea se dezbrăcă goală toată; şi amândoi intrarăm să ne scăldăm. După scaldă, şezurăm jos pe podina hamma-mului, ea lângă mine, şi începu să mă îmbie să beau sorbet de mosc, şi puse dinainte-mi nişte prăjituri minunate. Pe urmă tăifăsuirăm dulce mai departe, şi mâncarăm din toate cele câte erau bunătăţurile efritului, răpitorul ei.           Apoi ea îmi zise:           — Astă-seară ai să dormi şi ai să te odihneşti bine de ostenelile tale, spre a fi apoi întremat bine.           Iar eu, o, stăpână a mea, mă lăsai ispitit să dorm, după ce îi mulţumii îndelung. Şi chiar că îmi uitai toate grijile. La trezire, o văzui cum şedea jos lângă mine şi cum mă mângâia dulce pe mâini şi pe picioare. Atunci rostii numele lui Allah, spre a chema asupra ei toate binecuvântările, şi şezurăm la taifas vreme de un ceas, iar ea îmi spuse lucruri tare drăgălaşe. Îmi spuse:           — Pe Allah! Mai înainte, singură-singurică în saraiul acesta de sub pământ, eram plină de mâhnire şi îmi simţeam pieptul apăsat, întrucât nu aveam pe nimeni cu care să stau de vorbă, şi-aşa vreme de douăzeci de ani! Şi slavă lui Allah! Preamărit fie El că te-a călăuzit până la mine!           Pe urmă, cu glasul ei dulce, îmi cântă strofele acestea:           Dacă am fi ştiut cumva, De-am fi aflat de mai-nainte Vreun zvon despre venirea ta, Atunci am fi zorit a-ntinde Şi a-ţi deşterne sub picioare, Ca tu să poţi călca aşa Pe umilitele covoare, Pe care le ţese am minune Din purpuriul nostru sânge Şi din negreala de cărbune, Luată., ca să te îmbete, Din ochiul nostru care plânge De bucurie că te vede.           Te-arfi poftit pe-o catifea Obrajii noştri moi şi dulci, Şi coapsa noastră-ţi aşternea Mătasea-n care să te culci., O, călător de noapte-adus La noi de sfetnicele astre, Căci locul tău e mai presus De pleoapele privirii noastre!           La auzul stihurilor, îi mulţumii cu mâna pe inimă; iar dragostea ei se împlântă încă şi mai năprasnic în mine; şi îşi luară zborul şi grijile, şi necazurile mele. Apoi începurăm să bem din acelaşi pocal, şi tot aşa până seara; atunci, în noaptea aceea, mă desfătai cu ea, în deplină bucurie. Şi niciodată în viaţa mea nu am avut o noapte asemănătoare cu noaptea aceea. Iar când veni dimineaţa, ne scularăm tare mulţumiţi unul de altul şi plini de bucurie într-adevăr!           Eu atunci, cu totul aprins încă, şi mai cu seamă spre a-mi alungi bucuria, îi zisei:           — Vrei să te ajut să ieşi de sub pământ şi să te scap de ginnul acela?           Ea începu să râdă şi îmi spuse:           — Taci tu şi mulţumeşte-te cu ce ai! Că iacătă! Amărâtul acela de efrit nu va avea decât o zi din zece, pe când tu, îţi făgăduiesc, le vei avea de fiecare dată pe celelalte nouă zile!           Eu atunci, dus de pojarul patimii, mă lăsai târât de vorbe deşarte, întrucât îi spusei:           — Nicidecum! Am să sfărâm pe dată de la temelie până în creştet bolta aceasta, în care sunt săpate scrierile lui vrăjitoreşti, pentru ca astfel efritul să-mi vină la îndemână şi să pot să-l omor! Întrucât de multă vreme m-am deprins să-mi fac o joacă din măcelărirea tuturor efriţilor de deasupra şi de dedesubtul pământului.           La vorbele mele, şi spre a mă potoli, ea începu să-mi înşire stihurile acestea:           O, tu, cel care mai ceri un răgaz, Până-a ne despărţi pe totdeauna, Şi care-abia şopteşti cu jalea-n glas Că despărţirea e ca mătrăguna, Nu ştii tu oare că doar despărţirea E singurul şi-adevăratul leac De-a nu te fereca în lanţ iubirea, Ci numai de-a iubi ce ţi-este drag?           Nu vrei să cugeţi şi să înţelegi Că orişice iubire se sfârşeşte Sub zodia neînduratei legi Ce în plictis şi-n silă-o veştejeşte, Şi dragostele noastre, pân la urmă, Cu voiey fără voie, tot se curmă?           Şi eu, fară a lua seama la stihurile pe care mi le înşira, trântii o izbitură năprasnică de picior în boltă! …           În clipa aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, tăcu.           Iar când fu cea de a treisprezecea noapte, urmă.           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că al doilea saaluk şi-a urmat astfel povestirea dinaintea tinerei stăpâne a casei:           Aşa că, o, stăpână a mea, când trăsei în zidul boitei izbitura aceea năprasnică de picior, femeia îmi spuse:           — Iacătă efritul! Vine la noi! Au nu te-am prevestit? Or, pe Allah! M-ai dat pierzaniei! Da acuma gândeşte-te cum să scapi tu, şi aşa că ieşi tot pe acolo pe unde ai venit!           Eu atunci mă repezii pe scară. Şi, din pricina spaimei, îmi uitai jos, spre prăpădul meu, încălţările şi securea. Încât, cum de-abia suisem numai câteva trepte de scară, mă întorsei oleacă spre-a mai arunca o privire după încălţările mele şi după secure; şi văzui pământul cum se crapă şi cum iese din el un efrit mare, îngreţoşător de urât, care îi spuse femeii:           — Care-i pricina zguduiturii năprasnice cu care m-ai speriat? Ce nenorocire ai păţit?           Ea răspunse:           — Chiar că nici-o nenorocire, afară că adineaori mi-am simţit pieptul apăsat de singurătate şi m-am ridicat spre a mă duce să beau vreo băutură răcoritoare care să-mi mai uşureze pieptul şi, cum m-am ridicat prea iute ca să mă duc, am alunecat şi am căzut lovindu-mă de boltă.           Şi efritul îi zise:           — A, desfrânată ticăloasă! Bine mai ştii să minţi!           Pe urmă începu să se uite prin sarai, ba la dreapta, ba la stânga, şi până la urmă găsi încălţările şi securea mea. Atunci strigă:           — Ha! Ce vra să zică ciurucurile astea? Spune! De unde ai lucrurile astea omeneşti?           Ea răspunse:           — Păi chiar acuma când mi le arăţi le văd şi eu! Nu le-am mai văzut niciodată până acum. Pesemne că or fi fost agăţate la spatele tău, şi chiar tu le-ai fi adus aici.           Atunci ginnul, în năpada mâniei, strigă:           — Ce vorbe smintite, deşănţate şi anapoda! N-ai să mă zăpăceşti cu ele, o, tălaniţo!           La vorbele acestea, o lăsă goală toată, o puse în cruce între patru stâlpi înfipţi în pământ şi, luând-o la schingiuiri, începu s-o întrebe despre ce se întâmplase. Dar eu nu mai putui să îndur, nici să-i aud plânsetele; şi urcai repede pe scară, tremurând de spaimă; şi, ajungând afară, pusei la loc capacul precum fusese şi îl ascunsei de priviri, acoperindu-l cu pământ. Şi mă cuprinse căinţa pentru fapta mea, până peste marginile căinţei. Şi începui să cuget la femeie, la frumuseţea ei şi la caznele la care o supunea procletul acela, după ce femeia şezuse cu el vreme de peste douăzeci de ani. Şi mai cu seamă rămăsei tare necăjit la gândul că o chinuia din vina mea. Şi, în clipita aceea, începui iarăşi să cuget şi la tatăl meu şi la împărăţia lui şi la starea ticăloasă de tăietor de lemne în care eram, şi, plângând întruna, rostii un stih76 despre întâmplările acestea amarnice.           După care îmi văzui de drum mai departe, până ce ajunsei la croitor, prietenul meu. Şi îl găsii pe croitor, care, din pricina lipsei mele, sta ca pe o tigaie pusă la prăjit pe foc. Şi şedea acolo, aşteptându-mă cu nerăbdare. Şi îmi zise:           — Ieri, dacă nu te-am mai văzut că de obicei, mi-am petrecut noaptea cu inima la tine! Şi mi-a fost frică pentru tine, să nu fi dat în pădure peste vreo fiară sălbatică ori peste altceva de soiul acesta. Şi preamărit fie Allah pentru izbăvirea ta!           Eu atunci îi mulţumii pentru bunătatea sa, intrai în croitorie şi şezui jos în ungherul meu; şi începui să cuget la câte mi se întâmplaseră şi să mă cert singur pentru izbitura de picior pe care o dădusem boltei. Deodată, prietenul meu cel bun, croitorul, intră şi îmi spuse:           — Se află la uşa croitoriei un ins, un fel de persan, care te caută şi care are la el securea şi încălţările tale. A trecut cu ele pe la toţi croitorii de pe uliţă, spunându-le: „Am ieşit de cu zori ca să mă duc la rugăciunea de dimineaţă la chemarea muezinului77, şi am găsit în cale lucrurile acestea, fară a izbuti să aflu ale cui ar putea să fie. Spuneţi-mi voi dară cine-i stăpânul lor!”           Atunci croitorii de pe uliţa noastră, care te ştiu, văzând securea şi încălţările, cunoscură că sunt ale tale şi îi spuseră degrabă persanului unde stai. Şi a venit aici, te aşteaptă la uşa croitoriei. Ieşi, aşadar, şi mulţumeşte-i pentru osteneală, şi ia-ţi securea şi încălţările.           Dar eu, la vorbele lui, simţii că mă îngălbenesc la chip şi că tot trupul mi se topeşte de spaimă. Şi, pe când stăm prostit aşa, deodată pământul de dinaintea ungherului meu se crăpă, iar persanul cu pricina se şi ivi pe acolo. Era efritul! Care, după ce fugisem, o pusese pe soţia lui cea tânără la schingiuiri; şi ce schingiuiri! Dar ea nu-i mărturisise nimic. El atunci a luat securea şi încălţările şi i-a spus:           — Am să-ţi dovedesc că sunt într-adevăr Georgirus, din viţa lui Eblis! Şi ai să vezi tu dacă sunt în stare ori ba să ţi-l aduc aici pe stăpânul securii şi al încălţărilor!           Şi atunci a venit să se slujească faţă de croitori de şiretlicul despre care am vorbit.           Aşa că intră năpristan la mine, de dedesubtul pământului, şi pe dată, fară a mai pierde o clipită, mă şi înhăţă! Îşi luă zborul şi se ridică în văzduhuri; pe urmă se lăsă jos şi se afundă în pământ! Cât despre mine, îmi pierdusem orice simţire. Şi intră cu mine în saraiul de sub pământ în care mă dedulcisem la desfăt. Şi o văzui pe tinerică goală-goluţă şi cu sângele curgându-i pe şolduri! Atunci ochii mi se muiară în lacrimi. Şi efritul se duse la ea şi, înşfăcând-o, îi zise:           — O, dezmăţato! Iacătă-ţi hăndrălăul!           Atunci muieruşca se uită la mine şi spuse:           — Nu ştiu cine este. Şi nu l-am văzut niciodată, decât numai în clipita de-acum!           Iar efritul îi zise:           — Ce? Nici acuma, când se află dinainte-ţi însuşi făptaşul ticăloşiei, tot nu mărturiseşti?           Ea atunci zise:           — Habar nu am cine este. Şi nu l-am văzut în viaţa mea. Şi nu mi-e îndemână să mint dinaintea lui Allah!           Atunci efritul îi zise:           — Dacă chiar habar nu ai cine este, ia sabia şi retează-i căpăţâna!           Ea atunci luă sabia, veni la mine şi se opri dinainte-mi. Eu atunci, galben de spaimă, îi făcui un semn din sprâncene că nu (spre-a o rugă să-i fie milă) şi lacrimile îmi curgeau de-a lungul obrajilor. Atunci îmi clipi şi ea din ochi; şi rosti cu glas tare:           — Tu eşti pricina nenorocirilor noastre!           Eu atunci iarăşi îi făcui semn din sprâncene, iar cu graiul îi spusei nişte stihuri cu două înţelesuri:           Îndeajuns ştiu ochii să-şi întocmească graiul Şi-ar fi zadarnic limba să-şi mai deştearnă-alaiul Când singură privirea despleticeşte taine, Învăluite bine în inimă ca-n haine.           La cea dintâi ivire dulci lacrimi potopiră, Şi mut rămase glasul, iar mintea fără şiră;           Şi numai ochii galeşi şoptesc încet şi rar Tot ce şopteşte vraja stârnitului pojar.           Clipirea pleoapei spune simţirea lumii toată, Degeaba-i ca vreun deget în tobă să mai bată Sprânceana ţine locul întregului alai.           Tăcere, dar! Aleanul grăieşte fără grai.           Atunci femeia cea tinerică îmi pricepu şi semnele şi stihurile, şi aruncă din mâini sabia efritului. Iar efritul luă sabia şi mi-o întinse şi-mi zise:           — Retează-i gâtul, şi am să te slobozesc şi n-am să-ţi fac nici un rău!           Iar eu spusei:           — Da!           Şi luai sabia şi înaintai cu dârzie şi ridicai braţul! Ea atunci îmi spuse, făcându-mi semn din sprâncene:           — Oare eu te-am vătămat cu ceva?           Atunci ochii mei se umplură de lacrimi, şi aruncai din mâini sabia şi îi spusei efritului:           — O, puternicule efrit, o, viteaz vladnic şi de neînfrânt! Dacă femeia aceasta ar fi fost, precum o socoti tu, de puţină credinţă şi de puţină judecată, ar fi găsit legiuită căderea capului meu retezat! Or, dimpotrivă, iacătă că aceasta-i chiar sabia pe care a aruncat-o departe de ea. Cum, dar, aş putea eu, la rândul meu, să găsesc legiuit a-i reteza gâtul, mai cu seamă dat fiind că niciodată nu am mai văzut-o până în ceasul de acum? Încât niciodată nu am să săvârşesc fapta aceasta, chiar de va urma să mă faci a bea pocalul morţii crunte!           La spusele mele, efritul strigă:           — Ha! Acuma sunt bine încredinţat de legătura dintre voi!           Şi-atunci, o, stăpână a mea, blestematul luă sabia, izbi mâna femeii şi o reteză; pe urmă izbi cealaltă mână şi o reteză la fel; pe urmă îi reteză piciorul drept; pe urmă îi reteză piciorul stâng. Şi-aşa, din patru izbituri, reteză cele patru mădulare. Iar eu priveam cu ochii mei şi mă gândeam că neabătut am să mor.           În clipita aceea, tânăra femeie se uită la mine pe furiş şi îmi făcu un semn cu ochiul. Şi, vai, efritul văzu clipirea aceea din ochi şi strigă:           — O, plod de lele! Iacătă că săvârşeşti înşelăciunea cu ochiul!           Şi atunci o izbi peste gât cu sabia şi îi reteză capul. Pe urmă se întoarse spre mine şi îmi zise:           — Află, o, tu, făptură de om, că, în privinţa noastră, nouă, ginnilor, ne este îngăduit, ba ne este chiar legiuit şi statorit s-o omorâm pe soţia necredincioasă! Află, aşadar, că pe tinerica aceasta am răpit-o în noaptea nunţii ei, când nu avea încă decât doisprezece ani, şi mai înainte ca vreun altul să se fi bucurat de ea ori s-o fi cunoscut! Am adus-o aici şi veneam s-o văd o zi din zece, spre a-mi petrece noaptea cu ea, şi mă veseleam cu ea luând înfăţişarea unui persan! Da dacă m-am încredinţat că mă înşală, am omorât-o! De altminteri, nu m-a înşelat decât numai cu ochiul, cel cu care a clipit uitându-se la tine. Cât despre tine, întrucât nu m-am putut încredinţa că te-ai fi dezmăţat cu ea, spre-a o ajuta să mă înşele, nu am să te omor. Ci, oricum, ca să nu poţi să râzi în spatele meu, vreau să-ţi căşun un rău care să-ţi răpească fălnicia! Şi te las să-ţi alegi soiul care îţi place mai mult dintre toate relele.           Eu atunci, o, stăpână a mea, mă bucurai până peste marginile bucuriei, văzându-mă scăpat de la moarte. Şi bucuria mă îndemnă să mă prilejuiesc de mila lui. Şi îi zisei:           — Chiar că nu ştiu ce să aleg dintre toate năpastele! Mi-ar plăcea mai mult niciuna!           Atunci efritul, mâniat, izbi în pământ cu piciorul şi strigă:           — Îţi spun să alegi! De pildă, alege în ce înfăţişare vrei să te vrăjesc! Vrei un chip de măgar? Nu! Un chip de câine? Un chip de catâr? Un chip de corb? Ori mai degrabă un chip de maimuţă?           Eu atunci îi răspunsei, tot căutând un spor de milă, întrucât aveam nădejde la o îndurare deplină:           — Pe Allah! O, stăpâne Georgirus, din spiţa lui Eblis cel puternic! Dacă mă cruţi, şi Allah are să te cruţe; întrucât te va avea drag pentru iertarea dată unui bun muslemin, care nu ţi-a căşunat niciodată vreun necaz!           Şi mă milogii mai departe la el, până peste marginile rugăminţilor, stând în picioare ugilit dinaintea lui, şi îi spusei:           — Mă osândeşti pe nedrept!           El atunci îmi răspunse:           — Destul cu vorbe de-alde astea, că te omor! Aşa că nu te prilejui mai mult de bunătatea mea, întrucât sunt dator numaidecât să te vrăjesc!           La vorbele acestea, mă înşfacă, despică boltă şi pământul de deasupra noastră şi îşi luă zborul cu mine în văzduhuri, atâta de sus, încât nu mai văzui pământul decât sub înfăţişarea unei străchini de apă. Atunci coborî pe vârful unui munte şi mă lăsă jos; luă oleacă de pământ în mână, slomni deasupra-i, mormăind cam aşa: „Hm! Hm! Hm!”, rosti nişte vorbe, pe urmă aruncă pământul acela asupra mea, strigând:           — Leapădă-ţi chipul şi ia chip de maimuţă!           Şi, tot atunci, o, stăpână a mea, mă şi preschimbai în maimuţă, da ce maimuţă! Bătrână de pe puţin o sută de ani şi amarnic de urâtă! Atunci, dacă mă văzui cu înfăţişarea aceea, dintru-ntâi rămăsei nemulţumit şi începui să ţopăi; şi chiar că ţopăiam! Pe urmă, de vreme ce ţopăiala nu-mi folosea la nimic, începui să-mi plâng de jale şi de jalea celui care fusesem. Iar efritul râdea într-un chip înfricoşător. Pe urmă se mistui.           Atunci începui să cuget la strâmbătăţile soartei, şi văzui, pe pielea mea, că într-adevăr soarta nu stă nicidecum în puterea făpturii.           După care începui să cobor de-a rostogolul din vârful muntelui până jos de tot. Şi pornii la drum, dormind noaptea în pomi, şi-aşa, vreme de o lună, până ce ajunsei la ţărmul Mării Sărate. Mă oprii acolo vreme de vreun ceas şi, într-un sfârşit, văzui în mijlocul mării o corabie pe care vântul prielnic o împingea spre ţărm, către mine. Eu atunci mă ascunsei pe după o stâncă şi aşteptai. Când văzui oamenii că sosesc şi că încep să foiască de colo-colo, îmi luai inima în dinţi şi sării în mijlocul corăbiei. Atunci unul dintre oameni strigă:           — Alungaţi-o repede pe fiinţa aceasta de rea vestire!           Iar altul strigă:           — Ba s-o omorâm!           Iar al treilea strigă:           — Da, s-o omorâm cu sabia!           Eu atunci începui să plâng şi abătui cu laba vârful săbiei, iar lacrimile-mi curgeau din belşug.           Atunci căpitanului i se făcu milă de mine şi le zise:           — O, negustorilor, maimuţa aceasta iacătă cum se milcuieşte la mine, iar eu îi ascult rugămintea; este sub ocrotirea mea! Nimeni să n-o prindă şi nici s-o alunge ori s-o tulbure!           Pe urmă căpitanul începu să mă cheme şi să-mi spună vorbe dulci şi îmbietoare; iar eu îi pricepeam toate vorbele. Încât căpitanul mă luă ca slujitor; iar eu îi îndeplineam toate nevoile şi îl slujeam pe corabie.           Vântul ne fu prielnic vreme de cincisprezece zile, şi traserăm la ţărm lângă o cetate nemăsurat de mare şi atâta de plină de locuitori cât numai unul Allah putea să le socotească numărul!           La sosirea noastră, văzurăm că vin către noi nişte mameluci care erau trimişi de sultanul cetăţii. Se apropiară şi le urară bun venit negustorilor, şi le spuseră:           — Sultanul nostru vă firitiseşte pentru buna voastră sosire şi ne-a însărcinat să vă aducem sulul acesta de pergament, şi cere: „Fiecare dintre voi să scrie aici câte un rând cu scriitura lui cea mai frumoasă!”           Eu atunci, tot cu înfăţişarea mea de maimuţă, mă ridicai şi deodată smulsei din mâinile lor sulul de pergament, şi sării cu el ceva mai încolo. Lor atunci li se făcu frică să nu care cumva să-l rup şi să-l arunc în apă. Şi mă strigară cu ţipete, şi vrură să mă omoare. Atunci eu le făcui semn că ştiam şi că vroiam să scriu. Iar căpitanul le spuse:           — Lăsaţi-o să scrie! De-o vom vedea că mâzgăleşte, avem s-o oprim a mâzgăli mai departe; dar dacă într-adevăr ştie să scrie frumos, am s-o înfiez de copil al meu! Că n-am văzut vreodată o maimuţă mai deşteaptă.           Eu atunci luai calamul78, îl apăsai pe câlţii din călimară, întinzând frumos cerneala pe amândouă feţele calamului, şi începui să scriu.           Scrisei aşa patru strofe ticluite atunci, fiecare într-alt fel de scriitură şi într-alt fel de stihuire: cea dintâi strofa în scrierea rika; cea de a doua în scrierea rihani; cea de a treia în scrierea sulsi; iar cea de a patra în muhakkik:           A)           Vremile-au însemnat cu grijă potoapele de mile rare Câte le-au săvârşit cei darnici în lumea noastră trecătoare;           Şi nimeni n-ar putea vreodată să pomenească şi socoată Potoapele de binefaceri de câte tu ai fost în stare.           Căci toată spiţa omenească, după Allah cel Preaslăvit, Numai la tine-şi află sprijin la ceas de cumpănă cumplit Şi tu eşti, singurul pe lume, nădejdea noastră-a tuturor, Şi-n ţine-i nesecat de-a pururi al binefacerii izvor.           B)           Acum să vă vorbesc, prieteni, despre calamul lui vrăjit:           Calamul lui! El e părinte calamurilor câte-s toate!           El cel dintâiu-i din calamuri, cum altul nu s-a pomenit;           El l-a-nălţat în marea faimă a minţilor străluminate.           Şi, prin calamu-acesta gingaş, sub degetele-i, cinci, când scrie, Asupra lumii curg cinci râuri de grai ales şi poezie, C)           Acum să vă vorbesc, prieteni, despre nemurirea sa:           Nu este scriitor pe care moartea cea grea să nu-l doboare, Căci nimeni nu trăieşte pururi! Dar pururi nu se va uita Mult prea frumoasă-i scriitură: ea singură-i nemuritoare!           Încât să nu laşi niciodată să scrie până-ţi altceva Decât ce îţi va fi cunună la judecata viitoarei Când te apuci să deschizi călămărul, Nu-ţi muia până-n sfânta lui cerneală Decât să zugrăveşti pe foaie pajişti Cu straturi de lumină şi de soare;           Căci dacă nu ţi-e dat să dărui lumii Măreţe gânduri dăltuite-n fală, Sileşte măcar să-i însenini ochii Cu smalţuri dulci de flori şi de culoare.           Şi astfel pe drept, vei fi şi vei rămâne, La ceasul Judecăţii viitor, În rândul binecuvântat cu slavă Al celor mai de seamă scriitori.           Când isprăvii de scris, le întinsei sulul de pergament. Şi toţi fură cuprinşi de cea mai mare minunare, pe urmă fiecare, rând pe rând, scrise câte un şir cu cea mai frumoasă scriitură a lui.           După care robii plecară să-i ducă sultanului sulul. Iar când sultanul cercetă toate scriiturile, nu fu mulţumit decât numai de scriitura care era făcută în patru feluri osebite şi pentru care eram vestit în lumea întreagă, pe când mai eram încă fiu de sultan.           Sultanul atunci le spuse tuturor prietenilor săi, câţi erau de faţă, şi robilor:           — Duceţi-vă toţi la meşterul acestei scriituri frumoase, şi daţi-i caftanul acesta de fală spre a se înveşmânta cu el, şi poftiţi-l să încalece pe catârca mea cea mai frumoasă, şi însoţiţi-l cu alai, în zarvă de alăute, şi poftiţi-l dinaintea mea!           La vorbele Măriei Sale, toţi începură a zâmbi. Iar sultanul, băgând de seamă, rămase tare oţărât şi strigă:           — Ce! Vă dau o poruncă, iar voi râdeţi de mine?           Şi ei răspunseră:           — O, doamne al veacului, nu cutezăm noi a râde de vorbele Măriei Tale! Da trebuie să-ţi spunem că acela care a scris scriitura aceasta nu este vreun fiu de Adam, îi e o maimuţă a căpitanului corăbiei!           Atunci sultanul rămase minunat până peste fire de vorbele lor, pe urmă se cutremură de bucurie şi de râs, şi strigă:           — Vreau să cumpăr maimuţa aceea!           Tot atunci, le porunci tuturor oamenilor de la curtea lui să se ducă la corabie să capete maimuţa şi să ia cu ei catârca şi caftanul de fală, şi le spuse:           — Trebuie neabătut s-o îmbrăcaţi cu caftanul acesta de fală, s-o poftiţi să încalece pe catârcă şi s-o aduceţi aici!           Atunci toţi veniră la corabie şi mă cumpărară la preţ greu de la căpitan, care nu vroise dintru-ntâi. Eu, pe urmă, îi făcui un semn căpitanului spre a-i spune că eram tare mâhnit să mă despart de el. Pe urmă, mă luară, mă înveşmântară cu caftanul cel falnic, mă ajutară să încalec pe catârcă şi plecarăm cu toţii, în zvoana alăutelor dulci, din cetatea aceea; şi toţi locuitorii din cetatea aceea rămaseră înmărmuriţi şi începură să se uite cu o luare aminte nemărginită la priveliştea aceea uluitoare şi de-a mirărilea.           După ce mă aduseră dinaintea sultanului şi după ce îl văzui, sărutai de trei ori pământul dintre mâinile sale şi pe urmă rămăsei nemişcat. Atunci sultanul mă pofti să stau jos, iar eu şezui în genunchi. Atunci toţi cei de faţă se minunară de buna mea creştere şi de polisfetia mea aleasă; ci tot sultanul fu cuprins de minunarea cea mai mare. Şi, de îndată ce mă aşezai astfel în genunchi, sultanul porunci să plece toată lumea, şi toată lumea plecă. Nu mai rămaseră în sală decât sultanul, căpetenia hadâmbilor, un rob tânăr, îndrăgit de sultan, şi eu, o, stăpână a mea! Atunci sultanul porunci să mi se aducă de mâncare. Şi fu adusă o masă pe care se găseau toate bucatele pe care un suflet şi le poate dori şi râvni, şi toate lucrurile care fac desfătul ochilor. Iar sultanul îmi făcu semn să mănânc. Eu atunci mă ridicai şi sărutai pământul dintre mâinile sale, de şapte ori pe rând, şi şezui jos tare cuviincios, şi începui să mănânc, aducându-mi aminte de toată bună creşterea mea din trecut.           După ce masă fu strânsă, mă sculai şi eu spre a mă duce să mă spăl pe mâini; mă întorsei pe urmă, după ce mă spălai pe mâini, şi luai călimara, calamul şi o foaie de pergament, şi scrisei două strofe despre bunătatea cofeturilor arăbeşti:           O, dulci cofeturi, gingaşe comori, Zaharuri împletite-n foi subţiri.           Voi sunteţi tiriacul vrăjitor;           Voi sunteţi leac oricărei otrăviri!           Numai pe voi, zumaricale scumpe, Vă îndrăgeşte inima-mi întreagă, Voi, pentru care sufletu-mi se umple De sfânta prietenie ce ne leagă.           Ah, cum tresare inima-mi când vede, Pe masa-ntinsă, în mijlocul ei, O kenafa cu pletele boghete Şi aromind în dulcele-i olei, Scăldată-n untul lenevos şi proaspăt Şi-n mierea ei de aur risipit, Într-o tablă ce-mbie să-i fii oaspăt La ceasul desfătării fericit.           O, kenafa, o, kenafa-ntocmită Din tăieţeii bucuriei rare, De-atâta poftă dusă-ntru ispită O, kenafa, ard ca o faclă mare!           Simt moartea neagră-n preajma mea cum vine Când nu te văd zâmbindu-mi de pe masa!           O zi din viaţa nu pot fără tine, O, kenafa, ya kenafa aleasă!           După care pusei jos calamul şi hârtia şi mă ridicai şi mă dusei să stau cuviincios mai deoparte. Atunci sultanul privi ce scrisesem şi citi, şi se minună cu uluire şi strigă:           — Este oare cu putinţă ca o maimuţă să ştie stăpâni atâta pricepere la vorbă şi mai cu seamă o scriitură atâta de frumoasă? Pe Allah! Asta-i minunea minunilor!           În clipita aceea, i se aduse sultanului tablaua de şatrange, şi sultanul mă întrebă prin semne:           — Ştii să joci şah?           Iar eu făcui din cap:           — Da, ştiu!           Atunci mă apropiai, orânduii şahul şi începui să joc cu sultanul. Şi îl bătui de două ori! Atunci sultanul nu ştiu ce să mai creadă şi minţile lui rămaseră năuce, şi grăi:           — De-ar fi un fiu de Adam, i-ar întrece pe toţi muritorii din veacul său!           Atunci sultanul îi zise hadâmbului:           — Du-te la stăpâna ta cea tânără şi spune-i: „Vino repede la sultan, o, stăpâna mea”, căci vreau ca fiica mea să se poată bucura de priveliştea aceasta şi să vadă maimuţa aceasta de-a mirărilea!           Atunci hadâmbul se duse şi se întoarse numaidecât cu stăpâna lui cea tânără, fata sultanului, care, de cum mă văzu, îşi şi acoperi chipul cu iaşmacul şi spuse:           — O, părintele meu, cum de te-ai putut amăgi să trimiţi după mine spre a mă aduce la vederea bărbaţilor străini?           Iar sultanul îi spuse:           — O, copila mea, nu se află aici la mine decât robul meu cel micuţ, copilul de colea, şi hadâmbul care te-a crescut, şi maimuţa aceasta, şi eu, tatăl tău! Aşa că faţă de cine de aici îţi acoperi chipul?           Faţa atunci răspunse:           — Află, o, părinte al meu, că maimuţa aceasta este fiul unui sultan! Pe sultanul, părintele său, îl cheamă Aymarus şi este stăpân peste o ţară din lăuntrul depărtat. Maimuţa aceasta este numai vrăjită; şi însuşi efritul Georgirus, cel din stirpea lui Eblis, este acela care l-a vrăjit, după ce a omorât-o pe chiar soţia sa, fata sultanului Aknamus, stăpânul de peste Insula de Abanos. Maimuţa pe care tu o socoţi maimuţă adevărată este, aşadar, om, cărturar vestit, învăţat şi tare înţelept!           La vorbele acestea, sultanul se minună foarte, se uită la mine şi mă întrebă:           — Este adevărat ceea ce spune despre tine fiica mea?           Eu răspunsei dând din cap:           — Da! Este adevărat!           Şi începui să plâng. Atunci sultanul o întrebă pe fiica sa:           — Da de unde ai învăţat tu să pricepi că este vrăjit?           Ea răspunse:           — O, părinte al meu, când eram mică, bătrâna care o slujea pe maica era o vrăjitoare, doldora de şiretlicuri şi tare meşteră la fermecătorie. Şi ea-i cea care m-a învăţat meşteşugul vrăjitoriei. Şi de-atunci până acum am adâncit şi mai mult meşteşugul acesta, m-am desăvârşit în el, şi aşa am învăţat aproape o sută şi şaptezeci de feluri de fermecătorii; iar cel mai mărunt dintre ele m-ar face în stare să mut saraiul tău întreg, cu toate pietrele lui şi cu toată cetatea, tocmai dincolo de muntele Kaf, să prefac tot meleagul acesta într-o faţă de mare şi să-i preschimb pe toţi locuitorii în peşti!           Atunci părintele ei strigă:           — Mă rog ţie, pe adevărul numelui lui Allah, o, copila mea, slobozeşte-l pe tânărul acesta, ca să pot să mi-l fac vizir! Cum? Stăpâneşti un har atâta de scump, iar eu nici habar nu am? Of, slobozeşte-l, ca să mi-l fac numaidecât vizir, întrucât trebuie să fie un tânăr zarif şi plin de deşteptăciune!           Iar fata răspunse:           — Din toată inima prietenoasă şi caldă, şi ca o cinstire datorată!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă, şi se opri cu chibzuinţă.           Dar când fu cea de a patrusprezecea noapte, urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că al doilea saaluk i-a spus stăpânei casei:           O, stăpâna mea, fata, la vorbele acelea, luă un cuţit, pe care erau învrâstate nişte slove în limba ebraică, şi cu acel cuţit trase un cerc în mijlocul saraiului, iar în mijlocul cercului scrise nişte nume şi nişte semne talismanice; pe urmă şezu în mijlocul cercului şi murmură nişte vorbe vrăjitoreşti, şi citi dintr-o terfeloagă tare veche nişte lucruri pe care nimenea nu le pricepu, şi o ţinu tot aşa un oarecare răstimp. Dintr-odată, partea saraiului în care ne aflam noi se cufiindă într-o beznă atâta de groasă, încât gândirăm că am fost îngropaţi de vii sub năruiturile lumii. Şi, deodată, dinaintea noastră se ivi efritul Georgirus, în înfăţişarea cea mai cumplită şi mai hâdă, cu mâinile ca nişte furci, cu picioarele ca nişte catarge şi cu ochii ca doi tăciuni aprinşi. Noi toţi atunci ramaserăm înmărmuriţi. Şi fiica sultanului îi zise:           — Nu îţi urez nici un bun venit! Şi nu te întâmpin prieteneşte, o, efritule!           Atunci efritul îi zise:           — O, vicleano! Cum de poţi să-ţi calci jurământul? Au nu mi-ai jurat şi nu am căzut noi la învoială că nici-unul dintre noi doi nu are a se băga în treburile celuilalt şi nu va căta să-l stânjenească? Încât, o, vânzătoareo, ţi se binecuvine soarta ce te aşteaptă! Na, ţine!           Şi pe dată efritul se preschimbă într-un leu înfricoşător, care căscă gura în toată mărimea ei şi se repezi la copilă. Ea atunci, cu o smucitură iute, îşi smulse un fir de păr din plete şi-l apropie de buze şi slomni asupra-i nişte vorbe magiceşti şi pe dată părul se făcu o sabie bine agerită. Atunci ea înşfacă sabia, izbi năprasnic leul şi îl despică în două jumătăţi. Şi numaidecât capul tăiat al leului se prefăcu într-un scorpion, care lunecă spre călcâiul fetei că să-l înţepe; şi repede faţa se preschimbă într-un şarpe urieşesc, care se repezi asupra afurisitului de scorpion, chip al efritului, şi amândoi porniră o luptă aprigă. Şi scorpionul deodată se preschimbă într-o gaie şi pe dată şarpele se făcu o pajură, care sări asupra găii şi începu s-o înghesuie; era gata s-o zvântuie, după un ceas de trudă, când deodată gaia se preschimbă într-o pisică neagră şi pe dată fata se făcu lup; atunci, în mijlocul saraiului, pisica şi lupul se luară la luptă şi porniră o bătălie amarnică; iar pisica, văzându-se biruită, se preschimbă iar şi se făcu o rodie mare, roşie şi tare umflată. Şi rodia se lăsă a cădea pe fundul havuzului din curte; şi lupul sări în havuz şi era gata s-o prindă, când rodia se ridică în văzduh. Şi, cum era foarte mare, căzu greu pe marmură şi se sparse; atunci toate seminţele din ea se împrăştiară una câte una şi acoperiră tot pământul din curte. Atunci lupul se preschimbă într-un cocoş care începu să le pigulească cu ciocul şi să le înghită una câte una şi nu mai rămase decât numai o sămânţă, pe care cocoşul urma s-o înghită la fel, când deodată sămânţa aceea căzu din ciocul cocoşului, întrucât aşa vroiseră ursitoarea şi soarta, şi ajunse de se oploşi într-o crăpătură de lângă havuz şi în aşa fel, încât cocoşul nu mai ştiu unde-i. Atunci cocoşul începu să ţipe şi să bată din aripi şi să ne facă semn cu ciocul; ci noi nu pricepeam nimic din graiul lui, nici ce ne spunea. Atunci scoase un ţipăt atâta de năprasnic, încât nouă, celor care nu-l pricepeam, ni se păru că saraiul se cufundase sub noi. Pe urmă cocoşul începu să se rotească prin curte şi să caute sămânţa de rodie, până ce o găsi în gaura de lângă havuz, şi se repezi la ea s-o ciugulească, dar deodată sămânţa căzu în apă, în mijlocul havuzului, şi se preschimbă într-un peşte care se afundă în apă. Atunci cocoşul se preschimbă într-un chit mare, care sări în apă şi se afundă pe urmele peştelui şi se mistui din privirile noastre vreme de un ceas. După acest răstimp, auzirăm ţipete mari şi ne cutremurarăm de spaimă. Şi pe dată văzurăm ivindu-se efritul cu înfăţişarea lui hâdă de efrit, da era tot numai un pojar ca un cărbune arzând, iar din gură îi ieşeau flăcări, iar din ochi şi din nări ieşea pară şi fum; iar după el se ivi fata, cu înfăţişarea ei de fată de sultan, da era toată numai un pojar, ca un fier încins, şi se repezi pe urmele efritului, care şi ajunsese asupra noastră! Ne cuprinse atunci pe toţi o spaimă cumplită că avem să fim arşi de vii şi să ne pierdem viaţa. Şi eram gata să ne repezim toţi în apă, când efritul ne opri scurt cu un răcnet înfricoşător şi sări pe noi în mijlocul sălii ce dă înspre curte şi suflă foc peste feţele noastre! Şi copila îl ajunse şi suflă şi ea foc peste faţa lui.           Dă toate astea făcură ca focul să ne ajungă şi pe noi, venind şi de la ea şi de la el; da focul care venea de la ea nu ne făcu nici un rău, pe când focul de la el dimpotrivă! Astfel o scânteie mă ajunse drept în ochiul cel stâng de maimuţă şi mi-l prăpădi fară de leac! Iar o scânteie îl ajunse pe sultan în obraz şi-i arse toată partea de jos a chipului, cu barbă şi cu gură cu tot, şi-i făcu scrum toţi dinţii de jos. Iar o scânteie îl ajunse pe hadâmb în piept, şi hadâmbul luă foc din creştet până în talpă şi arse şi muri pe clipă pe dată!           Ast timp, copila se ţinea mereu după efrit şi îl suflă cu flăcări. Şi deodată auzirăm un glas care spunea:           — Numai unul Allah este mare! Numai unul Allah este puternic! El sfarmă, biruie şi părăseşte pe tăgăduitorul care se leapădă de legea lui Mohamed, domnul oamenilor!           Or, glasul era glasul copilei sultanului, care ne făcu semn cu degetul şi ni-l arătă pe efritul care, ars pe de-a întregul, se prefăcuse într-o grămadă de cenuşă. Pe urmă fata veni la noi şi ne spuse:           — Repede! Aduceţi-mi un vas cu apă!           I se aduse. Atunci ea rosti deasupra apei nişte vorbe nedesluşite, mă stropi pe urmă cu apă şi îmi spuse:           — Fii slobozit, în numele şi întru adevărul celui singur Adevărat! Şi, întru adevărul numelui lui Allah cel Atotputernic, întoarce-te la înfăţişarea ta dintâi!           Atunci eu mă preschimbai în fiinţă omenească, aşa cum fusesem odinioară, da rămăsei chior! Fata atunci, în chip de alinare, îmi zise:           — Focul s-a preschimbat iarăşi în foc, sărmane copil!           Şi tot aşa îi spuse şi tatălui ei, cel cu barba arsă şi cu dinţii pierduţi! Pe urmă zise:           — Cât despre mine, părinte al meu, eu trebuie să mor, întrucât moartea aceasta mi-a fost scrisă! În ceea ce îl priveşte pe efrit, nu aş fi avut atâta de furcă, spre a-l nimici, dacă ar fi fost o făptură ca toate făpturile: l-aş fi omorât de întâia dată! Da ce m-a ostenit şi mi-a dat de furcă a fost risipirea seminţelor de rodie, întrucât sămânţa pe care n-am izbutit s-o ciugulesc dintru-ntâi era chiar sămânţa cea mai de seamă, în care se afla, singur-singurel, sufletul ginnului! Oh, de-aş fi putut să înhaţ sămânţa aceea, efritul ar fi fost nimicit chiar în acea clipită. Ci, vai, nu l-am văzut! Întrucât aşa a fost statorinţa ursitoarei! Şi-aşa că am fost silită să duc cu el atâtea bătălii cumplite sub pământ, în văzduh şi în apă; şi, de fiecare dată când deschidea vreo uşă de scăpare, eu îi deschideam o uşă de pierzare, până ce deschise într-un sfârşit cumplita uşă a focului! Or, odată ce uşa focului a fost deschisă, trebuie să mori! Şi ursita mi-a îngăduit să-l ard pe efrit mai înainte de a fi ars eu! Da până a-l omorî, am vrut să-l hotărăsc să îmbrăţişeze credinţa noastră, care-i legea cea sfântă a Islamului; dar el n-a primit, şi l-am ars! Iar eu, la rându-mi, am să mor şi eu! Şi Allah îmi va ţine locul pe lângă voi şi are să vă mângâie!           La vorbele acestea, fata începu să se roage fierbinte focului până în clipita când, într-un sfârşit, nişte scântei negre ţâşniră şi urcară înspre pieptul şi înspre faţa ei. Şi când focul îi atinse faţa, ea începu să plângă, pe urmă spuse:           — Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai singur unul Allah! Şi mărturisesc că Mohamed este trimisul lui Allah!           Nici nu apucă ea să rostească bine vorbele acestea, că o şi văzurăm prefăcându-se într-o grămadă de cenuşă, chiar lângă grămada efritului.           Noi atunci ramaserăm tare mâhniţi din pricina sa. Iar eu aş fi vrut să fiu în locul ei decât să văd prefăcut într-o grămadă de cenuşă acel chip luminos de mai înainte, copila aceea care îmi făcuse un bine atâta de mare! Şi nu se poate răsturna întru nimic porunca lui Allah.           Când îşi văzu copila prefăcută într-un morman de cenuşă, sultanul îşi smulse ce-i mai rămăsese din barbă şi se bătu peste obraji, şi îşi sfâşie hainele. Iar eu făcui la fel. Şi amândoi o plânserăm. Apoi veniră curtenii şi căpeteniile ocârmuirii şi îl găsiră pe sultan în starea aceea de sfârşire, stând jos şi plângând lângă două grămezi de cenuşă. Rămaseră tare uimiţi, şi începură să se învârtească împrejurul sultanului, fără a cuteza să-i vorbească, şi-aşa vreme de un ceas. Atunci sultanul îşi veni oleacă în fire şi le istorisi ce păţise fata lui cu efritul. Iar ei strigară:           — Allah! Allah! Ce nenorocire amarnică! Ce prăpăd!           Apoi veniră toate hanâmele din sarai, cu toate roabele lor; şi, vreme de şapte zile în şir, se săvârşiră toate datinele de înmormântare şi de jale. Pe urmă sultanul porunci să se zidească o boltă mare pentru cenuşa copilei lui, şi îndemnă să fie gata în grabă mare, şi hotărî să ardă în ea lumânările şi fanarele zi şi noapte. Iar cenuşa efritului fu aruncată în vânt, sub blestemul lui Allah. Şi sultanul, după atâtea necazuri, căzu într-o boală de era să moară. Boala aceea ţinu o lună întreagă. Şi, când puterile i se mai întoarseră oleacă, trimise după mine şi îmi spuse:           — O, flăcăule, noi toţi cei de aici, înainte de venirea ta, ne trăiam viaţa în cea mai desăvârşită mulţumire, la adăpost de răutăţile soartei! Şi-a trebuit să vii tu, spre-a trage asupră-ne toate necazurile. De-ar fi fost dat să nu te fi văzut niciodată nici pe tine, nici chipul tău de cobe, chipul tău de pacoste, care ne-a aruncat în starea aceasta de jale! Căci, mai întâi şi-ntâi, tu ai fost pricina pierzaniei copilei mele, care, hotărât, preţuia mai mult decât o sută de oameni! Şi, în al doilea rând, din pricina ta am păţit ceea ce ştii, cu barba mea! Şi dinţii i-am pierdut şi celelalte mi-au fost arse! Şi, în al treilea rând, bietul meu hadâmb, slujitorul acela bun, care o crescuse pe copila mea, a fost omorât şi el! Şi nu este din vina ta, iar acuma mâna ta nu poate să mai aducă vreo îndreptare; şi toate ni s-au întâmplat, şi nouă şi ţie, din porunca lui Allah! Şi-apoi preamărit fie Allah, carele a îngăduit fiicei mele să te slobozească pe tine, pierzându-se pe sine! Asta-i soarta! Pleacă, dară, copilul meu, din ţara noastră! Întrucât ceea ce ni s-a întâmplat până acum din pricina ta ne ajunge. Şi toate au fost statorite de Allah. Pleacă, dar, şi mergi în pace!           Eu atunci, o, stăpână a mea, ieşii de la sultan, nevenindu-mi să cred în mântuirea mea. Şi nu ştiam unde să mă duc. Şi prefiram prin inima mea toate câte mi se întâmplaseră, de la început până la sfârşit: şi cum scăpasem cu zile de la tâlharii din pustie, şi drumul meu de o lună, şi ostenelile, şi întâlnirea mea cu croitorul, şi întâlnirea şi petrecerea mea cea atâta de dulce cu tinerica de sub pământ, şi scăparea mea din mâinile efritului, care vroise dintru-întâi să mă căsăpească, şi totul tot, de la început până la sfârşit, dimpreună cu preschimbarea mea în maimuţă ajunsă slugă la căpitanul corăbiei, şi cumpărarea mea de către sultan pe un preţ scump foarte, datorită scriiturii mele frumoase, într-un sfârşit tot! Şi încă, mai cu seamă, vai, năpasta de la urmă, care prilejui pierderea ochiului meu. Şi mulţumii lui Allah zicând: „Mai bine-i că mi-am pierdut ochiul decât viaţa!”           După aceea, şi până a nu părăsi cetatea, mă dusei la hammam să mă îmbăiez. Şi chiar acolo mi-am ras barba, o, stăpână a mea, spre a putea să drumeţesc liniştit în starea aceasta de saaluk! Şi, de-atunci, nu mai contenesc să plâng în fiece zi şi să mă gândesc la toate nenorocirile câte le-am îndurat şi mai cu seamă la pierderea ochiului meu stâng. Şi, ori de câte ori mă gândesc la el, îmi vin lacrimile în ochiul drept şi mă împiedică să văd, da nu mă vor împiedica niciodată să cuget la stihurile acestea ale poetului:           Allah cel milosârdnic va fi având habar De lunga-mi pribegire prin chinuri şi amar?           Se-abat mereu asupră-mi izbelişti şi prăpăd -           Zăbavnic prind de veste şi prea târziu le văd!           Ci răbduriu şedea-voi năpastelor nainte, Pentru ca orişicine să ia astfel aminte C-am îndurat necazuri cât n-are apă marea, Mai rele şi mai negre ca însăşi îndurarea.           Că are şi-ndurarea în sine-o frumuseţe, Când îi înduri cucernic poverile mistreţe.           Oricum, ce hotărât-a Allah dintru-nceput, Aceea-i dat să-ndure făpturile de lut!           Iubita mea ciudată tot sufletul mi-l ştie Şi tot ce-ascunde patu-mi în noaptea mea târzie.           Nu-i scapă nici o taină, nici taina tainei baremi;           Îmi iscodeşte somnul, mereu în vis apare-mi!           Cât despre cel ce spune că totuşi sunt pe lume Şi desfătări şi zâmbet şi bucurii şi glume, Răspunde-i: trece grabnic voioasa desfătare, Curând gusta-vei zile ca smirna mai amare.           Plecai, aşadar, şi lăsai cetatea şi drumeţii prin ţări multe, şi străbătui cetăţi de scaun, şi mă îndreptai spre Sălaşul Păcii, Bagdadul79, unde nădăjduiam să ajung la emirul drept-credincioşilor spre a-i istorisi toate câte mi s-au întâmplat.           După zile lungi ajunsei până la urmă la Bagdad, în noaptea aceasta. Şi îl găsii pe fratele de colea, saalukul cel dintâi, care şedea tare nedumerit, şi îi zisei:           — Pacea fie cu tine!           Iar el îmi răspunse:           — Şi cu tine să fie pacea şi mila lui Allah şi toate îndurările sale!           Eu atunci începui să stau de vorbă cu el, şi îl văzurăm venind spre noi pe fratele nostru, cel de al treilea, care, după urările de bună pace, ne spuse că este străin. Iar noi îi spuserăm:           — Şi noi tot aşa, suntem doi străini, şi am ajuns chiar în noaptea aceasta în cetatea această binecuvântată!           Pe urmă tustrei plecarăm împreună şi niciunul dintre noi nu ştia povestea celorlalţi. Şi soarta şi ursitoarea ne călăuzi dinaintea acestei uşi, şi intrarăm în casa voastră!           Şi-acestea-s, o, stăpână a mea, pricinile bărbii mele rase şi ale ochiului meu prăpădit!           Atunci stăpâna cea tinerică a casei îi spuse celui de al doilea saaluk:           — Povestea ta este într-adevăr nemaipomenită! Încât, hai! Netezeşte-ţi oleacă pletele pe cap şi du-te de-ţi vezi de drumul tău pe calea lui Allah.           Şi el răspunse:           — Chiar că nu voi ieşi de aici până nu voi auzi şi povestea celui de al treilea soţ al meu!           Atunci cel de al treilea saaluk înaintă şi spuse:

           O, hanâmă plină de fală, să nu socoţi că povestea mea ar fi tot pe atâta de minunată ca aceea a celor doi soţi ai mei! Întrucât povestea mea este nemăsurat mai uluitoare.           Dacă soţilor mei, aceştia doi de colea, nenorocirile le-au fost menite de soartă şi de ursitoare, cu mine a fost altceva! Pricina bărbii mele rase şi a ochiului meu scos este că eu însumi, din vina mea, mi-am stârnit năpasta şi mi-am umplut inima cu supărări şi cu necazuri.           Iacătă! Eu sunt un sultan, fiu de sultan. Pe tatăl meu îl chema Kassib, iar eu sunt fiul său. După ce sultanul, tatăl meu, a murit, am moştenit domnia şi am domnit şi am ocârmuit cu dreptate, şi le-am făcut mult bine supuşilor mei.           Da mă mistuia o patimă amarnică pentru călătorii pe mare. Şi nu duceam lipsă de ele, întrucât cetatea mea de scaun era aşezată la marginea mării; şi, pe o întindere mare de ape, aveam ostroave ce se aflau sub stăpânirea mea şi care erau întărite, în starea de apărare şi de bătălie. Şi gândii într-o zi să mă duc să-mi cercetez ostroavele, şi poruncii să se pregătească zece corăbii mari, şi să se aducă pe ele zaherea pentru o lună, şi plecai. Călătoria de cercetare ţinu douăzeci de zile, după care, într-o noapte, văzurăm că se dezlănţuie spre noi nişte vânturi potrivnice, şi aşa ţinu până în zori; când vântul se mai domolise şi marea se mai îmbunase, la răsăritul soarelui, văzurăm o insulă mică, la care puturăm să poposim; coborârăm pe uscat, gătirăm ceva de-ale gurii, mâncarăm, ne odihnirăm două zile, aşteptând sfârşitul furtunii, şi plecarăm iar. Călătoria ţinu încă douăzeci de zile, până ce într-o zi pierdurăm drumul; apele pe care pluteam ne erau necunoscute, şi nouă şi căpitanului. Întrucât nici căpitanul nu cunoştea chiar nimic din marea aceea! Atunci îi spuserăm celui ce stă de veghe:           — Scrutează marea cu băgare de seamă!           Şi năierul de veghe se sui pe catarg, pe urmă coborî şi ne spuse şi-i spuse şi căpitanului:           — La dreapta mea am văzut nişte peşti la faţa apei; iar în mijlocul mării am întrezărit în dreapta ceva ce părea ba negru, ba alb!           La vorbele acestea ale străjerului, pe căpitan îl cuprinse spaima; îşi izbi turbanul de pământ, îşi smulse barba şi ne strigă:           — Vă vestesc pieirea noastră a tuturora! Şi nici măcar unul nu are să scape întreg şi teafăr!           Pe urmă începu să plângă, şi noi tot aşa, laolaltă cu el, începurăm să plângem de mila noastră. Pe urmă îl întrebai pe căpitan:           — O, reizule, lămureşte-ne şi nouă vorbele străjerului!           El răspunse:           — O, doamne al meu, află că din ziua când a bătut vântul cel potrivnic am pierdut drumul, şi aşa a rămas, pierdut, de unsprezece zile încoace; şi nu se simte nici un fel de vânt prielnic, care să ne întoarcă la calea cea bună. Or, află ce vrea să zică lucrul acela negru şi alb, şi peştii aceia plutind prin preajmă; mâine avem să ajungem la un munte de stâncă neagră, care se cheamă Muntele de Magnet, iar apele au să ne mâne cu tărie către muntele acela, iar nava noastră are să fie desfăcută în bucăţele, căci cuiele ei au să-şi ia zborul, trase de Muntele de Magnet, şi au să se lipească de coastele lui; întrucât Allah Preaînaltul a înzestrat cu o putere tainică muntele acela de magnet care, astfel, trage la el toate lucrurile de fier! Aşa că nici nu poţi să-ţi închipuieşti grămada uriaşă de fierotenii câte s-au strâns, lipite de muntele acela, din vremea de când corăbiile sunt trase spre el cu tărie! Singur Allah le ştie socoata. Mai mult: de pe mare se vede strălucind în vârful acelui munte o boltă de aramă galbenă, sprijinită pe zece pilaştri; iar pe boltă se află un călăreţ de aramă călare pe un cal de aramă; iar călăreţul ţine în mână o lance de aramă; iar pe pieptul călăreţului atârnă o tăblie de plumb, încrustată toată cu nume necunoscute şi talismanice! Or, o, Măria Ta, află că, atâta vreme cât călăreţul acela va sta pe calul său, toate corăbiile care vor trece pe sub el vor fi dezbârnate în bucăţi, şi toată fierăria corăbiilor se va lipi de munte. Şi-aşa că nu va fi cu putinţă vreo mântuire până ce călăreţul acela nu va fi răsturnat jos de pe cal!            La vorbele acestea, o, stăpână a mea, căpitanul începu să plângă cu belşug de lacrimi, iar noi ramaserăm încredinţaţi de pieirea noastră fară de mântuire, şi fiecare îşi luă bun rămas de la prietenii săi.           Şi, într-adevăr, de cum se lumină de ziuă, ne văzurăm aproape de muntele acela cu stânci de magnet negre, iar apele ne mânară cu putere către el. Pe urmă, când cele zece corăbii ale noastre ajunseră la poalele muntelui, deodată cuiele corăbiilor începură să zboare cu miile, laolaltă cu toate fieroteniile, şi se duseră să se lipească de munte; şi navele noastre se dezbârnară, iar noi toţi ne prăvălirăm în mare.           Atunci, ziua toată, ramaserăm la cheremul mării, şi unii ne înecarăm, alţii scăparăm, da cea mai mare parte se înecă; iar cei care scăpară nu mai izbutiră niciodată nici să se vadă, nici să ne mai găsească, întrucât nahlapii cumpliţi şi vânturile potrivnice îi risipiră în toate părţile.           Cât despre mine, o, stăpână a mea, Allah Preaînaltul mă izbăvi, spre a mă meni altor necazuri, suferinţe mari şi nenorociri grele. Izbutii să mă agăţ de o scândură dintre scândurile desprinse, iar valurile şi vântul mă aruncară pe ţărm, la piciorul Muntelui de Magnet!           Atunci găsii un drum care ducea tocmai în spicul muntelui, drum întocmit în chip de scară tăiată în stâncă. Şi numaidecât rostii într-ajutor numele lui Allah Preaînaltul, şi…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu dimineaţa sclipind şi, cuminte, îşi curmă povestirea.           Iar când fu cea de a cincisprezecea noapte, spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că al treilea saaluk, povestindu-i tinerei stăpâne a casei, pe când ceilalţi soţi şedeau jos cu braţele încrucişate, vegheaţi de cei şapte arapi, care ţineau în mână sabia trasă, urmă:           Rostii într-ajutor numele lui Allah şi mă rugai lui fierbinte şi mă cufundai în flacăra rugăciunii; mă căţărai pe urmă cum putui printre stânci şi crăpături şi izbutii, vântul potolindu-se într-un sfârşit la porunca lui Allah, să mă caţăr până sus pe munte, şi tare mă bucurai de izbăvirea mea, până peste marginile bucuriei! Şi nu-mi mai rămânea decât să ajung până la boltă; şi ajunsei, într-un sfârşit, şi putui să intru sub ea. Atunci şezui în genunchii amândoi, şi îmi făcui rugăciunea, şi îi mulţumii lui Allah pentru scăparea mea.           În ceasul acela, osteneala mă potopi până într-atâta încât mă prăbuşii la pământ şi adormii. Şi, pe când dormeam, auzii un glas care îmi spunea:           — O, fiu al lui Kassib! Când te vei deştepta din somn, să sapi sub picioarele tale, şi ai să găseşti un arc de aramă şi trei săgeţi de plumb, pe care sunt săpate nişte semne talismanice. Să iei arcul şi să ţinteşti în călăreţul care se află pe boltă, şi vei da iarăşi linişte oamenilor, scăpându-i de pacostea aceasta amarnică! Iar când ai să-l loveşti pe călăreţ, călăreţul va cădea în mare, iar arcul va cădea din mâinile tale la pământ; tu atunci să iei arcul şi să-l îngropi în pământ, chiar pe locul unde va fi căzut! Ast timp, marea va începe să clocotească, pe urmă să crească, până ce va ajunge să atingă vârful pe care te afli tu. Şi atunci ai să vezi pe mare un caic, iar în caic un ins. Ci-i un alt ins decât călăreţul prăvălit în mare. Insul acela va veni la tine, ţinând în mână o vâslă. Iar tu, fară teamă, să te sui lângă el în caic! Dar ia seama bine să nu care cumva să rosteşti numele cel sfânt al lui Allah, ia seama bine! Odată ajuns în caic, insul acela are să te ducă şi are să te poarte pe mare vreme de zece zile, până ce te va face să ajungi la Marea Izbăvirii. Şi, ajungând la marea aceea, vei găsi tu pe careva care să te ajute să răzbaţi până la ţara ta. Şi să nu uiţi că toate astea nu se vor împlini decât dacă nu vei rosti numele lui Allah.           În clipita aceea, o, stăpână a mea, mă deşteptai din somn şi, plin de bărbăţie, mă apucai pe dată să îndeplinesc porunca glasului. Cu arcul şi cu săgeţile găsite, săgetai călăreţul şi-l doborâi. Iar arcul căzu din mâna mea; atunci, chiar pe locul acela, îl îngropai în pământ; şi numaidecât marea se zbuciumă, clocoti şi crescu, ajungând până la vârful muntelui unde mă aflam. Şi, peste scurt răstimp, văzui că se iveşte din adâncul mării un caic ce se îndrepta spre mine. Iar când caicul ajunse aproape, zării în el un om de aramă, care avea pe piept o tăblie de plumb, pe care erau săpate nişte nume şi nişte semne vrăjitoreşti. Atunci mă suii în caic, da fară a rosti nici o vorbă. Iar omul de aramă purcese la drum cu mine şi merse vreme de o zi, vreme de două zile, vreme de trei zile, şi tot aşa până la sfârşitul celei de a zecea zi. Şi atunci văzui ivindu-se în zare nişte insule: erau izbăvirea! Atunci mă bucurai în cumpănul bucuriei şi, din pricina preaplinului din suflet şi a mulţumitei mele fată de Preaînaltul, rostii numele lui Allah şi îl preamării şi strigai: „Allahu akbar! Allahu akbar!”           Şi nici nu apucai eu să rostesc bine vorbele acestea sfinte, că omul de aramă mă şi înşfacă şi mă aruncă din caic în mare, pe urmă se afundă în depărtare şi se mistui.           Cum ştiam să înot, mă pusei să înot ziua toată până noaptea, încât mâinile mi se sleiră, iar umerii mi se sfârşiră de trudă, şi mă simţeam topit! Atunci, văzând că-mi vine moartea, îmi făcui mărturisirea de credinţă84 şi mă gătii să mor. Ci, tot atunci, un val, mai nemăsurat decât toate valurile mării, se năpusti din depărtare ca o cetate urieşească şi mă luă şi mă aruncă atâta de tare şi atâta de departe, încât mă pomenii dintr-o dată pe malul uneia din insulele pe care le zărisem. Aşa a vrut Allah!           Atunci mă trăsei pe mal şi mă apucai să storc apa din hainele de pe mine; şi îmi întinsei hainele pe jos ca să se zvânte; şi aţipii şi dormii toată noaptea. La deşteptare, mă îmbrăcai cu hainele care se uscaseră şi mă ridicai să văd încotro să mă îndrept. Şi zării dinaintea mea o vâlcea rodnică; intrai în ea şi o străbătui în toate părţile, pe urmă făcui tot înconjurul locului în care mă aflam şi văzui că mă aflam pe un ostrov mic, împrejmuit de mare. Atunci îmi spusei în sinea mea: „Ce prăpăd! Ori de câte ori scap dintr-un necaz, cad într-altul şi mai negru.”           Pe când şedeam aşa cufundat în gânduri negre, care mă făceau să-mi doresc cu patimă moartea, văzui că se apropia pe mare o naie plină cu oameni. Atunci, de frică să nu mai păţesc vreun bucluc amarnic, mă sculai şi mă căţărai într-un pom şi aşteptai acolo, uitându-mă. Văzui naia cum trage la ţărm şi cum ies din ea zece robi, care ţineau fiecare câte o cazma; merseră până ce ajunseră la mijlocul ostrovului şi acolo începură să dea pământul la o parte, şi până la urmă scoaseră la iveală un capac, pe care îl ridicară, şi deschiseră o intrare, care se afla dedesubt. Pe urmă se întoarseră la naie şi scoaseră din ea o sumedenie de lucruri, pe care le încărcară pe umerii lor: pâine, faină, miere, unt, oi, saci ticsiţi şi multe alte lucruri, şi toate bunurile pe care un gospodar şi le-ar dori în casă; iar robii urmară să se ducă şi să se întoarcă de la intrarea sub pământ la naie şi de la naie la capac, până ce goliră cu totul naia de lucrurile cele mari; atunci scoaseră din ea nişte haine scumpe şi nişte caftane falnice, pe care le luară în braţe; apoi văzui cum coboară din naie, în mijlocul robilor, un preacinstit moşneag, tare bătrân, ros de ani şi uscat de vânturile vremii, până într-atâta cât ajunsese ca o părere de om. Moşneagul ţinea de mână un tinerel de o frumuseţe pojarnică, croit chiar după calupul desăvâşirii, tot atâta de gingaş precum un ram subţire şi mlădiu, tot atâta de miroznic precât strălucirea cea neprihănită, vrednic a sluji de chip şi de pildă unui trup desăvârşit, într-un sfârşit, de un farmec atâta de vrăjitor, cât îmi răpi inima şi făcu să tremure toată măduva cărnii din mine! Merseră până ce ajunseră la intrare şi coborâră, şi pieriră din ochii mei; şi, peste un timp, ieşiră cu toţii îndărăt, în afară de copilandru; se întoarseră la naie, se suiră în ea şi se depărtară pe mare.           Când îi văzui că pieriră de-a binelea, mă ridicai şi coborâi din pom şi alergai spre locul pe care îl acoperiseră cu pământ. Începui să dau pământul la o parte şi să mă trudesc, până ce scosei capacul la iveală; văzui că acel capac era făcut dintr-un lemn gros cât o piatră de moară; până la urmă îl ridicai cu ajutorul lui Allah, şi văzui sub el o scară boltită; coborâi pe scara aceea de piatră, măcar că eram tare uluit, şi, într-un sfârşit, ajunsei jos.           Acolo găsii o sală încăpătoare, aşternută cu chilimuri de mare preţ şi cu mătăsării şi catifele şi, pe un divan scund, între lumânări aprinse şi între oluri pline cu flori, şi între zimbiluri pline cu poame, şi între gavanoase cu dulceţuri, şedea copilandrul şi îşi făcea vânt cu un vânturar. Când mă văzu, fu cuprins de spaimă mare; şi, cu glasul meu cel mai mângâios, îi spusei:           — Pacea fie cu tine!           Iar el îmi răspunse atunci, mai liniştit:           — Şi asupră-ţi fie pacea şi milele lui Allah şi binefacerile sale!           Iar eu îi zisei:           — O, doamne al meu, să ai parte de tihnă! Aşa cum mă vezi, sunt fiu de sultan şi sunt eu însumi sultan! Allah m-a îndrumat ca să te slobozesc din locul acesta de sub pământ, unde am văzut cum te-au coborât inşii aceia, spre a te da morţii. Şi vin să te slobozesc. Şi vei fi prietenul meu, căci vederea ta mi-a răpit minţile!           Atunci copilandrul zâmbi a râde la vorbele mele, cu un zâmbet din buze, şi mă pofti să vin şi să şed jos lângă el pe divan, şi îmi spuse:           — O, doamne, nu mă aflu aici spre a muri, ci spre a ocoli moartea. Află că sunt fiul unui mare giuvaiergiu, vestit în lumea toată pentru avuţiile lui şi pentru mulţimea comorilor sale; iar faima lui s-a întins pe toate meleagurile, cu caravanele pe care le mână până departe, ca să vândă pietre scumpe sultanilor şi emirilor pământului. La naşterea mea, în amurgul vieţii sale, tatăl meu a fost prevestit de către meşterii ghicitori că fiul acesta avea să moară înaintea lui tătâne-său şi a maică-sii; şi tatăl meu, în ziua aceea, în ciuda bucuriei naşterii mele şi a voioşiei mamei mele, care mă adusese pe lume după cele nouă luni ale sorocului, prin vrerea lui Allah, fu prins de o mâhnire mare, mai cu seamă când învăţaţii, care citiseră soarta mea în stele, îi spuseră:           — Fiul acesta va fi ucis de un sultan, fiul unui sultan pe nume Kassib, şi anume la patruzeci de zile după ce sultanul acela va prăvăli în mare călăreţul de aramă de pe Muntele de Magnet! Şi tatăl meu, giuvaiergiul, rămase mohorât. Şi se îngriji de mine şi mă crescu cu multă luare-aminte, până ce ajunsei la vârsta de cincisprezece ani. Şi-atunci părintele meu află că a fost prăvălit în mare călăreţul, şi începu să plângă şi să se chinuiască atâta, şi maică-mea împreună cu el, încât se schimbă la faţă, se sfriji la trup şi ajunse întocmai ca un om tare bătrân, ros de ani şi de nenoroc. Şi-atunci mă aduse în ostrovul acesta unde, de când m-am născut, a pus nişte oameni să zidească locaşul acesta de sub pământ, în care să mă adăpostească de căutările sultanului, care urma să mă omoare la vârsta de cincisprezece ani, după ce avea să dea jos călăreţul de aramă. Iar tatăl meu şi cu mine ramaserăm încredinţaţi că fiul lui Kassib nu putea să mă găsească pe ostrovul acesta neştiut. Şi asta-i pricina aducerii mele aici!           Eu atunci gândii în sufletul meu: „Cum de pot cei ce citesc în stele să se înşele până într-atâta? Întrucât, pe Allah! Băietanul acesta este flacăra inimii mele şi, ca să-l omor, ar trebui să mă omor pe mine însumi!” Pe urmă îi spusei:           — O, copilul meu, Allah cel Atotputernic nu va îngădui ca o floare ca tine să fie retezată! Iar eu mă aflu aici spre a te apăra, şi am să rămân cu tine toată viaţa mea!           El îmi răspunse atunci:           — Tatăl meu va veni să mă ia la sfârşitul celei de a patruzecea zile, căci după acest răstimp nu va mai fi nido primejdie.           Iar eu îi spusei:           — Pe Allah! O, copilul meu, am să stau cu ţine aceste patruzeci de zile şi, apoi, am să-i spun părintelui tău să te lase să vii cu mine în împărăţia mea, unde ai să fii prietenul meu şi urmaşul meu la scaunul de domnie!           Atunci copilandrul, fiul giuvaiergiului, îmi mulţumi cu vorbe dulci, iar eu băgai de seamă cât era de plin de polisfetie, şi câtă înclinare avea spre mine, şi eu spre el. Şi începurăm să tăifăsuim prieteneşte, şi să mâncăm din toate bunătăţurile din zahereaua lui, care putea să ajungă vreme de un an la o sută de oaspeţi. Şi, după ce mâncarăm, pricepui ce răpită îmi era inima de farmecele acelui copilandru. Şi ne întinserăm şi dormirăm toată noaptea. Spre ziuă, mă deşteptai şi mă spălai, şi îi adusei băiatului ligheanul de aramă plin cu apă în miresmată, şi se spălă; iar eu pregătii de masă şi mâncarăm împreună; pe urmă ne apucarăm de pălăvrăgit, apoi de jucat împreună nişte jocuri, şi de râsete, până seara; atunci aşternurăm masa şi mâncarăm o oaie umplută cu migdale, cu stafide, cu nucşoare, cu piper şi cuişoare, şi băurăm apă bună şi rece, şi mâncarăm pepeni verzi şi galbeni, şi prăjituri cu miere şi cu unt, dintr-un aluat dulce şi uşor ca puful şi în care untul nu fusese cruţat, nici mierea, nici migdalele, nici scorţişoara. Şi atunci, ca şi în noaptea de dinainte, ne culcarăm şi văzui cât de prieteni ajunseserăm! Şi trăirăm aşa, în huzururi şi în tihnă, până în cea de a patruzecea zi.           Atunci, cum era cea din urmă zi şi cum giuvaiergiul urma să vină, băiatul vru să facă o scaldă bună, iar eu încălzii apa într-o căldare mare, aprinsei lemnele, turnai apa caldă într-o cadă mare de aramă, adăugai apa rece, ca s-o fac bună şi desfătătoare, şi copilandrul intra în ea, şi îl spălai eu însumi, şi îl săpunii, şi îl frecai, şi îl înmiresmai, pe urmă îl dusei în pat, îl acoperii cu învelitoarea, şi îi înfăşurai capul cu o basma de mătase înflorată cu argint, şi îi adusei să bea un sorbet minunai, şi adormi.           Când se deşteptă, vru să mănânce, iar eu alesei harbuzul cel mai frumos şi cel mai mare, îl pusei pe o sinic, aşezai sinia jos pe chilim şi mă suii în pat, ca să iau cuţitul cel mare care sta agăţat pe perete deasupra capului băiatului; şi băiatul, ca să se joace, mă gâdilă deodată la talpă, iar eu tresării atâta de tare, încât, fără să vreau, căzui peste el, iar cuţitul pe care îl luasem i se înfipse în inimă, şi pe clipă copilandrul îşi dete sufletul.           La priveliştea aceea, o, stăpână a mea, mă bătui cu palmele peste obraji şi începui să ţip şi să gem, şi îmi sfâşiai hainele, şi mă trântii la pământ deznădăjduit şi plângând. Şi tânărul meu prieten era mort, şi ursita i se împlinise, spre a nu da de minciună spusele cititorilor în stele, şi îmi ridicai privirile şi mâinile către Cel Preaînalt şi zisei:           — O, Doamne al Lumii, dacă am săvârşit un omor, şi au gata a fi osândit la judecată!           Şi, în clipita aceea, eram plin de cutezanţă în faţa morţii. Ci, o, stăpână a mea, dorurile noastre nu se împlinesc niciodată, nici în rău, nici în bine!           Aşa că nu putui să îndur mai mult vederea acelui loc şi, cum ştiam că tatăl, giuvaiergiul, urma să vină la sfârşitul celei de a patruzecea zile, păşii pe scară, ieşii, şi închisei capacul, şi îl acoperii cu pământ, ca mai înainte.           Când ajunsei afară, îmi zisei: „Trebuie numaidecât să văd ce are să se întâmple; şi trebuie să mă ascund, altminteri am să fiu căsăpit de cei zece robi, care au să mă omoare cu moartea cea mai rea!”           Şi atunci mă căţărai într-un copac mare, nu departe de locul unde se afla capacul, şi mă aciuai acolo şi privii. Peste un ceas, văzui că se iveşte pe mare naia cu bătrânul şi robii, coborâră pe uscat şi ajunseră degrabă la copac; şi văzură pământul încă proaspăt de tot; şi fură cuprinşi de spaimă mare, iar bătrânul îşi simţi inima pierindă; şi robii traseră pământul la o parte, deschiseră intrarea şi coborâră cu toţii. Atunci bătrânul începu să-şi strige copilul pe nume, cu glas mare, şi băiatul nu-i răspunse, iar ei începură să caute peste tot, şi îl găsiră cu inima străpunsă, întins pe pat.           La priveliştea aceea, bătrânul îşi simţi inima topită şi leşină; iar robii începură să se vaiete şi să se bocească, pe urmă îi duseră pe umerii lor, afară din bortă, mai întâi pe bătrân, apoi pe copilandrul mort, şi săpară pământul şi îl înveliră pe băiat în giulgiu. Pe urmă îl cărară pe bătrân la naie, şi toate bunurile şi toată zahereaua, şi pieriră departe pe mare.           Eu atunci, într-o stare jalnică, coborâi din pom şi cugetai la nenorocirea mea, şi plânsei îndelung, şi pornii să umblu prin ostrov ziua toată şi noaptea toată, cuprins de deznădejde. Şi nu mai contenii să tot plâng aşa, până când, într-un sfârşit, băgai de seamă că marea scădea din clipă în clipă şi se depărta, şi lăsa curat tot locul aşezat între ostrov şi pământul din faţă. Atunci îi mulţumii lui Allah, care binevoia să mă scape de vederea acelui ostrov blestemat, şi răzbătui în partea cealaltă, pe nisip; ajunsei pe pământul tare şi pornii la drum, rostind într-ajutor numele lui Allah. Şi-aşa până la ceasul apusului de soare. Şi deodată văzui în depărtare un foc mare şi roşu şi mă îndreptai spre focul acela roşu, unde gândeam că am să găsesc niscaiva fiinţe omeneşti ce se vor fi apucând să frigă vreo oaie; da când ajunsei mai aproape, văzui că focul acela roşu era un dăm mare de aramă galbenă, pe care soarele îl aprindea aşa, în amurg.           Atunci rămăsei până peste poate de uluit, la vederea palatului acela măreţ, durat numai din aramă galbenă, şi mă uitam la trăinicia durării lui, când deodată văzui că ies pe poarta cea mare a palatului zece flăcăi minunaţi la stat şi cu nişte chipuri care îl preamăreau pe Ziditorul ce le plămădise atâta de frumoase; şi văzui că acei zece flăcăi erau toţi chiori de ochiul stâng, în afară de un preacinstit şi falnic moşneag, care era cel de al unsprezecelea.           La priveliştea aceea, îmi zisei: „Pe Allah! Ce potriveală ciudată! Oare ce-au putut să facă zece chiori ca să aibă ochiul stâng scos aşa, fiecare la fel?” Pe când mă scufundam în gândurile acestea, cei zece flăcăi veniră la mine şi îmi spuseră:           — Pacea fie asupră-ţi!           Iar eu le întorsei urarea de pace, şi le istorisii povestea mea, de la început până la sfârşit; şi socot zadarnic a o mai spune încă o dată dinaintea ta, o, stăpână a mea.           La spusele mele, ei rămaseră miraţi până peste fire şi îmi ziseră:           — O, doamne, intră în casa aceasta, iar primirea aici fie-ţi largă şi mărinimoasă!           Intrai, şi ei dimpreună cu mine, şi străbăturăm săli multe, toate aşternute cu mătăsuri şi ajunserăm într-un sfârşit în cea din urmă sală, mai încăpătoare şi mai frumoasă decât toate celelalte; în mijlocul acelei săli mari se aflau zece chilimuri aşternute pe nişte saltele; şi, în mijlocul acelor zece culcuşuri strălucite, se afla unul, cel de al unsprezecelea chilim, fără saltea, da tot atâta de frumos ca şi celelalte zece. Atunci bătrânul şezu pe cel de al unsprezecelea chilim, iar cei zece tineri fiecare pe al său, şi îmi spuseră:           — Şezi jos, doamne, la capătul sălii, şi să nu ne întrebi nimic despre toate câte vei vedea aici!           Atunci, după câteva clipite, bătrânul se ridică, ieşi, apoi se întoarse în mai multe rânduri, aducând mâncăruri şi băuturi, şi toţi mâncară şi băură, şi eu dimpreună cu ei.           După care moşneagul strânse tot ce rămăsese şi se întoarse iar să şadă jos. Atunci flăcăii îi spuseră:           — Cum de poţi să stai jos până a nu ne fi adus cele cu care să ne îndeplinim datorinţele?           Şi bătrânul, fără a crâcni, se sculă şi ieşi de zece ori şi se întoarse de fiecare dată aducând pe cap un lighean acoperit cu o zarpa, iar în mână un felinar, şi puse fiecare lighean şi fiecare fanar dinaintea fiecăruia dintre tineri. Dar mie nu-mi aduse nimic, şi rămăsei într-o mare nedumerire. După ce ridicară zarpalele, văzui că fiecare lighean era plin cu cenuşă şi cu praf de cărbuni şi cu khol. Pe urmă luară cenuşa şi se mânjiră cu ea pe cap, cu praful de cărbuni pe chip, iar cu kholul pe ochiul lor drept; şi începură să se jeluiască şi să plângă şi să spună:           — Nu avem decât ceea ce ni se cuvine pentru nechibzuinţele şi pentru greşelile noastre!           Şi nu conteniră decât odată cu apropierea zorilor. Atunci se spălară în alte lighene aduse de moşneag şi îşi puseră alte haine, şi îşi luară iarăşi înfăţişarea de mai înainte.           După ce văzui toate astea, o, stăpână a mea, mă cuprinse o mirare nemăsurată; dar nu cutezam să întreb nimic, din pricina poruncii primite. Iar în noaptea următoare făcură ca şi în cea dintâi, şi la fel în cea de a treia noapte, şi în cea de a patra. Eu atunci nu putui să-mi mai ţin limba şi strigai:           — O, domniile voastre, mă rog vouă să mă luminaţi asupra pricinii scoaterii ochiului vostru stâng şi a cenuşii, şi a cărbunelui, şi a kholului pe care vi le-aţi pus pe chipuri, întrucât, pe Allah! Până şi moartea îmi pare mai de dorit decât uluirea în care m-aţi aruncat!           Ei atunci strigară:           — O, vai de tine, ce întrebi tu? Asta-i pierzania ta!           Eu răspunsei:           — Mai degrabă îmi doresc pierzania, decât nedumerirea de-acum!           Ei atunci îmi spuseră:           — Teme-te pentru ochiul tău cel stâng!           Şi spusei:           — Nu am trebuinţă de ochiul meu cel stâng, dacă mi se cere să rămân în nedumerirea de-acum!           Atunci ei îmi spuseră:           — Împlinească-ţi-se ursita! Ai să păţeşti şi tu ceea ce am păţit noi, şi să nu te plângi, întrucât vă fi din vina ta! Şi-apoi, după pierderea ochiului, nu vei putea să te mai întorci aici, întrucât noi suntem de pe acum zece, şi nu mai este nici un loc pentru cel de al unsprezecelea!           La vorbele acestea, bătrânul aduse un berbec viu pe care îl înjunghie, îl jupui şi îi curăţă pielea. Pe urmă îmi spuseră:           — Vei fi cusut în pielea aceasta de berbec şi vei fi suit pe pleşul palatului acesta de aramă. Atunci vulturul cel mare care se cheamă roc85, şi care este în stare să ridice şi-un elefant, are să te ia drept un berbec adevărat şi are să se repeadă asupra ta şi are să te ridice în zbor până în nori, pe urmă are să te coboare pe vârful unui munte înalt, de neatins pentru picior de om, spre a te înfuleca în gâtlejul lui! Şi tu atunci, cu jungherul acesta pe care ţi-l dăm, ai să spinteci pielea berbecului şi ai să ieşi afară întru totul; atunci rocul cel cumplit, care nu mănâncă oameni, nu are să te mănânce şi are să piară din vederile tale! Atunci vei merge până ce vei ajunge la un palat de zece ori mai mare decât palatul nostru, şi de o mie de ori mai strălucitor. Palatul acela este aurit numai cu tăblii de aur, şi toţi pereţii lui sunt învrâstaţi cu nestemate mari şi mai ales cu smaralde şi cu mărgăritare. Tu atunci vei intra pe poarta deschisă, cum am intrat şi noi şi vei vedea ceea ce vei vedea! Cât despre noi, acolo ne-am lăsat ochiul stâng, şi încă îndurăm pedeapsa cuvenită, şi ne-o ispăşim, săvârşind în fiecare noapte ceea ce ne-ai văzut că săvârşim. Aceasta-i povestea noastră, pe scurt, întrucât, cu de-amănuntul, ar umple foile unei cărţi mari şi late! Cât despre tine, de-acuma împlinească-ţi-se ursita!           La vorbele acestea, cum stăruiam în hotărârea mea, îmi dădură jungherul, mă cetluiră în pielea berbecului, mă duseră pe acoperişul palatului şi plecară. Şi deodată mă simţii ridicat de pasărea cea cumplită roc, care îşi luă zborul; şi, de îndată ce mă simţii lăsat la pământ pe vârful muntelui, despicai cu jungherul pielea de berbec şi ieşii afară ţipând: „Uş! Uş!” spre a alunga rocul cel cumplit, care zbură greoi, şi văzui că era o pasăre mare, albă, mătăhăloasă cât zece elefanţi, şi voinică mai cât zece cămile!           Atunci îmi luai calea grabnic, pârjolit de focul nerăbdării şi, pe la nămiez de zi, ajunsei la sarăi. La vederea saraiului, oricât mi-l zugrăviseră cei zece flăcăi, rămăsei minunat până peste marginile minunării, întrucât era cu mult mai strălucitor decât în spusele lor. Poarta cea mare prin care intrai în sarai era mărginită de nouăzeci şi nouă de uşi din lemn de aloe şi din lemn de santal, iar uşile încăperilor erau din abanos învrâstat cu aur şi cu olmazuri; şi toate acele uşi duceau spre nişte săli şi spre nişte grădini, în care văzui toate bogăţiile de pe pământ şi din mare.           În cea dintâi sală în care intrai, mă pomenii deodată între patruzeci de fetişcane, care erau aşa de minunate ca frumuseţe, încât nici minţile nu mai izbuteau să nu se adune, nici ochii să-şi odihnească alegerea pe vreuna, şi rămăsei atâta de plin de vrajă, încât mă oprii locului, simţindu-mi capul cum mi se învârteşte.           Atunci toate deodată se ridicară la vederea mea şi, cu glas dulce, îmi spuseră:           — Casa noastră să fie şi casa ta, o, oaspete al nostru, iar locul tău să fie asupra capetelor noastre şi în ochii noştri!           Şi mă poftiră să stau, şi mă îmbiară pe o podină, şi şezură toate jos pe chilimuri, şi îmi spuseră:           — O, doamne al nostru, suntem roabele tale şi avutul tău, iar tu eşti stăpânul nostru şi cunună pe capetele noastre!           Pe urmă toate începură să mă slujească: una aduse apă caldă şi cearceafuri, şi îmi spălă picioarele; alta îmi turnă în palme apă înmiresmată, dintr-un ibric de aur; a treia mă îmbrăcă într-un caftan de mătase cu un brâu bătut în fire de aur şi de argint; a patra îmi întinse o cupă plină cu o băutură minunată şi înmiresmată cu flori; şi una se uita la mine, alta îmi zâmbea, una îmi făcea cu ochiul, alta îmi spunea stihuri, una îşi întindea braţele dinaintea mea, alta îşi răsucea dinainte-mi mijlocul; şi una zicea: „Ah!” iar altă: „Uf!” şi ceastălaltă îmi zicea: „O, tu, ochi al meu!”, iar cealaltă: „O, tu, sufletul meu!”, iar altă: „Lăuntrurile mele!”, iar altă: „Suflarea mea!” iar una: „O, pojar al inimii mele!”           Pe urmă veniră toate lângă mine şi începură să mă alinte şi să mă mângâie şi îmi ziseră:           — O, oaspete al nostru, istoriseşte-ne povestea ta, căci de vreme îndelungată suntem singure aici, fără nici un bărbat, iar fericirea noastră este acum deplină!           Eu atunci mă simţii mai liniştit şi le istorisii numai o parte din povestea mea, şi asta până la apropierea nopţii.           Atunci se aduse o mulţime mare de lumânări, iar sala se lumină ca de soarele cel mai strălucit. Pe urmă se aşternu masa şi se aduseră bucatele cele mai alese şi băuturile cele mai îmbătătoare, şi se zvoni cu alăutele cele mai desfătătoare şi se cântă cu glasul cel mai vrăjitor, iar câteva începură să dănţuiască, în vreme ce eu mâcam mai departe.           După toate aceste huzuriri, îmi ziseră:           — O, drăguţule, acuma-i vremea desfătării celei straşnice şi a crivatului; alegeţi-o dintre noi pe cea care îţi place şi fii fără teamă că ne-ai supăra, întrucât fiecăreia dintre noi are să-i vie rândul vreme de o noapte, tuturor celor patruzeci de surori; şi-apoi fiecare la rândul ei are să înceapă iarăşi hârjoana cu tine, în fiecare noapte.           Eu atunci, o, stăpână a mea, nu ştiui pe care dintre surori se cădea s-o aleg, întrucât toate erau la fel de ispititoare. Atunci închisei ochii, întinsei mâinile şi o prinsei pe una, şi deschisei ochii; ci îi închisei la loc repede, din pricina strălucirii orbitoare a frumuseţii ei. Atunci ea îmi întinse mâna şi mă duse în patul ei. Şi îmi petrecui cu ea noaptea toată. Mă bucurai de ea de patruzeci de ori! Şi ea la fel! Şi îmi zicea de fiecare dată: „Yuh! O, ochi al meu! Yuh! O, sufletul meu!” Şi mă alintă, iar eu o desfătam, şi ea mă stârnea, şi-aşa toată noaptea.           Şi-aşa o ţinui întruna, o, stăpână a mea, noapte de noapte, cu câte una dintre surori, şi fiecare noapte cu un potop de dezmierdări dintr-o parte şi din cealalta’ Şi-aşa vreme de un an întreg, în desfătare şi în voioşie. Şi, după fiecare noapte, dimineaţa, copila din noaptea următoare venea la mine, mă ducea la hamman, mă frecă bine pe tot trupul şi mă înmiresma cu toate miresmele pe care Allah le-a dăruit slujitorilor săi.           Şi ajunserăm astfel la sfârşitul anului. În dimineaţa zilei celei din urmă, le văzui pe toate fetişcanele că vin fuga la patul meu, plângând amarnic şi despletindu-şi şi pletele de mâhnire şi văicărindu-se; pe urmă îmi spuseră:           — Află, o, lumină a ochilor noştri, că trebuie să ne despărţim de tine, cum ne-am despărţit şi de ceilalţi de dinainte de tine, căci se cade să ştii că tu nu eşti cel dintâi, şi că până la tine mulţi voinici ne-au desfătat ca şi tine, şi ne-au făcut ca şi tine. Numai că tu chiar că eşti isteţul cel mai isteţ la isteţii, de-o potrivă şi-n lung şi-n lat! Şi, de asemenea, hotărât că eşti cel mai terfichi şi cel mai iubeţ dintre toţi. Din care pricini nu vom mai putea să trăim fără tine.           Iar eu le zisei:           — Dar spuneţi-mi, pentru ce trebuie să mă părăsiţi? Căci nici eu nu vreau să pierd bucuria vieţii mele cu voi!           Ele îmi răspunseră:           — Află că noi toate suntem fiicele unui sultan, da din mame osebite. De pe vremea fecioriei, trăim în saraiul acesta şi, în fiecare an, Allah călăuzeşte pe drumul nostru un voinic care ne mulţumeşte, iar noi tot aşa pe el! Şi în fiecare an trebuie să lipsim vreme de patruzeci de zile, spre a ne duce la tatăl nostru şi la mamele noastre. Iar astăzi este ziua de plecare!           Atunci spusei:           — Şi, o, dulceţelor, eu am să rămân în casă, spre a-l preamări pe Allah până la întoarcerea voastră!           Ele îmi răspunseră:           — Indeplinească-ţi-se dorinţa! Iată toate cheile de la sarai, care descuie toate uşile. Palatul acesta este casa ta a tu eşti stăpânul lui. Da fereşte-te să nu carecumva să deschizi uşa de aramă din fundul grădinii, că nu vei putea să ne mai vezi niciodată şi vei păţi o nenorocire mare. Fereşte-te să nu carecumva să deschizi uşa de aramă!           După vorbele acestea, veniră toate să mă îmbrăţişeze a să mă sărute una după alta, plângând şi spunându-mi: Allah fie cu tine! Şi se uitară la mine plângând, şi plecară. Eu, atunci, o, stăpână a mea, ieşii din sală, ţinând în mână cheile, şi începui să cercetez saraiul, pe care până în ziua aceea nu avusesem răgazul să-l văd, atâta îmi fuseseră de înlănţuite în pat şi trupul şi sufletul, în braţele fetişcanelor. Şi mă apucai, cu cheia dintâi, să descui cea dintâi uşă.           Când deschisei cea dintâi uşă, văzui o grădină mare, plină toată cu pomi în roadă, atâta de mari şi atâta de frumoşi, cât în viaţa mea nu mai văzusem alţii la fel în lumea întreagă; nişte ape în şanţuri mici udau pomii, şi aşa de bine, încât poamele acelor pomi erau de o mărime şi de o frumuseţe minunate. Mâncai din poamele acelea, mai cu seamă nişte banane, nişte curmale lungi ca degetele unei arăboaice de viţă aleasă, nişte rodii, nişte mere şi nişte piersici. După ce sfârşii de mâncat, îi mulţumii lui Allah pentru darurile sale, şi descuiai cea de a doua uşă, cu cea de a doua cheie.           După ce deschisei uşa aceea, ochii şi nasul meu rămaseră vrăjite de florile ce umpleau o grădină mare, udată de nişte pârâiaşe. Se aflau în grădina aceea toate florile câte cresc în grădinile emirilor pământului: iasomii, zarnacadele, trandafiri, viorele, zambile, bujori, garoafe, lalele, gălbenele şi toate florile din toate vremile. Când sfârşii de mirosit toate florile, culesei o iasomie şi mi-o înfipsei în nas şi acolo o lăsai, ca să-l sorb mireasmă; şi îi mulţumii lui Allah Preaînaltul pentru podoabele sale.           Deschisei apoi cea de a treia uşă, şi urechile mele rămaseră vrăjite de glasurile păsărilor de toate culorile şi de toate neamurile pământului. Păsările acelea şedeau toate într-o colivie mare, făcută din nuiele de lemn de aloe şi de santal; apa de băut a acelor păsări era pusă în nişte străchinuţe de jad şi de jasp gingaş colorat, grăunţele erau în nişte ceşcuţe de aur; pământul pe jos era măturat şi stropit; iar păsările îl binecuvântau pe Atoateziditorul. Ascultai glasurile acelor păsări până la apropierea nopţii; şi mă întorsei de acolo în seara aceea.           Dar, a doua zi ieşii degrabă şi deschisei cea de a patra uşă, cu cea de a patra cheie. Şi-atunci, o, stăpână a mea, văzui nişte lucruri, pe care nici în vis o fiinţă omenească n-ar putea să le vadă vreodată. În mijlocul unei curţi mari văzui o boltă iscusit zidită; bolta aceea avea nişte scări de porfiră, care suiau până ajungeau la patruzeci de uşi de lemn de abanos, bătute în aur şi în argint. Porţile acelea, cu canaturile date la o parte, lăsau fiecare să se vadă o sală largă; şi în fiecare sală se afla câte o comoară osebită, şi fiecare comoară preţuia mai mult decât toată împărăţia mea întreagă. Sala dintâi era ticsită cu mormane mari de mărgăritare voinice, puse în şir, şi de mărgăritare mărunţele; dă cele voinice erau mai multe decât cele mărunte, şi fiecare era cât un ou de porumbiţă şi sclipitor ca luna în strălucirea ei. Da cea de a doua sală o întrecea pe cea dintâi ca bogăţie: era ticsită până sus cu diamante, rubine, safire şi granate. În cea de a treia, erau numai smaralduri; în cea de a patra, calupuri de aur sadea; în cea de a cincea, dinari de aur de pe tot pământul; în cea de a şasea, argint neprihănit; în cea de a şaptea, dinari de argint de pe tot pământul. Iar celelalte săli erau ticsite cu toate nestematele din sânul pământului şi al mărilor, şi topaze, şi turcoaze, şi hiacinte, şi nestemate de la Yemen, şi cornaline de toate culorile, şi oluri de jad, şi salbe, şi brăţări, şi brâie, şi toate giuvaierurile folosite la curţile de emiri şi de sultani.           Iar eu, o, stăpână a mea, îmi ridicai mâinile şi privirile şi îi mulţumii lui Allah Preaînaltul pentru binefacerile sale. Şi urmai astfel, în fiecare zi, să deschid câte una, ori două, ori trei uşi, până în cea de a patruzecea zi, şi minunarea mea sporea cu fiecare zi, şi nu îmi mai lamăsese decât cheia cea de pe urmă, care era cheia de la uşa de aramă. Şi mă gândeam la cele patruzeci de copile, şi mă simţeam în cea mai mare bucurie gândind la ele, şi la dulceaţa purtărilor lor, şi la prospeţimea trupului lor, şi la virtuţile lor pojarnice, şi la bunurile lor cele tainice, şi la rotunzimea şi vânjoşia durduleţurilor lor, şi la ţipetele lor când îmi spuneau: „Yuh, o, ochi al meu! Yuh, o, pojarul meu!” Şi îmi strigai: „Pe Allah! Noaptea noastră are să fie o noapte binecuvântată, o noapte de lapte!”           Ci Pârdalnicul mă făcea să simt cheia de la uşa aceea de aramă, care mă ispitea amarnic, şi ispita fu mai tare decât mine, şi descuiai uşa de aramă. Şi ochii mei nu văzură nimic, şi numai nasul meu simţi un damf tare şi neprielnic adulmecului meu, şi leşinai pe clipă pe dată, şi căzui dincoace de uşa care se închise. Când mă deşteptai, stăruii în hotărârea stârnită de Şeitan, şi deschisei iarăşi uşa şi aşteptai ca miasma să se facă oleacă mai puţin tare.           Atunci intrai şi mă pomenii într-o sală largă, presărată toată cu şofran şi luminată de două lumânări înmiresmate cu ambrăsură şi cu tămâie, şi de nişte fanare falnice de aur şi de argint pline cu ulei bine mirositor, care, arzând, scoteau mireasma aceea tare. Şi, între sfeşnicele de aur şi fanarele de aur, văzui un cal negru minunat, care avea o stea albă în frunte; şi era pintenog la piciorul stâng şi la glezna dreaptă; ieslea îi era plină cu grăunţe de susan şi de orz bine dat prin ciur; adăpătoarea era umplută cu apă proaspătă în miresmată cu apă de trandafiri. Iar eu, o, stăpână a mea, cum patima mea cea mai mare erau caii frumoşi, şi cum eram călăreţul cel mai vestit din împărăţia mea, gândii că acel cal mi s-ar potrivi; şi îl luai de căpăstru şi îl dusei în grădină şi încălecai pe el; dar el nici nu se clinti. Atunci îl lovii peste gât cu lanţul de aur. Şi numaidecât, o, stăpână a mea, calul întinse două aripi mari şi negre pe care nu le văzusem până în clipita aceea, necheză într-un chip înfricoşat, izbi de trei ori cu copita în pământ şi zbură cu mine în văzduhuri.           Atunci, o, stăpână a mea, pământul se învârti dinaintea ochilor mei; da îmi strânsei pulpele şi mă ţinui ca un călăreţ iscusit, şi, într-un sfârşit, calul pogorî şi se opri pe pleşul palatului de aramă roşie, în care îi găsisem pe cei zece flăcăi chiori. Şi-atunci calul se ridică atâta de cumplit în două picioare şi se scutură atâta de iute, încât mă trânti jos, apoi veni la mine şi îşi lăsă aripa spre faţa mea, şi îşi înfipse vârful aripii în ochiul meu stâng, şi mi-l prăpădi pe veci. Pe urmă zbură în văzduhuri şi pieri.           Iar eu îmi pusei mâna pe ochiul pierdut şi mă învârtii în lung şi în lat pe terasă, văicărindu-mă şi scuturându-mi mâna de durere! Şi de îndată văzui că se ivesc cei zece flăcăi care, dând cu ochii de mine, îmi spuseră:           — N-ai vrut să ne asculţi! Şi iacătă rodul hotărârii tale de năpastă. Şi nu putem să te primim între noi, întrucât suntem zece. Ci, urmând cutare şi cutare drum, vei ajunge în cetatea Bagdadului, la emirul drept-credincioşilor, Harun Al-Raşid, a cărui faimă a răzbit până la noi; şi soarta-ţi va fi între mâinile lui.           Şi plecai, şi mersei zi şi noapte, după ce mi-am ras barba şi am pus pe mine hainele acestea de saaluk, ca să nu mai am de îndurat alte necazuri, şi nu mă oprii din umblet, până ce nu mă văzui ajuns în lăcaşul acesta al păcii, Bagdadul, şi îi găsii pe chiorii aceştia doi, şi le dădui bineţe şi le spusei:           — Sunt un străin.           Iar ei răspunseră:           — Şi noi suntem străini.           Şi iacă-aşa ajunserăm tustrei în casa această binecuvântată, o, stăpână a mea! Şi-aşa-i cu pricina ochiului meu pierdut şi cu barba mea cea rasă!           La povestea aceasta fără de seamăn, tânăra stăpână a casei îi spuse celui de al treilea saaluk:           — Hai! Mângâie-te oleacă pe creştet şi du-te! Te iert.           Dar cel de al treilea saaluk răspunse:           — Nu am să mă duc, pe Allah! Decât după ce am să aud poveştile tuturor celorlalţi.           Atunci copila se întoarse spre calif, spre Giafar şi spre Massrur şi le spuse:           — Istorisiţi-mi povestea voastră!           Atunci Giafar se apropie şi istorisi povestea pe care i-o spusese portăriţei celei tinere, când intrase în casă. Încât, după ce auzi spusele lui Giafar, copila le spuse tuturor:           — Vă iert pe toţi, şi pe unii şi pe alţii. Da plecaţi cât mai iute!           Şi ieşiră toţi şi ajunseră în uliţă. Atunci califul le spuse saalicilor:           — Unde vă duceţi aşa, fârtaţilor?           Ei răspunseră:           — Nu ştim unde avem să ne ducem.           Şi califul le spuse:           — Veniţi să vă petreceţi noaptea la noi.           Şi îi spuse lui Giafar:           — Ia-i la tine şi adu-mi-i mâine dimineaţă, şi vom vedea ce va fi de făcut cu ei.           Iar Giafar nu pregetă a îndeplini poruncile califului.           Apoi califul urcă în saraiul său şi nu putu să guste pic de somn în noaptea aceea. Pe urmă, dimineaţa, se sculă şi şezu în scaunul de domnie al stăpânirii lui; şi porunci să intre toţi capii din împărăţia sa. Pe urmă, după ce toţi capii împărăţiei veniră, se întoarse spre Giafar şi îi spuse:           — Adu-mi aici cele trei copile şi cele două căţele şi cei trei saalici.           Şi Giafar plecă îndată şi îi aduse pe toţi între mâinile califului; iar tinerele se acoperiră cu vălurile lor şi şezură dinaintea califului.           Atunci Giafar le zise:           — Vă socotim slobode de orice datorinţă, întrucât, iară a şti cine suntem, şi voi ne-aţi iertat şi ne-aţi făcut binele pe care ni l-aţi făcut. Şi iacătă că acum vă aflaţi între mâinile celui de al cincilea din urmaşii lui Abbas86, califul Harun Al-Raşid! Trebuie, dar, să-i povestiţi numai adevărul!           Când tinerele auziră vorbele lui Giafar, care vorbea în numele emirului drept-credincioşilor, cea mai mare dintre ele păşi înainte şi grăi:           — O, emire al drept-credincioşilor, povestea mea este atâta de uluitoare, încât, dacă ar fi scrisă cu andrelele pe colţul dinlăuntru al ochiului, i-ar fi de învăţătură aceluia care ar citi-o cu cinstire!           În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi, cu chibzuinţă, se opri din povestit.           Dar cândfu cea de a şaisprezecea noapte, urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că fata cea mai mare păşi înainte între mâinile emirului drept-credin-cioşilor şi istorisi astfel povestea ei:       Povestea celui de al treilea saaluk