1001 de nopti basme arabe

continuarea povestii....       Iar ea se sculă pe dată şi fugi să aprindă nu doar una, ci toate lumânările din cele optzeci de sfeşnice din sală, şi se întoarse îndărăt să-şi ia locul. Atunci Ali-Nur îi spuse şeicului Ibrahim:           — O, şeicule, tare îmi place să stau cu tine! Da nu vrei să-mi îngăduieşti a aprinde unul din fanarele celea?           Iar şeicul Ibrahim îi răspunse:           — Fie! scoală-te şi aprinde un fanar, da numai unul! Şi să nu care cumva să cugeţi a mă înşela!           Şi Ali-Nur se sculă şi se duse să aprindă nu doar unul, ci toate cele optzeci de fanare şi toate cele optzeci de candelabre din sală, fără ca şeicul Ibrahim să ia aminte la ele cât de cât. Atunci sala toată, saraiul tot şi grădina toată se umplură de lumină. Iar şeicul Ibrahim grăi:           — Chiar că voi doi sunteţi şi mai terfichi decât mine!           Şi, cum se îmbătase cu desăvârşire, se ridică şi se duse, bănănăindu-se într-o parte şi în alta, să deschidă toate ferestrele, toate cele optzeci de ferestre de la sala de oaspeţe, şi se întoarse să şadă jos şi să bea mai departe cu cei doi tineri, şi să facă laolaltă cu ei să răsune sala de râsete şi de cântece.           Caci soarta care este în mâinile a lui Allah cel Atoateştiutorul, cel carele pe toate le aude, izvoditorul tuturor pricinelor şi urmărilor, vroi ca emirul drept-credincioşilor, califul Harun-al-Raşid, taman la ceasul acela, să se afle stând la reveneală sub limpezimea lunii, la una din ferestrele saraiului său, care se ridica pe malul de dincolo al Tigrului. Şi, când se uită din întâmplare spre partea aceea, văzu toată luminăţia ce se răsfrângea şi strălucea în văzduh şi în ape. Şi nu ştiu ce să creadă, şi-aşa că porunci să fie chemat vizirul cel mare, Giafar Al-Barmaki. Şi, când Giafar se înfăţişă între mâinile sale, califul îi strigă:           — A, câine de vizir! eşti slujitorul meu şi nu îmi dai de ştire despre cele ce se petrec în Bagdad, cetatea mea?           Şi Giafar îi răspunse:           — Nu pricep ce vrei să spui cu vorbele astea!           Şi califul răcni la el:           — Hotărât! dacă la ceasul acesta ar fi luat Bagdadul cu năvala de către vrăjmaş, tot nu s-ar săvârşi nelegiuire mai mare ca asta! O, blestematule, tu nu vezi că Saraiul Minunilor este luminat cu totul? Şi habar n-ai cine este insul cel atâta de cutezător sau atâta de puternic, încât să poată lumina astfel toată sala cea mare, să aprindă toate candelabrele şi toate fanarele, şi să deschidă toate ferestrele! Vai de tine! Aşadar cununa de calif nu mai este a mea, de vreme ce se poate făptui asemenea lucru fără ca eu să am ştire?           Şi Giafar, tremurând tot, răspunse:           — Da cine ţi-a spus că Saraiul Minunilor e cu ferestrele deschise şi cu candelabrele şi făcliile aprinse?           Şi califul spuse:           — Vino încoace şi priveşte!           Şi Giafar se duse după calif şi se uită spre grădini, şi văzu toată luminăţia aceea, care făcea saraiul să pară ca un pojar, mai strălucitor decât lumina lunii. Atunci Giafar înţelese că trebuie să fie vreo nechibzuinţă de-a şeicului Ibrahim; şi, cum era din fire bun şi plin de milă, gândi pe dată să născocească ceva spre a-l apăra pe şeicul Ibrahim, paznicul cel bătrân al grădinii şi al saraiului, care pesemne că nu săvârşise lucrul acela decât spre a încerca să scoată vreun folos. Aşa că îi spuse califului:           — Emire al drept-credincioşilor! şeicul Ibrahim a fost pe la mine săptămâna trecută şi mi-a spus: „O, stăpâne al meu Giafar, dorinţa mea cea mai arzătoare este de a sărbători datina tăierii împrejur a fiilor mei sub ocrotinţa ta şi pe vremea cât trăieşti tu, şi a vieţii emirului drept-credincioşilor!” Eu i-am răspuns: „Şi ce doreşti de la mine, şeicule?” El mi-a spus: „Doresc numai, prin mijlocirea ta, să dobândesc îngăduinţa din partea califului de a sărbători datinele tăierii împrejur ale fiilor mei în sala cea mare din Saraiul Minunilor.” Iar eu i-am răspuns: „O, şeicule! poţi să pregăteşti de pe-acum toate cele de trebuinţă pentru prăznuirea aceea. Iar eu, de-o vrea Allah! am să fiu primit de calif şi am să-i înfăţişez dorinţa ta.” Atunci şeicul Ibrahim a plecat. Iar eu, o, emire al drept-credincioşilor, am uitat cu totul să-ţi dau de ştire despre lucrul cu pricina!           Atunci califul răspunse:           — O, Giafar, în loc de o greşeală, te-ai făcut vinovat de două greşeli vrednice de pedeapsă. Şi se cade să te pedepsesc pe două temeiuri. Temeiul dintâi este că nu mi-ai dat de ştire despre cel dintâi temei al pricinii. Cel de al doilea temei este că nu i-ai îndeplinit bietului şeic Ibrahim dorinţa pe care pesemne că o râvnea fierbinte. De fapt, dacă şeicul Ibrahim a venit să ţi se roage, a făcut-o numai spre a te face să pricepi că avea nevoie şi el, săracul, de ceva bani, ca să-şi acopere cheltuielile. Or, pe de o parte tu nu i-ai dat nimic şi, pe de altă parte, nu mi-ai dat nici mie de ştire, ca să pot să-i dau eu însumi ceva!           Şi Giafar răspunse:           — O, emire al drept-credincioşilor, am uitat!           Atunci califul îi răspunse:           — Fie! te iert de data asta! Da acuma, pe volniciile moşilor şi strămoşilor mei! suntem datori, din chiar clipita aceasta, să mergem să ne încheiem noaptea la şeicul Ibrahim; întrucât este om de treabă, vrednic, preţuit de toţi şeicii de frunte ai Bagdadului, care vin adesea pe la el să-l vadă; îl ştiu săritor faţă de cei săraci şi plin de milă pentru toţi nevoiaşii; şi sunt încredinţat că la ceasul acesta trebuie să se afle la el toată lumea aceea pe care o adăposteşte şi o ospătează în numele lui Allah! încât, mergând acolo, poate că vreunul dintre săracii aceia va înălţa şi pentru noi vreo rugă, ce ne va fi de folos atât pe lumea asta, cât şi pe cealaltă; şi poate că drumul nostru va fi de vreun folos şi pentru bunul şeic Ibrahim care, la vederea mea, va fi bucuros până peste fire, şi el, şi toţi prietenii lui!           Dar Giafar răspunse:           — O, emire al drept-credincioşilor, iată că cea mai mare parte din noapte s-a scurs; şi toţi musafirii şeicului Ibrahim la ceasul acesta trebuie să fie pe picior de plecare!           Dar califul zise:           — Suntem datori numaidecât să ne ducem în mijlocul lor!           Iar Giafar fu dator să tacă; da rămase tare încurcat şi nu mai ştia ce să facă.           Ast timp, califul se ridică pe clipă pe dată în picioare. Giafar se ridică şi el dinaintea lui, şi amândoi, urmaţi de Massrur spătarul, porniră către Saraiul Minunilor, dar numai după ce avură grijă să se travestească tustrei în negustori.           Ajunseră, după ce străbătură uliţele cetăţii, la Grădina Desfătărilor. Şi califul o luă înainte şi văzu că poarta cea mare era deschisă; şi rămase tare nedumerit şi îi spuse lui Giafar:           — Priveşte! iacătă că şeicul Ibrahim a lăsat poarta deschisă. Chiar că aşa ceva nu-i stă în obicei!           Intrară, aşadar, tustrei şi străbătură grădina şi ajunseră la sarai. Şi califul zise:           — O, Giafar! Mai întâi vreau să-i cercetez pe furiş şi fără zarvă pe toţi, înainte de a intra la ei, ca să văd cam ce oaspeţi are şeicul Ibrahim, spre a-mi da seama câţi şeici de frunte sunt aci şi câte peşcheşuri i-au adus şeicului Ibrahim şi cu câte daruri bogate l-au copleşit. Da acuma pesemne că sunt prinşi toţi cu datinele cele sfinte ale praznicului, şi fiecare în colţul lui, întrucât nu le aud glasurile şi nu-i simt să fie aci!           Pe urmă, după vorbele acestea, califul se uită împrejur şi văzu un nuc mare, tare înalt; şi zise:           — O, Giafar, am să mă caţăr în nucul acesta, că are ramurile aproape de ferestre; şi, de-acolo, aş putea să mă uit înăuntru. Ajută-mă, dar!           Şi califul se sui în nuc, şi se căţără din creangă în creangă până ce ajunse pe creanga care se afla chiar în dreptul uneia dintre ferestre. Şezu atunci jos pe creangă şi se uită pe fereastră.           Şi văzu un tinerel şi o tinerică, amândoi ca două lune – mărire fie-i adusă Aceluia carele i-a zămislit! – şi îl văzu pe şeicul Ibrahim, paznicul grădinii sale, cum sta jos între cei doi, cu pocalul în mână; şi îl auzi cum îi spunea copilei:           — O, domniţă a frumuseţilor, băutura nu îşi împlineşte toată dulceaţa ei decât dimpreună cu cântecul! încât, spre a te îmbia să ne farmeci cu glasul tău minunat, am să-ţi cânt ceea ce spune poetul! Ascultă:           Ya leili! Ya eini! 63           Să nu bei niciodată, cât vei fi, Fără un cântec al iubitei tale.           În mâini, ca două lune argintii, Ridică luminoasele pocale!           Ya leili! Ya eini!           Să nu bei fără cântec cât vei fii!           Eu am văzut că şi un cal, când bea, Bea mai cu drag, chiar calul, dacă ştii Să-i fluieri uşurel, spre-a-l îndemna!           Ya leili! Ya eini!           Văzându-l pe şeicul Ibrahim cum sta, şi auzind din gura lui cântecul acela mai degrabă glumeţ şi deloc potrivit cu vârsta lui de paznic bătrân al saraiului, califul simţi, de mânie, cum îl năpădeşte sudoarea între ochi; şi grăbi să coboare din pom, şi se uită la Giafar, şi îi zise:           — O, Giafar, în viaţa mea n-am avut sub ochi o privelişte atâta de lămuritoare ca aceea a preacinstiţilor şeici de geamie strânşi în sala aceasta, îndatoraţi a îndeplini cucernicele datini ale tăierii împrejur. Noaptea asta chiar că este o noapte plină de blagoslovenie! Aşa că suie-te şi tu în pom şi grăbeşte să te uiţi în sală, de teamă să nu pierzi un prilej de a te sfinţi din mila blagosloveniilor acestor vrednici şeici de geamie!           Când auzi vorbele emirului drept-credincioşilor, Giafar rămase încurcat, da nu şezu la şovăială şi grăbi a se căţăra în nuc şi ajunse în dreptul ferestrei şi se uită înăuntru. Şi văzu priveliştea zaiafetului celor trei beţivani: şeicul Ibrahim cu pocalul în mână şi dăinând din cap în vreme ce cânta, Ali-Nur şi Anis Al-Djalis care se uitau la el şi îl ascultau şi râdeau până peste poate.           La priveliştea aceea, Giafar nu mai avu nici o îndoială cu privire la pieirea sa. Se lăsă jos din pom şi se opri între mâinile emirului drept-credincioşilor. Şi califul îi zise:           — O, Giafar, binecuvântat fie Allah, carele ne-a făcut să fim dintre cei ce urmează cu credinţă datinile curăţiilor trupeşti, precum chiar în noaptea aceasta, şi carele ne abate de la calea cea rea a ispitelor şi a păcatului, şi a vederii desfrânaţilor!           Iar Giafar, atâta de mare îi era tulburarea, încât nu ştia ce să răspundă. Califul urmă, uitându-se la Giagar:           — Da altceva! tare aş vrea să ştiu cine a putut să-i îndrume aici pe cei doi tineri, care îmi par străini. Într-adevăr, o, Giafar, se cade să-ţi spun că niciodată ochii mei nu au mai văzut, ca frumuseţe, ca desăvârşire, ca subţirime a boiului, ca nuri de tot soiul, nimic ca la tânărul acela şi ca la tânăra aceea!           Atunci Giafar îşi ceru iertăciune de la calif, care i-o dărui; şi grăi:           — O, califule, într-adevăr, drept ai grăit! Sunt tare frumoşi!           Şi califul zise:           — O, Giafar, să ne suim îndărăt amândoi împreună în pom şi să-i cercetăm mai departe de pe creangă.           Şi amândoi se urcară iarăşi în nuc şi şezură pe creangă, în dreptul ferestrei, şi priviră.           Chiar în clipita aceasta, şeicul Ibrahim spunea:           — O, sultana mea, vinul podgoriilor m-a făcut să zvârl cât colo stearpa asprime a datinilor şi urâciunea lor. Da fericirea mea nu va fi deplină decât atunci când am să te aud cum ciupi strunele cele sunătoare.           Şi Anis Al-Djalis îi spuse:           — Păi, o, şeicule Ibrahim, pe Allah! cum să ciup strunele sunătoare, dacă nu am nici o lăută cu strune?           Când auzi vorbele spuse de Anis Al-Djalis, şeicul Ibrahim se ridică drept pe cele două picioare ale lui; iar califul şopti la urechea lui Giafar:           — Ce-o vrea să mai facă stricatul ăsta bătrân?           Şi Giafar răspunse:           — Habar n-am!           Ast timp, şeicul Ibrahim, care ieşise câteva clipite, se întoarse repede în sală, ţinând în mână o lăută cu care de obicei cânta cântăreţul său drag, Ishac, când califul da vreo petrecere la sarai ori numai ca să-l veselească.           Atunci califul spuse:           — Pe Allah! e prea mult! Caci tot vreau să aud cum cântă copila aceea minunată; da dacă va cânta prost, o, Giafar, am să pun să fiţi răstigniţi toţi până la unul; dar dacă va cânta cu măiestrie şi cu farmec, lor am să le dau iertare, la tustrei, dar pe tine, o, Giafar, tot am să pun să fii răstignit.           Atunci Giafar oftă:           — Allahumma! 64 dacă-i aşa, bine-ar fi să nu ştie să cânte!           Şi califul, nedumerit, întrebă:           — Da de ce vrei mai degrabă împrejurarea dintâi, decât pe cea de a doua?           Giafar răspunse:           — Pentru că, răstignit în tovărăşia lor, voi găsi cu cine să-mi petrec destul de hazliu ceasurile chinului meu! şi ne vom ţine tovărăşie unul altuia!           La vorbele acestea, califul zâmbi a râde în sineşi.           Ast timp, copila şi apucase lăuta cu o mână, iar cu cealaltă îi potrivea cu pricepere strunele. După câteva pestrefuri bine însăilate şi tare dulci, începu să facă strunele să sune, care tresăriră din tot sufletul lor, de să topească fierul, să trezească morţii şi să înmoaie până şi inima stâncii şi a oţelului. Pe urmă, deodată, însoţindu-se cu lăuta, cântă:           Ya leii! … Vrăjmaşul meu, dacă mă vede, Vede cu câtă patimă iubirea La dulcele ei şipot mă adapă;           Şi strigă-atunci, nemaiţinându-şi firea: „E tulbure izvorul ei de apă!”           Ya ein! … Iubitul meu, de-i dă crezare, N-are decât să plece hăt departe!           Ci n-are să mai uite niciodată Nici desfătări, de câte-i fac eu parte, Nici dragostea mea, ce i-o dărui toată!           Yaleil! …65           Anis Al-Djalis, după ce cântă, lăsă mai departe să răsune numai lăuta cea dulce cu strunele vii; iar califul îşi adună toate silinţele ca să nu strige vrăjit, drept răspuns, un „Ah!” ori un „Ya ein! …” de încântare. Şi spuse:           — Pe Allah! o, Giafar, în viaţa mea n-am auzit un glas atâta de minunat şi de răpitor ca glasul acestei tinere roabe!           Iar Giafar zâmbi şi răspunse:           — Nădăjduiesc că acuma mânia califului asupra slujitorului său s-a risipit!           El răspunse:           — De bună seamă, o, Giafar, s-a risipit!           Pe urmă califul şi Giafar coborâră din nuc, iar califul îi spuse lui Giafar:           — Acuma vreau să intru în sală, să şed jos între ei şi s-o aud pe roaba cea tânără cântând dinaintea mea.           El răspunse:           — O, emire al drept-credincioşilor, dacă te vei ivi între ei, au să fie tare stânjeniţi; iar cât despre şeicul Ibrahim, are să moară de spaimă, hotărât!           Atunci califul zise:           — Eşti dator, aşadar, o, Giafar, să-mi arăţi vreun tertip pentru a izbuti să aflu întocmai ce-i cu povestea asta, fară a le lăsa de bănuit ceva şi fără a ne da în vileag.           După care califul şi Giafar, chibzuind adânc cam cum să ticluiască vicleşugul, porniră încetişor spre havuzul cel mare plin cu apă din mijlocul grădinii. Havuzul acela era legat de Tigru şi foia de o mulţime uluitoare de peşti, care veneau să se aciuieze în el şi să-şi caute hrana ce li se aruncă. Încât califul băgase de seamă cândva că pescarii îşi dădeau întâlnire acolo; ba chiar, într-o zi, pe când şedea la una din ferestrele Saraiului Minunilor, îi văzuse şi îi auzise pe pescari, şi-i poruncise şeicului Ibrahim să nu le mai îngăduie pescarilor să intre în grădină şi să pescuiască în havuz; şi îl însărcinase să-l pedepsească aspru pe orice vinovat.           Or, în seara aceea, cum poartă grădinii fusese lăsată deschisă, un pescar intrase în grădină şi îşi zisese în sinea lui: „Iacătă un prilej pentru mine de a face un pescuit rodnic!” Pescarul acela se numea Karim şi era bine cunoscut printre pescarii de pe Tigru, îşi aruncase, aşadar, năvodul în havuz şi, aşteptând, se apucase să cânte stihurile acestea minunate:           O, călător pe apel te-avânţi spre depărtări Fără-a lua în seamă primejdii şi pierzare.           Când dar vei pune capăt atâtor zbuciumări, Când vei şti că norocul nu se găseşte-n zare Şi nu-l prinzi niciodată cu chin şi căutări?           Priveşte marea-n clocot, şi greu trudind pescarul!           Amarnic osteneşte în fiecare noapte, Când luna îşi aprinde pe ceruri felinarul În nopţile senine cu cerul ca de lapte, În nopţile cu stele care-i mănâncă-amarul!           Năvodul lui de sfoară, cu ochiuri împletite, Prin care hula suflă, osârdnic şi-l întinde, Şi ochii lui, sărmanii, în nopţile tihnite, De-atâta caznă neagră nu văd un sân fierbinte, Doar sânul ce-şi arată năvodu-i, pasămite!           Să nu faci ca pescarul, o, călător pe ape!           Priveşte-l în saraiu-i pe-acela care ştie Şi-al vieţii preţ şi preţul pământului să sape, Şi ştie nopţi şi zile să-ţi treacă-n bucurie -           De pe pământ belşugul să-l smulgă cât încape!           Cu inimă tihnită el ştie-n bogăţie Din roadă pământească, tihnit, să se îndoape!           Şi vezi-l cum se scoală la ceasul dimineţii, După o noapte-ntreagă de tihnă şi huzur.           Se scoală, şi-i zâmbeşte din toată zarea feţii Gazela copilandră cu ochi fără cusur, Şi care-i este bunul şi bucuria vieţii!           Aşa că slavă pururi stăpânului meu iară!           El unuia dă totul şi altuia îi ia.           Că unul pescuieşte trudind cu trudă-amară, Iar peştele-l mănâncă mereu altcineva.           Mărire ţie, Doamne, şi pururi cinste, dară!           După ce Karim pescarul isprăvi de cântat, califul se duse către el, se opri drept îndărătul lui, îl cunoscu şi îi zise deodată:           — O, Karim!           Şi Karim se întoarse, uluit, când îşi auzi numele. Şi, la lumina lunii, îl cunoscu pe calif. Şi rămase înmărmurit de spaimă. Pe urmă se mai întări oleacă şi zise:           — Pe Allah! o, emire al drept-credincioşilor, nu cumva să socoţi că am făcut-o ca să încalc poruncile; ci numai sărăcia şi gurile cele multe din casa mea m-au îndemnat, în seara aceasta, să fac aşa!           Şi califul zise:           — Bine! o, Karim, binevoiesc să nu-ţi iau seama. Da vrei să încerci a-ţi arunca năvodul în numele meu, spre a-mi vedea oleacă norocul?           Atunci pescarul fu cuprins de cea mai mare voioşie şi grăbi să-şi arunce năvodul în apă, rostind numele lui Allah, şi aşteptă răbduriu până ce năvodul atinse fundul apei. II trase atunci îndărăt şi găsi în el toate soiurile de peşti; şi într-un număr fără de socoată. Iar califul rămase mulţumit şi îi zise:           — Acuma, o, Karim, dezbracă-te de tot!           Şi Karim grăbi să se dezbrace. Îşi scoase hainele una câte una: cămaşa de deasupra, cea cu mânecile largi şi cârpită cu petice de toate culorile şi cu potloage de lână proastă, şi plină toată de ploşniţe din neamul ploşniţelor cu coadă, şi de purici atâta de mulţi cât să acopere toată faţa pământului; turbanul pe care nu şi-l mai desfăcuse de trei ani şi care era întocmit dintr-un cearceaf făcut dintr-o grămadă de zdrenţe găsite la întâmplare şi care colcăia de păduchi de-ai mări şi de păduchi de-ai mici, de-ai albi şi de-ai negri, şi de alţii asemenea. Pe urmă îşi puse jos cămaşa şi turbanul şi rămase aşa, gol de tot, dinaintea califului. Atunci califul începu şi el să se dezbrace. Îşi scoase mai întâi caftanul de deasupra, din mătase Iskandaram66, şi mantia de sub caftan, cea din mătase Baalbek67, pe urmă haina de catifea şi pieptarul, şi îi spuse pescarului:           — Karim, ia hainele acestea şi îmbracă-te cu ele!           Pe urmă califul luă cămaşa cu mâneci largi a pescarului şi turbanul şi se îmbrăcă cu ele; pe urmă îşi legă împrejurul bărbii plithamul68 lui Karim, şi spuse:           — Poţi acuma să te duci la treburile tale.           Şi pescarul începu să-i mulţumească şi să-i spună califului stihurile acestea:           Pe-o bogăţie fără margini M-ai pus acum stăpân, stăpâne, Cum fără margini va să fie De-a pururi mulţumirea mea;           Mi-ai dăruit potop de daruri Cât nu mai ştie să-fi îngâne Potopu-ndatorinţii multe, De care-mi râde inima!           Te-oi preamări, mărite doamne, Atât cât inima-mi va bate Şi cât îmi va fii dat în viaţă Să dăinuiesepe-acest pământ;           Iar când n-am să mai fiu pe lume, Şi-atuncea oasele-mi sfărmate Ţi-or mulţumi pe mai departe Din umbra negrului mormânt.           Şi de-abia apucă pescarul Karim să sfârşească de spus stihurile, că emirul drept-credincioşilor îşi şi simţi pielea toată năpădită de ploşniţele şi de păduchii care îşi găsiseră sălaş în zdrenţele nevoiaşului, şi toţi şi toate începură să-i foiască de zor de-a lungul trupului. Atunci, şi cu mâna dreaptă şi cu mâna stângă, începu să le adune cu grămada de pe la ceafă, de pe piept şi de peste tot, şi să le azvârle cât colo cu scârbă, smucindu-se anapoda şi năucit. Pe urmă îi spuse pescarului:           — Karim, nenorocitule! cum ai făcut de-ai strâns în mânecile şi în turbanul tău toate lighioanele astea afurisite!           Şi Karim răspunse:           — Doamne, nu avea nici o teamă, crede-mă! acuma simţi muşcăturile păduchilor; da dacă ai răbdare să faci ca mine, într-o săptămână de-aci n-ai să mai simţi nimica şi vei fi apoi la adăpost de pişcăturile lor; şi nu ai să le mai iei în seamă deloc!           Iar califul, în pofida scârbei, începu să râdă, şi zise:           — E prăpăd! cum am să pot să ţin cămăşoiul ăsta pe mine?           Pescarul zise:           — O, emire al drept-credincioşilor, aş cuteza să-ţi spun câteva vorbe, da mă încearcă o ruşine mare să le rostesc dinaintea slăvitului calif!           El îi răspunse:           — Ci spune, oricum, ce ai de spus!           Karim grăi:           — Mi-a trecut prin gând, o, cârmuitorule ai drept-credincioşilor, că vrei să înveţi meşteşugul pescuitului, ca să ai în mâinile tale o meserie cu care să-ţi poţi câştiga pâinea! Dacă-i aşa, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, hainele şi turbanul meu îţi vor fi de folos!           Atunci califul se puse pe un râs grozav, la vorbele pescarului, şi îi porunci să plece. Iar Karim plecă în rostul drumului său, şi califul grăbi a lua coşul din frunze de palmier în care se aflau peştii pescuiţi, acoperi frumos peştii cu nişte iarbă curată şi proaspătă, şi, cu povara aceea în spate, se duse îndărăt la Giafar şi la Massrur, care îl aşteptau ceva mai încolo. Când îl văzură, lui Giafar şi lui Massrur nici nu le trecu prin minte că n-ar fi Karim pescarul, iar Giafar se îngrijoră pentru pescar de mânia califului şi îi zise:           — O, Karim, ce cauţi aici? Fugi să-ţi mântui zilele, întrucât califul e prin grădină în noaptea asta!           Când auzi vorbele lui Giafar, califul fu cuprins de un râs atâta de straşnic, încât se răsturnă pe spate. Iar Giafar se minună:           — Pe Allah! este chiar domnul şi stăpânul nostru, emirul drept-credincioşilor!           Şi califul răspunse:           — Păi da, o, Giafar! iar tu eşti vizirul meu cel mare, şi cu tine am venit aici, iar tu iacătă că nici nu m-ai cunoscut! încât cum ai vrea ca şeicul Ibrahim să mă cunoască, el care este beat de-a binelea? Aşa că să nu te clinteşti de-aici, să mă aştepţi până mă întorc!           Şi Giafar răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Atunci califul porni spre sarai şi bătu la uşă. Şi numaidecât, din sala cea mare, şeicul Ibrahim se ridică şi strigă:           — Cine este la uşă?           El răspunse:           — Eu sunt, o, şeicule Ibrahim!           El spuse:           — Şi cine eşti tu?           Califul răspunse:           — Eu, pescarul Karim! am aflat că ai oaspeţi în noaptea asta şi am venit să-ţi aduc nişte peşte minunat, proaspăt de tot şi care încă se mai zbate!           Or, şi lui Ali-Nur şi dulcei Anis Al-Djalis tare le mai plăcea peştele proaspăt şi încă viu, şi amândoi se bucurară cu o bucurie până peste poate, iar Anis Al-Djalis strigă:           — Deschide iute, o, şeicule Ibrahim, şi lasă-l să intre cu peştele pe care l-a adus!           Atunci şeicul Ibrahim se hotărî să deschidă uşa, şi califul, travestit în pescar, putu să intre în voie, şi, dintru început, făcu temenelile îndătinate. Dar şeicul Ibrahim îl opri cu un hohot de râs şi strigă:           — Binevenit să fie printre noi pungaşul, hoţul care îi fură pe tovarăşii lui! Cutează! hai şi ne arată peştele acela grozav pe care îl ai!           Şi pescarul dădu la o parte iarba cea fragedă şi le arătă peştele din coş; şi văzură că peştele era viu şi se mai zbătea încă. Atunci Anis Al-Djalis strigă.           — Pe Allah! o, stăpânii mei, ce peşte frumos! păcat că nu e prăjit!           Şeicul Ibrahim grăi:           — Pe Allah! drept ai grăit!           Şi se întoarse spre calif şi îi spuse:           — O, pescarule, ce păcat că nu ai venit cu peştele gata prăjit! Aşa că ia-l şi du-te de ni-l prăjeşte, şi adu-ni-l apoi!           Califul răspunse:           — Poruncile tale stau pe capul meu! mă duc să-l prăjesc şi vi-l aduc numaidecât!           Ei îi răspunseră:           — Aşa! dă fuga de-l prăjeşte şi adu-ni-l îndărăt!           Califul zori să iasă şi alergă la Giafar şi îi spuse:           — O, Giafar, îmi cere ca peştele să fie prăjit!           Giafar răspunse:           — O, emire al drept-credincioşilor, dă-mi-l mie şi am să-l prăjesc chiar eu.           Califul spuse:           — Pe mormântul părinţilor şi al strămoşilor mei! nimeni altul în afară de mine nu va prăji peştele acesta; şi chiar cu mâna mea!           Califul atunci se duse la coliba de trestie ce slujea de adăpost paznicului grădinii, şeicului Ibrahim; începu să scotocească peste tot şi găsi tot ce era de trebuinţă, şi tigăile, şi mirodiile, ba până şi sare, şi cimbrişor, şi foi de dafin, şi alte lucruri asemenea. Se duse la cuptor şi îşi zise în sineşi: „O, Harun, adu-ţi aminte că în pruncia ta grozav îţi mai plăcea să te duci să stai la bucătărie, cu muierile, şi să te apuci de bucătărit! Acuma-i prilejul să-ţi dovedeşti priceperea!” Luă atunci tigaia, o puse la foc, puse untul şi aşteptă. Când untul se încinse bine, luă peştele pe care îl curăţase frumos de solzi, îl spălase, îl ştersese, îl sărase şi îl pospăise uşor cu faină, şi îl puse în tigaie. După ce peştele se prăji bine pe o parte, îl întoarse pe partea cealaltă cu măiestrie mare; şi, când peştele fu chiar cum se cere, îl scoase din tigaie şi îl aşternu pe nişte foi verzi de banan. Pe urmă se duse în grădină să culeagă câteva lămâi, pe care le tăie şi le orândui frumos pe frunzele de banan, şi duse totul musafirilor, în sală, şi le aşeză între mâinile lor.           Atunci tânărul Ali-Nur şi tânăra Anis Al-Djalis şi şeicul Ibrahim îşi întinseră mâinile şi începură să mănânce; şi, după ce isprăviră, se spălară pe mâini, iar Ali-Nur spuse:           — Pe Allah! o, pescarule, ne-ai îndatorat până peste măsură în noaptea aceasta!           Pe urmă îşi băgă mâna în buzunar şi scoase trei dinari de aur din dinarii pe care îi dăduse cu mărinimie tânărul musaip al tatălui său, la Bassra, cumsecadele Sanjar; şi-i întinse pescarului şi-i zise:           — O, pescarule, mă iartă, rogu-mă ţie, că nu pot să-ţi dau mai mult, întrucât, pe Allah! de te-aş fi cunoscut înainte de păţaniile din urmă pe care le-am păţit, ţi-aş fi dat mult mai mult şi aş fi ridicat pentru totdeauna din inima ta amarul sărăciei. Aşa că ia dinarii aceştia, pe care starea mea de acum îmi îngăduie să ţi-i dau!           Şi îl sili pe calif să primească galbenii; şi califul îi luă, îi duse la buze şi pe urmă la frunte, ca spre a mulţumi lui Allah şi binefăcătorului său pentru darul acela, şi şi-i puse în buzunar.           Da ceea ce urmărea califul mai presus de orice era de a o asculta pe roaba cea tânără cântând dinaintea lui. Încât îi spuse lui Ali-Nur:           — O, tinere stăpâne al meu, milele şi dărnicia ta sunt asupra capului şi asupra rugilor mele! Da gândul cel mai arzător pe care aş vrea să-l văd împlinit, din mila bunătăţii tale cum nu s-a mai pomenit, este ca roaba aceasta să cânte oleacă din lăuta de colo, şi să cânte şi cu glasul ei, care trebuie să fie minunat, întrucât sunt împătimit după cântece, ca şi după zvoana de lăută, şi ele sunt tot ce îmi este mai drag pe lume!           Atunci Ali-Nur spuse:           — O, Anis Al-Djalis!           Ea răspunse:           — Doamne?           El spuse:           — Pe viaţa mea, dacă îţi este scumpă! cântă-ne ceva, spre a-i face hatârul pescarului acesta care doreşte fierbinte să te audă!           La vorbele domnului ei drag, Anis Al-Djalis, fără a pregeta, luă lăuta, scoase din ea câteva zvonuri spre a o încerca şi, ciupind deodată strunele, cântă un pestref care îi răpi pe ascultători; pe urmă cântă din gură stihurile acestea:           Tânăra mlădioasă şi subţire Cu vârful dulce-al degetelor ei Sună lăuta, mai presus de fire, Şi sufletu-mi cuprins că de-o vrăjire, Zbură pe cântul tinerei femei.           La glasul ei, loviţii de surzire Îşi căpătară-auzul, din temei;           Iar muţii cei fără de lecuire Strigară-atunci, cuprinşi de uluire: „Ah, e o vrajă, vrajă-i glasul ei!”           Pe urmă Anis Al-Djalis, după ce cântă aşa, stârni mai departe strunele lăutei, cu o iscusinţă atâta de minunată, încât le răpi minţile tuturor celor de faţă; pe urmă zâmbi şi iarăşi cântă stihurile acestea:           Cu dulcele-ţi picior de flăcăiandru Pământul nostru-abia de l-ai atins, Că-ntregpământu-a tresărit deodată Cuprins de desfătare şi aprins.           Iar de lumina ochilor tăi falnici Adânca beznă-a nopţii piere toată Departe undeva în necuprins.           Şi ca să te mai pot vedea o dată, O, tinere flăcăule, acuma Cu ape-nmiresmate umplu casa, Cu dulci răşini o scald, şi cu parfum De muşc ales, de trandafir ca rouă, Să-ţi cheme paşii inimii spre mine Şi să te-abaţi la casa mea, din drum.           Şi Anis Al-Djalis cântă cu un glas atâta de minunat, încât califul se învoioşi până peste poate şi bucuria îl împătimi aşa de tare, încât nu îşi mai putu înfrâna pojarul din suflet şi începu să geamă: „Ah! ah! ya Allah! ya Allah!”           Atunci Ali-Nur îi zise:           — O, pescarule, te-a vrăjit îndestul glasul roabei şi cântecul ei pe strunele dulci?           Şi califul răspunse:           — Da, pe Allah!           Atunci Ali-Nur, care de obicei dăruia fară de şovăire orice lucru ce plăcea oaspeţilor săi, îi spuse:           — O, pescarule, de vreme ce găseşti roaba pe placul tău, iată că ţi-o las şi ţi-o dau ca peşcheş, peşcheşul unei inimi darnice, care niciodată nu mai ia îndărăt ceea ce a dăruit o dată! Ia, aşadar, roaba! A ta este de-aci înainte!           Şi Ali-Nur se ridică pe clipă pe dată, îşi luă caftanul, pe care şi-l aruncă pe umeri şi, fară ca măcar să-şi ia rămas-bun de la Anis Al-Djalis, se pregăti să plece din sala de oaspeţi şi să-l lase pe califul travestit în pescar s-o ia în stăpânire pe Anis Al-Djalis. Atunci Anis Al-Djalis îi aruncă o privire plină de lacrimi şi îi zise:           — O, stăpâne al meu Ali-Nur! chiar mă părăseşti şi te lepezi de mine aşa, fară ca măcar să-mi spui cel mai de pe urmă rămas-bun? Fie-ţi milă, opreşte-te o clipă, numai atâta cât să-ţi spun două vorbe de bun-rămas. Ascultă, o, Ali-Nur!           Şi Anis Al-Djalis prociti tânguitor stihurile acestea:           Vrei să te rupi din mine şi să te duci departe, O, sânge-al meu de care nimic nu mă desparte Şi-n inima-mi rănită să laşi un gol de moarte?           Ah, milostive Doamne şi Făcător de bine, Adună laolaltă ceea ce-i rupt de sine Şi fie-ţi milă, Doamne, de sângele din mine! 69           După ce Anis Al-Djalis îşi isprăvi tânguirea, Ali-Nur se apropie un pic de ea şi îi spuse:           După-ale bun-rămasului soroace, La ceasul greu, ca într-o aiurare, Mă întrebă, mâhnită şi stângace, Cu lacrimile despărţirii-amare: „Ce te vei face-acum, ce te vei face Fără de mine şi departe tare?”           Eu îi răspund, şi-n vorbe mă sugrum: „Oh, mai degrabă-ntreabă-l pe cel care Rămâne lângă tine-acum!”           Când auzi stihurile acestea, califul fu cuprins de durerea că el este pricina despărţirii celor doi tineri şi, pe de altă parte, rămase tare nedumerit de uşurinţa cu care Ali-Nur îi făcuse peşcheş minunea aceea, şi îi zise:           — Spune-mi, o, tinere, şi să nu te sfieşti a-mi mărturisi, întrucât sunt tot atâta de bătrân ca şi părintele tău: ţi-e frică să nu fii zeberit şi osândit că ai furat-o poate cumva pe această tânără, ori mai degrabă te gândeşti să mi-o laşi, spre a-ţi plăti datoriile?           Atunci Ali-Nur îi spuse:           — Pe Allah, o, pescarule! ni s-a întâmplat, mie şi acestei roabe, o năpastă aşa de uluitoare şi nişte nenorociri aşa de nemaipomenite, încât, dacă ar fi scrise cu igliţa pe colţul dinlăuntru al ochiului, i-ar fi de învăţătură aceluia care le-ar citi cu cinstire!           Şi califul răspunse:           — Grăbeşte-te a ne istorisi povestea ta şi a ne-o înfăţişa amănunţit, că nu poţi să ştii dacă asta nu va fi pentru tine un temei de uşurare şi poate că şi de ajutor, întrucât alinarea şi ajutorul lui Allah stau pururea în preajma noastră!           Atunci Ali-Nur spuse:           — O, pescarule, în ce fel vrei să asculţi istorisirea mea, în stihuri ori în proză?           Şi califul răspunse:           — Proza este înfloritură pe mătase, iar stihurile sunt salbe de mărgăritare!           Atunci Ali-Nur spuse:           — Iacătă mai întâi gherdanul de mărgăritare!           Şi închise ochii pe jumătate, şi îşi plecă fruntea, şi cu glas murmurat ticlui stihurile acestea, atunci pe loc:           Prietene, eu am fugit în lume Din patul dulce al odihnei mele, Şi-n ţări străine-ajuns, fără de nume, Sătul sunt de amarurile grele, Cum pribegesc de ţara mea departe, Cu sufletul întunecat de moarte.           Mai află c-am avut un scump părinte, Şi care mă iubea cu mare drag;           La fel şi eu, cu inimă fierbinte, Mă străduiam mereu să-i fiu pe plac.           S-a dus, iubitul, de pe-acest pământ, În adăpostul negrului mormânt.           De-atunci încoace, valuri de mâhnire Şi vânturi de necazuri m-au tot ros, Cât nici nu ştiu cum de mai sunt în fire, Zdrobit de chin şi jale pân la os, Şi sfâşiat de vremile mişele, Cu inima făcută bucăţele.           Pe când trăia, multiubitoru-mi tată Îmi alesese dintre frumuseţi O frumuseţe dulce şi curată Cât nu poate-ncăpea în nici un preţ, Cu boiul ca un ram ce se mlădie Când boarea primăverilor adie.           Şi-o îndrăgii cât poate să-ndrăgească Un tânăr pătimaş îndrăgostit, Şi-ntreaga moştenire părintească Numai de dragul ei mi-am prăpădit.           Am îndrăgit-o, bunule pescar, Mai mult ca pe sirepii mei de jar.           Ci într-o zi, neavând altă cale, Rămas sărac de toate, şi flămând, Cu sufletul împovărat de jale, Pornii la târg cu dragă mea, s-o vând, Eu cel ce orice despărţire-o tem Şi-o socotesc pe lume un blestem.           Atunci, cu negustorii împrejur, Strigă telalul preţul de mezat;           Da iacătă că vine ca un fur Un ticălos bătrân şi desfrânat.           Aude preţul şi pe urmă vrea Pe mai nimic iubita să mi-o ia.           Când îl văzui pe scârbnicul moşneag Că vrea s-o ia astfel, şi-apoi să plece Cu tot ceea ce am pe lume drag, Mă năpădi o rea mânie rece, Luai de mână roaba să mă duc, Să fug cu ea din blestematul suk.           Ci pezevenghiul hulpav şi bătrân Se şi visa-mplinindu-şi desfrânarea, Se şi vedea pe roaba mea stăpân, Şi-l chinuia amarnic nerăbdarea -           Plin de pojarul iadului se-aruncă Să-mi ia din mână multiubita pruncă.           Ci eu atunci îi ard cu mâna dreaptă Un pumn năprasnic între ochi, şi-apoi Văzându-l că mai şade şi aşteaptă, Cu stânga-i ard un alt pumn înapoi.           Şi mă descarc de crâncena mânie Ce inima din mine o sfâşie.           Pe urmă, că nu cumva să fiu prins De slugile-i asupră-mi asmuţite, Spre casa mea pornesc la drum întins, Ca acolo acasây pasămite, Să fiu la adăpost de-orice năpastă Din partea celor ce-mi veneau în coastă.           Ci nu-mi fu dat să stau: că şi sultanul, Cel care e stăpân peste cetate Şi căruia i se jeli târtanul, Le dă poruncă străjilor lui toate În casa mea cu silă să pătrundă Şi să m-arunce-n temniţa afundă.           Ci iacătă că vine-atunci la mine În goana mare-un cămăraş domnesc, Cu care m-avusesem cândva bine Pe când sub adăpostul părintesc Crescusem amândoi delaolaltă În fericire şi iubire-naltă.           Şi cămăraşu-acela bun şi drag Îmi dă de veste ce necaz mă paşte, Să las degrabă părintescul prag Şi să mă duc unde nu mă cunoaşte Şi nu mă ştie nimenea – să fug De-ntunecatul obidirii jug.           Şi mi-am luat iubită-n mare grabă Şi sub aripa nopţii, amândoi, Dederăm pribegiei neagră gloabă A celor izgoniţi în lume goi, Şi căutându-i vieţii noastre văd Luarăm drumul lung către Bagdad.           Mai află că acuma, o, pescare, Eu nu mai am pe lume nici un bun, Decât iubita-mi roabă, şi pe care, La ceasul greu al greului surghiun, Ţi-o dăruiesc, pescarule, peşcheş -           Că unuia ales dintre aleşi.           Şi, o, pescare, ţine minte bine Că-ţi dăruiesc ceea ce am mai drag Şi că îţi dau şi inima din mine Cu ea odată, şi rămân sărac, Şi nu mai am nimica, o, pescare, Din câte bunuri am avut sub soare.           După ce Ali-Nur isprăvi de depănat şi cel din urmă dintre aceste mărgăritare, califul îi zise:           — O, stăpâne al meu, acuma, că am putut să mă minunez de şirul acesta de mărgăritare, vrei să-mi dai câteva amănunte în înflorituri pe mătase din povestea ta minunată?           Atunci Ali-Nur, care tot credea că vorbeşte cu pescarul Karim, îi dădu toate amănuntele despre povestea lui, de la început până la sfârşit.           Când pricepu bine toată şiretenia, califul îi spuse:           — Şi-acuma unde socoti să te duci, o, stăpâne al meu, Ali-Nur?           Şi Ali-Nur răspunse:           — O, pescarule, pământurile lui Allah sunt lărgi până la nemărginire!           Atunci califul îi zise:           — Ascultă-mă, o, copile! Eu nu sunt decât un pescar nevolnic, da am să-ţi scriu o scrisoare, pe care s-o dai în chiar mâinile sultanului de la Bassra, Mohammad ben-Soleiman El-Zeini. Iar el are s-o citească, şi tu numaidecât vei vedea urmările-i fericite pentru tine!           Caci în clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă, şi nu alungi mai mult şirul povestirii ei.           Iar când fu cea de a treizeci şi şasea noapte, Şeherezada spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când califul i-a spus lui Ali-Nur: „Am să-ţi scriu o scrisoare, pe care să i-o duci sultanului din Bassra, Mohammad ben-Soleiman El-Zeini. Iar el are s-o citească, şi tu vei vedea toate urmările-i fericite!”, Ali-Nur răspunse:           — Păi s-a mai văzut pe pământ un pescar care să le scrie sultanilor? E ceva ce nu s-a mai pomenit!           Şi califul îi răspunse:           — Drept grăieşti, o, stăpâne al meu, Ali-Nur! dar am să-ţi lămuresc pe dată temeiul care îmi îngăduieşte să fac aşa. Află că, pe când eram copil, am învăţat să citesc şi să scriu la aceeaşi şcoală şi chiar la acelaşi dascăl ca şi Mohammad El-Zeini. Ba chiar eram oleacă mai presus decât el şi aveam o scriere ceva mai frumoasă decât a lui, şi învăţam pe dinafară şi stihuri şi surale70 cu mult mai lesne decât el. Şi eram prieteni la cataramă. Dar mai târziu el a fost ocrotit de soartă şi a ajuns sultan, pe când Allah a făcut din mine un biet pescar. Caci, întrucât nu are o inimă ţapoşe dinaintea lui Allah, a păstrat prietenia cu mine; şi nu este lucru pe care să i-l cer, iar el să nu-l împlinească pe dată; ba chiar dacă în fiecare zi i-aş face şi o mie de cereri, el le-ar împlini pe toate, hotărât!           Când auzi asemenea vorbe, Ali-Nur zise:           — Scrie atunci ceea ce spui, ca să văd!           Atunci califul şezu jos, îşi îndoi un picior peste celălalt, luă un călimăr şi un calam şi o foaie de hârtie, aşternu hârtia pe palmă mâinii sale stângi şi ţinu calamul cu mâna dreaptă, şi scrise scrisoarea aceasta:           ÎN NUMELE LUI ALLAH MULTIERTĂTORUL MULTMILOSTIVUL.           Şi-apoi:           Scrisoarea aceasta este trimisă de mine, Harun Al-Raşid ben-Mahdi El-Abassi.           Către Domnia Sa Mohammad ben-Soleiman El-Zeini!           Îţi aduc aminte că mila mea te învăluieşte şi că numai la ea datorezi că ai fost căftănit zabet al meu într-o domnie dintre domniile mele!           Şi-acuma îţi dau ştire că aducătorul acestei scrisori, scrisă cu chiar mâna mea, este Ali-Nur, fiul lui Fadleddin ben-Hacan, care a fost vizirul tău şi care se odihneşte acuma întru mila Celui Preaînalt!           De îndată ce vei citi cuvintele mele, să te scoli din scaunul de domnie şi să-l aşezi în el pe Ali-Nur, care va fi sultan în locul tău! întrucât iată că eu însumi l-am uns cu volnicia cu care te-am uns pe tine mai înainte!           Fereşte-te, dară, a te abate de la împlinirea dorinţei mele! Şi asupră-ţi fie mântuirea!           Pe urmă califul împături scrisoarea şi o pecetlui şi, fară a-i arăta lui Ali-Nur ce cuprindea, i-o înmână. Iar Ali-Nur luă cartea, o duse la buze, pe urmă la frunte, şi-o puse în turban şi, pe clipă pe dată, plecă să se suie pe vreo corabie ce mergea la Bassra, în vreme ce îndurerata Anis Al-Djalis izbucnea în plânsete, părăsită în ungherul ei.           Iacătă, deocamdată, în ceea ce îl priveşte pe Ali-Nur. Caci, în ceea ce îl priveşte pe calif, iată!           După ce şeicul Ibrahim, care în toată vremea aceea nu grăise nimic, văzu totul, se întoarse spre calif, pe care îl lua tot drept Karim pescarul, şi zbieră la el:           — O, tu, cel mai nevolnic dintre pescari! ne-ai prăjit doi, trei peşti, care de-abia dacă preţuiesc vreo douăzeci de jumătăţi de bănuţi de aramă şi, nemulţumit de a te fi burduşit cu trei dinari de aur, vrei acuma s-o iei şi pe roaba această tânără! Ticălosule! să-mi dai numaidecât pe puţin jumătate din galbeni; iar cât despre roabă, avem s-o împărţim şi pe ea tot aşa, şi eu am să încep, iar tu numai după mine!           La vorbele acestea, califul se duse la una dintre ferestre, după ce îi aruncase o privire cruntă şeicului Ibrahim, şi îşi plesni palmele una de alta. Pe dată Giafar şi Massrur, care nu aşteptau decât asemenea chemare, se repeziră în sală; şi, la un semn al califului, Massrur sări la şeicul Ibrahim şi îl zeberi. Iar Giafar, care ţinea în mână un caftan falnic, pe care trimisese să-l aducă în toată graba una dintre slugile lui, se duse la calif, îl dezbrăcă de zdrenţele pescarului şi îi puse caftanul de mătase şi de zarafir.           La priveliştea aceea, şeicul Ibrahim, înmărmurit, îl cunoscu pe calif şi, de ruşine, începu să-şi mişte vârfurile degetelor; da tot mai şovăia să-şi creadă ochilor şi îşi zicea:           — Oare dorm sau sunt treaz?           Atunci califul, cu glasul lui obişnuit, îl întrebă:           — Ei bine, şeicule Ibrahim, ce este cu starea aceasta în care ai ajuns?           Şi şeicul Ibrahim, la vorbele califului, se trezi cu totul din beţie şi se prăbuşi la pământ cu faţa şi cu barba lui cea lungă, şi prociti aceste stihuri:           Iartă-mi greşeala, o, tu cel ce ai asupra tuturor precădere!           Stăpânul cată-a fi mărinimos faţă de robul ce supus i-o cere!           Am săvârşit, mărturisesc supus, ce mă împinse oarba nebunie!           Acum e rândul tău, dacă vei vrea, să-mi dai iertarea, cu mărinimie.           Atunci califul îi spuse şeicului Ibrahim:           — Te iert!           Pe urmă se întoarse către sfioasa Anis Al-Djalis şi îi spuse:           — O, Anis Al-Djalis, acuma, că ai văzut cine sunt, lasă-te dusă la sarăi!           Pe urmă ieşiră cu toţii din sala Saraiului Minunilor.           După ce Anis Al-Djalis ajunse la sarai, califul porunci să i se dea un iatac anume numai pentru ea, şi puse sub porunca ei nişte slujitoare şi nişte roabe. Pe urmă se duse la ea şi îi spuse:           — O, Anis Al-Djalis, până una alta eşti sub stăpânirea mea, întrucât pe de-o parte vreau să fii a mea, iar pe de alta mi-ai fost trecută mie, cu atâta dărnicie, de către Ali-Nur. Or afla că, la rându-mi, spre a răsplăti acest peşcheş, l-am trimis pe Ali-Nur ca sultan la Bassra. Şi, de-o vrea Allah, am să-i trimit pe curând un caftan falnic domnesc, şi am să te însărcinez să i-l duci chiar tu. Şi astfel vei fi sultană alături de el!           Pe urmă califul o luă pe Anis Al-Djalis în braţe şi îşi petrecură amândoi noaptea aceea. Şi iac-aşa cu ei doi!           Şi în ceea ce îl priveşte pe Ali-Nur, iacătă! Când ajunse, din mila lui Allah, în cetatea Bassrei, Ali-Nur ben-Hacan se duse drept la saraiul sultanului Mohammad El-Zeini, urcă la sarai şi scoase un strigăt mare. Şi sultanul auzi strigătul şi întrebă ce este cu acel strigăt şi porunci să fie adus insul dinaintea lui. Şi Ali-Nur se înfăţişă între mâinile sultanului, scoase din turban scrisoarea califului şi i-o înmână. Şi sultanul deschise scrisoarea şi cunoscu scrisul califului. Numaidecât se ridică drept pe cele două picioare ale sale, citi cu luare-aminte cuprinsul şi, după ce citi, duse de trei ori scrisoarea la buze şi la frunte şi grăi:           — Ascult şi mă supun lui Allah şi califului, emirul drept-credincioşilor!           Şi numaidecât porunci să vină cei patru cădii ai cetăţii şi emirii de frunte, spre a le împărtăşi hotărârea lui de a se supune îndată califului, lăsând scaunul de domnie. Dar, într-aceştia, intră vizirul cel mare, El-Mohin ben-Saui, vechiul vrăjmaş al lui Ali-Nur şi al tatălui său Fadleddin ben-Hacan. Atunci sultanul îi înmână scrisoarea de la emirul drept-credincioşilor şi îi spuse:           — Citeşte!           Vizirul Saui luă scrisoarea şi o citi, şi iarăşi o citi, şi rămase năuc până peste poate; dar deodată, şi cu o răsucitură dibace de mână, rupse partea de jos a scrisorii, unde se afla pecetea cea neagră a califului, o duse la gură, o mestecă, pe urmă o scuipă cât colo.           Atunci sultanul, cuprins de mânie, strigă:           — Nenorocire ţie! O, Saui, ce pârdalnic te-a îndemnat să săvârşeşti asemenea faptă?           Şi Saui răspunse:           — O, sultanule, află că mişelul ăsta nu l-a văzut nicicând pe calif, nici măcar pe vizirul său Giafar. E numai un ticălos şi o pramatie roasă de năravuri urâte! E un Şeitan plin de răutate şi de viclenie. Pesemne că a găsit din întâmplare vreo hârtie pe care se afla scrisul califului, şi a măsluit scriitura, şi a săvârşit un calp, şi a scris astfel ce-a vrut! încât cum de te gândeşti, o, sultane, să laşi scaunul de domnie, câtă vreme califul nu a trimis nici un sol cu nici un hatişerif scris cu scriitura lui cea sfântă? De altminteri, şi dacă chiar ţi l-ar fi trimis califul pe acest ins, ar fi poruncit să vină însoţit de vreun cămăraş sau de vreun vizir. Or, noi ştim că insul a venit aici singur!           Atunci sultanul răspunse:           — Şi ce să facem acuma, o, Saui?           Saui zise:           — O, sultanule, încredinţează-mi-l mie pe acest tânăr, şi am să mă pricep eu cumva să răzbat la adevăr. Am să-l trimit la Bagdad însoţit de un cămăraş, care să cerceteze cu temeinicie faptele. Dacă lucrul este adevărat, tânărul ne va aduce, de data aceasta, un senet adevărat, scris cu scriitura cea sfântă a califului. Dar dacă nu este adevărat, cămăraşul ni-l va aduce îndărăt pe tinerel, iar eu atunci voi cam şti să-i plătesc într-un chip de pomină, şi să-l fac să ispăşească şi ce a fost, şi ce este.           La vorbele vizirului Saui, sultanul chiar că ajunse până la urmă să-l socoată pe Ali-Nur un nelegiuit, şi nu mai vroi nici măcar să mai aştepte, aşa de cuprins fusese de o mânie cumplită. Şi strigă la străjile sale:           — Zeberiţi-l!           Şi străjile îl înhăţară pe Ali-Nur şi îl trântiră la pământ şi începură să-i care la gârbace, până ce leşină de tot. Pe urmă sultanul le porunci să-i pună lanţuri la picioare şi la mâini; pe urmă porunci să fie chemat mai-marele temnicerilor. Iar căpetenia temnicerilor nu zăbovi să vină şi să se înfăţişeze între mâinile sultanului.           Or, pe temnicerul acela îl chema Kutait. Când îl văzu, vizirul îi spuse:           — O, Kutait, din porunca stăpânului nostru sultanul, ia-l pe acest ins şi aruncă-l într-o hrubă dintre hrubele săpate în temniţă, şi să-l pui zi şi noapte la cazne, şi cât de aspru.           Kutait răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Şi îl luă pe Ali-Nur şi îl duse în temniţă.           După ce Kutait intră în temniţă cu Ali-Nur, închise uşa şi puse numaidecât să se măture frumos pe jos şi să se spele o laviţă de după uşă, aşternu laviţa cu un chilim şi aşeză acolo o pernă; pe urmă veni la Ali-Nur, îi dezlegă lanţurile şi îl rugă să se suie pe laviţă, spre a se odihni, şi îi spuse:           — Eu nu uit, o, stăpâne al meu, că i-am rămas îndatorat de nenumărate ori răposatului vizir, părintele tău. Aşa că să fii fară teamă!           Şi numaidecât începu să se poarte faţă de Ali-Nur cu cinstire şi cu bunătate, nelăsându-l să ducă lipsă de nimic; şi, pe de altă parte, trimitea ştiri zilnic vizirului că Ali-Nur îndură chinurile cele mai amarnice. Şi treaba ţinu aşa patruzeci de zile.           Când fu cea de a patruzecea zi, se pomeniră că soseşte la sarai un dar împărătesc pentru sultan, din partea califului. Şi sultanul rămase uluit de bogăţia acelui dar; ci, întrucât nu pricepea pricină pe care s-o fi avut califul spre a i-l trimite, porunci să se adune toţi emirii săi şi le ceru părerea. Atunci câţiva îşi rostiră gândul că darul nu putea să fie, în cugetul califului, decât menit aceluia pe care îl trimisese să fie noul sultan. Numaidecât vizirul Saui strigă:           — O, sultanule, nu ţi-am spus eu că era mai bine să te scuturi de acel Ali-Nur, şi că aceasta ar fi hotărârea cea mai cuminte?           Atunci sultanul strigă:           — Pe Allah! chiar că tocmai mi-ai adus aminte de insul acela. Du-te degrabă de-l caută şi pune să i se taie capul, fară de milă!           Şi Saui răspunse:           — Ascult şi mă supun! Caci tare aş vrea să pun mai întâi să se dea de ştire osânda lui în toată cetatea de către pristavii domneşti, care să strige: „Toţi acei care vor să fie de faţă la osânda lui Ali-Nur ben-Hacan, să vină sub zidurile saraiului!” Şi toată lumea are să vină să vadă osânda; şi astfel am să fiu şi eu răzbunat, iar inima mi se va răcori, şi ura mi se va potoli!           Şi sultanul îi răspunse:           — Poţi să faci cum îţi vine mai bine!           Atunci vizirul ben-Saui tare se mai bucură, şi alergă la valiu şi-i porunci să pună să se strige prin toată cetatea ceasul osândei lui Ali-Nur şi toate amănuntele pomenite. Şi totul se îndeplini pe dată. Încât, auzind crainicii domneşti, toţi locuitorii din cetate rămaseră cuprinşi de mâhnire şi de jale, şi începură să plângă toţi, până şi copiii cei micuţi de prin şcoli, şi prăvăliaşii de prin sukuri; pe urmă unii zoriră a da fuga să-şi găsească un loc mai bun de unde să-l vadă pe Ali-Nur când va trece şi să se uite la priveliştea jalnică a uciderii lui, iar alţii se duseră buluc la porţile temniţei spre a alcătui alaiul lui Ali-Nur, de îndată ce se va ivi.           Cât despre vizirul ben-Saui, apoi acela luă zece străji de-ale lui şi, în bucuria sa, zori să dea fugă la temniţă, şi porunci să i se deschidă poarta şi să fie lăsat să intre. Atunci temnicerul Kutait se prefăcu că habar nu are de pricină care îl aducea şi îi zise:           — Ce doreşti, o, stăpâne al meu, vizirule?           El răspunse:           — Adu-l iute dinaintea mea pe tânărul acela ticălos şi stricat!           Temnicerul spuse:           — Acuma se află în cea mai rea stare, ca urmare a bătăilor pe care le-a căpătat şi a schingiuirilor pe care le-a îndurat. Da îţi dau ascultare pe dată!           Şi temnicerul plecă şi se îndreptă spre locul unde era Ali-Nur, şi îl găsi rostind încetişor stihurile acestea:           Vai, nimeni nu-i să-mi vână-n ajutor, Acum când sub nenorociri mă frâng Şi când năpaste-n jurul meu se strâng Şi tot mai rar şi scump e leacul lor.           Ne-nduplecata despărţire-mi curmă Sângele tot, rămas neprihănit;           Simt cum se stinge-n pieptu-mi chinuit Până şi răsuflarea cea din urmă.           Iar soarta neagră şi neîndurată Vroi-n judeţul ei cel pătimaş Să-mi schimbe-n cei mai ne-nduraţi vrăjmaşi Prietenii toţi, cei de altădată.           O, voi, cei care mă vedeţi aşa, Nu-i printre voi niciunul mai cu milă Să judece durerea ce mă-mpilă Şi să răspundă la chemarea mea?           Ce dulce şi miloasă mi se pare Până şi moartea cu spăimântul ei, Acuma când din sufletu-mi deschei Toate nădejdile amăgitoare.           O, Doamne care-ndrumi pe-aducătorii De bune veşti! Ocean de bunătate!           Stăpâne-al celor care-alină toate Şi-s tuturora binefăcătorii!           Ţie mă-nchin, cu inima zdrobită Şi plină de potop de răni adânci, Scapă-mă, Doamne, dintre-aceste stânci Şi din vârtejul ce stă să mă-nghită!           Şi iartă toată slăbiciunea mea, Iartă greşeala, câtă-am săvârşit, Iartă-mă pentru câte-am rătăcit Şi câte rele-am făptuit cândva.           După ce Ali-Nur îşi isprăvi jelania, Kutait se duse la el, îi arătă repede cum stă treaba şi îl ajută să se dezbrace grabnic de hainele curate pe care i le dăduse pe ascuns şi să se îmbrace cu un cămeşoi vechi, peticit, ca un ticălos de întemniţat, şi îl duse între mâinile vizirului Saui, care îl aştepta tropotind de ură. Şi Ali-Nur îl văzu şi pricepu ce duşmănie îi purta vrăjmaşul cel vechi al părintelui său. Da tot îi zise:           — Iacătă-mă, o, Saui! Socoţi că soarta are să-ţi fie pururi prielnică de îţi pui credinţa aşa în ea? Şi nu ai auzit niciodată vorbele poetului:           Au judecat cu ura neagră Şi-au tras folos pe seama ei, Dreptatea au închis-o-n lacră, Din asupriri făcând temei.           Ci toată neagră lor osândă, Vedea-vor ei curând-curând Cum se va prăbuşi înfrântă Pierind cu pulberea în vânt.71           Şi Ali-Nur adăugă:           — O, vizirule, să ştii bine că numai Allah are toată puterea, că el este singurul împlinitor!           Atunci Saui îi răspunse:           — O, Ali, crezi că mă sperii cu zicalele tale? Or, află că eu, astăzi chiar, am să-ţi tai căpăţâna, în pofida nasului tău şi a nasului tuturor locuitorilor din Bassra. Şi, ca să mă port şi eu după feleşagul tău, am să fac întocmai ca în spusa poetului:           Dă-i vremii păs să facă tot ce vrea, Ci tu-mplineşte-ţi poftă şi fă-ţi dreptatea ta! 72           Şi ce minunat este poetul care spune:           Acel ce, după ce-a murit Vrăjmaşul lui, rămâne-n viaţă Măcar o zi, e fericit Şi nici de moarte nu-i e greaţă.           Cu asta, vizirul le porunci străjerilor să-l înhaţe pe Ali-Nur şi să-l aburce pe spinarea unui catâr. Caci străjerii şovăiră, văzând mulţimea care se uita la Ali-Nur, şi îi spuseră:           — Porunceşte! şi pe dată avem să-l ucidem cu pietre pe insul acesta şi să-l facem bucăţi, chiar cu primejdia de a ne pierde pe noi şi a ne pierde şi sufletele!           Caci Ali-Nur spuse:           — O, nu! să nu faceţi asta, o, nu! Sau voi n-aţi auzit niciodată stihurile poetului:           Oricărui om îi este scris anume Sorocul cât să dăinuie pe lume.           Iar când sorocul i s-a împlinit, Tot omul moare – moare negreşit!           De m-ar târî, cât nu mi-e scris să mor, Până şi leii în pădurea lor, Le-aş scutura fără de păs cojocul, De vreme ce nu mi-a venit sorocul.           Atunci străjerii îl luară pe Ali-Nur, îl suiră pe spinarea unui catâr şi porniră să străbată cetatea, până ce ajunseră la zidurile saraiului, sub ferestrele sultanului. Şi strigau întruna: „Iacătă pedeapsa care îl aşteaptă pe acela care săvârşeşte scriere măsluită!”           Pe urmă îl puseră jos pe Ali-Nur, chiar pe locul de caznă, taman acolo unde de obicei bălteşte sângele. Şi gâdele, cu paloşul în mână, înaintă şi îi spuse lui Ali-Nur:           — Sunt robul tău supus! Dacă, dar, ai trebuinţă de ceva, orice-ar fi, porunceşte şi voi împlini; dacă ai trebuinţă să bei ori să mănânci, porunceşte şi mă supun! întrucât să ştii că nu mai ai decât puţine clipe de trăit, numai răspasul cât sultanul să-şi arate la fereastră capul!           Şi Ali-Nur atunci se uită la dreapta, apoi la stânga, şi rosti stihurile acestea:           Fie-vă milă, răspundeţi-mi: oare Nu-i printre voi nici un prieten care De-un pic de milă să se-arate-n stare?           Vremea vieţii mele-i la apus;           S-a împlinit sorocu-mi scris de sus;           Ceea ce mi-a fost dat de sus am dus.           Ci oare nimeni nu-i în preajma toată C-un pic de milă-n inima-i curată, Să-şi dobândească-n ceruri sus răsplată?           Doar o privire să-mi arunce-a milă, Să vadă jalea care mă împilă, Să-mi dea un strop de apă, fără silăy Spre-a-mi potoli o clipă greul chin În ceasu-amar al negrului venin!           Atunci toţi cei de faţă începură să suspine, iar călăul se duse numaidecât să ia un urcior cu apă şi să i-l dea lui Ali-Nur. Da numaidecât vizirul Ben-Saui se repezi de la locul lui şi lovi urciorul, care se sparse, şi strigă mânios la gâde:           — Ce mai aştepţi de nu-i tai capul?           Atunci gealatul luă o năframă şi îl legă pe Ali-Nur la ochi. La priveliştea aceea, toată mulţimea se ridică împotriva vizirului şi începu să-l blesteme şi să-i strige tot soiul de ocări; şi larma ajunse în curând până peste poate, iar freamătul şi răcnetele ajunseră de nezugrăvit. Şi deodată, pe când toată zarva aceea predomnea, o pulbere se stârni şi nişte strigăte nedesluşite răsunară, şi se apropiau umplând văzduhurile şi zările.           La strigătele şi la vârtejul acela, sultanul ciuli urechile; se uită pe fereastra de la saraiul său şi le spuse celor care îl înconjurau:           — Vedeţi degrabă ce este!           Da vizirul Saui răspunse:           — Nu este vremea acum! Înainte de toate trebuie să-i tăiem capul pramatiei!           Şi sultanul zise:           — Taci odată, o, Saui! Şi lasă-ne să vedem ce este!           Or, vârtejul acela de pulbere era vârtejul stârnit de caii lui Giafar, vizirul cel mare al califului, şi de călăreţii săi.           Iar pricina sosirii lor neprevestite era următoarea: califul, după noaptea de dragoste petrecută în braţele dulcei Anis Al-Djalis, vreme de treizeci de zile nu îşi mai aduse aminte de ea, cum nu îşi mai aduse aminte nici de toată povestea lui Ali-Nur ben-Hacan; şi nimeni nu se mai găsise să-l facă a-şi aminti. Dă într-o noapte, trecând pe lângă iatacul dăruit necăjitei de Anis Al-Djalis, auzi nişte plânsete şi un glas dulce şi duios care cânta încetişor stihurile acestea ale poetului:           Fie că-mi stai aproape, fie că pleci departe, Simt umbra-ţi lângă mine – nimic nu ne desparte, Ah, desfătări nebune, şi dulci, şi fără moarte!           Iar limba-mi fericită mereu rosteşte-anume Să-mi fie desfătare cum alta nu-i pe lume, Când sună pentru mine desfatătoru-ţi nume!           Şi întrucât, după acel cântec, suspinele sporiră în tărie, califul deschise uşa şi intră în iatac. Şi văzu că era Anis Al-Djalis cea care plângea. Când îl zări pe calif, Anis Al-Djalis se aruncă la picioarele lui şi le sărută de trei ori, pe urmă rosti stihurile acestea:           O, tu, cel dintr-un neam vestit şi dintr-o spiţa mult mănoasă, Pom de la creştet până jos umplut de poama cea frumoasă, O, rod măreţ cum altul nu-i din stepena cea mai aleasă!           Îngăduie-mi să-ţi amintesc făgăduiala dată mie De bunătatea ta cândva, cu ne-ntrecută dărnicie, Ah, dacă n-ai uitat-o, vai pe roaba ta în sihăstrie!           Dar califul, care tot nu îşi aducea aminte nici de Anis Al-Djalis, nici de Ali-Nur, o întrebă:           — Dă cine eşti tu, copilă?           Ea răspunse:           — Sunt peşcheşul pe care ţi l-a dăruit Ali-Nur ben-Hacan. Iar acuma jinduiesc să te văd împlinindu-ţi făgăduiala ce mi-ai făcut de a mă trimite la el cu toate cinstirile datorate. Şi iată-s în curând treizeci de zile de când stau aici, fără a gusta un ceas hrana somnului.           La vorbele acestea, califul trimise în toată grabă după Giafar, şi îi zise:           — Au şi trecut treizeci de zile, de când nu am mai auzit pomenindu-se nimic despre Ali-Nur ben-Hacan! încât socot că sultanul de la Bassra trebuie să-l fi dat morţii. Da mă jur pe capul meu şi pe mormântul părinţilor şi al strămoşilor mei că, dacă i s-a întâmplat vreo nenorocire acelui tânăr, am să-l dau pieirii pe acela care a fost pricina, de-ar fi el chiar şi omul care să-mi fie cel mai drag pe lume! Vreau, aşadar, o, Giafar, să pleci numaidecât la Bassra pe clipă pe dată, să-mi aduci ştiri despre sultanul Mohammad ben-Soleiman El-Zeini şi despre purtările lui faţă de Ibn-Hacan Ali-Nur!           Şi Giafar purcese numaidecât la drum.           Aşadar Giafar ajunse la Bassra şi văzu toată zarvă şi tot vuietul şi toată mulţimea aceea vijelită şi rocoşită, şi întrebă:           — Da ce este cu zarva asta?           Şi numaidecât un potop de glasuri din gloată îi răspunseră şi îi istorisiră tot ce i se întâmplase lui Ali-Nur ben-Hacan. Când auzi spusele lor, Giafar zori încă şi mai spornic să ajungă la sarăi. Şi urcă la sultan şi îi ură bună pace şi îi înfăţişă rostul sosirii sale şi îi spuse:           — Am poruncă, dacă i s-a întâmplat vreo nenorocire lui Ali-Nur, să-l dau pieirii pe acela care va fi fost pricina şi să te fac să ispăşeşti şi tu, o, sultane, fărădelegea săvârşită! Aşa că unde se află Ali-Nur?           Atunci sultanul trimise pe dată străjerii să-l aducă pe Ali-Nur, iar străjerii se duseră după el la locul osândei. De-abia intră Ali-Nur, că Giafar se şi ridică şi le porunci străjilor să-i zeberească şi pe sultan şi pe vizirul El-Mohin ben-Saui. Şi numaidecât îl căftăni pe Ali-Nur sultan la Bassra şi îl aşeză în scaunul domniei în locul lui Mohammad El-Zeini, pe care îl întemniţă dimpreună cu vizirul.           Pe urmă Giafar rămase la Bassra cele trei zile îndătinate ale ospeţirii, la sultanul cel nou. Caci, în dimineaţa celei de a patra zi, Ali-Nur se întoarse către Giafar şi îi zise:           — Chiar că tare aş vrea să-l mai văd pe emirul drept-credincioşilor!           Iar Giafar se învoi şi spuse:           — Să ne facem mai întâi rugăciunea de dimineaţă şi apoi să pornim spre Bagdad!           Iar sultanul spuse:           — Ascult şi mă supun!           Şi îşi făcură rugăciunea de dimineaţă, şi amândoi, însoţiţi de străji şi de călăreţi, şi ducându-i cu ei şi pe fostul sultan Mohammad El-Zeini şi pe vizirul Saui, luară drumul Bagdadului, Şi cât ţinu drumul, vizirul Saui avu vreme să cugete şi să-şi muşte pumnii de căinţă.           Aşadar purceseră la drum, şi Ali-Nur îşi rotea calul pe lângă Giafar, până ce ajunseră la Bagdad, sălaşul păcii. Şi grăbiră să urce la calif, iar Giafar îi povesti păţania lui Ali-Nur. Atunci califul îl pofti pe Ali-Nur lângă el şi îi spuse:           — Ia spada aceasta şi taie-i capul, cu chiar mâna ta, vrăjmaşului tău, ticălosul de Ben-Saui!           Şi Ali-Nur luă spada şi se duse spre Ben-Saui. Caci acela se uită la el şi îi spuse:           — O, Ali-Nur! eu m-am purtat faţă de tine precum mi-e firea. Nu mă puteam abate de la ea. Dar tu poartă-te la rându-ţi precum ţi-e firea!           Atunci Ali-Nur aruncă spada cât colo, se uită la calif şi îi zise:           — O, emire al drept-credincioşilor, iacătă că m-a biruit!           Şi rosti ceea ce spune poetul:           Mi-a răsărit vrăjmaşu-n faţă, venind asupra mea furtună.           Şi l-am înfrânt – căci ştiu din vremuri o zicătoare care sună, „Pe omul bun întotdeauna îl biruieşti cu-o vorbă bună!”           Dar califul grăi:           — Fie! lasă-l tu!           Şi îi spuse lui Massrur:           — O, Massrur! scoală-te şi taie-i capul ticălosului!           Şi Massrur se sculă şi, dintr-o fulgerătură, îi reteză capul vizirului El-Mohin ben-Saui.           Atunci califul se întoarse către Ali-Nur şi îi zise:           — Acuma nu ai decât să-mi ceri orice-o fi! Hotărăşte preţul!           Ali-Nur răspunse:           — O, stăpâne al meu, nu râvnesc nici un fel de domnie şi nu vreau să am nimic cu domnia de la Bassra.           Căci nu găsesc pentru mine altă dorinţă de rostit, decât aceea de a avea norocul să mă bucur privind faţa Luminăţiei Tale!           Şi califul răspunse:           — O, Ali-Nur, din toată inima prietenească şi ca pe o cinstire datorată!           Pe urmă porunci să fie poftită Anis Al-Djalis şi i-o înapoie lui Ali-Nur, şi le dărui averi mari şi bogăţii multe, şi un sarai dintre saraiurile cele mai frumoase de la Bagdad, şi le statori o simbrie bogată din vistierie. Şi binevoi ca Ali-Nur ben-Hacan să-i fie prieten de inimă şi de ospeţe. Şi până la urmă îl iertă pe sultanul Mohammad El-Zeini, pe care îl puse la loc în volniciile lui, povăţuindu-l ca de aci înainte să ia bine seama la vizirii săi. Şi toţi văcuiră în bucurie şi huzur până la moarte.           Caci, urmă mai departe Şeherezada cea povestaşă, să nu care cumva să socoţi, o, Măria Ta, că povestea cu Ali-Nur şi cu dulcea Anis Al-Djalis, cât de desfătătoare e ea, ar fi la fel de minunată ori la fel de uluitoare ca aceea cu Ghanem ben-Ayub şi cu sora sa Fetnah!           Iar sultanul Şahriar răspunse:           — Păi da eu habar n-am de povestea aceea!

Povestea morții sultanului Omar Al-Neman și spusele de minunare de dinaintea ei                   Într-o bună zi, sultanul Omar Al-Neman, simţindu-şi pieptul apăsat de durerea lipsei voastre, ne chemase pe toţi împrejurul lui ca să încercăm a-l veseli, când văzurăm că intră o preacinstită, cu chipul pătruns de semnele sfinţeniei; şi avea cu ea cinci copile fecioare, cu sânii rotunzi, şi mândre ca nişte lune, şi atâta de desăvârşit de frumoase, într-adevăr, cât nici o limbă nu ar putea să le arate toate desăvârşirile; şi, cu toată frumuseţea lor, ştiau de-a mirările şi Coranul, şi cărţile de ştiinţă, şi spusele tuturor înţelepţilor musulmani. Şi preacinstita bătrână veni între mâinile sultanului şi sărută pământul cu supuşenie şi spuse: O, Măria Ta, iacătă că îţi aduc cinci odoare cum nu are nici un domn de pe pământ. Şi mă rog ţie să le cercetezi frumuseţea şi să le pui la încercare; întrucât frumuseţea nu i se vădeşte decât aceluia care o caută cu drag! La vorbele acelea, sultanul Omar Al-Neman rămase încântat până peste poate, iar vederea bătrânei îi stârni o tare mare preacinstire, iar vederea celor cinci copile îl bucură peste măsură. Şi le spuse fetişcanelor…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a şaptezeci şi noua noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că sultanul Omar Al-Neman le-a spus fetişcanelor:           — O, copile gingaşe, dacă este adevărat că sunteţi aşa de pricepute la cunoaşterea lucrurilor celor desfătătoare din vremile trecute, atunci fiecare dintre voi să vină dinainte-ne la rându-i şi să-mi spună câteva cugetări cu care să mă pot dedulci!           Atunci întâia copilă, care avea o privire sfioasă şi tare dulce, veni şi sărută pământul dintre mâinile sultanului şi grăi:           Spusele copilei dintâi să ştii, o, doamne al vremilor, că nu ar fi viaţă fără de imboldul vieţii. Şi imboldul acesta a fost pus în om pentru ca omul să poată, cu ajutorul lui Allah, să fie stăpân pe sineşi şi să se prilejuiască de acesta ca să se apropie de Allah Ziditorul. Şi viaţa i-a fost dată omului pentru ca omul să poată să sporească în frumuseţe, răzbătând a se aşeza deasupra rătăcirilor. Iar domnitorii, care sunt cei mai dintâi dintre oameni, se cere să fie cei dintâi pe calea virtuţilor alese şi a lepădării de sine. Iar omul înţelept, cu mintea luminată, nu trebuie să se poarte, în orice împrejurare ar fi, şi mai cu seamă faţă de prietenii săi, decât cu dulceaţă, şi să nu judece decât cu bunăvoinţă. Şi trebuie să se ferească cu grijă de vrăjmaşii săi şi să-şi aleagă prietenii cu chibzuială; şi, odată ce şi i-a ales, nu se mai cade să facă a se strecura între ei şi el nici un fel de judecător, ci să ocârmuiască totul prin bunătate; întrucât, ori că şi-a ales prietenii dintre oamenii desprinşi de lumea aceasta şi dăruiţi sfinţeniei, şi atunci se cade ca el să-i asculte fără gânduri prepuielnice şi să ia aminte la judecata lor; ori că şi i-a ales dintre cei care sunt legaţi de bunurile de pe pământ, şi atunci se cere ca el să aibă grijă a nu-i păgubi vreodată în ghelirurile lor, nici a-i stânjeni în năravurile lor, nici a-i înfrunta în spusele lor; întrucât înfruntarea înstrăinează până şi dragostea tatălui şi a mamei, şi este fară rost; iar un prieten este un lucru tare preţios! Că prietenul nu este ca femeia de care poţi să te desparţi spre a o înlocui cu alta; iar rana făcută unui prieten nu se tămăduieşte niciodată, precum spune poetul:           Inima de prieten e-un lucru gingaş foarte:           Îţi cere grija toată şi veghile întregi!           Rănită, n-o mai vindeci – cum nişte sticle sparte, Oricâtă trudă-ai pune, nu poţi să le mai legi!           Îngăduieşte-mi acuma să-ţi procitesc câteva spuse de-ale înţelepţilor. Află, o, Măria Ta, că un cadiu, ca să facă o judecată cu adevărat dreaptă, trebuie să ceară să se facă dovada într-un chip de netăgăduit, şi să se poarte faţă de cele două părţi cu deplină nepărtinire, fără a dovedi mai multă cinstire faţă de culpeşul de neam decât faţă de culpeşul sărac; da mai cu seamă se cade ca el să caute să împace cele două părţi între ele, spre a face să domnească pururea buna-învoire între musulmani. Şi, cu deosebire atunci când se îndoieşte, se cere ca el să chibzuiască îndelung şi să-şi cumpănească de mai multe ori hotărârea, şi să zăbovească, dacă îndoiala stăruie. Căci dreptatea este cea dintâi dintre datorii, şi a te întoarce la dreptate, dacă ai fost nedrept, este cu mult mai înălţător decât a fi fost totdeauna drept, şi cu mult mai de preţ dinaintea Celui-Preaânalt. Şi nu trebuie să se uite niciodată că Allah-Preaânaltul a stătorit pe pământ judecătorii spre a judeca numai lucrurile cele ce se văd, şi şi-a păstrat sieşi judeţul celor ce nu se văd. Şi este de datoria cadiului să nu încerce niciodată să scoată mărturii de la un învinuit supunându-l la cazne ori la înfometare, întrucât acestea nu sunt nicidecum vrednice de musulmani. Şi-apoi Al-Zahri a spus: „Trei lucruri fac să se înjosească un cadiu: a vădi bunăvoinţă şi cinstire faţă de un culpeş suspus; a-i plăcea lauda; şi a se teme că îşi pierde cinul.” Iar califul Omar, mazilind într-o zi un cadiu, acela l-a întrebat: „Pentru ce m-ai mazilit?” El a răspuns: „Pentru că vorbele tale nu merg în pas cu faptele tale!” Iar marele Al-Iskandar Cel-CuDouă-Coarne i-a strâns într-o zi laolaltă pe cadiul, pe bucătarul şi pe calemgiul său; şi i-a spus cadiului: „Ţi-am încredinţat cea mai înaltă şi cea mai grea dintre puterile mele împărăteşti. Să ai, aşadar, suflet împărătesc!” Şi i-a spus bucătarului: „Ţi-am încredinţat grija de trupul meu, care de aci înainte atârnă de bucătăria ta. Să ştii, aşadar, să-l îngrijeşti cu un meşteşug fără de vătămătură!” Şi i-a spus calemgiului: „Iar ţie, o, frăţâne al calamului, ţi-am încredinţat întruchipările minţii mele. Te juruiesc să mă laşi neciuntit celor ce vin, prin mijlocirea scriiturii tale!”           Şi copila, după ce spuse cugetările acestea, îşi trase iarăşi valul peste obraz şi se întoarse îndărăt între tovarăşele ei. Atunci păşi înainte cea de a doua fetişcană, care avea…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a optzecea noapte spuse:           Vizirul Dandan urmă astfel:           Atunci păşi înainte cea de a doua fetişcană, care avea o privire luminată şi o bărbie gingaşă şi despicată de o gropiţă, şi sărută de şapte ori pământul dintre mâinile răposatului tău părinte, sultanul Omar Al-Neman, şi grăi:           Spusele celei de a doua copile află, o, norocitule doamne, că Lokman cel înţelept62 i-a spus fiului său: „O, fiul meu, sunt trei lucruri care nu se pot pune la încercare decât în trei împrejurări: nu poţi să ştii că un om este cu adevărat bun decât atunci când este în dârdora mâniei; că un om este viteaz numai în dârdora bătăliei; şi că un om îţi este fârtate numai în dârdora nevoii!” Iar samavolnicul sau asupritorul este pedepsit şi îşi va ispăşi nedreptăţile, în pofida linguşelilor curtenilor lor; pe când asupritul, în pofida nedreptăţii, va fi izbăvit de orice pedeapsă. Şi să nu judeci oamenii niciodată după ceea ce spun, ci după ceea ce fac. Şi-apoi, chiar faptele însele nu preţuiesc decât prin imboldul care le-a stârnit; şi fiecare om va fi judecat după imboldurile şi nu după faptele însele. Mai află, o, Măria Ta, că lucrul cel mai minunat din noi este inima noastră. Iar un înţelept, când a fost întrebat într-o zi: „Care este cel mai rău om?” a răspuns: „Este acela care lasă dorinţa cea rea să-i cuprindă inima. Întrucât îşi pierde toată bărbăţia.” Şi precum spune poetul, de altminteri prea bine63:           E bogăţie numai ceea ce-nchizi în piept.           Da tare-i greu să afli drumul drept!           Iar Prorocul nostru (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!) a spus: „Adevăratul înţelept este acela care pune mai presus de lucrurile pieritoare pe cele fără de moarte.” Se povesteşte că schivnicul Sabet a plâns atâta de mult, încât ochii i s-au îmbolnăvit; atunci a fost chemat un hakim care i-a spus: „Nu pot să te lecuiesc decât dacă îmi făgăduieşti un lucru.” El răspunse: „Ce lucru?” Hakimul spuse: „De a înceta să plângi.” Şi schivnicul răspunse: „D-apoi la ce mi-ar mai sluji ochii, dacă nu aş mai plânge?”           Ci, o, Măria Ta, află aşijdererea că fapta cea mai frumoasă este cea făcută fără de gândul câştigului. Se povesteşte, iacătă, că în Israel trăiau doi fraţi; unul dintre aceşti fraţi îi spuse într-o zi celuilalt: „Care este fapta cea mai înfricoşătoare pe care ai făcut-o vreodată?” El răspunse: „Este aceasta: cum treceam într-o zi pe lângă o poiată de găini, am întins mâna şi am înşfăcat o găină, şi, după ce am sugrumat-o, am aruncat-o îndărăt în poiată. Acesta este lucrul cel mai înfricoşător din viaţa mea. Dar tu, o, fratele meu, care-i fapta ta cea mai înfricoşătoare?” El răspunse: „Este de a-mi fi făcut ruga către Allah spre a-i cere un hatâr. Căci rugăciunea nu este frumoasă decât atunci când este o ridicare a sufletului către înălţimi.” Şi-apoi…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a optzeci şi una noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că cea de a doua copilă urmă astfel:           Şi-apoi poetul spune minunat acestea în stihurile sale:           Păcate două-s a le teme-n trăirea noastră pe pământ:           A face rău vreunui semen şi-a face idol din Cel-Sfânt.64           Pe urmă, cea de a doua copilă, după ce spuse vorbele acestea, se trase în mijlocul soaţelor sale. Atunci cea de a treia fetişcană, care îngemăna în ea desăvârşirile amândurora de dinaintea ei, veni între mâinile sultanului Omar Al-Neman şi spuse:           Spusele celei de a treia copile eu, o, norocitule sultan, nu îţi voi spune decât puţine vorbe astăzi, întrucât sunt oleacă zaifa şi, de altminteri, înţelepţii ne povăţuiesc scurtenie în vorbele noastre.           Află, dar, o, Măria Ta, că Safian a spus: „Dacă sufletul ar sălăşlui în inima omului, omul ar avea aripi şi ar zbura lesne la rai!”           Şi tot Safian a spus: „Cu adevărat să ştiţi că numai faptul de a privi chipul cuiva bătut de urâciune este păcatul cel mai greu împotriva cugetului!”           Şi, după ce spuse aceste două minunate rostiri, copila se trase îndărăt în mijlocul soaţelor sale. Atunci păşi înainte cea de a patra fetişcană, care avea nişte şolduri falnice, şi grăi:           Spusele celei de a patra copile şi eu, o, norocitule sultan, sunt gata, iată, să-ţi spun cugetările care mi s-au izvodit din vieţile oamenilor drepţi. Se povesteşte că Başra cel Desculţ a spus: „Feriţi-vă cu grijă de lucrul cel mai înjositor!” Atunci cei care îl ascultau întrebară: „Şi care este lucrul cel mai înjositor?” El răspunse: „Este faptul de a sta îndelung în genunchi spre a-ţi face fală din rugăciune. Este făloşenia curioşiei.” Atunci unul dintre ei îl întrebă: „O, părinte al meu, învaţă-mă să cunosc adevărurile cele tainice şi tâlcul lucrurilor!” Şi Desculţul îi spuse: „O, fiul meu, lucrurile acelea nu sunt făcute pentru gloată. Şi nu putem a le pune la îndemâna gloatei. Căci de-abia dacă dintr-o sută de drepţi se află cinci care să fie curaţi ca argintul străcurat.”           Iar şeicul Ibrahim povesteşte: „M-am întâlnit într-o zi cu un om sărac care tocmai pierduse un bănuţ de aramă. Atunci m-am dus la el şi i-am întins o drahmă de argint; ci omul n-a primit-o şi mi-a spus: „La ce mi-ar sluji tot argintul de pe pământ, mie, care nu râvnesc decât la fericirile fără de moarte?„„           Se povesteşte aşijderea că sora Desculţului s-a dus într-o zi…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a optzeci şi doua noapte spuse:           Se povesteşte aşijderea că sora Desculţului s-a dus într-o zi să-l caute pe imamul Ahmed ben-Hanbal65 să-i spună: „O, sfinte imame al credinţei, am venit ca să mă luminez. Luminează-mă! Eu am de obicei să stau trează noaptea pe terasa casei noastre, torcând lână la lumina făcliilor celor care trec pe drum. Iar ziua orânduiesc şi gătesc hrana casei. Spune-mi dacă îmi este îngăduit să mă folosesc astfel de o lumină care nu este bunul meu.” Atunci imamul o întrebă: „Cine eşti tu, o, femeie?” Ea spuse: „Sunt sora lui Başra cel Desculţ.” Şi sfântul imam se ridică, sărută pământul dintre mâinile copilei şi îi spuse: „O, soră a celui mai înmiresmat dintre sfinţi, de ce nu pot toată viaţa mea să sorb din curăţia inimii tale?”           Se povesteşte de asemenea că un înţelept dintre înţelepţi a spus vorba aceasta: „Când Allah îi vrea binele unuia dintre robii săi, deschide dinaintea aceluia poarta tainelor.”           Mi s-a izvodit că atunci când Malek ben-Dinar trecea prin sukuri şi vedea lucruri care îi plăceau, se mustra zicându-şi: „Suflete al meu, este zădărnicie! Nu te voi asculta!” întrucât îi plăcea să repete: „Nu este decât numai o cale de a-ţi izbăvi sufletul, aceea de a nu i te supune; şi calea cea mai nesmintită de a ţi-l pierde este de a-i da ascultare.”           Iar Mansur ben-Omar ne povesteşte faptul următor; „Plecasem odată în hagialâc la Mecca, trecând prin cetatea Kufei. Şi era într-o noapte plină de întunerecimi.           Şi auzii, în toiul nopţii, aproape de mine, fără a pricepe de unde ieşea, un glas limpede care rostea rugăciunea aceasta: „O, Doamne Dumnezeule plin de slavă, eu nu sunt dintre aceia care se răzvrătesc împotriva legiuirilor tale, nici dintre aceia ce nu cunosc binefacerile tale. Ci, Doamne, în vremile trecute, poate că am păcătuit greu, şi vin să-ţi cer milostivirea şi iertarea greşelilor mele. Întrucât gândurile mele nu erau rele, ci faptele m-au ispitit!”.66 Şi, odată sfârşită acea rugăciune, auzii cum un trup cade greu pe pământ. Şi habar nu aveam ce putea să fie glasul acela, în noaptea aceea; şi nu pricepeam ce va să însemneze rugăciunea aceea, în tăcerea aceea, de vreme ce ochii mei nu puteau zări gura care le rostea: şi habar nu aveam ce să fie acel trup care căzuse greu la pământ. Atunci strigai la rându-mi: „Sunt Mansur ben-Omar, un hagiu la Mecca! Cine, dar, are trebuinţă de ajutor?” Şi nimeni nu-mi răspunse. Şi plecai. Dar a doua zi, văzui trecând un alai de înmormântare şi mă strecurai între oamenii care urmau alaiul; iar dinaintea mea mergea o femeie bătrână şi topită de suferinţă. Şi o întrebai: „Cine este mortul?” Ea îmi răspunse: „Ieri, fiul meu, spunându-şi rugăciunea, a procitit stihurile din Cartea lui Allah care încep cu vorbele: „O, voi cei care credeţi cuvântului, întăriţi-vă sufletele…„.67 Şi, după ce fiul meu a sfârşit stihurile, omul acesta, care se află acuma în sicriu, simţi că-i plesneşte ficatul şi căzu mort. Şi asta-i tot ce pot să-ţi spun.”           Şi cea de a patra copilă, după ce spuse acestea, se trase în mijlocul soaţelor sale. Atunci păşi înainte cea de a cincea copilă, care era cununa de peste capetele tuturor copilelor, şi spuse:           Spusele celei de a cincea copile eu, o, norocitule sultan, am să-ţi spun ceea ce a răzbătut până la mine din lucrurile înţelepţeşti din vremile trecute.           Înţeleptul Moslima ben-Dinar a spus: „Orice desfătare care nu îţi ridică sufletul mai aproape de Allah este o năpastă.”           Se povesteşte că atunci când Mussa68 (pacea fie asupra-i!) se afla la fântâna lui Modain69, sosiră acolo două păstoriţe tinere cu turma tatălui lor, Şoaib. Şi Mussa (pacea fie asupra-i!) le dădu să bea celor două copile, care erau surori, precum şi turmei, din jgheabul întocmit dintr-un trunchi de banan. Şi cele două copile, când se întoarseră acasă, îi povestiră faptul tatălui lor, Şoaib, care atunci îi spuse uneia dintre ele: „Întoarce-te la tânărul acela şi spune-i să vină la noi.” Şi copila se întoarse la fântână; şi când fu aproape de Mussa, îşi acoperi obrazul cu iaşmacul şi îi spuse: „Tatăl meu m-a trimis la tine să-ţi spun să mă însoţeşti acasă la noi şi să împărţi prânzul cu noi, ca răsplată pentru ceea ce ai făcut pentru noi.” Da Mussa se întunecă şi nu vroi dintru-ntâi s-o urmeze; pe urmă se hotărî. Or, tânăra păstoriţă avea un fund falnic…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a optzeci şi treia noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că cea de a cincea copilă a urmat astfel:           Or, chiar că tânăra păstoriţă avea un fund dolofan, iar vântul ba îi lipea fusta uşoară de rotunzimea lui, ba sălta fusta şi lăsa să se ivească, gol-goluţ, preafălosul tinerei păstoriţe. Caci Mussa, ori de câte ori se ivea acela, închidea ochii ca să nu-l vadă. Şi, temându-se ca ispita să nu-l lovească prea tare, îi spuse copilei: „Mai bine lasă-mă să merg eu înaintea ta.” Iar copila, nedumerită, trecu dindărătul lui Mussa. Şi ajunseră amândoi acasă la Şoaib. Iar când Şoaib îl văzu pe Mussa (asupra lor a amândurora fie pacea şi rugăciunea!), se ridică în cinstea lui şi, cina fiind gata, îi spuse: „O, Mussa, primirea aici fie-ţi largă şi prietenoasă, pentru cum te-ai purtat cu fiicele mele!” Şi Mussa răspunse: „O, taică al meu, eu nu neguţătoresc nici pe aur, nici pe argint faptele ce nu se săvârşesc decât în vederea Judecăţii!” Iar Şoaib urmă: „O, flăcăule, îmi eşti oaspete, iar eu am obiceiul de a fi primitor şi darnic faţă de oaspeţii mei; şi-apoi tot aşa era şi obiceiul tuturor strămoşilor mei. Şezi dar să mănânci cu noi.” Şi Mussa şezu şi se ospătă cu el. Iar la sfârşitul mesei, Şoaib îi spuse lui Mussa: „O, tinere, să rămâi cu noi şi să mâi turma la păşune. Iar după opt ani, drept simbrie pentru slugărelile tale, am să te însor cu fata mea care a venit după tine la fântână.” Iar Mussa, de data aceasta, primi şi îşi zise în sineşi: „Acuma, că lucrul are să fie legiuit cu copila, am să mă pot folosi fără sfială de avutul ei binecuvântat!”           Se povesteşte că Ibn-Bitar, întâlnindu-se cu un prieten, acela i-a spus: „Oare unde ai fost atâta vreme, de nu te-am mai văzut deloc?” Ibn-Bitar spuse: „Am avut nişte treburi la prietenul meu Ibn-Sehab. II cunoşti?” El răspunse: „Dacă îl cunosc? Păi e vecin cu mine de mai bine de treizeci de ani. Da nu am schimbat nici o vorbă cu el niciodată.” Atunci Ibn-Bitar îi spuse: „O, sărman de tine, au tu nu ştii că acela care nu îşi iubeşte vecinii nu este iubit de Allah? Şi nu ştii că un vecin datorează tot atâta cinstire vecinului cât îi datorează şi părintelui său?”           Într-o zi Ibn-Adham îl întrebă pe un prieten de-al său, cu care se întorcea de la Mecca: „Ei, cum o duci?” Acela răspunse: „Când am ce să mănânc, mănânc; iar când mi-e foame şi nu am nimic, rabd!” Şi Ibn-Adham răspunse: „Chiar că nu faci altminteri de cum fac câinii din Balkh! Caci noi, atunci când Allah ne dă pâinea, îl proslăvim; iar atunci când nu avem nimic de mâncat, noi tot îi mulţumim.” Atunci omul grăi: „O, stăpâne al meu!” Şi nu mai rosti nimic altceva.           Se spune că Mohammad ben-Omar l-a întrebat într-o zi pe un ins care trăia cumpătat: „Ce gândeşti tu despre nădejdea pe care trebuie s-o avem în Allah?” Omul spuse: „Dacă îmi pun credinţa în Allah, o fac pe două temeiuri: am văzut din trăite că pâinea pe care o mănânc eu nu o mănâncă niciodată un altul; şi ştiu, pe de altă parte, că, dacă am venit pe lume, aceasta-i din vrerea lui Allah.”           Şi, după ce spuse aceste pilde, cea de a cincea copilă se trase în mijlocul tovarăşelor sale. Atunci numai, cu pas rar, păşi înainte bătrâna cea sfântă. Sărută de nouă ori pământul dintre mâinile răposatului tău părinte, sultanul Omar Al-Neman, şi spuse:           Spusele bătrânei ai ascultat, o, Măria Ta, spusele pilduitoare ale copilelor despre sila faţă de lucrurile de aici de jos, în măsura în care atare lucruri se cade a fi privite cu silă. Ci eu am să-ţi vorbesc ceea ce ştiu în privinţa faptelor şi a isprăvilor celor mai aleşi dintre strămoşii noştri.           Stă povestit că imamul cel mare Al-Safi (aibă-l Allah întru bune milele sale!) împărţea noaptea în trei părţi: cea dintâi pentru învăţătură, cea de a doua pentru somn, iar ce de a treia pentru rugăciune. Şi, spre sfârşitul vieţii sale, sta treaz noaptea toată, nemailăsând nimic somnului.70 Tot imamul Al-Safi (aibă-l Allah întru bune milele sale!) a spus: „Vreme de zece ani din viaţa mea m-am înfrânat să nu mănânc după câtă foame îmi era din pâinea mea de orz. Căci mâncarea prea multă este dăunătoare în toate chipurile: îngreuiază creierul, învârtoşeşte inima, moleşeşte puterile duhului, cheamă somnul şi lenevia, şi răpeşte toată vlaga.”           Tânărul Ibn-Fuad ne povesteşte: „Eram într-o zi la Bagdad, la ceasul când imamul Al-Safi tocmai poposise acolo. Şi mă dusesem pe malul apei spre a-mi face spălările cele îndătinate. Or, pe când stam aplecat să-mi fac spălările, un om, urmat de o mulţime tăcută, trecu pe la spatele meu şi îmi spuse: „O, tinere, îngrijeşte-te bine de spălările tale, şi Allah are să te îngrijească!„ Şi mă întorsei şi mă uitai la insul acela, care avea o barbă mare şi o faţă pe care era pecetluită binecuvântarea; şi numaidecât mă grăbii să-mi închei spălările şi mă ridicai şi îl urmai. Atunci el mă văzu şi se întoarse spre mine şi mă întrebă: „Ai trebuinţă să-mi ceri ceva?„ îi spusei: „Da, o, preacinstite taică! Doresc să mă înveţi ceea ce de bună seamă că ştii de la Allah Preaînaltul!„ Iar el îmi spuse: „învaţă să te cunoşti! Şi numai apoi să făptuieşti! Şi numai apoi să purcezi după toate dorurile tale, da ferindu-te a-l stânjeni pe aproapele tău!„ Şi îşi urmă drumul. Eu atunci îl întrebai pe unul dintre cei ce mergeau după el: „Cine este acesta?„ El îmi răspunse: „Este imamul Mohammad ben-Edris Al-Safi!„„           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă ca de obicei, tăcu.           Dar când fu cea de a optzeci şi patra noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bătrâna cea sfântă urmă astfel:           Se povesteşte că marele calif Abu-Giafar Al-Mansur a vrut să-l căftănească pe Abi-Hanifa cadiu şi să-i dea simbrie zece mii de drahme pe an. Caci Abi-Hanifa, când află de gândul califului, îşi făcu rugăciunea de dimineaţă, pe urmă se îmbrăcă în mantia lui cea albă şi şezu jos, fără a rosti o vorbă. Atunci intră trimisul califului spre a-i înmâna de la bun început cele zece mii de drahme şi să-l vestească de căftănirea sa. Caci, la toată descântarea trimisului, Abi-Hanifa nu răspunse o vorbă. Atunci trimisul îi spuse: „Să fii însă bine încredinţat că toţi banii pe care ţi i-am adus sunt lucru cinstit şi îngăduit de Scriptură.” Atunci Abi-Hanifa îi spuse: „Banii sunt lucru cinstit, într-adevăr, dar Abi-Hanifa nu va fi niciodată sluga asupritorilor!”71           Şi, după ce spuse vorbele acestea, bătrâna adăugă:           — Aş fi vrut, o, Măria Ta, să-ţi procitesc încă nişte pilde minunate din viaţa înţelepţilor noştri de odinioară. Dar iată că noaptea se apropie, şi de altminteri zilele de la Allah sunt multe pentru slujitorii lui!           Şi bătrâna cea sfântă îşi puse izarul la loc pe umeri şi se trase în mijlocul roatei alcătuite din cele cinci copile.           Aici vizirul Dandan îşi curmă o vreme istorisirea pe care o făcea sultanului Daul'makan şi suroră-si Nozhatu ce se afla dincolo de perdea. Şi, după câteva clipite, urmă iarăşi.           După ce răposatul tău părinte, sultanul Omar Al-Neman, ascultă pildele acestea luminătoare, pricepu că femeile acelea chiar că erau cele mai desăvârşite din veacul lor, fiind totodată şi cele mai frumoase şi cele mai dăruite, atât la trup cât şi la minte. Şi nu ştia ce temeneli să le mai arate care să fie vrednice de ele, şi ajunse cu totul sub vraja frumuseţii lor, şi le râvni cu aprindere, fiind totodată plin de cinstire faţă de bătrâna cea sfântă, cârmuitoarea lor. Şi, în aşteptare, le dădu, ca să locuiască acolo, iatacul de taină ce fusese odinioară al vitezei Abriza, domniţa de la Chezareea. Şi vreme de zece zile în şir se duse el însuşi să afle veşti despre ele şi să vadă însuşi dacă nu le lipsea ceva; şi de fiecare dată când se ducea acolo, o găsea în rugăciune pe bătrâna care îşi petrecea zilele în ajunare şi nopţile în sfinte cugetări. Şi fu atâta de pilduit de sfinţenia ei, încât într-o zi îmi spuse: „O, vizire al meu, mare binecuvântare-i că am în saraiul meu o sfântă atâta de minunată! Cinstirea mea faţă de ea a ajuns până peste poate, iar dragostea faţă de copile este până peste măsură. Hai aşadar cu mine s-o întrebăm pe bătrână, într-un sfârşit, căci cele zece zile dintâi ale găzduirii noastre iată au trecut şi putem să vorbim de daraveli, cât vrea să ne ceară ca preţ pentru cele cinci fecioare cu sânii rotunzi.” Aşa că ne duserăm la iatacul lor, iar părintele tău o întrebă de preţ pe bătrână, care îi spuse: „O, Măria Ta, să ştii că preţul acestor copile stă în nişte învoieli care sunt de alt chip decât învoielile îndătinate ale vânzării şi cumpărării. Căci preţul lor nu se poate plăti nici în aur, nici în argint, nici în pietre scumpe.” La vorbele acestea, părintele tău rămase nedumerit până peste poate şi întrebă: „O, preacinstită femeie, în ce stă atunci preţul de vânzare al acestor copile?” Ea răspunse: „Nu pot să ţi le vând decât numai cu această învoială: să ajunezi o lună întreagă, petrecându-ţi zilele în cugetare şi nopţile în veghi şi rugăciuni. Şi, după luna aceasta de post nesmintit, prin care trupul ţi se va curăţi şi va ajunge vrednic să se atingă de trupul copilelor, vei putea să te bucuri întru totul de dulceaţa lor.” Atunci tatăl tău fu pilduit până peste marginile pilduirii, iar cinstirea lui faţă de bătrână nu mai cunoscu stavilă. Şi se grăbi să primească învoielile. Şi bătrâna îi spuse: „La rându-mi, am să te ajut prin rugăciunile şi închinăciunile mele să înduri postul. Acuma adu-mi un ol de aramă.” Atunci sultanul, părintele tău, îi aduse un ol de aramă, iar ea umplu olul cu apă străcurată, şi îşi plecă privirile asupra lui şi începu să rostească nişte rugi într-un grai necunoscut, şi să mormăie vreme de un ceas nişte vorbe din care niciunul dintre noi nu pricepurăm nimic. Pe urmă acoperi olul cu o pânză uşoară pe care o pecetlui cu pecetea ei, şi i-l înmână tatălui tău spunându-i: „După cele zece zile dintâi ale postirii, să despecetluieşti pânza şi să-ţi curmi ajunarea bând apa aceasta sfântă, ce te va întări şi te va spăla de toate prihăniile tale trecute. Iar eu acuma am să mă duc la fraţii mei, care sunt slujitorii Celui Nevăzut, întrucât de multă vreme nu am mai fost pe la ei, iar în dimineaţa zilei a unsprezecea am să vin să te văd.”           Şi bătrâna, rostind vorbele acestea, îi ură bună pace părintelui tău şi plecă. Atunci părintele tău luă olul şi se duse şi îşi alese o chilie întru totul răzleţită din sarai, în care nu se mai afla nimic altceva decât olul de aramă adus de el, şi se încuie acolo spre a posti, şi a cugeta, şi a se învrednici astfel de apropierea de trupurile acelea de copile. Şi încuie uşa cu cheia, pe dinăuntru, şi îşi puse cheia la brâu.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă după obiceiul ei, tăcu.           Dar când fu cea de a optzeci şi cincea noapte spuse:           Şi încuie uşa cu cheia pe dinăuntru, şi îşi puse cheia la brâu. Şi începu numaidecât ajunatul. Iar când fu cea de a unsprezecea zi, sultanul, părintele tău, luă olul şi despecetlui pânza cea uşoară şi şi-l duse la buze şi îl bău dintr-o sorbitură. Şi pe dată simţi o mulcomire deplină şi semnele unei desfătări mari în lăuntrurile sale. Şi de-abia apucase a bea, că şi bătu cineva la uşa chiliei. Şi, când deschise uşa, bătrâna intră ţinând în mână o legătură întocmită din frunze proaspete de banan. Atunci sultanul, părintele tău, se ridică în cinstea ei şi îi spuse: „Fii binevenită, preacinstită maică a mea!” Ea îi spuse: „O, Măria Ta, iacătă că slujitorii Celui Nevăzut mă trimit la tine ca să-ţi aduc talâmul lor: căci le-am vorbit de tine, iar ei s-au bucurat mult aflând de prietenia noastră. Şi îţi trimit, ca mărturie a bunăvoinţei lor, legătura aceasta, în care se află, sub frunzele de banan, nişte zumaricale minunate, dintre cele plămădite de degetele fecioarelor cu ochi negri din rai. Încât atunci când va veni dimineaţa celei de a douăzeci şi una zile, să desfaci frunzele acestea de banan şi să-ţi ostoieşti ajunarea mâncând zumaricalele.” La vorbele ei, părintele tău se bucură până peste poate şi spuse: „Mărire lui Allah, cel carele mi-a dat fraţi printre slujitorii Celui Nevăzut!” Pe urmă îi mulţumi îndelung bătrânei, şi îi sărută mâinile, şi o însoţi cu multe temeneli până la uşa chiliei. Or, precum spusese, în dimineaţa celei de a douăzeci şi una zile, bătrâna nu lipsi a veni iarăşi şi îi spuse tătânelui tău: „O, Măria Ta, să ştii că le-am mărturisit fraţilor mei ai Nevăzutului că am de gând să-ţi dau în dar copilele; şi lucrul i-a bucurat mult, dată fiind prietenia pe care o au acuma faţă de tine. Încât până a ţi le pune în mâini, vreau să le înfăţişez slujitorilor Celui Nevăzut pentru ca să pună în ele duhul lor şi să reverse în ele dulcea mireasmă ce va să te vrăjească; şi ele au să ţi se întoarne cu o comoară din sânul pământului, pe care au să le-o dea fraţii mei întru Cel Nevăzut!” Când tatăl tău auzi vorbele acestea, îi mulţumi pentru ostenelile pe care le dovedea şi îi spuse: „Chiar că-i prea mult! Iar cât despre comoara din sânul pământului, chiar că mă tem să nu trec cuviinţa.” Caci ea răspunse precum se cădea; şi părintele tău o întrebă: „Şi când socoţi a mi le aduce înapoi?” Ea spuse: „În dimineaţa celei de a treizecea zile, odată ce îţi vei fi isprăvit ajunatul şi astfel îţi vei fi curăţat trupul; iar ele, la rândul lor, vor avea în ele o curăţie de iasomie şi vor fi ale tale întru totul copilele acestea, care fiecare preţuieşte mai mult decât toată împărăţia ta!” El răspunse: „Of, asta-i tare adevărat.” Ea spuse: „Acuma, dacă vrei cumva să mi-o încredinţezi şi pe femeia care îţi este cea mai dragă dintre femeile tale, aş lua-o cu mine şi cu copilele, pentru ca s-o înfăţişez fraţilor mei şi pentru ca harurile celui Nevăzut să se reverse şi asupra ei.” Atunci sultanul, părintele tău, îi spuse: „Tare îţi mulţumesc! Căci chiar că se află în saraiul meu o grecoaică pe care o am dragă şi pe care o cheamă Safia; şi este fiica lui Afridun, domnul Constantiniei; iar Allah mi-a şi dăruit de la ea doi copii pe care, vai, i-am pierdut de mulţi ani. Ia-o aşadar cu tine; o, preacinstito, ca să se reverse şi asupra-i harurile slujitorilor celui Nevăzut şi ca să poată, prin milostivirea lor, să-şi găsească iarăşi copiii cărora le-am pierdut orice urmă!” Atunci bătrâna cea sfântă îi spuse: „Da, de bună seamă. Porunceşte să fie adusă sultana Safia!”           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a optzeci şi şasea noapte spuse:           Atunci bătrâna zise: „Porunceşte să fie adusă sultana Safia!” Şi sultanul tatăl tău porunci pe dată să vină sultana Safia, mama ta, şi o încredinţă bătrânei, care o duse numaidecât între copilandre. Pe urmă bătrâna intră o clipă în iatacul ei şi se întoarse cu un pocal pecetluit; şi i-l dădu sultanului Omar Al-Neman şi îi spuse: „În dimineaţa celei de a treizecea zile, odată ajunatul tău încheiat, să te duci să faci o scaldă la hammam şi să te întorci să te odihneşti în chilia ta şi să bei pocalul acesta care îţi va împlini curăţia şi te va face astfel vrednic de a ţine la pieptul tău copilele domneşti! Iar acuma asupra-ţi fie pacea, îndurarea şi toate milele lui Allah, o, fiul meu!” Şi bătrâna le luă pe cele cinci fetişcane şi pe mama ta, sultana Safia, şi plecă. Or, sultanul îşi urmă ajunatul până în cea de a treizecea zi. Iar în dimineaţa aceea a treizecea, se ridică şi se duse la hammam şi, sfârşindu-şi îmbăiatul, se întoarse în chilie şi popri pe oricine să vină să-l tulbure. Şi, după ce intră în chilie, încuie iarăşi uşa după el cu cheia, şi luă pocalul, desfăcu pecetea, îl duse la buze şi îl goli, pe urmă se întinse să se odihnească. Cât despre noi toţi, cei care ştiam că ziua aceea era ziua cea din urmă de post, aşteptarăm până seara, şi pe urmă toată noaptea, şi apoi până a doua zi la amiază. Şi gândeam: „Sultanul pesemne că se odihneşte după toate veghile câte le-a îndurat!” Caci întrucât sultanul stăruia să nu deschidă, ne apropiarăm de uşă şi dădurăm glas.           Dar nimeni nu răspunse. Atunci ne speriarăm tare de tăcerea aceea şi ne hotărârăm să spargem uşa şi să intrăm. Şi intrarăm. Or, sultanul nu mai era acolo. Nu găsirăm decât o cărnoţie zdrenţuită şi nişte oase descopciate şi negre. Atunci ne prăbuşirăm cu toţii fără de simţire. Iar când ne venirăm în cuget, luarăm pocalul şi îl cercetarăm. Şi găsirăm în capacul lui o hârtie pe care era scris aşa: „Nici un om făcător de rele nu are cum să trezească mila! Şi tot insul care va citi hârtia aceasta să afle că aşa este pedeapsa pentru acela care amăgeşte fetele de domni şi le neprihăneşte. Aşa este treaba cu insul de aici! L-a trimis pe fiul său Şarkan s-o răpească din ţara noastră pe fata domnului nostru, biata Abriza! Iar el a luat-o şi a săvârşit asupra ei, fecioară, ceea ce a săvârşit! Pe urmă i-a dat-o unui rob arap, care a făcut-o să îndure ticăloşiile cele mai amarnice şi a ucis-o! Iar acuma, ca urmare a faptei lui nevrednice de un domn, sultanul Omar Al-Neman nu mai este. Iar eu, cea care l-am ucis, sunt viteaza, sunt pedepsitoarea care se cheamă Muma-Prăpădurilor. Şi, o, voi, necredincioşilor, toţi care mă citiţi, nu numai că l-am omorât pe sultanul vostru, dar am luat-o cu mine şi pe sultana Safia, fiica Măriei Sale Afridun al Constatiniei; şi va s-o dau îndărăt tatălui ei; şi pe urmă avem să ne întoarcem toţi cu oştile, să vă bulucim, şi să spulberăm casele voastre, şi să vă stârpim pe toţi până la unul! Şi nu are să mai fie pe pământ nimeni, decât noi, creştinii, cei care ne închinăm Crucii!”           După ce citirăm hârtia, pricepurăm toată grozăvia prăpădului nostru, şi ne băturăm peste obraji cu mâinile, şi ne jelirăm îndelung. Da la ce aveau să ne mai slujească lacrimile, de vreme ce lucrul cel de neîndreptat se săvârşise? Şi atunci, o, Măria Ta, oastea şi norodul se dezbinară în ce priveşte alegerea urmaşului răposatului sultan Omar Al-Neman. Şi dezbinarea ţinu vreme de o lună întreagă, după care, cum nu aveam nici o ştire dacă mai trăieşti, hotărârăm să ne ducem să-l alegem domn pe coconul Şarkan, de la Damasc. Caci Allah te scoase în calea noastră, şi se petrecu ceea ce se petrecu! Şi iac-aşa-i, o, Măria Ta, cu pricina morţii părintelui tău, sultanul Omar Al-Neman!           După ce sfârşi istorisirea morţii sultanului Omar Al-Neman, vizirul cel mare Dandan îşi scoase năframa şi îşi coperi ochii şi începu să plângă. Şi sultanul Daul'makan şi sultăniţa Nozhatu, care şedea dindărătul perdelei de mătase, începură şi ei să plângă, ca şi marele cămăraş şi ca toţi cei ce se aflau acolo.           Da cămăraşul, el cel dintâi, îşi şterse lacrimile şi îi spuse lui Daul'makan:           — O, Măria Ta, chiar că lacrimile nu mai pot să slujească la nimic. Şi nu îţi mai rămâne decât să iei vârtoşie şi să-ţi întăreşti inima spre a veghea la trebile împărăţiei tale. Şi-apoi răposatul tău părinte trăieşte mai departe în tine, căci părinţii trăiesc în copiii vrednici de ei!           Atunci Daul'makan îşi curmă plânsul şi se găti să ţină cel dintâi divan al domniei sale.           Drept aceea, şezu în jeţul domnesc de sub boltă, iar cămăraşul rămase în picioare lângă el, iar vizirul Dandan dinaintea lui, iar oştenii în spatele jeţului domnesc; iar emirii şi mai marii împărăţiei, fiecare după cinul lui.           Atunci sultanul Daul'makan îi spuse vizirului Dandan:           — Înnumără-mi cuprinsul din dulapurile părintelui meu.           Şi vizirul Dandan răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Şi înşirui tot ce se afla în dulapurile vistieriei – galbeni, odoare şi giuvaieruri; şi îi înmână o socoteală amănunţită. Atunci sultanul Daul'makan îi spuse:           — O, vizire al tatălui meu, vei urma a fi şi pe mai departe vizirul cel mare al domniei mele.           Şi vizirul Dandan sărută pământul dintre mâinile sultanului şi îi ură viaţă lungă. Apoi sultanul îi spuse cămăraşului:           — În ce priveşte bunurile pe care le-am adus cu noi de la Damasc, se cade a le împărţi oştirii.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziua şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a optzeci şi şaptea noapte spuse:           Atunci cămăraşul deschise lăzile în care se găseau bunurile şi odoarele aduse de la Damasc şi nu păstră chiar nimic din ele, ci le împărţi pe toate ostaşilor, dând lucrurile cele mai frumoase capilor de oaste. Şi toţi capii sărutară pământul dintre mâinile sale, şi făcură urări pentru viaţa sultanului şi îşi ziseră între ei: „Niciodată nu am văzut atâta dărnicie!”           Şi numai atunci sultanul Daul'makan dădu semnul de plecare; şi numaidecât tabăra fu ridicată; iar sultanul, în fruntea oştii sale, intră în Bagdad. Şi tot Bagdadul era împodobit; şi toţi locuitorii erau îngrămădiţi pe pleşurile caselor, şi femeile, la trecerea sultanului, scoteau ţipete ascuţite de bucurie.           Iar sultanul sui în saraiul său, şi lucrul cel dintâi pe care îl făcu fu de a o chema pe căpetenia calemgiilor şi de a o pune să scrie o scrisoare către fratele său Şarkan, la Damasc. Scrisoarea aceea cuprindea istorisirea amănunţită a tuturor câte se petrecuseră, de la început până la sfârşit. Şi se încheia aşa: „Şi te rugăm, o, frate al nostru, la primirea scrisorii noastre să faci pregătirile cuvenite şi să-ţi strângi oastea şi să-ţi împreuni puterile cu ale noastre, spre a porni laolaltă războiul sfânt asupra necredincioşilor ce ne ameninţă, şi să răzbunăm moartea tatălui nostru şi să spălăm pata care trebuieşte a fi spălată!”           Pe urmă împături cartea şi o pecetlui cu pecetea lui şi îl chemă pe vizirul Dandan şi îi înmână cartea spunându-i:           — Numai tu eşti în stare, o, mare vizir, să îndeplineşti o solie atâta de gingaşă pe lângă fratele meu. Şi vei şti cum să-i vorbeşti cât mai înduioşător şi cât mai dulce, şi îi vei spune limpede din partea mea: „Stau gata întru totul să-ţi las scaunul de domnie de la Bagdad şi să fiu în locul tău cârmuitorul Damascului.”           Atunci vizirul Dandan se găti numaidecât de plecare; şi chiar în seara aceea purcese spre Damasc.           Or, în lipsa lui, două lucruri peste măsură de însemnate se petrecură la saraiul sultanului Daul'makan. Cel dintâi fu că Daul'makan porunci să vină prietenul său, bătrânul hammamgiu, şi îl potopi cu cinstiri şi cu huzmeturi, şi îi dărui numai pentru el un sarai, şi porunci ca saraiul acela să fie aşternut cu chilimurile cele mai frumoase de la Persia şi de la Korasan. Caci va mai veni vorba adesea, de-a lungul povestirii noastre, despre hammamgiul acela de treabă.           Cât despre cel de al doilea lucru, iacătă-l: un peşcheş alcătuit din zece roabe albe copile îi sosi sultanului Daul'makan din partea unuia dintre supuşii săi. Or, una dintre copile, a cărei frumuseţe sfrunta orice laudă, îi plăcu tare mult sultanului Daul'makan care tot atunci o şi luă şi se culcă cu ea, şi o lăsă plină pe clipă pe dată. Ci avem să ne mai întoarcem asupra acestei întâmplări, de-a lungul povestirii noastre.           Cât despre vizirul Dandan, acesta se întoarse curând şi vesti pe sultan că fratele său Şarkan ascultase cu multă bunăvoinţă cererea sa şi că pornise la drum, în fruntea oştirii lui, spre a răspunde la chemare. Şi vizirul adăugă:           — Încât acuma se cere să ieşi în întâmpinarea lui.           Şi sultanul răspunse:           — Da, de bună seamă, o, vizire al meu!           Şi ieşi din Bagdad, şi de-abia poruncise să se aşeze tabăra, la o zi de cale, că emirul Şarkan se şi ivi cu oastea lui, pe urmele cercetaşilor săi.           Atunci Daul'makan sări degrabă şi porni în întâmpinarea fratelui său; şi, de cum îl văzu, vru să coboare de pe cal. Dar Şarkan, de departe, îl rugă să nu facă nimic şi, el întâi, sări din şa şi veni fuga să se repeadă în braţele lui Daul'makan care, oricum, descălecase şi el de pe cal. Şi se îmbrăţişară îndelung plângând; şi, după ce îşi spuseră vorbe de mângâiere unul altuia pentru moartea tatălui lor, se întoarseră împreună la Bagdad.           Şi, fără a mai pierde vreme, chemară vitejii din toate părţile împărăţiei, iar aceştia nu pregetară să se înfăţişeze la chemare, într-atât li se făgăduiau prăzi şi huzmeturi. Şi, vreme de o lună, vitejii nu mai conteniră să tot curgă. Şi, estimp, Şarkan îi povestise lui Daul'makan toată povestea lui; iar Daul'makan de asemenea i-o povestise pe a sa, şi stăruind mult asupra ajutoarelor căpătate de la hammamgiu. Încât Şarkan îl întrebă:           — De bună seamă că îl vei fi răsplătit pe omul acela vrednic, pentru toată osârdia lui?           Iar Daul'makan îi răspunse…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a optzeci şi opta noapte spuse:           Iar Daul'makan îi răspunse:           — Nu întru totul, întrucât am lăsat s-o fac numaidecât după întoarcerea mea de la război, de-o vrea Allah!           Şi-aşa că atunci putu Şarkan să se încredinţeze de adevărul celor spuse de către Nozhatu, care îi fusese soţie pe când el habar nu avea că i-ar fi soră, şi de la care o avusese pe copila Puterea-Ursitei. Şi împrejurarea îi aduse aminte că se cădea să ceară ştiri despre Nozhatu. Încât îl rugă pe cămăraşul cel mare să-i ducă talâmul din parte-i. Şi marele cămăraş îşi îndeplini solia şi îi aduse tot aşa lui Şarkan talâmul sultăniţei Nozhatu, care, pe deasupra, cerea ştiri despre fetiţa ei Puterea-Ursitei. Şi Şarkan îi trimise vorbă să fie liniştită, întrucât Puterea-Ursitei se află în deplină sănătate la Damasc. Atunci Nozhatu îi mulţumi lui Allah pentru aceasta.           Pe urmă, după ce toate oştile se strânseră şi arabii din triburi îşi aduseră bulucurile lor, cei doi fraţi trecură în fruntea ordiilor împreunate; şi, după ce Daul'makan îşi luă rămas-bun de la roaba cea tânără pe care o lăsase grea, şi după ce îi întocmi o simbrie vrednică de ea, ieşiră din Bagdad, adulmecând spre meleagurile necredincioşilor.           Oastea din frunte era alcătuită din voinicii turci, a căror căpetenie se chema Bahraman; iar oastea de acoperire era alcătuită din voinicii din Deilam72 a căror căptenie se chema Rustem. Mijlocul era cârmuit de Daul'makan, pe când aripa dreaptă era sub poruncile emirului Şarkan, iar aripa stângă sub poruncile marelui cămăraş. Iar marele vizir Dandan fu însărcinat cu vegherea peste toată oastea.           Şi nu conteniră din mers vreme de o lună întreagă, odihnindu-se câte trei zile după fiecare săptămână de umblet, până ce ajunseră în ţara rumilor. Atunci, la ivirea lor, locuitorii înspăimântaţi o luară la fugă din toate părţile şi se duseră să se adăpostească la Constantinia, dându-i de ştire domnului Afridun despre crâncena năvălire a musulmanilor.           La vestea aceea, domnul Afridun se ridică şi porunci să fie chemată bătrâna Muma-Prapădurilor, care tocmai i-o adusese îndărăt pe fiică-sa Safia, şi care totodată îl hotărâse şi pe domnul Hardobiu de la Chezareea, pe care îl stârnise, să vină cu ea, el şi toată oştimea lui, şi să se alăture lui Afridun. Şi domnul de la Chezareea, nesătul cu moartea sultanului Omar Al-Neman, şi râvnind s-o răzbune încă pe fică-sa Abriza, zorise s-o însoţească pe Muma-Prăpădurilor la Constantinia, în fruntea oastei sale.           Aşa că atunci când Afridun porunci să fie chemată bătrâna, ea se şi înfăţişă între mâinile lui; iar el îi ceru amănunte despre moartea lui Omar Al-Neman, pe care ea se grăbi să i le dea. Atunci Măria Sa o întrebă:           — Şi-acuma, că vrăjmaşul se apropie, ce se cade să facem, o, Muma-Prăpădurilor?           Ea răspunse:           — O, mărite doamne, o, clironom al lui Cristos pe pământ, am să-ţi arăt calea de urmat; şi nici Şeitan, cu toate şiretlicurile lui, nu va mai putea să descâlcească iţele în care am să-i prind pe vrăjmaşii noştri!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a optzeci şi noua noapte spuse:           Şi nici Şeitan, în pofida tuturor şiretlicurilor lui, nu va mai putea să descâlcească iţele în care am să-i prind pe vrăjmaşii noştri! Or, iacătă tertipul de urmat spre a-i nimici: să trimiţi cincizeci de mii de oşteni cu corăbiile, care să ridice pânzele spre a merge la Muntele Fumegător, la poalele căruia au aşezat tabără vrăjmaşii noştri. Iar pe de altă parte, pe drum de uscat, să trimiţi toată oştimea ta să-i ia pe neaşteptate pe păgâni. Şi aşa vor fi prinşi din toate părţile, şi niciunul dintre ei nu va avea cum să scape de la prăpăd. Şi-acesta-i gândul meu.           Iar Afridun îi spuse bătrânei:           — Într-adevăr, chibzuiala ta este prea bună, o, crăiasă a tuturor bătrânelor şi sfetnică a celor mai înţelepţi.           Şi îi plăcu rostuirea şi o puse pe dată în faptă.           Aşa că năile încărcate cu oşteni ridicară pânzele şi ajunseră la Muntele Fumegător şi descărcară oamenii care se îngrămădiră fără zarvă pe după stâncile înalte. Iar pe calea uscatului oastea nu zăbovi a sosi în faţa duşmanului.           Or, la ceasul acela, puterile oştilor erau aşa: oastea musulmană de la Bagdad şi de la Korasan cuprindea o sută douăzeci de mii de călăreţi sub porunca lui Şarkan. Iar oastea necredincioşilor creştini se ridica la o mie de mii şi şase sute de mii de luptători. Aşa că, atunci când noaptea căzu peste munţi şi peste câmpii, pământul, de toate focurile câte îl luminau, păru ca un pojar.           Or, la ceasul acela, craiul Afridun şi craiul Hardobiu îşi strânseră emirii şi capii de oaste, spre a ţine sfat. Şi hotărâră să purceadă lupta, chiar de a doua zi, asupra musulmanilor, din toate părţile deodată. Dar bătrâna Muma-Prăpădurilor, care asculta cu sprâncenele încruntate, se ridică şi spuse domnului Afridun, şi domnului Hardobiu, şi tuturor celor de faţă:           — O, vitejilor, încleştările trupului, când sufletele nu sunt sfinţite, nu ar putea să aibă decât urmări negre! O, creştinilor, înainte de luptă se cade să vă apropiaţi de Cristos, şi să vă curăţaţi cu tămâia cea mai de seamă făcută din spurcuri patriarhale!           Iar cei doi domni şi oştenii răspunseră:           — Vorbele tale sunt binevenite, o, maică preacinstită!           Or, iacătă ce mai era şi cu tămâia aceea de seamă făcută din spurcuri patriarhale:           Când patriarhul cel mare al creştinilor de la Constantinia îşi făcea spurcurile, preoţii le strângeau cu grijă în nişte pănzări de mătase şi le uscau la soare; pe urmă făceau din ele un aluat pe care îl amestecau cu mosc, cu ambră şi cu smirnă; şi aluatul acela, după ce se usca, îl pisau bine şi îl puneau în nişte cutiuţe ele aur şi îl trimiteau la toţi craii creştini şi la toate bisericile creştine. Şi praful acela din spurcuri de patriarh slujea ca tămâia cea mai de seamă pentru a-i sfinţi pe creştini în toate împrejurările sărbătoreşti, şi mai ales pentru a-i binecuvânta pe noii căsătoriţi şi a-i afuma pe noii născuţi şi a-i blagoslovi pe noii preoţi. Ci întrucât numai spurcurile patriarhului cel mare de-abia dacă puteau să ajungă pentru vreo zece olaturi şi nu puteau să fie îndestulătoare a atâtea folosinţe pentru toate ţările creştine, preoţii măsuiau praful acela adăugându-l cu alte spurcuri mai puţin sfinte, de pildă cu spurcurile unor patriarhi mai mici şi ale vicarilor. Şi era tare anevoie să le deosebeşti, de altminteri. Încât praful acela, din pricina virtuţilor lui, era foarte preţuit ele porcii de greci care, în afară de afumări, îl mai foloseau şi ca ir de uns în bolile de ochi, şi ca stomahic în bolile de pântece şi de maţe. Dar leacurile astea erau folosite mai cu seamă la cei mai mari dintre crai şi crăiţe; şi aşa se făcea că preţul lui era foarte ridicat şi că o măsură de o drahmă se vindea pe o mie de dinari de aur. Şi iacă-aşa cu tămâia din spurcuri patriarhale…           În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a nouăzecea noapte spuse:           Şi iacă-aşa cu tămâia din spurcuri patriarhale. Dar cât despre craiul Afridun şi despre creştini, iacătă:           Când se făcu dimineaţă, craiul Afridun, după sfatul Mumei-Prăpădurilor, porunci să se adune căpeteniile de seamă ale oştirii şi toate ajutoarele lor şi îi puse să sărute o cruce mare de lemn şi îi afumă cu tămâia aceea de seamă făcută din spurcuri de la patriarhul cel mare, adevărate, fără nici o măsluire. Încât duhoarea ei era cumplit de tare şi ar fi ucis şi un elefant din oastea musulmanilor; dar porcii de greci erau deprinşi cu ea.           Atunci bătrâna Muma-Prăpădurilor se ridică şi zise:           — O, Măria Ta, înainte de a da bătălia cu necredincioşii, se cere, spre a birui neîndoielnic, să ne scăpăm de emirul Şarkan, care este însuşi Şeitan şi care porunceşte peste oştirea toată. Întrucât el este cel care îi însufleţeşte pe toţi oştenii săi şi le dă dârzie. Da cu el mort, oastea lui e prada noastră! Aşa că să-l trimitem pe viteazul cel mai de preţ dintre războinicii noştri să-l stârnească la o luptă piept la piept şi să-l omoare.           Când auzi vorbele ei, craiul Afridun porunci pe dată să vină vestitul luptător Lucas, fiul lui Camlutos, şi, cu chiar mâna lui, îl afumă cu tămâia de spurc. Pe urmă luă olecuţă din scârna aceea, o înmuie cu scuipat şi îl mirui cu ea pe gingii, pe nări şi pe amândoi obrajii, şi îi dădu să tragă şi pe nas din ea, şi, cu ce mai rămase, îl frecă pe sprâncene şi pe mustăţi.           Or, afurisitul acela de Lucas era luptătorul cel mai de spaimă din toate ţările rumilor; şi nimenea printre creştini nu ştia să arunce suliţa ca el, ori să mânuiască paloşul sau să împungă cu lancea. Da înfăţişarea lui era tot pe atâta de îngreţoşătoare pe cât îi era voinicia de mare. Era peste poate de hâd la chip, întrucât chipul lui era ca al unui măgar de soi rău; şi, privit cu luare-aminte, semăna cu o maimuţă; şi, scrutat cu multă grijă, era precum un broscoi înfricoşător ori ca un şarpe dintre şerpii cei mai răi; iar apropierea lui era mai de neîndurat decât despărţirea de un prieten; şi răpise de la noapte întunecimile şi de la umblători împuţiciunea duhoarei. Şi pe toate aceste temeiuri fusese poreclit Paloşul-lui-Cristos.           Aşa că blestematul de Lucas, după ce fu afumat şi uns cu spurcuri de către domnul Afridun, îi sărută picioarele şi şezu drept dinaintea lui. Atunci domnul îi spuse:           — Vreau să te duci să-l înfrunţi, în luptă dreaptă, pe deliul acela de Şarkan, şi să ne scapi de prăpădurile lui!           Şi Lucas răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Şi după ce Afridun îi dădu să sărute crucea, Lucas se duse şi încălecă pe un roib falnic, acoperit cu un cioltar roşu şi bogat, şi înşăuat cu o şa de atlaz bătută cu pietre scumpe. Şi se întrarmă cu o suliţă lungă cu trei sâmcele; şi, astfel, l-ai fi luat drept chiar Şeitan. Pe urmă, cu pristavi de oaste şi cu un crainic înainte, se îndreptă către tabăra drept-credincioşilor.           Crainicul deci, înaintea blestematului de Lucas, începu să strige cu toată gura lui, în limba arăbească:           — O, musulmanilor, iată-l pe viteazul vitejilor, care a pus pe fugă puhoaie de oşti dintre ordiile de turci, de kurzi şi de deilamiţi! Este Lucas cel vestit, fiul lui Camlutos! Să iasă din rândurile voastre viteazul vostru Şarkan, stăpânul Damascului din ţara Şamului! Şi, de cutează, să vină să se înfrunte cu uriaşul nostru!           Or, de-abia fuseseră strigate vorbele acestea, că se şi auzi un duduit răbufnind prin vânt şi o goană de cal care făcu să se cutremure pământul şi care aruncă spaima până în inima afurisitului de ghiaur, şi făcu toate capetele să se întoarcă spre partea aceea. Şi se ivi însuşi Şarkan, fiul sultanului Omar Al-Neman, şi venea drept asupra acelor păgâni, aşijderea unui leu în turbare, şi călare pe un cal cumu-i gazela cea mai sprintenă. Şi îşi ţinea în mână lancea şi rostea stihurile acestea:           Mi-e murgul. – frâul când i-l scutur -           Ca vântul ce-n văzduhuri cântă.           Ah, murg cuminte!           Iar lancea-mi de la Ind o flutur ca pe un fulger ce se-avântă în valuri-valuri înainte!           Da necioplitul de Lucas, care era un mocârţan necioplit, de prin nişte meleaguri întunecate, nu pricepea o vorbă arăbească şi nu avea cum să deguste frumuseţea acelor stihuri şi rânduirea acelor hanguri. Încât se mărgini să-şi atingă fruntea, care era scrisă cu o cruce, şi a-şi duce apoi mâna la buze, spre cinstire faţă de acel semn aiurea.           Şi deodată, mai hâd ca un mistreţ, îşi împinse calul spre Şarkan. Pe urmă se opri scurt din goana calului şi aruncă sus de tot în văzduh arma pe care o ţinea în mână, şi atâta de sus încât ea pieri din priviri. Da în curând suliţa căzu la pământ. Şi, până a atinge pământul, afurisitul, ca un vrăjitor, o şi înşfăcă din zbor. Şi atunci, din toate puterile lui, îşi azvârli suliţa cea cu trei sâmcele înspre Şarkan. Iar suliţa porni iute ca fulgerul. Şi se isprăvise cu Şarkan!           Da Şarkan, în chiar clipita când suliţa trecea şuierând şi era să-l străpungă, îşi întinse mâna şi o înşfăcă din zbor. Or, mărire lui Şarkan! Prinse suliţa cu o mână vânjoasă, şi o aruncă în văzduh, atâta de sus încât se pierdu din priviri. Şi o prinse iarăşi cu mâna stângă, într-o clipire de ochi. Şi strigă:           — Pe Cel carele a întocmit cele şapte caturi ale cerului! Am să-i dau acestui afurisit o învăţătură pe veci!           Şi aruncă suliţa.           Atunci mocofanul de uriaş Lucas vru să facă şi el isprava făptuită de Şarkan şi întinse mâna spre a opri arma zburătoare. Caci Şarkan, prilejuindu-se de clipita aceea în care creştinul se lăsă descoperit, aruncă spre el cea de a doua suliţă, care îl lovi în frunte, chiar în locul în care era însemnat cu crucea. Şi sufletul necredincios al acelui creştin răbufni din fundu-i şi se duse să se înece în flăcările iadului…           În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnică.           Dar când fu cea de a nouăzeci şi una noapte spuse:           Şi sufletul necredincios al acelui creştin răbufni din fundu-i şi se duse să se înece în flăcările iadului.           Când aflară, din gura însoţitorilor lui Lucas, de moartea viteazului lor, oştenii din oastea creştinească se jeluiră şi se bătură peste obraji, de durere, şi pe urmă se repeziră cu toţii la arme, scoţând strigăte de moarte şi de răzbunare.           Atunci crainicii chemară oamenii, care se rânduiră în şiruri de bătălie şi, la semnul dat de către cei doi domni, se repeziră de-a valma asupra oastei musulmane. Şi încăierarea se dezlănţui. Şi vitejii se năpustiră peste viteji. Şi sângele se revărsă peste holde. Şi răcnetele se rostogoliră peste răcnete. Şi trupurile fură zdrobite sub copitele cailor. Şi oamenii se îmbătară de sânge şi nu de vin, şi se clătinau ca beţi. Şi morţii se grămădiră peste morţi, şi rănile peste răni. Şi bătălia ţinu aşa până la căderea nopţii, care îi despărţi pe cei încăieraţi.           Atunci Daul'makan, după ce îl firitisi pe fratele său Şarkan pentru vitejia ce avea să-i împodobească numele prin veacuri, îi spuse vizirului Dandan şi marelui cămăraş:           — O, mare vizire, şi tu, o, preacinstite cămăraş, luaţi douăzeci de mii de oşteni şi duceţi-vă la depărtare de şapte farsangi de la mare. Acolo să vă aciuaţi în valea Muntelui Fumegător, iar la semnul ce am să vi-l dau fluturând steagul cel verde, să vă sculaţi deodată gata de lupta hotărâtoare. Or, noi cei de aici avem să ne prefacem că luăm fuga. Atunci necredincioşii au să se ia după noi. În clipita aceea, voi, la rându-vă, să vă luaţi după ei, iar noi, întorcându-ne, avem să-i lovim; iar ei astfel vor fi prinşi din toate părţile; şi niciunul dintre necredincioşi nu are să scape de paloşul nostru, atunci când avem să strigăm: Allah akbar!           Aşa că vizirul Dandan şi marele cămăraş răspunseră cu ascultare şi cu supunere, şi puseră pe dată în fapt tertipul ce le fusese poruncit. Şi porniră la drum, pe vreme de noapte, şi se duseră să ocupe poziţiile în valea Muntelui Fumegător, chiar acolo unde dintru întâi se ascunseseră oştenii creştini veniţi de pe mare şi care apoi se alăturaseră oastei de pe uscat; fapt ce avea să le aducă pieirea, întrucât socoata dintâi a Mumei-Prăpădurilor fusese mai bună.           Or, odată cu dimineaţa, toţi ostaşii erau în picioare gata de iureş. Iar peste corturi fâlfâiau steagurile şi sclipeau crucile, din toate părţile. Şi vitejii din cele două tabere îşi făcură mai întâi rugăciunile.           Drept-credincioşii ascultară procitirea Suralei dintâi din Coran, Suraua Vacii73; iar necredincioşii îl pomeniră pe Messia, fiul Mariamei, şi se curăţiră cu spurcul patriarhului, dar fără îndoială că din spurc măsluit, dată fiind marea mulţime de soldaţi tămâiaţi. Or, afumătura aceea nu avea să-i mântuie de paloş!           Într-adevăr, la semnul dat, bătălia începu iarăşi, mai îndârjită. Ca mingile zburau capetele; pământul se aşternu cu mădulare; şi sângele curse puhoaie, şi într-atâta, de le ajunse cailor până la chingă.           Caci deodată, ca din pricina unei spaime mari, musulmanii, care până aci se luptaseră vitejeşte, dădură dosul şi o luară la fugă toţi, până la cel din urmă.           La priveliştea oastei musulmane care luase fuga astfel, domnul Afridun al Constantiniei slobozi un olăcar la domnul Hardobiu, ale cărui armii până atunci nu intraseră în luptă, spunându-i:           — Iacătă că musulmanii fug! Căci noi am fost făcuţi de neînvins cu sfânta tămâie patriarhicească, cu care ne-am tămâiat şi cu care ne-am miruit bărbile şi mustăţile. Acuma rămâne în seama voastră să vă repeziţi pe urmele lor şi să-i prăpădiţi până la unul! Şi aşa vom răzbuna moartea lui Lucas, viteazul vitejilor noştri…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a nouăzeci şi doua noapte spuse:           Şi aşa vom răzbuna moartea lui Lucas, viteazul vitejilor noştri!           Atunci Hardobiu, care nu aştepta decât prilejul să-şi răzbune într-un sfârşit moartea fiică-si, minunata Abriza, le strigă celor din oastea lui:           — O, vitejilor! săriţi pe musulmanii aceia care fug ca muierile!           Or, el habar n-avea că acesta era un vicleşug al viteazului vitejilor, emirul Şarkan, şi al fratelui său Daul'makan.           Într-adevăr, în clipita în care creştinii lui Hardobiu, ţinându-se după ei, îi ajunseseră din urmă, musulmanii se opriră din fuga prefăcută şi, la glasul lui Daul'makan, se năpustiră asupra celor care îi fugăreau, strigând: „Allahu akbar!” Şi Daul'makan, ca să-i îndârjească la luptă, aruncă acest îndemn:           — O, musulmanilor, iacătă ziua credinţei! Iacătă ziua când veţi dobândi raiul! Că raiul nu se dobândeşte decât la umbra paloşelor!           Ei atunci se repeziră ca leii. Iar ziua aceea nu fu pentru creştini ziua bătrâneţii, întrucât fură seceraţi fără a mai fi avut vreme să-şi vadă pletele albind.           Caci isprăvile săvârşite de Şarkan, în bătălia aceea năprasnică, sunt mai presus de toate vorbele74. Şi pe când el făcea harcea-parcea tot ce îi ieşea în cale, Daul'makan puse să se fluture steagul cel verde, semnul hotărât cu cei din vale. Şi vru să se repeadă şi el în vălmăşag. Caci Şarkan îl zări deodată cum se gătea să se avânte. Atunci, iute, se duse la el şi-i spuse:           — O, fratele meu, nu se cade să-ţi primejduieşti viaţa în vipia bătăliei, căci tu eşti de trebuinţă la ocârmuirea împărăţiei tale. Încât, de-acuma, nu am să mă mai depărtez de tine, şi am să mă bat numai în preajma ta, apărându-te chiar eu împotriva tuturor primejdiilor!           Or, în acest timp, vitejii musulmani de sub porunca vizirului Dandan şi a marelui cămăraş, la vederea semnului hotărât, se desfăşurară într-o jumătate de perghel şi retezară astfel oastei creştine orice putinţă înspre corăbiile ei, pe mare. Aşa că lupta pornită în atari împrejurări nu mai putea să fie îndoielnică. Iar creştinii fură nimiciţi amarnic de oştenii musulmani, atât de kurzi cât şi de persani, şi de turci, şi de arabi. Iar cei care izbutiră să scape fură tare puţini ca număr. Întrucât până pe la vreo sută douăzeci de mii dintre ei îşi găsiră moartea, pe când ceilalţi izbutiră să scape înspre Constantinia. Iac-aşa cu grecii lui Hardobiu! Da cât despre cei ai lui Afridun, care se trăseseră pe înălţimi împreună cu domnul lor, încredinţaţi de mai înainte de prăpădul musulmanilor, ce jale trebuie să fi trăit văzând fuga alor lor!           Or, în ziua aceea, pe lângă biruinţă, drept-credincioşii mai dobândiră şi o grămadă de pleanuri. Mai întâi toate năile, afară de douăzeci care mai aveau oşteni pe punte şi care putură să răzbată până la Constantinia spre a vesti prăpădul. Apoi toate bunurile şi toate lucrurile de preţ strânse pe acele năi; pe urmă cincizeci de mii de cai cu tacâmurile lor; şi corturile, şi tot ce se afla în ele, precum arme şi merinde; şi, într-un sfârşit, o sumedenie fără de socoată pe care nici o cifră nu ar izbuti s-o înfăţişeze, încât bucuria lor fu mare foarte, şi îi mulţumiră lui Allah pentru biruinţă şi pentru plean. Şi iacă-aşa cu musulmanii!           Da cât despre fugari, apoi aceştia ajunseră într-un sfârşit la Constantinia, cu sufletul bântuit de corbii prăpădului. Şi toată cetatea se cufundă în jale, iar clădirile şi bisericile fură învelite în pânze cernite, şi tot norodul se grămădi în cete mâniate şi scoţând strigăte de rocoşire. Şi durerea tuturora nu putu decât să sporească atunci când văzură că nu se mai întorceau din toate năile decât douăzeci de corăbii, şi din toată oştimea decât douăzeci de mii de oameni. Atunci norodul îi învinui pe domni de vânzare. Şi tulburarea lui Afridun fu atâta de mare şi spaima lui atâta de grea, că nasul i se lungi până la picioare, iar sacul burdihanului i se întoarse pe dos…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era de felul ei, tăcu.           Dar când fu cea de a nouăzeci şi treia noapte spuse:           nasul i se lungi până la picioare, iar sacul burdihanului i se întoarse pe dos, şi măruntaiele i se deznodară, şi lăuntrurile i se fleşcăiră. Atunci porunci să fie chemată bătrâna Muma-Prăpădurilor, spre a-i cere sfat despre ce îi mai rămânea de făcut. Şi bătrâna sosi pe dată.           Or, bătrâna Muma-Prăpădurilor, pricina adevărată a tuturor acelor năpaste, chiar că era o scârbă de baborniţă: viclenită, telpiză, tăbăcită în ticăloşii; gura-i era împuţită; pleoapele-i roşii şi fără de gene; obrajii spălăciţi şi colbăiţi; chipu-i negru ca noaptea; ochii-i urduroşi; trupu-i râios; pletele-i îngălate; spinarea-i cocârjată; pielea-i smochinită. Era cu adevărat urgia urgiilor celor mai amarnice, şi o năpârcă a năpârcilor celor mai veninoase. Şi baba aceea scârbavnică îşi petrecea mai toată vremea la domnul Hardobiu, la Chezareea; şi o trăgea inima spre palatul lui, dată fiind mulţimea mare de robi tineri ce se aflau acolo, atât băieţi cât şi fete; întrucât ea îi năsâlnicea pe robii flăcăi s-o bobârnicească, şi îi plăcea la rându-i să le bobârnicească şi ea pe tinerele roabe fete; şi punea mai presus de orice târnositul cu acele copile şi măglisitul Ierului lor rourat cu al său. Şi era amarnic de iscusită la meşteşugul măglisitului; şi se pricepea ca o gulă să le vârcolicească hămişlişurile şi să le ţumburească ispitit bumburii; şi, ca să le facă să răzbească la zvâcnetul din urmă, le sămălţuia veşcele cu şofran străcurat: fapt ce le prăvălea pierite de istov în braţele ei. Încât le dovedise cu dibăciile ei pe toate roabele din palat şi, mai când, şi pe însoţitoarele Abrizei; da nu putuse să izbutească a o dodeli şi pe mlădia Boabă-de-Mărgean, iar tertipurile ei toate se vădiseră zadarnice faţă de Abriza; întrucât pe Abriza o scârbea din pricina duhoarei răsuflării ei şi a damfului de udăciune dospită ce se revărsa de la subsuorile şi de la vântrele ei, şi a vălurilor duhnite a potopurilor de împuţiciuni, mai trăsnitoare decât usturoiul stricat, şi a scorţoşeniei pielei ei, mai ţepoasă decât cea a ariciului şi mai tare decât viţele de palmier, întrucât cotoroanţei chiar că i se puteau potrivi bine spusele poetului:           Nicicând mireasma tare de trandafiri cu care îşi năclăieşte pielea n-are să fie-n stare să-mprăştie duhoarea-i de vântuiri amare!           Da se cade a spune că Muma-Prăpădurilor era plină de filotimie faţă de toţi robii care se lăsau zbârnâiţi de ea, precum era şi plină de pică faţă de cei ce nu se lăsau biruiţi. Şi taman din pricina dârziei sale era Abriza atâta de duşmănită de babă.           Aşadară, când bătrâna Muma-Prăpădurilor intră la Afridun, acesta se ridică în cinstea ei; şi Hardobiu făcu la fel. Şi bătrâna spuse:           — O, Măria Ta, ni se cade acuma să dăm încolo toată tămâia şi toate binecuvântările patriarhului, care nu au făcut decât să tragă năpastele asupra capetelor noastre. Şi să chibzuim mai degrabă a lucra în lumina înţelepciunii adevărate. Iacătă. Întrucât musulmanii drumeţesc cu pas spornic spre a veni să împresoare cetatea noastră, se cere a trimite crainici în toată împărăţia să îmbie gloatele să vină la Constantinia ca să înfrunte împreună cu noi năvala împresurătorilor. Şi toţi oştenii de la toate plaiurile să zorească a da fuga să se închidă între zidurile noastre, căci primejdia este grabnică! Iar cât despre mine, o, Măria Ta, lasă-mă slobodă, şi în curând pomina are să facă a răzbate până la tine urmarea vicleşugurilor mele şi zvoana năpastelor mele asupra musulmanilor. Întrucât, din clipita aceasta, las Constantinia. Şi Cristos, fiul Mariamei, să te ţie sănătos!           Atunci Afridun zori să urmeze sfaturile Mumei-Prăpădurilor care, precum spusese, plecă din Constantinia.           Or, iacătă tertipul ticluit de bătrâna cea vicleană. După ce ieşi din cetate, luând cu ea cincizeci de voinici aleşi, bine pricepători ai limbii arăbeşti, grija ei dintâi fu să-i îmbrace în haine de negustori musulmani de la Damasc. Căci luase cu ea de asemenea şi o sută de catâri încărcaţi cu ţesături de toate soiurile, mătăsării de la Antiohia şi de la Damasc, atlazuri cu străluciri ca de mademuri şi zarpale de preţ, şi multe alte lucruri domneşti. Şi avusese grijă să mai ia, de la Afridun, şi o scrisoare de slobodă trecere, care cuprindea, în miezul ei, acestea: „Neguţătorii cutare şi cutare sunt neguţători musulmani de la Damasc, străini de ţara noastră şi de legea noastră creştinească; şi, întrucât au făcut neguţătorie în ţara noastră, şi cum negoţul întemeiază bună starea unei ţări şi bogăţia ei, şi cum aceştia nu sunt nicidecum oameni purtători de războaie, ci oameni paşnici, le dăm slobozenie de trecere ca nimenea să nu-i vatăme şi să nu le căşuneze nimic, şi nimenea să nu le ceară vreo dijmă ori vreo vamă de intrare sau de ieşire pentru mărfurile lor.”           Apoi, cu cei cincizeci de oşteni îmbrăcaţi în neguţători musulmani, telpiza de babă se străvesti în schivnic musulman, înveşmântându-se într-o cămăşoaie de lână albă; pe urmă se frecă pe frunte cu o alifie făcută de ea, care îi da o străluceală şi o sclipeală de sfinţenie fără de pereche; într-un sfârşit, puse să fie legată de picioare în aşa chip ca frânghiile s-o strângă până la sânge şi să lase urme de nevindecat. Atunci numai le spuse însoţitorilor ei:           — Acuma trebuie să mă bateţi cu bicele şi să-mi umpleţi carnea de sânge, în aşa chip ca să-mi lase nişte urme de neşters. Şi, ca atare, să nu aveţi nici o milă, întrucât nevoia îşi are pravilele ei. Apoi să mă puneţi într-o ladă asemeni cu lăzile acestea de mărfuri şi să aşezaţi lada pe un catâr. Şi purcedeţi atunci la drum, până ce aveţi să ajungeţi la tabia musulmanilor care îl au de căpetenie pe Şarkan. Şi celor ce ar vroi să vă stea în cale să le arătaţi scrisoarea de la domnul Afridun, care vă zugrăveşte ca pe neguţători de la Damasc, şi să cereţi a-l vedea pe emirul Şarkan; iar când aveţi să fiţi duşi dinaintea lui şi când el are să vă întrebe despre starea voastră şi despre câştigurile dobândite în ţara rumilor necredincioşi, voi să-i spuneţi: „O, norocitule sultan, câştigul cel mai curat şi cel mai de laudă din toată călătoria noastră negustorească în ţara păgânilor creştini, a fost slobozenia unui sfânt schivnic pe care am izbutit să-l scoatem din mâinile prigonitorilor lui, care într-o hrubă de sub pământ îl schingiuiau de cincisprezece ani, ca să-l facă să se lepede de sfânta lege a Prorocului nostru Mahomed (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!). Şi iacătă cum s-au petrecut lucrurile: trecuse o vreme de când ne aflam la Constantinia vânzând şi cumpărând, când, într-o noapte, cum stam la rateşul nostru şi ne socoteam câştigul din ziua aceea, văzurăm că se iveşte deodată, pe zidul dimpotrivă al sălii, un chip mare, al unui om trist, cu ochii plini de lacrimile care-i curgeau apoi de-a lungul preacinstitei bărbi albe. Şi buzele omului cel trist se mişcară încet şi ne spuseră vorbele acestea: „O, musulmanilor! Dacă printre voi se află nişte bărbaţi cu teamă de Allah şi care urmează întocmai pravilele Prorocului nostru (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!) să se ridice şi să plece din ţara aceasta de păgâni şi să se ducă la oastea emirului Şarkan a cărui ursită a fost scrisă că va trebui într-o zi să ia din mâinile rumilor cetatea Constantiniei. Şi, în calea voastră, aveţi să daţi de o mănăstire, după trei zile de drum. Şi în mănăstirea aceea, în cutare olac din cutare loc, aveţi să daţi de o hrubă sub pământ, unde este închis de cincisprezece ani un sfânt schivnic de la Mecca, pe nume Abdallah, ale cărui virtuţi sunt plăcute lui Allah Preaînaltul. Şi a căzut în mâinile călugărilor creştini care l-au închis în hruba aceea şi îl schingiuiesc amarnic, din ură pentru credinţa lui. Încât slobozenia acelui sfânt are să fie pentru voi fapta cea mai plină de vrednicie dinaintea Celui Preaînalt; şi chiar numai întru ea însăşi este o faptă tare frumoasă! Aşa că nu am a vă spune nimic mai mult. Şi pacea fie asupra-vă! Şi, spunând acestea, chipul bătrânului cel trist se şterse din ochii noştri…„„           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a nouăzeci şi patra noapte spuse:           Şi, după acestea, chipul bătrânului cel trist se şterse din ochii noştri. Atunci, numaidecât, fără a şovăi, legarăm toate mărfurile care ne mai rămăseseră şi tot ceea ce cumpărasem în ţara rumilor, şi ieşirăm din Constantinia. Şi, într-adevăr, după trei zile de drum, găsirăm mănăstirea cu pricina, în mijlocul unui sat.           Atunci, ca să nu stârnim luarea-aminte asupra gândurilor noastre, desfăcurăm o parte din mărfuri în târgul obştesc din sat, după datina neguţătorilor, şi ne apucarăm astfel să vindem până la căderea nopţii. Atunci, sub scutul întunericului, ne strecurarăm la mănăstire, şi îl amuţirăm pe călugărul de la poartă; şi intrarăm în mănăstire.75           Şi, precum ne spusese vedenia, îl găsirăm pe sfântul schivnic Abdallah, care acuma se află colea într-una din lăzile noastre, o, Măria Ta, şi pe care avem să-l aducem între mâinile tale.           Şi, după ce îi învăţă vorbele acestea pe însoţitorii ei, bătrâna Muma-Prăpădurilor, străvestită în schivnic, adăugă:           — Şi eu atunci mă însărcinez cu nimicirea tuturor musulmanilor aceia!           După ce bătrâna sfârşi de vorbit, însoţitorii ei răspunseră că ascultă şi că se supun, şi purceseră îndată s-o biciuiască până la sânge, şi pe urmă o băgară într-o ladă goală, pe care o suiră pe spinarea unui catâr, şi porniră la drum spre a duce la îndeplinire socoata vicleşugului.           Da cât despre oastea cea biruitoare a drept-credincioşilor, după spulberarea creştinilor, îşi împărţi prada şi înălţă slavă lui Allah pentru binefacerile sale. Apoi Daul'makan şi Şarkan îşi întinseră mâna spre a se firitisi şi se îmbrăţişară, iar Şarkan, în bucuria sa, îi spuse lui Daul'makan:           — O, fratele meu, îţi urez ca Allah să-ţi dea de la soţia ta însărcinată un copil de parte bărbătească, ca să pot să-l însor cu fetiţa mea Puterea-Ursitei!           Şi nu conteniră să se bucure împreună, până ce vizirul Dandan le spuse:           — O, Măriile Voastre, cuminte este şi de tot potrivit ca, fără a pierde vremea, să pornim pe urmele celor biruiţi, şi, fără a le da răgaz să se întocmească iar, să mergem să-i împresurăm în Constatinia şi să-i spulberăm cu totul de pe faţa pământului, întrucât, cum spune poetul:           Cea mai aleasă bucurie-i să tai cu paloşu-n duşman, Zburând ca pajera pustiei în şa, călare pe-un şoiman.           Aleasă bucurie este un crainic galopând pe drum ca să-ţi aducă dulcea veste că mult-iubita vine-acum.           Dar bucuria-i şi mai mare când se iveşte însăşi ea, Naintea crainicului care numai sosirea i-o vestea.           Ci mai aleasă bucurie-i să tai cu paloşu-n duşman, Zburând ca pajera pustiei, În şa, călare pe-un şoiman.           După ce vizirul Dandan prociti stihurile, cei doi sultani primiră cu drag sfatul lui şi dădură semnul de plecare spre Constantinia. Şi toată oastea porni la drum, cu căpeteniile în frunte.           Şi merseră fără de odihnă şi străbătură nişte câmpuri mari şi pârjolite pe unde nu creştea altă buruiană decât o iarbă galbenă împrăştiată prin acele pustietăţi în care nu sălăşluia decât numai sufletul lui Allah. Şi, după şase zile de mers istovitor, prin pustietăţile fară apă, ajunseseră într-un sfârşit într-o ţară care îl binecuvânta pe Ziditor. Dinaintea lor se întindeau pajişti pline de reveneală pe unde se preumblau ape zvonitoare, şi unde înfloreau pomi roditori. Şi meleagul acela, pe unde zburdau gazelele şi cântau păsărelele, se ivea ca un rai, cu pomii lui cei mari, beţi de roua ce le împodobea ramurile, şi cu florile lor, ce zâmbeau adierii lainice, precum spune poetul:           Copile, iată: sub flori adormite muşchiul grădinii fericit întinde covoru-i de smaralde risipite în boabele de rouă strălucinde.           Închide-ţi ochii şi ascultă-ncalte cum cântă apa-ncet prin trestii nalte, Izvoru-şi prinde stropii mici în salbe legându-le de florile subţiri.           Ah, clopoţei de-argint la glezne albe, Şi voi, frumoase flori, faceţi-i salbe şi dulci cununi iubirii-ntre iubirii după ce îşi săturară inimile cu desfătările acelea, cei doi fraţi chibzuiră să se odihnească un răstimp acolo, într-adevăr, Daul'makan îi spuse lui Şarkan:           — O, fratele meu, nu cred că ai văzut la Damasc grădini atâta de frumoase! Să stăm aşadar aici ca să ne odihnim două-trei zile şi să le dăm păs oştenilor noştri să răsufle oleacă la reveneală şi să bea din apa aceasta atâta de dulce, spre a putea să lupte mai straşnic împotriva necredincioşilor.           Iar Şarkan găsi că gândul era minunat.           Or, cum şi trecuseră două zile de când şedeau acolo şi tocmai se găteau să-şi strângă corturile, auziră nişte glasuri în depărtare; şi, întrebând ce este, li se răspunse că este o caravană de negustori de la Damasc ce se întorcea în ţara lor, după ce vânduseră şi cumpăraseră în ţara ghiaurilor, şi că oştenii le popriseră acum calea spre a-i pedepsi că făcuseră negustorie cu păgânii.           Caci, chiar în clipita aceea, negustorii se iviră, împotrivindu-se şi rocoşindu-se, înconjuraţi de oşteni. Şi se aruncară la picioarele lui Daul'makan şi îi spuseră:           — Am umblat în ţara necredincioşilor, care ne-au omenit şi nu ne-au vătămat nici la trupuri, nici la bunuri; şi iacătă că acuma drept-credincioşii, fraţii noştri, ne pradă şi ne obijduiesc în ţară musulmană!           Pe urmă scoaseră scrisoarea, hatişeriful de Ia domnul din Constantinia, şi i-o întinseră lui Daul'makan care o citi, şi tot aşa şi Şarkan. Iar Şarkan le spuse:           — Ceea ce vi s-a ridicat vi se va da îndărăt pe dată. Da şi voi, pentru ce, ca musulmani, v-aţi dus să faceţi neguţătorie cu păgânii?           Atunci negustorii răspunseră:           — O, stăpâne al nostru, Allah ne-a călăuzit la creştinii aceia spre a fi temei într-o biruinţă mai de seamă decât toate biruinţele oştilor şi decât toate câte le-ai dobândit tu vreodată!           Iar Şarkan spuse:           — Şi care-i biruinţa aceea, o, negustorilor?           Ei răspunseră:           — Nu putem să vorbim despre ea decât la loc tăinuit, la adăpost de iscoade; întrucât, dacă lucrul s-ar da în vileag, nici un musulman nu ar mai putea vreodată, nici măcar la vreme de pace, să pună piciorul în ţara creştinilor.           La vorbele acestea, Daul'makan şi Şarkan îi luară pe negustori şi îi duseră într-un cort lăturalnic, cu totul la adăpost de urechi iscoditoare Atunci negustorii…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a nouăzeci şi cincea noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că negustorii le înşirară atunci celor doi fraţi basna născocită şi dăscălită de Muma-Prăpădurilor. Şi cei doi fraţi se tulburară până peste poate ascultând povestea chinurilor sfântului schivnic şi slobozirea lui din hruba mănăstirii. Şi îi întrebară pe negustori:           — Şi acuma unde este schivnicul cel sfânt?           Ei răspunseră:           — După ce l-am omorât pe călugărul paznic de la mănăstire, ne-am zorit să-l băgăm pe sfânt într-o ladă, pe care am încărcat-o pe spinarea unuia din catârii noştri, şi am fugit cât mai iute. Şi avem să-l aducem acuma dinainte-vă. Da, până să fugim de la mănăstire, am putut să băgăm de seamă că erau încuiate acolo mormane şi mormane de aur, de argint, şi de pietre scumpe, şi de odoare de toate felurile, despre care de altminteri are să vă grăiască mai bine sfântul schivnic, peste câteva clipite.           Şi negustorii se repeziră să despovăreze catârul, şi deschiseră lada, şi îl aduseră pe sfântul schivnic dinaintea celor doi fraţi. Şi se ivi negru ca o teacă de roşcovă, atâta slăbise şi se sfrijise; şi purta pe trupul lui urmele vătămăturilor lăsate de loviturile de bici şi care semănau cu urmele de lanţuri înfipte în carne.           Când îl văzură (da în fapt era bătrâna Muma-Prăpădurilor!), cei doi fraţi rămaseră încredinţaţi că aveau dinaintea lor pe cel mai sfânt dintre schivnici, mai cu seamă când băgară de seamă că fruntea schivnicului era sclipitoare ca soarele, datorită unsorii ticăloase cu care viclenită de babă îşi năclăise pielea. Şi păşiră către ea şi îi sărutară mâinile şi picioarele cu evlavie, cerându-i binecuvântarea, cu lacrimile în ochi, ba se mai porniră să şi plângă cu suspine, aşa de înduioşaţi erau de chinurile îndurate de cel pe care îl socoteau un sfânt schivnic. Ea atunci le făcu semn să se ridice şi le spuse:           — Conteniţi acuma de-a plânge, şi ascultaţi la vorbele mele!           Atunci cei doi fraţi se supuseră numidecât, iar ea le spuse:           — Aflaţi că, în ce mă priveşte, eu mă supun liniştit voinţei Stăpânului şi Domnului meu, întrucât ştiu că muncile pe care mi le trimite sunt numai ca să-mi pună la cercare răbdarea şi smerenia. Slăvit şi preamărit fie El! Că acela care nu ştie să îndure cercările Celui Preabun nu va izbândi nicicând să se îndulcească de bunătăţurile raiului. Şi dacă acuma sunt bucuros de slobozirea mea, nu este nicidecum pe temeiul sfârşitului caznelor mele, ci pe temeiul venirii mele în mijlocul fraţilor noştri musulmani, şi pe al nădejdii mele de a muri sub copitele cailor de viteji luptând pentru flamura Islamului! Căci vitejii care sunt ucişi în războiul sfânt nu mor, sufletul lor este fără de moarte.           Atunci cei doi fraţi îi luară încă o dată mâinile şi i le sărutară, şi vroiră a da poruncă să i se aducă de mâncare, dar ea se împotrivi, zicând:           — Ajunez de mai bine de cincizprezece ani şi nu pot acuma, când Allah mi-a dovedit atâtea milosârdii, să fiu aşa de păcătos cât să-mi curm postitul şi ajunatul; da poate că, spre scapătul soarelui, am să mănânc oleacă.           Atunci ei nu mai stăruiră; da când se lăsă înserarea puseră să se gătească bucate şi i le aduseră chiar ei; caci telpiza se împotrivi iarăşi, zicând:           — Nu este acuma ceasul de mâncare ci de rugă la Preaînaltul!           Şi se şi aşeză a rugăciune în mijlocul mihrabului76. Şi şezu aşa rugându-se toată noaptea, fară de răgaz, şi tot aşa şi în cele două nopţi următoare.77 Atunci cei doi fraţi fură cuprinşi faţă de ea de o mare preacinstire, socotind-o un bărbat, un sfânt schivnic; şi îi dădură un cort mare numai pentru ea, şi slujitori anume, şi bucătari; şi, la sfârşitul zilei de-a treia, cum ea stăruia să nu mănânce nimic, cei doi fraţi veniră chiar ei s-o slujească şi puseră să i se aducă în cort tot ceea ce ochiul şi sufletul pot să râvnească din lucrurile ispititoare. Dar ea nu vroi să se atingă de nimic şi nu mâncă decât o bucată de pâine şi un pic de sare. Încât cinstirea celor doi fraţi nu făcu decât să sporească, iar Şarkan îi spuse lui Daul'makan:           — Chiar că omul acesta s-a lepădat pe deplin de toate bucuriile lumii! Iar de n-ar fi războiul care mă sileşte să lupt cu necredincioşii, m-aş dărui pe de-a întregul supuşeniei faţă de el, şi l-aş urma toată viaţa, spre a trage asupra-mi binecuvântările sale! Da haide să-l rugăm a tăifăsui cu noi oleacă, întrucât mâine avem să purcedem asupra Constantiniei şi nu vom avea alt prilej mai bun să ne bucurăm de vorbele sale.           Atunci vizirul cel mare Dandan spuse:           — Şi eu aş vrea să-l văd mai de-aproape pe sfântul schivnic şi să-l rog să se roage pentru mine, ca să pot să-mi găsesc moartea în războiul cel sfânt şi să mă duc să mă înfăţişez dinaintea Domnului Atotstăpân; că mi-e destul cât am trăit.           Atunci tustrei luară calea înspre cortul în care sălăşluia viclenită bătrână Muma-Prăpădurilor; şi o găsiră scufundată în canunul rugăciunii. Atunci ei şezură s-o aştepte să-şi isprăvească rugăciunea; da întrucât, după trei ceasuri de aşteptare, în pofida lacrimilor de minunare şi a suspinelor lor, ea nu se dezlipea neam de şederea aceea în genunchi, şi nu le da nici un pic de luare-aminte, păşiră spre ea şi sărutară pământul. Ea atunci se ridică şi le ură bună pace şi bună venire, şi le spuse:           — Da ce aţi venit să faceţi la ceasul acesta?           Ei răspunseră:           — O, sfinte schivnice, au şi trecut multe ceasuri de când suntem aici. Nu ai auzit suspinele noastre?           Ea răspunse:           — Cel ce se află dinaintea lui Allah nu poate nici să audă, nici să vadă ce se petrece în lumea aceasta de jos!           Ei îi spuseră:           — Am venit să te vedem, o, sfinte schivnice, spre a-ţi cere binecuvântarea înainte de lupta cea mare şi spre a auzi din gura ta povestea robiei tale la necredincioşii pe care mâine, cu ajutorul lui Allah, avem să-i nimicim până la unul!           Atunci afurisita de babă spuse:           — Pe Allah! dacă nu aţi fi căpeteniile drept-credincioşilor, niciodată nu v-aş fi istorisit ceea ce am să vă istorisesc. Întrucât urmările au să fie, pentru voi, de un folos nemăsurat. Ascultaţi, dară!

            Află, o, copila mea, că a fost odată un negustor stăpân pe bogăţii mari şi pe turme de vite, însurat şi tată de copii. Allah Preaînaltul îl mai dăruise şi cu priceperea graiurilor vieţuitoarelor şi ale păsărilor. Or, acareturile acelui negustor se aflau într-un colţ de ţară mănos, pe malul unei ape. Iar la gospodăria lui mai avea un măgar şi un bou.           Într-o zi, boul veni la staulul unde sălăşluia măgarul şi văzu staulul măturat şi stropit cu apă; ieslea era plină cu orz bine mărunţit şi cu paie tocate mărunt; şi măgarul sta bine la odihnă; şi arareori stăpânu-său încăleca pe el, dar şi atunci numai când avea de făcut vreun drum care se întâmpla să fie mai grabnic, şi măgarul se întorcea repede la tihna lui. Or, în ziua aceea, gospodarul îl auzi pe bou cum îi spunea măgarului:           — Mănâncă şi te desfată! Şi fie-ţi de bine, şi cu folos, şi cu bună mistuire! Eu trudesc şi tu te hodini; mănânci orz mărunţit bine şi te îndopi! Iar dacă vreodată şi vreodată stăpânu-tău încalecă pe tine, te întoarce acasă numaidecât! Pe când eu nu mă îndop decât cu aratul şi cu trudă la roata morii!           Atunci măgarul îi zise:           — Când vei ieşi la câmp şi când ţi se va pune jugul pe grumaz, să te prăvăleşti la pământ şi să nu te mai scoli nici măcar dacă te-or bate; iar când vei fi sculat, repede să te prăbuşeşti iar, pentru a doua oară. Şi atunci, dacă te vor duce îndărăt în staul şi dacă ţi-or da boabe, tu să nu mănânci nimic, ca şi când ai fi bolnav. Străduieşte-te aşa, nici să nu mănânci, nici să nu bei, vreme de o zi, sau de două, sau de trei. În felul acesta, ai să te odihneşti de trudă şi de caznă!           Or, negustorul era acolo şi le auzi vorbele. Iar când argatul veni la bou să-i dea nutreţul, văzu că nu mănâncă mai nimic; şi dimineaţa când să-l ia la arăt, îl găsi bolnav. Atunci negustorul îi spuse argatului:           — Ia măgarul şi pune-l să are în locul boului, până deseară!           Şi omul se întoarse, luă măgarul în locul boului, şi îl puse să are toată ziua.           Când, la sfârşitul zilei, măgarul se întoarse la staul, boul îi mulţumi pentru bunăvoinţă şi pentru că îl lăsase să se odihnească de truda acelei zile. Ci măgarul nu-i răspunse nici un răspuns şi se căi cu cea mai neagră căinţă.           A doua zi, plugarul veni şi luă măgarul şi îl puse să are până la sfârşitul zilei. Şi măgarul nu se întoarse decât cu ceafa zdrelită şi vlăguit de osteneală. Iar boul, văzându-l în starea aceea, începu a-l potopi cu mulţumirile lui şi a-l proslăvi cu laudele. Atunci măgarul îi spuse:           — Trăiam în tihnă şi desfăt; şi nimica nu mi-a căşunat răul, decât numai facerile mele de bine.           Pe urmă adăugă:           — Şi se cade să ştii că am să-ţi dau un sfat acuma şi mai bun; l-am auzit pe stăpânul nostru cum spunea: „Dacă boul nu se mai scoală, trebuie să-l dau casapului să-l taie şi să facă din pielea lui o tovală bună”. Şi tare m-a cuprins grijă de tine, şi ţi-am spus că să ştii. Pacea fie cu tine!           Când auzi spusele măgarului, boul îi mulţumi şi zise:           — Mâine mă duc de bunăvoie cu ei să-mi văd de îndeletnicirile mele.           Şi cu asta începu să mănânce, şi înfulecă nutreţul tot, ba mai linse şi ieslea cu limba.           Şi-aşa! Iar stăpânul lor le ascultase sporovăiala.           Când se făcu ziuă, gospodarul ieşi din casă cu soţia sa şi se duse la sălaşul boilor şi al vacilor, şi amândoi şezură jos. Atunci veni şi argatul, luă boul şi plecă. Văzându-şi stăpânul, boul începu să bată din coadă, să se vântuie cu bolboroseli şi să zburde zănatic în toate părţile. Atunci gospodarul fu cuprins de un râs atât de năprasnic încât se prăvăli pe spate. Iar soţia îi zise:           — Pentru ce pricină râzi?           El îi spuse:           — Pentru o pricină pe care am văzut-o şi am auzit-o, şi pe care nu pot s-o dau în vileag fără a nu muri.           Ea îi zise:           — Trebuie numaidecât să-mi povesteşti şi să-mi spui pricina pentru care râzi, măcar şi de-ar fi să mori!           El îi zise:           — Nu pot să-ţi destăinuiesc pricina, întrucât mi-e frică de moarte.           Ea îi zise:           — Păi atunci nu râzi decât de mine!           Pe urmă nu mai conteni să-l tot boscorodească şi să-l tot îmboldească cu vorbe îndărătnice până ce, într-un sfârşit, gospodarul se văzu la mare ananghie. Atunci chemă să vie copiii săi dinainte-i şi trimise să fie adus cadiul14 şi martorii. Pe urmă vru să-şi întocmească adiata înainte de a-i dezvălui soţiei taină şi a muri; întrucât o iubea pe soţia sa cu o dragoste mare, dat fiind că ea era fiica unchiului său dinspre partea tatei15 şi mamă a copiilor lui, şi că mai şi vecuise cu ea o sută şi douăzeci de ani de viaţă. Pe deasupra, trimise să fie chemate şi toate rudele soţiei şi toţi megieşii din preajma sa, şi le povesti tuturora pătărania lui şi că, de cum va spune taina, are să moară! Atunci toţi oamenii care se aflau acolo îi spuseră femeii:           — Allah fie asupră-ţi! Lasă încolo asemenea treabă, nu cumva să-ţi moară soţul, părintele copiilor tăi!           Şi ea le zise:           — N-am să-i dau pace până ce nu are să-mi spună taina lui, măcar de-ar fi să şi moară!           Atunci ei nu-i mai ziseră nimic. Şi negustorul se sculă de lângă ei şi porni spre staul, în ogradă, ca să-şi facă mai întâi spălările cele îndătinate şi apoi să se întoarcă să-şi spună taină şi să moară.           Or, gospodarul avea un cocoş straşnic, în stare să mulţumească cincizeci de găini, şi mai avea şi un câine; şi îl auzi pe câine cum îl certă pe cocoş şi cum îl ocăra şi-i zicea:           — Au nu ţi-e ţie ruşine să fii vesel când stăpânul nostru are să moară?           Atunci cocoşul îi zise câinelui:           — Păi cum aşa?           Atunci câinele îi spuse şi lui pătărania, iar cocoşul îi zise:           — Pe Allah! Stăpânul nostru e tare sărac cu duhul! Eu am cincizeci de neveste, şi izbutesc să mă descurc, mai mulţumind-o pe una, mai dojenind-o pe alta! Iar el are numai o nevastă şi nu ştie nici calea cea bună, nici chipul cum s-o apuce pe ea! Or, asta-i tare lesne! Nu are decât să rupă anume pentru ea vreo câteva nuiele de dud, şi să se năpustească în iatacul neveste-sii şi s-o bată până ce muierea ori că moare, ori că îşi cere iertăciune; şi nu are să se mai apuce să-l sâcâie cu nici un soi de întrebări!           Aşa zise cocoşul. Dacă auzi spusele cocoşului în taifasul lui cu câinele, gospodarului i se întoarse lumina minţii şi luă hotărârea s-o chelfănească pe nevastă-sa.           Aici vizirul se opri din povestit şi îi spuse copilei sale, Şeherezada:           — S-ar prea putea ca Măria Să să facă şi el cu tine cum a făcut gospodarul cu nevastă-sa!           Ea îi zise:           — Şi ce-a făcut?           Vizirul urmă:           Gospodarul intră în odaia hărăzită soţiei sale, după ce rupsese anume pentru ea nişte nuiele de dud şi le ascunsese, şi îi zise chemând-o:           — Vino în odaia ta, ca să-ţi spun taină şi ca să nu poată nimenea să mă vadă; şi pe urmă am să mor!           Ea atunci intră cu el, iar el închise uşa de la odaie în urma lor şi se năpusti asupra muierii cu lovituri spornice, până era s-o leşine. Ea atunci îi spuse:           — Iartă-mă! Iartă-mă!           Pe urmă începu să-i sărute amândouă mâinile şi amândouă picioarele bărbatului ei, şi se căi cu adevărat. Şi atunci ieşi cu el din odaie. Încât toţi cei de faţă se bucurară, şi la fel se bucurară şi rudele toate. Şi toată lumea fu până peste poate de mulţumită şi până peste poate de norocită, până la moarte.           Sfârşi vizirul. Iar Şeherezada, fiica vizirului, după ce ascultă povestirea aceasta a tatălui ei, spuse:           — O, tată, vreau neabătut să faci ceea ce îţi cer!           Atunci vizirul, fară a mai stărui, puse să se pregătească hainele copilei sale, Şeherezada, pe urmă se duse să-i dea de ştire sultanului Şahriar.           Ast timp, Şeherezada o dăscăli pe sora ei mai mică şi-i spuse:           — Când am să ajung la sultan, am să trimit după tine; iar după ce ai să vii şi după ce ai să-l vezi pe sultan că isprăveşte treaba lui cu mine, să-mi spui: „O, sora mea, povesteşte-ne niscaiva poveşti, ca să ne trecem noaptea!” Eu atunci am să-ţi povestesc nişte poveşti care, de-o vrea Allah, au să fie temeiul izbăvirii fetelor musleminilor!           După care, părintele ei vizirul o luă şi se duse cu ea la sultan, iar sultanul fu mulţumit întru totul şi îi spuse vizirului:           — Mi-ai adus ceea ce trebuie?           Şi vizirul răspunse cu smerenie:           — Da!           Când sultanul vru s-o ia pe copilă, ea începu să plângă, iar sultanul îi zise:           — Ce ai?           Ea spuse:           — O, Măria Ta! Am o soră mai mică, de la care aş vrea să-mi iau bun rămas.           Sultanul atunci trimise după sora cea micuţă, care veni şi se aruncă de gâtul Şeherezadei, şi într-un sfârşit se ghemui jos lângă pat. Atunci sultanul se sculă şi luând-o pe Şeherezada, fecioară, îi răpi fecioria.           Pe urmă începură să tăifăsuiască.           Atunci Doniazada îi zise Şeherezadei:           — Allah fie asupră-ţi! O, sora mea, povesteşte-mi o poveste cu care să ne trecem noaptea!           Iar Şeherezada îi răspunse:           — Din toată inima şi ca o datorie de cinstire cuvenită! Dacă, de bună seamă, binevoieşte să-mi îngăduiască sultanul nostru cel milostiv şi dăruit cu purtări alese!           Când auzi vorbele Şeherezadei, şi cum de altminteri era muncit de nesomnie, sultanul nu fu potrivnic a asculta povestea Şeherezadei.           Iar Şeherezada, în acea întâie noapte, începu să povestească:     Povestea cu negustorul și efritul

Povestea cu domniţa Donia şi cu şahzade Diadem     După ce crăişorul Diadem ascultă istorisirea aceea minunată şi auzi cât era de ispititoare domniţa Donia cea atâta de plină de taine, şi cât era ea de încărcată de harurile frumuseţii, şi ce iscusită era la meşteşugul închipuiturilor pe mătase şi al chindiselilor, fu cuprins, pe clipă pe dată, de o patimă care începu să-i muncească inima până peste fire. Şi hotărî să facă totul ca să ajungă la ea.           Aşa că îl luă cu el pe tânărul Aziz, de care nu mai vroia să se despartă, încalecă iarăşi pe cal şi porni îndărăt către cetatea părintelui său, sultanul Soleiman-Şah, stăpânul de la Cetatea-Verde şi de la munţii Ispahanului.           Cel dintâi lucru pe care îl făcu fu acela de a pune la îndemâna prietenului său Aziz o casă tare frumoasă, din care nimica să nu lipsească. Şi după ce se încredinţa astfel că Aziz are tot ce putea să-i fie pe plac, se întoarse la saraiul sultanului, tătâne-său, şi dete ruga să se încuie în iatacul său, nemaivrând să vadă pe nimeni şi plângând pătimaş. Că lucrurile pe care le auzim ne tulbură tot atâta cât şi cele pe care le vedem ori le trăim.           Când sultanul Soleiman-Şah, tătâne-său, îl văzu în starea aceea, atâta de schimbat la chip, pricepu că şahzade Diadem avea supărare în suflet, şi necazuri. Aşa că îl întrebă:           — Ce ai, o, copilul meu, de te-ai schimbat aşa la chip şi eşti atâta de mâhnit?           Atunci beizade Diadem îi povesti că este îndrăgostit de Sett-Donia, cu patimă îndrăgostit de ea, fără s-o fi văzut-o vreodată, doar numai auzindu-l pe Aziz cum i-a zugrăvit umbletul vrăjitor, ochii, desăvârşirile-i şi iscusinţa-i minunată de a închipui flori şi jivine.           La spusele acestea, sultanul Soleiman-Şah rămase până peste poate de năuc şi îi spuse fiului său:           — Copilul meu, Insulele acelea ale Camforului şi Cleştarului sunt o ţară tare depărtată; şi, măcar că Sett-Donia o fi o domniţă minunată, aici, în cetatea noastră, şi în saraiul mamei tale, nu ducem lipsă de fete falnice şi nici de roabe nurlii de pe tot pământul. Aşa că intră la iatacurile femeilor, o, copilul meu, şi alege-le pe toate câte ţi-or plăcea dintre cele cinci sute de roabe frumoase ca nişte lune. Şi dacă, după toată alegerea, niciuna dintre femeile de acolo nu va izbuti să-ţi placă, am să-ţi aduc de soţie o fată dintre fetele sultanilor din ţările megieşe; şi îţi făgăduiesc că are să fie cu mult mai frumoasă şi mai măiastră decât chiar Sett-Donia!           El răspunse:           — Tată, nu-mi doresc s-o am de soţie decât pe domniţa Donia, chiar pe aceea care ştie atâta de bine să zugrăvească gazele pe atlazuri. Ea îmi trebuie, neabătut; de nu, las şi ţară, şi prieteni, şi casă, şi am să mă omor din pricina ei!           Atunci tătâne-său văzu că era primejdios să-i stea împotrivă şi îi spuse:           — Dacă-i aşa, fiul meu, aibi oleacă de răbdare, să am vreme să trimit o solie la sultanul din Insulele Camforului şi Cleştarului, ca să-i cer, după cădenie şi după datina pe care şi eu am urmat-o odinioară când m-am însurat cu mama ta, să ţi-o dea pe fiică-sa de soţie. Şi de n-o vrea, răstorn sub el pământul şi îi năruiesc pe cap împărăţia roată, după ce îi pustiesc toate olaturile cu o oaste atâta de mare cât, desfăşurându-se, să ajungă cu fruntea la Insulele Camforului şi Cleştarului, pe când coada încă să-i mai fie dincoace de munţii Ispahanului, hotarele împărăţiei mele!           Rostind acestea, sultanul trimise să fie adus prietenul lui Diadem, tânărul negustor Aziz, şi îi spuse:           — Cunoşti drumul care duce la Insulele Camforului şi Cleştarului?           El răspunse:           — Îl cunosc!           Sultanul spuse:           — Tare aş dori să-l însoţeşti până acolo pe vizirul meu cel mare, pe care am să-l trimit la sultanul de pe acele meleaguri.           Aziz răspunse:           — Ascult şi mă supun, o, sultane al vremilor!           Atunci sultanul Soleiman-Şah chemă să vină vizirul său cel mare şi îi spuse:           — Descurcă treaba fiului meu precum vei socoti tu potrivit; da pentru aceasta va trebui să te duci la Insulele Camforului şi Cleştarului s-o ceri pe fata sultanului de soţie pentru Diadem.           Iar vizirul răspunse cu ascultare şi cu supunere, în vreme ce beizade Diadem, ros de nerăbdare, se închise în iatacul lui, procitind stihurile poetului despre chinurile dragostei:           Ah, întrebaţi şi noaptea! Să vă spună Ea chinul meu şi-al sufletului dor Aleanul murmurând încet pe strună, Tristeţea care plânge-ncetişor!           Ah, întrebaţi şi noaptea! Vă va spune Că sunt păstoru-ai cărui ochi cu greu Tot numără-n cer stelele nebune, Iar pe obrajii-i lacrimi curg mereu.           Sunt singur pe pământ, deşi-i fierbinte, Ah, inima-mi, şi plină de dorinţi!           Ca o femeie-s, ce nu poate prinde Lumina unei rodnice seminţi.           Şi rămase pe gânduri toată noaptea, nevrând nici să mănânce, nici să doarmă.           Caci, de cum se lumină de ziuă, sultanul, părintele său, se grăbi a veni să-l vadă, şi găsi că era încă şi mai galben la chip decât în ajun şi că era şi mai schimbat; atunci, ca să-l aline şi să-l facă să aibă răbdare, porunci să se zorească pregătirile de plecare ale lui Aziz şi ale vizirului, şi nu uită să-i încarce cu daruri bogate pentru sultanul de la Insulele Camforului şi Cleştarului şi pentru toţi cei din preajma lui. Şi numaidecât porniră la drum.           Şi drumeţiră ei, şi drumeţiră, zile şi nopţi, până ce ajunseră în faţa Insulelor Camforului şi Cleştarului. Atunci îşi aşezară corturile pe ţărmurile unei ape mari; iar vizirul trimise un olăcar să-l vestească pe sultan de sosirea lor. Şi nici nu ajunse încă ziua la amurgul ei, că îi şi văzură venind în întâmpinarea lor pe dregătorii şi emirii sultanului, care numaidecât se puseră la poruncile lor, după salamalecuri şi după urările de bun venit, şi îi însoţiră până la saraiul sultanului.           Atunci Aziz şi vizirul intrară în sarai şi se înfăţişară între mâinile sultanului şi îi înmânară darurile de la stăpânul lor Soleiman-Şah; iar el le mulţumi, spunându-le:           — Le primesc cu toată inima, prieteneşte, pe capul şi în ochii mei!           Şi numaidecât Aziz şi vizirul, cumu-i datina, se temeniră şi rămaseră cinci zile în sarai, să se odihnească de ostenelile călătoriei.           Caci în dimineaţa celei de a cincea zile, vizirul se înveşmânta cu caftanul de fală şi se duse, numai el de data aceasta, să se înfăţişeze dinaintea jeţului sultanului. Şi îi supuse cererea stăpânului său şi tăcu apoi cuviincios, aşteptând răspunsul.           Când auzi vorbele vizirului, sultanul rămase dintr-odată tare îngrijorat şi îşi lăsă fruntea în jos, şi, încurcat cu totul şi îngândurat, şezu aşa îndelung, neştiind cum să întorlocheze un răspuns pentru trimisul preaputernicului sultan de la Cetatea-Verde şi munţii Ispahanului.           Întrucât el ştia, din alte împrejurări, cât de silă îi era fiică-sii de căsătorie, şi că cererea sultanului avea să fie înfruntată cu mare supărare, ca şi toate cele ce-i mai fuseseră făcute de către emirii cei mai de frunte de prin crăiile învecinate şi din toate părţile pământului de jur împrejur.           Până la urmă sultanul sfârşi ridicându-şi capul şi, făcând semn căpeteniei de hadâmbi să se apropie îi spuse:           — Du-te numaidecât la stăpâna ta Sett-Donia, du-i temenelile vizirului şi peşcheşurile pe care ni le-a adus, şi spune-i întocmai tot ce ai auzit acuma din gura lui.           Şi hadâmbul sărută pământul dintre mâinile sultanului şi pieri.           Peste un ceas, se întoarse, şi avea nasul alungit până la picioare; şi îi spuse sultanului:           — O, doamne al veacurilor şi al vremurilor, m-am înfăţişat dinaintea stăpânei mele Sett-Donia; da nici nu am apucat bine să-i îngân cererea domniei sale vizirului, că ochii i s-au şi umplut de mânie, şi s-a şi sculat din jilţul ci, şi a şi înşfăcat un buzdugan, şi s-a repezit la mine să-mi sfarme capul. Şi atunci zorii să fug cât mai sprinten; caci ea se ţinu după mine pe toate uşile, ţipând:           — Dacă tatăl meu vrea, peste capul meu, să mă silească să mă mărit, să ştie bine că soţul meu nu are să aibă vreme să-mi vadă chipul dezvelit: îl omor cu chiar mâna mea, şi mă omor şi eu pe urmă!           La vorbele acestea ale căpeteniei de hadâmbi…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cum era sfioasă, nu vroi să lungească mai mult istorisitul în noaptea accea.           Dar când fu cea de a o sută treizeci şi mia noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, la vorbele acestea ale căpeteniei de hadâmbi, sultanul, părintele domniţei Donia, spuse către vizir şi către Aziz:           — Aţi auzit şi voi cu urechile voastre. Duceţi-i, aşadar, temenelile mele sultanului Soleiman-Şah şi povestiţi-i cum a fost, arătându-i ce silă dovedeşte fata mea faţă de măritiş. Şi Allah ajute-vă să răzbateţi la ţara voastră în tihnă deplină!           Atunci vizirul şi Aziz, văzând urmarea păguboasă a soliei lor, grăbiră a se întoarce la Cetatea-Verde, să-i povestească sultanului Soleiman-Şah ceea ce auziseră.           La ştirea aceea, sultanul fu cuprins de o mânie mare şi vroi să dea pe dată poruncă emirilor şi ajutoarelor sale să strângă oştile şi să plece să năpădească pământurile din Insulele Camforului şi Cleştarului.           Caci vizirul ceru îngăduinţă să vorbească şi zise:           — O, Măria Ta, nu se cade să faci aşa, întrucât chiar că vina nu este a tatălui, ci a fetei, şi împotrivirea nu vine decât numai de la ea. Şi tătâne-său însuşi este tot atâta de necăjit ca noi toţi. Şi de altminteri ţi-am arătat ce vorbe năprasnice i-a spus ca ceauşului de hadâmbi înfricoşat!           După ce îl ascultă pe vizirul său, sultanul Soleiman-Şah îi dete dreptate şi rămase tare rău speriat pentru fiul său de răzbunarea domniţei. Şi îşi zise în sineşi: „Chiar de le-aş năpădi ţara şi aş lua-o pe fată în robie, tot nu ne-ar sluji la nimic, de vreme ce ea a jurat că se omoară!”           Porunci atunci să urce la el şahzade Diadem şi, mâhnit de mai înainte de necazul ce avea să i-l pricinuiască, îi arătă adevărul adevărat. Caci crăişorul Diadem, departe de a se deznădăjdui, îi spuse cu un glas hotărât părintelui său:           — O, părinte al meu, nu cumva să crezi că am să las lucrurile aşa: jur dinaintea lui Allah! Sett-Donia va fi soţia mea, sau eu nu voi mai fi Diadem, fiul tău! Cu primejdia vieţii, tot am să răzbat până la ea!           Sultanul spuse:           — Şi cum vei face?           El răspunse:           — Am să mă duc în chip de negustor!           Sultanul spuse:           — Dacă-i aşa, ia-i cu tine pe vizir şi pe Aziz!           Şi numaidecât porunci să se cumpere de o sută de mii de dinari mărfuri scumpe, pe care i le dărui, ba porunci să se deşerte şi legăturile cu odoare cuprinse prin toate dulapurile sale. Şi îi dete o sută de mii de dinari de aur, şi cai, şi cămile, şi catâri, şi corturi falnice căptuşite cu mătase de culori minunate.           Atunci Diadem sărută mâinile părintelui său, şi îşi puse hainele de drum, şi se duse la maică-sa, şi îi sărută mâinile; şi maică-sa îi dete o sută de mii de dinari şi plânse din belşug şi chemă asupra lui binecuvântarea lui Allah şi înălţă urări pentru mulţumită sufletului lui şi pentru întoarcerea lui cu bine la ai săi. Şi cele cinci sute de femei din sarai începură şi ele să plângă pe ruptele, înconjurând-o pe mama lui Diadem, şi uitându-se la el, tăcute, cu jind şi cu alean. Caci Diadem ieşi pe dată din iatacul maică-sii şi luă pe prietenul său Aziz şi pe bătrânul vizir şi dete porunca de plecare. Şi cum Aziz plângea, îi spuse:           — Pentru ce plângi, frate Aziz?           El îi spuse:           — Fratele meu, simt limpede că nu mai pot să mă despărţesc de tine; da este atâta de multă vreme de când am lăsat-o singură pe sărmana de maică-mea! Iar acuma, când caravana va să ajungă în ţara mea, ce are să se facă maică-mea când nu are să mă vadă cu negustorii?           Diadem spuse:           — Fii liniştit, Azize! Ai să te întorci în ţara ta de îndată ce va vroi Allah, după ce are să ne înlesnească mijloacele de a răzbate la ţinta noastră.           Şi porniră la drum.           Nu conteniră, aşadar, a drumeţi, în tovărăşia vizirului cel înţelept care, spre a-i veseli şi a-l face pe Diadem să aibă răbdare, le istorisea poveşti minunate. Iar Aziz, la fel, îi procitea lui Diadem stihuri desăvârşite şi ticluia cântece pline de frumuseţi despre frigurile dragostei şi despre îndrăgostiţi – precum acestea, dintr-o sumedenie de multe altele:           Iată, prieteni, pe ce căi nebune Mă duce dorul, ţi cum mă supune, Cum mintea toată mi-o copilăreşte Şi viaţa mi-o cuprinde ca-ntr-un cleşte!           Ah, tu, cea după care plâng – te-nvie În sufletu-mi a nopţii nesomnie, Iar zorii zilei, când pe cer răsar, Din dorul meu se-aprind şi ard cu jar.           Ah, oare când, după atât alean, Ajunge-voi la dulcele liman?           Or, după o lună de călătorit, ajunseră la cetatea de scaun din Insulele Camforului şi Cleştarului şi, intrând în sukul cel mare al negustorilor, Diadem şi simţi cum i se uşurează povara gândurilor, iar nişte zvâcnete vesele îi bucurară inima. Descălecară, după sfatul lui Aziz, la hanul cel mare şi închiriară numai pentru ei toate capanele de la catul de jos şi toate odăile de sus, până când vizirul avea să le închirieze vreo casă în cetate. Şi rânduiră în capane legăturile lor cu mărfuri şi, după ce se odihniră patru zile la han, se duseră să le spună bun-întâlniş negustorilor din sukul cel mare de mătăsuri.           Pe drum, vizirul spuse către Diadem şi Aziz:           — Mă gândesc la un lucru pe care se cere să-l facem înainte de orice şi fară de care nu avem să putem niciodată să răzbim la ţelul râvnit.           Ei răspunseră:           — Suntem gata să te ascultăm, căci bătrânii sunt rodnici la poveţe, mai cu seamă când au trecut, ca tine, prin multe daraveli.           El spuse:           — Socoata mea este că, în loc să lăsăm mărfurile încuiate la han, unde muşteriii nu pot să le vadă, să deschidem pentru tine, şahzade Diadem, ca negustor ce te afli, o prăvălie mare chiar în sukul de mătăsuri. Şi vei sta chiar tu la intrarea în prăvălie să vinzi şi să deşterni marfa, pe când Aziz va rămâne în fundul prăvăliei spre a-ţi aduce vigurile şi a le desface. Şi, în felul acesta, cum tu eşti desăvârşit de frumos, şi cum nici Aziz nu este mai prejos, în puţină vreme prăvălia are să fie cea mai cu dever din tot sukul.           Şi Diadem răspunse:           — Socoata este minunată!           Şi, îmbrăcat cum era în caftanul lui frumos de negustor bogat, intră în sukul cel mare de mătăsuri, urmat de Aziz, de vizir şi de toate slugile sale.           Când îl văzură pe Diadem trecând, negustorii din suk rămaseră uluiţi cu totul de frumuseţea lui şi încetară să mai ia aminte la muşteriii lor; iar cei care tăiau la viguri rămaseră cu foarfecele în sus! iar cei care cumpărau îşi uitară de cumpărături. Şi toţi deodată se întrebau: „Oare nu cumva, din întâmplare, portarul Raduan1, cel care ţine cheile de la grădinile cerului, o fi uitat deschise porţile, de-o fi coborât astfel pe pământ flăcăul acesta ceresc?”           Iar alţii gemeau la trecerea lui:           — Ya Allah! frumoşi mai sunt îngerii tăi!           Ajungând în inima sukului, întrebară în ce loc se află şeicul cel mare al negustorilor, şi se îndreptară către prăvălia ce le fu grabnic arătată. Când ajunseră acolo, toţi cei ce şedeau jos se ridicară în cinstea lor, gândind: „Bătrânul acesta preacinstit va să fie tatăl celor doi flăcăi aşa de frumoşi!”           Iar vizirul, după salamalecuri, întrebă:           — O, negustorilor, care dintre voi este şeicul cel mare peste suk?           Ei răspunseră:           — Iacătă-l!           Şi vizirul se uită la negustorul ce-i fusese arătat, şi văzu că era un bătrân voinic, cu barba albă, cu înfăţişarea falnică şi cu chipul zâmbitor, care numaidecât zori a le face cinstirile prăvăliei sale, cu urări de bun venit prieteneşti, şi care îi pofti să şadă jos pe chilim lângă el şi le spuse:           — Stau gata să vă vin în ajutor cu orice veţi dori!           Atunci vizirul spuse:           — O, şeicule plin de bună-cuviinţă, iacătă că de ani şi ani eu, cu aceşti doi copii, străbat cetăţi şi meleaguri spre a-i duce să vadă neamuri felurite, să-i învăţ a vinde şi a cumpăra şi a trage dobândă din obiceiuri şi din datinele noroadelor. Şi cu acest rost venim să ne aşezăm aici pentru o bucată de vreme; anume pentru ca băieţii mei să-şi bucure privirile de toate lucrurile frumoase din cetatea aceasta şi să înveţe de la cei care o locuiesc dulceaţa manierelor elegante şi politeţea. Aşa că te-am ruga să ne ajuţi a lua cu chirie o prăvălie încăpătoare, cu vad bun, spre a ne deşterne acolo mărfurile din ţara noastră îndepărtată.           La vorbele acestea, starostele sukului răspunse:           — De bună seamă! sunt tare bucuros să vă mulţumesc.           Şi se întoarse înspre flăcăi, ca să-i vadă mai bine, şi, dintr-o privire, fu cuprins de o înfiorare fară de margini, într-atâta îl tulburase frumuseţea lor. Întrucât şeicul acela îndrăgea deschis şi nebuneşte ochii frumoşi ai flăcăilor, iar aleanul lui se abătea mai degrabă către dertul copilandrilor decât către cel al codanelor; că-i era cu mult mai la inimă acriul decât zahariul.           Cugetă, aşadar, în sineşi: „Mărire şi slavă Aceluia carele i-a zămislit şi i-a plămădit, şi carele dintr-un lut fară de viaţă a întrupat asemenea frumuseţi!” Şi se sculă şi îi sluji el însuşi, mai cu sârg decât i-ar fi slujit un rob pe stăpânii lui, şi se puse întru totul la poruncile lor. Şi grăbi a-i lua pe tustrei şi a-i duce să vadă prăvăliile de închiriat, şi, până la urmă, le alese una chiar în dricul sukului. Prăvălia aceea era cea mai frumoasă dintre toate, cea mai luminoasă, cea mai largă şi cea mai bine aşezată la vedere; era ispitit zidită, împodobită cu tejghele lucrate din lemn meşterit şi cu nişte rafturi frumos rânduite, unul de fildeş, altul de abanos, altul de cleştar; iar uliţa dimprejur era bine măturată şi bine stropită; şi, noaptea, paznicul sukului şedea mai cu drag la uşa ei. Iar şeicul, numaidecât după ce se tocmi preţul, îi înmână vizirului cheile de la prăvălie, spunându-i:           — Facă Allah din ea o prăvălie înfloritoare şi binecuvântată, sub semnele de noroc ale zilei acesteia de albeaţă, în mâinile copiilor tăi!           Atunci vizirul puse să fie cărate şi rânduite în prăvălie mărfurile cele scumpe, zarpalcle cele frumoase şi toate odoarele cele fară de preţ care fuseseră scoase din dulapurile sultanului Soleiman-Şah. Şi, odată isprăvită treaba, îi duse pe cei doi flăcăi să facă o scaldă la hammamul ce se afla la câţiva paşi de acolo, aproape de poarta cea mare a sukului, hammam vestit pentru curăţenia lui şi pentru marmurele lui sclipitoare şi unde se intra suind cinci trepte pe care se aflau înşiraţi frumos papucii de lemn.           Cei doi prieteni, isprăvindu-şi repede scăldatul, nu mai vroiră să aştepte până să isprăvească şi vizirul, aşa de grăbiţi erau să se ducă să-şi ia locul în prăvălie. Aşa că ieşiră veseli şi cel dintâi ins pe care îl văzură fu starostele cel bătrân al sukului, care aştepta pe trepte împătimit ieşirea lor de la hammam. Or, scăldatul dedese şi mai multă strălucire frumuseţii lor, şi mai multă frăgezime chipului lor; şi…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută treizeci ţi doua noapte spuse:           Or, scăldatul dedese încă şi mai multă strălucire frumuseţii lor, şi mai multă frăgezime chipului lor; iar bătrânul îi asemuia, în sufletul său, cu doi căpriori sprinteni şi jucăuşi. Şi văzu ce rumeni se făcuseră la obraji, şi cum li se înneguraseră ochii cei negri, şi cum li se luminase faţa; şi se făcuseră ispititori ca două ramuri smălţuite de poamele lor sau ca două lune ca laptele şi dulci; şi cugetă la stihurile poetului:           Când doar de-i ating mâna în treacăt, câteodată, Făptura mea întreagă tresare-nfiorată, Iar simţurile-mi toate îţi pierd senina pace Doar la această scurtă atingere – ce-aş face De i-aş vedea-ntreg trupul, în care se îmbină Dulci limpezimi de ape cu aur de lumină?           Aşa că se duse dinaintea lor şi le spuse:           — Copii, fie-vă priincioasă scalda! Şi Allah să nu vă lipsească nicicând de ea şi să vi-o împrospăteze în veci!           Iar Diadem răspunse după deprinderea lui cea mai răpitoare şi cu o mlădiere desăvârşit de ispitită în glas:           — Am fi râvnit să împărtăşim cu tine desfătarea aceasta!           Şi amândoi îl înconjurară cu cinstire şi, din datorinţă faţă de vârsta şi de cinul lui de şeic al sukului, merseră înaintea lui, deschizându-i calea, şi luară drumul spre prăvălia lor.           Or, cum mergeau ei aşa înaintea lui, bătrânul şeic luă seama ce nurlie le era călcătura şi cum li se legănau şoldurile sub caftane şi cum le zvâcneau la fiecare pas. Atunci nu mai izbuti să-şi înfrâne avânturile, şi ochii-i scăpărară, şi începu să gâfâie şi să pufnească, şi prociti stihurile acestea cu tâlcuri răsucite:           Nici o mirare nu-i că, dintre forme, Cele ce mă vrăjesc ca un descânt (Oricât de grele-ar fi, de-ar ft enorme), Cele rotunde sunt în primul rând.           Căci de priveşti, sus, veşnicele sfere Ce se-nvârtesc în slăvi, strălucitoare, Şi tot ce e rotund: numai mistere Şi fieamăt sunt, şi vrajă, şi mişcare…           Când auziră stihurile acestea, cei doi flăcăiandri nici gând să le ghicească tâlcul şi să priceapă pârdălnicia bătrânului şeic! Dimpotrivă! socotiră a dibaci în ele o laudă subţire adusă lor, şi rămaseră tare mişcaţi, şi îi mulţumiră, şi vroiră cu toată străşnicia să se întoarcă la hammam cu el spre a-i face o bucurie, de vreme ce aşa ceva era cea mai mare dovadă de prietenie. Şi bătrânul sukului, după câteva fandoseli ismenite, se înduplecă, scăpărând ele chef în sufletul lui, şi luă împreună cu ei drumul îndărăt la hammam.           Când intrară, vizirul, care se ştergea într-o sală lăturalnică, îi zări; şi, văzându-l pe şeic, le ieşi înainte şi veni la havuzul din mijloc, unde se opriseră, şi îl pofti călduros pe şeic să intre în sala lui; caci bătrânul nu vroi nicidecum, spuse el, să întreacă măsura prilejuindu-se de atâta bunătate, mai cu seamă că şahzade Diadem şi Aziz îl ţineau fiecare de o mână şi îl duceau înspre sala pe care i-o năimiseră. Atunci vizirul nu mai stărui şi se întoarse să se şteargă.           Rămânând singuri, Aziz şi Diadem îl dezbrăcară pe preacinstitul şeic şi se dezbrăcară şi ei cu totul şi începură să-l spele cu spor, în vreme ce el îşi strecura înspre ei, de dedesubt, priviri hoţeşti; pe urmă Diadem se jură că numai lui i se cădea cinstea de a-l săpuni, iar Aziz se jură că lui nu-i mai rămânea decât bucuria de a turna apa peste el cu un lighenaş de aramă. Şi, între ei doi, bătrânul şeic se socotea mutat în rai.           Şi nu conteniră să-l tot spele aşa, săpunindu-l şi clă-tindu-l cu apă, decât numai odată cu venirea vizirului peste ei, spre ciuda amarnică a bătrânului şeic. Atunci ei îl zvântară cu prosoape calde, pe urmă cu prosoape răcoroase şi înmiresmate, şi îl îmbrăcară şi îl poftiră să şadă pe podină, unde îi aduseră sorbeturi cu muşc şi cu apă de trandafiri.           Atunci şeicul se prefăcu a lua aminte la tăifăsuiala vizirului, da de fapt nu avea gând şi privire decât pentru cei doi flăcăi, care alergau încolo şi încoace, zăriri, spre a-l sluji. Şi, cum vizirul îi făcea urările îndătinate de după scaldă, el răspunse:           — Ce binecuvântare a intrat odată cu voi în cetatea noastră! Şi ce bucurie-i sosirea voastră!           Şi le prociti stihurile acestea:           Colnicele, când i-au văzut venind, Au înverzit. Iar veşteda câmpie A tresărit ţi-a înflorit zâmbind.           Şi oameni ţi pământ, cu bucurie, Strigară-ntâmpinându-i: „Bun-venit!           Şi bună pace! Şi prietenie!”           Şi tustrei îi mulţumiră pentru preaaleasa-i bună-cuviinţă; iar el le răspunse:           — La toţi hărăzească-vă Allah viaţa cea mai dulce, şi apere-i de deochi, o, strălucite negustor, pe frumoşii tăi copii!           Vizirul spuse:           — Şi ţie fie-ţi scalda, din mila lui Allah, spor de putere şi de sănătate! Că, o, preacinstitule şeic, nu-i aşa că apa este adevăratul bun al vieţii pe lumea aceasta, iar hammamu-i un popas al desfătărilor?           Şeicul sukului spuse:           — Hotărât, pe Allah! Şi câte stihuri minunate le-a stârnit poeţilor cei mari hammamul! Au nu ştiţi cumva asemenea stihuri?           Diadem, cel dintâi, sări:           — Dacă ştiu? Ia ascultaţi la astea:           O, hammam, tu, viaţă dulce, Vis vrăjit, şi dor!           O, hammam, prin tine curge Vremea-n sprinten zbor!           Ah, că nu pot, în măreaţă Vraja ta să mân, O, hammam, întreaga viaţă Să mă ţii la sân!           Raiul tot, pe lângă tine, Pare-un biet ungher!           Iad de-ai fi, mi-ar fi mai bine-n Iadul tău să pier!           După ce prociti Diadem stihurile acestea, Aziz strigă:           — Ştiu şi eu nişte stihuri despre hammam.           Şeicul sukului spuse:           — Bucură-ne cu dulceaţa lor!           Şi Aziz prociti cântat:           Lacasu-acesta – care-a prins pe pietre A pietrei floare – prin căldura lui Părea-ti-ar gură-a iadului, cu vetre De flăcări mari, cu aburi alb-verzui, De n-ai gusta îndată-n dulcea-i scaldă Desfături ce te-nvăluie-n fiori, De n-ai vedea-n mijlocu-i laolaltă Atâtea lune şi atâţia sori!           După ce îşi isprăvi stihurile, Aziz şezu jos lângă Diadem. Atunci starostele sukului rămase minunat până peste poate de gingăşia, de harul lor, şi strigă:           — Pe Allah! voi aţi izbutit să logodiţi în voi darul graiului cu frumuseţea! îngăduiţi-mi acuma să vă spun şi eu câteva stihuri desfătate, ori mai bine să vi le cânt, întrucât numai cântecul poate să le sporească şi mai mult frumuseţea hangurilor!           Şi starostele sukului îşi propti palma în obraz, închise ochii pe jumătate, începu să-şi legene capul, şi cântă cu alean:           Foc de hammam, ni-i viată-a ta căldură;           O, focule, în trup ne torni tării, Iar inimile noastre le-nmlădii Şi le alini de toate căte-ndură!           Hammam! O, aburi calzi, havuze-n rouă, Lucinde marmuri, susur de izvor, Săli adumbrite, muşc aromitor, Înmiresmate trupuri – mă-nchin vouă!           Hammam, tu arzi de-un foc ce ni-i balsam, Nestins mereu, strălucitor mereu, Şi adumbrit mereu de-un abur greu, Ca inima şi dorul meu, hammam!           Pe urmă se uită la cei doi flăcăi, îşi lăsă sufletul să rătăcească o vreme prin grădina frumuseţii lor şi, stârnit, prociti stihurile acestea anume pentru ei:           Mă duc la ei şi, încă de la prag, Văd ochiul zâmbitor şi chipul drag.           Şi mă desfăt cu dulcele huzur Al ospeţiei lor fară cusur.           Ah, inima lor, foc pârjolitor!           Au cum să nu fiu rob la nurii lor?           La auzul stihurilor şi al cântecului, rămaseră până peste poate de vrăjiţi şi de minunaţi de măiestria şeicului. Încât îi mulţumiră cu prisosinţă şi, cum se lăsa seara, îl însoţiră până la uşa hammamului şi, măcar că el stărui îndelung pe lângă ei ca să-i facă a primi poftirea la un ospăţ în casa lui, ei îşi cerură iertăciune şi, luându-şi rămas-bun, plecară, pe când bătrânul şeic rămase pironit să se mai uite după ei.           Se întoarseră aşadar la hanul lor, unde mâncară şi băură şi dormiră cu toţii într-o mulţumire deplină, până dimineaţa. Atunci se sculară, îşi făcură spălările îndătinate şi îşi îndepliniră datorinţa rugăciunii; pe urmă, când porţile sukului se deschiseră, plecară la prăvălia lor, pe care o deschiseră întâia oară.           Or, slujitorii rânduiseră prăvălia precum se cade, că erau pricepuţi, şi o îmbrăcaseră cu perdele de atlaz, şi aşternuseră la locul cuvenit două chilimuri împărăteşti, care puteau să preţuiască fiecare câte o mie de dinari, şi două perne mărginite cu horbote şi chindisite cu aur, care puteau să preţuiască fiecare câte o sută de dinari. Iar pe rafturile de fildeş, de abanos şi de cleştar erau rânduite frumos mărfurile cele scumpe şi odoarele fară de preţ.           Atunci Diadem şezu jos pe unul dintre chilimuri, Aziz pe celălalt, iar vizirul se aşeză la mijloc, între ei, chiar în inima prăvăliei; iar slugile se rânduiră împrejur, dându-şi ghes care mai de care să le îndeplinească poruncile.           Încât în curând toţi locuitorii auziră povestindu-se despre prăvălia aceea minunată, şi muşteriii începură să curgă din toate părţile, anume spre a-şi primi târguielile din mâna flăcăului acela pe care îl chema Diadem, şi a cărui faimă de frumuseţe făcea să se sucească toate capetele şi să zboare toate minţile. La rândul său, vizirul, încredinţându-se că negustoria merge de minune, îi povăţui încă o dată pe Diadem şi pe Aziz să nu-şi dezlege limba şi se duse liniştit să se odihnească la han.           Or, starea aceea ţinu aşa o toană de vreme, după care Diadem, nevăzând să se vestească ceva din partea domniţei Donia, începu să-şi piardă răbdarea, ba chiar a se lăsa cuprins de deznădejde într-atâta că-şi pierdu şi somnul, până ce, într-o zi, pe când sporovăia despre necazurile lui cu prietenul său Aziz, pe dinaintea prăvăliei lor…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută treizeci şi treia noapte spuse:           Într-o zi, pe când sporovăia în tinda prăvăliei lor despre necazurile lui cu prietenul său Aziz, o femeie bătrână, învăluită falnic într-un văl mare de mătase neagră, tocmai trecea prin suk; iar luarea-i aminte nu zăbovi a se opri asupra prăvăliei minunate şi a frumuseţii tânărului negustor care şedea jos pe chilim.           Şi fu cuprinsă de o atare tulburare, încât se înmuie toată. Pe urmă îşi lipi privirile de flăcău şi cugetă în sineşi: „Hotărât că acesta nu e om, ci vreun înger ori vreun sultan din vreo ţară de vis.” Atunci păşi spre prăvălie şi se temeni dinaintea tânărului negustor, care îi răspunse la temenea şi, la semnele pe care i le făcea Aziz din fundul prăvăliei, se ridică în cinstea ei şi îi zâmbi cu zâmbetul lui cel mai ispititor. Pe urmă o pofti să şadă jos pe chilim, şi şezu şi el lângă ea şi începu să-i facă vânt cu vânturarul lui până ce ea se odihni pe deplin în răcoarea prăvăliei.           Atunci bătrâna îi spuse lui Diadem:           — Copilul meu, o, tu, care îngemănezi toate desăvârşirile şi toate gingăşiile, eşti din ţara aceasta?           Iar Diadem, cu glăsuirea lui dulce, şi curată, şi plină de ispite, spuse:           — Pe Allah! o, stăpână a mea, niciodată până astăzi nu am mai pus piciorul prin aceste locuri unde am venit cu gândul de a mă desfăta privindu-le. Şi, spre a-mi umple o parte din vreme, vând şi cumpăr.           Bătrâna spuse:           — Binevenit fie oaspetele cel plin de nuri al cetăţii noastre! Şi ce fel de mărfuri ai adus cu tine de prin cele ţări îndepărtate? Arată-mi-le să văd ce ai mai frumos, întrucât frumosul cheamă frumuseţea!           Diadem rămase tare mişcat de vorbele ei alese şi îi zâmbi spre a-i mulţumi şi spuse:           — Nu am în prăvălia mea decât lucruri care pot să-ţi placă, întrucât sunt vrednice de fete de sultani şi de hanâme ca tine!           Bătrâna spuse:           — Tocmai că vroiam să târguiesc vreo zarpa mai frumoasă, de-o rochie, pentru domniţa Donia, fata sultanului nostru Şahraman.           Când auzi rostindu-se numele celei de care era atâta de îndrăgostit, Diadem nu-şi mai putu stăpâni tulburarea şi strigă la Aziz:           — Aziz, adu-mi repede ce-i mai frumos şi mai scump printre mărfurile noastre!           Atunci Aziz deschise un dulap durat în zid şi în care nu se afla decât numai o legătură cu marfa, da ce marfa! Ţesătura care o înfăşură, împodobită cu ciucuri de aur, era dintr-o catifea de Şam pe care jucau, uşoare şi colorate, închipuituri de flori şi de păsări, iar în mijlocul lor un elefant ce dănţuia beat. Şi din toată legătura aceea se revărsa o mirosnă care aiurea sufletul. Aziz i-o aduse lui Diadem, care o desfăcu şi scoase din ea zarpaua ce se afla acolo şi care fusese potrivită anume ca să nu se poată lucra din ea decât numai o rochie hărăzită vreunei hurii ori vreunei domniţe fermecate. Caci a o zugrăvi, ori a înşirui nestematele cu care era împodobită, ori chindiselile sub care pierea urzeala, numai poeţii cei luminaţi de Allah ar fi putut s-o facă, în stihuri bine rostuite. Trebuie să fi preţuit pe puţin o sută de mii de dinari de aur.           Atunci Diadem deşternu zarpaua încetişor dinaintea bătrânei, care nu mai ştia la ce să se uite dintru-ntâi – la frumuseţea ţesăturii ori la chipul răpitor cu ochi negri al flăcăului. Şi tot uitându-se aşa la nurii tineri ai negustorului, îşi simţi carnea cea bătrână cum se înfierbântă şi armurii-i cum se zbat pojarnici, şi o cuprinse o poftă amarnică să se scarpine acolo unde o mânca.           Aşadar, când izbuti să vorbească, îi spuse lui Diadem, uitându-se la el cu nişte ochi uzi de alean:           — Zarpaua-i cum se cuvine. Cât se cade să-ţi plătesc pe ea?           El răspunse, temenindu-se:           — Sunt plătit mai mult decât mi se cade, cu bucuria de a te fi cunoscut!           Atunci bătrâna se minună:           — O, copile minunat, fericită femeia care poate să se culce la sânul tău şi să-ţi înlănţuie mijlocul cu braţele ei! Da unde sunt femeile care să fie vrednice de tine? Din parte-mi, eu nu ştiu decât numai una pe pământ! Spune-mi, o, tinere căprior, care îţi este numele?           EI răspunse:           — Mă cheamă Diadem!           Atunci bătrâna spuse:           — Păi acesta-i un nume care nu se dă decât la fiii de sultani! Cum poate să se cheme un negustor Cununăde-împărat?           La vorbele acestea, Aziz, care până atunci nu crâcnise o vorbă, sări la vreme ca să-l scoată pe prietenul său din încurcătură. Şi-i răspunse bătrânei:           — Este singurul copil la părinţi, iar părinţii săi îl iubesc atâta de mult, încât au ţinut să-i dea un nume cum se dă la fiii de sultani!           Ea spuse:           — Hotărât! Dacă frumuseţea ar trebui să-şi aleagă un sultan, pe Diadem şi l-ar alege! Ei bine, o, Diadem! să ştii că de acuma înainte bătrâna de mine este roaba ta! Şi Allah stă martor pentru credinţa mea faţă de tine! în curând ai să vezi ce are să facă ea pentru tine. Şi ocrotească-te Allah şi ferească-te de necazuri şi de deochiul păguboşilor!           Pe urmă luă legătura cu zarpaua cea scumpă şi plecă.           Şi ajunse, încă tulburată cu totul, la Sett-Donia, pe care o alăptase când era copilă şi căreia îi ţinea loc de mamă. Şi, intrând, ţinea sub braţ legătura, cu fălnicie. Atunci Donia o întrebă:           — O, doică, ce îmi mai aduci? Ia dă să văd!           Bătrâna răspunse:           — O, stăpână a mea, Sett-Donia, ia şi te uită!           Şi desfăcu zarpaua dintr-odată. Atunci Donia, fericită de tot şi cu bucuria în ochi, strigă:           — Neneaca mea a bună, oh, ce rochie frumoasă! Asta nu e zarpa din ţara noastră!           Bătrâna spuse:           — Hotărât, e frumoasă! Da atunci ce-ai mai spune dacă l-ai vedea pe negustorul cel tânăr care mi-a dăruit-o pentru tine? Ya Allah! ce frumos el de vâna-i numai portarul Raduan, care a uitat să închidă poarta raiului, de l-a lăsat să coboare aşa ca să bucure sufletul muritorilor! O, stăpână, tare mi-aş râvni să-l văd pe flăcăul acela luminos cum adoarme pe sânii tăi şi…           Ci Donia strigă:           — A, doică, destul! Cum de cutezi să-mi vorbeşti de un bărbat, şi ce fumuri ţi-au întunecat minţile? A, să taci! Şi dă-mi zarpaua ceea, s-o pipăi şi s-o văd mai de aproape!           Şi luă zarpaua şi începu s-o mângâie şi s-o potrivească pe ea, întorcându-se înspre doică-sa, care îi spuse:           — Stăpână, eşti frumoasă aşa, da cu cât mai de dorit este o pereche de frumuseţi decât o frumuseţe singură! O, Diadem…!           Ci Sett-Donia ţipă:           — A, doică afurisită, mamă vicleană! să nu mai spui nimic! Da să te duci la negustorul acela şi să-l întrebi dacă are vreo dorinţă de râvnit ori vreun hatâr de cerut; şi numaidecât sultanul, părintele meu, are să-l mulţumească!           Bătrâna zâmbi a râde şi spuse, făcând cu ochiul:           — O dorinţă? pe Allah! cred şi eu! Cine n-are o dorinţă?           Şi se sculă în graba mare şi dete fuga la prăvălia lui Diadem.           Când o văzu venind, Diadem simţi cum inima lui, de bucurie, îşi ia zborul, şi o luă pe bătrână de mână şi o pofti să şadă jos lângă el, şi porunci să i se aducă sorbeturi şi zumaricale. Atunci bătrâna îi spuse:           — Îţi aduc vestea cea bună! Stăpâna mea Donia îţi trimite temeneaua ei şi îţi spune: „Cu venirea ta, ne-ai cinstit cetatea şi ne-ai luminat-o. Iar dacă ai vreun dor de dorit, rosteşte-l!”           La vorbele acestea, Diadem se bucură până peste poate, şi pieptul i se umflă de mulţumire şi de voioşie, şi gândi în sufletul său: „Treaba s-a făcut!”           Şi îi spuse bătrânei:           — Nu am decât un jind: acela ca tu să faci să ajungă la Sett-Donia o scrisoare pe care am să i-o scriu, şi să-mi aduci răspunsul!           Ea răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Atunci Diadem strigă către Aziz:           — Dă-mi călimărul de aramă, hârtia şi calamul!           Şi, după ce Aziz i le aduse, scrise scrisoarea aceasta, în stihuri frumos întocmite:           Scrisoarea ce-fi trimit, prea-nalto, Ţi-aduce daruri şi comori Pâstrate-n tainele din suflet Şi adunate dor cu dor:           Întâi e focul din lăuntru-mi, Care neîncetat mă arde;           Al doilea este iubirea, Cu chinul de a-ţi fi departe;           Al treilea mi-e viaţa însăţi.           Ca şi statornicia ei;           Al patrulea este aleanul Din care mi-am făcut temei;           Al cincilea este nădejdea Că ochii-mi se vor veseli;           Al şaselea e rugămintea:           Să mă aştepţi, sau tu să vii!           Pe urmă, în josul scrisorii, puse, în chip de iscălitură:           Aceste rânduri au fost scrise De robul unui dor-blestem.           Lăsat durerii la cherem, De cel ce-n ochii tăi se-nchise, De negustorul Diadem.           Pe urmă mai citi o dată scrisoarea, o zvântă cu nisip, o strânse, o pecetlui şi o înmâna bătrânei, strecurându-i în mână o pungă plină cu o mie de dinari, pentru bunătatea ci. Şi bătrâna, după ce înălţă urări pentru izbândă, se întoarse în graba mare la stăpână-sa, care o întrebă:           — Ei bine, neneaca mea cea bună, spune-mi ce a cerut negustorul, ca să mă duc numaidecât să-l rog pe tatăl meu să-l mulţumească!           Bătrâna spuse:           — Chiar că nu ştiu, o, stăpână, ce cere, întrucât iacătă o scrisoare care habar nu am ce cuprinde.           Şi îi înmâna scrisoarea.           După ce luă ştire de cele ce cuprindea cartea, domniţa Donia ţipă:           — A, precupeţ fară de obraz! Cum de cutează el să-şi ridice ochii până Ia mine?           Şi, de mânie, se bătu cu palmele peste obraji şi zise:           — Am să pun să fie spânzurat mişelul la chiar uşa prăvăliei lui!           Atunci bătrâna, cu un chip nevinovat, întrebă:           — Da ce-o fi atâta de înfricoşător în scrisoarea aceea? Nu cumva negustorul o fi cerând vreun preţ nemăsurat pentru zarpaua cu pricina?           Ea spuse:           — Păcatele lui! nu e vorba decât de drăgosteală şi de patimă!           Bătrâna răspunse:           — Chiar că-i mare îndrăzneală; încât s-ar prea cădea, o, stăpână, să-i dai răspuns neobrăzatului, arătându-i ce-l paşte dacă mai cutează ceva!           Ea spuse:           — Da! caci mi-e frică să nu-l fac şi mai îndrăzneţ cu aceasta!           Bătrâna răspunse:           — Ba nu l-ai face decât să-şi vină în minţi!           Atunci Sett-Donia spuse:           — Dă-mi călimărul şi calamul!           Şi scrise stihurile acestea ticluite:           Eşti orb şi-ţi faci năluci! Vrei pân la stele S-ajungi, de parcă-ar fi putut vreodată Un muritor să suie-n cer la ele Şi printre aştrii nopţii să străbată!           Caci, ca să-ţi deschid ochii iată: jur Pe cel ce te-a făcut un vierme-al firii Şi-a izvodit şi astrele-n azur, Neintinate-n slava nemuririi:           De vei mai cuteza să-mi scrii cândva.           Voi da poruncă să te răstignească Pe-un arbor blestemat, iar moartea ta Drept pildă ticăloşilor slujească!           Pe urmă, după ce pecetlui scrisoarea, i-o înmână bătrânei; iar bătrâna dete fuga numaidecât să i-o ducă lui Diadem, care scăpăra de nerăbdare. Şi Diadem, după ce îi mulţumi bătrânei, deschise scrisoarea şi, de cum o străbătu, fu cuprins de o mâhnire nemărginită şi îi spuse cu jale bătrânei:           — Mă ameninţă cu moartea, caci eu nu mă tem de moarte, căci viaţa îmi este cu mult mai grea. Şi, cu primejdia de a muri, vreau să răspund!           Bătrâna spuse:           — Pe viaţa ta, care îmi este scumpă! vreau să te ajut din toate puterile mele şi să împart cu tine toate primejdiile! Aşa că scrie-i scrisoarea şi dă-mi-o!           Atunci Diadem strigă la Aziz:           — Dă-i preabunei noastre maici o mic de dinari! Şi să ne punem credinţa în Allah cel Atotputernic!           Şi scrise pe hârtie stihurile următoare:           Deci visul meu din orice seară Ea mi-l ameninţă cu moarte.           Nu ştie tânăra fecioară Că numai moartea face parte De-a păcii fără moarte ţară, Şi nici că tot ce se-nfioară Stă-n mâna nesmintitei Soarte.           Au mila ei n-ar fi cu cale Să-ncline mai ales spre cei Al căror dor muiat în jale E către astfel de femei Ce nu se-ntină-n neagra vale.           Iar cei de rând nu dau ocoale Spre ne-ntinatul lor ştiubei?           O, biete doruri ale mele, Să nu mai năzuiţi nimic!           Lăsaţi-mi inima-n zăbrele, Să se sfârşească pic cu pic!           Nădejdea-mi să-şi aştearnă grele Zăbranicele peste ele Şi peste visul meu calic!           Dar tu, cu inima-ţi de piatră, Să nu crezi c-am să tac înfrânt Ori am s-aştept supus să-mi ardă Zadarnic dorul pe pământ!           Mai bine-n jalea-mi idolatră Dintr-un mormânt mi-oi face vatră.           Să nu mai fiu aşa cum sunt!           Şi, cu lacrimile în ochi, îi înmâna bătrânei scrisoarea, spunându-i:           — Te sâcâim degeaba, vai! simt limpede că nu îmi mai rămâne decât să mor!           Ea îi spuse:           — Lasă încolo presimţirile astea mohorâte şi calpe, şi uită-te la tine, o, flăcău frumos! Au nu eşti tu chiar soarele? Şi nu este ea luna? Şi cum ai vrea ca eu, care mi-am trăit toată viaţa ţesând la iţele iubirii, să nu ştiu cum să împerechez frumuseţile voastre? Aşa că linişteşte-ţi grijile care te bântuie! în curând am să-ţi aduc veşti de bucurie!           Şi, cu asemenea vorbe, îl lăsă…           În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută treizeci şi patra noapte spuse:           …Şi, cu asemenea vorbe, îl lăsă şi, după ce ascunse scrisoarea în pletele ei, se duse la stăpână-sa. Intră la ea şi îi sărută mâna, fară a rosti o vorbă. Da pe urmă spuse:           — Fata mea mult-iubită, părul meu bătrân s-a despletit şi nu mai am putere să-l împletesc. Porunceşte, rogu-mă ţie, vreuneia dintre roabele tale să vină şi să mă pieptene.           Sett-Donia se împotrivi:           — Nencaca mea bună, am să te pieptăn chiar eu, treabă pe care şi tu de atâtea ori ai făcut-o cu mine.           Şi domniţa Donia desfăcu pletele albe ale doicii sale şi se pregăti s-o pieptene; şi tot atunci răvaşul lunecă jos pe chilim.           Atunci Sett-Donia, nedumerită, vroi să-l ridice, da bătrâna strigă:           — Fata mea, dă-mi hârtia aceea! Pesemne că s-o fi prins în părul meu, la tânărul negustor. Dau fuga să i-o dau îndărăt!           Caci Donia se grăbi s-o desfacă şi să citească cele cuprinse în ea; şi îşi încruntă sprâncenele şi ţipă:           — A, doică ticăloasă, ăsta-i încă unul dintre şiretlicurile tale! Da cine mi l-o fi trimis pe pacostea şi pe neobrăzatul cela de negustor, şi de pe ce pământ cutează el să vină aşa până la mine? Şi eu, Sett-Donia, cum să mă înduplec a mă uita la un astfel de bărbat care nu este nici de cinul, nici de viţa mea? A, neneacă, nu ţi-am spus eu că obraznicul are să se obrăznicească şi mai tare?           Bătrâna spuse:           — Chiar că e cu adevărat un Şeitan! Iar cutezanţa lui este o cutezanţă din iad! Caci, o, copila şi stăpâna mea, scrie-i pentru cea din urmă oară, şi mă pun chezaşă că are să se supună voinţei tale! De nu, să fie dat morţii, şi eu odată cu el!           Numaidecât domniţa Donia luă calamul şi înşirui vorbele acestea stihuite:           Smintitule, au tot nu ştii Că-n aburul din juru-ţi joacă Primejdia de-a nu mai fi?           Nu ştii că-s ape care-neacă, De-ncerci să intri-n vadul lor?           Şi sunt unghere-n care, dacă Ar vrea să calce-un muritor, El se va fi topi, pe dată?           Tu cugeţi să te-inalţi, în zbor, La stele-n cer, când lumea toată, De-ar pune mână lângă mână, Tot n-ar răzbate-n slăvi vreodată?           Cutezi, cu inima-ţi păgână, Să-mbrăţiezi, fie şi-n vis, Vreo hurie – să-ţi faci cadână?           Ia bine-aminte ce ţi-am zis!           Altminteri, croncănind a moarte, Asupră-ţi, ca dintr-un abis, Cu negre aripi, de departe Veni-vor corbu-n stol, mereu, Peste mormântul tău să poarte Al spaimei duh, rotind din greu!           Pe urmă, după ce împături şi pecetlui hârtia, i-o înmână bătrânei care, a doua zi, dis-de-dimineaţă, zori a da fuga să i-o ducă lui Diadem.           La citirea acelor vorbe atâta de aspre, Diadem pricepu că niciodată nădejdea nu mai avea de ce să-i învioreze inima şi, întorcându-se către Aziz, spuse:           — Frate Aziz, spune-mi, acuma ce să fac? Nu mai am har îndeajuns ca să-i mai scriu un răspuns hotărâtor!           Aziz spuse:           — Am să încerc eu în locul şi în numele tău! Diadem spuse:           — Bine, Aziz, scrie-i, slujindu-te de toată măiestria ta! Atunci Aziz luă hârtia şi aşternu pe ea stihurile:           Doamne, pe cei cinci drepţi! dă-mi ajutor!           Un chin mă seacă, zac topit de vlagă.           Ah, izbăveşte-mi inima de dor, Din pulberea mâhnirii mă dezleagă.           Tu taina mi-o cunoşti, al cărei foc Lăuntrurile-mi arde. Ştii prea bine Cruzimea celei ce, oricât mă rog, Oricât o chem, m-alungă de la sine.           Vreau fruntea să-mi ridic, ţin ochiu-nchis, Dar nu mai scap din valul ce mă soarbe, În care mă scufund ca-ntr-un abis În sânul deznădejdii mele oarbe.           Curajul meu, Părinte, s-a sfârşit.           Râvnesc mereu iubirea ei zadarnic.           O, nemiloaso, tu, cu păr cernit, Crezi tu că ţi-este ceru-atăt de darnic, Într-al Ursitei oamenilor crug Şi-ntru-nfruntarea crâncenei Năpaste, De-ţi place să-l tot chinui ca pe rug Pe cel ce pururi va să te adaste?           Pricepe, dar: e-un suflet neînfrânt, Ce numai pentru tine-ntâia oară A părăsit şi tată, şi pământ Şi casă, şi prieteni dragi, şi ţară!           Pe urmă Aziz îi întinse lui Diadem hârtia pe care înşiruise alcătuirea aceea de stihuri. Iar Diadem, după ce prociti stihurile, spre a le preţui sunetul, se mărturisi mulţumit de întocmirea lor şi îi spuse lui Aziz:           — E desăvârşit!           Şi îi înmână bătrânei doici scrisoarea, iar doica dete fuga s-o ducă Doniei.           Când domniţa luă ştire de cele cuprinse în răvaş, mânia ei clocoti împotriva bătrânei, şi ţipă:           — Doică blestemată, mancă a pacostei, numai tu eşti pricina tuturor înjosirilor pe care le îndur! A, cotoroanţă a necazurilor! nu vreau să te mai văd în ochii mei! Ieşi iute de aici, ori pun să ţi se facă trupul ferfeniţă sub bicele robilor! Şi eu însămi am să-ţi zdrobesc oasele sub călcâiele mele!           Atunci bătrâna doică ieşi sprinten, întrucât Donia chiar că da să cheme robii; şi grăbi a se duce să-şi povestească nenorocul la cei doi prieteni şi să se pună sub ocrotirea lor.           La ştirile acelea, Diadem rămase tare mohorât şi îi spuse bătrânei, alintând-o cu gingăşie pe bărbie:           — Pe Allah! o, maică a noastră, simt că la ceasul de acum mi se îndoiesc mâhnirile, când te văd cum înduri aşa urmările greşelii mele!           Ci ea răspunse:           — Fii liniştit, fiul meu, că sunt departe de a mă da bătută, întrucât nu are să se spună nicicând că aş fi fost, măcar o dată în viaţa mea, neînstare să împerechez nişte îndrăgostiţi! Iar greutatea de acuma mă stârneşte şi mai mult să mă slujesc de toată isteciunea mea spre a te ajuta să răzbeşti la capătul aleanurilor tale!           Atunci Diadem întrebă:           — Caci spune-mi, într-un sfârşit, o, maică a noastră, care-i pricina ce-a împins-o pe Sett-Donia să capete asemenea silă de toţi bărbaţii?           Bătrâna spuse:           — Este un vis pe care l-a avut!           El se minună:           — Un vis, numai atât?           Ea spuse:           — Atât! Iacătă-l!           Într-o noapte, pe când dormea, domniţa Donia văzu în vis un păsărar care îşi întindea mrejele într-un luminiş, şi care, după ce presărase boabe de grâu jur împrejur, pe pământ, s-a îndepărtat şi s-a aciuat la pândă, aşteptându-şi norocul.           Or, în curând, din toate colţurile pădurii îşi deteră ghes păsările şi se abătură asupra mrejelor. Şi, printre toate păsările care ciuguleau boabele de grâu, erau şi doi porumbei, o porumbiţă cu bărbătuşul ei. Şi bărbătuşul, tot ciugulind, da din când în când câte o roată împrejurul soţiei lui, fară a lua scama la laţurile care îl pândeau; aşa că, la una din rotirile acelea, piciorul i se prinse în ochiurile laţului, care se strânseră şi se încâlciră şi îl înhăţară. Iar păsările, speriate de bătăile lui de aripi, îşi luară zborul cu larmă.           Caci porumbiţa lăsă încolo hrana împrăştiată şi, fară teamă, nu avu altă grijă decât să-şi slobozească soţul. Şi cu ciocul şi cu capul se trudi aşa de iscusit, încât destrămă laţul şi, până la urmă, îl slobozi pe bărbătuşul ei cel nechibzuit, mai înainte ca păsărarul să aibă vreme să vină şi să-l înşface. Şi porumbiţa îşi luă zborul cu bărbătuşul ei, făcu un ocol prin văzduh, spre a se întoarce iarăşi să ciugulească boabele din jurul laţurilor.           Şi iarăşi bărbătuşul începu să se rotească împrejurul porumbiţei, care, dându-se îndărăt spre a se feri de giugiulelile lui necurmate, se apropie prea tare, din nebăgare de scamă, de laţuri, în care se prinse şi ea la rându-i. Atunci bărbătuşul, departe de a se îngriji de soarta tovarăşei lui, îşi luă zborul cu bătăi de aripi, laolaltă cu toate păsările, şi îl lăsă astfel pe păsărar să pună mâna pe prinsă, care fu sugrumată pe loc!           Din visul acela, care a umplut-o de tulburare, domniţa Donia s-a deşteptat scăldată în lacrimi şi m-a chemat ca să-mi povestească, tremurând, vedenia ei, şi a încheiat strigând:           — Toţi bărbaţii sunt la fel, iar oamenii trebuie să fie mai răi decât jivinele: o femeie nu are nimic bun de nădăjduit de la nesimţirea lor! încât mă jur dinaintea lui Allah că niciodată nu am să îndur scârba apropierii lor!           După ce ascultă spusele bătrânei, Diadem îi zise:           — Caci, o, maică a noastră, tu nu i-ai spus că nu toţi bărbaţii sunt ca porumbelul acela mişel, şi că nu toate femeile sunt ca biata şi credincioasa lui soţie?           Ea răspunse:           — Nimic din toate câte i-am spus nu a mai putut s-o înduplece; şi trăieşte singuratică, bucurându-se numai de frumuseţea ei.           Diadem spuse:           — O, maică a mea, mă rog ţie, trebuie oricum, cu primejdia de a muri, s-o văd, fie măcar numai o dată, şi să-mi umplu sufletul barem cu o privire de-a ei! O, bătrână binecuvântată, fa asta pentru mine, izvodind vreun tertip din înţelepciunea ta cea rodnică!           Atunci bătrâna spuse:           — Află, o, lumină a ochilor mei, că în dosul saraiului în care sălăşluieşte domniţa Donia se află o grădină, anume numai pentru preumblările ei, şi unde ea vine numai o dată pe lună, însoţită de slujitoarele sale; şi numai cu mare grijă, spre a se feri de privirile trecătorilor, intră acolo printr-o poartă tainică. Or, chiar peste o săptămână este tocmai ziua de preumblare a domniţei. Şi chiar cu am să vin să-ţi slujesc de călăuză şi să te pun faţă cu făptură iubită. Şi sunt încredinţată că atunci, cu toate nazurile ci, după ce domniţa are să te vadă o dată măcar, nu va putea decât să fie biruită de frumuseţea ta: că dragostea este un dar de la Allah şi vine când vrea el!           Atunci Diadem răsuflă oleacă mai cu uşurare şi îi mulţumi bătrânei şi o pofti, de vreme ce nu mai putea să se înfăţişeze dinaintea stăpânesii, să primească găzduire în casa lui. Şi închise prăvălia; şi tustrei luară calea către casă.           Pe drum, Diadem se întoarse spre Aziz şi îi spuse:           — Frate Aziz, cum eu nu voi mai avea răgaz să merg la prăvălie, ţi-o las ţie în scamă. Şi vei face precum ţi se va părea mai bine!           Iar Aziz răspunse cu ascultare şi cu supunere.           Într-acestea, ajunseră la casa lor şi nu zăboviră a-l înştiinţa şi pe vizir de toată tărăşenia, şi îi povestiră tot aşa şi despre visul domniţei şi despre grădina în care ar urma să încerce a o întâlni. Şi îi ceru sfat asupra faptului.           Atunci vizirul cugetă o bună bucată de vreme, pe urmă săltă capul şi spuse:           — Am găsit dezlegarea! Să mergem mai întâi la grădină, ca să cercetăm bine locurile.           Şi o lăsă pe bătrână acasă şi porni pe dată, împreună cu Diadem şi cu Aziz, către grădina domniţei. Când ajunseră acolo, îl văzură, şezând jos la poartă, pe bătrânul paznic, dinaintea căruia se temeniră, şi care le răspunse la temenele. Atunci vizirul, înainte de orice, începu cu a-i strecura în mână bătrânului o sută de dinari, spunându-i:           — Cinstite taică, tare am dori să intrăm să ne răcorim sufletul în grădina aceasta frumoasă şi să mâncăm oleacă între florile ei, pe malul apei! Că suntem nişte străini care căutăm pretutindeni locuri frumoase de care să ne desfătam!           Atunci bătrânul luă galbenii şi spuse:           — Intraţi, dară, oaspeţi ai mei, şi simţiţi-vă în voie şi aşteptaţi-mă până ce dau fuga să aduc cele de trebuinţă pentru mâncare.           Şi le dete drumul să intre în grădină, iar el se duse la suk să cumpere de-ale gurii, şi se întoarse repede cu un berbec fript şi cu zumaricale. Şi şezură roţi roată pe malul unui izvor, şi mâncară pe săturate. Atunci vizirul îi spuse paznicului:           — O, şeicule, saraiul de colea de dinaintea noastră pare a fi într-o stare destul de proastă. Pentru ce nu pui să fie dres?           Atunci paznicul oftă:           — Pe Allah! saraiul acela este al domniţei Donia, care mai degrabă l-ar lăsa să se năruiască de tot, decât să se îngrijească de el: trăieşte prea sihastră ca să mai ia aminte la asemenea treburi.           Vizirul spuse:           — Mare păcat e, o, cinstite şeic! barem catul de jos s-ar cădea să fie oleacă văruit, măcar pentru ochii tăi. Dacă vrei, am să plătesc eu toate cheltuielile cerute.           Paznicul spuse:           — Allah să te audă!           Vizirul spuse:           — Ia de colea o sută de dinari pentru osteneală, şi du-te de caută nişte zidari, precum şi un zugrav priceput la gingăşia zugrăviturii.           Atunci paznicul zori să se ducă după zidari şi zugrav, cărora vizirul le dete poruncile cuvenite. Aşa că, odată sala cea mare de la catul de jos bine tencuită şi bine văruită, zugravul se apucă de treabă şi, urmând poruncile vizirului, zugrăvi o pădure şi, în inima pădurii, nişte laţuri întinse în care era prins un porumbel ce bătea din aripi. Şi după ce isprăvi, vizirul îi spuse:           — Zugrăveşte acuma de cealaltă parte acelaşi lucru, da închipuind un porumbel bărbătuş care vine s-o slobozească pe soţia lui şi care atunci este prins de păsărar şi omorât, jertfa a credincioşiei lui.           Şi zugravul zugrăvi priveliştea cu pricina; pe urmă, răsplătit cu mărinimie, plecă.           Atunci vizirul şi cei doi flăcăi şi paznicul şezură jos o vreme ca să judece mai bine măiestria şi culorile zugrăviturii. Caci Diadem, cu toate acestea, era trist; şi se uita la zugrăvitură pierdut în gânduri; pe urmă îi spuse lui Aziz:           — Fratele meu, mai spune-mi câteva stihuri care să-mi abată chinurile din gânduri.           Şi Aziz spuse2:           Ibn-Sina în scrieri grele Despre boli ţi despre leacuri Spune că-ntre multe cele, Încercat de mii de veacuri, Leac iubirii, când suspină, E doar cântul de lăute Pe sub poale de grădina Şi-ntre cupele băute.           Eu urmai ce scrie-n carte.           Vai, nimica nu se-alese.           Atunci Diadem îi spuse lui Aziz:           — Poetul poate că are dreptate. Da tare mai e greu când voinţa ţi s-a dus! 3           Pe urmă se ridicară şi se temeniră dinaintea bătrânului paznic şi se întoarseră acasă, unde o găsiră pe bătrâna doică.           Or, cum săptămâna se scursese, Sett-Donia vroi, după obiceiul ei, să-şi facă plimbarea prin grădină. Dar atunci simţi cât de mult îi lipsea bătrâna doică, şi se mohorî, şi îşi cercetă purtarea, şi îşi dete seama că fusese lipsită de omenie faţă de aceea care îi ţinuse loc de mamă; şi pe dată trimise un rob la suk şi un alt rob pe la toate prietenele neneacăi, ca s-o caute şi s-o aducă îndărăt. Şi taman atunci, după ce îi dedese lui Diadem toate poveţele potrivite pentru ziua aceea, care era ziua de întâlnire din grădină, neneaca pornise spre sarai, şi unul din robi veni la ea cuviincios şi o rugă, în numele stăpânei lui, care o plângea, să se întoarcă spre a se împăca. Ceea ce se şi făcu, după câteva fandoseli marghiolite; iar Donia o sărută pe obraji, iar neneaca îi sărută mâinile, şi amândouă, urmate de ceata de roabe, trecură pe poarta tainică şi intrară în grădină.           Or, la rându-i, Diadem urmase îndemnurile ocrotitoarei lui. Aşa că, după plecarea neneacăi, vizirul şi Aziz se sculară şi îl îmbrăcară cu un caftan falnic, cu adevărat împărătesc, şi neîndoielnic că putea să preţuiască vreo cinci mii de dinari, şi îl încinseră peste mijloc cu o cingătoare iscusită din aur, bătută numai cu nestemate, şi încheiată cu o cataramă de smarald, iar împrejurul frunţii îi puseră un turban înflorat ispitit cu zarafir şi împodobit cu un surguci de diamante; pe urmă chemară asupra-i binecuvântările lui Allah şi, după ce îl însoţiră până în preajma grădinii, se întoarseră ca să-l lase să se strecoare mai lesne înlăuntru.           Diadem, aşadar, ajungând la poartă, îl găsi acolo pe bătrânul paznic cumsecade care, când îl văzu, se ridică numaidecât în cinstea lui şi îi răspunse la salamalec cu cădenic şi cu dragoste. Şi, întrucât nu ştia că domniţa Donia intrase în grădină pe poarta cea tainică, îi spuse lui Diadem:           — Grădina este grădina ta, iar eu sunt robul tău!           Şi îi deschise poarta, rugându-l să intre. Pe urmă o închise iarăşi, şi se întoarse să şadă jos la locul său obişnuit, preamărindu-l pe Allah întru făpturile sale.           Iar Diadem zori să facă precum îl învăţase bătrâna: se piti după tufa de care îi spusese ea, ca să aştepte acolo trecerea domniţei. Iac-aşa cu el!           Da cât despre Sett-Donia, iacătă! Bătrâna, pe când se tot plimba, îi spuse:           — O, stăpână a mea, am să-ţi spun ceva ce va ajuta să-ţi facă mai desfătată priveliştea acestor pomi frumoşi, a acestor roade şi a acestor flori.           Donia spuse:           — Sunt gata să te ascult, neneaca mea cea bună.           Ea spuse:           — Ar trebui, zău, să le trimiţi îndărăt la sarai pe toate slujitoarele astea care nu-ţi dau tihnă să te bucuri în toată voia de seninul ceasului şi de reveneala răpitoare. Chiar că ele nu îţi sunt decât o stânjenire.           Donia spuse:           — Drept grăieşti, o, doică!           Şi le trimise numaidecât, cu un semn, pe însoţitoarele ei, îndărăt acasă. Şi aşa că, singură, urmată numai de bătrână, domniţa Donia se apropia de tufa după care sta pitit Diadem.           Şi Diadem o văzu pe domniţa Donia; şi, dintr-o privire, putu să-i cântărească frumuseţea, şi fu atâta de vrăjit, încât se prăbuşi leşinat pe loc. Iar Donia îşi urmă drumul şi se îndreptă spre sala în care vizirul pusese să se zugrăvească priveliştea cu păsărarul; şi, la îndemnul neneacăi, intră în sală pentru întâia oară în viaţa ei: întrucât niciodată mai înainte nu fusese ispitită să treacă prin sala aceea hărăzită slugilor de la sarai.           La vederea zugrăviturii, Sett-Donia rămase până peste poate de uluită şi se minună:           — O, neneacă, ia te uită! acesta-i visul meu de odinioară, da întocmai pe dos! Doamne! Ya rabbi! ce tulburat îmi e sufletul!           Şi, apăsându-şi inima, şezu jos pe chilim şi spuse:           — O, neneaca, oare să mă fi înşelat eu? Şi Eblis-procletul să-şi fi râs aşa de credulitatea mea în vise?           Şi doica zise:           — Biata mea copilă, deh, eu, cu bătrânele-mi păţanii, ţi-am arătat limpede ce greşeală faci! Da să ieşim să ne plimbăm mai departe, acuma când soarele dă în scapăt şi când răcoarea este mai dulce în văzduhul îmbălsămat.           Şi ieşiră în gradina.           Or, Diadem îşi venise în fire din leşinul lui şi, precum îl povăţuise neneaca, începuse să se preumble agale, cu o înfăţişare nepăsătoare, parcă luător-aminte numai la frumuseţea priveliştilor.           Încât, la un cot de cărare, Sett-Donia îl zări şi se minună:           — O, doică! II vezi pe tânărul acela? Ia uite ce frumos e, şi ce mijlocel are, şi ce umblet! Îl cunoşti cumva? Spune!           Ea răspunse:           — Nu îl cunosc deloc, da judecând după înfăţişarea lui trebuie să fie vreun fiu de sultan. Ah, stăpână a mea, ce minunat e! ah, cât e de frumos! ah, sufletul meu!           Iar Sett-Donia spuse:           — E frumos de tot de tot!           Bătrâna spuse:           — De tot de tot! Ferice de iubita lui!           Şi, pe sub ascuns, îi făcu semn lui Diadem să iasă din grădină şi să se întoarcă îndărăt acasă. Iar Diadem pricepu şi îşi urmă drumul spre ieşire, pe când domniţa Donia încă îl mai petrecea cu privirea şi îi spunea doică-sii:           — Bagi de seamă, o, neneacă, schimbarea ce se săvârşeşte în mine? E oare cu putinţă ca eu, Donia, să fiu cuprinsă de atare tulburare la vederea unui bărbat? O, doică, simt în mine că m-am îndrăgostit şi că, acuma, eu la rându-mi am să-ţi cer ajutorinţă.           Bătrâna spuse:           — Prăpădi-l-ar Allah peafurisitul cel Ispititor! Iacătă-te, o, stăpâna mea, prinsă în mreje! Da şi ce frumos e bărbătuşul care are să te slobozească!           Donia spuse:           — O, neneacă, neneaca mea cea bună, ţi se cade neabătut să mi-l aduci pe tânărul acela frumos! Nu îl vreau decât din mâinile tale, doică, doică scumpă! Fugi degrabă, mă rog ţie, să mi-l cauţi! Şi iacătă, pentru tine, o mie de dinari şi o rochie de o mie de dinari. Şi dacă nu te învoieşti, eu mor!           Bătrâna spuse:           — Întoarce-te atunci la sarai şi lasă-mă să purced după felul meu. Iţi făgăduiesc împlinirea acestei împerecheri minunate!           Şi numaidecât o lăsă pe Sett-Donia şi ieşi să-l caute pe frumosul Diadem, care o întâmpină cu bucurie şi îi dărui dintru-ntâi o mie de dinari de aur. Şi bătrâna îi spuse:           — S-a petrecut cutare şi cutare lucru.           Şi îi povesti de tulburarea domniţei Donia şi ce vorbe schimbase cu ea. Şi Diadem spuse:           — Da pe când împreunarea noastră?           Ea răspunse:           — Mâine, negreşit!           El atunci îi mai dărui o rochie şi alte daruri de o mie de dinari de aur, pe care ea le primi spunându-i:           — Am să vin chiar eu să te iau, la ceasul potrivit.           Şi plecă în grabă mare la stăpână-sa Donia, care o aştepta îndârdorată şi care îi spuse:           — Ce veşti, o, neneacă, îmi aduci de la cel drag?           Ea răspunse:           — Am izbutit să dau de urmele lui şi să vorbesc cu el. Mâine, numaidecât, ţi-l aduc de mână.           Atunci Sett-Donia fu până peste poate de fericită şi îi dărui doicii o mie de dinari de aur şi daruri de alţi o mie de dinari. Şi, în noaptea aceea, tustrei adormiră cu sufletele ticsite de nădejdea cea dulce şi de mulţumire.           Or, dis-de-dimineaţă, bătrâna se şi afla la locuinţa lui Diadem, care o aştepta. Şi bătrâna desfăcu o legătură pe care o adusese şi scoase nişte haine muiereşti cu care îl îmbrăcă pe Diadem, iar la urmă îl învălui cu totul într-un izar bogat şi îi coperi chipul cu un iaşmac gros; pe urmă îi spuse:           — Acuma ia caută să calci cu nişte mişcări de femeie, legănându-ţi şoldurile la dreapta şi la stânga, şi fa nişte paşi mărunţei, ca fecioarele. Şi mai ales să mă laşi numai pe mine să răspund la toate întrebările tuturora, şi pentru nimic în lume să nu care cumva să laşi să ţi se audă glasul!           Şi Diadem răspunse cu ascultare şi cu supunere.           Apoi plecară amândoi şi purceseră la drum până ce ajunseră la poarta saraiului care era străjuită de chiar căpetenia hadâmbilor. Aşa că, la vederea noii venite, pe care nu o ştia, căpetenia de hadâmbi o întrebă pe bătrână:           — Da cine este tinerica asta pe care nu am mai văzut-o până acum? Ia dă-o mai încoace ca s-o cercetez: poruncile sunt neabătute, şi am datoria s-o pipăi în toate chipurile, ba, dacă se cere, să le dezbrac cu totul pe roabele cele noi, de care răspund! Or, pe aceasta nu o cunosc: aşa că lasă-mă s-o pipăi cu mâna mea şi s-o văd cu ochii mei!           Ci bătrâna se burzului spunând:           — Ce tot îngaimi tu, o, ceauş de hadâmbi! Au tu nu ştii…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era de obicei, nu alungi mai mult povestitul în noaptea aceea.           Dar când fu cea de a o sută treizeci şi cincea noapte Spuse:           …Ce tot îngaimi tu, o, ceauş de hadâmbi! Au tu nu ştii că pe roaba aceasta însăşi Sett-Donia o trimite la târguieli, dată fiind priceperea ei de meşterită la chindiseli pe zarpale? Şi nu ştii că este una dintre acelea care coase pe mătase închipuiturile cele minunate ale domniţei?           Caci hadâmbul se încruntă şi zise:           — Nu ţine la mine nici un fel de chindiseală! Sunt numaidecât dator s-o pipăi peste tot pe noua venită şi s-o cercetez şi pe dinainte, şi pe dindărăt, şi pe din sus, şi pe din jos!           La vorbele acestea, bătrâna doică dete în vileag semnele unei mânii până peste poate şi se proţăpi dinaintea hadâmbului şi îi spuse:           — Şi eu, care te luasem totdeauna drept pildă de izgonit de la sarai?           Pe urmă se întoarse înspre Diadem cel străvestit şi ţipă la el:           — Fata mea, iartă-l pe ceauşul nostru! Asta-i o glumă de-a lui! Aşa că treci fară de teamă!           Atunci Diadem trecu pragul, legănându-şi şoldurile şi aruncând un zâmbet pe sub iaşmac către căpetenia de hadâmbi, înmărmurit de frumuseţea ce se străvezea prin ţesătura gingaşă. Şi, călăuzit de bătrână, intră într-o sală lungă, pe urmă trecu pe sub nişte bolţi, apoi prin alte săli şi pe sub alte bolţi, până ce ajunse, după cea de a şaptea sală, într-o odaie mare, ce prin şapte uşi cu perdelele lăsate da spre o curte largă. Şi bătrâna îi spuse:           — Numără uşile la rând şi intră prin cea de a şaptea: şi ai să săseşti acolo, o, tinere negustor, ceea ce este mai presus de toate bogăţiile pământului, floarea-fecioară, pe copila cea scumpă şi dulceaţa care se cheamă Sett-Donia!           Atunci şahzade Diadem, îmbrăcat în haine de femeie, numără uşile şi intră prin cea de a şaptea. Şi, lăsând perdelele să cadă la loc, îşi ridică iaşmacul care îi ascundea obrazul. Or, Sett-Donia, la ceasul acela, dormea pe divan. Şi nu era înveşmântată decât numai cu străvezimea pielei ei de iasomie. Şi din ea toată se revărsa chemarea după alintări nemaiîncercate. Atunci, dintr-o zvâcnitură, Diadem se descotorosi de hainele care îl stânjeneau şi, sprinten, se năpusti la divan şi o cuprinse în braţe pe domniţa adormită. Şi ţipătul de spaimă al copilei, trezită deodată, fu înăbuşit de buzele care o mistuiau. Şi aşa se petrecu întâlnirea dintâi dintre preafrumosul şanzade Diadem şi domniţa Donia, între braţe care se înlănţuiau şi picioare care se zbăteau. Şi aşa ţinu vreme de o lună, fară ca dintr-o parte ori din cealaltă să se fi precurmat sărutările nesăţioase ori râsetele care îl binecuvântau pe Orânduitorul tuturor lucrurilor frumoase. Şi, iac-aşa cu ei!           Da cât despre vizir şi Aziz, aceştia şezură până la miezul nopţii să aştepte, îngrijoraţi, întoarcerea lui Diadem. Iar când văzură că nu mai sosea, începură să se îngrijoreze de-a binelea; când veni şi dimineaţa, fară nici o veste de la necugetatul de Diadem, nu mai avură nici o îndoinţă în ce priveşte pieirea lui şi rămaseră descumpăniţi cu totul; şi, în durerea şi în spaima lor, nu mai ştiură în ce parte s-o ia. Iar Aziz spuse, cu glas sugrumat:           — Porţile de la sarai nu au să se mai deschidă niciodată pentru stăpânul nostru! O, ce se cade să facem noi acuma?           Vizirul spuse:           — Să-l mai aşteptăm o vreme aici, neclintiţi!           Şi şezură aşa vreme de o lună întreagă, nemaimâncând şi nemaidormind, şi jeluindu-se de nenorocirea fară de leac. Încât, cum după o lună tot nu sosea nici un semn de viaţă de la Diadem, vizirul spuse:           — Copilul meu, ce belea amarnică şi neagră! Eu socot că hotărârea cea mai potrivită de luat este tot aceea de a ne întoarce în ţara noastră, să-i dăm de ştire sultanului despre nenorocire: altminteri are să ne certe că am zăbovit a-l prevesti!           Şi pe clipă pe dată îşi făcură toate pregătirile de drum şi plecară înspre Cetatea-Verde, la scaunul sultanului Soleiman-Şah.           De cum ajunseră, zoriră să suie la sarai şi să-i dea ştire sultanului de toată păţania şi de sfârşitul amarnic al întâmplării. Şi tăcură, spre a izbucni în hohote de plâns.           La ştirea aceea năprasnică, sultanul Soleiman-Şah simţi lumea întreagă cum se năruie peste el, şi se prăbuşi fară de simţire. Da la ce mai puteau să slujească de-acuma lacrimile şi bocetele de căinţă? Încât sultanul Soleiman-Şah, sugrumându-şi jalea care îi rodea inima şi îi înnegura sufletul şi întreg pământul dinaintea ochilor, jură că are să se ducă să răzbune moartea fiului său Diadem cu o răzbunare cum nu s-a mai pomenit. Şi pe dată porunci să fie chemaţi, prin pristavii obşteşti, toţi bărbaţii în stare să ţină o suliţă ori o spadă în mână, şi toată oastea cu căpeteniile ei; şi puse să fie scoase toate rosturile sale de luptă, şi corturile, şi elefanţii, şi, urmat astfel de tot norodul său, care îl iubea până peste poate pentru sufletul lui drept şi pentru mărinimia lui, purcese a drum înspre Insulele Camforului şi Cleştarului.           Ast timp, în saraiul luminat de fericire, cei doi îndrăgostiţi, Diadem şi Donia, nu conteneau să se iubească tot mai straşnic şi nu se mai ridicau de pe chilimuri, decât ca să mănânce laolaltă şi ca să cânte. Şi lucrul dură aşa vreme de şase luni. Or, într-o zi, când dragostea de iubita lui îl bântuia peste poate, Diadem îi spuse Doniei:           — O, icoană a lăuntrurilor mele, mai este un lucru care ne lipseşte pentru ca dragostea noastră să fie desăvârşită!           Ea îi spuse, nedumerită:           — O, Diadem, lumină a ochilor mei, ce mai poţi să-ţi doreşti? Sau nu ai tu buzele şi sânii mei, armurii şi tot trupul meu, şi braţele care te înlănţuiesc, şi sufletul meu care te doreşte? Dacă râvneşti şi la alte chipuri de dragoste pe care eu nu le ştiu, pentru ce te sfieşti să-mi spui? Şi vei vedea pe dată dacă voi şti să le îndeplinesc!           Diadem spuse:           — Mieluşeaua mea, nu de aşa ceva e vorba! Aşa că lasă-mă să-ţi dezvăluiesc cine sunt! Află, o, domniţă, că eu sunt fiu de sultan, şi nu precupeţ din suk. Iar părintele meu este sultanul Soleiman-Şah, stăpânul de la Cetatea-Verde şi de la munţii Ispahanului. Şi chiar el este acela care, acum o vreme, l-a trimis pe vizirul său la sultanul Şahraman, părintele tău, ca să te ceară de soţie pentru mine! Mai ţii minte că tu atunci nu ai vrut să primeşti căsătoria şi că l-ai ameninţat cu măciuca pe căpetenia de hadâmbi, când ţi-a pomenit despre aceasta? Aşa că hai să înfăptuim astăzi ceea ce vremea de ieri nu a vrut să îngăduiască, şi să plecăm împreună înspre Ispahanul cel verde!           La vorbele acestea, domniţa Donia se înlănţui cu şi mai mare voioşie de gâtul frumosului Diadem, şi cu nişte semne întru totul neîndoielnice îi răspunse cu ascultare şi cu supunere. Pe urmă amândoi, în noaptea aceea, izbutiră să se lase cuprinşi de somn, după ce vreme de zece luni în şir albeaţa zorilor îi găsise tot în îmbrăţişări, în sărutări şi altele asemenea.           Or, pe când cei doi îndrăgostiţi dormeau astfel, în vreme ce soarele se ridicase de mult şi tot saraiul foia, sultanul Şahraman, părintele domniţei, şedea pe pernele scaunului său domnesc şi, înconjurat de emirii şi de mai-marii din împărăţia lui, îi primea în ziua aceea pe cei din breasla giuvaiergiilor cu starostele lor în frunte. Şi starostele giuvaiergiilor îi dărui sultanului, ca semn de cinstire, un sipet minunat plin cu diamante şi rubine şi smaralde de mai bine de o sută de mii de dinari. Încât sultanul Şahraman fu până peste poate de mulţumit de peşcheş şi îl chemă pe capul hadâmbilor şi îi spuse:           — Ţine, Kafur, iaş i du sipetul stăpânei tale Sett-Donia! Şi să te întorci să-mi spui dacă darul îi este pe plac.           Şi pe dată hadâmbul Kafur porni înspre iatacurile în care sălăşluia singură domniţa Donia.           Or, când ajunse acolo, hadâmbul Kafur o văzu, întinsă pe un chilim, păzind uşa stăpâne-sii, pe neneaca doică; iar uşile de la iatacuri erau toate închise şi cu perdelele lăsate. Şi hadâmbul gândi: „Oare cum de dorm până la ceasul acesta târziu, când asemenea lucru nu le stă nicidecum în obicei!”           Pe urmă, întrucât nu vroia să se întoarcă fară răspuns la sultan, păşi peste trupul bătrânei întins de-a curmezişul uşii, împinse uşa şi intră în iatac. Şi care nu-i fu uluirea şi năucirea când o văzu pe Sett-Donia dormind goală-goluţă în braţele flăcăului, cu o grămadă de semne de netăgăduit despre un zamparalâc fară de pereche!           La priveliştea aceea, hadâmbul Kafur îşi aduse aminte de năprăsniciile cu care îl ameninţase Sett-Donia, şi cugetă în sufletul lui de hadâmb: „Care va să zică aşa îi e scârbă ei de partea bărbătească? La rându-mi, acuma, de-o vrea Allah, am să-mi răzbun mişelirea îndurată!”           Şi ieşi încetişor îndărăt închizând uşa, şi se înfăţişă între mâinile sultanului Şahraman. Şi sultanul îl întrebă:           — Ei, ce-a zis stăpână-ta?           Hadâmbul spuse:           — Iacătă sipetul!           Şi sultanul, nedumerit, întrebă:           — Aşadar fata mea nu vrea nici nestemate, cum nu vrea nici soţ?           Caci arapul spuse:           — Cruţă-mă, o, Măria Ta, de a-ţi da răspuns faţă cu toată adunarea!           Atunci sultanul porunci să iasă toată lumea din sala domnească, oprindu-l lângă sine numai pe vizirul său; şi hadâmbul spuse:           — Stăpâna mea Donia se află în cutare şi cutare împrejurare! Da chiar că flăcăul este tare frumos!           La vorbele acestea, sultanul Şahraman îşi plesni palmele una de alta, holbă ochii mari şi strigă:           — Lucrul este peste putinţă!           Pe urmă adăugă:           — I-ai văzut tu, o, Kafur?           Hadâmbul spuse:           — Cu ochiul ăsta şi cu ochiul cestălalt!           Atunci sultanul spuse:           — Este cu totul şi cu totul peste poate!           Şi îi porunci hadâmbului să-i aducă dinaintea scaunului domnesc pe cei doi culpeşi. Şi hadâmbul împlini porunca pe dată.           Când cei doi îndrăgostiţi se aflară între mâinile sultanului, acesta le spuse, sugrumat:           — Aşadară-i adevărat!           Caci nu putu să grăiască mai mult şi, cu amândouă mâinile, înşfacă paloşul său cel mare şi dete să se repeadă la Diadem. Caci Sett-Donia îl cuprinse în braţe pe iubitul ei şi îşi lipi buzele de buzele lui, pe urmă strigă către tătânc-său:           — Dacă-i aşa, omoară-ne pe amândoi!           Atunci sultanul se întoarse în jilţul său şi porunci hadâmbului s-o ducă pe Sett-Donia în iatacul ei; pe urmă îi zise lui Diadem:           — Ticăloase amăgitor! cine eşti tu? şi cine este tatăl tău? şi cum de ai cutezat să ajungi până la fata mea?           Atunci Diadem zise:           — Află, o, Măria Ta, că, dacă moartea mea este ceea ce râvneşti, şi moartea ta va urma numaidecât, iar împărăţia ta va fi spulberată!           Iar sultanul, scos din fire, strigă:           — Şi cum aşa?           El spuse:           — Sunt fiul sultanului Soleiman-Şah; şi mi-am luat, precum fusese scrisa, ceea ce nu mi se dăruise! Aşa că deschide ochii, o, Măria Ta, înainte de a porunci pieirea mea!           La vorbele acestea, sultanul fu cuprins de nedumerire şi ceru sfat vizirului său despre ce le rămânea de făcut. Caci vizirul spuse:           — Nu care cumva, o, Măria Ta, să dai crezare spuselor acestui chipeş. Numai moartea poate să pedepsească ticăloşia unui plod de târfa ca el, trăsni-l-ar şi bătu-l-ar Allah!           Atunci sultanul îi spuse spătarului:           — Retează-i gâtul!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă după obiceiul ei, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută treizeci şi şasea noapte spuse:           Atunci sultanul îi spuse spătarului:           — Retează-i gâtul!           Şi s-ar fi zis cu Diadem, dacă, în chiar clipita când spătarul se pregătea să împlinească porunca, nu i s-ar fi adus sultanului vestea despre sosirea a doi soli de la sultanul Soleiman-Şah, care cereau îngăduinţa să intre. Or, cei doi soli taman că prevesteau sosirea sultanului Soleiman-Şah însuşi, cu toată armia lui. Iar cei doi soli nu erau alţii decât vizirul şi tânărul Aziz. Încât, atunci când intrarea le fu îngăduită şi când îl văzură pe fiul sultanului, şahzade Diadem, erau să-şi piardă minţile de bucurie şi se aruncară la picioarele lui şi i le sărutară; iar Diadem îi sili să se ridice şi îi sărută şi, în câteva vorbe, le arătă cum stă treaba; iar ei aşijderea îi deteră ştire despre ceea ce se petrecuse şi îl vestiră pe sultanul Şahraman de venirea apropiată a sultanului Soleiman-Şah şi a tuturor ordiilor lui.           Când pricepu prin ce primejdie trecuse când poruncise moartea tânărului Diadem, care acuma se vădea limpede cine este, sultanul Şahraman ridică braţele în sus şi îl binecuvântă pe Allah care oprise mâna spătarului. Pe urmă îi spuse lui Diadem:           — Fiul meu, iartă-l pe un bătrân ca mine, care nu a ştiut ce avea de făcut. Caci vina este a vizirului păcatelor mele, şi am să pun să fie tras în ţeapă pe dată!           Atunci şahzade Diadem îi sărută mâna şi îi spuse;           — Tu, o, Măria Ta, eşti ca şi tatăl meu, şi mai degrabă eu se cuvine să-ţi cer iertăciune pentru supărarea ce ţi-am adus!           Sultanul spuse:           — Vina este a hadâmbului acela al belelelor, şi am să pun să fie răstignit pe o scândură împuţită care să nu preţuiască nici două drahme!           Atunci Diadem spuse:           — În ceea ce îl priveşte pe hadâmb, i se prea cuvine! Da în ceea ce îl priveşte pe vizir, să-l lăsăm pe data viitoare, dacă o mai face!           Atunci Aziz şi vizirul stăruiră pe lângă sultan spre a dobândi şi iertarea hadâmbului, care de spaimă se fleşcăise tot. Atunci Diadem spuse:           — Lucrul cel mai de seamă care a mai rămas de făcut este de a potoli cât mai grabnic spaima în care pesemne ca se află copila ta Sett-Donia, şi care-i tot sufletul meu!           Sultanul spuse:           — Acuma pe dată mă duc la ca chiar eu!           Caci mai întâi porunci vizirului său, şi emirilor, şi dregătorilor să-l însoţească pe şahzade Diadem până la hammam şi să-l ajute chiar ei să facă o scaldă care să-l învoioşească desfătător. Pe urmă dete fuga la iatacul menit domniţei Donia, pe care o găsi pe cale de a-şi înfige în inimă vârful unui paloş cu mânerul sprijinit în pământ. La priveliştea aceea, sultanul simţi cum îi zboară minţile şi strigă la fiică-sa:           — Flăcăul este la adăpost de orice! Fie-ţi milă de părintele tău, o, copila mea!           La vorbele acestea, Sett-Donia aruncă paloşul cât colo şi sărută mâna părintelui ei, iar părintele ei îi povesti cum stă treaba. Atunci ea îi spuse:           — Nu am să mă liniştesc decât când am să-l văd pe iubitul meu!           Atunci sultanul, de îndată ce Diadem se întoarse de la hammam, zori să-l ducă la domniţa Donia, care se aruncă de gâtul lui; şi pe când cei doi îndrăgostiţi se sărutau, sultanul închise uşa binişor în urma lui. Pe urmă se întoarse la saraiul său ca să dea poruncile cuvenite pentru primirea sultanului Soleiman-Şah, la care grăbi a-l trimite pe vizir şi pe Aziz spre a-i da de ştire despre norocita împrejurare, luând totodată aminte să-i trimită, ca peşcheş, o sută de cai minunaţi, o sută de cămile sprintene, o sută de băieţi, o sută de copile, o sută de arapi şi o sută de arăpoaice.           Şi numai atunci sultanul Şahraman, după ce pregătirile acestea fură îndeplinite, purcese el însuşi în întâmpinarea sultanului Soleiman-Şah, având grijă să fie însoţit de şahzade Diadem; şi, urmaţi de un alai mare, ieşiră din cetate. Şi, când îi văzu că se apropiau, sultanul Soleiman-Şah veni şi el în calea lor şi strigă:           — Mărire lui Allah carele l-a ajutat pe fiul meu să răzbată la dorurile sale!           Pe urmă cei doi sultani se sărutară cu dragoste; iar Diadem se aruncă de gâtul tătâne-său, plângând de bucurie, iar tătâne-său la fel. Pe urmă purceseră să mănânce, să bea şi să tăifăsuiască în fericirea cea mai desăvârşită. Şi, la urmă, porunciră să vină cadiii şi martorii şi, acolo pe loc, fu scris senetul de căsătorie dintre Diadem şi Sett-Donia. Pe urmă, cu prilejul acela, se făcură daruri multe oştenilor şi norodului, şi vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, cetatea fu împodobită şi luminată. Şi aşa că, în toiul bucuriei întregi şi al tuturor ospeţelor, Diadem şi Donia putură să se drăgostească după pofta lor, până peste marginile marginilor drăgostelilor!           Caci Diadem avu grijă să nu uite nici de cât ajutor îi fusese prietenul său Aziz; încât, după ce trimisese un alai întreg cu Aziz după mama lui Aziz, care îl plângea de amar de vreme, nu mai vru să se despartă de el.4 Şi, după moartea sultanului Soleiman-Şah, cum ajunse la rându-i sultan peste Cetatea-Verde şi peste munţii Ispahanului, il căftăni pe Aziz în slujba de mare vizir; iar apoi îl căftăni pe paznicul cel bătrân în slujba de chivernisitor peste întreaga împărăţie, iar pe şeicul sukului în slujba de staroste peste toate isnafurile. Şi trăiră toţi în huzur, până la moarte, singura pacoste fară de leac.           Când isprăvi de istorisit povestea aceasta cu Aziz şi cu Aziza şi pe cea cu Diadem şi cu Donia, vizirul Dandan ceru îngăduinţă de la sultanul Daul’makan să bea un pahar cu sorbet de trandafiri. Şi sultanul Daul’makan grăi:           — O, vizire al meu, oare se mai află pe pământ vreunul la fel ca tine de vrednic să ţină tovărăşie emirilor şi sultanilor? Chiar că povestea aceasta m-a vrăjit până peste poate, atâta-i de desfătată şi de dulce la ascultat!           Şi sultanul Daul’makan îi dărui vizirului său cel mai frumos caftan de fală dintre odoarele domneşti.           Da cât despre împresurarea Constantiniei…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a o sută treizeci şi şaptea noapte spuse:

Află, aşadar, o, doamne al meu, că tatăl meu a fost sultanul acestei cetăţi. Îl chema Mahmud şi era stăpân peste Insulele Negre şi peste aceşti patru munţi. Tatăl meu a domnit şaptezeci de ani, după care s-a stins întru mila Atoatedătătorului. După moartea lui, am luat eu sultănia şi m-am însurat cu fiica moşului meu. Iar ea mă îndrăgea cu o dragoste atâta de aprigă, încât, dacă din întâmplare zăboveam pe undeva departe de ea, nu mânca şi nu bea nimic, până ce nu mă vedea iar. Şi şezu sub ocrotirea mea vreme de cinci ani, până ce într-o zi se duse la hammam, după ce poruncise bucătarului să ne gătească masa de prânz. Iar eu intrai în sarai şi mă culcai pe locul obişnuit pe care mă culcam, şi poruncii la două dintre roabele mele să-mi facă vânt cu un vânturar. Atunci una se aşeză la capul meu, iar cealaltă la picioare. Şi mă cuprinse nesomnia, gândind la lipsa soţiei mele, şi nici o tihnă nu se mai lipi de mine: căci chiar dacă ochiul meu se închisese, sufletu-mi sta tot treaz! Atunci o auzii pe roaba care îmi şedea la cap cum îi spunea celei care îmi şedea la picioare:           — O, Massuda, ce tinereţe fară de noroc mai are şi stăpânul nostru! Şi ce păcate pe capul lui s-o aibă de soţie pe stăpâna noastră, vicleană şi nelegiuită!           Iar cealaltă răspunse:           — Bătu-le-ar Allah pe muierile stricate. Că odrasla asta a desfrâului niciodată nu are să mai poată găsi pe careva cu o fire aşa de bună ca a stăpânului nostru, ea, care îşi petrece nopţile prin felurite paturi!           Iar roaba care şedea la cap răspunse:           — Chiar că stăpânul nostru trebuie să fie tare adormit, de nu ia seama la faptele muierii lui!           Iar cealaltă zise:           — Păi ce tot trăncăneşti tu acolo? Au poate stăpânul nostru să prepună ce face ea? Ori poate socoti cumva că îl lasă ea să se învârtească în voie? Află, dar, că întotdeauna vicleana amestecă ceva în pocalul pe care stăpânul nostru îl bea în fiecare seară, înainte de a se culca: îi pune în el nişte banj44; şi îl cufundă în somn. În acea stare, nu mai poate să ştie nici ce se petrece, nici unde se duce ea, nici ce face. Or, după ce îi dă să bea vinul, ea se îmbracă şi pleacă, lăsându-l singur, şi lipseşte până-n zori. Când se întoarce, îi arde sub nas nişte mirosne, şi el atunci se trezeşte din somn.           Când auzii, doamne, vorbele roabelor, în ochii mei lumina se preschimbă în neguri. Şi tare zăbavnic vedeam apropiindu-se noaptea spre a mă afla iarăşi cu fiica moşului meu, care se întoarse într-un sfârşit de la hammam. Atunci întinserăm masa şi mâncarăm vreme de un ceas, îmbiindu-ne unul pe altul la băutură, ca de obicei. După care cerui vinul pe care îl beam în fiecare seară, înainte de a mă culca; iar ea îmi întinse potirul. Atunci mă ferii cu grijă să-l beau; da mă prefăcui a-l duce la buze, ca şi în alte daţi; şi îl vărsai în crăpătura de sus a caftanului, şi-apoi pe clipă pe dată mă întinsei pe pat, prefăcându-mă că dorm. Iar ea zise atunci:           — Dormi! Şi nu te-ai mai trezi în veci! Că, pe Allah! Tare mi-e lehamite de tine, şi mi-e silă până şi de chipul tău; iar sufletul mi-e sătul de atingerea cu tine!           Pe urmă se sculă, îşi puse hainele cele mai frumoase, se înmiresmă, încinse o spadă, deschise uşa de la sarai şi plecă. Eu atunci mă sculai şi mă ţinui după ea, până ce ieşi din sarăi. Şi străbătu toate sukurile şi, până la urmă, ajunse la porţile cetăţii. Atunci le grăi porţilor într-o limbă pe care n-o pricepeam, şi zăvoarele căzură, şi porţile se deschiseră, şi ea ieşi. Iar eu pornii pe urma ei, fară ca ea să mă simtă, până ce ajunse pe o ridicătură, alcătuită din aruncături de gunoaie, şi la un bordei cu o boltă deasupra, făcută din lut ars; intră pe uşă, iar eu mă aburcai pe boltă şi mă aşezai acolo sus, la pândă. Şi iacăt-o că intră la un arap negru. Arapu-acela hâd avea buza de sus cât o buză de oală, iar buza de jos, cât însăşi oala; şi amândouă buzele îi atârnau atâta de jos, încât ştergea cu ele ţărâna de pe pietrele podelei. Şi era putred de boli; şi stă tolănit pe un strat sărac de paie de trestie de zahăr. Când îl văzu, fiica moşului meu sărută pământul între mâinile lui; iar el săltă capu-nspre ea şi-i grăi:           — Vai de tine şi de tine! De ce-ai zăbovit până la ceasul acesta? I-am poftit pe arapii care s-au apucat să bea la vinaţuri şi s-au împreunat cu liubovnicele lor. Şi eu nu am vrut să beau, din pricina ta!           Ea spuse:           — O, stăpâne al meu şi dulceaţa inimii mele, nu ştii că eu sunt măritată cu fiul moşului meu şi că mi-e silă până şi de chipul lui, şi că mi-e greaţă să stau cu el? Şi-apoi, de nu mi-ar fi fost frică să nu te văd şi pe tine zăticnit, de mult aş fi năruit cetatea din creştet până în temelii şi aş fi făcut ca numai glasul cucuvăii şi al ciorii să se mai audă; şi aş fi mutat pietrele năruiturilor hăt tocmai dincolo de muntele Cocaz45.           Arapul răspunse:           — Minţi, dezmăţato! Or, mă jur pe cinstea şi pe însuşirile cele voiniceşti ale arapilor, şi pe întâietatea noastră nemăsurat mai presus faţă de cea a bărbaţilor de neam alb, că dacă încă o dată, începând din ziua aceasta, ai să mai zăboveşti aşa, am să mă scutur de prietenia cu tine şi nu am să-mi mai aştern trupul peste trupul tău! O, vânzătoareo vicleană! N-ai zăbovit aşa decât ca să-ţi îndestulezi într-alte părţi pojarurile tale de muiere, o, stricato, o, tu cea mai ticăloasă dintre muierile albe!           Aşa îi istorisi sultanului feciorul de sultan. Şi urmă:           Când auzii ce-şi vorbiseră şi când văzui cu ochii mei ceea ce urmă între ei doi, lumea se preschimbă în neguri dinaintea mea şi nu mai ştiui unde mă aflu. Apoi fiica moşului meu începu să plângă şi să se jeluiască, ugilită între mâinile arapului, şi să spună:           — O, dragostea mea, o, frupt al inimii mele, nu te mai am decât pe tine! Dacă mă alungi, atunci e vai de mine! O, iubirea mea, o, lumină a ochiului meu!           Şi nu se mai opri din plâns şi din rugăminţi, până ce el nu o iertă. Ea atunci se sculă bucuroasă, se dezbrăcă de toate hainele de pe ea, şi de ceacşiri, şi rămase goală de-a binelea. Pe urmă spuse:           — O, stăpâne al meu, ai să-i dai ceva de mâncare roabei tale?           Iar arapul răspunse:           — Saltă capacul cratiţei şi ai să găseşti în cratiţă o tocană făcută cu nişte oase de şoarece, pe care ai s-o înfuleci de-ai să rozi şi oasele; pe urmă ia oala ceea de colo şi-ai să găseşti în ea nişte buză46 de băut!           Iar ea se duse şi mancă, şi bău, şi se spălă pe mâini; pe urmă se întoarse şi se culcă lângă arap pe paiele de trestie, goală cu totul, şi se ghemui sub arap pe zdrenţele împuţite.           Când văzui toate faptele pe care le săvârşea fiica moşului meu, nu mai putui să mă ţin şi sării din vârful bagdadiei şi mă repezii în odaie, şi luai spadă, pe care o adusese fiica moşului meu, hotărât să-i omor pe amândoi. Şi dintru-ntâi îl izbii pe arap peste gât, şi gândii că-şi lepădase sufletul.           În clipita aceea, Şeherezada văzu zorii mijind şi se opri sfioasă. Iar când lumina zilei străluci, sultanul Şahriar intră în sala de judeţe, şi divanul fu înţesat de lume până la sfârşitul zilei. Pe urmă sultanul se întoarse în saraiul lui, iar Doniazada îi zise surorii sale:           — Urmează, mă rog ţie, povestea!           Ea răspunse:           — Din toată inima şi ca o cinstire datorată!           Aşadar, când fu cea de a opta noapte, Şeherezada urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânărul cel vrăjit i-a spus sultanului:           Izbindu-l pe arap, spre a-i reteza capul, i-am retezat într-adevăr beregata – pielea şi carnea – şi am socotit că l-am ucis, întrucât a horcăit o horcăitură lungă şi cumplită. Fiica moşului meu, care dormea adânc, se trezi după plecarea mea, luă spada pe care o puse la loc în teacă, se întoarse acasă la sarai şi se culcă în patul meu, până dimineaţa. A doua zi de dimineaţă, văzui fiica moşului meu că îşi taie pletele şi se îmbracă în haine de moarte. Pe urmă îmi spuse:           — O, fiu al moşului meu, să nu mă cerţi cumva pentru ceea ce fac, întrucât iacătă că am aflat că maică-mea a murit, taică-meu a fost ucis în războiul cel sfânt, unul dintre fraţii mei s-a prăpădit înţepat de un scorpion, şi fratele celălalt a fost îngropat de viu sub prăbuşirea unei clădiri. Aşa încât sunt îndreptăţită să plâng şi să mă chinuiesc.           La vorbele acestea, nu vrusei să arăt că aş şti ceva, şi îi zisei:           — Fă ce socoţi, căci nu te opresc de la nimic.           Iar ea rămase închisă în jalea, în lacrimile şi în dârdora ei de durere smintită, vreme de un an întreg, de la început până la celălalt început. Când se încheie anul, îmi zise:           — Vreau să zidesc pentru mine în saraiul tău un mormânt boltit, şi să mă închid acolo în singurătate şi în lacrimi, şi să-i dau numele de Casa Jelaniilor!           Eu îi răspunsei:           — Fă ce socoţi tu de trebuinţă!           Iar ea îşi clădi Casa Jelaniilor ei, încununată cu o boltă şi cuprinzând un mormânt ca o groapă. Pe urmă îl aduse şi îl puse acolo pe arap, care nu era mort, dar care ajunsese tare bolnav şi tare slăbit, şi care chiar că nu mai putea să-i fie de nici o slujbă fiicei moşului meu. Dar starea aceea nu îl împiedica să bea întruna la vin şi la buză. Iar din ziua rănirii lui, nu mai putea să vorbească, şi trăia aşa mai departe, întrucât sorocul lui nu venise. Iar ea, în fiecare zi intra la el sub boltă, în zori şi pe înserate, şi era cuprinsă lângă el de potoape de lacrimi şi de nebunie; şi îi da să bea băuturi şi mâncăruri terciuite. Şi nu conteni a face aşa, dimineaţa şi seara, tot răspasul celui de al doilea an. Iar eu o îngăduiam plin de răbdare toată vremea; şi într-o zi, intrând la ea pe neaşteptate, o găsii pornită pe plânsete şi izbindu-se peste obraji şi rostind cu glas jalnic stihurile acestea:           De când te-ai dus, iubite, m-am sihăstrit de lume, Şi doar singurătatea îmi sună în auz, Căci nu mai e în stare să strige un alt nume Inima mea, iubite, din clipa când te-ai dus.           De te vei mai întoarce, iubitule, vreodată La roaba care suflet şi trup ţi-a dăruit, O, fie-ţi milă, strânge-i cenuşa lepădată, Şi-n amintirea vieţii cu care te-a iubit, Dă-i liniştea deplină de care n-avu parte, Şi sapă-i tu mormântul, oriunde vei vroi, Numai să fie-alături de tine, ca şi-n moarte La pieptul tău să doarmă iubirea-ţi, pe vecii.           Şi glasul tău, ah, glasul, aminte să-şi aducă De numele cu care pe vremuri mă striga, Şi-asupra gropii negre să-şi cheme vechea slugă, Să-i vină la picioare precum venea cândva.           Ci, vai, atunci zadarnic vei întreba mormântul Sub care mă va roade al vieţilor călău.           Că va răzbate-afară doar sunetul, răsfrântul, Al oaselor uscate, scrâşnind de dorul tău.           Când îşi isprăvi jelania, îi spusei, cu sabia în mână:           — O, vânzătoareo, iacătă vorbele vicleniei care se leapădă de legăturile juruite şi calcă în picioare dragostea!           Şi, ridicând mâna, mă pregăteam s-o izbesc, când ea sări deodată şi, pricepând astfel că făptaşul betejirii arapului eram eu, se ridică dreaptă în picioare şi rosti nişte vorbe pe care nu le înţelesei deloc, şi zise:           — Prin puterea vrăjitoriei mele, Allah să te preschimbe jumătate în piatră şi jumătate în om!           Şi tot atunci, doamne, ajunsei precum mă vezi. Şi nu mai putui să mă clintesc, nici să fac vreo mişcare; astfel că nu sunt nici mort, nici viu. După ce mă aduse în starea aceasta, vrăji şi cele patru insule ale împărăţiei mele şi le preschimbă în munţii cu lacul de la mijloc; iar pe supuşii mei îi preschimbă în peşti. Da asta nu e tot! În fiecare zi, mă schingiuieşte şi mă biciuieşte cu o vână de piele şi îmi dă o sută de lovituri până la sânge. Şi apoi îmi pune de-a dreptul pe piele, pe sub haine, o cămaşă de păr aspru care îmi cuprinde toată partea de sus a trupului!           Şi tânărul, după spusele acestea, începu să plângă şi rosti aceste stihuri:           Dreptatea-ţi aşteptând-o, Doamne-al meu, Şi judecata-ţi.           — Îmi sugrum durerea Şi-ndur fără crâcnire orice greu, De vreme ce aşa îţi este vrerea.           Dar mă sfârşesc de chinuri, fără vină, Şi numai tu mi-eşti ţărmul alinat, O, Doamne, către care se închină Profetul nostru binecuvântat.           Atunci sultanul se întoarse spre tânăr şi îi spuse:           — Ai mai adăugat un păs la păsurile mele! Şi ia spune-mi, unde se află femeia aceea?           El răspunse:           — În mormântul în care zace arapul sub boltă. Se abate pe la mine în fiecare zi. Vine la mine, mă dezbracă de haine şi mă bate cu o sută de lovituri de bici, în vreme ce eu plâng şi ţip, şi nu pot să fac nici o mişcare, ca să mă apăr. Pe urmă, după ce mă pedepseşte astfel, se întoarce la şi dimineaţa, şi seara, vinuri şi băuturi fierte.           Sultanul zise:           — Pe Allah! O, necăjitule, se cade să-ţi dau un ajutor de pomenire şi să-ţi fac un bine care, atunci când n-oi mai fi, să se treacă în hrisoavele cronicilor!           Apoi sultanul urmă să stea la taifas cu el până la lăsarea serii. Pe urmă se ridică şi aşteptă să vină ceasul de noapte al vrăjitorilor. Atunci se dezbrăcă, îşi încinse paloşul şi porni spre locul unde se afla arapul. Văzu acolo lumânările aprinse şi fanarele atârnate; văzu şi căţuia cu tămâie, mirosnele şi alifiile. Pe urmă se duse drept la arap, îl izbi cu paloşul şi îl omorî. Apoi îl aburcă în spinare şi îl zvârli în afundul unui puţ, care se afla în sarăi. Pe urmă se întoarse şi se îmbrăcă în hainele arapului şi se preumblă oleacă pe sub boltă, vânturând în mână spadă, cât era ea de lungă.           Peste un ceas, veni şi vrăjitoarea, dezmăţata, la tânăr. De cum intră, îl dezbrăcă pe fiul moşului ei şi luă un bici şi începu să-l bată. El atunci strigă:           — Au! Au! Ajunge! Osânda mea e prea amarnică! Oh! Fie-ţi milă de mine!           Ea răspunse:           — Da ţie ţi-a fost milă de mine? Mi-ai cruţat tu iubitul? Nu! Ei na, îndură!           Apoi puse pe el cămaşa din păr de capră şi aşternu celelalte haine peste cămaşă. După care coborî la arap, să-i ducă pocalul cu vin şi olul cu ierburi fierte. Şi intră sub boltă, şi plânse, şi se jelui ţipând:           — Ufl Uf!           Şi zise:           — O, stăpâne al meu, grăieşte-mi! O, stăpâne al meu, vorbeşte cu mine!           Pe urmă rosti cu durere stihurile acestea:           Ah, va mai ţine, o, inima mea, Aceasta despărţire-atât de grea?           Iar dragostea cu care m-ai străpuns Nu-i oare chinuită-ndeajuns?           Ah, până când vei mai fugi de mine, Lăsându-mi numai jale şi suspine?           Dacă n-ai vrut decât să mă ucizi, Fii fericit, iubite: m-ai ucis!           Pe urmă izbucni în hohote de plâns şi iarăşi spuse:           — O, stăpâne, vorbeşte-mi, ca să te aud!           Atunci arapul (cel închipuit) îşi puse limba de-a crucişelea şi începu să îngâne după rostirea arapilor, şi grăi:           — Hoh! Hoh! Nu este tărie şi putere decât întru ajutorul lui Allah!           Când auzi vorbele (după atâta amar de vreme de când arapul nu mai vorbise), femeia scoase un ţipăt de bucurie şi leşină; ci îşi veni în fire şi spuse:           — Oh! Iacătă că stăpânul meu s-a vindecat!           Atunci sultanul îşi prefăcu glasul şi-l făcu tare slab şi zise:           — O, stricato! Nu eşti vrednică să-ţi grăiesc!           Ea zise:           — Pentru ce oare?           El răspunse:           — Pentru că în fiece zi nu faci altceva decât să-l pedepseşti pe soţul tău, iar el să ţipe şi să strige după ajutor, de mi se duce somnul pe toată noaptea până dimineaţa. Iar soţul tău nu conteneşte să ţi se roage şi să-ţi ceară îndurare, încât glasul lui îmi alungă somnul. Fără chinurile astea, de multă vreme mi s-ar fi întors puterile. Şi chiar aceasta-i pricina care mă opreşte a-ţi răspunde.           Ea spuse:           — Atunci, dacă îmi porunceşti aşa, am să-l slobozesc din starea în care se află!           Iar sultanul zise:           — Da! Slobozeşte-l şi întoarce-ne liniştea!           Ea spuse:           — Ascult şi mă supun!           Pe urmă se ridică şi ieşi de sub boltă. Intră în altar, luă un găvan de aramă plin cu apă şi rosti deasupra lui nişte vorbe vrăjitoreşti. Şi apa începu să fiarbă ca apă fiartă într-un ceaun. Atunci îl stropi cu apă pe tânăr şi rosti:           — Prin puterea vorbelor rostite, te dezleg să ieşi din înfăţişarea aceasta spre a lua iarăşi înfăţişarea ta cea dintâi!           Şi tânărul se scutură şi se sculă în sus pe picioarele lui, şi se bucură de slobozirea sa, şi strigă:           — Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este profetul lui Allah! Binecuvântarea şi pacea lui Allah fie asupra-i!           Pe urmă ea spuse:           — Du-te şi să nu mai dai pe-aici, că altminteri te voi omorî!           Şi-l scuipă în ochi. Atunci el plecă de dinaintea ei. Iar ea se întoarse la boltă şi coborî în ea şi spuse:           — O, stăpâne al meu, ridică-te să te văd!           Iar el, tare slab, spuse:           — Oh! N-ai făcut încă nimic! Nu mi-ai dat îndărăt decât numai o parte din tihnă, da n-ai curmat pricină de căpetenie a tulburării mele!           Iar ea zise:           — O, inima mea, care-i pricină de căpetenie?           El spuse:           — Peştii din lac, cei care nu sunt decât locuitorii cetăţii de odinioară şi ai celor patru insule de mai înainte, şi care nu mai contenesc să-şi salte capul din apă şi să-şi arunce blestemele împotriva mea şi a ta, şi-acesta-i temeiul care nu mă lasă să-mi capăt puterile. Iţi rămâne, aşadar, să-i dezlegi. Şi-atunci vei putea să vii şi să mă iei de mână şi să mă ajuţi să mă scol, întrucât e neîndoielnic că are să mi se întoarcă sănătatea!           Când auzi vorbele sultanului, pe care femeia îl luă drept arapul său, îi spuse, bucuroasă:           — O, stăpâne al meu, vrerea ta o pun pe capul şi în ochiul meu! 47           Şi, rostind: „În numele lui Allah!”, se ridică voioasă şi plecă în fugă şi, când ajunse la lac, luă un pic de apă şi…           În clipita aceea, Şeherezada văzu dimineaţa mijind şi, cuminte, se opri din povestit.           Când fu cea de a noua noapte ea urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când vrăjitoriţa a luat un pic de apă din lac şi a rostit deasupra-i nişte vorbe tainice, peştii au început să se zbată şi să ridice capetele şi se preschimbară iarăşi în fii ai lui Adam, chiar în clipita aceea, iar vraja care îi ţinea pe locuitorii cetăţii se dezlegă. Iar cetatea se prefăcu într-o cetate înflorită, cu sukuri bine clădite, şi fiecare locuitor începu să-şi îndeplinească meseria lui. Iar munţii se prefăcură în insule, ca mai înainte. După care nevasta cea tânără se întoarse numaidecât la sultan, tot cu credinţa că sultanul este arapul, şi îi spuse:           — O, inima mea, dă-mi mâna ta mărinimoasă ca s-o sărut!           Şi sultanul răspunse cu glas mocnit:           — Vino lângă mine!           Ea se duse. Şi deodată el înşfacă paloşul cel straşnic şi îi străpunse pieptul atâta de năprasnic, încât vârful paloşului ieşi prin spinare; pe urmă o mai izbi o dată şi o despică în două jumătăţi. Când sfârşi, ieşi afară şi îl găsi pe tânărul cel vrăjit care îl aştepta în picioare. Atunci sultanul îl firitisi cu bucurie că scăpase; iar tânărul îi sărută mâna şi îi mulţumi din toată inima. Apoi sultanul îi zise:           — Vrei să rămâi în cetatea ta ori să vii cu mine în cetatea mea?           Şi tânărul îi spuse:           — O, doamne al vremilor, ştii tu câtă depărtare este de aici până la cetatea ta?           Şi sultanul zise:           — Două zile şi jumătate.           Atunci tânărul îi spuse:           — O, Măria Ta, dacă dormi, trezeşte-te! De aici, ca să ajungi la cetatea ta, vei bate un an întreg, cu voia lui Allah! Întrucât, dacă ai venit aici în două zile şi jumătate, a fost pentru că această cetate era vrăjită. Şi-apoi, o, Măria Ta, eu nu mă voi mai despărţi de tine nici atâta cât ai clipi din ochi!           Iar sultanul se bucură de vorbele lui şi zise:           — Mărire lui Allah, carele a binevoit să te scoată în calea mea! Căci de aci înainte eşti fiul meu, întrucât Allah până acuma nu mi-a hărăzit nici un copil!           Atunci se aruncară unul la pieptul celuilalt şi se bucurară până peste marginile bucuriei. Apoi purceseră la drum până la saraiul sultanului cel tânăr, care fusese vrăjit. Şi sultanul cel tânăr dădu de ştire mai-marilor din împărăţia sa că urma să plece într-un sfânt hagialâc la Mecca. Atunci i se făcură toate pregătirile de trebuinţă. Apoi el şi sultanul plecară, şi inima sultanului ardea după cetatea sa, întrucât lipsise din ea vreme de un an. Purceseră, aşadar, la drum, având cu ei cincizeci de mameluci48 încărcaţi cu peşcheşuri de dăruit. Şi nu conteniră din drumeţit vreme de un an întreg, până ce ajunseră în preajma cetăţii sultanului. Atunci vizirul ieşi cu oştenii în întâmpinarea sultanului, după ce îşi pierduse nădejdea că îl va mai vedea vreodată. Iar oştenii veniră şi sărutară pământul dinaintea sultanului, şi îi urară bun venit. Atunci sultanul intră în sarai şi şezu în scaunul său domnesc. Pe urmă îl chemă pe vizir şi îi împărtăşi toate câte i se întâmplaseră. După ce vizirul luă ştire despre povestea tânărului, îi aduseră firitisiri pentru slobozirea şi mântuirea lui.           Ast timp, sultanul milui o mulţime de inşi; pe urmă îi spuse vizirului:           — Fă să-mi vină degrabă pescarul care mi-a adus pe vremuri peştele.           Iar vizirul trimise să fie căutat pescarul care fusese pricina izbăvirii locuitorilor din cetate. Iar sultanul îl pofti să vină mai aproape de Măria Să şi îi dărui caftane falnice, şi îl întrebă dacă are copii; iar pescarul îi spuse că are un băiat şi două fete. Atunci sultanul se însură cu una dintre cele două fete, iar tânărul se însură cu cealaltă. Pe urmă sultanul îl opri pe tatăl lor lângă sine şi îl căftăni căpetenie peste toţi sameşii vistieriei. Apoi îl trimise pe vizir în cetatea tânărului, aşezată în Insulele Negre, îl căftăni sultan peste acele insule şi-i trimise cu el şi pe cei cincizeci de mameluci, care îl însoţiseră mai înainte pe el însuşi, şi trimise şi o mulţime de caftane falnice pentru toţi emirii. Atunci vizirul îi sărută mâinile amândouă şi ieşi să plece. Iar sultanul şi tânărul urmară să trăiască laolaltă. Cât despre pescar, ajuns cap peste toţi sameşii vistieriei, se îmbogăţi pe deplin şi ajunse omul cel mai bogat de pe vremea sa. Iar cele două fete ale lui ajunseră soţii de sultani. Şi în starea aceea se şi săvârşiră din viaţă!           Şi, urmă Şeherezada, să nu socotiţi că povestea aceasta ar fi mai minunată decât cea cu hamalul.