1001 de nopti basme arabe

continuarea basmului....     Da cât despre împresurarea Constantiniei, iacătă că se şi împliniseră patru ani de când se tot lungea, fără vreo urmare hotărâtă; iar oştenii şi căpeteniile începuseră să pătimească amarnic de dorul de părinţi şi de prieteni; şi nemulţumirea colcăia.           Încât sultanul Daul’makan fu nezăbavnic a lua hotărârile cerute, şi îi chemă pe cei trei capi de oşti Bahraman, Rustem şi Turkaş şi, de faţă cu vizirul Dandan, le spuse:           — Sunteţi martori la ceca ce se petrece şi la sila care ne apasă pe toţi de pe urma afurisitei acesteia de împresurări, şi a năpastelor de nevindecat pe care cotoroanţa de Muma-Prăpădurilor le-a adus să cadă pe capetele noastre, fie şi numai moartea fratelui meu, viteazul Şarkan. Cugetaţi dară la ce ne mai rămâne de făcut şi răspundeţi-mi precum vi se cuvine să răspundeţi!           Atunci cei trei capi de oşti îşi plecară fruntea şi chibzuiră îndelung; pe urmă spuseră:           — O, Măria Ta, vizirul Dandan este mai păţit ca noi toţi, şi a îmbătrânit întru înţelepciune!           Iar sultanul Daul’makan se întoarse către vizirul Dandan şi îi spuse:           — Ne aflăm aici toţi, aşteptând vorbele tale!           Atunci vizirul Dandan veni între mâinile sultanului şi spuse:           — Să ştii, o, sultane al vremilor, că de-acuma chiar că ne este spre pagubă a mai zăbovi mult sub zidurile Constantiniei. Mai întâi că şi tu, o, Măria Ta, pesemne că vei fi fiind cuprins de dorul de a-ţi vedea feciorul, pe Kanmakan, precum şi pe nepoata Măriei Tale, Puterea-Ursitei, copila răposatului nostru emir Şarkan, cea care se află la Damasc, în sarai, cu cadânele. Şi-apoi şi noi toţi cei de aici simţim amarnic durerea de a fi atâta de departe de ţara noastră şi de casele noastre. Gândul meu dar este să ne întoarcem la Bagdad, chiar de va fi să mai venim cândva îndărăt aici, spre a nu mai lăsa din cetatea aceasta păgânească decât numai atât cât să-şi facă în ea cuiburi ciorile şi hultanii.           Şi sultanul spuse:           — O, vizire al meu, chiar că ai răspuns pe potriva socoatelor mele!           Şi pe dată puse pristavii obşteşti să dea de veste taberei că peste trei zile urma să se purceadă la drum.           Şi aşa că, în cea de a treia zi, cu steagurile în vânt şi cu surlele răsunând, oastea ridică tabia şi luă drumul îndărăt spre Bagdad. Şi după zile şi nopţi ajunse la Cetatea-Păcii, unde fu întâmpinată cu revărsări mari de bucurie de către toţi locuitorii.           Da în ceea ce îl priveşte pe sultanul Daul’makan, cel dintâi lucru pe care îl făcu fu acela de a se duce să-l vadă şi să-l sărute pe fiul său Kanmakan, care taman împlinea cel de al şaptelea an al lui de viaţă; iar cel de al doilea lucru pe care îl făcu fu acela de a porunci să fie chemat vechiul său prieten, bătrânul hammamgiu. Iar când hammamgiul veni, sultanul se ridică în cinstea lui şi îl sărută şi îl pofti să şadă jos lângă el şi îl lăudă până peste poate dinaintea tuturor emirilor şi a tuturor celor de faţă. Or, în tot acel răstimp, hammamgiul ajunsese de să nu-l mai cunoşti, tot mâncând şi bând şi trândăvind; şi se îngrăşase până peste marginile îngrăşatului: gâtul i se făcuse ca un gât de elefant, pântecele ca un pântec de balenă, iar obrajii tot atâta de lucioşi ca o pâine rotundă când e scoasă din cuptor.           Aşa că începuse cu a se feri să primească poftirea ce-i făcuse sultanul de a şedea jos lângă el şi îi spusese:           — O, stăpâne al meu, ferească-mă Allah să săvârşesc asemenea neobrăzare! E mult amar de vreme de când au trecut zilele acelea când îmi era îngăduit să şed jos dinaintea ta!           Caci sultanul Daul’makan îi spusese:           — Zilele acelea nu au acuma, pentru tine, decât să înceapă iarăşi, o, taică al meu! Că tu eşti cel care mi-ai scăpat viaţa!           Şi-l silise pe hammamgiu să şadă cu el pe jilţul cel larg al scaunului domnesc.           Atunci sultanul îi spuse hammamgiului:           — Vreau să te aud că îmi ceri un hatâr, întrucât sunt gata să-ţi dăruiesc tot ce îţi doreşti, de-ar fi până şi să împărţim domnia între noi! Grăieşte, dară, şi Allah are să te asculte!           Atunci bătrânul hammamgiu spuse:           — Tare aş vrea să-ţi cer un lucru la care râvnesc de multă vreme, da îmi era oarecum sfială să nu par neobrăzat!           Iar sultanul se zăhăi şi spuse:           — Trebuie numaidecât să-mi spui ce râvneşti!           Hammamgiul spuse:           — Poruncile tale sunt asupra capului meu! Iacătă: râvnesc, o, Măria Ta, să dobândesc, din mâna ta, un senet cu care să fiu căftănit staroste peste toţi hammamgiii de la toate hammamurile din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea!           La vorbele acestea, sultanul şi toţi cei de faţă izbucniră într-un râs până peste poate, şi hammamgiul gândi că dorul lui va fi fiind prea mare; şi rămase peste fire de amărât. Caci sultanul îi spuse:           — Pe Allah! cere-mi altceva!           Şi vizirul Dandan, de asemenea, se apropie încetişor de hammamgiu şi îl ciupi de picior şi îi făcu semn cu ochiul ca să-i spună:           — Cere-i altceva!           Şi hammamgiul spuse:           — Atunci, o, sultane al vremurilor, tare aş râvni să fiu căftănit staroste peste tot isnaful măturătorilor din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea!           La vorbele acestea, sultanul şi cei de faţă fură cuprinşi de un râs atâta de năprasnic de se răsturnară cu tălpile în sus. Pe urmă sultanul îi spuse hammamgiului:           — Hai, fratele meu, ţi se cade numaidecât să-mi ceri ceva care să fie vrednic de tine şi care să merite cu adevărat osteneala!           Hammamgiul spuse:           — Mi-e teamă că nu ai să poţi să mi-l împlineşti!           Sultanul spuse:           — Nimica nu este peste putinţă la Allah!           Şi hammamgiul spuse:           — Atunci căftăneşte-mă sultan al Damascului, în locul răposatului emir Şarkan!           Şi sultanul Daul’makan răspunse:           — Pe ochii mei!           Şi pe clipă pe dată puse să se scrie căftănirea hammamgiului ca sultan al Damascului, şi îi dete, ca unui sultan nou ce era, numele de Zablakan El-Mujahed.5 Pe urmă îl însărcină pe vizirul Dandan să-l însoţească pe sultanul cel nou, cu un alai falnic, până la Damasc, pe urmă să se întoarcă aducând-o cu el de acolo pe copila răposatului emir Şarkan, Puterea-Ursitei. Şi, înainte de plecare, îşi luă rămas-bun de la hammamgiu şi îl sărută şi îl povăţui să fie bun şi drept faţă de supuşii lui; pe urmă le spuse tuturor celor de faţă:           — Toţi care au dragoste şi preţuire faţă de mine, să-şi dovedească bucuria cu nişte daruri faţă de sultanul ElZablakan!           Şi pe dată darurile începură să se reverse împrejurul proaspătului sultan, pe care Daul’makan îl îmbrăcă chiar el cu caftanul domnesc; şi când toate pregătirile se încheiară, sultanul Daul’makan îi dete, pentru paza lui, cinci mii de mameluci tineri şi nişte robi care să poarte pologul domnesc, cel smălţuit în roşu şi aur. Şi iac-aşa hammamgiul, ajuns sultanul El-Mujahed El-Zablakan, urmat de toată straja lui, de vizirul Dandan, de emirii Rustem, Turkaş şi Bahramah, ieşi din Bagdad şi ajunse la Damasc, în împărăţia lui.           Or, grija dintâi a sultanului cel proaspăt fu aceea de a porunci numaidecât să se întocmească un alai strălucit spre a o însoţi la Bagdad pe micuţa domniţă de opt ani, Puterea-Ursitei, copila răposatului emir Şarkan; şi puse în slujba ei zece copile şi zece arăpoaice tinere, şi îi dărui daruri multe şi mai cu seamă mirosne de trandafiri şi dulceţuri de caise în chiupuri bine cetluite ca să nu se zaharisească, fară a uita nici de cataifurile cele atâta de răpitoare, da şi atâta de plăpânde, încât pesemne că nu aveau cum să ajungă nevătămate până la Bagdad; şi îi mai dărui douăzeci de gavanoase mari pline de curmale fierte în zahăr şi legate cu o zeamă înmiresmată cu praf de cuişoare, precum şi douăzeci de cutii cu plăcinte înfoiate, şi douăzeci de gavanoase cu fel de fel de dulceţuri poruncite anume la cei mai buni neguţători de zumaricale din Damasc. Şi totul fu încărcat pe patruzeci de cămile, fară a mai socoti şi legăturile cele mari cu viguri de mătăsuri şi de zarpale de zarafir ţesute de ţesătorii cei mai iscusiţi din ţara Şamului, precum şi armele cele scumpe şi vasele de aramă şi de aur ispitit, şi chindiselile.           Pe urmă, când pregătirile se încheiară, sultanul El-Zablakan vru de asemeni să-i dea un peşcheş bogat, în bani, vizirului Dandan; ci vizirul nu vroi să primească nicidecum, spunându-i:           — O, Măria Ta, eşti nou venit la domnia aceasta şi vei avea trebuinţă să dai acestor bani o folosinţă mai bună decât aceea de a mi-i dărui mie!           Pe urmă caravana purcese la drum, în conace scurte; or, Allah le scrise bună pace, şi peste o lună ajunseră cu toţii bine sănătoşi la Bagdad. Atunci sultanul Daul’makan o primi pe copila Puterca-Ursitei cu potoape de bucurie şi o dete în mâinile mamei sale Nozhatu şi a soţului sultanei Nozhatu, cămăraşul cel mare. Şi porunci să i se dea aceiaşi dascăli ca şi lui Kanmakan; şi astfel cei doi copii ajunseră nedespărţiţi şi fură cuprinşi unul faţă de altul de o dragoste care nu făcu altceva decât să sporească odată cu vârsta. Şi starea aceasta de lucruri dură aşa răstimp de opt ani, vreme în care sultanul Daul’makan nu dete o clipă uitării întrarmările şi gătirile de război împotriva rumilor cei necredincioşi.           Caci, de pe urma tuturor ostenelilor şi necazurilor îndurate la vremea tinereţei sale irosite, sultanul Daul’makan pierdea zi de zi din puteri şi din sănătate. Şi starea lui nefăcând alta decât să se înrăutăţească vădit, sultanul porunci într-o zi să fie chemat vizirul Dandan şi îi spuse:           — O, vizire al meu, te-am chemat să vii spre a-ţi spune un gând pe care aş vrea să-l înfăptuiesc. Aşa că să-mi răspunzi cu toată chibzuinţă!           Vizirul spuse:           — Care-i, aşadar, o, sultane al vremilor?           El spuse:           — Am chibzuit să mă lepăd de puterea împărătească de pe acum, cât încă mai sunt viu, şi să-l pun în locul meu, în scaunul de domnie, pe feciorul meu Kanmakan, şi să mă bucur astfel văzându-l cum domneşte cu slavă, până să mor! Tu ce socoţi? spune-mi, o, vizire al meu cu sufletul doldora de înţelepciune!           La vorbele acestea, vizirul Dandan sărută pământul dintre mâinile sultanului şi, cu glasul tulburat, îi spuse:           — Gândul pe care mi-l spui, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu chibzuinţă şi cu dreptate, nu este nici cu putinţă, nici cu priinţă – din două pricini: cea dintâi este că fiul tău, şahzade Kanmakan, este încă prea prunc; iar cea de a doua-i că este lucru neîndoielnic că un sultan, încă în viaţă, când îl pune pe fiul său să domnească, îşi are din chiar ceasul acela zilele numărate în cartea îngerului!           Sultanul spuse:           — În ceea ce priveşte viaţa mea, într-adevăr simt că s-a sfârşit; da în ceea ce îl priveşte pe fiul meu Kanmakan, întrucât este încă atâta de tânăr, am să i-l pun chivernisitor la domnie pe cămăraşul cel mare, soţul surorii mele Nozhatu!           Şi numaidecât sultanul porunci să se strângă emirii, vizirii şi toţi mai-marii din împărăţie şi îl căftăni pe cămăraşul cel mare drept chivernisitor al fiului său Kanmakan, şi îl povăţui, ca povaţă din urmă, să-i căsătorească, atunci când vor ajunge la anii de însurătoare, pe Puterea-Ursitei cu Kanmakan. Şi cămăraşul cel mare răspunse:           — Sunt potopitul de milele tale şi cufundatul în noianul bunătăţii tale!           Atunci sultanul Daul’makan se întoarse înspre fiul său Kanmakan şi îi spuse, cu ochii scăldaţi în lacrimi:           — O, fiul meu, să ştii că, după moartea mea, cămăraşul cel mare are să-ţi fie chivernisitor şi povăţuitor, iar vizirul cel mare Dandan are să-ţi fie părinte în locul meu. Că eu iată simt că mă duc din lumea aceasta trecătoare la lăcaşul cel de veci. Caci vroiesc mai înainte, o, fiul meu, să-ţi spun că îmi rămâne numai un lucru de râvnit pe pământ, până să mor: este răzbunarea de împlinit asupra aceleia care a fost pricina morţii bunicului tău, sultanul Omar Al-Neman, şi a moşului tău, emirul Şarkan, cotoroanţa nenorocirii şi a blestemului, cea care se cheamă Muma-Prăpădurilor!           Şi tânărul Kanmakan răspunse:           — Stai cu sufletul împăcat, o, taică al meu, că Allah are să vă răzbune pe toţi prin mijlocirea mea!           Atunci sultanul Daul’makan simţi o înseninare mare cum îi răcoreşte sufletul, şi se întinse plin de linişte pe patul de unde nu avea să se mai ridice.           Aşa că, după o vreme, sultanul Daul’makan, ca toată făcătură sub mâinile celui care a făcut-o, se întoarse la ceea ce fusese, în nepătrunsul cel de dincolo; şi sultanul Daul’makan fu ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea seceră totul şi nu îşi mai aduce aminte de nimic!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, nu rosti nimic mai mult în noaptea aceea.           Dar când fu cea de a o sută treizeci şi opta noapte spuse:           …şi sultanul Daul’makan fu ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea seceră totul şi nu îşi mai aduce aminte de nimic! Iar faptul acesta se petrece pentru ca acel ce vrea să cunoască soarta numelui său pe lume, să înveţe a privi soarta celor ce au trecut în moarte înaintea lui!           Şi-aceasta-i povestea cu sultanul Daul’makan, fiul sultanului Omar Al-Neman şi fratele emirului Şarkan – aibă-i Allah pe toţi întru mila sa nemărginită!           Da totodată, purcedând chiar din ziua aceca, şi anume spre a nu se dezminţi zicala care spune: „Cel ce lasă un urmaş, nu moare!”, începură:           Isprăvile tânărului kanmakan, fiul lui daul’makan6           Chiar că, în ceea ce îi priveşte pe tânărul Kanmakan şi pe verişoara lui Puterea-Ursitei, ya Allah! ce frumoşi se făcuseră! Pe măsură ce creşteau, mândreţea chipurilor lor se vădea tot mai strălucită, iar desăvârşirile li se iviră în deplinătate; şi chiar că nu puteai să-i asemuieşti decât cu două ramuri încărcate de roadele lor, ori cu două lune de văpaie. Şi, ca să vorbeşti de fiecare dintre ei în parte, se cade să spunem că Puterea-Ursitei avea în sine tot ce se cerea spre a înnebuni pe cineva: în domnească singurătate, departe de orice privire, strălucirea chipului ei se făcuse vrăjitoare, boiu-i se subţiase taman cum se cerea şi era drept ca litera alefi şoldurile-i cu totul răpitoare în fălnicia lor voinică; iar cât despre gustul gurii ei, o, lapte! o, vinuri! o, dulceţuri! ce sunteţi voi? Şi ca să spunem o vorbă şi despre buzele ei de culoarea rodiei, vorbiţi voi, o, poame topitoare! Da cât despre obrajii ei, ah, obrajii ei! până şi trandafirii o mărturisiseră mai presus! Încât ce adevărate sunt spusele poetului spre cinstirea ei:           Inimă, îmbată-te!           Ochi ai mei, de bucurie Dănţuiţi, că iacăt-o!           De icoana ei nurlie Stă pierit, ca-n grea ispită, Cel de care-i zămislită!           Pleoapele-i nu poate kohlul Să le facă mai cărbune, Iar privirea-i e pârjolul Care sufletu-l răpune, Ori un paloş de emir Retezând ghiaurii-n şir!           Buzele-i, ah, sunt la gust, Boabe moi de struguri, coapte!           Iar sărutul lor e must, Ori desfăt muiat în lapte, Ori sorbet de poame rare Stors sub dulci mărgăritare!           Iată, falnici palmieri, Frunzele când vi se-ndoaie Fremătând în adieri Strânse foaie lângă foaie, Sunt ca părul ei bogat Peste umeri revărsat.           Aşa era domniţa Puterea-Ursitei, fiica sultanei Nozhatu. Da cât despre verişorul ei, tânărul Kanmakan, acela era cu totul altceva. Alergările şi vânătoarea, călăria şi înfruntările cu suliţa şi cu darda, tragerile cu arcul şi goanele cailor îi mlădiaseră trupul şi îi oţeliseră sufletul; şi ajunsese călăreţul cel mai frumos din ţările musulmane şi luptătorul cel mai viteaz din toate cetăţile şi din toate triburile. Şi, cu toate acestca, pielea lui rămăsese tot atâta de gingaşă ca a unei fecioare, iar chipu-i mai cu drag de privit decât trandafirii şi decât zarnacadelele; precum spune poetul în privinţa lui:           E-abia un flăcăiaş, cu-un puf subţire Ca o mătase pe obraji şi-n barbă, Dar celor ce li-i dat cu o privire Ca pe un vis al cerului să-l soarbă Le pare-un sprinten pui de căprior Zburdând voios în jurul mamei sale Şi sufletele par răpite-n zbor Şi parcă-s bete când le iese-n cale Cu fragezii-i obraji ca doi bujori în care-nflăcăratul sânge arde, Cu buzele-i ca un tihnit izvor De miere dulce şi fară de moarte.           Pe mine, cel ce viaţa mi-am legat De frumuseţea lui care mă pierde, Pe mine-n veci de veci m-au fermecat Şalvarii-i de culoare neagră-verde!           Caci se cuvine a se şti că, încă de o bună bucată devreme, cămăraşul cel mare, chivrnisitorul lui Kanmakan, în pofida tuturor mustrărilor soţiei sale Nozhatu şi a tuturor binefacerilor cu care îi era îndatorat tatălui lui Kanmakan, până la urmă pusese mâna cu totul pe putere, ba chiar urzise să fie proslăvit ca urmaş al lui Daul’makan de o parte a norodului şi a oastei. Cât despre cealaltă parte a norodului şi a oastei, aceea rămăsese credincioasă numelui şi urmaşului lui Omar Al-Neman, şi era călăuzită pe calea datoriei sale de către bătrânul vizir Dandan. Caci vizirul Dandan, faţă de ameninţările cămăraşului, până la urmă se surghiunise din Bagdad, şi se trăsese într-o cetate din vecinătate, aşteptând ca soarta să se întoarcă de partea orfanului păgubit de drepturile lui.           Încât cămăraşul cel mare, nemaiavând nimic a se teme de la nimeni, îi silise pe Kanmakan şi pe mama lui să se închidă în iatacurile lor, ba o şi oprise pe fiică-sa Puterea-Ursitei să mai aibă de aci înainte vreo legătură cu fiul lui Daul’makan. Şi, în felul acesta, mama şi fiica trăiau sihăstrite, aşteptând ca Allah să binevoiască a da dreptul îndărăt celui de drept.           Caci cu toate acestea, în ciuda veghilor cămăraşului, Kanmakan putea uneori s-o vadă pe verişoara sa Puterea-Ursitei, şi să-i vorbească, da numai pe ascuns. Or, într-o zi în care nu putuse s-o vadă, şi când dragostea îi chinuia inima mai tare ca de obicei, luă o foaie de hârtie şi îi scrise iubitei stihurile acestea pătimaşe:           Treceai, iubito, `nconjurată De toate slujnicele tale, Scăldată-n multa-ţi frumuseţe, Iar trandafirii dintr-odată, Zărindu-te cum treci agale, Pizmaşi, schimbară feţe-feţe.           Văzând aprinşii trandafiri De pe obrajii tăi subţiri.           Iar crinii albi băteau din pleoape Privindu-ţi albul chip pe căi, Şi romaniţele pe-aproape Zâmbeau mereu, ca dinţii tăi.           Ah, când voi mai vedea sfârşitul Restriştii negre-n care zac, Să-mi vindec chinul meu, cumplitul, De lipsa ta fară de leac, Şi clipa de-a sorbi, vrăjit, Pe buze-ţi, limpedea răcoare, Să-mi mântui sufletu-n sfârşit?           Ah, când va fi să am norocul, O noapte măcar, ca să ştiu În focul tău de-mi stâmpăr focul Care mă mistuie de viu?           Allah ajute-mi să-ndur chinul, Ca fierul roşu un bolnav, Să-mi vindec, de-aş putea, suspinul Şi dorul de-al tău chip, suav.           Şi, după ce pecetlui scrisoarea, i-o înmână hadâmbului de slujbă, a cărui grijă dintâi fu s-o pună în chiar mâinile cămăraşului cel mare. Aşa că, la citirea acelei mărturisiri, cămăraşul cel mare spumegă, şi tună, şi jură că are să-l pedepsească pe tânărul neobrăzat. Da numaidecât chibzui că, pentru ca treaba să nu stârnească vâlvă, era mai bine să nu vorbească decât cu soţia sa Nozhatu. Aşa că se duse la Nozhatu în iatacul ei şi, după ce o trimise afară pe tânăra Puterea-Ursitei, spunându-i să meargă să se revenească prin grădină, îi spuse soţiei…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută treizeci şi noua noapte spuse:           Cămăraşul cel mare îi spuse soţiei sale Nozhatu:           — Ştii, fireşte, că tânărul Kanmakan a ajuns de mult la vârsta de flăcău şi că se simte ispitit a se încerca asupra fiicei tale Puterea-Ursitei. Aşa că se cere să-i despărţim de-acuma, fară nădejde de a se vedea, întrucât este tare primejdios să apropii ţandăra de flacără. De-aici înainte nu se mai cade ca fiica ta să poată ieşi din iatacul femeilor ori să-şi dezvăluiască obrazul: că nu mai este la vârsta la care fetele pot ieşi descoperite! Şi mai ales ia bine seama să nu îngădui niciunuia dintre ei să-şi dea de ştire, întrucât eu sunt gata, pentru cea mai măruntă pricină, să-l opresc pentru totdeauna pe tinerel să se lase târât de pornirile stricăciunii din el!           La vorbele acestea, Nozhatu nu se putu opri să nu plângă şi, de cum plecă soţul ei, se duse Ia nepotul său Kanmakan şi îi dete de ştire despre mânia cămăraşului. Pe urmă îi spuse:           — Da să ştii, o, fiu al fratelui meu, că eu aş putea uneori să-ţi înlesnesc câte o întâlnire furişă cu Puterea-Ursitei, da numai din pragul uşii! Aşa că să ai răbdare până ce Allah s-o milostivi de tine!           Caci Kanmakan îşi simţi sufletul cum i se învolburează la ştirea aceea şi strigă:           — Nu voi mai trăi nici măcar o clipită într-un sarai în care numai eu ar trebui să poruncesc! Şi nu am să mai îndur de-acum înainte ca pietrele casei să-mi adăpostească umilinţele!           Pe urmă, atunci pe loc, se dezbrăcă de hainele de pe el, îşi puse pe cap o tichie de saaluk, îşi aruncă pe umeri o mantie veche de beduin şi, fară a-şi mai face vreme să-şi ia bun-rămas de la maică-sa şi de la mătuşă-sa, se îndreptă în graba mare înspre porţile cetăţii, neavând în sacul lui, drept toată merindea de drum, decât numai o pâine, veche de trei zile. Iar când porţile cetăţii se deschiseră, el fu cel dintâi care ieşi; şi se îndepărtă cu paşi mari, procitind stihurile acestea, în chip de rămas-bun de la tot ceea ce lăsa în urmă-i:           Nu te mai iau în seamă, inima mea, o, nu!           Poţi să baţi mai departe sau să te rupi în piept -           În ochii mei mâhnirea n-am s-o mai chem de-acu, Şi-n sufletul meu milă şi dor nu mai aştept.           De-aş plânge pentru tine, o, inimă copilă, Ce s-ar alege oare de tinereţea mea?           Cel ce priveşte-n ochii gazelelor cu milă Să nu se plângă dacă, rănit, va-ngenunchea.           Voi colinda pământul şi pulberea străină, Pământul fără margini celui plecat pribeag -           Să-mi mântui tot ce-mi arde în suflet şi suspină, Tot ceea ce pe lume mi-a fost vreodată drag.           Voi înfrunta vitejii şi triburile toate, Voi strânge prăzi bogate de la învinşii mei, Şi plin de faimă iarăşi mă voi întoarce, poate, Să-ngenunchez duşmanii, să-nalţ un nou temei.           O, inimă copilă, învaţă legea mare:           Că niciodată fiara nu-şi dăruie oricui Bogatele ei coarne, decât când eşti în stare Or s-o-ngenunchi, ori s-o răpui!           Or, pe când tânărul Kanmakan fugea astfel de cetatea şi de rudele lui, maică-sa, nemaivăzându-l o zi întreagă, zadarnic îl căută peste tot. Atunci şezu jos şi începu să plângă şi să aştepte întoarcerea lui, pradă gândurilor cele mai chinuitoare. Da cea de a doua zi, apoi cea de a treia şi cea de a patra trecură, fară ca nimenea să aibă vreo ştire despre Kanmakan. Atunci maică-sa se închise în iatacul ei să plângă, să se jeluiască şi să ofteze din adâncul adâncurilor durerii sale:           — O, copilul meu, din ce parte să te chem? înspre ce ţară să alerg ca să te caut? Şi ce mai pot acuma lacrimile pe care le vărs după tine, copilul meu? Unde eşti? Unde eşti, o, Kanmakan?           Pe urmă biata mamă nu mai vroi nici să bea, nici să mănânce, iar jalea ei se află în toată cetatea şi fu împărtăşită de toţi locuitorii, care îl iubeau pe flăcău cum îl iubiseră şi pe răposatul lui părinte. Şi toţi strigau:           — Unde eşti tu, o, sărmane Daul’makan, o, sultane care ai fost atâta de drept şi atâta de bun cu norodul tău? Iacătă că fiul tău s-a pierdut şi niciunul dintre cei pe care i-ai potopit cu milele tale nu ştie să-i dea de urmă! Ah, bieţi urmaşi ai lui Omar Al-Neman, ce aţi ajuns voi?           Ast timp, Kanmakan bătu calea cât fu ziua de lungă şi nu poposi decât odată cu noaptea cea neagră. Iar a doua zi şi în zilele următoare drumeţi mai departe, hrănindu-se cu ierburile pe care le culegea de pe jos şi bând apă din izvoare şi din râuri. Şi după patru zile ajunse într-o vale acoperită de păduri şi în care cântau păsările şi porumbeii sălbatici. Atunci se opri, săvârşi spălările cerute de datină, pe urmă îşi făcu rugăciunea; şi, îndeplinindu-şi astfel sfintele datorinţe, cum se lăsa noaptea, se întinse sub un copac mare şi adormi. Şi rămase aşa adormit până la miezul nopţii.           Atunci, în mijlocul tăcerii din valea aceea, izbucni un glas, ieşind din stâncile dimprejur, care îl trezi. Glasul acela cânta:           Viaţă de om, la ce eşti bună Fără lumina celei dragi Şi fară de surâsul ei?           O, moarte, ia-mă tu, de vrei, Să scap de-al chinului haraci Şi de osânda mea nebună!           Iubiţi ciraci, Când voia-bună La umbra unui crâng v-adună Şi dorul scapără scântei -           Goliţi pahar după pahar, Şi umpleţi-le iar!           O, primăvară, pune flori În pletele iubitei mele Şi-nconjur-o ca alte ori Cu volburi şi cununi de stele!           Ah, primăvară, pune iar În sufletul ei jar!           Prietene, când sorbi licoare Amară-nmiresmată, când Priveşti vrăjit în depărtare Un sfânt pământ Şi-l vezi în floare, Numai livezi, numai izvoare, Senin din zare până-n zare, Fii fericit de-al vieţii har:           Nu-i totul în zadar!           La cântecul acela minunat ce se înălţa astfel în noapte, Kanmakan se ridică răpit, şi încercă să scruteze negurile către locul de unde venea glasul; dar nu izbuti să osebească decât trunchiurile umbroase ale pomilor deasupra râului care curgea pe albia văii. Atunci merse oleacă înspre acolo şi coborî astfel până chiar pe malul apei. Iar glasul se făcu mai limpede şi mai duios, cântând stihurile acestea în noapte:           Am jurat ca pe vecie Nesmintit să ne iubim Şi-am lăsat-o în pustie, Cu-ntreg tribul lui Taim.           Fete cu ochi negri, chipuri Mai frumoase ca la noi, N-ai să afli-n alte triburi, Nici cai sprinteni mai de soi.           Îmi aduce-n suflet vântul, Peste-al zărilor chilim, Fumul, boarea, dorul, cântul Tribului Bani-Taim.           Roabă Saad, hai şi-mi spune:           Cea cu gingaşi clopoţei La picior, cu ochi-cărbune.            N-ai uitat de ochii mei?           Oare îşi mai aminteşte Legământul nostru sfânt?           Oare mă mai pomeneşte Cât de cât din când în când?           Ah, o scorpie-otrăvită Mi-a muscat rău inima.           Numai tu, pe veci iubită, Să mă vindeci ai putea!           Leac mi-e jarul buzei tale, Gura ta ca un izvor -           Fie doar, de neagra jale, Vindeca-m-ar, şi de dor!           După ce ascultă şi a doua oară cântecul din nevăzut, Kanmakan încercă iarăşi să scruteze beznele; da întrucât nu izbuti, se sui pe vârful unei stânci şi, din toate puterile, strigă…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a o sută patruzecea noapte           …se sui pe vârful unei stânci şi, din toate puterile lui, strigă:           — O, tu cel care treci prin beznele nopţii, mă rog ţie! vino încoace, să-ţi ascult povestea care pesemne că seamănă cu povestea mea. Şi să încercăm să ne voioşim împreună!           Pe urmă tăcu.           Peste câteva clipite, glasul care cântase răspunse:           — O, tu, cel care mă chemi, cine eşti? Eşti om de pe pământ ori ginn de sub pământ? Dacă eşti ginn, vezi-ţi de drumul tău! Dar dacă eşti om, aşteaptă să se facă ziuă! Că noaptea este plină de capcane şi de viclenii!           La vorbele acestea, Kanmakan îşi zise în sineşi: „Hotărât că stăpânul glasului este un om a cărui păţanie seamănă cu a mea!”           Pe urmă şezu acolo neclintit până la ivirea dimineţii.           Or, văzu că vine spre el, pe sub copacii pădurii, un om îmbrăcat ca beduinii din pustie, mare şi înarmat cu un paloş şi cu o pavăză; şi se ridică şi se temeni; iar beduinul îi întoarse temeneaua şi, după vorbele îndătinate, beduinul îl întrebă, mirat de vârsta lui fragedă:           — O, tinere necunoscut, cine eşti? De ce trib ţii? Şi din ce neam de arabi te tragi? Chiar că eşti de o vârstă la care nu se prea hălăduieşte de unul singur prin noapte şi prin locuri pe unde nu se văd decât cete înarmate. Ia istoriseşte-mi pătărania ta!           Kanmakan spuse:           — Bunicul meu a fost sultanul Omar Al-Neman; tatăl meu a fost sultanul Daul’makan; iar cu sunt Kanmakan, cel ars de dragoste pentru verişoară-sa, Puterea-Ursitei!           Atunci beduinul îi spuse:           — Păi cum se brodeşte că tu, sultan şi fecior de sultani, umbli îmbrăcat ca un saaluk şi baţi drumurile fară de nici o strajă pe potriva cinului tău?           El răspunse:           — Am să-mi întocmesc singur straja, şi încep cu a te ruga să fii cel dintâi din rândurile ei!           La vorbele acestea, beduinul începu să râdă şi îi spuse:           — Vorbeşti, o, flăcăule, ca şi cum ai şi fi vreun voinic întreg ori vreun viteaz vestit în douăzeci de bătălii! Or, ca să-ţi dovedesc cât eşti de nevolnic, am să pun gabja pe tine numaidecât, ca să mă slujeşti ca un rob. Şi atunci, dacă părinţii tăi sunt cu adevărat sultani, or fi fiind şi atâta de bogaţi cât să plătească slobozenia ta!           Iar Kanmakan simţi mânia cum îi ţâşneşte de sub pleoape şi îi spuse beduinului:           — Pe Allah! nimeni nu are să plătească slobozenia mea, decât eu! Ia seama, o, beduinule! Când ţi-am auzit stihurile, te-am crezut dăruit cu purtări cuviincioase…           Şi Kanmakan se şi repezi la beduinul care, gândind că nu are să-şi facă decât un joc cu copilul acela, îl aştepta zâmbind. Da ce greşit mai gândea! întrucât Kanmakan, în luptă piept la piept cu beduinul, se înţepeni straşnic în pământ, cu picioarele lui mai vârtoase ca nişte munţi şi mai sprintene ca nişte minarete. Pe urmă, sprijinindu-se vajnic în călcâie, îl strânse în braţe pe beduin de mai să-i sfarme oasele şi să-i golească măruntaiele! Şi deodată îl ridică în mâini de pe pământ şi, ducându-l aşa, alergă cu paşi mari înspre râu. Atunci beduinul, care nici nu avusese vreme să se dezmeticească din spaima de a vedea dintr-odată atâta putere la copilul acela, strigă:           — Ce vrei să faci de mă duci aşa înspre apa râului?           Şi Kanmakan răspunse:           — Am să te arunc în râu, care are să te care până în Tigru; iar Tigrul are să te care până în Nahr-Issa; iar Nahr-Issa are să te care până în Eufrat; iar Eufratul atunci are să te ducă la tribul tău! Şi atunci cei din trib au să-şi dea seama de voinicia şi de vitejia ta!           Şi beduinul, faţă de primejdia apropiată, în clipita când Kanmakan îl ridica mai sus ca să-l arunce în râu, se rigă:           — O, tinere viteaz, te juruiesc pe ochii iubitei tale Puterea-Ursitei să-mi cruţi viaţa! Şi de-aci înainte am să-ţi fiu robul cel mai supus!           Şi pe dată Kanmakan se trase repede îndărăt şi îl puse uşurel jos pe pământ, spunându-i:           — M-ai biruit cu jurământul acesta!           Şi şezură jos amândoi pe malul râului, şi beduinul scoase din desagă o pâine de orez pe care o frânse şi din care îi dete jumătate lui Kanmakan, precum şi oleacă de sare: şi din clipita aceea prietenia lor se închegă temeinic.           Atunci Kanmakan îl întrebă:           — Fârtate, acuma, că ştii cine sunt, vrei să-mi spui numele tău şi pe cel al părinţilor tăi?           Şi beduinul spuse:           — Sunt Saban ben-Remah ben-Hemam din tribul lui Taim, din pustia Şamului. Şi iacătă, în câteva vorbe, povestea mea:           Eram încă de vârstă tare crudă când tatăl meu a murit. Şi am fost oploşit de moşul meu, care m-a crescut în casa lui odată cu fiică-sa, Nejma. Or, m-am îndrăgostit de Nejma, şi Nejma tot aşa s-a îndrăgostit de mine. Iar când ajunsei la anii de însurătoare, vrusei s-o iau de sotie; caci tatăl ei, văzându-mă sărman şi fară de nici unele, nu vroi să îngăduiască nicicum căsătoria noastră. Da, fată de mustrările şeicilor de frunte ai tribului, moşul meu binevoi să mi-o făgăduiască pe Nejma de soţie, da numai cu înţelegerea să-i încherbez o zestre întocmită din cincizeci de cai, cincizeci de cămile de soi ales, zece roabe, cincizeci de poveri de grâu şi cincizeci de poveri de orz, şi mai degrabă mai mult decât mai puţin. Eu atunci socotii că nu era decât numai un chip de a încherba zestrea pentru Nejma: să ies din tribul meu şi să mă duc cât mai departe să-i lovesc la drumul mare pe neguţători şi să jefuiesc caravanele. Şi-aceasta-i pricina şederii mele de as-noapte în locul unde m-ai auzit cântând. Caci, o, frăţâne, ce este cântecul acela, dacă l-ai măsura cu frumuseţea Nejmei! Că dacă o vede pe Nejma cineva numai o dată în viaţă, îşi şi simte sufletul doldora de binecuvântări şi de bucurie pentru toate zilele lui!           Şi, după ce spuse acestea, beduinul tăcu.           Atunci Kanmakan îi spuse:           — Ştiam bine, frăţâne, că povestea ta trebuie să se asemuie cu a mea! încât de-acuma avem să luptăm cot la cot şi să ne dobândim iubitele cu agonisita isprăvilor noastre!           Şi, taman când încheia vorbele acestea, o pulbere se ridică în depărtare spre a se apropia iute; şi, odată risipită, dinaintea lor se ivi un călăreţ cu chipul galben ca al unui om pe moarte, şi cu hainele năclăite de sânge, şi care strigă:           — O, drept-credincioşilor, oleacă de apă ca să-mi spăl rana! Şi sprijiniţi-mă, că îmi dau sufletul! Ajutaţi-mă şi, dacă voi muri, calul meu să fie al vostru!           Şi, într-adevăr, calul pe care călărea voinicul nu avea pereche printre toţi caii triburilor, iar frumuseţea lui îi lăsa năuci pe toţi cei care îl vedeau, că împlinea cu desăvârşire toate însuşirile alese cerute la un cal din pustie. Iar beduinul, care se pricepea la cai ca toţi cei din neamul lui, se minună:           — Chiar că, o, călăreţule, calul tău este dintre aceia care nu se mai văd în vremurile de acum!           Iar Kanmakan spuse:           — Caci, o, călăreţule, întinde-mi mâna ca să te ajut să descaleci!           Şi îl luă pe călăreţ, care simţea că se duce, şi îl puse încetişor jos pe iarbă, şi îi spuse:           — Da ce-ai păţit, frăţâne, şi ce-i cu această rană?           Iar beduinul îşi desfăcu haina şi îşi dete la iveală spinarea, care nu mai era decât o spintecătură amarnică din care sângele ţâşnea şuvoaie. Atunci Kanmakan şezu pe vine jos lângă rănit şi îi spălă cu grijă rănile, şi le acoperi încetişor cu frunze fragede; pe urmă îi dete celui pe moarte să bea şi îi spuse:           — Da cine te-a adus în starea aceasta, o, frate întru nenorocire!           Şi insul spuse:           — Află, o, tu, cel cu mâna gata de ajutor, că acest cal pe care îl vezi aci în toată frumuseţea lui, el este pricina ce m-a adus în starea de acum. Calul acesta era chiar calul lui Afridun, stăpânul Constantiniei; iar faima lui ajunsese până la noi toţi, arabii din pustie. Or, un cal cumu-i acesta nu se cade să stea în grajdurile unui domn de necredincioşi şi, ca să fie răpit dintre străjile care îl îngrijeau şi îl vegheau zi şi noapte, cei din tribul meu m-au ales pe mine. Şi plecai numaidecât şi ajunsei pe noapte la cortul în care era străjuit calul, şi legai chelemet cu paznicii lui; pe urmă mă folosii de clipita când ei îmi cereau părerea despre desăvârşirile lui şi mă pofteau să-l încerc, şi îl încălecai dintr-o săritură şi, cu o plesnitură de bici, şi săltai în zbor. Atunci străjerii, scuturându-se de uluială, se luară după mine călări pe caii lor, aţintindu-mă cu săgeţile şi cu suliţele, şi, precum vezi, cu multe mă nimeriră în spinare. Caci calul mă duse tot mai iute, ca o stea căzătoare, şi într-un sfârşit mă scoase cu totul din bătaia lor. Şi iacătă-s trei zile de când mă aflu călare pe el, fară oprire! Da mi s-a scurs sângele, şi puterile mi s-au dus; şi simt moartea că-mi închide pleoapele. Încât, dat fiind că m-ai ajutat, calul, la moartea mea, ţi se cuvine ţie. Este cunoscut pe numele de El-Katul El-Majnun, 7 şi este rodul cel mai frumos din soiul El-Ajuz! Da mai întâi, o, tinere cu straie atâta de sărace şi cu chip atâta de ales, fă-mi binele de a mă lua la spatele tău pe cal şi de a mă duce la tribul meu, ca să mor sub cortul în care m-am născut!           La vorbele acestea, Kanmakan îi spuse:           — O, frate din pustie, şi eu ţin de un neam în care cinstea şi bunătatea sunt îndătinate. Or, chiar dacă va fi să nu-mi fie dat mie calul, stau gata să-ţi fac binele cerut!           Şi se aplecă spre arab ca să-l ridice; şi arabul scoase un suspin adânc şi spuse:           — Mai aşteaptă oleacă! Poate că sufletul are să-mi iasă pe dată! Vreau să-mi fac mărturisirea de credinţă.           Atunci închise ochii pe jumătate, întinse mâna, întorcând palma către cer, şi spuse:           — Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah. Şi mărturisesc că domnul nostru Mahomed este trimisul lui Allah!           Pe urmă, după ce se pregăti astfel de moarte, murmură cântccul acesta, care fu cuvântul lui cel de pe urmă:           Am rătăcit prin lume pe şoimul meu ca vântul!           Şi moartea împletind-o cu spaimele la brâu, Trecui prin munţi şi ape ţi colindai pământul?           În jafuri, şi-n omoruri cumplite, ţi-n desfrâu.           Mor cum trăii! La margini de drum săpaţi-mi groapă!           Ucisu-m-au mişeii pe care i-am bătut.           Iar rodul trudei mele îl las pe-un mal de apă, Departe hăt de cerul sub care m-am născut.           Ci aş muri în tihnă şi fericit, străine, Ce moşteneşti comoară de beduin, etan nu-i O alta-n lumea-ntreagă, de-aş şti că află-n tine Katul stăpânul vrednic de frumuseţea lui!           Şi de-abia îşi isprăvi arabul cântecul, că şi începu să-şi caşte gura bulbucind, scoase un horcăit adânc şi închise ochii pe totdeauna.           Atunci Kanmakan şi fârtatele său, după ce săpară o groapă în care îl înmormântară pe cel mort, şi după rugile îndătinate, purceseră împreună să-şi caute ursita pe drumul lui Allaji.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi lăsă pe a doua zi urmarea poveştii.           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi una noapte spuse:           …să-şi caute ursita pe drumul lui Allah. Şi Kanmakan încalecă pe calul său Katul, iar beduinul Sabah se mulţumi să-l urmeze cu credincioşie pe jos, întrucât îi juruise prietenie şi supuşenie şi şi-l mărturisise pentru totdeauna de stăpân, punând jurământ pe capiştea cea sfântă de la Kaaba, casa lui Allah!           Atunci începu pentru ei o viaţă de năzdrăvănii şi de vitejii, de lupte cu fiarele şi de înfruntări cu tâlharii, de vânătorit şi de hoinărit, de nopţi petrecute la pândă de jivine sălbatice, şi de zile de războieli cu triburile şi de strânsură de prăzi. Şi strânseseră astfel, cu preţul multor primejdii, o sumedenie nemăsurată de vite cu paznicii lor cu tot, de cai cu slugile lor, şi de corturi cu chilimurile lor. Şi Kanmakan îl însărcinase pe fârtatele său Sabah cu toată straja peste toate agoniselile lor, pe care le mânau înainte-le peste tot în poghiazurile lor necurmate. Iar când şedeau amândoi la vreun popas, îşi istoriseau între ei necazurile şi nădejdile dragostei lor, unul povestind despre verişoară-sa Puterca-Ursitei, iar celălalt despre verişoară-sa Nejma. Şi atare viaţă ţinu aşa răstimp de doi ani. Şi iacătă, dintr-o sumedenie, una dintre isprăvile tânărului Kanmakan.           Într-o zi, Kanmakan, pe calul său Katul, mergea la noroc cu credinciosul Sabah înainte-i. Acela îi deschidea drumul, cu un paloş în mână, şi scotea din vreme în vreme răcnete cumplite, holbând nişte ochi cât nişte hăuri şi urlând, măcar că singurătatea era desăvârşită în pustie:           — Hâhâi! feriţi calea! La dreapta! La stânga!           Şi tocmai îşi isprăviseră un prânz la care mâncaseră, numai ei doi, o gazelă la proţap şi băuseră apă dintr-un izvor rece şi limpede. După o vreme, ajunseră pe un dâmb, sub care se răsfăţa o păşune plină de cămile, de oi, de vaci şi de cai; şi mai încolo, lângă un cort, nişte robi înarmaţi şedeau ghemuiţi în tihnă. La priveliştea aceea, Kanmakan îi spuse lui Sabah:           — Stai aici! vreau să pun mâna singur pe toată turma, precum şi pe robi!           Şi, după ce rosti acestea, ţâşni în goana bidiviului, din vârful colnicului, ca tunetul repezit dintr-un nor care trăsneşte, şi se năpusti asupra slugilor şi a vitelor, răcnind un cântec de luptă:           Suntem urmaşi lui Omar Al-Neman, Viteazul care nu ştia ce-i teama, Şi-al sfinte-năzuinţelor oştean!           Când triburile-n uâlvoră dau iama, Setoase de măceluri şi de plean, Noi le supunem în ţărână coama.           Noi stăm cetate omului sărman, Când cei puternici se asmut să-l roadă.           Din ţeasta de mişel şi de viclean Facem în vârful lăncilor podoabă.           Fereşte-ţi căpăţâna, biet duşman!           Suntem vitejii care nu ştiu teama, Din stepena lui Omar Al-Neman!           La vederea lui, robii speriaţi începură să scoată nişte ţipete amarnice, strigând după ajutor, şi gândind că toţi arabii din pustie îi năpădeau deodată. Atunci ieşiră din corturi trei oşteni care erau stăpânii turmelor; săriră pe cai şi se repeziră în întâmpinarea lui Kanmakan, strigând:           — Acesta-i hoţul calului Katul! Am pus mâna pe el, într-un sfârşit! Pe hoţ!           La vorbele lor, Kanmakan le strigă:           — Într-adevăr, acesta-i chiar Katul, caci hoţii sunteţi voi, o, pui de lele!           Şi se plecă spre urechea lui Katul, grăindu-i spre a-l însufleţi; şi Katul ţâşni ca o vâlvă asupra prăzii; şi Kanmakan, cu lancea lui, nu îşi făcu din biruinţă decât o joacă; întrucât, de la cel dintâi întâlniş, îşi înfipse sâmceaua suliţei în pântecele celui dintâi care se înfăţişă, şi o făcu să iasă în cealaltă parte cu un rărunchi în vârf. Pe urmă îi făcu şi pe ceilalţi doi călăreţi să pata acceaşi soartă: şi, de cealaltă parte a spinării lor, un rărunchi împodobea suliţa cea străpungătoare. Pe urmă se întoarse asupra robilor. Dar când văzură soarta îndurată de stăpânii lor, robii se aruncară cu fruntea la pământ, cerşind să le cruţe viaţa. Şi Kanmakan le spuse:           — Hai! şi, fară pierdere de vreme, mânaţi dinaintea mea turmele şi duceţi-le în cutare loc, unde se află tabia şi robii mei!           Şi, mânând din urmă vitele şi robii, îşi urmă drumul, ajunse în curând la fârtatele său Sabah, care, după poruncile primite, nu se clintise de la locul lui cât ţinuse lupta.           Or, pe când drumeţeau ei aşa, cu turma şi robii dinainte-le, văzură deodată că se ridică o trâmbă de praf care, risipindu-se, lăsă să se ivească o sută de călăreţi înarmaţi după tipicul rumilor de la Constantinia. Atunci Kanmakan îi spuse lui Sabah:           — Tu păzeşte turmele şi robii, şi pe mine lasă-mă să-i înfrunt singur pe necredincioşi!           Şi beduinul pe dată se trase la o parte, pe după un dâmb, neîngrijindu-se decât de paza poruncită. Şi Kanmakan singur se repezi dinaintea călăreţilor rumi, care numaidecât îl cuprinseră din toate părţile; atunci căpetenia lor, înaintând spre el, îi zise:           — Da cine eşti tu, o, copilă nurlie, care ştii aşa de bine să ţii frâiele unui cal de luptă, pe când ochii îţi sunt atâta de galeşi şi obrajii atâta de fragezi şi de înfloriţi? Apropie-te să te sărut pe buze; şi avem să vedem mai apoi. Vino! Şi am să te fac domniţă peste toate pământurile călcate de triburi!           La vorbele lui, Kanmakan simţi o ruşine mare cum îi suie în obraji şi strigă:           — Da cu cine gândeşti tu că vorbeşti, o, javră şi pui de căţea? Dacă obrajii mei nu au un fir de păr, braţul meu, pe care va să-l simţi, are să-ţi dovedească greşeala mitocăniei tale, o, rum orb şi care nu ştii să osebeşti un viteaz de o copilă!           Atunci căpetenia celor o sută veni mai aproape de Kanmakan şi văzu, într-adevăr, că, în pofida gingăşiei, şi a albeţei pielei, şi a catifelimii obrajilor lui neprihăniţi de nici un fir de păr mai aspru, era, dacă îl judecai după flacăra din ochi, un viteaz nu tocmai lesne de domolit.           Atunci căpetenia celor o sută răcni la Kanmakan:           — A cui e dară turma aceea? Şi tu însuţi, unde te duci aşa, plin de ifose şi de ţâfnă? Dă-te supus, ori eşti mort!           Pe urmă îi porunci unuia dintre călăreţii lui să se apropie de flăcău şi să-l ia prins. Da de cum ajunse călăreţul aproape de Kanmakan, cu numai o lovitură de paloş Kanmakan îi şi despică în două turbanul, şi capul, şi trupul, precum şi şaua şi pântecul calului. Pe urmă cel de al doilea călăreţ care veni, şi cel de al treilea, şi cel de al patrulea pătimiră întocmai aceeaşi soartă.           Văzând aşa, căpetenia celor o sută le porunci călăreţilor să se dea îndărăt şi veni mai aproape de Kanmakan şi îi strigă:           — Tinereţea ta este tare frumoasă, o, voinicule, şi neînfricarca-ţi deopotrivă! Or, eu, Kahrudaş, a cărui vitejie este vestită în toate ţările rumilor, vroiam, tocmai datorită voiniciei tale, să-ţi cruţ viaţa! Aşa că du-te în pace, întrucât te iert de moartea oamenilor mei, pentru frumuseţea ta!           Caci Kanmakan îi strigă:           — Că eşti Kahrudaş, de asta nu are ce să-mi pese mie! Ceea ce îmi pasă este să laşi de-o parte toate vorbele celea şi să vii să înfrunţi vârful suliţei mele. Şi mai află că, dacă pe tine te cheamă Kahrudaş, eu sunt Kanmakan ben Daul’makan ben Omar Al-Neman!           Atunci creştinul îi spuse:           — O, fiu al lui Daul’makan, am cunoscut în lupte voinicia părintelui tău! Or, tu ai izbutit să îngemănezi puterea părintelui tău cu o gingăşie desăvârşită! Aşa că du-te, luându-ţi şi prada toată! Este bunăvoia mea!           Caci Kanmakan îi strigă:           — Nu prea am de obicei, o, creştinule, să smucesc îndărăt frâiele calului! Apără-te!           Zise, şi îl mângâie pe Katul, care pricepu dorinţa stăpânului şi, ciulindu-şi urechile şi ridicându-şi coada, zvâcni. Şi atunci se înfruntară cei doi voinici, şi caii se întreizbiră cum se izbesc doi berbeci în coarne sau cum se întrestrăpung doi tauri. Şi câteva întâlnişuri cumplite rămaseră fară de nici o urmare. Pe urmă deodată Kahrudaş, din toate puterile lui, îşi zvâcni suliţa înspre pieptul lui Kanmakan; şi acesta, cu un dezghin sprinten al calului, izbuti să se ferească la vreme şi, întorcându-se scurt, îşi zvâcni braţul, cu suliţa înainte. Şi izbitura îi străpunse pântecul creştinului, făcând să-i iasă prin spinare fierul sclipitor. Şi Kahrudaş încetă pe totdeauna să se mai prenumere printre oştenii necredincioşilor!           Văzând acestea, călăreţii lui Kahrudaş se lăsară în seama sprintenelii cailor lor şi pieriră în depărtare în pulberea care îi învălui.           Atunci Kanmakan, ştergându-şi suliţa de leşurile întinse, îşi urmă drumul făcându-i semn lui Sabah să mâie înainte turmele şi robii.           Or, chiar după isprava aceasta, Kanmakan o întâlni pe arăpoaica rătăcitoare din pustie, cea care istorisea, din trib în trib, întâmplări sub corturi şi poveşti sub stele. Şi Kanmakan, care auzise de atâtea ori vorbindu-se de ea, o rugă să poposească şi să se odihnească sub cortul lui şi să-i povestească ceva care să-l ajute să-şi treacă vremea şi să-i veselească mintea, uşurându-şi inima. Şi bătrâna cea fară de căpătâi răspunse:           — Cu drag şi cu cinstire!           Pe urmă şezu jos lângă el, pe rogojină, şi îi istorisi.           Povestea cu mâncătorul de haşiş Află că lucrul cel mai desfătător cu care mi s-a veselit urechea, o, tinere doamne al meu, este povestea aceasta, pe care am auzit-o de la un haşaşit dintre haşaşiţi!           A fost odată un ins care era tare împătimit după trupuri de fecioare…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi doua noapte spuse:           A fost odată un ins tare împătimit după trupuri de fecioare şi care altă grijă nu mai avea. Încât, cum atare trupuri sunt de preţ tare ridicat, mai cu seamă când sunt de soi şi pe poruncă, şi cum nici o avere nu poate să dăinuiască la nesfârşit atunci când gusturile stăpânului ei sunt atâta de scumpe, insul cu pricina, care niciodată nu îşi mai găsea odihnă în privinţa aceasta şi care se lăsa dus astfel la necumpărare de dorinţele lui – întrucât în orice lucru numai lipsa de măsura este de osândit – ajunse de se lefteri cu totul, până la urmă.           Or, într-o zi, pe când îmbrăcat în haine răpănoase şi tu picioarele goale umbla prin suk cerşindu-şi pâinea cu tare se hrănea, un cui îi intră în talpa piciorului şi făcu sângele să-i curgă din plin. Atunci şezu jos pe pământ, încercă să oprească sângele şi până la urmă îşi legă piciorul cu o zdreanţă. Caci, cum sângele curgea mai departe, îşi zise: „Să mergem la hammam să ne spălăm piciorul şi să-l băgăm în apă: are să-i facă bine.” Şi se duse la hammam şi intră în sala cea mare în care vin oamenii săraci, da care era destul de curăţică şi strălucea de minune, şi se ghemui în havuzul de la mijloc şi începu să-şi spele piciorul.           Or, lângă el, şedea un ins care îşi isprăvise scăldatul şi care mesteca în dinţi ceva. Şi amărâtul nostru fu stârnit straşnic de molfăitul celuilalt, şi îl prinse o poftă pojarnică să mestece şi el lucrul acela. Şi îl întrebă pe celălalt:           — Ce mesteci aşa, vecine?           Omul răspunse cu glas scăzut, ca să nu-l audă nimeni:           — Taci! Nişte haşiş! Dacă vrei, îţi dau o bucăţică.           El spuse:           — Hotărât! as vrea să gust, de multă vreme râvnesc!           Atunci omul care mesteca scoase o bucăţică din gură şi i-o dete rănitului, spunându-i:           — Ajute-ţi să te uşurezi de toate grijile!           Şi insul nostru luă bucăţica, şi o mestecă, şi o înghiţi pe toată. Şi cum nu era dedat cu haşişul, în curând, când puterea haşişului îşi împlini rostul în creierul lui, ca urinare a învârtejirii haşişului, fu cuprins dintru-ntâi de o veselie până peste poate şi revărsă în toată sala nişte hohote de râs nemăsurate! Pe urmă, după o clipită, se prăbuşi pe marmura goală, pradă unor năluciri felurite, dintre care iacătă-o pe cea mai desfătată:           I se păru dintru-ntâi că se află cu totul gol sub puterea mâinilor unui băieş năprasnic şi a doi arapi vânjoşi care puseseră stăpânire deplină pe făptură lui; şi se vedea ca o jucărie în mâinile lor: îl întorceau şi îl răsuceau în toate chipurile, Înfâgându-i în carne degetele lor noduroase, da până peste poate de pricepute; şi el gemea sub greutatea genunchilor lor când i se propteau în pântece ca să i-l frământe cu măiestrie. După aceea îl spălară cu mare prisos de lighene de aramă şi de buşumări cu mănunchiuri de ierburi; pe urmă băieşul cel vajnic vru să-i spele chiar el părţile cele mai gingaşe ale făpturii sale, dar, cum îl gâdila tare, spuse:           — Fac eu treaba asta!           Pe urmă, când scalda se încheie, băieşul cel mare îi înfăşură capul, umerii şi şalele cu trei ştergare albe ca iasomia şi îi spuse:           — Acuma, domnia ta, este vremea să intri la soţia ta, care te aşteaptă.           Caci el se minună:           — Ce soţie, o, băieşule? Că eu sunt burlac! Ori nu care cumva ai mâncat din întâmplare haşiş, de aiurezi aşa?           Caci băieşul îi spuse:           — Nu mă lua peste picior! Haide la soţia ta, care nu mai poate de nerăbdare!           Şi îi aruncă pe umeri un cearceaf mare de mătase neagră, şi îi deschise calea, pe când cei doi arapi îl sprijineau de umeri, mângâindu-l din când în când pe fund, numai aşa ca să şuguiască. Iar el râdea până peste poate.           Ajunseră astfel cu el într-o sală pe jumătate întunecată, şi caldă, şi înmiresmată cu tămâie; şi, în mijlocul ei, se afla o tabla mare plină cu poame, cu plăcinte, cu sorbeturi, şi nişte vase pline cu flori; şi, după ce îl poftiră să şadă pe un scăunaş de abanos, băieşul şi cei doi arapi îi cerură îngăduinţă să plece, şi pieriră.           Atunci intră un băieţel care şezu smirnă, aşteptându-i poruncile, şi care îi spuse:           — O, sultane al vremilor, sunt robul tău!           Da el, fară a lua seama la gingăşia băieţandrului, izbucni într-un hohot de râs care făcu să răsune sala toată, şi se minună:           — Pe Allah! ce loc plin de mâncători de haşiş! iacătă că acuma mă fac şi sultan!           Pe urmă îi spuse băieţaşului:           — Tu, ia vino încoace şi taie-mi o jumătate de lubeniţă cât mai roşie şi cât mai zemoasă! Asta-i ceea ce îmi place mie cel mai mult. Nimica nu se poate măsura cu lubeniţa ca să-mi răcorească inima.           Şi băieţelul îi aduse lubeniţa tăiată în felii minunate. Atunci el îi spuse:           — Poţi să pleci! Nu am treabă cu tine! Dă fuga degrabă să-mi cauţi ceea ce îmi place cel mai mult, lângă o lubeniţă bună: un trup de fecioară de cel mai bun soi!           Şi băiatul pieri.           Şi pe dată intră în sală o fetişcană, tinerică foarte, care veni la el legănând din şoldurile care abia se năzăreau, atâta de copile erau încă. Iar el, la vederea ei, începu să pufnească de bucurie; şi o luă pe copilă în braţe, şi o puse pe genunchi, şi o sărută cu patimă; şi o trase peste el; şi scoase năsărâmba şi i-o puse în mână; şi urma să facă cine mai ştie ce, când deodată, cutremurat de un fior cumplit de rece, se trezi din visul lui.           Or, tot atunci, şi de îndată ce pricepu că toate acelea nu erau decât urmarea haşişului asupra creierilor lui, se văzu înconjurat de toţi cei ce se scăldau la hammam, care se uitau la el râzând din toate beregăţile lor şi căscând nişte guri cât nişte cuptoare; şi toţi arătau cu degetul înspre zebbul lui gol, care se învârtoşise în sus până peste marginile învârtoşirii, şi se înfăţişă voinic cât al unui măgar ori al unui elefant; şi toţi aruncau peste el tăldări mari pline cu apă rece, năpădindu-l cu un potop de glume dintre cele ce se fac de obicei la hammam, cu fel de fel de asemuiri, între cei ce se scaldă.           El atunci se simţi tare fâstâcit şi îşi trase un ştergar peste picioare şi le spuse cu jelanie celor ce râdeau:           — Pentru ce mi-aţi luat copila, o, oameni buni, taman în chiar clipita când era să pun lucrurile la locul lor?           La vorbele acestea, giumbuşliii se zgâlţâiră de veselie, şi începură să bată din palme, şi îi strigară:           — Nu ţi-e ţie ruşine, o, mâncătorule de haşiş, să ne faci asemenea mustrări, după ce, sub puterea buruienii pe care ai înfulecat-o, te-ai bucurat atâta de straşnic de nălucile văzduhului?           La vorbele acestea ale arăpoaicei, Kanmakan nu putu să se stăpânească mai mult şi se porni pe un râs de se scutura de veselie. Pe urmă îi spuse arăpoaicei:           — Desfătată poveste! Mă rog ţie, grăbeşte a-mi spune şi urmarea, care trebuie să fie minunată pentru urechi şi pilduitoare pentru minte!           Şi arăpoaica spuse:           — Hotărât, o, stăpâne al meu, urmarea este aşa de minunată, încât chiar că ai să uiţi tot ceea ce ai auzit până acum; şi este aşa de curată şi de ispitită şi de ciudată, că până şi surzii s-ar cutremura de haz.           Şi Kanmakan spuse:           — Uf! atunci povesteşte mai departe! Sunt până peste poate de vrăjit!           Or, cum arăpoaica se gătea să istorisească urmarea poveştii, Kanmakan văzu cum vine şi se opreşte dinaintea cortului său un olăcar călare, şi care, după ce descăleca, îi ură bună pace şi Kanmakan îi răspunse la salamalec.           Atunci olăcarul îi spuse:           — Doamne, sunt unul dintre cei o sută de olăcari pe care vizirul cel mare Dandan i-a trimis în toate părţile ca să încerce a da de urmele tânărului emir Kanmakan, care de trei ani a plecat de la Bagdad. Căci vizirul cel mare Dandan a izbutit să ridice toată oştimea şi tot norodul împotriva hrăpitorului scaunului de domnie al lui Omar Al-Neman; şi l-a luat prins pe hrăpitor şi l-a închis în hruba cea mai adâncă. Încât, la ceasul de acum, foamea, şi setea, şi ocara pesemne că i-au şi răpit sufletul! Binevoieşti a-mi spune, o, domnia ta, dacă, din întâmplare, nu te-ai întâlnit cumva, în vreo zi, cu emirul Kanmakan, căruia îi vine de drept scaunul de domnie al părintelui său?           Când şahzade Kanmakan…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Când fu cea de a o sută patruzeci şi treia noapte spuse:           Când şahzade Kanmakan auzi ştirea aceea atâta de neaşteptată, se întoarse înspre credinciosul său Sabah şi, cu un glas tare liniştit, îi spuse:           — Iacătă, o, Sabah, că orice lucru se împlineşte la vremea care i-a fost menită. Aşa că ridică-te! şi haidem la Bagdad!           La vorbele lui, olăcarul pricepu că se află dinaintea noului său sultan şi numaidecât se temeni şi sărută pământul între mâinile lui, precum făcură şi Sabah şi arăpoaica.           Iar Kanmakan îi spuse arăpoaicei:           — Vei merge şi tu cu mine la Bagdad, ca să-mi spui până la sfârşit povestea aceasta din pustie!           Iar Sabah spuse:           — Îngăduie-mi atunci, o, Măria Ta, să dau fuga înainte-ţi ca să duc ştire de venirea ta vizirului Dandan şi locuitorilor Bagdadului!           Şi Kanmakan îi îngădui. Pe urmă, spre a-l răsplăti pe olăcar pentru vestea cea bună, îi lăsă, ca dar, toate torturile, toate vitele şi toţi robii pe care îi dobândise în luptele lui de trei ani. Apoi, cu beduinul Sabah înainte-i şi urmat de arăpoaica încocoţată pe o cămilă, plecă spre Bagdad în pasul zorit al calului său Katul.           Or, cum şahzade Kanmakan avusese grijă să se lase întrecut cu depărtare de o zi faţă de credinciosul său Sabah, acela în câteva ceasuri sculase toată cetatea Bagdadului în picioare. Şi toţi locuitorii şi toată oştirea, cu vizirul Dandan în frunte şi cu cei trei capi Rustem, Turkaş şi Bahraman, ieşiseră înaintea porţilor cetăţii să aştepte sosirea acelui Kanmakan pe care ei îl aveau drag şi pe care nu mai nădăjduiseră să-l vadă vreodată; şi înălţau urări de belşug şi de slavă neamului lui Omar Al-Neman.           Încât de îndată ce emirul Kanmakan se ivi, venind în goana mare a calului său Katul, strigătele de bucurie şi uralele se ridicară de pretutindeni, scoase de mii de glasuri de bărbaţi şi de femei care îl slăveau ca pe sultanul lor. Iar vizirul Dandan, în pofida bătrâneţii lui adânci, sări sprinten de pe cal şi veni să ureze bun-venitul şi să jure credinţă urmaşului atâtor sultani. Pe urmă toţi laolaltă intrară în Bagdad, pe când arăpoaica, pe cămila înconjurată de o gloată nenumărată, istorisea o poveste din poveştile ei.           Or, cel dintâi lucru pe care Kanmakan îl făcu, ajungând la sarai, fu de a-l săruta pe vizirul cel mare Dandan, cel mai credincios amintirii sultanilor săi, pe urmă pe căpeteniile Rustem, Turkaş şi Bahraman; iar cel de al doilea lucru pe care îl făcu Kanmakan fu de a se duce să sărute mâinile mamei sale, care suspina de bucurie; iar cel de al treilea fu de a-i spune maică-sii:           — O, mamă a mea, spune-mi, rogu-te, cum o duce mult iubita mea verişoară, Puterea-Ursitei?           Iar maică-sa îi răspunse:           — O, copilul meu, nu ştiu să-ţi răspund nimic în privinţa aceasta, întrucât de când te-am pierdut nu m-am mai gândit la altceva decât la jalea pierderii tale!           Iar Kanmakan îi spuse:           — Mă rog ţie, o, maică a mea, să te duci chiar tu să iei ştiri despre ea şi despre mătuşa mea Nozhatu!           Atunci maică-sa ieşi şi se duse în iatacul în care se aflau acuma Nozhatu şi fiică-sa Puterea-Ursitei, şi se întoarse cu ele în sala în care le aştepta Kanmakan. Şi chiar atunci se dezlănţui adevărata bucurie şi se rostiră stihurile cele mai frumoase, precum iată câteva dintr-o sumedenie:           O, zâmbet de mărgăritare Pe buzele iubitei mele, Sorbit cu vraja ei deodată Ce se revarsă printre ele!           Obraji de-ndrăgostiţi!           Ah, câte săruturi nu cunoaşteţi voi, Şi ce potoape de alinturi În foşnet de mătăsuri moi!           Alintul pletelor desprinse Spre zori în valuri rătăcite, Alintul degetelor arse De jarul dragostei vrăjite!           Şi tu, o, paloş tras din teacă, Oţel slăvit, strălucitor, Tu, paloş fără de odihnă, Ah, tu, al nopţii luptător! …           Or, cum desfătarea lor fu până peste poate, din mila Ini Allah, nu mai este nimic de adăugat. Şi de altminteri” hiar de atunci încoace necazurile se depărtară de la casa urmaşilor lui Omar Al-Neman, spre a se abate pentru totdeauna asupra acelora ce le fuseseră vrăjmaşi!           Întradevăr, după ce sultanul Kanmakan îşi petrecu luni lungi de bucurie în braţele tinerei Puterea-Ursitei, ajunsă soţia lui, îi strânse într-o zi, de faţă cu vizirul cel mare Dandan, pe toţi emirii săi, pe capii de oşti şi pe toţi mai-marii din împărăţie şi le spuse:           — Sângele părinţilor mei încă nu a fost răzbunat, şi vremile au venit! Or, iacătă că mi s-a izvodit cum că Arridun a murit, şi că a murit şi Hardobiu de la Chezareea. Dar bătrâna Muma-Prăpădurilor mai este în viaţă şi ea este aceea care, după spusa iscoadelor noastre, domneşte şi ocârmuieşte treburile în toate ţările rumilor. Iar la Chezareea domnul cel nou se cheamă Rumzan, şi nu i se ştie nici tatăl, nici mama. Aşa că, o, vitejii mei, de mâine chiar, începe iarăşi războiul asupra necredincioşilor! Şi jur pe viaţa lui Mahomed (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!) că nu am să mă întorc în Bagdad, cetatea noastră, decât după ce îi voi lua zilele cotoroanţei nenorocirilor şi după ce îi voi răzbuna pe fraţii noştri morţi în lupte!           Şi toţi cei de faţă răspunseră cu încuviinţare. Şi de-a doua zi oastea era în drum spre Constantinia.           Or, cum ajunseseră sub zidurile vrăjmaşului şi se găteau de năvală ca să scalde totul în foc şi sânge, în cetatea aceea păgână, văzură că vine către cortul sultanului un tânăr atâta de frumos, încât nu putea să fie decât vreun fiu de sultan, şi o femeie, descoperită la chip şi cu înfăţişarea aleasă, care mergea în urma lui. Şi, la ceasul aceta, se aflau laolaltă, în cortul sultanului, vizirul Dandan şi domniţa Nozhatu, mătuşa lui Kanmakan, care ţinuse să însoţească oastea drept-credincioşilor, deprinsă cum era cu ostenelile drumeţirilor.           Iar tânărul şi femeia cerură intrare, care li se dărui pe dată. Da deabia intrară, că Nozhatu şi scoase un strigăt mare şi căzu leşinată, iar femeia tot aşa scoase un strigăt mare şi căzu leşinată. Şi, când îşi veniră în fire din leşinul lor, se aruncară una în braţele celcilaltc, sărutându-se: căci femeia nu era alta decât roaba fostă a domniţei Abriza; credincioasa Boabă-de-Mărgean!           Pe urmă Boabă-de-Mărgean se întoarse înspre sultanul Kanmakan şi îi spuse:           — O, Măria Ta, văd că porţi la gât o gemă de preţ, albă şi rotundă; iar domniţa Nozhatu poartă şi ea de asemenea una Ia gât. Or, ştii că domniţa Abriza avea cea de a treia gemă. Şi pe aceea a treia iacăt-o!           Şi credincioasa Boabă-de-Mărgean, întorcându-se către tânărul care venise cu ea, o arătă, agăţată la gâtul lui, pe cea de a treia gemă. Pe urmă, cu ochii luminaţi de bucurie, strigă:           — O, Măria Ta, şi tu, stăpână a mea, Nozhatu, tânărul acesta este fiul bietei mele stăpâne Abriza. Şi chiar eu l-am crescut, de când s-a născut. Şi chiar el este, o, voi toţi cei care mă ascultaţi la ceasul de acum, domn la Chezareea, Rumzan, fiul lui Omar Al-Neman. Aşa că este fratele tău, o, stăpână a mea, Nozhatu, şi moşul tău, o, Măria Ta Kanmakan.           La vorbele acestea ale Boabei-de-Mărgean, sultanul Kanmakan şi Nozhatu se ridicară şi îl sărutară pe domnul Rumzan, plângând de bucurie, iar vizirul Dandan aşijderea îl sărută pe fiul stăpânului său, sultanul Omar Al-Neman (aibă-l Allah întru mila sa nemărginită!). Pe urmă sultanul Kanmakan îl întrebă pe Rumzan, stăpânul Chezarcei:           — Spune-mi, o, frate al tatălui meu, eşti domnul unei ţări creştineşti şi trăieşti între creştini! Eşti şi tu nusram? 8           Ci Rumzan întinse mâna şi, ridicându-şi degetul arătător în sus, rosti:           — La ilah ill’Allah, ua Mohammad rassul Allah! 9           Atunci bucuria lui Kanmakan, a sultanei Nozhatu şi a vizirului Dandan fu până peste marginile marginilor, strigară:           — Mărire lui Allah, carele şi-i alege pe ai săi şi îi strânge la un loc!           Pe urmă Nozhatu întrebă:           — Da cum de ai putut să fii călăuzit pe calea cea dreaptă, o, fratele meu, între toţi necredincioşii aceia care nu îl cunosc pe Allah şi habar nu au de Trimisul său?           El răspunse:           — Boabă-de-Mărgean cea bună, ea mi-a sădit în cuget învăţăturile cele limpezi şi minunate ale credinţei noastre! întrucât şi ea s-a făcut musulmană, odată cu mama mea Abriza, când cu şederea lor la Bagdad, în saraiul părintelui meu, sultanul Omar Al-Neman. Încât Boabă-de-Mărgean a fost pentru mine nu numai aceea care m-a luat de când m-am născut şi m-a crescut şi mi-a ţinut loc de mamă întru totul, dar şi cea care a făcut din mine un drept-credincios a cărui soartă este în mâinile lui Allah, stăpânul sultanilor!           La vorbele accstea, Nozhatu o pofti pe Boabă-de-Mărgean să şadă jos lângă ea pe chilim şi hotărî s-o socotească de aci înainte ca soră a ei.           Iar Kanmakan îi spuse unchiului său Rumzan:           — O, unchiule, ţie ţi se cuvine, ca drept de întâi născut, scaunul de domnie al împărăţiei musulmanilor. Şi din clipita de-acum mă socot ca un supus credincios al tău.           Ci domnul de la Chezareea îi spuse:           — O, nepoate al meu, ceea ce-a făcut Allah este bine făcut! Cum aş cuteza eu să tulbur orânduiala statorită de Orânduitor?           Aici intră în vorbă vizirul Dandan care le spuse:           — O, Măriile Voastre, cea mai dreaptă judecată este să domniţi pe rând, fiecare câte o zi, rămânând amândoi sultani!           Iar ei răspunseră:           — Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!           În clipa aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi patra noapte spuse:           …Iar ei răspunseră:           — Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!           Şi hotărâră între ei aşa să facă. Atunci, ca să sărbătorească bucuria, Ruzman făcu cale îndărăt şi se întoarse în cetate, unde puse să se deschidă porţile pentru oastea musulmanilor. Pe urmă puse să se facă strigare, de către pristavii obşteşti, că de aci înainte Islamul avea să fie legea locuitorilor, dar că toţi creştinii erau slobozi să rămână întru eresul lor. Da niciunul dintre locuitori nu vroi să rămână mai departe necredincios şi, numai într-o zi, mărturisirea de credinţă fu rostită de către mii şi mii de noi drept-credincioşi! Aşa! Slăvit să fie pururea Acela carele l-a trimis pe Prorocul său ca să fie un semn de pace între toate făpturile din Răsărit şi din Apus!           Cu prilejul acela, cei doi sultani deteră petreceri mari şi ospeţe mari, domnind pe rând, ficcarc câte o zi. Şi zăboviră astfel la Chezarcea o bucată de vreme, în toi de bucurie şi de mulţumire până peste poate.           Şi atunci chibzuiră ei să se răzbune într-un sfârşit pe cotoroanţa de Muma-Prăpădurilor. Cu asemenea gând, sultanul Rumzan, în înţelegere cu sultanul Kanmakan, grăbi să trimită un olăcar la Constantinia, ca să ducă o scrisoare pentru Muma-Prăpădurilor, care habar nu avea de noua stare de lucruri şi care îşi năzărea că domnul de la Chezareea era tot creştin ca bunicul lui dinspre mamă, răposatul Hardobiu, părintele Abrizei. Iar scrisoarea era ticluită astfel: „Prea slăvitei şi preacinstitei chera Sauahi Omm El-Dauahi, temuta, cumplita, urgia năprasnică a prăpădurilor peste capetele vrăjmaşilor, ochiul care veghează asupra cetăţii creştineşti, înmiresmata cu volnicie şi cu înţelepciune, miruita cu sfânta tămâie dumnezeiască şi adevărată a patriarhului cel mare, stâlparul lui Cristos din inima Constantiniei:           Din partea stăpânului Chezareei, Rumzan, urmaşul lui Haraobiu cel Mare a cărui faimă se întinde peste întreg pământul.           Iacătă, o, maică a noastră a tuturora, că stăpânul cerului şi al pământului a făcut să izbândească oştile noastre asupra musulmanilor şi le-am nimicit oastea şi l-am luat prins pe sultanul lor, în Chezareea, şi i-am adus aşijderea în robie pe vizirul Dandan şi pe domniţa Nozhatu, fiica lui Omar Al-Neman şi a domniţei Safia, fiica răposatului domn Afridun al Constantiniei.           Aşa că aşteptăm venirea ta între noi ca să sărbătorim laolaltă biruinţa noastră şi să punem să se taie, dinaintea ochilor tăi, capul sultanului Kanmakan, al vizirului Dandan şi al tuturor capilor musulmani.           Şi poţi să vii la Chezareea fară strajă mare, întrucât de-acuma toate drumurile sunt liniştite şi toate olaturile sunt paşnice, de la Irak până la Sudan şi de la Mossulşi Damasc până la marginile marginilor Răsăritului şi ale Apusului.           Şi să nu pregeţi s-o aduci cu tine la Constantinia pe doamna Safia, mama sultanei Nozhatu, spre a-i dărui bucuria de a o vedea iarăşi pe fiica ei care este cinstită, ca femeie, în palatul nostru.           Şi Cristos, fiul Mariamei, să te apere şi să te ţie ca pe o mireasmă curată, păstrată în aur nestricăcios!”           Pe urmă iscăli cartea cu numele lui, Rumzan, şi o pecetlui cu pecetea lui domnească, şi i-o înmână unui olăcar care plecă numaidecât la Constantinia.           Or, până la ceasul venirii cotoroanţei la pieirea ei rară de izbavă, trecură vreo câteva zile în care cei doi sultani avură bucuria de a judeca nişte pricini ce rămăseseră nejudecate. Iacătă aşadar ce se petrecu:           Într-o zi, pe când cei doi sultani, vizirul Dandan şi dulcea Nozhatu, care niciodată nu îşi acoperea chipul dinaintea vizirului Dandan pe care îl socotea ca pe un părinte, şedeau de vorbă despre sosirea apropiată a pacostei de babă şi despre soarta ce i se hărăzea, unul dintre musaipi intră şi îi vesti pe sultani că se află afară un negustor bătrân care fusese lovit de tâlhari şi că şi tâlharii se aflau acolo în lanţuri. Şi musaipul spuse:           — O, Măriile Voastre, negustorul cere îngăduinţă să vină la Strălucirea Voastră, că are să vă înmâneze două scrisori.           Şi cei doi sultani spuseră:           — Pofteşte-l să intre!           Atunci intră un bătrân care purta pe chip tipăritura binecuvântării şi care plângea; sărută pământul dinaintea sultanilor şi spuse:           — O, sultani ai vremilor, oare este cu putinţă ca un musulman să fie cinstit la necredincioşi şi să fie jefuit şi năpăstuit la drept-credincioşi, în ţările unde domneşte împăcarea şi dreptatea?           Şi sultanii îi spuseră:           — Da ce ai păţit, o, preacinstite negustor?           El răspunse:           — O, stăpânii mei, aflaţi că am asupră-mi două scrisori care m-au ajutat să fiu cinstit totdeauna în toate ţările musulmane; întrucât ele îmi slujesc de slobodă trecere şi mă scutesc de a plăti dijmele şi vămile de intrare pentru mărfurile mele. Şi una dintre scrisori, o, stăpânii mei, pe lângă această volnicie de preţ, îmi mai slujeşte şi de alinare la singurătate şi îmi ţine tovărăşie în drumeţiile mele; întrucât este scrisă în stihuri minunate, şi atâta de inimoase, într-adevăr, că mai degrabă mi-aş da sufletul decât să mă despărţesc de ele.           Atunci cei doi sultani îi spuseră:           — Păi, o, negustorule, poţi măcar să ne arăţi scrisoarea aceea, ori numai să ne citeşti cuprinsul ei?           Şi bătrânul negustor, tremurând tot, întinse cele două scrisori sultanilor, care le trecură sultanei Nozhatu, spunându-i:           — Tu, care ştii să citeşti şi scrisurile cele mai încâlcite şi să dai stihurilor mlădierea ce se cuvine, rugămu-te să grăbeşti a ne desfăta cu ele!           Or, de cum desfăcu sulul şi aruncă o privire peste cele două scrisori, Nozhatu scoase un strigăt mare, se făcu mai galbenă ca şofranul, şi căzu leşinată. Atunci grăbiră s-o stropească cu apă de trandafiri; şi când îşi veni în fire din leşinul ei, se ridică pe dată, cu ochii plini de lacrimi, şi se repezi la negustor şi, luându-i mâna, i-o sărută. Atunci toţi cei de faţă rămaseră până peste poate de uluiţi, dinaintea unei fapte atâta de potrivnice tuturor obiceielor sultanilor şi musulmanilor; iar bătrânul negustor, în tulburarea lui, se clătină şi era să se prăbuşească pe spate. Ci sultana Nozhatu îl prinse şi, sprijinindu-l, îl ajută să şadă jos pe chiar chilimul pe care şedea ca şi îi spuse:           — Chiar nu mă mai cunoşti, o, taică al meu? Oare atâta de tare am îmbătrânit de atunci?           La vorbele acestea, negustorul cel bătrân gândi că visează şi strigă:           — Cunosc glasul! Ci, o, stăpână a mea, ochii mei sunt bătrâni şi nu mai pot să deosebească nimica.           Iar sultana spuse:           — O, taică al meu, sunt chiar aceea care ţi-a scris scrisoarea în stihuri, sunt Nozhatu zaman.           Iar bătrânul negustor, de data aceasta, leşină de tot. Atunci, pe când vizirul Dandan arunca apă de trandafiri pe chipul bătrânului negustor, Nozhatu, întorcându-se înspre fratele ei Rumzan şi înspre nepotul ei Kanmakan, le spuse:           — El este bătrânul cel cumsecade care m-a scăpat când eram roabă la beduinul cel aprig care mă furase pe uliţele din Cetatea cea Sfântă!           Încât, atunci când negustorul se dezmetici, cei doi sultani se ridicară în cinstea lui şi îl sărutară; iar el, la rându-i, sărută mâinile sultanei Nozhatu şi ale bătrânului vizir Dandan; şi toţi se firitisiră unul pe altul pentru întâmplarea aceea, şi înălţară mulţumiri lui Allah că îi adunase pe toţi laolaltă; iar negustorul ridică mâinile în sus şi strigă:           — Binecuvântat să fie şi slăvit Acela carele tipăreşte inimi neuitătoare şi le înmiresmează cu tămâia minunată a mulţumitei!           După care, cei doi sultani îl căftăniră pe bătrânul negustor ca staroste al şeicilor de la toate hanurile şi de la toate sukurile din Chezareea şi din Bagdad, şi îi deteră slobodă intrare la sarai, şi ziua şi noaptea. Pe urmă îi spuseră:           — Da cum a fost cu jefuirea ta şi a caravanei tale?           El răspunse:           — S-a petrecut în pustie! Nişte tâlhari, nişte arabi de soi rău, dintre cei ce despoaie neguţătorii neînarmaţi, m-au năpădit deodată. Erau peste o sută! Da au trei căpetenii: unul este un arap balcâz, altul este un kurd înfricoşător, iar cel de al treilea este un beduin până peste poate de voinic! M-au legat pe o cămilă, şi m-au târât după ei, până ce a dat Allah într-o zi să-i împresoare nişte oşteni care i-au luat prinşi, şi pe mine odată cu ei.           La vorbele acestea, sultanii îi spuseră unuia dintre musaipi:           — Adu-l mai întâi aici pe arap!           Şi arapul fu adus. Or, era mai hâd ca dosul unei maimuţe bătrâne, şi ochii-i mai răi ca ai tigrului. Şi vizirul Dandan îl întrebă:           — Cum te cheamă şi de ce eşti tâlhar?           Da până să aibă vreme arapul să răspundă, Boabă-de-Mărgean, însoţitoarea de odinioară a domniţei Abriza, intră ca s-o cheme pe stâpână-sa Nozhatu; şi ochii ei întâlniră din întâmplare ochii arapului; şi deodată scoase un ţipăt cumplit şi se repezi ca o leoaică la arap şi îi înfipse degetele în ochi şi i-i smulse pe loc, strigând:           — Acesta este spurcatul de Moroz, cel care a ucis-o pe biata mea stăpână Abriza!           Pe urmă, aruncând jos cei doi ochi însângeraţi pe care îi făcuse să sară ca nişte sâmburi din găvanele arapului, adăugă:           — Fie lăudat Cel-Drept, Preaînaltul, carele într-un sfârşit îmi îngăduie să-mi răzbun stăpâna cu mâna mea!           Atunci sultanul Rumzan făcu numai un semn; şi numaidecât gealatul se ivi şi dintr-o lovitură făcu doi arapi dintr-unul singur! Pe urmă hadâmbii îi târâră leşul de picioare şi îl duseră să-l aruncc la câini, pe gunoaiele din afara cetăţii.           După care sultanii spuseră:           — Să fie adus kurdul!           Şi kurdul intră. Or, acesta era mai galben ca o lămâie şi mai răpănos ca un măgar de moară, şi de bună seamă că mai păduchios ca un bivol neintrat în baltă de un an. Şi vizirul Dandan îl întrebă:           — Cum te cheamă? Şi pentru ce eşti tâlhar?           El răspunse:           — Eu, de meserie, sunt cămilar în Cetatea-Sfântă. Or, într-o zi, mi s-a dat să duc la bolniţa din Damasc un tânăr bolnav…           La vorbele acestea, sultanul Kanmakan, şi Nozhatu, şi vizirul Dandan, fară a-i da răgaz să urmeze, strigară:           — Acesta-i cămilarul cel ticălos care l-a aruncat pe Daul’makan pe grămada de vreascuri de la uşa hammamului!           Şi deodată sultanul Kanmakan se ridică şi spuse:           — Răutatea se cuvine să fie plătită cu îndoită răutate! Altminteri ar tot spori numărul răilor şi al mişeilor care îşi râd de pravile! Şi nu încape nici o milă în folosul ticăloşilor, într-o răzbunare, întrucât mila, aşa cum o înţeleg creştinii, este virtutea hadâmbilor, a bolnavilor şi a nevolnicilor!           Şi cu chiar mâinile lui, sultanul Kanmakan, dintr-o singură lovitură de paloş, făcu doi cămilari dintr-unul! Apoi le porunci robilor să îngroape stârvul, după sfintele datini.           Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:           — Acuma să fie adus beduinul!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi cincea noapte spuse:           Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:           — Acuma să fie adus beduinul!           Şi beduinul fu adus înlăuntru. Ci de-abia se ivi căpăţâna tâlharului în deschizătura uşii, că sultana Nozhatu şi strigă:           — Este beduinul care m-a vândut acestui negustor de treabă!           La vorbele ei, beduinul spuse:           — Eu sunt Hamad! Şi habar nu am cine eşti tu!           Atunci Nozhatu începu să râdă şi strigă:           — Chiar el este! Că niciodată nu are să se mai vadă un nebun asemenea lui! Aşa că uită-te la mine, o, beduinule Hamad! Eu sunt aceea pe care ai răpit-o pe uliţele din Cetatea cea Sfântă şi pe care ai obidit-o atâta!           Când auzi vorbele acestea, beduinul strigă:           — Pe Allah! e chiar ea! Căpăţâna mea tot acuma are să-mi zboare de pe gât, hotărât!           Iar Nozhatu se întoarse către negustor, care şedea jos, şi îl întrebă:           — Acuma îţi aduci aminte de el, taică al meu bun?           Negustorul spuse:           — Este chiar el, afurisitul! Şi e mai nebun decât toţi nebunii de pe pământ la un loc!           Atunci Nozhatu spuse:           — Da beduinul acesta, cu toate bădărăniile lui, avea şi un har: îi plăceau şi stihurile frumoase şi poveştile frumoase.           Atunci beduinul strigă:           — O, stăpână a mea, dreptu-i, pe Allah! Şi-apoi ştiu o poveste de tot ciudată, care mi s-a întâmplat chiar mie. Or, dacă am s-o povestesc şi dacă are să le fie pe plac tuturor celor aici de faţă, ai să mă ierţi şi ai să mă cruţi de sângele meu?      Iar dulcea Nozhatu zâmbi şi spuse:

A fost odată, în cetatea Bagdadului, un ins care era neînsurat şi care era hamal.           Într-o bună zi, pe când stă în suk, rezemat alene de samarul lui, se opri dinainte-i o femeie înfăşurată în izarul49 ei din mătase de la Mossul50, presărat cu buburuze de aur şi căptuşit cu atlaz, îşi săltă oleacă iaşmacul51 de pe faţă şi, de dedesubt, se iviră nişte ochi negri cu gene lungi, şi cu ce pleoape! Şi era subţire şi sulegetă, desăvârşită ca soi. Pe urmă îi spuse cu dulceaţa glăsuirii ei:           — O, hamalule, ia-ţi samarul şi vino după mine!           Iar hamalului, fermecat cu totul, nu-i venea să dea crezare vorbelor auzite; ci îşi luă coşul şi porni după copilă, care se opri într-un sfârşit la uşa unei case. Bătu în uşă şi numaidecât un nusran52 coborî şi îi cântări fetişcanei, pentru un dinar, o măsură de măsline, pe care ea o puse în samar, spunându-i samaragiului:           — Ia asta şi ţine-te după mine!           Şi hamalul strigă:           — Pe Allah! Ce zi binecuvântată!           Şi îşi luă coşul şi o urmă pe copilă, care se opri apoi dinaintea tarabei unui neguţător de pometuri şi cumpără mere sirieneşti, gutui osmanlâi53, piersici de la Oman, iasomii de la Alep, nuferi albi de la Damasc, harbuji de la Nil, lămâi misreneşti54, chitre sultanlâi55, boabe de mirt, flori de hennea56, dediţei sângerii, topo-raşi, flori de rodie şi zarnacadele. Şi le puse pe toate în samarul hamalului şi spuse:           — Ia-le în spinare!           Iar el le luă şi porni după ea, până ce ajunse dinaintea unui măcelar, căruia fata îi spuse:           — Taie zece artale57 de carne.           Măcelarul tăie cele zece artale; iar ea le înfăşură în foi de banan, le puse în samar, şi spuse:           — Ia-le, o, hamalule!           El le aburcă în spinare şi porni după ea, spre a se opri dinaintea unui neguţător de migdale, de la care copila târgui tot soiul de migdale şi spuse:           — Ia-le şi hai după mine!           Iar el luă coşul şi porni după ea, până dinaintea prăvăliei unui cofetar; acolo fata cumpără o tablă pe care o umplu cu toate câte avea neguţătorul: acadele de zahăr cu unt, împletite şi răsucite, gogoşi calde înmiresmate cu muşc58 şi umplute cu dulceţuri, cofeturi numite sabun59, plăcinte, turte dulci cu lămâie, baclavale, zumaricale numite muşabac60, colţunaşe coapte în zahăr numite lukmet-el-kadi61 şi altele numite assabih-Zeinab62, făcute cu unt, cu miere şi cu lapte. Pe urmă puse toate aceste soiuri de bunătăţuri pe tablă şi puse tablaua pe samar. Atunci samaragiul zise:           — Dacă mi-ai fi spus de la început, aş fi venit cu un catâr, spre a încărca toate astea!           Iar ea zâmbi a râde la vorbele lui. Pe urmă se opri la un neguţător de parfumuri şi cumpără zece feluri de ape: apă de trandafiri, apă de flori de portocal şi încă multe altele; mai luă şi o măsură de băuturi ameţitoare; cumpără tot aşa şi un stropitor de apă de trandafiri înmiresmată cu mosc, grăunţe de tămâie tare, lemn de aloe, chihlimbar cenuşiu şi mosc; luă, într-un sfârşit, nişte lumânări de ceară de Alexandria; puse totul în samar şi spuse:           — Ia coşul în spinare şi vino după mine!           Iar el luă samarul şi o urmă cu povara în spinare, până ce hanâma63 cea tânără ajunse la un sarai falnic cu o curte largă înspre grădina din spate; era tare înalt, pătrat la înfăţişare şi semeţ; uşa avea două canaturi de abanos, împodobite cu solzi de aur roşu.           Fetişcana se opri la uşă şi bătu încetişor; şi uşa se deschise din cele două canaturi ale ei. Hamalul se uită atunci la cea care deschise uşa şi văzu că era o copilă cu trup zarif şi subţietic, chiar ca un tipar în ce priveşte sânii gogoneţi şi îmbolditori, în ce priveşte drăgălăşenia, nurii şi frumuseţea ei, şi în toate desăvârşirile boiului şi ale călcăturii; fruntea îi era albă ca lucirea dintâi a lunii pline, ochii ca ochii gazelelor, sprâncenele ca un pătrar de lună la vremea ramadanului64, obrajii ca bujorul, gura ca pecetea-lui-Soleiman65; chipu-i ca luna plină la răsăritul ei, sânii cei doi ca două rodii gemene; cât despre pântecul ei tânăr şi mlădiu, şi unduitor, se ascundea sub haine ca o scrisoare scumpă în sulul care o cuprinde.           Încât, la vederea ei, hamalul simţi că-i zboară minţile, iar coşul era să-i cadă de pe spinare; şi îşi zise: „Pe Allah! În viaţa mea n-am avut o zi mai binecuvântată decât ziua de azi!”           Atunci fata cea tânără, portăriţa, stând tot înlăuntrul casei, spuse surorii ei, cea care făcuse târguielile, şi hamalului:           — Intraţi! Şi intrarea să vă fie largă şi bună!           Atunci intrară şi ajunseră într-o sală largă, ce dă spre curtea lăuntrică; sala era împodobită toată cu chilimuri de mătase şi de zarafir şi plină cu lucruri iscusit lucrate şi învrâstate cu ochiuri de aur şi cu oluri, şi cu jeţuri cioplite, şi cu perdele, şi cu dulapuri de haine frumoase. În mijlocul sălii se afla un crivat de marmură, bătut cu mărgăritare sclipitoare şi cu nestemate; deasupra crivatului era întins un polog de atlaz roşu, iar pe crivat şedea o copilandră minunată, cu nişte ochi babilonici66, cu lin trup drept ca litera alef67, şi cu un chip atâta de frumos, încât umplea de tulburare soarele cel luminos. Era ca o stea strălucitoare, şi într-adevăr ca o hanâmă de neam înalt arăbesc, după spusa poetului:           Acel ce îţi asemuie făptura Cu-o mlădioasa ramură subţire În van, copilo, îşi mai bate gura, Căci tu eşti fără de asemuire:           Nu are soră fiinţa-ţi mlădioasă, Nici trupul tău un frate pe potrivă.           Iar ramura, oricât e de frumoasă, Numai în pom e-n totului zarifă, Pe când tu, preafrumoaso, eşti oricum Fără pereche sub slăvitul soare, Iar haina ce te-ascunde-i ca un fum, Care te face mai ispititoare.           Atunci copilă de pe pat se ridică, făcu câţiva paşi, spre a veni în mijlocul sălii lângă surorile ei, şi le spuse:           — Ce staţi aşa nemişcate? Luaţi povara din cârca hamalului.           Atunci cea care târguise veni dinaintea hamalului, portăriţa trecu la spatele lui şi, ajutate de cea de a treia soră a lor, îl uşurară de povară. Apoi scoaseră tot ceea ce se afla în samar, rânduiră fiecare lucru la locul lui, îi plătiră doi dinari hamalului şi îi spuseră:           — Arată-ţi ceafa şi du-te, o, hamalule!           Şi hamalul se uită la fete şi începu să se minuneze de frumuseţea lor şi de desăvârşirile lor, şi gândi că nu mai văzuse vreodată ceva asemenea. Şi luă seama că nu se afla în casa aceea nici un bărbat. Apoi văzu toate băuturile, toate poamele, toate florile înmiresmate şi toate celelalte bunătăţuri câte se aflau acolo, şi se minună până peste marginile minunării, şi nu avu nici un îndemn să plece.           Atunci cea mai mare dintre fete îi zise:           — Ce ai de nu te clinteşti? Socoţi plata prea săracă? Şi se întoarse spre sora ei, cea care făcuse târguielile, şi îi zise:           Mai dă-i şi al treilea dinar.           Şi hamalul spuse:           — Pe Allah, o, stăpânele mele, plata de obicei nu este decât de două jumătăţi de dinar! Şi nu am găsit nicidecum săracă plata de-acum. Da inima şi lăuntrul fiinţei mele se zbuciumă din pricina voastră. Şi mă întreb cum poate să fie viaţa voastră, de vreme ce staţi singure şi nu aveţi aici nici un bărbat, care să vă ţină tovărăşie bărbătească. Au voi nu ştiţi că un minaret nu e chiar nimic, decât atunci când este unul dintre cele patru minarete ale unei geamii? Or, o, stăpânele mele, voi nu sunteţi decât trei şi vă lipseşte cel de al patrulea! Şi ştiţi şi voi că fericirea femeilor nu ajunge desăvârşită decât lângă bărbaţi! Şi, cum spune poetul, o îmbinare de sunete nu poate să fie cântec decât într-o însoţire de măcar patru soiuri de scule laolaltă: o harpă, o lăută, o cobză şi un flaut. Or, o, stăpânele mele, voi nu sunteţi decât trei şi vă lipseşte scula cea de-a patra, flautul, care să fie un bărbat înţelept, plin de inimă şi de duh, meşter iscusit şi ştiutor a păstra o taină!           Iar fetişcanele îi ziseră:           — Păi, tu nu ştii, hamalule, că noi suntem fete fecioare? Încât tare ne este frică a ne da pe mâna vreunui palavragiu. Că l-am citit pe poetul care spune:           Fereşte-te de-orice destăinuire, Că taina spusă-aduce păgubire!           La vorbele acestea, hamalul strigă:           — Mă jur pe viaţa voastră, o, stăpânele mele! Eu sunt un bărbat înţelept, de temei şi de credinţă, care a citit cărţi şi a rumegat cronicile! Nu povestesc decât lucruri dulci şi tăinuiesc cu grijă, fără a pălăvrăgi, toate lucrurile jalnice. În toate împrejurările, mă port după spusa poetului:           Ştie păstra o taină doar omul fără pată, Doar omul-om îşi ţine întreagă o făgadă.           În mine orice taină rămâne ferecată, Ca într-o casă-nchisă sub straşnică lăcată, Cu uşa cetluită şi cheia aruncată.           Auzind stihurile hamalului şi toate strofele pe care le spuse, şi întocmirile lui poeticeşti, fetele se îndulciră bine de tot; şi, numai din prefăcătorie îi ziseră:           — Tu ştii, o, hamalule, că am cheltuit pentru saraiul nostru o mulţime de galbeni. Ai tu oare cu ce să ne despăgubeşti? Întrucât nu te-am pofti să stai cu noi decât cu învoiala, din parte-ţi, de a plăti cu aur. Ori nu ţi-e a rămâne la noi, a ne fi tovarăş la băut şi mai cu seamă a ne face să stăm treze toată noaptea, până la ivirea zorilor pe chipurile noastre?           Pe urmă, cea mai mare dintre fete, stăpâna casei, adăugă:           — Că dragostea fară de arginţi nu poate să slujească de dreaptă măsură în cumpăna tereziei!           Iar portăriţa zise:           — Dacă nu ai nimic, du-te fară nimic!           Şi, în clipita aceea, fata care făcuse târguielile luă cuvântul şi grăi:           — O, surorile mele, destul! Întrucât, pe Allah! Flăcăul acesta nu ne-a împuţinat cu nimic ziua! Şi-apoi ar fi putut să fie altul, care să nu fi avut atâta răbdare faţă de noi. Şi apoi tot ce i s-ar cădea ca plată, mă leg să plătesc eu în locul lui.           Atunci hamalul se bucură până peste poate şi îi spuse celei ce făcuse târguielile:           — Pe Allah! Cel dintâi câştig al zilei numai ţie ţi-l datorez!           Atunci tustrele îi ziseră:           — O, hamalule, rămâi, aşadar, aici, şi fii încredinţat că ne vei fi precum capul şi ochiul nostru!           Pe dată, cea care făcuse târguielile se ridică şi se încinse peste mijloc. Pe urmă orândui pocalele, strecură vinul, pregăti locul de petrecere chiar lângă havuzul de apă şi puse dinaintea lor toate câte puteau să le fie de trebuinţă. Pe urmă aduse vinul, şi toată lumea şezu jos; iar hamalului, în mijlocul fetelor, i se părea că visează în somn.           Atunci fata care făcuse cumpărăturile luă carafa cu vin, umplu pocalul şi îl bău, şi încă o dată, şi încă o dată. Pe urmă umplu iarăşi pocalul şi îl trecu surorilor ei, pe urmă hamalului. Iar hamalul rosti în stihuri:           Bea vinul! Ca el e izvorul De bucurii şi veselii.           El este tămăduitorul La rele şi nevolnicii.           Cel care-l bea îşi uită dorul Şi prinde proaspete tării Nu-i om care să-l bea vreodată Fără-a-şi simţi din temelii Fiinţa-ntreagă tulburată Şi vrednică de ghiduşii.           În el e fericirea toată Şi saţiul dragostei – să ştii!           Şi sărută mâinile celor trei fete şi goli pocalul. Pe urmă se duse lângă stăpâna casei şi îi zise:           — O, stăpâna mea, sunt robul, lucrul şi avutul tău!           Şi rosti în cinstea ei un stih al poetului:           La uşa ta aşteaptă robul ochilor tăi, Cel mai supus din robii tăi supuşi, Ce îţi cunoaşte bine râvnitele văpăi, Şi-ntreaga-ţi dărnicie ţi-o-nseamnă la răbuj.           Şi ştie robu-acesta, răpus de crudul dor;           Bunăvoinţa toată cu care ţi-e dator.           Atunci ea îi spuse:           — Bea, o, prietene al meu! Şi băutura să-ţi fie priincioasă şi de dulce mistuire! Şi să-ţi dea puteri pe calea adevăratei sănătăţi!           Atunci hamalul luă pocalul, sărută mâna fetei şi, cu glas cald şi unduitor, cântă molcom stihurile acestea ale poetului:           L-am dat iubitei mele un vin., strălucitor Precum lumina din obrajii ei:           Obrajii-i ca un foc dogorâtor Cum numai o năpadă de scântei Ar arde-atâta de mistuitor.           Părea că s-ar fi-nduplecat să-l bea, Şi mi-a grăit, râzând cu gură toată: „Cum de socoti tu, oare, c-aş putea Să-mi beau lumina din obraji vreodată, Obrajii să mi-i beau sorbind din ea?”           Eu, spun: „Bea, o, lumină, soarbe-l rar!           Că-n vinu-acesta-s lacrimile mele!           Roşeaţa lui e sângele meu chiar!           Iar aburul lui, cu arome grele, E sufletu-mi ce ţi-l aduc în dar!”           Atunci fetişcana luă pocalul de la hamal, îl duse la buze, pe urmă trecu lângă sora ei. Şi începură să dănţuiască, să cânte şi să se încunune cu flori; şi în toată vremea asta, hamalul le lua în braţe şi le strângea; şi una îi spunea ghiduşii, alta îl trăgea spre ea, iar cea de a treia îl împodobea cu flori. După ce vinul se înstăpâni de-a binelea, copila portăriţă se sculă, se despuie de toate hainele de pe ea şi rămase goală cu totul. Pe urmă se aruncă în havuzul cu apă şi începu să se joace cu apa; pe urmă luă apă în gură şi îl stropi pufnind pe hamal. Apoi îşi săltă în sus şi mâinile şi picioarele şi lăsă apa să curgă peste tinereţea ei fragedă. Pe urmă ieşi din apă şi se aruncă la pieptul hamalului şi, întinzându-se pe spate, făcu un semn şi întrebă:           — O, inima mea, ştii cum se cheamă aceasta?           Iar hamalul răspunse:           — Ha! Ha! Ha! De rând, se cheamă casa milelor!           Atunci ea strigă:           — Yuh! Yuh! Da nu ţi-e ruşine?           Şi îl luă de gât şi începu să-l bată pe spate. Atunci el spuse:           — Nu! Nu! Se cheamă potcă! Ci ea spuse:           — Altcumva!           Şi hamalul zise:           — Atunci este bucăţica ta de la urmă! Iar ea spuse iar:           — Altcumva!           Atunci el zise:           — Este viespea ta!           Ea, la vorbele acestea, începu să-l lovească atât de straşnic peste ceafa, încât îi urzică pielea. Atunci el zise:           — Păi da spune-mi tu cum se cheamă! Şi ea răspunse:           — Busuiocul podurilor! Atunci hamalul strigă:           — Într-un sfârşit! Lăudat fie Allah pentru izbăvirea ta, o, busuioace al podurilor!           După care îşi trecură iarăşi pocalul roată. Pe urmă, cea de a doua fată îşi scoase hainele şi se aruncă în havuzul cu apă: făcu şi ea ca sora ei, pe urmă ieşi şi se duse să se arunce la pieptul hamalului. Acolo, arătând cu degetul, îi zise hamalului:           — O, lumină a ochiului meu! Cum se cheamă aceasta? El răspunse:           — Veşcă!           Ea strigă:           — Uf! Ce vorbe proaste la flăcăul ăsta!           Şi îl lovi şi îl plesni atâta de tare, de răsună sala toată. Iar el răspunse:           — Atunci este busuiocul podurilor.           Ea răspunse:           — Nu! Nu!           Şi iar începu să-l plesnească peste ceafa. Atunci el o întrebă:           — Păi da cum îi zice?           Ea răspunse:           — Susanul descojit!           Atunci cea de a treia fată se sculă, se dezbrăcă şi coborî în havuz, unde făcu la fel ca şi cele două surori ale sale; pe urmă se îmbrăcă iar şi se duse să se întindă pe genunchii hamalului şi îi spuse:           — Ghiceşte-i numele!           Şi-i făcu semn. El atunci începu să spună ba că se cheamă aşa, ba că se cheamă pe dincolo! Şi sfârşi întrebând-o, pentru ca ea să înceteze a-l mai lovi:           — Atunci spune-mi tu cum îi zice!           Ea răspunse:           — Hanul lui Abu-Mansur!           Atunci hamalul se ridică, îşi scoase hainele şi coborî în havuzul cu apă; iar paloşu-i plutea la faţa apei! Se spălă pe tot trupul, cum se spălaseră şi fetele; pe urmă ieşi din havuz şi se aruncă în poala portăriţei şi îşi alungi cele două picioare în poala celei ce făcuse târguielile. Pe urmă, arătând cu un semn, îi spuse stăpânei casei:           — O, stăpână doamnă a mea, cum se cheamă?           La vorbele acestea, toate trei fură cuprinse de un râs atâta de amarnic, încât se prăbuşiră pe spate şi strigară:           — Zebbul tău!           El spuse:           — Ba nu!           Şi-i arse fiecăreia câte-o muşluitură. Ele spuseră atunci:           — Scula ta!           El răspunse:           — Iaca ba!           Şi-i arse fiecăreia câte o ciupitură de sân. Iar ele, uluite, îi spuseră:           — Păi dă-i chiar păcătoşia ta, şi-i fierbinte! E chiar zebbul tău, şi-i zbuciumat!           Iar hamalul, de fiecare dată, clătina din cap, apoi le săruta, le muşluia, le ciupea şi le strângea în braţe; iar ele râdeau până peste poate. Într-un sfârşit, îl întrebară:           — Spune-ne atunci tu cum se cheamă?           Hamalul cugetă o clipită, se uită cu luare-aminte, clipi din ochi, şi zise:           — O, stăpânele mele, iacătă vorbele pe care tocmai mi le-a spus copilul acesta care-i pojarul meu: „Mă cheamă catârul cel vârtos şi nejugănit, cel care paşte şi rumegă busuiocul podurilor, se desfată cu tainul de susan descojit, şi poposeşte la hanul lui moş Mansur!”           La vorbele acestea, fetele începură să râdă de se prăbuşiră pe spate. Pe urmă se apucară iar să bea din acelaşi pocal, până spre căderea nopţii. Atunci fetele îi spuseră hamalului:           — Acuma arată-ne ceafa şi du-te, lăsându-ne să-ţi privim lăţimea spetelor!           Şi hamalul strigă:           — Pe Allah! Mai lesne-i sufletului meu să iasă din trup, decât mie să plec din casa voastră, o, stăpânele mele! Hai să împreunăm noaptea această cu ziua care s-a dus, iar mâine fiecare va putea să plece să-şi vadă de starea soartei sale pe drumul lui Allah!           Atunci copila care făcuse târguielile luă cuvântul şi spuse:           — Pe viaţa mea! O, surorile mele, hai să-l poftim să-şi petreacă noaptea cu noi: avem să ne prăpădim de râs, întrucât e o pramatie fară ruşine şi e plin de gingăşie!           Atunci fetele îi spuseră hamalului:           — Bine, fie! Poţi să rămâi în noaptea asta, dă numai cu învoiala să te laşi în seama noastră şi să nu ceri nici o lămurire despre ceea ce vei vedea sau despre pricină a orice-ar fi!           Atunci el zise:           — Da, hotărât! O, stăpânele mele!           Iar ele îi spuseră:           — Atunci ridică-te şi citeşte ce stă scris pe uşă!           Iar el se sculă şi găsi pe uşă cuvintele acestea scrise cu zugrăveală de aur: Nu întreba nimic despre ceea ce nu te priveşte, altminteri vei auzi lucruri care nu au să-ţi fie pe plac!           Atunci hamalul spuse:           — O, stăpânele mele, vă iau de martore că nu am să crâcnesc nimic despre ceea ce nu mă priveşte!           În clipita aceea, Şeherezada văzu zorile mijind şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a zecea noapte, Doniazada îi spuse:           — O, sora mea, isprăveşte povestea!           Iar Şeherezada răspunse:           — Cu dragoste şi ca o datorinţă pentru mărinimie!           Şi urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce hamalul le-a dat fetelor această făgăduiala, cea care făcuse târguielile s-a ridicat şi a aşternut bucatele dinaintea lor, şi toţi au mâncat cu poftă. După care, se aprinseră lumânările, se arseră beţişoare înmiresmate şi tămâie; pe urmă toată lumea începu iarăşi să bea şi să mănânce din toate bunătăţurile cumpărate în suk, mai cu seamă hamalul, care totodată spunea întruna stihuri bine ticluite, închizând ochii şi legănând din cap. Şi deodată se auziră nişte bătăi în uşă; dar bătăile nu-i tulburară din desfătările lor; fata portăriţă se sculă şi se duse la uşă, pe urmă se întoarse şi le spuse:           — Masa noastră chiar că are să fie plină în noaptea aceasta, întrucât iacătă că au sosit la uşă trei ajami68 cu barba rasă, şi tustrei chiori de ochiul stâng, şi chiar că asta-i o potriveală de-a mirărilea! Am văzut pe dată că sunt străini, din ţara rumannilor; şi fiecare dintre ei are o înfăţişare osebită, da tustrei sunt cu totul de râs la chip, atâta-s de pociţi. Aşa că, dacă avem să-i poftim să intre, avem să ne veselim straşnic pe seama lor!           Pe urmă le spuse mai departe vorbe de încredinţare tovarăşelor ei, care într-un sfârşit ziseră:           — Spune-le, aşadar, că pot să intre, da arată-le limpede învoiala care cere: Să nu întrebi nimic despre ceea ce nu te priveşte, altminteri vei păţi lucruri ce nu au să-ţi placă!           Şi fetişcana alergă plină de voioşie la uşă şi se întoarse aducându-i pe cei trei chiori; şi într-adevăr, aveau bărbile rase şi mustăţile lungi şi răsucite în varvaric, şi totul la ei învedera că ţin de isnaful cerşetorilor numiţi saalici69. De îndată ce intrară, urară bună pace celor de fată, ploconindu-se unul după altul. La vederea lor, fetele se ridicară în picioare şi-i poftiră să şadă jos. După ce şezură, cei trei inşi se uitară la hamalul care era beat cu totul, şi, după ce îl măsurară bine, socotiră că şi el ţine de isnaful lor şi îşi ziseră:           — A, păi şi acesta este un saaluk ca noi! Aşadar poate să ne tină tovărăşie cu dragoste!           Şi hamalul, care le auzise socotinţa, se sculă deodată şi se holbă la ei cu ochii poncişi, şi le zise:           — Haide, haide! Staţi cuminţi, că nu am ce să fac cu marghiolelile voastre! Şi mai dintruântâi ia băgaţi de seamă la ce stă scris colo, pe uşă!           La vorbele acestea, fetele pufniră în râs şi îşi ziseră:           — Avem să ne veselim straşnic cu saalicii şi cu hamalul!           Pe urmă îi poftiră pe saalici să mănânce, iar ei mâncară straşnic! Pe urmă portăriţa îi pofti să bea, iar saalicii se porniră să bea unul după altul şi să-şi treacă spornic pocalul din mâna copilei-portăriţe. După ce pocalul îşi porni rotirea din plin, hamalul le zise:           — Hehe, fârtaţilor! Au nu care cumva aveţi în desagii voştri vreo poveste mai de soi ori vreo păţanie mai de mirare ce-ar putea să ne veselească?           La vorbele acestea, ei, stârniţi cu totul şi încălziţi, cerură să li se aducă sculele de petrecere. Atunci portăriţa le aduse pe dată o dairea de Mossul împodobită cu zdrăngănei, o alăută de Irak şi un flaut persan. Iar cei trei saalici se sculară în picioare: unul luă daireaua cu zdrăngănei, cel de al doilea luă alăuta, iar cel de al treilea flautul. Şi tustrei începură să cânte, iar fetele îi însoţeau cu glasurile; cât despre hamal, acesta se zgâlţâia de desfătare şi icnea: „Uf! Ya Allah!”, atâta de vrăjit era de glasul strălucit şi de dulceaţa cântăreţilor.           Intr-acestea, se auziră iarăşi nişte bătăi la uşă. Iar portăriţa se ridică spre a vedea cine bate.           Or, iacătă care era pricina bătăilor în uşă:           În noaptea aceea, califul Harun Al-Raşid70 coborâse să cutreiere prin cetatea sa, spre a vedea şi a auzi însuşi lucrurile care se puteau petrece; şi era însoţit de vizirul său Giafar Al-Barmaki şi de spătarul Massrur, împlinitorul osândelor sale. Întrucât îşi făcuse obiceiul de a se străvesti adeseori în neguţător.           Aşa că, pe când se preumbla în noaptea aceea pe uliţele cetăţii, ajunse în drumul său la casa aceea şi auzi zvoana alăutelor şi larma zaiafetului. Şi califul îi spuse lui Giafar:           — Hai să intrăm în casa asta să vedem ale cui sunt glasurile.           Şi Giafar răspunse:           — Trebuie să fie vreo ceată de beţivani. Încât să ne ferim a intra, de teamă că nu care cumva să ni se întâmple vreun pocinog.           Şi califul zise:           — Trebuie numaidecât să intrăm, şi vreau ca tu să găseşti vreun tertip care să ne îngăduie să intrăm şi să-i luăm pe neaşteptate.           Şi Giafar, la porunca aceea, răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Atunci Giafar o luă înainte şi bătu la uşă. Şi tot atunci portăriţa veni să deschidă.           Portăriţa cea tânără deschise, aşadar, uşa, iar Giafar îi zise:           — O, stăpâna mea, suntem nişte negustori de la Tabaria71. Sunt zece zile de când am venit la Bagdad cu mărfuri, şi am tras la hanul negustorilor. Încât unul dintre negustorii de la han ne-a poftit în seara aceasta la el şi ne-a îmbiat la cină. După cină, care a ţinut un ceas de vreme şi la care ne-a tot îndemnat să mâncăm şi să bem straşnic, ne-a dat slobozenie să plecăm. Am plecat, aşadar; dar s-a lăsat noaptea, iar noi suntem nişte străini aici: aşa că rătăcirăm drumul spre hanul la care suntem traşi. Şi-acuma ne închinăm cu osârdie la mărinimia voastră, spre a ne îngădui să intrăm şi să ne petrecem noaptea la voi. Iar Allah are să ţină seama de această faptă bună!           Atunci portăriţa se uită la ei şi văzu că aveau într-adevăr înfăţişare de negustori, precum şi chipuri preacinstite. Şi se întoarse la cele două surori ale ei şi le ceru părerea. Ele îi spuseră:           — Pofteşte-i să intre!           Atunci ea se întoarse să le deschidă uşa; iar ei o întrebară:           — Putem să intrăm, cu îngăduinţa voastră?           Ea spuse:           — Intraţi!           Atunci califul, Giafar şi Massrur intrară, iar la vederea lor fetele se ridicară în picioare să-i întâmpine şi să le dovedească cinstirea cuvenită, şi spuseră:           — Fiţi bineveniţi, iar intrarea aici fie-vă voioasă şi desfătată! Simţiţi-vă în voia voastră, o, oaspeţi ai noştri!           Avem însă a vă cere o învoială: Să nu întrebaţi ceea ce nu vă priveşte, altminteri veţi auzi lucruri care nu au să vă fie pe plac!           Ei răspunseră:           — Da, de bună seamă!           Şi şezură jos, şi fură poftiţi să bea şi să-şi treacă pocalul de la unul la altul. Pe urmă califul se uită la cei trei saalici şi văzu că erau chiori, toţi de ochiul stâng, şi tare se minună. Se uită apoi la fetişcane, şi văzu toate mândreţele şi toţi nurii lor, şi rămase tare nedumerit şi uluit. Şi copilele îşi vedeau mai departe de taifasul lor cu oaspeţii şi îi îmbiau să bea cu ele; pe urmă îi aduseră califului un vin de soi; şi el nu vroi să bea, spunând:           — Sunt un hagiu cucernic72.           Atunci portăriţa se sculă şi aşeză dinaintea lui o sofra învrâstată gingaş, pe care puse o ceaşcă de farfuriu chinezesc; turnă în ceaşcă apă de izvor, pe care o răcori cu o bucată de gheaţă şi o îndulci cu zahăr şi cu apă de trandafiri; apoi îl pofti pe calif să bea. El primi şi îi mulţumi îndelung copilei, şi îşi zise în sineşi: „Mâine trebuie s-o răsplătesc pentru fapta ei şi pentru tot binele pe care îl săvârşeşte!”           Ast timp, fetele îşi vedeau mai departe de îndatoririle lor de gazde şi de îmbierile la băutură. Da când vinul îşi împlini rosturile, stăpâna casei se ridică, îi întrebă încă o dată ce mai poruncesc, pe urmă o luă pe portăriţă de mână şi îi spuse:           — O, sora mea, ridică-te să ne îndeplinim datoriile!           Ea îi răspunse:           — La poruncile tale!           Atunci portăriţa se ridică, le spuse saalicilor să se scoale din mijlocul sălii şi să se rânduiască în dreptul uşilor, strânse tot ce se afla în mijlocul sălii şi făcu curat. Iar celelalte două fete îl strigară pe hamal şi îi spuseră:           — Uf, pe Allah! Ce fără de folos este prietenia ta! Mişcă-te! Că doar nu eşti străin aici, eşti de-al casei!           Atunci hamalul se sculă, îşi sumese poalele hainei, îşi strânse cingătoarea şi spuse:           — Porunciţi şi mă supun!           Iar ele îi ziseră:           — Aşteaptă la locul tău!           Peste câteva clipite, portăriţa îi zise:           — Urmează-mă şi hai să mă ajuţi!           Iar el o urmă afară din sală, şi văzu două căţele din soiul căţelelor negre şi care aveau nişte lanţuri petrecute pe după gât. Hamalul le luă şi le aduse în mijlocul sălii. Atunci stăpâna saraiului se apropie, îşi suflecă mânecile, luă un bici şi îi spuse hamalului:           — Adu aici una dintre căţele!           Iar el veni cu una dintre căţele, trăgând de lanţ, şi o aduse aproape; iar căţeaua începu să plângă şi să ridice capul spre fetişcană. Şi fetişcana, fară a lua seama la scâncelile ei, tăbărî pe ea lovind-o cu biciul peste cap, iar căţeaua schelălăia şi plângea; iar fetişcana nu încetă de-a o bate, decât când mâinile îi căzură istovite. Atunci aruncă biciul din mână, luă căţeaua în braţe, o strânse la piept, îi şterse lacrimile şi o sărută pe cap, ţinându-i-l între mâinile ei. Pe urmă îi spuse hamalului:           — Du-o de-aici, şi adu-mi-o pe cea de-a doua!           Şi hamalul aduse căţeaua; iar fata se purtă şi cu ea la fel cum se purtase cu cea dintâi.           Atunci califul îşi simţi inima cum i se umple de milă şi pieptul cum i se strânge de jale şi clipi din ochi către Giafar, spre a-i da de înţeles s-o întrebe pe fetişcană despre toate astea. Şi Giafar îi răspunse prin semne că mai bine să-şi ţină gura.           Apoi stăpâna saraiului se întoarse spre surorile ei şi le spuse:           — Hai să facem ceea ce avem obiceiul să facem!           Ele răspunseră:           — Ne supunem.           Atunci stăpâna saraiului se sui în crivatul ei de marmură, învrâstat cu aur şi cu argint, şi îi spuse portăriţei şi celei ce făcuse cumpărăturile:           — Arătaţi-ne acuma ce ştiţi.           Atunci portăriţa se sculă şi se sui în pat lângă sora ei; iar cea care făcuse cumpărăturile ieşi, se duse în iatacul ei şi aduse de acolo un tăbuieţ de atlaz dichisit cu ciucuri de mătase verde; se opri dinaintea fetelor, deschise sacul şi scoase din el o lăută. I-o întinse portăriţei care îi potrivi strunele şi, ciupindu-le, cântă nişte stihuri de dragoste şi de alean:           Fie-vă milă! Dati-le-ndărăt Pleoapelor mele liniştea pierdută!           Spuneţi-mi unde, unde mi s-au dus Şi minţile de m-au lăsat zăludă?           Când uşa i-am deschis-o larg iubirii Şi adăpost i-am dat în casa mea, Atunci s-a mâniat pe mine somnul Şi mi s-a dus, de nu-l mai pot vedea.           Ei îmi răspund: „Prietena cuminte, Tu cea care mergeai pe drumul drept, Ce-ai săvârşit? Şi ce blestem ţi-aduse Neliniştea în gânduri şi în piept?”           Iar eu şoptesc: „Nu eu, ci ea, prieteni, Ar fi în stare să vă lumineze;           Eu doar pot spune că întregu-mi sânge E-al ei, al mult preagingaşei crăiese.           Şi doar pot spune că eu mai degrabă Mi l-aş vărsa numai de dragul ei, Decât să-l ţin clocotitor în mine, Plin de povară grea a dragostei.           Vai, m-am îndrăgostit de o femeie, Şi-n gândurile mele-o port mereu, Şi numai ea mi se-oglindeşte-n gânduri, Icoana ei sclipeşte-n ochiul meu!           Iar dacă din lăuntrurile mele Aş vrea s-alung icoana ei de dor, Lăuntrurile, vai, mi s-ar aprinde Într-un pojar atotmistuitor.           Ah, de-aţi vedea-o, m-aţi ierta, prieteni!           Însuşi Allah a şlefuit se pare La giuvaieru-acesta fără pată Lucrat cu-a vieţii proaspătă lucoare;           Iar cu ceea ce îi mai rămăsese Din proaspăta lucoare minunată, Allah a plăsmuit mărgăritarul Şi rodia de flăcări, totodată”           Ei mă întreabă: „Oare tu, credule, Găseşti într-o iubită şi-altceva Decât suspine, lacrimi şi amaruri, Şi-arare-o bucurie lângă ea?           Şi oare nu ştii tu că dacă chipul Ţi-l vei privi adânc în apa lină, Nu vei vedea lucind în ochiul apei Decât chiar chipul tău că o lumină?           Te-ai apucat să bei dintr-un izvor Din care-abia apuci să sorbi o gură, Că te-ai şi săturat apoi cu totul Şi, iată, cu asupra de măsură.”           Eu le răspund: „Nu cumva să vă pară Că bându-l, poate, m-a cuprins beţia!           O, nu! Nu bându-l! Ci numai privindu-l, Privindu-l doar, şi, iată, nesomnia S-a aşternut numaidecât, prieteni, În ochii mei adânci pe totdeauna.           Şi nu de nişte lucruri petrecute Îmi arde-acuma inima, nebuna, Ci doar de trecerea ei ca o umbră!           Şi nu de vreo iubire împlinită, Din care m-aşfi rupt cumva, prieteni, Mi-s gândurile astăzi rătăcite!           Ci doar de despărţirea de aceea Care nu este astăzi lângă mine!           Cum oare aş putea acum, prieteni, Înspre o alta să-mi întorc privirea, Când sufletul meu tot, în care geme Şi-n care arde pururea iubirea, Mi-l simt legat pe veci, fără scăpare, De trupu-i zămislit ca din pojar, De trupu-i mirosind cu îmbătare A mosc curat şi-a chihlimbar”.           Când îşi isprăvi cântarea, sora ei îi zise:           — Deie-ţi alinare Allah, o, sora mea!           Şi portăriţa fu cuprinsă de o mâhnire atâta de amarnică, încât îşi sfâşie hainele şi se prăbuşi la pământ leşinată cu totul.           Şi, în felul acela, trupul fetei rămase gol, iar califul băgă de seamă că tot trupul purta urmele unor lovituri de bici şi ale unor lovituri de nuiele şi fu uluit până peste marginile uluirii. Şi fata care făcuse târguielile sări şi aruncă oleacă de apă pe obrazul surorii sale leşinate, care îşi veni în simţiri; pe urmă îi aduse o altă rochie şi o îmbrăcă la loc.           Atunci califul îi spuse lui Giafar:           — Nu prea pari tulburat. Tu nu vezi urma loviturilor pe femeia aceasta? În ce mă priveşte, nu mai pot să-mi ţin gura şi nu voi mai avea tihnă până ce nu voi afla adevărul despre toate astea, ca şi despre întâmplarea cu cele două căţele!           Iar Giafar răspunse:           — O, doamne şi stăpâne, adu-ţi aminte de învoiala statorită: Nu întreba nimic despre ceea ce nu te priveşte, altminteri vei auzi lucruri ce nu-ţi vor fi pe plac!           Intr-acestea, fata care făcuse târguielile se ridică şi luă lăuta: o sprijini pe sânul ei rotund, o ciupi cu vârful degetelor şi cântă:           Vreunul dacă ni s-ar plânge de dragoste, ce i-am răspunde?           Pe noi de ne-ar zdrobi iubirea, scăparea ne-am găsi-o unde?           De-am căuta tâlmaci să deie răspuns cu limbă iscusită, N-ar şti să tălmăcească chinul din inima îndrăgostită;           Iar dacă am păstra-n tăcere plecarea celui drag departe, Durerea ne-ar aduce-ndată la două degete de moarte.           O, chin amarnic! Partea noastră-s numai căinţele şi dorul, Şi lacrimile care-şi varsă peste obrajii arşi izvorul!           Iar tu, iubite dus, cel care te-ai mistuit privirii mele Şi-ai rupt ceea ce ne legase cu lanţuri de iubire grele, Ai mai păstrat în suflet baremi o umbră din iubirea noastră, O umbră să înfrunte vremea cu amintirea ei măiastră?           Ori ai uitat, plecând departe, tot ce-ai luat la despărţire, De am ajuns, doar pentru tine, la frângere şi prăbuşire?           Şi dacă-a fost să nu am parte decât de chin şi de surghiun, Voi cere lui Allah odată socoată dreaptă şi răzbun.           La cântecul acesta jalnic, stăpâna saraiului îşi sfâşie hainele, ca şi sora ei mai înainte, plânse şi căzu leşinată. Iar fata care târguise se sculă şi o îmbrăcă într-o altă rochie, după ce se îngrijise să-i arunce apă pe obraji şi s-o întoarcă în sineşi. Atunci stăpâna saraiului, întremată oleacă, se aşeză pe pat şi îi spuse celei cu târguielile:           — Mă rog ţie, mai cântă, spre a putea să ne plătim datoriile! Numai o dată încă!           Atunci fata care făcuse cumpărăturile îşi struni iarăşi lăuta şi cântă stihurile acestea:           Şi până când această despărţire şi-această părăsire-atât de grea?           Nu ştii că ochii-mi nu mai au nici lacrimi, ca măcar lacrimi să mai pot vărsa?           M-ai dat uitării! Ci socoţi tu oare că mult vei mai putea să uiţi ce-a fost?           Ah, dacă-ai vrut doar să mă pui pe flăcări, hai bucură-te, ţi-ai ajuns la rost! …           Vicleana soartă dacă-i ocroteşte doar pe bărbaţi în dragostele lor, Sărmanele femei n-au să mai poată o zi să scape de amăgitori!           Iar eu, vai! Oare cui să-mi plâng amarul spre-a-mi uşura povara de suspine -           Suspinele prin mâna ta venite, o, ucigaş al inimii din mine!           Vai, vai, ce supărări îl mai aşteaptă pe un pârâş care-a pierdut cândva Dovada scrisă lui de un datornic ori pe aceea că-a plătit ce-avea!           Ah, jalea inimii-mi îndurerate nebună geme cu dureri afunde De dorul tău! Mi-e dor nebun de tine! Mi-ai juruit. Şi unde eşti tu, unde?           O, fraţi întru Allah! Vă las în seamă să-ljudecaţipe-amăgitorul meu, Să-ndure şi el chinurile mele, să simtă şi el ceea ce simt eu!           De-abia, trudit, să i se-nchidă ochiul, ca să se odihnească-o clipă doar, Şi-n ochiul lui să intre nesomnia, să i-l deschidă cu durere iar!           Pentru iubirea ce-i purtai, mi-aduse cele mai ticăloase umilinţi!           Deie-i Allah să vadă şi el cum e când ţi-ai pierdut şi inimă şi minţi.           Eu m-am topit de doru-i până-acuma, cu jale grea iubindu-l şi cu zel -           Ci mâine-i rândul lui, al celui care mă chinuie, să sufere şi el!           Atunci iarăşi portăriţa căzu leşinată, iar trupu-i rămas gol se ivi acoperit de urma bicelor şi a nuielelor.           La priveliştea aceea, cei trei saalici îşi ziseră unul altuia:           — Cu mult mai bine ar fi fost pentru noi să nu fi intrat în casa aceasta, chiar cu primejdia de a ne fi petrecut toată noaptea culcaţi pe un muşuroi de pământ, întrucât priveliştea aceasta ne-a mohorât şi ne-a rupt şira spinării!           Atunci califul se întoarse către ei şi le zise:           — Şi pentru ce?           Ei răspunseră:           — Pentru că suntem zguduiţi înlăuntrul nostru de tot ceea ce s-a petrecut!           Atunci califul îi întrebă:           — Păi, aşadar, nici voi nu sunteţi de-ai casei?           Ei răspunseră:           — Păi nu! Ci gândim că saraiul acesta este al insului care şade lângă tine!           Atunci hamalul strigă:           — Nu, pe Allah! Chiar în noaptea aceasta am intrat şi eu pentru întâia oară în casa aceasta! Şi cu mult mai bine ar fi fost pentru mine să mă fi culcat pe un morman de pământ între năruituri, mai degrabă decât în casa aceasta!           Atunci toţi se chibzuiră şi ziseră:           — Ne aflăm aici şapte bărbaţi, iar ele nu sunt, în totului tot, decât trei femei, niciuna mai mult! Să le cerem lămurirea acestei stări de lucruri. De n-or vrea să ne răspundă de bunăvoie, au să ne răspundă de nevoie!           Şi toţi căzură la înţelegere, afară de Giafar, care zise:           — Găsiţi voi că asemenea gând ar fi un gând drept şi cinstit? Aduceţi-vă aminte că le suntem oaspeţi şi că ele ne-au spus învoielile lor, pe care suntem datori să le urmăm cu statornicie! Şi-apoi iacătă că noaptea e pe sfârşite şi fiecare dintre noi va să plece să-şi vadă de starea ursitei sale pe calea lui Allah!           Pe urmă făcu din ochi spre calif şi, luându-l de-o parte, îi zise:           — Nu mai avem decât un ceas de petrecut aici. Şi îţi făgăduiesc că mâine am să le aduc între mâinile tale şi avem să le cerem povestea lor!           Şi califul nu se înduplecă şi zise:           — Nu mai am răbdare să aştept până mâine!           Pe urmă, cum se chibzuiau mai departe, zicându-şi ba c-o fi, ba c-o păţi, ajunseră a se întreba:           — Da care dintre noi să le pună întrebarea?           Şi socotiră că aceasta i s-ar cădea hamalului. Intr-acestea, fetele îi întrebară:           — O, oameni buni, ce tot şopocăiţi acolo?           Atunci hamalul se sculă, şezu în picioare dinaintea stăpânei casei şi îi zise:           — O, doamnă stăpână a mea, te întreb, şi mă rog ţie în numele lui Allah, din partea tuturor acestor oaspeţi, să ne spui povestea celor două căţele, şi pentru ce le-ai pedepsit ca apoi să plângi asupra lor şi să le săruţi! Şi, asemenea, să ne spui, ca să pricepem şi noi pricina urmelor loviturilor de bici şi de vergi de pe trupul surorii tale. Şi-aceasta-i întrebarea noastră! Şi pacea să fie cu tine!           Atunci stăpâna casei îi întrebă pe toţi cei strânşi acolo:           — Este adevărat ceea ce grăieşte hamalul în numele vostru?           Şi toţi, afară de Giafar, răspunseră:           — Da, este adevărat!           Iar Giafar nu scoase o vorbă.           Atunci fetişcana, auzind răspunsul lor, spuse:           — Pe Allah! O, oaspeţi ai noştri, iacătă că săvârşiţi faţă de noi cea mai rea ocară şi cea mai ticăloasă! Or, dintru început, noi v-am arătat că dacă vreunul va întreba despre ceea ce nu-l priveşte, va auzi lucruri ce nu-i vor fi pe plac! Şi nu v-a fost destul că aţi intrat în casa noastră şi că aţi mâncat din bucăţele noastre? Ci nu-i vina voastră, ci-i vina surorii noastre, cea care v-a adus aici!           La vorbele acestea, îşi suflecă mânecile până la cot, izbi de trei ori cu piciorul în podea şi strigă:           — Hei! Veniţi degrabă!           Şi numaidecât se deschise uşa de la unul dintre dulapurile peste care erau trase perdelele şi ieşiră de acolo şapte arapi voinici, rotind în mâini paloşe agere. Iar ea le zise:           — Legaţi-le mâinile acestor inşi cu limba prea lungă şi cetluiţi-i pe unii de alţii!           Şi arapii împliniră porunca, apoi grăiră:           — O, stăpâna noastră, o, floare tăinuită departe de privirile bărbaţilor, ne îngăduieşti a le reteza capetele?           Ea răspunse:           — Mai aveţi răbdare cu ei vreme de un ceas! Întrucât vreau, înainte de a le tăia gâtul, să-i iscodesc, spre a dovedi cine sunt!           Atunci hamalul strigă:           — Pe Allah! O, stăpâna mea, nu mă omorî pentru fărădelegea făptuită de alţii! Că toţi cei de aici s-au amăgit şi au săvârşit o fărădelege, da eu ba! Oh, pe Allah! Ce noapte desfătată am petrecut noi, de n-am fi fost pângăriţi de vederea saalicilor aceştia ai prăpădului! Căci saalicii aceştia de piază rea ar duce la prăpăd, doar cu ivirea lor, până şi cetatea cea mai înfloritoare, numai cât ar intra în ea!           Şi rosti pe dată o strofă:           Frumoasă-i iertarea din partea celui puternic.           Mai ales faţă de cel fără de apărare.           Mă rog, dar, ţie, pe prietenia care ne leagă:           Pentru cel culpaş, nu-l omorâ pe-acela care nici o vină nu are.           După ce hamalul îşi încheie vorba, fetişcana începu să râdă.           În clipita aceea, Şeherezada văzu zorii mijind şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a unsprezecea noapte, urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când fetişcana a început să râdă, după ce se mâniase, veni la ceata de musafiri şi zise:           — Istorisiţi-mi tot ceea ce se cuvine să-mi istorisiţi, căci nu mai aveţi decât un ceas de trăit! De altminteri, dacă mai zăbovesc aşa, o fac pentru că sunteţi oameni de rând; întrucât, de-aţi fi fost dintre cei de vază sau dintre mai-marii din seminţiile voastre, ori de-aţi fi fost căpetenii dregătoreşti, de bună seamă că v-aş fi trimis mai degrabă la ai voştri, să vă pedepsească ei!           Atunci califul îi spuse lui Giafar:           — Dezvăluie-i cine suntem, că altminteri ne omoară!           Iar Giafar răspunse:           — Nu avem decât ceea ce ni se cuvine!           Şi califul îi zise:           — Nu se cade să faci glume la ceasul când se cere să fii cuminte, căci fiecare lucru la vremea sa!           Atunci fata veni lângă saalici şi îi întrebă:           — Sunteţi fraţi?           Ei răspunseră:           — Nu, pe Allah! Nu suntem decât cei mai amărâţi dintre amărâţi, şi trăim din meşteşugul nostru de a pune zbanţuri şi lipitori.           Atunci ea îi întrebă pe fiecare la rând:           — Te-ai născut chior?           El răspunse:           — Nu, pe Allah! Da povestea pierderii ochiului meu este o poveste atâta de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul în colţul dinlăuntru al ochiului, ar fi de învăţătura aceluia care ar citi-o cu smerenie!           Iar cel de al doilea şi cel de al treilea îi răspunseră la fel. Pe urmă toţi laolaltă îi spuseră:           — Fiecare dintre noi este dintr-altă ţară, iar poveştile noastre sunt uluitoare şi păţaniile noastre sunt de-a mirărilea!           Atunci fetişcana se înturnă spre ei şi le zise:           — Fiecare dintre voi să-şi istorisească povestea şi pricina venirii în casa noastră. Şi-apoi fiecare să-şi ducă mâna la frunte, spre a ne mulţumi, şi să plece după soarta lui!           Atunci cel dintâi care începu fu hamalul, şi spuse:           — O, stăpâna mea, eu, ca stare omenească, sunt hamal, şi-atât! Copilă de colea, cea care a făcut târguielile, m-a pus să car o sarcină şi a venit acolea cu mine. Şi acolea mi s-a întâmplat cu voi ceea ce ştiţi prea bine, şi ceea ce nu vreau acuma să mai pomenesc, pricepeţi voi de ce. Şi-asta-i toată povestea mea, întrucât nu am a adăuga o vorbă mai mult. Şi vă urez bună pace!           Atunci fetişcana îi zise:           — Hai, du-ţi mâna la cap spre a vedea dacă-i bine aşezat, netezeşte-ţi pletele şi cară-te!           Şi hamalul spuse:           — Ba nu, pe Allah! N-am să mă car decât după ce am să aud povestea tovarăşilor mei de colea.           Atunci saalukul cel dintâi dintre saalici păşi înainte spre a-şi istorisi povestea şi spuse:           Povestea celui dintâi saaluk           — O, stăpână a mea, am să-ţi mărturisesc pricina ce m-a silit să-mi rad barba şi să-mi pierd ochiul!           Află, dar, că tatăl meu era sultan. Avea un frate, şi fratele acela era şi el sultan într-o altă cetate. În ce priveşte naşterea mea, s-a nimerit că maică-mea m-a născut chiar în aceeaşi zi în care s-a născut şi fiul moşului meu.           Pe urmă anii trecură, şi pe urmă alţi ani şi alte zile, iar eu şi fiul moşului meu crescurăm. Se cade să-ţi spun că mă deprinsesem să mă duc în ospeţie la unchiul meu, la răstimp de câţiva ani, ba chiar să zăbovesc pe la el luni în şir. Cea din urmă dată când m-am dus în ospeţie la ei, fiul moşului meu mi-a făcut o primire cât se poate de bucuroasă şi de îmbelşugată; şi a pus să se junghie berbeci în cinstea mea şi să se pritocească multe vinuri. Pe urmă am început să bem, până ce vinul se dovedi mai tare decât noi. Atunci fiul unchiului meu îmi spuse:           — O, fiu al moşului meu! Ţie, care îmi eşti drag într-un chip cu totul aparte, am a-ţi cere un lucru însemnat, şi n-aş vrea să te văd că nu primeşti ori că mă opreşti să fac ceea ce am hotărât!           Îi răspunsei:           — De bună seamă, şi din toată inima prietenoasă şi caldă!           Atunci, spre a se încredinţa pe deplin, mă puse să mă leg cu cel mai sfânt jurământ, punându-mă să mă juruiesc pe legea noastră cea sfântă. Se sculă numaidecât, ieşi pentru câteva clipite, pe urmă se întoarse cu o femeie după el, împodobită toată, dulce înmiresmată toată şi îmbrăcată în haine scumpe, care trebuie să fi costat un preţ mare. Iar el se întoarse spre mine, cu femeia la spatele său, şi îmi zise:           — Ia-o pe femeia aceasta şi mergi înaintea mea la locul pe care am să ţi-l zugrăvesc. (Şi îmi zugrăvi locul, lămurindu-mi-l în aşa fel încât pricepui limpede.) Şi acolo ai să găseşti un mormânt aşa şi aşa, printre celelalte morminte, şi să mă aştepţi acolo!           Iar eu nu putui să nu mă învoiesc, nici să dau îndărăt dinaintea acelei cereri, din pricina jurământului pe care îl juruisem cu mâna mea cea dreaptă! Şi luai femeia, şi mă dusei, şi intrai sub bolta mormântului împreună cu ea, şi şezurăm jos să-l aşteptăm pe fiul moşu-ui meu, pe care îl văzurăm în curând cum vine, aducând cu el o căldăruşă plină cu apă, un sac cu ipsos şi un târnăcop micuţ. Le puse jos pe toate, în afară de târnăcop, şi se duse la lespedea mormântului de sub boltă; scoase pietrele una câte una şi le rândui alături; pe urmă, cu târnăcopul, începu să sape pământul, până ce scoase la iveală un capac cam cât o uşiţă; deschise şi, dedesubt, se ivi o scară boltită. Atunci se întoarse către femeie şi îi spuse, făcându-i semn:           — Hai! Nu ai decât să alegi!           Şi femeia numaidecât coborî scara şi pieri. Atunci el se întoarse spre mine şi îmi spuse:           — O, fiu al moşului meu! Mă rog ţie să împlineşti ajutorul pe care mi-l dai. După ce am să cobor aici înlăuntru, să închizi capacul şi să-l acoperi apoi cu pământ, cum era mai înainte. Şi astfel vei împlini ajutorul dat. Iar ipsosul din sac şi apa din căldăruşă să le amesteci bine, pe urmă să pui pietrele la locul lor de mai înainte şi, cu amestecul, să tencuieşti pietrele la îmbinările lor ca mai înainte, şi să faci în aşa fel încât nimeni să nu bage de seamă şi să spună: „Iacătă o groapă proaspătă, tencuită de curând, da cu pietrele vechi!” întrucât, o, fiu al moşului meu, iacătă-i un an întreg de când trudesc aici, şi numai Allah mă ştie! Şi-aceasta-i rugămintea mea!           Pe urmă adăugă:           — Iar acuma, fie că Allah să nu te copleşească prea greu cu jalea despărţirii mele de tine, o, fiu al moşului meu!           Pe urmă coborî pe scară şi se afundă în mormânt. Când pieri din privirile mele, mă ridicai, închisei capacul şi făcui precum îmi poruncise să fac, aşa fel că mormântul arăta precum fusese.           Mă întorsei atunci la saraiul moşului meu; şi moşul meu era la vânătoare; şi-atunci mă dusei să mă culc, în noaptea aceea. Pe urmă, când se făcu dimineaţă, începui să cuget la toate lucrurile din noaptea trecută şi la toate câte se petrecuseră între mine şi fiul moşului meu; şi mă mustrai de fapta pe care o făptuisem. Dar mustrările de cuget nu slujesc la nimic! Atunci mă întorsei la morminte şi căutai mormântul cu pricina, fară a putea să izbutesc a-l mai cunoaşte. Şi îmi urmai căutările până la căderea nopţii, fără a putea să mai găsesc drumul. Mă întorsei la sarai, şi nu mai putui nici să beau, nici să mănânc, şi toate gândurile mele se zbuciumau în privinţa fiului moşului meu, şi nu putui cu nici un chip să mă dumiresc cât de cât! Atunci mă posomorâi de o posomorală amarnică, şi îmi trecui noaptea tare mohorât, până dimineaţa. Şi mă întorsei a doua oară la mecet, gândind la tot ce făcuse fiul moşului meu, şi mă cuprinse o căinţă grea că-i dădusem ascultare; pe urmă începui iarăşi să caut mormântul printre celelalte morminte, fară a izbuti să dau de el. Îmi urmai căutările vreme de şapte zile, şi nu aflai nicicum calea cea bună. Atunci îngrijorările şi gândurile rele sporiră atâta, încât ajunsei aproape să mă smintesc.           Spre a-mi găsi un leac şi o tihnă chinurilor, mă gândii să plec şi luai drumul de întoarcere la tatăl meu. În chiar ceasul când soseam la porţile cetăţii părintelui meu, se ivi o ceată de inşi care se repeziră asupră-mi şi îmi legară mâinile. Atunci rămăsei cu totul năucit de fapta aceasta, dat fiind că eram fiul sultanului cetăţii şi că inşii aceia erau slugile tatălui meu, precum şi robii mei cei tineri. Şi mă cuprinse o spaimă grea, şi îmi zisei în sine-mi: „Cine ştie ce-a putut să i se întâmple tatălui meu!           Atunci începui să-i întreb despre aceasta pe cei care îmi legaseră mâinile, iar ei nu-mi dădură nici un răspuns. Şi, peste scurt răstimp, unul dintre ei, care era un rob tânăr de-al meu, îmi spuse:           — Judeţul vremii s-a dovedit năprasnic faţă de părintele tău. Oştenii l-au părăsit, iar vizirul l-a dat morţii. Iar noi am ieşit la pândă, spre a aştepta căderea ta în mâinile noastre.           Şi mă înşfăcară, iar eu chiar că nu mai ţineam de lumea aceasta, într-atâta ştirile auzite mă năuciseră, într-atâta moartea tatălui meu mă umpluse de jale. Iar ei mă târâră supus dinaintea vizirului, care îl omorâse pe tatăl meu. Or, între vizir şi mine era o râcă veche. Pricina neprieteniei venea de acolo că eram tare pătimaş după tragerea cu arbalesta73. Or, iacătă că, într-o zi, pe când mă aflam pe terasa saraiului tatălui meu, se brodi ca o pasăre mare să se lase pe terasa saraiului vizirului, tocmai când vizirul se afla acolo; şi vrusei să săgetez pasărea cu arbalesta mea, da arbalesta nu nimeri pasărea, ci nimeri ochiul vizirului şi i-l prăpădi, cu vrerea şi cu osânda scrisă de Allah! Cum spune poetul:           Lasă ursita să se împlinească Şi nu te osteni să-ndrepţi vreodată Altceva decât strâmba judecată A juzilor din lumea pământească.           Între-ale vieţii tulburate spume, Nimica nu lăsa să-ţi schimbe firea, Nici bucuria oarbă nici mâhnirea -           Că totul este trecător pe lume.           Vorbă cu vorbă, şirurile toate, Câte ni le-a scris Soarta, le-am urmat -           Căci datul Sorţii-i pe vecie dat, Şi să-l mai schimbe nimenea nu poate.           Saalukul urmă mai departe:           După ce prăpădii astfel, fară putinţă de zviduire, ochiul vizirului, vizirul nu cuteză să crâcnească nimic, întrucât tatăl meu era sultanul cetăţii.           Şi asta era pricina neprieteniei dintre mine şi el.           Când, aşadar, cu mâinile legate, fusei dus dinaintea lui, el porunci să mi se reteze gâtul! Atunci îi spusei:           — Oare ai să mă ucizi fară de vreo vină din parte-mi?           El răspunse:           — Da ce vâna-i mai mare ca asta?           Şi îmi arătă ochiul lui pierdut. Atunci îi spusei:           — Am săvârşit-o din greşeală.           Ci el îmi răspunse:           — Dacă tu ai săvârşit-o din greşeală, eu am s-o săvârşesc precugetat!           Pe urmă strigă:           — Să fie adus înaintea mea!           Şi mă duseră dinaintea lui. Atunci el întinse mâna şi îşi înfipse degetul în ochiul meu cel stâng şi mi-l zdrobi cu desăvârşire.           Şi din ceasul acela de-atunci sunt chior, precum mă vedeţi cu toţii.           După aceea, vizirul porunci să fiu legat şi băgat într-o ladă. Pe urmă îi spuse gâdelui:           — Ţi-l dau în seamă. Trage-ţi sabia din teacă şi ia-l de-aici. Du-l afară din cetate, omoară-l şi lasă-l fiarelor sălbatice să-l mănânce!           Atunci armaşul mă luă şi mă duse până ce ieşi din cetate. Mă scoase atunci din ladă, legat de mâini şi de picioare, şi vru să mă lege şi la ochi, înainte de a mă da morţii. Atunci eu începui să plâng şi să rostesc stihurile acestea:           Te socoteam cămaşa mea de zale, Scuteala mea de-un lăncier vrăjmaş -           Ci tu eşti lancea! Fierul mâinii tale Deschide morţii-n mine larg făgaş!           Pe când eram puternic şi-n paftale, Mâna mea dreaptă-n loc de-a pedepsi, Trecea în mâna stângă spada cruntă, În mâna care nu ştia lovi.           Aşa făceam cu cel ce azi mă-nfruntă.           Purcede dar asemeni mie, şi Mă cruţă-acum, cu mila ta măruntă, Şi lasă-i numai pe duşmanii mei Săgeţile urgiei să-mi arunce!           De caznele vrăjmaşilor mişei Sărmanei mele inimi îi ajunge Cât a-ndurat! Închină-i un crâmpei De tăinuire, şi n-o mai răpune Cu greul vorbei care nu se spune!           — Prieteni mi-am făcut, să-mi fie-armură, Şi-aşa mi-au fost. Dar împotriva mea, Şi-n mâinile celor ce-mi poartă ură.           Mi-i socoteam săgeţi. Şi-au fost aşa!           Le simt în suflet vajnica arsură!           Şi multor inimi fostu-le-am ca stea, Şi le-am hrănit, să-mi fie credincioase.           Şi credincioase-au fost: spre înşelare!           Le-am dat iubirea mea, să nu mă lase, Statornic să-mi rămână-ajutătoare Când mă vor bate vremuri ticăloase.           Şi-au fost aşa! Ci doar întru vânzare!           Când auzi stihurile, împlinitorul osândelor îşi aduse aminte că fusese armaş la părintele meu şi că eu însumi îl copleşisem cu cinstiri, şi îmi zise:           — Cum să te omor? Că sunt rob al tău preasupus! Pe urmă îmi spuse:           — Fugi! Viaţa îţi este mântuită! Şi să nu te mai întorci prin părţile acestea, întrucât vei pieri şi mă vei da şi pe mine pieirii odată cu tine; cum spune poetul:           Fugii Mântuie-te prietenei Du-te!           Dezleagă-ţi, frate, sufletul pe veci Din lanţul legăturilor trecutei Dă deci uitării totu-acum când pleci!           Şi lasă şi căminul îndrăgit, Ca să slujească astăzi de mormânt Aceluia ce cândva l-a zidit Să-i fie adăpostul cald şi blând!           Un alt meleag vei mai găsi vreodată, Şi-o altă ţară decât ţara ta;           Dar sufletu-ţi e scris că niciodată, De-l pierzi, un altul nu vei mai afla.           Ia cugetă: ce nerozie mare Să vecuieşti în lanţuri, asuprit, Când lumea lui Allah sclipeşte-n soare Şi când pământul lui e nesfârşit!           Şi-i scris că dacă soarta ţi-a menit Să mori într-un pământ, nu vei putea Decât să mori unde ţi-a fost sortit.           Dar cine-şi ştie oare soarta să?           Tu uită-te la coama unui leu, Şi pilda scumpă să n-o uiţi nicicând:           Grumazul lui se face dârz şi greu Doar când trăieşte slobod pe pământ!           Când isprăvi stihurile, îi sărutai mâinile. Şi nu mă încrezui cu adevărat în izbăvirea mea, decât după ce mă văzui zburat departe.           Mai pe urmă, mă alinai de pierderea ochiului, gândind că scăpasem de la moarte. Şi drumeţii mai departe, şi ajunsei în cetatea moşului meu. Intrai, aşadar, Ia el şi îi istorisii ce i se întâmplase tatălui meu şi ce mi se întâmplase şi mie de mi-am pierdut ochiul. Atunci el începu să plângă cu potop de plânsete şi strigă:           — O, fiu al fratelui meu! Iacătă că mai adaugi o jale la jalele mele şi încă o durere la durerile mele. Căci trebuie să-ţi spun că fiul moşului tău cel sărman, care se află dinaintea ta, s-a pierdut de zile şi zile, şi eu nu ştiu ce-a păţit, şi nimeni nu poate să-mi spună unde este!           Pe urmă se porni pe un plâns de căzu pierit. Când îşi veni în sineşi, îmi spuse:           — O, copilul meu, sunt mâhnit de o mâhnire până peste poate din pricina fiului moşului tău, eu, moşul tău! Şi vii să mai adaugi un chin la chinurile mele, istorisindu-mi ce ai păţit şi ce a păţit tatăl tău. Ci, o, copilul meu, mai bine-i că ţi-ai pierdut ochiul decât viaţa!           La vorbele lui, nu mai putui să tăinuiesc ce se întâmplase cu fiul moşului meu, copilul său. Îi dezvăluii, aşadar, tot. La vorbele mele, moşul meu se bucură până peste marginea bucuriei, chiar că se bucură grozav de vorbele mele despre fiul său. Şi îmi spuse:           — O, du-mă degrabă să văd mormântul acela.           Iar eu îi răspunsei:           — Pe Allah, o, moşule, nu ştiu unde este aşezat. Întrucât m-am dus de-o grămadă de ori să-l caut, fară a putea să găsesc locul lui!           Atunci eu şi unchiul meu ne duserăm la mecet şi, de data aceasta, uitându-mă la dreapta şi uitându-mă la stânga, izbutii să cunosc într-un sfârşit mormântul. Atunci eu şi moşul meu, bucuroşi peste măsură, intrarăm sub boltă; traserăm la o parte pământul şi apoi capacul; eu cu moşul meu coborârăm cincizeci de trepte, câte avea scara. Când ajunserăm la capătul scării, văzurăm o fumăraie vălătucindu-se spre noi, care ne orbi. Şi numaidecât unchiul meu rosti vorbele care alungă de la cel care le rosteşte orice spaimă, anume: „Nu este putere şi tărie decât întru Allah Cel Atotputernic!”           Atunci păşirăm mai departe şi ajunserăm într-o încăpere mare, plină cu faină, cu seminţe de toate soiurile, cu bucate de toate felurile şi cu multe alte lucruri încă. Şi văzurăm în mijlocul încăperii o perdea coborâtă peste un pat. Atunci moşul se uită înlăuntrul patului, şi îl văzu şi îl cunoscu pe fiul său, care era acolo, în braţele femeii care coborâse împreună cu el; dar amândoi se preschimbaseră în cărbune negru, întocmai ca şi cum ar fi fost aruncaţi într-o groapă de jar!           La priveliştea aceea, unchiul meu scuipă în obrazul fiului său şi strigă:           — Aşa ţi se cuvine, o, nelegiuitule! Aceasta-i pătimirea de pe lumea aceasta de jos! Şi îţi mai rămâne şi pătimirea de pe lumea cealaltă, care-i mai cruntă şi mai îndelungă!           Şi, rostind acestea, moşul meu, după ce îl scuipă în ochi pe fiul său, îşi scoase papucul şi îl lovi cu pingeaua peste obraji.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se aprinseră zorii şi, cuminte, nu vroi să se prilejuiască mai mult de îngăduinţa ce-i fusese dată.           Dar cândfu cea de a douăsprezecea noapte urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că saalukul i-a spus copilandrei, pe când toţi cei strânşi acolo, precum şi califul şi Giafar, ascultau povestirea:           Aşadar, după ce moşul meu îl lovi cu pingeaua papucului peste obraz pe fiul său, care se afla întins acolo, negru ca de cărbune, eu rămăsei uluit până peste poate de năprasna aceea. Şi tare mă mâhnii din pricina fiului moşului meu, văzându-l aşa, ajuns negru ca de cărbune, dimpreună cu copila! Pe urmă strigai:           — Pe Allah! O, moşule al meu, gata! Potoleşte-ţi oleacă aleanurile inimii! Întrucât şi mie mi se zbate inima amarnic, cu tot lăuntrul făpturii mele, de pe urma celor întâmplate copilului tău! Şi mă topesc mai cu seamă când îi văd, şi pe el şi pe copilă, ajunşi aşa, negri cărbune; şi când te văd pe tine, părintele lor, că nu te mulţumeşti cu atâta, ci îl mai şi baţi cu talpa papucului!           Atunci moşul meu îmi povesti:           O, fiu al fratelui meu! Află că acest copil, care-i copilul meu, din pruncia lui s-a aprins de patimă după chiar sora lui. Iar eu mereu l-am depărtat de ea, şi îmi ziceam în sinea mea: „Fii pe pace! Sunt încă prea tineri!”. Da degeaba! Nici nu apucară bine să ajungă la anii tinereţii, că între ei se şi petrecu fapta cea rea. Iar eu aflai! Ci chiar că nu-mi venea să cred de-a binelea! Da tot l-am ocărât cu ocară amarnică şi i-am spus:           — Ia bine seama şi te fereşte de asemenea fapte smintite, pe care nimeni nu le-a săvârşit până la tine şi pe care nimeni nu le va săvârşi după tine! Altminteri, avem să fim de ruşine şi de ocară până la moarte printre sultani! Şi olăcarii au să împrăştie păţania noastră în lumea toată! Aşa că fereşte-te de asemenea fapte, că de nu, te afurisesc şi te omor!           Pe urmă luai seama să-l despart şi pe el de ea, şi pe ea de el. Dar se cuvine a socoti că smintita îl îndrăgea cu dragoste pojarnică! Întrucât Şeitan îşi durase lucrarea în ei.           Aşa că, atunci când fiul meu văzu că îl despărţisem de soră-sa, pesemne că atunci, fară a spune nimic nimănuia, şi-o fi făcut locul acesta, care se află sub pământ. Şi, precum vezi, şi-a adus aici de-ale gurii şi toate astea! Şi s-a prilejuit de lipsa mea, când mă aflam la vânătoare, spre a veni aici cu sora lui! Şi atunci judeţul Celui Preaînalt şi Preaslăvit s-a stătorit! Şi i-a ars pe amândoi chiar aici! Caci caznele de pe lumea cealaltă sunt încă şi mai grozavnice şi îndelungi!           Şi deodată moşul meu începu să plângă, iar eu la fel cu el laolaltă. Pe urmă îmi spuse:           — De-acuma vei fi tu copilul meu, în locul celuilalt!           Eu atunci, vreme de un ceas, şezui să cuget la ţesăturile lumii acesteia de sub soare, şi, printre toate, şi la moartea părintelui meu din porunca vizirului, şi la scaunul lui de domnie răpit, şi la ochiul meu cel pierdut, pe care îl vedeţi cu toţii! Şi la toate lucrurile cele atâta de anapoda, câte i se întâmplaseră fiului moşului meu, şi nu putui a mă opri să nu plâng!           După care ieşirăm din gropniţă; şi închiserăm la loc capacul; pe urmă îl acoperirăm cu pământ şi aduserăm mormântul la starea în care se afla mai înainte; şi ne întoarserăm acasă.           Nici nu apucarăm noi bine să ajungem şi să şedem jos, că şi auzirăm o zarvă de sunete de război, de vuve şi de goarne, şi văzurăm oşteni alergând, şi toată cetatea fu năpădită de vuiete de larmă şi de praful stârnit de copitele cailor. Şi chiar că mintea noastră rămase tare năucă de a nu putea ajunge să priceapă temeiul tuturor acestora. Într-un sfârşit, sultanul, moşul meu, se hotărî să întrebe care-i pricina, şi i se răspunse:           — Fratele tău a fost omorât de vizirul său, care a dat zor să-şi strângă toţi oştenii şi toate cetele şi să vină aici cât mai grabnic, ca să lovească cetatea pe nevegheate! Iar locuitorii din cetate au văzut că nu puteau să-i steie împotrivă! Încât au lăsat cetatea la cheremul lui!           La vorbele acestea, îmi zisei în sinea mea: „De bună seamă, are să mă omoare dacă voi cădea în mâinile lui!” Şi iarăşi necazurile şi grijile se grămădiră în sufletul meu, şi iar pornii să-mi prefir cu jale prin minte toate năpastele petrecute de tatăl meu şi de mama mea. Şi nu mai ştiam ce să fac. Pe de altă parte, dacă aş fi ieşit la iveală, locuitorii din cetate şi oştenii tatălui meu m-ar fi cunoscut şi ar fi căutat să mă omoare şi să mă dea pierzării! Şi nu mai găsii altă scăpare decât aceea de a-mi tăia barba. Încât îmi tăiai barba, mă străvestii în alte haine şi părăsii cetatea. Şi pornii la drum spre cetatea aceasta a Bagdadului, unde nădăjduiam să ajung în tihnă şi să dau de careva care să mă ajute să răzbat până la saraiul emirului drept-credincioşilor, Harun Al-Raşid, califul Stăpânului Lumii, căruia vroiam să-i spun povestea mea şi păţaniile mele.           Până la urmă ajunsei cu bine în cetatea Bagdadului, chiar în noaptea aceasta. Şi nu ştiui nici unde să mă duc, nici unde să mă întorc, şi rămăsei tare încurcat. Şi deodată mă pomenii nas în nas cu saalukul de colea. Atunci îi urai bună pace şi îi spusei:           — Sunt străin.           El îmi răspunse:           — Şi eu sunt străin.           Tăifăsuirăm prieteneşte, până văzurăm că vine către noi saalukul de colea, cel de al treilea soţ al nostru. Ne ură bună pace şi ne spuse:           — Sunt străin.           Noi răspunserăm:           — Şi noi suntem străini.           Atunci merserăm împreună, până ce ne prinse noaptea. Iar ursita cea norocită ne călăuzi până aici, în preajma voastră, stăpâne ale noastre! Şi-aşa-i cu pricina bărbii mele tăiate şi a ochiului meu scos!           După povestirea aceasta a celui dintâi saaluk, fetişcana îi spuse:           — Gata, bine! Şi acuma, freacă-te cu mâna oleacă pe creştet74. Şi pleacă repede!           Şi saalukul îi răspunse:           — O, stăpâna mea, chiar că nu voi pleca decât după ce voi fi auzit povestirea tuturor soţilor mei de aici.           Ast timp, toţi cei de faţă se minunau de povestea aceasta uluitoare, iar califul îi şi spuse lui Giafar:           — Hotărât lucru, în viaţa mea nu am auzit o întâmplare ca a saalukului acesta!           Atunci saalukul dintâi se duse să şadă jos, încrucişându-şi picioarele; iar cel de al doilea saaluk păşi înainte, sărută pământul între mâinile stăpânei casei, şi istorisi următoarele:     Povestea celui de al doilea saaluk

Păstorul şi copila           Se povesteşte că, într-un munte din munţii ţărilor musulmane, trăia un păstor dăruit cu o mare înţelepciune şi cu credinţă fierbinte; şi păstorul acela ducea o viaţă cuminte şi schivnică, mulţumindu-se cu soarta sa şi trăind din rodul de lapte şi de lână al turmei lui. Şi avea în el atâta dulceaţă şi asupra lui atâta binecuvântare, încât fiarele sălbatice nu-i loveau niciodată turma, iar pe el atâta îl cinsteau, încât atunci când îl vedeau de departe îl întâmpinau temenindu-se cu strigătele şi urletele lor. Şi păstorul a trăit astfel o lungă vreme, nepăsându-i deloc, spre marea lui fericire şi spre liniştea lui, de ceea ce se petrecea prin cetăţile lumii.           Or, într-o zi, Allah Preaânaltul vru să-i încerce puterea înţelepciunii şi preţul adevărat al virtuţilor, şi nu găsi altă ispită mai grea, spre a-l încerca, decât să-i trimită frumuseţea femeiască. Aşa că îl însărcină pe unul dintre îngerii săi să se străvestească în femeie şi să nu precupeţească nimic din şiretlicurile acestei făpturi spre a-l face pe sfântul păstor să păcătuiască.           Aşa, într-o zi, când păstorul, bolnav de o bucată de vreme, zăcea întins în peştera lui şi îl proslăvea în sufletul său pe Ziditor, văzu deodată că intră la el, zâmbitoare şi zarifa, o copilă cu ochi negri, care putea prea bine să treacă şi drept un copilandru. Şi pe loc peştera se şi înmiresmă toată, iar păstorul îşi simţi carnea cea bătrână cum se înfioară. Şi îşi încruntă sprâncenele, şi se burzului în ungherul lui, şi îi zise nechematei:           — Ce cauţi aici, o, muiere, care habar nu am cine eşti? Că nici nu te-am chemat şi nici nu am trebuinţă de tine!           Copilandra atunci veni şi şezu jos lângă bătrân şi îi spuse:           — Omule, uită-te la mine! Că eu nu sunt muiere, ci fecioară încă, şi vin să mă dăruiesc ţie numai pentru desfătarea mea şi pentru ceea ce am aflat despre vrednicia ta veche!           Dar moşneagul strigă:           — O, ispititoare a iadului, du-te de-aici! Şi lasă-mă să mă scufund în proslăvirea Celui care nu moare niciodată!           Dar copila îşi făcu să se mişte încetişor mlădioşia boiului, se uită lung la bătrânul care încerca să se tragă îndărăt şi suspină:           — Spune, de ce nu mă vrei? Iţi aduc un suflet supus şi un trup gata să se topească de dor! Vezi de nu mi-e gâtul mai alb decât laptele oilor tale! de nu mi-e goliciunea mai proaspătă decât apa de izvor! Pletele mele, o, păstorule, sunt mai mătăsoase sub degetele tale decât puful mielului în pântecele mamei sale! Şoldurile mele sunt calde şi alintăcioase, şi de-abia se închipuiesc în pârga lor dintâi. Iar sânii mei mici, care dau în mugur, dacă numai cu un deget în treacăt i-ai pipăi, s-ar cutremura! Hai! … buzele mele, pe care le simt cum tremură, au să ţi se topească în gură. Hai! … Hai! … am nişte dinţi care cu muşcătura lor strecoară viaţă în moşnegii pe moarte, şi o miere gata să curgă picătură cu picătură din tot trupul meu! Hai!           Şi bătrânul strigă, măcar că barba îi tremura din toate firele ei:           — Îndărăt, o, diavole! sau te alung cu bâta asta cioturoasă!           Atunci copila cerului, cu o mişcare împătimită, îi aruncă braţele împrejurul gâtului şi îi murmură în ureche:           — Sunt o poamă înţepătoare la limbă, abia dată în must: gust-o şi te vei tămădui! Ştii mireasma iasomiei? Ţi se va părea searbădă, dacă vei mirosi fecioria mea!           Dar bătrânul strigă:           — Numai profumul rugăciunii nu se trece! Ieşi de aici, o, amăgitoareo!           Şi o îmbrânci de la el cu amândouă mâinile! Atunci copila se ridică şi, uşoară, se dezbrăcă cu totul şi rămase dreaptă şi goală, albă şi scăldată în valurile pletelor ei! Iar chemarea tăcerii ei, în acea sihăstrie de peşteră, era mai sfâşietoare decât toate ţipetele nebuniei. Iar moşneagul lui se putu opri să nu geamă şi, spre a nu mai vedea crinul acela viu, îşi acoperi capul cu mantia şi strigă:           — Du-te! du-te! o, muiere cu ochi vânzători! De la plodirea lumii tu eşti pricina nenorocirilor noastre! Tu i-ai pierdut pe oamenii din vremile dintâi, şi arunci vrajba între copiii pământului! Acela care te îndrăgeşte se leapădă pe totdeauna de bucuriile nemărginite pe care numai aceia pot să le guste care te izgonesc din viaţa lor!           Şi bătrânul îşi înfundă capul şi mai tare în sarica lui. Dar copila urmă:           — Ce vorbeşti tu despre cei de demult? Cei mai înţelepţi dintre ei m-au preamărit, iar cei mai aspri m-au cantat! Iar frumuseţea mea nu i-a făcut să se abată de la calea cea dreaptă, ci i-a luminat pe cale şi a fost desfătul vieţii lor! Adevărata înţelepciune, o, păstorule, este de a uita totul la sânul meu! Întoarce-te la înţelepciune! Stau gata întru totul să mă deschid ţie şi să te adăp cu adevărata înţelepciune!           Atunci bătrânul se întoarse spre perete şi strigă:           — Înapoi, o, tu cea plină de ticăloşie! Te scârbesc şi te scuip! Câţi oameni minunaţi ai ticăloşit şi câţi ticăloşi ai mântuit! Frumuseţea ta e mincinoasă! Că aceluia care ştie să se roage, i se iveşte o frumuseţe nevăzută acelora care te privesc! Îndărăt!           La vorbele acestea, copila strigă:           — O, sfinte păstor! bea laptele oilor tale şi îmbracă-te în lâna lor, şi roagă-te Domnului tău în singurătate şi în tihna inimii tale!           Şi închipuirea pieri.           Atunci, din toate părţile muntelui, veniră fuga la păstor jivinele sălbatice, care sărutară pământul dintre mâinile lui spre a-i cere binecuvântarea!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada tăcu, iar sultanul Şahriar, întristându-se deodată, îi spuse:           — O, Şeherezada, chiar că pilda păstorului îmi dă de cugetat! Şi nu ştiu dacă nu ar fi mai bine pentru mine să mă trag într-o peşteră şi să mă lepăd pe totdeauna de grijile domniei, şi drept orice îndeletnicire să mân la păscut oile! Dar mai întâi vreau să ascult urmarea   Povestei cu jivine şi păsări!           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi opta noapte şcherezada spuse:           Povestea cu broască-ţestoasă şi cu pescăruşul.           Într-una din cărţile mele de demult, se povesteşte, o, norocitule sultan, că un pescăruş şedea într-o zi pe malul povârnit al unei ape mari şi veghea, cu luare-aminte şi cu gâtul întins, firul apei. Întrucât aceasta îi era meseria care îi îngăduia să-şi dobândească traiul şi să-şi hrănească pruncii, şi-o îndeplinea fară leneveală, împlinindu-şi cu toată cinstea sarcina stării sale.           Or, pe când veghea el la cea mai măruntă mişcare şi la cea mai uşoară învălurare, văzu cum trece pe dinaintea lui şi cum se opreşte în stânca pe care şedea de veghe un haplan de hoit de spiţă omenească. Atunci îl cercetă cu privirile şi băgă de seamă că hoitul era plin de răni amarnice şi cruşit de urmele tăieturilor de paloş şi ale împunsăturilor de lance; şi chibzui în cugetul său: „Pesemne că este vreun tâlhar pe care l-au făcut să-şi ispăşească păcatele!” Pe urmă îşi înălţă aripile şi îl binecuvântă pe Cel-Atoateimpărţitor, grăind: „Binecuvântat să fie acela carele îi face pe ticăloşi să slujească după ce mor la îndestularea slugilor sale cele bune!” Şi se gătea sa se repeadă asupra leşului şi să rupă câteva fâşii din el şi să le ducă micuţilor săi şi să le mănânce împreună cu ei. Dar tot atunci şi văzu deasupra-i cerul cum se întunecă de un nor de păsări mari de pradă, precum vulturi şi ulii, care începură să se rotească în cercuri largi apropiindu-se din ce în ce.           La priveliştea aceea, pescăruşul fu cuprins de spaima sa nu fie sfâşiat şi el de lupii aceia ai văzduhurilor, şi zori să-şi ia tălpăşiţa cu bătăi de aripi spre depărtări. Şi, după multe ceasuri, poposi pe vârful unui copac ce se afla în mijlocul apei, tocmai hăt spre gura râului, şi începu să aştepte ca viitura apelor să care până în locul acela trupul cel umflat. Şi, mohorât cu totul, începu să cugete la năprăsniciile soartei şi la nestatornicia ei; şi îşi zicea: Iacătă că sunt silit să mă depărtez de ţara mea şi de ţărmul care mi-a vegheat naşterea şi unde se află copiii şi soaţa mea. Of, ce deşertăciune mai e şi lumea aceasta! Şi cu cât mai plin de deşertăciune este acela care se lasă amăgit de nălucirile ei şi care, bizuindu-se pe noroc, trăieşte de pe o zi pe alta fară a se îngriji de ziua de mâine! Dacă aş fi fost mai cuminte, aş fi strâns merinde pentru zile de sărăcie ca acestea; şi lupii văzduhului puteau să vină şi să-mi răpească hoitul, că nu mi-ar fi păsat prea tare! Dar înţeleptul ne povăţuieşte să avem răbdare la restrişte. Să răbdăm dară!”           Or, pe când cugeta el astfel, văzu că vine către copacul în care şedea cocoţat, o broască-ţestoasă ieşind din apă şi lopătând încetişor. Şi broască-ţestoasă îşi săltă capul şi îi spuse:           — Cum se face, o, pescarule, că ai părăsit ţărmul pe unde te întâlneam de obicei?           El răspunse:           Când chiar sub cortul ce te-adăposteşte Şi chiar în ţara care-i ţara ta Ţi se strecoară-un ticălos hoţeşte, Atât mai poţi să faci din câte-ai vrea:           Să laşi şi cort, şi ţară, şi nădejde Şi să fugi încotro vei mai putea!           Şi eu, o, bună broască, mi-am văzut ţărmul gata a fi năpădit de lupii văzduhului şi, ca să nu mă posomorăsc de chipul lor scârbavnic, am socotit mai bine să las totul şi să mă duc, până ce-o binevoi Allah să se miluiască de soarta mea!           Când auzi vorbele acestea, broască-ţestoasă îi spuse pescăruşului:           — De vreme ce-i astfel, iacătă-mă între mâinile tale, gata să te slujesc cu toată credincioşia şi să-ţi ţin tovărăşie în părăsirea şi în restriştea ta, că ştiu cât de amărât este străinul departe de ţara sa şi de ai săi, şi cât de dulce îi este să găsească o căldură de dragoste şi de bunăvoinţă la cei necunoscuţi. Or, eu, care nu te cunosc decât numai din vedere, am să-ţi fiu o tovarăşă grijulie şi prietenoasă!           Atunci pescăruşul îi spuse:           — O, broască plină de inimă, o, tu cea pietroasă pe dinafară şi atâta de dulce pe dinlăuntru! simt că am să încep să plâng de tulburare faţă de neprecupeţita ta bunăvoinţă! Cum să-ţi mulţumesc? Şi câtă dreptate ai în spusele tale despre buna primire hărăzită străinilor şi despre prietenia menită celor întru nenorocire, dacă nu sunt nişte inşi lipsiţi de orice har! Că, într-adevăr, ce ar fi viaţa fară de prieteni şi fară de tăifăsuielile cu prietenii, şi fară de haz şi de cântec cu prietenii? Înţeleptul este acela care ştie să-şi găsească prietenii potriviţi cu firea lui, şi nu se pot socoti drept prieteni fiinţele cu care eşti nevoit să ai de-a face în meseria ta, precum am eu de-a face cu pescăruşii din neamul meu, care mă pizmuiesc şi mă zavistuiesc pentru ceea ce pescuiesc şi pentru isteciunile mele! Încât, acuma, ce fericiţi trebuie să fie de plecarea mea soţii mei cei josnici şi mărginiţi, şi care nu ştiu decât să pălăvrăgească despre pescuielile lor şi nu sporovăiesc decât despre treburile lor mărunte, da care niciodată nu cugetă să-şi ridice sufletele spre Cel-Atoatedătător! Aşa că stau tot cu ciocul întors spre pământ. Şi, dacă au aripi, le au ca să nu se slujească de ele! Încât cei mai mulţi dintre ei nici nu ar mai putea să zboare, dacă ar vrea; nu pot decât să se scufunde, şi adeseori rămân la fundul apei!           La vorbele acestea, broască-ţestoasă, care asculta în tăcere, strigă:           — O, pescarule, coboară să te sărut!           Şi pasărea coborî din copac, iar broască-ţestoasă o sărută între ochi şi îi spuse:           — Chiar că, o, fratele meu, tu nu eşti făcut spre a trăi de-a valma cu păsările din neamul tău, care sunt întru totul văduvite de gingăşie şi nu au nimic ales în purtările lor. Rămâi dară cu mine, pierdut în inima apelor, la umbra acestui copac şi în zvoana pe care o fac valurile!           Dar pescăruşul îi spuse:           — Mult îţi mulţumesc, o, broască-ţestoasă, sora mea! Da cu copiii? şi cu soţia?           Ea răspunse:           — Allah e mare şi milos! Are să ne ajute el să-i cărăm şi pe ei până aici! Şi vom petrece zile liniştite, la adăpost de orice nevoie!           La vorbele acestea, pescăruşul spuse:           — O, broască-ţestoasă, să mulţumim împreună Celui Preabun carele a îngăduit întâlnirea noastră!           Şi laolaltă rostiră:           Mărit să fie Domnu-ntru vecie!           El dă avere multă la bogaţi, Iar la săraci dă neagră sărăcie.           Ci rostu-i drept, de staţi să cugetaţi -           Câţi sunt săraci – dă-n bucurii bogaţi, Şi câţi bogaţi săraci de bucurie!           În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Atunci sultanul Şahriar îi spuse:           — O, Şeherezada, vorbele tale nu fac decât să mă îndemne a mă întoarce la gânduri mai puţin crunte. Încât tare aş vrea să ştiu dacă nu cunoşti cumva poveşti cu lupi, de pildă, ori cu alte jivine tot atâta de fioroase!           Iar Şeherezada spuse:           — Chiar acestea sunt poveştile pe care le ştiu cel mai bine!           Atunci sultanul Şahriar îi spuse:           — Grăbeşte a mi le istorisi!           Iar Şeherezada i le făgădui pentru noaptea următoare.           Şi cândfii cea de a o suta patruzeci şi noua noapte Şeherezada spuse:           Povestea cu lupul şi cu vulpanul.           Află, o, norocitule sultan, că vulpanul, sătul până la urmă de mâniile necurmate ale jupanului său lupul, şi de cruzimea aceluia în orice pricină, şi de încălcările sale asupra celor mai de pe urmă drepturi care îi mai rămăseseră şi lui, vulpanului, şezu jos, într-o zi, pe un trunchi de copac, şi începu să chibzuiască. Apoi sări deodată plin de bucurie, la un gând care-i veni şi care i se păru a n izbăvirea. Şi purcese numaidecât să-l caute pe lup, pe care îl întâlni până la urmă, şi pe care îl văzu cu părul zburlit, cu chipu-ncrâncenat şi cu o foarte rea ţâfnă. Atunci, de la cea mai mare depărtare de unde îl zărise, sărută pământul, şi ajunse dinaintea lui cu umilinţă, cu ochii în jos, şi aşteptă să fie întrebat. Şi lupul se zborşi către el:           — Ce vrei, plod de căţea?           Vulpanul răspunse:           — Doamne, iartă-mi îndrăzneala, da am să-ţi arăt un gând şi să-ţi fac o rugăciune, dacă binevoicşti să îngăduieşti a mă asculta!           Şi lupul răcni:           — Fii scurt la vorbă, apoi întoarce dosul cât mai iute, ca de nu, îţi sfărâm oasele!           Atunci vulpanul spuse:           — Am băgat de seamă, doamne, că de la o vreme Ibn-Adam ne poartă un război fară de tihnă; prin toată pădurea nu se mai văd decât capcane, piedici şi laţuri de toate felurile! Incă oleacă de treabă de-accasta, şi pădurea arc să ne fie de nelocuit. Aşa că ce-ai zice de o întovărăşire între toţi lupii şi toţi vulpanii spre a ne împotrivi de-a valma la loviturile lui Ibn-Adam şi a-l împiedica să se mai apropie de pământurile noastre?           La vorbele acestea, lupul răcni:           — Zic că eşti tare sfruntat când nădăjduieşti la întovărăşire cu mine şi la prietenia mea, vulpan mişel, prefăcut ticălos! Na! ţine asta pentru neobrăzarea ta!           Şi îi altoi vulpanului o scatoalcă de labă care îl aşternu la pământ, pe jumătate mort.           Atunci vulpanul se adună de pe jos şchiopătând, da se feri să-şi arate supărarea; dimpotrivă! îşi luă înfăţişarea sa cea mai zâmbăreaţă şi mai pocăită şi îi spuse lupului:           — Doamne, iartă-i robului tău lipsa de cuviinţă şi puţinătatea de isteciune. Îşi recunoaşte vinile, care sunt mari! Şi chiar dacă nu şi le-ar fi băgat de seamă, lovitura năprasnică şi cuvenită cu care l-ai cinstit, şi care ar fi fost de ajuns să omoare şi-un elefant, i le-au dezvăluit din belşug!           Iar lupul, domolit oleacă de umilenia vulpanului, îi spuse:           — Fie! da să te înveţi minte ca altădată să nu te mai bagi în ce nu te priveşte!           Vulpanul spuse:           — Cât de drept e! Într-adevăr, înţeleptul a spus: „Nu vorbi şi nu povesti niciodată nimic până ce nu ai fost rugat, şi nu răspunde niciodată până ce nu ai fost întrebat! Şi nu care cumva să uiţi a da toată luarea-aminte numai lucrurilor care pot avea vreo atingere cu tine. Dar mai cu seamă fereşte-te să-ţi dăruieşti sfaturile acelora care nu le-ar pricepe, precum nici răilor care te-ar privi cu silă pentru binele pe care le faci.”           Or, aşa erau vorbele pe care vulpanul i le spunea lupului; da în sinea sa gândea: „Are să vie ea şi vremea mea, şi are să-mi plătească dumnealui toate datoriile, până la cel mai de pe urmă obol; că băţoşia, ţâfna, necuviinţa şi făloşenia prostească cheamă mai devreme ori mai târziu şi pedeapsa! Să ne umilim dară, până ce avem să fim puternici!”           Pe urmă vulpanul îi spuse lupului:           — O, stăpâne al meu, tu ştii că nepărtinirea este virtutea celor puternici, şi că bunătatea şi blajinătatea sunt darurile celor tari şi podoaba lor! Şi însuşi Allah îl iartă pe culpeşul care se căieşte. Or, în ce mă priveşte, fărădelegea mea este nemăsurată, ştiu, da nici pocăinţa mea nu este mai mică; că lovitura cea dureroasă cu care, în bunătatea ta, ai binevoit să mă preacinsteşti, mi-a zdrobit, dreptu-i, trupul, da a fost un leac pentru sufletul meu şi o pricină de voioşie; precum ne învaţă înţeleptul: „Gustul dintâi al pedepsei pe care ţi-o îndrituieşte mâna dascălului tău este amestecat cu oarecare amărăciune, da gustul de mai apoi este mai desfătător decât mierea strălimpezită şi decât dulceaţa ei!”           Atunci lupul îi spuse vulpanului:           — Primesc căinţele tale şi îţi iert pasul greşit şi osteneala pe care mi-ai pricinuit-o silindu-mă să-ţi alduiesc o scatoalcă! Dar se mai cere să şi îngenunchezi cu fruntea în ţărână!           Şi vulpanul, fară a şovăi, îngenunche şi se închină lupului, spunându-i:           — Deie Allah să biruieşti pururea, şi întărească-ţi el stăpâniile!           Atunci lupul spuse:           — Aşa e bine! Acuma mergi înaintea mea şi slujeşte-mi de iscoadă! Şi, dacă vezi vreun vânat, întoarce-te iute ca să-mi dai de ştire!           Şi vulpanul răspunse cu ascultare şi cu supunere, şi zori s-o ia înainte.           Or, ajunse la un petec de pământ acoperit cu vie, unde nu trebui mult până să bage de seamă, în calea lui, un loc ciudat, care părea întru totul a fi o capcană; şi făcu un ocol mare spre a se feri de ea, zicându-şi: „Cine umblă fară să ia seama la gropile care se află sub paşii lui, e menit să lunece în ele! De altminteri, învăţătura mea de pe urma tuturor capcanclor pe care Ibn-Adam mi le tot întinde de atâta vreme se cade a mă face să fiu cu grijă. Aşa, de pildă, dacă aş vedea o închipuitură de vulpe într-o vie, în loc să mă apropii de ea, aş lua-o la fugă cât m-ar ţinea picioarele, întrucât aceea-i fară îndoială o momeală pusă acolo de şiretenia lui Ibn-Adam! Or, în mijlocul acestei vii, văd acuma un loc care nu mi se pare a avea o înfăţişare prea cinstită! Ia seama! să ne întoarcem să vedem ce-i acolo, da cu chibzuinţă, întrucât chibzuinţă este jumătate de vitejie!”           Şi, după ce cugetă astfel, vulpanul începu să înainteze încet-încet, da şi dând îndărăt din când în când, şi adulmecând la fiecare pas; şi se târa şi ciulea urechea, apoi înainta ca să dea iarăşi îndărăt; şi, într-un sfârşit, ajunse astfel, fară supărare, până chiar la marginea acelui loc aşa de ciudat. Şi bine îi prinse, întrucât putu să vadă ca era o groapă adâncă, acoperită la gură cu crengi subţiri presărate cu pământ. La priveliştea aceea, strigă: „Mărire lui Allah carele m-a dăruit cu minunatul har al chibzuinţei şi cu ochi străvăzători!” Pe urmă, la gândul de a-l vedea în curând pe lup dând în groapă cu capu-n jos, începu să dănţuiască de bucurie, de parcă ar fi fost beat de toţi strugurii din vie, şi ghiersui cântecul acesta13:           Iată-ţi, lupule, mormântul!           Cald te-aşteaptă subpământul!           Lupule, tâlhar spurcat, Spaimă-a fetelor din sat, Mulţi copii ai mai mâncat!           Dar de-acum ai să mănânci, Prăvălit colea pe brânci, Numai murdăria mea Când pe bot te-oi bălega.           Şi pe dată făcu cale întoarsă şi se duse să-l caute pe lup, căruia îi spuse:           — Îţi aduc vestea cea bună! Mare îţi este norocul, şi fericirile plouă asupră-ţi, fară de ostenire! Fie necurmată veselia în casa ta, şi aşijderea bucuria!           Lupul spuse:           — Şi ce ştire îmi aduci? spune-o fară toate lungelile astea!           Vulpanul spuse:           — Via este astăzi frumoasă, şi totu-i plin de veselie, întrucât stăpânul viei a murit şi zace întins în mijlocul ocinei sale sub nişte crengi care îl acoperă!           Şi lupul răcni:           — Ce mai aştepţi atunci, codoş ticălos, de nu mă duci acolo! umblă dar!           Şi vulpanul se grăbi să-l ducă în mijlocul viei şi, arătându-i locul cu pricina, îi spuse:           — Este acolo!           Atunci lupul scoase un urlet şi, dintr-o zvâcnitură, sări pe crengi, care se năruiră sub greutatea lui. Şi se rostogoli în fundul gropii. Când văzu căderea vrăjmaşului său, vulpanul fu apucat de o bucurie atâta de mare, încât, până a da fuga la groapă ca să se veselească de izbândă, începu să ţopăie şi, în toiul voioşiei, îşi prociti stihurile acestea14:           Suflete, cânta! Dorurile-mi toate Mi s-au fost împlinite! Iar soarta-mi pare Surâzătoare şi strălucitoare!           Stăpân sunt al pădurilor bogate;           Dregătorii şi volnicii visate Sunt ale mele-acum din zare-n zare!           Podgorii mari cu strugurii gustoşi, Belşugul de vânat: vătui destui, Şi creste roşii de cocoşi frumoşi, Şi târtiti moi şi fragede de pui, Copanele de gâşte şi de raţe, Toate mi-aşteaptă gura să le-n haţe!           Şi tot atunci şi fu, din câteva sărituri, pe marginea gropii, cu inima ticăind. Şi care nu-i fu desfătul de al vedea pe lup cum geme şi scânceşte din căzătură şi cum îşi boceşte jalnic pieirea apriată. Atunci vulpanul se apucă şi el vădit să plângă şi să geamă; şi lupul săltă capul şi îl văzu cum plângea aşa, şi îi zise:           — O, vulpoiule15, fratele meu, ce bun eşti că plângi aşa cu mine! încât văd acuma că am fost adeseori prea aspru fata de tine; şi, mă rog ţie! lasă lacrimile de-o parte şi dă fuga să-i prevesteşti pe soţia şi pe copiii mei de primejdia în care mă aflu şi de moartea care mă pândeşte!           Atunci vulpanul îi spuse:           — A, mişelule! păi chiar atâta de prostănac eşti, încât să crezi că pentru tine vărs eu lacrimile acestea? Dezmântă-te, afurisitule! dacă plâng, asta-i pentru că ai trăit până astăzi la adăpost de toate; asta-i pentru că amarnic de rău îmi pare că prăpădul de-acum nu te-a ajuns decât astăzi! Mori, aşadar, lup al pacostei! Ca să mă uşurez pe mormântul tău şi să dănţuiesc cu toate vulpile pe pământul care are să te îngroape!           La vorbele acestea, lupul îşi zise în sineşi: „Nu e bine să-l mai ameninţ acum; că doar el mai poate să ma scoată de aici!”           Şi îi spuse:           — O, fratele meu, nu a trecut decât o clipită de când îmi jurai credinţă şi îmi aşterneai un potop de semne de supuşenie! Pentru ce dar schimbarea aceasta? E drept că te-am bruftuluit uneori! dar nu-mi păstra pică, şi aminteşte-ţi ce a spus poetul:           Seamănă pe pământurile toate Al bunătăţii tale bob curat -           Curând ori mai târziu vei strânge roade Bogate cum nici n-ai fi fost visat.           Şi vulpanul îi spuse rânjind:           — O, tu cel mai smintit dintre toţi lupii şi dintre toate sălbăticiunile, uiţi aşadar toată scârboşenia purtării tale? Şi de ce nu ştii nimic din învăţul cel atâta de înţelept al poetului:           Nu asupri, că orice asuprire Vrea răzbunare, şi orice nedreptate Pretinde pururi cruntă ispăşire.           Ia seama tu, cel plin de răutate:           Când tu adormi, cel asuprit nu doarme Decât cu-un ochi, celaltul veşnic sade Pândind prileju-anume să te sfarme -           Iar ochiul lui Allah veghează toate!           Or, tu m-ai asuprit destul de îndelungă vreme pentru ca acuma, pe bună dreptate, să mă bucur de nenorocirea ta şi să mă desfăt de umilirea în care ai căzut.           Atunci lupul spuse:           — O, vulpane înţelept, plin de gânduri rodnice şi cu mintea născocitoare, tu eşti mai presus de asemenea vorbe, şi hotărât că nu le crezi; le spui numai aşa, ca să şuguieşti. Or, chiar că nu-i tocmai potrivit acum16! Ia, rogu-te, vreo frânghie şi străduieşte-te s-o legi cu un capăt de un copac şi a mi-l întinde mie pe celălalt; iar eu am să mă catar cu ajutorul ei şi am să ies din gropanul acesta!           Dar vulpoiul se puse pe râs şi îi spuse:           — Uşurel, o, lupule, uşurel17! Dintru-nceput are să ţi se topească mai întâi sufletul, şi pe urmă şi trupul! Iar bolovanii şi pietrele cu care au să te bată vor săvârşi tare frumos această despărţire! O, dihanie mocofană, cu minţile otova şi cu duhul aşa de puţin pătrunzător, tare-mi vine să-ţi asemuiesc soarta cu cea a şoimului şi a potârnichii!           La vorbele acestea, lupul se minună:           — Nu pricep ce vrei să spui cu astea!           Atunci vulpanul îi spuse lupului:           — Află, o, lupule, că într-o zi mă dusesem să mănânc nişte boabe de struguri într-o vie. Pe când mă aflam acolo, la umbra frunzişului, văzui deodată că se prăvăleşte din înaltul văzduhurilor un şoim mare asupra unei potârnichi micuţe. Dar potârnichea izbuti să scape din ghearele şoimului şi să fugă iute ca să se ascundă în adăpostul ei. Atunci şoimul, care se luase după ea şi nu putuse s-o înşface, se opri dinaintea deschizăturii ce slujea de intrare la cuib şi-i strigă potâmichii: „Prostuţo care fugi de mine! Păi tu habar n-ai de grija mea faţă de tine şi de binele pe care ţi-l vreau! Singura pricină pentru care m-am repezit asupra ta este că te ştiam flămândă de multă vreme şi vroiam să-ţi dau nişte boabe pe care le-am adunat anume pentru tine. Vino, dară, potârnichea mea micuţă, dulcea mea micuţă potârniche, ieşi fară teamă din adăpostul tău şi hai să mănânci din grăunţele astea! Şi fie-ţi plăcute, şi ca o desfătătoare mistuire la inima ca, o, potârniche, ochi al meu, suflet al meu!”           Când auzi asemenea vorbire, potârnichea ieşi încrezătoare din ascunzişul ei; dar numaidecât şoimul se şi repezi asupra-i şi îşi înfipse ghearele-i cumplite în carnea ei şi, dintr-o fulgerătură de plisc, îi şi spintecă pântecele. Atunci potârnichea, înainte de a-şi da duhul, îi spuse: „O, amăgitor blestemat, deie Allah ca în pântecele tău carnea mea să se prefacă în otravă!” şi muri. Cât despre şoim, o şi înfulecă într-o clipire de ochi; da numaidecât urmă şi osânda, din vrerea lui Allah; întrucât, de cum ajunse potârnichea în pântecele ticălosului, acesta şi văzu cum îi cad toate penele, ca sub puterea unei flăcări lăuntrice, şi se rostogoli neînsufleţit la pământ!           Şi tu, o, lupule, ai căzut în groapă din pricină că mi-ai făcut viaţa tare grea şi mi-ai umilit sufletul până peste marginile umilinţei!           Atunci lupul îi spuse vulpoiului:           — O, fârtate, îndură-te! Iasă toate pildele acestea pe care mi le prociteşti, şi să uităm trecutul! Sunt prea îndestul de pedepsit şi-aşa, întrucât iacătă-mă în groapa aceasta, unde am căzut cu primejdia de a-mi frânge vreun picior ori de a-mi vătăma un ochi, sau pe amândoi! Să încercăm a mă scoate din cumpăna asta rea, că tu ştii că prietenia cea mai temeinică este aceea care se naşte dintr-un ajutor dat la necaz, şi că prietenul adevărat este mai aproape de inimă decât un frate! Aşa că ajută-mă să scap de aici şi am să-ţi fiu cel mai bun prieten şi cel mai înţelept povăţuitor!           Dar vulpanul începu să râdă de-a mai mare dragul şi îi spuse lupului:           — Văd că habar n-ai de spusele celor înţelepţi!           Iar lupul, nedumerit, îl întrebă:           — Care spuse şi care înţelepţi?           Vulpanul răspunse:           — Înţelepţii, o, lup al împuţiciunii, ne învaţă că inşii ca tine, inşii cu obrăzarul urâciunii pe chip, cu înfăţişare tot aşa de grosolană şi cu trupul rău întocmit, au şi sufletul grosolan şi întru totul pustiu de gingăşie! Or, cât de adevărate-s astea în ceea ce te priveşte! Cele ce mi-ai spus despre prietenie sunt prea adevărate şi nu îngăduie tăgadă, da tare te mai amăgeşti când vrei să potriveşti cu sufletul tău de javră nişte vorbe atâta de frumoase! Că, o lup năvleg, dacă chiar ai fi aşa de rodnic în poveţe înţelepte, de ce nu îţi găseşti ţie însuţi un mijloc de a ieşi de aci de jos? Şi dacă chiar eşti aşa de puternic precum spui, încearcă să-ţi mântui sufletul de la moartea apriată! Ah, cum îmi mai aminteşti de Povestea cu doctorul!           — Ce doctor? se miră lupul.           Şi vulpanul spuse:           — A fost odată un ţăran care era bolnav de o umflătură la mâna dreaptă; şi treaba aceasta îl împiedica să muncească. Încât, la capătul răbdării, trimise după un ins de care se zicea că e tare iscusit la meşteşugurile doctoriceşti. Şi iscusitul acela veni la bolnav, şi avea o legătură peste un ochi. Şi bolnavul îl întrebă: „Ce ai la ochi, doctore? El răspunse: „O umflătură care mă împiedică să văd”. Atunci bolnavul strigă: „Ai o umflătură ca aceea şi nu ţi-o vindeci? Şi vii la mine să mă vindeci de umflătura mea? întoarce-te cu spatele şi lasă-mă să-ţi văd lăţimea umerilor!”           Şi tu, o, lup al năpastelor, până a socoti să-mi dai mie poveţe şi să mă înveţi isteciunea, fii atâta de isteţ cât să te scapi din groapă şi să te fereşti de ceea ce are să plouă pe capul tău! Altmintrelea, rămâi pe totdeauna acolo unde eşti!           Atunci lupul se puse pe plâns şi, înainte de a deznădăjdui cu totul, îi spuse vulpanului:           — O, frăţâne, mă rog ţie, scoate-mă de aici, de pildă venind aproape de marginea gropii şi întinzându-mi capătul cozii tale! Iar eu să mă agăţ de ea şi să ies din groapă! Şi îţi făgăduiesc dinaintea lui Allah că am să mă pocăicsc de toate cruzimile mele trecute, şi că am să-mi pilesc ghearele şi am să-mi sfărâm colţii cei mari, ca nici baremi să nu mai fiu ispitit să-mi asupresc vecinii; după care am să îmbrac haina de pănură a schivnicilor şi am să mă trag în singurătate să-mi fac ispaşa, fară a mai mânca decât iarbă şi fară a mai bea decât apă!           Dar vulpanul, fară a se lăsa înduplecat, îi spuse lupului:           — Şi de când s-o putea să-şi schimbe cineva firea aşa de uşor? Eşti lup şi ai să rămâi lup, şi nu pe mine ai să mă faci să cred în pocăinţa ta! Şi-apoi ar trebui să fiu tare credul ca să-ţi dau pe mână coada mea! Aşa că vreau să te văd cum mori, întrucât înţelepţii au spus: „Moartea ticălosului este un bine pentru omenire, întrucât curăţă pământul! 18”           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi tăcu sfielnic.           Bar când fu cea de-a o suta cincizecea noapte spuse:           — Moartea ticălosului este un bine pentru omenire, întrucât curăţă pământul!           La vorbele acestea, lupu-şi muşcă laba de deznădejde şi de ciudă strunită; şi îşi îndulci şi mai tare glasul şi îi spuse vulpanului:           — O, vulpoiule, neamul din care te tragi tu este vestit printre toate dihăniile pământului pentru purtările sale alese, pentru gingăşia, pentru iscusinţa la vorbire şi pentru dulceaţa firii sale. Curmă dar jocul acesta care nu poate fi adevărat din parte-ţi, şi adu-ţi aminte de datinile neamului tău!           Şi vulpanul, la asemenea vorbe, se puse pe un râs de să leşine. Şi nu zăbovi să-şi vină în fire şi îi spuse lupului:           — Văd, o, mocofane de pomină, că ar trebui să fii dăscălit din temelie. Dar nu am păs să mă împovărez cu atare grijă, şi vreau doar, până să crăpi, să-ţi intre în urechi câteva pilde de-ale înţelepţilor. Află, aşadar, că e leac la toate, afară de moarte; că se poate strâmba orice, afară de diamant; şi, într-un sfârşit, că te poţi feri de toate, afară de ursită! In ce te priveşte, îmi vorbeai adineaori, parcă, de a mă răsplăti la ieşirea din groapă şi de a-mi dărui prietenia ta. Or, eu te prepun tare asemeni acelui şarpe căruia tu, în neştiinţa ta, nu-i cunoşti povestea!           Şi lupul mărturisindu-şi neştiinţa în această privinţă, vulpanul spuse:           — Da, o, lupule, a fost odată un şarpe care izbutise să scape din mâinile scamatorului. Şi şarpele acela, dezvăţat să se mişte după atâta vreme de şedere încolăcită în sacul scamatorului, se târa cu anevoinţă pe pământ, şi neîndoielnic că ar fi fost prins iarăşi de către scamator sau ar fi fost strivit, când se nimeri ca un trecător milos să-l zărească, îl crezu bolnav şi, de milă, îl culese de pe jos şi îl încălzi. Or, cea dintâi grijă pe care o avu şarpele, când îşi recăpătă iarăşi vioiciunca, fu aceea de a căuta locul cel mai gingaş de pe trupul mântuitorului său şi de a-şi înfige acolo dintele plin de venin. Şi omul căzu pe dată mort la pământ! Şi de altminteri poetul spusese:           Nu te juca, ia seama! Când vipera se-ndoaie Şi pare să se-alinte frumos, atunci păzea:           Cu-o scurtă fulgerare, deodată, se dezdoaie Şi-şi varsă ucigaşul venin în carnea ta!           Şi-apoi, o, lupule, mai sunt tot aşa şi stihurile acestea minunate, care se potrivesc atâta de bine cu starea mea:           Când blândul copilandru atâta cinste-ţi poartă, Iar tu-l repezi cât colo ciufut ţi încruntat, Să nu te miri că-n suflet pe veci nu te mai iartă Şi că-ntr-o zi, când braţu-i va deveni bărbat, Mai crâncen răsplăti-vă mândria ta deşartă!           Or, eu, o, blestematule, spre a face safteaua la osânda ta şi a-ţi da o gustare de început din bunătăţile care te aşteaptă şi din pietrele cele frumoase care au să-ţi alinte căpăţâna, în adâncul gropii, şi până a veni să-ţi stropesc fară zgârcenie mormântul, iacătă ce îţi dăruiesc! Saltă-ţi capul şi ia seama!           Şi, după ce spuse vorbele acestea, vulpanul întoarse dosul, se sprijini cu amândouă picioarele de dindărăt pe buza gropii şi se slobozi asupra chipului lupului cât să-l ungă şi să-l îmbălsămeze până la clipitele lui cele din urmă.           Apoi, după ce săvârşi isprava, vulpanul se sui în vârful grămezii de pământ şi începu să schelălăie cu turbare spre a-i chema pe gospodari şi pe paznici, care nu zăboviră să vină în fugă; la ivirea lor, vulpanul zori să-şi ia tălpăşiţa şi să se ascundă, da îndestul de aproape cât sa poată vedea pietroaiele cele mari pe care le zvârleau în groapă podgorenii bucuroşi, şi cât să audă urletele de moarte ale lupului, vrăjmaşul lui! 19           Aici Şeherezada tăcu o clipită spre a bea un pahar de sorbet pe care i-l întindea micuţa Doniazada, iar sultanul Şahriar strigă:           — Ah, ardeam de nerăbdare să văd moartea lupului! Acuma, că s-a făptuit, aş vrea să te aud spunându-mi câte ceva despic credulitatea cea oarbă şi necugetată şi despre urmările ci!           Şi Şeherezada spuse:           — Ascult şi mă supun!           Povestea cu şoarecele şi cu nevăstuica.           A fost odată o femeie a cărei meserie era de a descoji susanul. Or, într-o zi, i se aduse o măsură de susan de cel mai bun soi, şi i se spuse:           — Doctorul i-a hotărât unui bolnav să mănânce numai şi numai susan! Iar noi ţi l-am adus ca să-l cureţi şi să-l descojeşti!           Şi femeia îl luă şi se apucă pe dată de treabă şi, la sfârşitul zilei, îl curăţase şi îl descojise. Şi era o desfătare să vezi susanul acela alb, curăţat şi ispititor! încai o nevăstuică ce hojmălea pe acolo nu zăbovi a fi ispitita amarnic şi, când se lăsă noaptea, se apucă să trudească a-l căra în ascunzătoarea ei. Şi făcu treaba aşa de bine, încât despre ziuă nu mai rămăsese pe tabla decât olecuţă de susan.           Încât nevăstuică putu să judece, pitită în gaura ei, uluirea şi mânia femeii la vederea tablalei aproape goala de ceea ce se aflase pe ea. Şi o auzi cum striga:           — A! de-aş putea să-l dibăcesc pe hoţoman! Nu poate să fie vorba decât tot de afurisiţii de şoareci care mi-au năpădit casa, de la moartea pisicii încoace! De-aş găbji măcar unul, l-aş face să ispăşească ticăloşiile tuturor semenilor lui!           Când auzi asemenea vorbe, nevăstuica îşi zise în gând: „Sunt datoare neabătut, ca să mă pun la adăpost cu totul de răzbunarea femeii, s-o întăresc în bănuielile ei în ceea ce îl priveşte pe şoarece. Altminteri ar putea prea bine să se ia de mine şi să-mi rupă spinarea!”           Şi numaidecât se duse să-l caute pe şoarece şi îi puse:           — O, fratele meu, orice vecin se întrajutorează cu vecinul sau! Şi nimic nu este mai greţos decât un vecin scârţan care nu dovedeşte nici o luare-aminte faţă de cei ce sălăşluiesc lângă el, şi care, la prilejuri de bucurie, nu le trimite nimic din bucatele bune pe care femeile din casa lui i le-au gătit, nici din dulciurile şi din plăcintele făcute la sărbătorile cele mari!           Iar şoarecele răspunse:           — Chiar că aşa-i, buna mea prietenă! încât cum să nu ma firitisesc de megieşia cu tine, măcar de nu te afli aici decât de câteva zile, şi de gândurile cele bune pe care mi le mărturiseşti! Deie Allah ca toţi vecinii să fie tot aşa de cinstiţi şi de îndatoritori ca tine! Dar ce ai a-mi povesti?           Nevăstuica spuse:           — Gospodina cea de treabă, care sălăşluieşte acolo în casă, a primit o măsură de susan proaspăt şi gustos până peste poate. Încât ea şi copiii ei au mâncat din el până la saţietate, şi nu au mai lăsat decât vreo doi pumni. Aşa că am venit să te prevestesc cumu-i treaba, întrucât mi-ar lui ca de o mie de ori mai bine să te bucuri tu de el decât halplăii ei de copii!           La vorbele acestea, şoarecele fu cuprins de atâta voioşie, încât începu să ţopăie şi să zbânţuie din coadă. Fără a-şi mai face vreme de chibzuială, fară a mai băga de teamă chipul făţarnic al nevăstuicii, fară a lua aminte la femeia care, tăcută, pândea, şi fară ca măcar să se întrebe care putea să fie pricina ce-o împingea pe nevăstuica la un atare fapt de mărinimie, o luă la fugă cu toată iuţeala lui şi se năpusti în mijlocul tablalei pe care sclipea, strălucitor şi descojit, susanul! Şi îşi umplu cu lăcomic gura. Dar tot atunci femeia ieşi de după uşă şi, cu o lovitură de băţ, îi zdrobi şoarecelui capul!           Şi iacătă-aşa bietul şoarece, din încrederea lui necugetată, plăti cu viaţa ticăloşia altuia!           La vorbele acestea, sultanul Şahriar spuse:           — O, Şeherezada, ce învăţătură despre chibzuinţă îmi dă povestea aceasta! Dacă aş fi ştiut-o mai de mult, m-ar fi ferit de o încredere fară de margini în soţia mea, desfrânata pe care un ucis-o cu mâna mea, şi în hadâmbii arapi, telpizii care au ajutat la ticăloşie! … Dar nu ai cumva să-mi povesteşti vreo istorie despre prietenia credincioasă?

Povestea Aminei, cea de a două dintre copile     La vorbele acestea ale califului, tânăra Amina păşi înainte şi grăi:           O, emire al drept-credincioşilor, nu am să mai spun şi eu spusele surorii mele Zobeida despre părinţii noştri. Află, aşadar, că, după ce tatăl nostru a murit, eu şi cu sora mea cea mai mică dintre noi cinci, Fahima, ne-am dus să trăim singure cu mama noastră, în vreme ce sora mea Zobeida şi celelalte două s-au dus să trăiască împreună cu mama lor la ele acasă.           La puţină vreme apoi, m-a măritat mama cu un bătrân bogat, omul cel mai bogat din cetate şi de pe vremurile lui. Şi-aşa, un an mai târziu, soţul meu cel bătrân a murit în tihnă lui Allah şi mi-a lăsat ca parte legiuită din moştenire, după pravila statorită de sunaua92 noastră, optzeci de mii de dinari de aur.           Şi-aşa că nu zăbovii a-mi porunci zece rochii falnice, fiecare rochie la preţ de o mie de dinari. Şi nu mă lipseam de nimic.           Într-o bună zi, cum şedeam lăfăindu-mă în tihnă, veni la mine o bătrână. Pe bătrâna aceea nu o mai văzusem niciodată înainte. Era îngreţoşătoare: chipu-i era hâd ca un dos bătrân; avea un nas stâlcit, nişte sprâncene chelbuite, nişte ochi de zamparagioaică stocită, nişte dinţi găunoşi, năsoiul năclăit şi gâtul câş. De altminteri era bine zugrăvită de poetul care spune:           Cobea bătrâna! Tartorul Eblis, De-ar întâlni-o, până şi el, bietul, Fără să-i spună baba nici un pis, Numai tăcând, ar învăţa, procletul, Întregu-nşelăciunilor dichis!           Ar învăţa la şcoala ei aleasă Cum poţi să treci o mie de catâri Prin pânza de păianjen cea mai deasă, De pare că le-ai face un hatâr, Şi nici un fir din pânză să nu iasă.           Că-i meşteră baborniţa vicleană, Mai tare decât bietul Sarsailă;           Şi să strecoare zerul prin sădilă, Şi să dea cep la orişicare vrană, C-a prihănit o rujă de copilă, Şi-a pârjolit o dalbă de codană, Şi-a marghiolit amarnic la tocilă O falnică hanâmă ca o stană, Şi-a-ntors-o la pojaruri de prăsilă Pe-o babă ugilită şi pârvanâ.           Deci baborniţa aceea veni la mine şi mi se temeni şi îmi zise:           — O, hanâmă plină de nuri şi de haruri! Am acasă o copilă orfană, iar noaptea aceasta este noaptea nunţii ei. Iar eu vin să te rog – şi Allah are să ştie a-ţi dărui răsplata şi simbria pentru bunătatea ta!           — Să te îndupleci a ne cinsti, luând parte la nunta acestei sărmane copile atâta de amărâte şi de necăjite, care nu are aici pe nimenea şi care nu ştie alt sprijin decât al lui Allah cel Preaînaltul!           La vorbele acestea, bătrâna începu să plângă şi să-mi sărute picioarele. Iar eu, care habar n-aveam de toată făţăria ei, mă miluii şi mă înduioşai de ea, şi îi spusei:           — Ascult şi mă supun!           Atunci ea îmi zise:           — Acuma am să mă duc, cu îngăduinţa ta; iar tu, în vremea asta, găteşte-te şi îmbracă-te, întrucât eu, îndeseară, am să mă întorc să te iau.           Pe urmă îmi sărută mâna şi plecă.           Eu atunci mă sculai şi mă dusei la hammam şi mă înmiresmai; pe urmă alesei rochia cea mai frumoasă dintre cele zece rochii noi ale mele şi mă îmbrăcai cu ea; pe urmă îmi pusei gherdanul cel frumos de mărgăritare scumpe, şi brăţările, şi cerceii, şi toate odoarele mele; pe urmă îmi pusei izarul cel larg de mătase albastră şi de zarafir şi mă încinsei peste mijloc cu brâul meu de atlaz, şi îmi pusei iaşmăcuţul peste obraz, după ce îmi dealungii ochii cu kohl. Şi iacăt-o pe bătrână că se întoarce şi îmi spune:           — O, stăpână a mea, casa s-a umplut de rudele mirelui, care sunt femeile cele mai de neam din cetate. Le-am înştiinţat despre venirea ta neabătută, şi ele au fost tare bucuroase, iar acuma te aşteaptă cu nerăbdare toate.           Eu atunci luai cu mine câteva roabe de-ale mele, şi plecarăm toate şi merserăm până ce ajunserăm într-o uliţă largă şi bine stropită şi în care zburda o adiere proaspătă. Şi văzurăm o poartă mare de marmură, încununată cu o boltă sprijinită pe două sclipuri, şi toată numai din alabastră, şi falnică. Şi prin poarta aceea văzurăm înlăuntru un sarai atâta de înalt, cât se ridica până la nori. Atunci intrarăm şi, când ajunserăm la uşa saraiului, bătrâna bătu la uşă şi deschise. Păşirăm înlăuntru şi dădurăm mai întâi într-o sală lungă, aşternută cu chilimuri şi zarpale, iar din tavan spânzurau nişte fanare colorate şi luminate, iar de-a lungul erau puse făclii aprinse; şi mai erau, atârnate pe pereţi, lucruri de aur şi de argint, şi podoabe, şi arme din metaluri scumpe. Şi străbăturăm sala şi ajunserăm într-o încăpere largă, atâta de minunată că ar fi zadarnic a o zugrăvi.           În mijlocul sălii, care era îmbrăcată numai în mătăsuri, se afla un crivat de alabastră, împodobit cu mărgăritare gingaşe şi cu pietre scumpe şi acoperit cu un polog de borangic. La vederea noastră, o fată ieşi dinlăuntrul patului, şi fata aceea era cum e lună. Şi îmi zise:           — Marhaba! Ahlan! Ua sahlan! O, sora mea, ne aduci cea mai mare cinstire de pe lume! Anastina! 93 Şi ne eşti o dulce alinare, şi eşti fala noastră!           Pe urmă, spre cinstirea mea, rosti aceste stihuri ale poetului:           De-ar fi aflat că vine-n ospeţie Un oaspete atât de strălucit, Şi pietrele ce-i stau la temelie Acestei case s-ar fi veselit.           Împărtăşindu-şi vestea între ele, Ţi-ar fi ieşit în cale trâmbiţaşi, Cu temeneli adânci şi cu bezele Să-ntâmpine luminătorii-ţi paşi.           Şi-ar fi-nâlţatpe limba lor strigare: „Ahlan! Ua sahlan! În cinstea ta, Ce străluceşti în lumea muritoare Cum străluceşte sus pe cer o stea!”           Pe urmă şezu jos şi îmi spuse:           — O, sora mea! Trebuie să-ţi mărturisesc că am un frate care te-a văzut într-o zi la o nuntă. Este un tânăr tare bine făcut, şi mult mai frumos ca mine. Şi, din noaptea aceea, te-a îndrăgit cu o inimă pătimaşă şi tare aprinsă. Şi el anume i-a dat câţiva bani bătrânei, ca să vină la tine şi să te aducă aici prin tertipul de care s-a slujit. Şi a făcut aşa, ca să se întâlnească cu tine, în casa mea; căci fratele meu nu are alt dor decât să se însoare cu tine în chiar anul acesta binecuvântat de Allah şi de Trimisul său. Şi nu este nici o ocară a săvârşi lucrurile cele îngăduite de pravilă!           Când auzii vorbele ei, şi dacă mă văzui ştiută şi preţuită în saraiul acela, îi spusei fetişcanei:           — Ascult şi mă supun!           Ea atunci se umplu de bucurie şi îşi plesni palmele una de alta. La semnul acela, o uşă se deschise; şi un tânăr frumos ca luna intră; după spusa poetului:           La o atât de-naltă frumuseţe Ajunse frumuseţea lui, încât Cu-adevărat e vrednic să-l răsfeţe Pe cel din care a şi izvorât:           E-un giuvaier spre slava celui care L-a şlefuit cu măiestrie mare!           El izbuteşte să întruchipeze Desăvârşirea însăşi, rostul ei, Ţesut din haruri şi minuni alese Din care se durează sfânt temei!           Încât să nu vă pară de mirare Că-l îndrăgeşte lumea muritoare!           Şi-această-ntreagă-a lui desăvârşire Străfulgera privirile oricui., Şi se vădeşte până peste fire Din fiecare trăsătură-a lui.           Încât vă jur cu-adâncă-ncredinţare:           Nu-i altul mai frumos ca el sub soare!           La vederea lui, inima-mi dădu brânci către el. Atunci el veni şi şezu jos lângă sora lui; şi numaidecât intră cadiul cu patru martori; dădură bineţe şi şezură; pe urmă cadiul scrise senetul de legare a mea cu acel tânăr, iar martorii îşi aşternură pecetea94 pe senet, şi plecară toţi.           Atunci tânărul se apropie de mine şi îmi zise:           — Fie ca noaptea noastră să fie o noapte binecuvântată!           Pe urmă spuse:           — O, stăpână a mea, tare aş vrea să-ţi cer o învoială!           Eu îi spusei:           — O, stăpâne al meu, grăieşte! Care-i învoiala?           Atunci el se sculă, aduse Sfânta Carte95 şi îmi zise:           — Să-mi juri pe Al-Coran că niciodată nu îl vei alege pe altul decât pe mine şi că niciodată nu te vei ispiti la altul!           Iar eu îi făcui jurământ pentru învoiala aceasta. El atunci se bucură până peste poate şi îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu, şi simţii dragostea lui cum mă pătrunde până în afunduri şi până în toiul inimii mele!           Pe urmă roabele ne aşternură de masă, iar noi mâncarăm şi băurăm pe săturate. Pe urmă, venind noaptea, mă luă şi se întinse cu mine pe pat; şi ne petrecurăm toată noaptea sugrumându-ne în braţe unul pe altul, până dimineaţă.           Trăirăm în starea această vreme de o lună, în bucurie şi huzur. La sfârşitul acelei luni, îi cerui soţului meu îngăduinţa de a mă duce la suk spre a cumpăra nişte ţesături. Îmi dete îngăduinţa. Atunci îmi pusei hainele şi o luai cu mine pe bătrâna care, de-atunci, rămăsese în casa noastră, şi coborâi la suk. Mă oprii la prăvălia unui tânăr negustor de mătăsuri, pe care baba mi-l tot lăudase pentru bunătatea mărfurilor lui şi pe care îl cunoştea de multă vreme, precum îmi spunea ea. Pe urmă adăugă:           — Este un flăcău care, la moartea lui taică-său, a moştenit o grămadă de bani şi de avuţii!           Pe urmă, întorcându-se către negustor, îi spuse:           — Scoate la iveală ce ai mai bun şi mai scump între toate mărfurile, întrucât târguim pentru copila această frumoasă!           Iar el zise:           — Ascult şi mă supun!           Pe urmă bătrâna, pe când tânărul negustor da zor să deştearnă vigurile, mi-l tot proslăvea şi îmi tot scotea ochii cu vredniciile lui; iar eu îi răspunsei:           — Nu am ce face cu vredniciile lui şi cu laudele pe care le tot îndrugi! Întrucât rostul nostru este să târguim de la el cele de care avem nevoie, pe urmă să ne întoarcem acasă.           După ce aleserăm marfa dorită, îi întinserăm negustorului banii cât preţuia. Dar el nu vroi să se atingă de ei, şi ne spuse:           — Astăzi nu primesc de la voi nici un ban; este un dar pentru bucuria şi pentru cinstea ce-mi faceţi, venind în prăvălia mea!           Eu atunci îi spusei bătrânei:           — Dacă nu vrea să primească banii, dă-i marfa îndărăt!           Atunci el strigă:           — Pe Allah! Nu voi lua nimic de la voi! Este un dar de Ia mine. În schimb, îngăduie-mi, o, frumoasă copilă, un singur sărut, numai unul! Socot sărutul acesta ca de mult mai înalt preţ decât toate mărfurile din prăvălia mea.           Iar bătrâna îi spuse râzând:           — O, tinere frumos, chiar că eşti smintit, de socoţi sărutul ca pe un lucru atâta de nepreţuit!           Pe urmă îmi zise:           — O, fata mea, i-auzi ce spune tânărul negustor! Fii liniştită, nici un necaz nu ar avea cum să ţi se întâmple pentru un fleac de sărut pe care ţi l-ar lua, iar tu, în schimb, vei putea să alegi şi să iei ce-ţi place din mărfurile acestea scumpe!           Eu atunci răspunsei:           — Păi tu nu ştii că sunt legată cu jurământ?           Dă ea mi-o întoarse:           — Lasă-l să te sărute, da tu să nu vorbeşti nimic şi să nu faci nici o mişcare; într-acest chip nu vei avea să te învinuieşti de nimic. Şi, pe deasupra, vei lua îndărăt banii care sunt ai tăi, precum şi târguielile.           Până la urmă, bătrâna tot stăruind aşa a-mi îmbrobodi fapta, ajunsei să mă învoiesc a băga capu-n sac şi a îngădui târgul. Drept care închisei ochii şi mă acoperii cu poala izarului, pentru ca trecătorii să nu vadă ispravă. Şi atunci tânărul îşi băgă capul sub iaşmacul meu, îşi apropie gura de obrazul meu şi mă sărută. Ci, tot atunci mă şi muşcă de obraz, cu o muşcătură atâta de cumplită, încât îmi rupse carnea! Iar eu leşinai de durere şi de spaimă.           Când îmi venii în fire, mă aflam pe genunchii bătrânei, care se arăta a fi tare necăjită pentru mine. Cât despre prăvălie, apoi prăvălia era închisă şi tânărul negustor se făcuse nevăzut. Atunci bătrâna îmi zise:           — Preamărit fie Allah că ne-a cruţat de o nenorocire şi mai rea!           Pe urmă îmi spuse:           — Acuma trebuie să ne întoarcem acasă. Da tu să te prefaci că eşti cam zaifă, iar eu am să-ţi aduc un leac pe care să-l pui pe muşcătură şi ai să te vindeci, pe dată.           Atunci nu mai zăbovii să mă ridic şi, cuprinsă toată de gânduri şi de spaima urmărilor, pornii la drum până ce ajunsei acasă; iar spaima îmi sporea pe măsură ce mă apropiam. Când ajunsei acasă, intrai în odaia mea şi mă prefăcui bolnavă.           Într-acestea, intră soţul meu şi, îngândurat tare, mă întrebă:           — O, stăpâna mea, ce necaz ţi s-a întâmplat cât ai fost plecată?           Eu îi răspunsei:           — Nu, nimic. Sunt teafără.           Atunci el se uită la mine cu luare-aminte şi îmi spuse:           — Da ce este cu această rană de pe obrazul tău, chiar în locul cel mai dulce şi cel mai gingaş?           Eu atunci îi spusei:           — Când, cu îngăduinţa ta, am ieşit astăzi ca să cumpăr mătăsurile acelea, o cămilă, care era încărcată cu nişte trunchiuri de lemn, m-a înghesuit pe o uliţă prea îngustă şi mi-a rupt iaşmacul şi m-a lovit la obraz, precum vezi. Uf, uliţele astea strâmte din Bagdad!           El atunci se umplu de mânie şi îmi spuse:           — Chiar mâine am să mă duc la valiu şi am să pun plângere împotriva cămilarilor şi a tăietorilor de lemne, iar valiul să-i spânzure pe toţi până la unul!           Atunci eu, plină de milă, îi spusei:           — Pe Allah te juruiesc! Nu-ţi lua în spate păcatele altuia! Şi-apoi nu e decât din vina mea, întrucât am încălecat pe un măgar care s-a apucat să zvârle din picioare şi să zburde, iar eu am căzut de pe el, şi, din întâmplare, o bucată de lemn s-a nimerit acolo şi mi-a julit faţa şi mi-a rănit aşa obrazul!           Atunci el strigă:           — Mâine am să mă duc la Giafar Al-Barmaki şi am să-i povestesc istoria asta, iar el are să-i omoare pe toţi măgărarii din cetate!           Eu atunci strigai:           — Tu chiar vrei să omori toată lumea din pricina mea? Află, dar, că toate astea nu mi s-au întâmplat decât din voia lui Allah şi după Ursita pe care o diriguieşte el!           La vorbele acestea, soţul meu nu mai putu să-şi stăpânească mânia şi strigă:           — O, fătarnico! Destul cu minciuna! Ai să înduri osânda nelegiuirii tale!           Şi mă potopi cu vorbele cele mai rele, şi izbi cu piciorul în pământ, şi, chemând, strigă cu glas tare; atunci uşa se deschise şi şapte arapi cumpliţi intrară şi mă aruncară în mijlocul curţii casei. Atunci, soţul meu îi porunci unuia dintre arapi să mă ţină de umeri şi să şadă pe mine; şi altui arap îi porunci să şadă pe genunchii mei şi să mă ţină de picioare. Apoi un al treilea arap veni cu o spadă în mână şi zise:           — O, stăpâne al meu, am s-o izbesc cu spada şi am s-o despic în două!           Iar alt arap adăugă:           — Şi fiecare dintre noi are să taie un hartan din carnea ei şi are să-l arunce hrană peştilor din apa râului Dejla96! Întrucât aşa se cade să fie osânda oricărui ins care îşi încalcă jurământul şi legământul!           Şi, spre a-şi întemeia spusele, rosti stihurile acestea:           Dacă aş dovedi vreodată că şi un altul se răsfaţă Cu-aceea care îmi desfată şi inimă, şi gând, şi viaţă, S-ar răscula întregu-mi suflet gemând ca-ntr-un cutremur mare.           S-ar smulge din iubirea oarbă., care-l târăşte la pierzare.           Şi sufletului meu i-aş spune: „O, suflete al meu, mai bine Să mori, decât să-ţi duci amarul bătut de chin şi de ruşine!           Căci nu e chip să guşti vreodată, vai, nici un strop de fericire, Când e să-mparţi cu-oricine altul ceea ce s-a numit iubire!”           Atunci soţul meu îi spuse arapului care ţinea spadă           — O, vrednice Saad, loveşte-o pe făţarnica asta!           Şi Saad ridică spadă! Iar soţul meu îmi zise:           — Tu, acuma, rosteşte-ţi cu glas tare mărturisirea de credinţă. Pe urmă adu-ţi aminte oleacă de toate lucrurile şi hainele şi bunurile care sunt ale tale, şi fă-ţi adiata: întrucât ţi s-a isprăvit viaţa! Atunci eu îi spusei:           — O, slujitorule al lui Allah Preabunul! Dă-mi numai răgazul de a-mi face mărturisirea de credinţă şi adiata!           Pe urmă îmi ridicai fruntea spre cer, mi-o coborâi spre mine şi începui să mă cercetez şi să cuget la starea ticăloasă şi păcătoasă în care mă aflam şi mă podidiră lacrimile, şi plânsei, şi rostii stihurile acestea:           Şi mi-ai aprins în suflet jarul, dar tu rămâi mereu ca gheaţa;           Mi-ai pus să stea de veghe ochii-mi de seara până dimineaţa;           Şi tu îţi uiţi apoi de mine şi-ntorci în altă parte faţa.           Iar eu în inima-mi şi-n ochii-mi te-am aşezat cum se cuvine, Încât cum oare să te uite sărmana inimă din mine, Sau ochii mei să înceteze de a mai plânge după tine?           Şi mi-ai jurat statornicie de-a pururi şi neclătinată;           Iar cana mi-ai înrobit în lanţuri întreaga inimă curată, Ţi-ai şi schimbat cu grabă gândul pe care mi-l jurai odată!           Şi-acuma nici nu vrei să-i dărui măcar atât: un strop de milă, Acestei inimi pentru care doar ură mai păstrezi şi silă!           În jalea care mă omoară, mânia-ţi neagră mă împilă!           Aşadar te-ai născut pe lume doar să mă duci întru pierzare, Doar să-mi stârneşti nenorocirea şi cumpăna aceasta mare, Sfârşitul tinereţii mele, osândă fără de iertare? -           Prieteni, pe Allah vă jurui! Ah, când va fi să nu mai fiu, Când în mormântul trist veţi pune întunecatul meu sicriu, Să-mi scriţi pe piatra veşniciei cuvinte cum nu se mai scriu, Aici e-o mare vinovată: Prea a iubit!” Şi trecătorul, Îndurerat, cel care ştie ce este dragostea şi dorul, Cu milă va privi mormântul atoatele-dezlegâtorul.           Şi, sfârşind stihurile, plânsei iarăşi. Când auzi stihurile mele şi când îmi văzu lacrimile, soţul meu se mânie şi se îndârji şi mai rău, şi îmi spuse stihurile acestea:           Dacă am părăsit-o pe cea care Inima mea cu patimă-o iubea, Nu am făcut-o nici din nepăsare Şi nici din neiubire pentru ea.           A săvârşit însă-o greşeală mare, Şi-acea greşeală nu i-o pot ierta:           A vrut şi-un alt părtaş la desfătare, La dragostea ce-mi prinse inima, Când inima mea sângeră şi moare, Şi minţile-mi se-aprind de-o ură grea, Şi-n mine nu-i nimic să fie-n stare Să ia părtaş lângă iubirea sa!           Când sfârşi stihurile, eu începui să plâng iar, spre a-l înduioşa, şi îmi zisei în sinea mea: „Am să mă prefac supusă şi umilă. Şi am să-mi îndulcesc vorbele. Şi poate că aşa are să mă ierte de la moarte, măcar de mi-ar şi lua toate bogăţiile pe care le am!” Şi începui să mă rog de el şi îi spusei cu duioşie stihurile acestea:           Dacă eşti drept, pe drept îţi jur: Prefiri Nedrepte gânduri, când m-arunci în scrum!           Ştiu: cel întunecat de amăgiri Nu are cum să fie drept nicicum!           Povară grea a unei mari iubiri Mi-ai pus-o-n spate, ca s-o port oricum, Când eu purtam pe umerii-mi subţiri De-abia cămaşa ca un văl de fum.           Şi totuşi nu de moartea mea mă mir, Mă mir că la sfârşitu-acestui drum, În ceasul negru-al negrei despărţiri, Te mai doresc cu patimă şi-acum!           Când isprăvii stihurile, plânsei iar. Atunci el mă măsură cu privirile şi mă îmbrânci cât colo, şi mă ocărî amarnic, şi rosti stihurile acestea:           Nu dragostea mea o aveai în minte, Altă iubire ţi se năzărea!           Te-ai lepădat de patima-mi fierbinte Şi-ai tremurat de dorul altcuiva.           Acum şi eu mă rup de lângă tine, Cum ai fiăcut tu şi cum ai mânjit Iubirea mea! Să-nduri amaruri pline De ceea ce şi tu mi-ai dăruit!           Şi pentru că la altul ai visat, Şi eu acum la alta voi visa.           Vei dobândi ceea ce-ai căutat -           Numai din vina ta, nu dintr-a mea!           Şi, după ce încheie stihurile acestea, îl strigă pe arap şi îi zise:           — Despic-o în două jumătăţi! De-acum ea nu mai înseamnă nimic pentru noi!           Când arapul păşi spre mine, fusei încredinţată de moartea mea şi îmi pierdui nădejdea de viaţă, şi nu mă mai gândeam decât să-mi las soarta în seama lui Allah Preaînaltul. Şi, chiar în clipita aceea, o văzui pe bătrână că intră şi se aruncă la picioarele soţului meu şi începu să i le sărute, şi îi spuse:           — O, copilul meu, te juruiesc, eu, doica ta, în numele îngrijirilor ce ţi-am dat, s-o ierţi pe copila aceasta, că n-a săvârşit o greşeală pentru care să i se cuvină atare osândă! Şi-apoi eşti tânăr, şi mi-e frică să nu care cumva blestemul ei să se întoarcă asupră-ţi!           După care bătrâna începu să plângă, şi urmă a-l împresura cu multele-i rugăciuni, spre a-l îndupleca, până ce el spuse:           — Bine, pentru tine îi dau iertarea! Da tot trebuie să-i las un semn, care să i se vadă pe trup toată viaţa ei!           După vorbele acestea, dete porunci arapilor, care, numaidecât, mă şi despuiară de hainele de pe mine şi mă lăsară goală-goluţă. Atunci luă chiar el o nuia mlă dioasă de gutui, şi căşună pe mine, şi se porni să mă vergeluiască pe tot trupul, da mai cu seamă pe spinare, pe piept şi pe şolduri, şi-atâta de năprasnic, şi-atâta de tare şi cu atâta mânie, încât îmi pierdui de ştire, după ce îmi pierdusem orice nădejde de a mai scăpa cu zile de sub nişte lovituri ca acelea. Încetă atunci să mai dea în mine şi plecă, lăsându-mă lată la pământ şi poruncindu-le robilor să mă părăsească în starea aceea, până noaptea, pentru ca apoi, sub ocrotirea întunericului, să mă care la casa mea de mai înainte şi să mă lepede acolo ca pe un stârv. Iar robii aşa făcură, şi mă aruncară în casa mea de mai înainte, după porunca stăpânului lor.           Îmi venii în simţiri, şezui multă vreme fără a putea să mă mişc din pricina vânătăilor; pe urmă mii doftoricii cu felurite leacuri şi, încet, încet, mă zviduii, dar semnele loviturilor şi ale rănilor rămaseră pe mâinile, pe picioarele şi pe pielea mea, de parcă aş fi fost bătută cu gârbacele şi cu bicele! Iar voi aţi văzut acele semne.           Când, după patru luni de îngrijire, mă vindecai, vrusei să mă duc să arunc o privire spre saraiul în care îndurasem silnicia; dar saraiul era năruit pe de-a-ntregul, şi el şi uliţa pe care fusese, de la un capăt până la celălalt;           În locul tuturor acelor minunăţii, nu mai erau decât nişte grămezi de gunoaie strânse din scursorile cetăţii Şi, în pofida tuturor căutărilor mele, nu izbutii să ajung, a dobândi vreo ştire despre soţul meu.           Şi-atunci mă întorsei lângă sora mea cea mai miciă, Fahima, care era încă tot fată fecioară; şi amândouă ne duserăm s-o vedem pe sora noastră după tată, Zobeida, chiar aceea care ţi-a istorisit povestea ei cu cele două surori ale sale preschimbate în căţele. Şi, după temenelile şi urările îndătinate, îmi istorisi povestea ei, iar eu îi istorisii povestea mea. Şi-atunci sora mea Zobeida îmi spuse:           — O, sora mea, nimeni pe lumea aceasta nu este ocolit de năpastele soartei! Ci, slavă lui Allah! Încă mai suntem amândouă în viaţă! Să rămânem, aşadar, de aci înainte laolaltă. Şi mai cu seamă niciodată să nu ni se mai pomenească vorba de căsătorie, şi să ne silim a ne rupe până şi de amintirea ei!           Şi rămase cu noi şi sora noastră mai mică, Fahima. Şi ea-i cea care îndeplineşte în casa noastră slujba zaherlâcului, şi cea care coboară în suk să facă târguielile în fiecare zi şi să ne cumpere toate cele trebuitoare; eu am sarcina de a deschide uşa dinaintea celor ce bat şi de a-i primi pe oaspeţii noştri; pe când sora noastră cea mare, Zobeida, este cea care orânduieşte lucrurile casei.           Şi nu încetarăm a trăi astfel, tare mulţumite fără bărbaţi, până în ziua când sora noastră Fahima ni-l aduse pe hamalul încărcat cu o grămadă de lucruri şi pe care noi îl poftirăm să se odihnească la noi o clipită. Şi-atunci intrară şi cei trei saalici, care ne istorisiră povestea lor; şi apoi şi voi ceştilalţi, în chip de trei negustori. Iar tu ştii ceea ce s-a petrecut şi cum am fost aduse între mâinile tale, o, emire al drept-credincioşilor!           Şi-asta-i povestea mea!           Atunci califul rămase până peste măsură de minunat, şi…           Şi, în clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi, cuminte, îşi curmă povestitul.           Dar când fu cea de a optsprezecea noapte, Şeherezada urmă cu vorbele acestea:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că la povestirea celor două copile, Zobeida şi Amina, care erau acolo cu sora lor cea mică, Fahima, şi cu cele două căţele negre, şi cu cei trei saalici, califul Harun Al-Raşid rămase până peste măsură de minunat, şi porunci ca acele două istorisiri, precum şi cele ale celor trei saalici, să fie scrise de către calemgiii de la calemuri cu scriere cât mai frumoasă şi mai bine îngrijită, şi apoi scrierile acelea să fie rânduite în dulapurile sale.           Apoi îi spuse copilandrei Zobeida:           — O, hanâmă plină de slavă, nu mai ai nici o ştire de la efrita care le-a vrăjit pe cele două surori ale tale, dându-le chipul celor două căţele de aici?           Iar Zobeida răspunse:           — Emire al drept-credincioşilor, aş putea să dau de ea, întrucât mi-a dăruit o şuviţă din părul ei şi mi-a spus: „când vei avea nevoie de mine, să aprinzi unul dintre aceste fire de păr, şi eu am să mă ivesc pe dată, din orice loc, cât de departe s-ar putea să fiu, de-aş fi chiar şi dincolo de muntele Kaf!”           Atunci califul îi zise:           — O! Dă-mi firele acelea de păr!           Şi Zobeida îi înmână şuviţa; iar califul luă un fir de păr şi îi dete foc. Şi nici nu apucă să se simtă bine mirosul de păr ars, că se şi dezlănţui o zdruncinătură în toi saraiul şi o scuturătură năprasnică; şi deodată ginna se şi ivi, în chip de copilă bogat înveşmântată. Întrucât era musulmană, nu pregetă a-i spune califului:           — Pacea să fie cu tine, o, clironom al lui Allah!           Şi califul îi răspunse:           — Şi asupră-ţi coboare pacea, milă şi îndurările lui Allah!           Atunci ea îi spuse:           — Află, o, emire al drept-credincioşilor, că această copilă, care m-a făcut să mă ivesc la dorinţa ta, mi-a făcut un mare bine şi a semănat în mine seminţe care au încolţit! Încât, orice aş face pentru ea, tot nu aş putea vreodată să-i răsplătesc îndeajuns binele ce mi l-a făcut. Cât despre surorile ei, le-am preschimbat în căţele; şi dacă nu le-am dat morţii, n-am făcut-o decât ca să nu-i pricinuiesc surorii lor o prea mare mâhnire. Acuma, dacă tu, o, emire al drept-credincioşilor, le vrei izbăvirea, am să le izbăvesc, din preţuire faţă de tine şi faţă de sora lor! Şi, de altminteri, nu uit nicidecum că sunt musulmană!           Atunci califul îi spuse:           — Hotărât! Doresc să le izbăveşti! După aceea avem să cercetăm necazul tinerei femei, cea cu trupul învineţit de lovituri; şi, dacă chiar ni se va adeveri povestea ei, o voi lua sub ocrotirea mea şi am s-o răzbun asupra aceluia care a osândit-o atâta de nedrept!           Atunci efrita spuse:           — Emire al drept-credincioşilor, eu, într-o clipită, am să ţi-l arăt pe acela care a schingiuit-o aşa pe tânăra Amina, şi care a oropsit-o şi i-a luat toate bunurile! Întrucât să ştii limpede că acela îţi este cel mai apropiat dintre oameni!           Pe urmă efrita luă o ceaşcă de apă şi rosti asupra ei nişte descântece; pe urmă stropi cu apă cele două căţele şi le zise:           — Intorceţi-vă pe dată la chipul vostru cel omenesc de mai înainte!           Şi în chiar clipita aceea, cele două căţele se preschimbară în două fetişcane frumoase, ce făceau cinste celor ce le-au zămislit!           Pe urmă ginna se întoarse spre calif şi îi zise:           — Făptuitorul acelei negre silnicii asupra tinerei Amina este chiar fiul tău El-Amin97. Şi îi istorisi povestea, pe care califul putu astfel s-o măsoare şi prin gura unei alte făpturi, nu numai omenească, ci o ginnă!           Atunci califul rămase tare uluit, da trase încheierea:           — Mărire lui Allah, pentru slobozirea acestor două căţele prin mijlocirea mea!           Pe urmă porunci să vină fiul său El-Amin dinaintea sa şi îi ceru lămuriri; iar El-Amin îi răspunse, povestindu-i adevărul. Atunci califul porunci să se adune cadiii şi martorii, în chiar sala în care se aflau cei trei saalici şi cele trei fetişcane şi cele două surori ale lor care fuseseră vrăjite.           Şi atunci, cu cadiii şi cu martorii de faţă, îl însură iar pe fiul său El-Amin cu tânăra Amina; apoi o mărită pe tânăra Zobeida cu cel dintâi saaluk, fiu de sultan; le mărită apoi pe celelalte două tinere femei cu ceilalţi doi saalici, fii de sultani; iar pentru el însuşi porunci să se întocmească senetul său de căsătorie cu cea mai mică dintre cele cinci surori, fecioara Fahima, târguitoarea cea gingaşă şi dulce!           Şi porunci să se ridice câte un sarai pentru fiecare pereche şi le dărui tuturor bogăţii mari, ca să poată trăi mulţumiţi. Iar el însuşi, de cum se lăsă noaptea, zori a se duce să se culce în braţele tinerei Fahima, cu care îşi petrecu tare desfătat noaptea aceea!           Şi, adăugă Şeherezada vorbindu-i sultanului Şahriar, nu carecumva să crezi, o, norocitule sultan, că povestea aceasta ar fi mai de mirare decât cea care va să urmeze!

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că trăia la Bagdad, sub domina care s-a întemeiat şi s-a dus a califului Harun Al-Raşid, un tânăr negustor tare bine făcut şi tare bogat, pe care îl chema Abalhassan ben-Taher. Era, neîndoielnic, cel mai frumos şi cel mai muchelef dintre toţi negustorii din sukul cel mare. Încât fusese ales de către căpetenia hadâmbilor de la sarai să rostuiască pentru cadâne toate lucrurile – bogasiuri sau nestemate – de care ele puteau să aibă trebuinţă; iar hanâmele acelea se bizuiau orbeşte pe bunul lui gust, şi mai cu seamă pe nelimbuţia lui, de destule ori pusă la încercare, în slujbele pe care îl însărcinau din când în când. Iar el nu pregeta niciodată a-i cinsti cu tot felul de răcoritoare pe hadâmbii care veneau să-i aducă poruncile, şi de fiecare data să le dăruiască vreun peşcheş potrivit cu cinul pe care aceştia îl aveau pe lângă stăpânele lor. Încât tânărul Abalhassan era tare îndrăgit de toate femeile şi de toţi robii de la sarai, şi până într-atâta, încât însuşi califul îl baga în seamă într-un sfârşit; şi, de cum îl văzu, îl îndrăgi pentru purtările lui alese şi pentru chipul lui zarif şi atâta de îndatoritor, şi pentru obrazu-i atâta de blajin; şi îi îngădui intrare slobodă la sarai, la orice ceas din zi ori din noapte; şi, cum tânărul Abalhassan adăuga la toate, aceste haruri şi darul cântatului şi al stihuirii, califul, care nu punea nimica mai presus de un glas frumos şi de o rostire aleasă, îl poftea adeseori să vină să-i ţină tovărăşie la masă şi să-i ticluiască stihuri desăvârşit meşterite.           Încât prăvălia lui Abalhassan era cea mai cunoscută de către toţi tinerii cilibii câţi cuprindea Bagdadul, feciori de emiri şi de veliţi, precum şi de către soţiile dregătorilor de viţă aleasă şi ale slujbaşilor.           Or, unul dintre obişnuiţii cei mai statornici ai prăvăliei lui Abalhassan era un tânăr cocon care ajunsese prietenul cel mai de suflet al lui Abalhassan, aşa de frumos şi de ispititor era. Îl chema Ali ben-Bekar şi se trăgea din domnii cei de demult ai Persiei. Avea un boi vrăjitor, un chip cu nişte obraji proaspeţi şi trandafirii, sprâncenele trase desăvârşit, dinţii zâmbitori şi o vorbă desfătătoare.           Într-o zi dar, pe când tânărul emir Ali ben-Bekar şedea în prăvălie lângă prietenul său Abalhassan ben-Taher, şi pe când amândoi tăifăsuiau şi râdeau, văzură cum vin zece fetişcane frumoase ca nişte lune, care o înconjurau pe-o a unsprezecea, călare pe o catârcă înfotăzată în zarpale şi cu scările de aur. Şi accastă cea de a unsprezecea era acoperită cu un izar ae mătase trandafirie, pe care îl strângea peste mijloc o centură înhorboţită cu aur, lată de cinci degete şi bătută în mărgăritare mari şi în năstrăpate. Chipu-i era învăluit cu un iaşmac străveziu, prin care ochii i se întrezăreau minunaţi! Pielea mâinilor ei se înfăţişa vederii precum însăşi mătasea, şi odihnitoare în albeaţa ei; iar degetele-i, grele de olmazuri, nu păreau decât şi mai măiestrite. Cât despre boiul şi despre nurii ei puteau fi prepuşi minunaţi, judecând după puţinul ce se putea zări23.           Când alaiul ajunse la uşa prăvăliei, copila, sprijinin-du-se pe umerii roabelor, puse piciorul la pământ şi intră în prăvălie, urând bună pace lui Abalhassan, care îi întoarse urarea cu semnele celei mai adânci cinstiri, şi sări sa orânduiască pernele şi divanul spre a o pofti să ia loc, şi se trase numaidecât oleacă mai de-o parte, ca să aştepte poruncile ei. Şi tinerica începu să aleagă fară luare-aminte câteva bogasiuri de zarafir; câteva giuvaieruri şi câteva şipuri cu zemuri de trandafiri; şi, întrucât nu avea de ce să se sfiască de Abalhassan, îşi săltă o clipită vălul cel gingaş de pe faţă şi făcu să strălucească astfel, fară de ascunzişuri, toată frumuseţea ei.           Or, de cum zări acel chip atâta de frumos, tânărul emir Ali ben-Bekar se simţi răpit de minunare, şi patima i se aprinse în adâncul lăuntrurilor; pe urmă, întrucât, din bună-cuviinţă, vru să se depărteze, copila cea nurlie, care îl băgase de seamă şi care şi ca fusese la fel de tulburată tainic, îi spuse lui Abalhassan cu glasul ei minunat:           — Nu vreau să fiu pricina plecării muşteriilor tăi. Pofteşte-l, aşadar, pe tânărul acela să nu plece!           Şi zâmbi vrăjitor.           La vorbele ei, emirul Ali ben-Bekar fu în vipia dorurilor şi, nevrând să rămână dator în curtenie, îi spuse codanei:           — Pe Allah! o, stăpână a mea, dacă am vrut să plec nu a fost numai de teama să nu fiu stânjenitor, ci şi pentru ca văzându-te, m-am gândit la stihurile poetului:           O, tu cel ce priveşti măreţul soare, Nu-l vezi cum arde-n slava-i stătătoare Pe care ochi de om nu-i s-o măsoare?           Crezi tu că fară aripi ai fi-n stare S-ajungi la el în ceruri? Sau crezi oare Că el până la ţine-o să coboare?           Când auzi stihurile acelea procitite cu un glas tânguitor, fetişcana fu vrăjită de simţământul gingaş care le stârnise, şi fu încă şi mai aprig răpită de înfăţişarea chipeşă a celui îndrăgostit de ea. Încât îi aruncă o privire lungă şi zâmbitoare, pe urmă îi făcu semn tânărului negustor să se apropie şi îl întrebă în şoaptă:           — Abalhassan, cine este tânărul şi de unde este?           El răspunse:           — Este emirul Ali ben-Bekar, coborâtor din domnii Persiei. E tot atâta de mărinimos pe cât e de frumos. Şi e cel mai bun prieten al meu.           Cadâna urmă:           — E drăguţ! Aşa că să nu te minunezi, Abalhassan. Dacă în curând după plecarea mea vei vedea că vine o roabă de-a mea să vă poftească, pe tine şi pe el, să veniţi la mine. Întrucât as vrea să-i dovedesc că se află la Bagdad saraiuri mai mândre, femei mai frumoase şi almee mai iscusite decât la curtea domnilor persiani!           Iar Abalhassan, căruia nu-i trebuia mai mult ca să priceapă, se temeni şi răspunse:           — Pe capul şi pe ochii mei!           Atunci tânăra hanâmă îşi trase la loc iaşmacul peste obraji şi ieşi, lăsând în urmă-i o mireasmă de rochii ţinute numai în santal şi în iasomie.           Cât despre Ali ben-Bekar, odată copilandra plecată, rămase un bun răspas de vreme fară să mai ştie ce spune, şi până într-atâta că Abalhassan fu nevoit să-i atragă luarea-aminte că muşteriii băgau de seamă zbuciumul lui şi începeau să se mire. Iar Ali ben-Bekar răspunse:           — O, ben-Taher, cum să nu fiu zbuciumat şi mirat eu însumi când îmi văd sufletul cum dă să-mi fugă din trup ca să se ducă după luna aceea care îmi sileşte inima să se dăruiască fară a se mai chibzui cu mintea?           Pe urmă adăugă:           — O, ben-Taher, fie-ţi milă! cine este copila aceea pe care pari a o cunoaşte? Grăbeşte-te de-mi spune!           Abalhassan răspunse:           — Este cadâna de inimă a emirului drept-credincioşilor! Numele ei este Şamsennahar24. E răsfăţata de calif. cu hatâruri care de-abia dacă i se aduc chiar şi sultanei Seit-Zobeida, soţia legiuită. Are un sarai numai al ei, unde porunceşte ca stăpână deplină, fară a fi pusă sub veghea hadâmbilor, întrucât califul are o încredere fară de margini în ea; şi pe drept temei, căci, dintre toate femeile de la sarai, măcar că e cea mai frumoasă, ea este cea care face ca roabele şi hadâmbii să şuşotească cel mai puţin, cu clipeli de ochi.           Or, de-abia isprăvise Abalhassan de dat aceste lămuriri prietenului său Ali ben-Bekar, că o roabă micuţă se şi ivi şi se duse drept la Abalhassan şi îi spuse la ureche:           — Stăpâna mea Şamsennahar vă pofteşte, pe tine şi pe prietenul tău!           Şi numaidecât Abalhassan se ridică, îi făcu semn lui Ali ben-Bekar şi, după ce încuie uşa de la prăvălie, o urmă, însoţit de Ali, pe roaba cea micuţă, care mergea înaintea lor şi care îi duse astfel la chiar saraiul califului Harun Al-Raşid.           Şi deodată emirul Ali se socoti ajuns în chiar sălaşul ginnilor, unde toate lucrurile sunt atâta de frumoase, încât ar creşte păr pe limbă până a dovedi să le zugrăvească. Ci roaba cea mărunţică, fară a le da păs să-şi mărturisească uluirea, îşi plesni palmele una de alta şi pe dată se şi ivi o arăpoaică încărcată cu o sinie plină cu mâncăruri şi cu poame, pe care o puse pe o sofa; şi chiar numai mireasma ce se revărsa din ele era un balsam minunat pentru nări pentru inimă, încât roaba cea mărunţică nu pregetă a-i pofti cu cinstiri până peste poate să guste şi, după ce se saturară bine, le aduse ligheanul şi olul de aur plin cu apă înmiresmată pentru mâini; pe urmă le aduse un ibric minunat, împodobit cu adamanturi şi rubine, şi plin cu apa de trandafiri, şi le turnă din el şi într-o palmă şi în cealaltă, pentru barbă şi pentru obraji; după care le aduse mirosne de aloe într-o căţuie micuţă de aur, şi le înmiresmă hainele, cum e datina. Şi, când isprăvi, deschise o uşă de la sala în care se aflau şi îi rugă să poftească după ea. Şi îi duse într-o sală mare, durată răpitor.           Era într-adevăr o sală străjuită de o boltă sprijiniră pe optzeci de pilaştri străvezii din cea mai curată alabastra. Cu picioarele şi cu frunţile cioplite cu un meşteşug gingaş, şi împodobiţi cu zugrăveli de păsări şi de dihănii cu patru picioare. Iar bolta era zugrăvită toată, pe un câmp de aur, cu linii colorate şi vii la privire, ce înfăţişau întocmai împletiturile de pe chilimul cel mare cu care era aşternută sala. Şi, în locurile goale dintre pilaştri, se aflau oluri mari şi minunate cu flori, sau numai nişte şipuri mari, goale, da frumoase de chiar frumuseţea lor şi de a trupurilor lor de jaspă, de agată şi de cleştar. Şi sala aceea da de-a dreptul către o grădină care la intrare înfăţişa, din pietricele colorate, zugrăviturile de pe chilim: ceea ce făcea ca bolta, sala şi grădina să se dealungească sub cerul gol şi sub albastrul liniştit.           Or, pe când Ali ben-Bekar şi Abalhassan se minunau de întocmirea aceea măiastră, zăriră, aşezate roată, cu sănii ţâşnitori, cu ochii negri şi cu obrajii trandafirii, zece fetişcane care ţineau fiecare în mână câte o lăută…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută cincizeci şi treia noapte spuse:           …şi cu obrajii trandafirii, zece fetişcane care ţineau fiecare în mână câte o lăută. Şi, la un semn al micuţei roabe de taină, toate deodată cântară un pestref atâta de duios, încât emirul Ali, a cărui inimă era plină de chipul frumoasei Şamsennahar, simţi lacrimile cum îi năboiesc pleoapele. Şi îi spuse prietenului său Abalhassan:           — Ah, fratele meu! simt că mi se topeşte inima! Iar sunetele acestea îmi vorbesc într-o limbă care îmi face sufletul să plângă, fară ca să ştiu bine de ce!           Abalhassan îi spuse:           — Tinere doamne al meu, stai cu sufletul liniştit şi da toată luarea-aminte la cântarea aceasta ce făgăduieşte sa fie minunată datorită frumoasei Şamsennahar care pesemne că are să se ivească în curând!           Într-adevăr, de-abia isprăvi Abalhassan vorbele acestea că pe dată cele zece tinere se şi ridicară toate deodată şi, unele ciupind strunele, altele dărăbănind din dairale, viersuiră cântecul acesta ca pestref:           O, cerule, priveşti adeseori Spre noi cu zâmbet cald de mulţumire;           O, lună, pune-ţi hainele de nori Şi-nfasură-te-n vălul lor subţire;           Iar soare tu, atotbiruitor, Te du şi lasă noaptea să se-nsire!           Şi cântăreţele se opriră, ca să aştepte răspunsul pe care îl viersui numai una dintre cele zece:           Ochilor, iată, iată mândra lună!           Căci ne e oaspe mândrul, craiul soare, Venit acum la noi să se supună Către Şamsennahar cu închinare!           Atunci emirul Ali, care îl întruchipa pe chiar soarele Acela, se uită spre partea dimpotrivă şi văzu, într-adevăr, cum veneau douăsprezece arăpoaice tinere ce purtau pe umeri un jeţ de argint-lamur, acoperit cu un polog de catifea, şi pe care şedea o femeie ce încă nu se putea zări, adăpostita cum era sub un văl mare de borangic ce se unduia dinaintea pologului. Şi arăpoaicelc erau cu sânii goi şi cu picioarele desculţe; iar o maramă de mătase şi zarafir, petrecută pe după mijloc, întărea belşugurile trupeşti ale purtătoarelor. Şi, când ajunseră în mijlocul cântăreţelor, puseră jos încetişor jeţul de argint şi se traseră îndărăt sub pomi.           Atunci o mână împinse perdelele la o parte, şi nişte ochi străluciră pe un chip de lună; era Şamsennahar. Şi era îmbrăcată într-o mantie largă de bogasiu uşor, albastru pe aur, înstelată cu mărgăritare şi rubinuri, nicidecum puse cu ghiotura, ci puţine ca număr – numai ca totul era de un gust şi de un preţ fară de seamăn. Atunci, cu perdelele date la o parte, Şamsennahar îşi săltă cu totul iaşmacul, şi se uită zâmbind la emirul Ali, şi îşi plecă uşor capul. Şi emirul Ali se uită la ea suspinând şi îşi vorbiră amândoi într-o limbă mută prin care, în câteva clipite, îşi spuseră mai multe lucruri decât ar li putut să-şi spună într-un lung răspas de vreme.25           Şi Şamsennahar izbuti într-un sfârşit să-şi desprindă privirile din ochii lui Ali ben-Bekar, spre a porunci roabelor să cânte. Atunci una dintre ele zori să-şi înstruneze lăuta şi cântă:           Ursită, tu! când doi îndrăgostiţi, Bătuţi de-acelaşi dor, stau şi suspină, Privindu-se-ndelung şi ispitiţi De-mbrăţişări – au nu tu eşti de vină?           Iubita spune: „Incă un sărut, Iubitule, mai dă-mi, pe viaţa-mi toată!           Ţi-l voi întoarce, dacă ţi-a plăcut, La fel de cald, o dată, şi-ncă-o dată!”           Atunci Şamsennahar şi Ali ben-Bekar scoaseră un oftat; iar a doua cântăreaţă, pe un alt glas, la un semn al cadânei, spuse:           Iubite, dulcea mea lumină Pe floarea ochilor, pe gură!           O, trup prin care se strecoară A buzelor mele băutură!           Iubitule, când te-am zărit Întâia oară, ca-n povesti, Ah, frumuseţea mi-a şoptit: „Iacătă-l! Mâini dumnezeieşti L-au izvodit! Şi ca alintu-i, Al unor horbote cerefti -           Să-l cauţi pururi fi să-l jindui”26           La stihurile acestea, emirul Ali ben-Bekar şi frumoasa Şamsennahar se priviră îndelung; şi o a treia cântăreaţă spunea:           Clipele de fericire Trec ca repezite ape.           Grabnic trista vestejire Peste noi aşterne pleoape.           Nu mai sta în şovăire Când iubirea e aproape.           Soarbe bucuria-ntreagă, Căci nădejdea-n ea-i deşartă:           Anii tineri iute pleacă.           Frumuseţea se deşartă.           Clipa care-acum te leagă N-o lăsa în van să ardă!           Când cântăreaţa isprăvi cântecul, emirul Ali scoase un oftat lung şi, neputând să-şi stăpânească mai mult tulburarea, lăsă lacrimile să-i curgă, suspinând. La priveliştea aceea, Şamsennahar, care nu era mai puţin tulburată, se porni să plângă şi ea la fel şi, neputând să-şi înfrâne patima, se ridică din jeţ şi porni repede spre uşa sălii. Şi numaidecât Ali ben-Bekar alergă şi el într-acolo şi, ajungând în spatele perdelei celei mari de la uşă, se întâlni cu iubita lui; şi tulburarea le fu atâta de mare şi bucuria atâta de amarnică, încât leşinară unul în braţele celuilalt; şi neîndoielnic că s-ar fi prăbuşit pe jos, de nu i-ar fi sprijinit slujnicele care o urmau de departe pe stăpână şi care zoriră să-i ducă pe amândoi pe un divan unde îi ajutară să-şi vină în simţiri, stropindu-i din belşug cu apă de flori şi dându-le să miroasă mirosne întremătoare.           Or, cel dintâi lucru pe care îl făcu Şamsennahar când îşi veni în fire fu de a se uita împrejurul ei; şi zâmbi fericita când dete cu ochii de iubitul său Ali ben-Bekar; şi, întrucât nu îl vedea pe Abalhassan ben-Taher, întrebă cu îngrijorare de el. Or, Abalhassan, din bună-cuviinţă, se trăsese mai încolo, şi de altminteri nu fară de teamă pentru urmarea grea pe care putea s-o aibă nebunia aceea, daca ar fi ajuns să se dea în vileag la sarai. Dar de cum pricepu că hanâma întreabă de el, înaintă cu cinstire şi se temeni dinaintea ei. Iar Şamsennahar îi spuse:           — O, Abalhassan, cum îţi voi preţui vreodată pe măsura binele ce ni l-ai făcut? Mulţumită ţie am ajuns sa cunosc ce are lumea mai vrednic de iubit printre fapturile ei, şi clipele acestea fară de asemuire când sufletul mi se curmă de beţia fericirii! Fii încredinţat, ben-Taher, că Şamsennahar nu are să fie nicidecum o nerecunoscătoare!           Şi Abalhassan se temeni adânc dinaintea cadânei, cerând de la Allah pentru ea împlinirea tuturor dorurilor pe care sufletul ei şi le-ar putea râvni. Atunci Şamsennahar se întoarse către iubitul ei Ali ben-Bekar şi îi spuse:           — O, stăpâne al meu, nu mă îndoiesc de dragostea ta. Măcar că a mea întrece ca tărie toate simţămintele pe care ai putea să le ai tu pentru mine. Dar vai! ce soartă-i şi soarta mea, de a fi legată de saraiul acesta şi de a nu putea să dau voie slobodă iubirii mele.           Şi Ali ben-Bekar răspunse:           — O, stăpână a mea, chiar că dragostea ta m-a pătruns pană într-atâta, încât s-a întreţesut cu sufletul meu şi s-a făcut una cu el, atâta de desăvârşit, încât chiar şi după moartea mea sufletul meu are să-l păstreze în adâncu-i pe veci! Ah, ce nenorociţi suntem că nu putem să ne iubim în voie!           Şi, când încheie vorbele acestea, lacrimile năpădiră ca o ploaie obrajii emirului Ali şi, ca urmare, şi pe cei ai frumoasei Şamsennahar. Şi Abalhassan veni lângă ei şi le spuse:           — Pe Allah! nu pricep nimic din planşetele voastre, de vreme ce vă aflaţi laolaltă! Ce-ar mai fi dacă aţi fi despărţiţi? Chiar că nu este nicidecum ceasul acuma să vă mohorâţi, ci să vă înseninaţi şi să vă petreceţi vremea în bucurie şi voioşie!           La vorbele acestea ale lui Abalhassan, căruia învăţase să-i preţuiască sfaturile, frumoasa Şamsennahar îşi şterse lacrimile şi făcu semn uneia dintre roabe, care numaide cât ieşi pentru o clipită spre a se întoarce urmată de mai multe slujnice care purtau pe capetele lor nişte tablale mari de argint, pline cu tot felul de bucate ispititoare. Si, odată acele tablale puse jos pe chilimuri între Ali ben-Bekar şi Şamsennahar, slujnicele se traseră îndărăt lângă perete şi înlemniră.           Atunci Şamsennahar îl pofti pe Abalhassan să şadă jos dinaintea lor, în jurul tăvilor de aur bătut, pe care se rotunjeau pometurile şi abureau plăcintele. Şi cu chiar degetele ei, cadâna începu să întocmească dumicate de pe fiecare tavă şi să le pună chiar ea între buzele iubitului său Ali ben-Bekar. Şi nu îl uită nici pe Abalhassan ben-Taher. Şi, după ce mâncară, tăvile de aur se ridicară şi se aduse un ibric gingaş de aur şi un lighean de argim bătut; şi se spălară pe mâini cu apa înmiresmată ce li se turnă. După care şezură iarăşi jos, iar tinerele arăpoaiee le aduseră nişte cupe de agată colorate, puse pe nişte farfuriuţe de argint-lamur şi pline cu un vin ales, care chiar şi numai cu înfăţişarea lui învoioşa ochii şi învâlvora sufletul. Iar ei băură încetişor, privindu-se lung; şi, odată cupele golite, Şamsennahar le lăsă pe toate roabele să plecc, şi nu mai opri lângă ea decât cântăreţele.           Atunci, cum se simţi ispitită întru totul să cânte, Şamsennahar îi ceru uneia dintre cântăreţe să încerce mai întâi un pestref, spre a-i da glasul; iar cântăreaţa îşi înstrună numaidecât lăuta şi cântă încetişor:           Suflete-al meu, te-ai topit!           Mâinile dragostei grele Te-au răvăşit şi-ai zvârlit Vântului tainele mele!           Suflete, unde te duci?           Eu te păstram în veghere, Şi-acuma iacătă fugi Spre cel care ţi-e durere!           Curgeţi, voi lacrimi, şuvoi, Spre cruntul ce mi-e izbăvire!           Ah, lacrimi de flacără, voi Aprinse de-aceeaşi iubire!           Atunci Şamsennahar întinse mâna, umplu o cupă şi o bau până la jumătate, apoi i-o întinse emirului Ali, care o luă şi bău, cu buzele puse pe locul pe care îl atinseseră buzele iubitei lui…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută cincizeci şi patra noapte spuse           …şi bău, cu buzele puse chiar pe locul pe care îl atinseseră buzele iubitei lui, în vreme ce strunele lăutelor tremurau duios sub degetele cântăreţelor. Şi Şamsennahar făcu încă un semn uneia dintre cântăreţe spre a-i cere să cânte ceva pe un glas oleacă mai adânc. Şi tânăra roabă murmură încetişor:           Dacă lacrimile grele Scaldă ochii mei întruna, Dacă-n fundul cupei mele Dau de lacrimi totdeauna, Dacă pururi pentru mine E izvorul lor mai darnic Decât olurile pline Dintr-o mâna de paharnic, -           Inimă, pe-Allah! ia, soarbe Băutura mult amară:           E-un prisos de doruri oarbe Ce din ochii-mi arşi coboară!           În clipita aceea, Şamsennahar se simţi ameţită cu totul de sunetele înduioşate ale cântecelor şi, luând o lăuta din mâinile uneia dintre femeile ce şedeau la spatele ei, închise ochii pe jumătate şi cântă din tot sufletul stihurile acestea minunate:           Lumină-a ochilor mei, dor, Tu, căprior din plai ceresc, Când pleci de lângă mine mor, Când te apropii mă topesc!           Trăiesc arzând – şi-n bucurie Mă sting asa, ca o făclie.           De sărutarea gurii tale Se umple-al zării coviltir, Ca de-o mireasmă de petale Într-al pustiului ceair, Şi-nfiorezi blajine seri Cu freamăt lung de palmieri.           Ia seama, vânt de seară lin!           Prea-i umbli împrejur pribeag, Şi tremurând de lung suspin Tu buzele-i săruţi cu drag, Şi-n tainică îmbrăţişare Gropiţele-i ispititoare!           Ah, mirosul de iasomie Al frumuseţii-mbătătoare, Prin moalea pânză străvezie A hainei albe şi uţoare.           Ah, trupul tânăr, de argint, Ca piatra-n lună strălucind.           Ah, gustul gurii-ameţitor Şi-ai buzei trandafir de foc, Şi dragi obrajii-i vrăjitori, Şi mlădiosul lui mijloc.           Ah, ochii-i ca pierduţi în vise Pe după pleoapele închise!           Of inimă, cum te vor pierde Ispitele acestea toate Făcute-anume să desmierde, Comori adânci de nestemate!           Ia seama: cu săgeata-i blânda Sta crunta dragoste la pândă! 27           Când auziră cântecul acesta al frumoasei Şamsennahar, Ali ben-Bekar şi Abalhassan ben-Taher erau să-şi ia zborul ca-n vrajă; pe urmă se cutremurară de încântare şi scoaseră nişte „Ya Allah!” de o adâncime fară de seamăn, pe urmă râseră şi plânseră; iar emirul Ali, tulburat până peste poate, apucă o lăută şi i-o întinse lui Abalhassan. Rugându-l să-i ţină hangul la ceea ce avea să cânte. Atunci închise ochii şi, cu capul plecat şi sprijinit în palmă, cântă cu glas încetişor cântecul acesta din ţara lui:           Paharnice, ascultă!           Atâta de frumos e chipul drag Că, de-aş fi domn al lumii, lumea toată Cu măndrele-i cetăţi i-aş pune-o-n prag, Doar să mă lase să-i sărut o dată Obrazul pentru care gem şi zac!           Chiar benghii frumuseţii-s de prisos Pe faţa-i numai vis şi strălucire;           Nu-i trandafir pe lume mai frumos, Nici catifea cu puful mai subţire -           Pe lângă ea e totul mai prejos!           Şi stihurile fură spuse de emirul Ali ben-Bekar cu un glas întru totul minunat! Or, chiar în clipita când cântecul se stingea, tânăra roabă de taină a frumoasei Şamsennahar veni în fugă, tremurând de speriată, şi spuse către Şamsennahar:           — O, stăpâna mea, Massrur şi Afif şi alţi hadâmbi de la sarai sunt la poartă şi cer să-ţi vorbească!           La vorbele acestea, emirul Ali şi Abalhassan şi toate roabele se tulburară până peste poate, ba se şi cutremurară pentru viaţa lor. Dar Şamsennahar, care numai ca rămăsese liniştită, zâmbi gingaş şi le spuse tuturora:           — Ţineţi-vă firea! Şi lăsaţi pe mine!           Pe urmă îi spuse roabei sale de taină:           — Du-te şi ţine-i de vorbă pe Massrur şi pe Afif şi pe ceilalţi, şi spune-le să ne dea răgaz să-i primim pe potriva cinului lor!           Apoi le porunci roabelor să închidă toate uşile de la sală şi să tragă perdelele cele mari. După care îi pofti pe emirul Ali şi pe Abalhassan să nu se mişte din sală şi să nu aibă nici o teamă; apoi, urmată de toate cântăreţele, ieşi din sală pe uşa care da spre grădină şi porunci ca uşa sa fie închisă în urma ei; şi se duse sub pomi, să şadă în jeţul pe care avusese grijă a porunci să fie mutat acolo. Luă o înfăţişare zaifa, porunci uneia dintre copile s-o frece pe picioare, iar celorlalte să se tragă mai la o parte, în vreme ce trimise o tânără arăpoaică să deschidă uşa de la intrare lui Massrur şi celorlalţi.           Atunci Massrur şi Afif şi cei douăzeci de hadâmbi, cu iataganele în mâini şi cu seleafuri late la brâu, înaintară si, de departe de tot, se frânseră până la pământ şi se închinară dinaintea cadânei, cu semnele de cinstire cele mai adânci. Şi Şamsennahar spuse:           — O, Massrur, deie Allah să-mi fii aducător de veşti hune!           Şi Massrur răspunse:           — Inşallah, o, stăpână a mea!           Pe urmă se apropie de jeţul cadânei şi spuse:           — Emirul drept-credincioşilor îţi trimite urări de bună pace şi îţi spune că doreşte fierbinte să te vadă! Şi îţi dă de ştire că ziua aceasta i s-a dovedit plină de bucurie şi binecuvântată ca nealta; şi vrea s-o încheie lângă tine, spre a-i fi întru totul minunată. Şi ar vrea să afle mai întâi părerea ta în această privinţă, şi dacă ţi-ar plăcea mai mult să te duci tu la sarai, ori mai degrabă să-l primeşti la tine, chiar aici!           La vorbele acestea, frumoasa Şamsennahar se ridică şi se temeni şi sărută pământul, spre a arăta că socoteşte dorinţa califului ca pe o poruncă, şi răspunse:           — Sunt roaba prea supusă şi mult norocită a emirului drept-credincioşilor. Încât mă rog ţie, o, Massrur, să-i spui stăpânului nostru cât de bucuroasă sunt să-l primesc şi cât de luminat va fi saraiul acesta de venirea lui!           Atunci căpetenia hadâmbilor şi alaiul său grăbiră sa plece, iar Şamsennahar se repezi numaidecât în sala în care se afla iubitul ei şi, cu lacrimile în ochi, îl strânse la piept şi îl sărută pătimaş, iar el, la fel; apoi ea îi mărturisi cât de amărâtă era să-i spună bun-rămas mai repede decât s-ar fi aşteptat. Şi amândoi începură să plângă, unul în braţele celuilalt. Iar emirul Ali izbuti într-un sfârşit să i spună iubitei sale:           — O, stăpână a mea, fie-ţi milă! îngăduie-mi să te strâng, să te simt pe toată lipită de mine, să mă bucur de atingerea vrăjită cu tine, întrucât ceasul neabătut al despărţirii este aproape! Voi păstra în carnea mea atingerea aceasta scumpă, şi în suflet amintirea ei! Îmi va fi o mângâiere la despărţire şi o alinare la mâhnire!           Ea răspunse:           — O, Ali! pe Allah! doar pe mine mă va topi mâhnirea, pe mine care rămân în saraiul acesta numai cu amintirea ta! Tu, o, Ali, vei avea toate sukurile ca să te veseleşti, şi toate copilele şi pe toate cele de pe uliţe; nurii lor şi ochii lor codaţi te vor face s-o uiţi pe deznădăjduita de Şamsennahar, iubita ta; şi clinchetul de cleştar al braţărilor lor va spulbera poate până şi orice urmă a chipului meu din ochii tăi! O, Ali, cum voi mai putea de-acum să îndur clocotul durerii mele, ori să-mi înăbuş în gât ţipetele şi să le preschimb în cântecele pe care mi le va cere stăpânul drept-credincioşilor? Cum va mai putea sa îngaime limba mea sunetele viersuirii, şi cu ce zâmbet voi mai putea să-l întâmpin şi pe el, când doar tu poţi să-mi faci sufletul zâmbitor? Ah, cu ce priviri neabătute am să ţintuiesc locul pe care ai stat tu lângă mine, o, Ali! Şi mai cu seamă cum voi putea, fară a muri, să duc la buzele mele cupa împărtăşită pe care mi-o întinde emirul drept-credincioşilor? De bună seamă că bând, o otravă fară de milă are să mi se reverse în vine! Şi atunci, ce uşoară îmi va fi moartea, o, Ali!           În clipita aceea, pe când Abalhassan ben-Taher tocmai da să-i aline îndemnându-i la răbdare, roaba de taină veni în fugă s-o prevestească pe stăpână-sa de losirea califului. Atunci Şamsennahar, cu ochii plini de lacrimi, nu mai avu decât răgazul să-l sărute pentru cea din urmă oară pe iubitul său şi îi spuse roabei:           — Călăuzeşte-i cât mai repede la hruba care dă cu un capăt spre ţărmul Tigrului, iar cu celălalt capăt spre grădina; şi când noaptea are să fie destul de întunecată, să-i ajuţi să iasă pe furiş la ţărmul apei!           După ce spuse vorbele acestea, Şamsennahar îşi sugruma suspinele care o înăbuşeau, spre a da fuga dinaintea califului ce venea dinspre partea cealaltă.           La rându-i, roaba cea micuţă îi călăuzi pe emirul Ali fi pe Abalhassan la hruba aceea şi plecă, după ce îi linişti şi după ce închise cu grijă poarta în urma sa. Ei atunci se pomeniră în întunecimea cea mai mare; dar peste câteva clipite, prin ferestrele zăbrelite, zăriră o lumină în mare care, apropiindu-se, le îngădui să vadă un alai alcătuit din o sută de copii hadâmbi arapi, care ţineau în mâini făclii aprinse; iar acei o sută de copii hadâmbi erau urmaţi de o sută de hadâmbi bătrâni din paza de rand a femeilor din sarai, şi fiecare ţinea în mână câte un iatangan; iar în urma lor, la douăzeci de paşi, falnic, cu căpetenia hadâmbilor înainte, înconjurat de douăzeci de roabe albe ca luna, venea califul Harun Al-Raşid.           Califul venea aşadar cu Massrur înainte-i; şi îl avea de-a dreapta sa pe cel de al doilea ceauş de hadâmbi, Afif. Şi chiar că era falnic până peste poate, şi frumos, şi prin sineşi şi prin toată strălucirea pe care o revărsau asupra-i făcliile robilor şi nestematele femeilor! Şi păşi aşa, în zvoana de lăute cu care deodată porniseră să cânte roabele, până la Şamsennahar care se temenise la picioarele lui. Îar el grăbi să-i ajute a se ridica, întinzându-i o mană pe care ea şi-o duse la buze; apoi, bucuros cu totul de-a o vedea, califul îi spuse:           — O, Şamsennahar, grijile domniei m-au împiedicat de atâta amar de vreme să-mi odihnesc ochii pe chipul tău! Ci Allah mă miluieşte cu seara aceasta minunată, spre a-mi bucura din plin ochii cu frumuseţile tale!           Apoi se duse să stea în jeţul de argint, pe când cadâna şezu jos dinaintea lui, iar celelalte douăzeci de femei alcătuiră o roată împrejurul lor, pe nişte scaune rânduite la aceeaşi depărtare unul de altul. Cât despre cântăreţele din lăute şi cântăreţele din gură, acelea alcătuiră o alta ceată, în preajma cadânei, pe când hadâmbii toţi, şi copii şi bătrâni, se traseră mai de-o parte, cumu-i orânda, pe sub pomi, ţinând aprinse mai încolo făcliile, ca să-l lase astfel pe calif să se desfete în tihnă de boarea înserării.           După ce şezură jos şi după ce toată lumea fu la locul ei, califul le făcu un semn cântăreţelor şi numaidecât una dintre ele, celelalte ţinându-i isonul, cântă proslăvirea aceasta vestită, pe care califul o îndrăgea mai mult decât pe toate cele câte i se cântau, pentru frumuseţea stihuirii ei şi pentru belşugul de triluri de la sfârşituri:           Copilo, Zorii-n rouă scaldă Frumosul florilor alai, Şi toate florile tresaltă La adierile de rai.           Dar ochii tăi, Iubito, Ochii-ţi sunt izvoare De tihnă-adăncă şi de dor, Aprinsa buzelor vâlvoare O scald în limpezimea lor.           Dar gura ta, Frumoaso, Gura-ţi luminată De-al perlelor şirag ceresc Mi-e stup de miere fermecată Pe care-albinele-l râvnesc! 28           Şi, după stihurile acestea minunate, cântate cu glas pătimaş, cântăreaţa tăcu. Atunci Şamsennahar îi făcu semn roabei sale de inimă care îi pricepea dragostea pentru emirul Ali, şi aceea, pe un cu totul alt glas, cântă stihurile acestea ce se potriveau atâta de bine cu simţămintele din adânc ale cadânei pentru Ali ben-Bekar:           Când copila beduină Intălneşte-n drum vreodată Un frumos flăcău călare, Se-nroşeşte biata fată Şi obrazul i se face Într-o singură clipită Ca o floare de leandru Din Arabia-nsorită.           Stinge-n sufletul tău focul, Beduino fară minte!           Dragostea ne arde viaţa -           Ia aminte, ia aminte!           Fugi şi-ascunde-te sfioasă În pustiurile tale -           Călăreţii-n urmă lasă Numai dor şi numai jale! 29           Când auzi stihurile acestea, frumoasa Şamsennahar fu străbătută de o tulburare atâta de vie, încât se răsturnă din jeţ şi se prăbuşi leşinată în braţele slujitoarelor sale, care săriseră în ajutorul ci.           La priveliştea aceea, emirul Ali, care, pitit îndărătul ferestrei văzuse totul, dimpreună cu prietenul său ben Taher, fu cuprins şi el, din dragoste, de o durere…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o suta cincizeci şi cincea noapte spuse:           …fu cuprins şi el, din dragoste, de o durere atâta de vie, încât se prăbuşi la fel, cât era de lung, leşinat, în braţele prietenului său Abalhassan ben-Taher. Atunci Abalhassan rămase până peste poate de năuc din pricina locului în care se aflau; şi cum degeaba căută apă, în întunecimea aceea, spre a-l stropi pe obraji pe prietenul său, văzu deodată uşa de la hrubă că se deschide şi ca intră, cu sufletul la gură, roaba cea de taină a frumoasei Şamsennahar, care îi spuse cu glas speriat:           — O, Abalhassan, ridicaţi-vă repede, tu şi prietenul tău; am să vă ajut numaidecât pe amândoi să scăpaţi de aici; întrucât totul este într-un vălmăşag care nu prevesteşte nimic bun pentru noi, şi tare mă socot că aceasta-i ziua noastră cea mai de pe urmă! Aşa că veniţi amândoi după mine, ori suntem morţi cu toţii!           Şi Abalhassan îi spuse:           — O, copilă preavrednică, tu nu vezi în ce stare este prietenul meu? Vino şi te uită!           Când îl văzu pe emirul Ali leşinat jos pe preş, roaba se repezi la o sinie ştiută de ea, pe care se aflau tot soiul de sticluţe, luă un stropitor cu apă de flori şi începu sa răcorească chipul tânărului, care în curând îşi veni în simţiri. Atunci Abalhassan îl săltă de umeri, iar copila de picioare, şi îl cărară amândoi afară din hrubă, şi il coborâră până la poalele saraiului, pe malul Tigrului. Atunci il puseră binişor pe o laviţă ce se afla acolo; iar copila îşi plesni palmele şi numaidecât se şi ivi un caic în care nu se afla decât un vâslaş, care zori să tragă la ţărm şi să vină la ei. Apoi, fară a rosti o vorbă, numai la un semn al roabei de taină, îl luă pe emirul Ali în braţe şi îl aşeză în luntre, unde intră şi Abalhassan, fară de zăbavă.30           Cât despre copila roabă, d-apoi ea îşi ceru iertare că nu putea să-i însoţească mai departe, şi le ură bună pace, cu un glas jalnic până peste poate, spre a se întoarce în fugă la sarai.           Când caicul ajunse la ţărmul dimpotrivă, Ali ben-Bekar, venindu-şi în fire cu totul datorită boarei răcorite, şi a apei, putu de data aceasta, sprijinit de prietenul său, sa pună piciorul pe pământ. Dar fu nevoit să şadă repede jos pe o piatră, aşa de tare îşi simţea sufletul cum i se duce. Iar Abalhassan, nemaiştiind cum să iasă din încurcătură, îi spuse:           — O, prietene, fă-ţi curaj şi întăreşte-ţi inima; întrucât chiar că locul acesta-i departe de a fi un loc de odihnă; că ţărmurile de aici sunt năpădite de tâlhari şi de răufăcători. Oleacă de dârzie doar, şi avem să fim Ia adăpost, nu departe de aici, în casa unui prieten al meu care locuieşte colo, pe aproape de lumina aceea pe care o vezi!           Apoi îi spuse:           — În numele lui Allah!           Şi îl ajută pe prietenul său să se ridice şi, încetişor, luă cu el calea către casa aceea, la poarta căreia nu zăboviră a ajunge. Atunci Abalhassan bâtu în poartă, măcar că era la ceas târziu, şi numaidecât veni careva să le deschidă; iar Abalhassan, după ce fu cunoscut, fu poftit pe data înăuntru, cu multă dragoste, dimpreună cu prietenul său. Şi nu pregetă a născoci o pricină oarecare spre a da temei faptului că se aflau acolo şi venirii lor, în starea aceea, la un ceas atâta de nepotrivit.31           Iar în casă, unde cinstirea oaspeţilor fu îndeplinita după datinele ei minunate, îşi trecură noaptea toată, fară a fi sâcâiţi cu întrebări nelalocul lor. Şi amândoi păsuiră o noapte amară: Abalhassan din pricină că nu era dedat să doarmă altundeva decât în casa lui şi că mai era şi apăsat de gândul la îngrijorările alor lui în privinţa sa; iar emirul Ali din pricină că vedea mereu dinaintea ochilor chipul frumoasei Şamsennahar, pălindă şi leşinată de chin în braţele slujnicelor, la picioarele califului.           Încât, de cum se lumină de ziuă, îşi luară bun-rămas de la gazdă şi se îndreptară spre cetate şi, în pofida marei anevoinţe la mers a lui Ali ben-Bekar, nu zăboviră sa ajungă pe uliţa pe care se aflau casele lor. Dar întrucât cea dintâi poartă la care ajunseră fu cea a lui Abalhassan. Acesta îl pofti pe prietenul său cu multă stăruinţă să intre mai întâi să se odihnească la el, nevroind să-l lase singur într-o stare aşa de rea. Şi le spuse slugilor să-i gătească odaia cea mai bună din casă şi să aştearnă pe jos saltelele pe care le păstra înfăşurate în nişte dulapuri mari, anume pentru prilejuri ca acesta. Şi emirul Ali, ostenit de parcă ar fi umblat zile în şir, nu mai avu decât puterea sa se lase să cadă pe saltele, unde izbuti într-un sfârşit să închidă ochii câteva ceasuri. La deşteptare, îşi făcu spălările îndătinate, şi îşi împlini îndatorinţa rugăciunii, şi se îmbrăcă să plece. Dar Abalhassan îl opri spunându-i:           — O, stăpâne al meu, este mai bine să-ţi petreci încă o zi şi o noapte în casa mea, ca să pot să-ţi ţin tovărăşie şi să-ţi alung gândurile negre.           Şi îl sili să rămână. Şi-aşa că atunci când se inseră, Abalhassan, după ce îşi petrecuse toată ziua tăifăsuind cu îi prietenul său, trimise să fie aduse cântăreţele cele mai vestite din Bagdad32; şi nimica nu izbuti să-l abată pe Ali ben-Bekar de la gândurile lui negre; ba cântăreţele nu făcură decât să-i zădărască şi mai tare răul şi durerea; şi petrecu o noapte încă şi mai ticăloasă decât cea de dinainte; iar dimineaţa starea i se înrăise într-un chi atâta de amarnic, încât prietenul său Abalhassan nu vroi să-l ţină mai mult. Se hotărî aşadar să-l însoţească până la casa lui, după ce îl ajută să încalece pe un catâr pe care robii emirului îl aduseseră de la grajduri. Şi, după ce îl dete în seama slugilor sale şi se încredinţa pe deplin că emirul nu avea, deocamdată, trebuinţă de ajutorul său, îşi luă rămas-bun de la el, mai spunându-i câteva vorbe de îmbărbătare şi făgăduindu-i că se va întoarce cât mai degrabă cu putinţă să vadă cum îi mai este. Pe urmă ieşi din casă şi porni spre suk unde îşi deschise iarăşi prăvălia pe care estimp numai închisă o ţinuse.           Or, abia ce isprăvise el a-şi pune în rânduială prăvălia şi şezuse jos să aştepte muşteriii, că şi văzu cum vine…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziua şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută cincizeci şi şasea noapte spuse:           …şi şezuse jos spre a aştepta muşteriii, că şi văzu cum vine roaba cea de taină a frumoasei Şamsennahar. Copila îi ură bună pace, iar Abalhassan îi răspunse la urare şi luă aminte cât de mâhnită şi cât de îngrijorată era la chip, şi băgă de seamă că inima-i bătea cu mult mai tare decât de obicei. Şi îi spuse:           — Cât de scumpă îmi este venirea ta, o, copilă prea îndatoritoare! Of, rogu-te, grăbeşte a-mi deşterne în ce stare se află stăpâna ta!           Ea îi răspunse:           — Mă rog fierbinte, începe tu dintru-ntâi a-mi da ştiri despre emirul Ali pe care am fost nevoită să-l las în starea în care se afla!           Şi Abalhassan îi istorisi tot ceea ce ştia despre durerea şi despre aleanul fară de leac care îl bântuiau pe prietenul său. Iar după ce sfârşi, roaba de taină se mohorî încă şi mai tare decât până aci şi scoase un şir de ofuri şi, cu glas tulburat, îi spuse lui Abalhassan:           — Ce nenorocire pe noi! Află, o, ben-Taher, că starea bietei mele stăpâne este şi mai jalnică! Dar am să-ţi povestesc pe de rost tot ce s-a petrecut din clipita când ai ieşit din sală cu prietenul tău, atunci când stăpâna mea a căzut leşinară la picioarele califului care, zdrobit cu totul, habar n-avea de unde venea răul acela neaşteptat. Iacătă! După ce v-am lăsat pe amândoi în seama Iun naşului, m-am întors în goana mare, tare îngrijorată, la Şamsennahar, pe care am găsit-o fară de simţire, şi întinsă pe jos, galbenă la chip, şi lacrimile califului curgeau strop cu strop în pletele ei despletite. Iar emirul drept-credincioşilor, mâhnit peste măsură, şedea jos lângă ea şi, în pofida îngrijirilor pe care însuşi i le da, nu izbutea s-o facă să-şi vină în simţiri. Iar noi eram toate necăjite cum nici că ai putea să gândeşti; iar la întrebările pe care ni le punea califul, îngrijorat, ca să afle pricina acelui rau năprasnic, nu răspundeam decât cu plânsete şi aruncându-ne cu frunţile la pământ între mâinile sale, da ferindu-ne să-i dezvăluim taina de care habar nu avea. Şi starea aceea de spaimă cum nici că se poate zugrăvi ţinu aşa până la miezul nopţii. Atunci, tot răcorindu-i tâmplele cu apă de trandafiri şi cu apă de flori, şi tot făcându-i vânt cu vânturarele noastre, apucarăm într-un sfârşit bucuria de a o vedea că se trezeşte încet-încet din leşinul ei. Şi numaidecât începu iarăşi să verse un potop de lacrimi, spre nedumerirea deplină a califului, care până la urmă începu şi el să plângă la fel. Or, toate astea erau jalnice până peste poate! Iar când califul văzu că poate să-i grăiască preafrumoasei sale cadâne, îi spuse:           — Şamsennahar, lumină a ochilor mei, vorbeşte, spune-mi pricina răului tău, ca măcar să pot a-ţi fi de vreun lolos! Că mă chinuiesc singur şi nu ştiu ce să fac!           Atunci Şamsennahar făcu sforţarea de a îmbrăţişa picioarele califului, care nu-i lăsă răgazul, şi o prinse de mâini şi urmă s-o întrebe cu dulceaţă. Atunci, cu glas zdrobit, ca îi spuse:           — O, emire al drept-credincioşilor, răul de care sufăr e trecător! Este pricinuit de cele ce am mâncat astăzi, şi care pesemne că se burzuluiesc înlăuntrul meu!           Şi califul o întrebă:           — Dar ce ai mâncat, o, Şamsennahar?           Ea răspunse:           — Două lămâi acre, şase mere strepezi, o strachină cu iaurt, o bucată mare de kenafa şi, pe deasupra, aşa de mare poftă mă îmboldea, o oca de fistici săraţi şi de seminţe de bostan, cu o grămadă de năut pospăit cu zahăr, şi încă fierbinte cum era scos din cuptor!           Atunci califul strigă:           — O, nesocotita mea cea dulce, chiar că mă minunezi! Nu mă îndoiesc că lucrurile acelea nu ar fi până peste poate de desfătătoare şi de ispititoare, da tot se cade să te cruţi şi să-ţi înfrâni sufletul de a se repezi fară de chibzuinţă la tot ce-i place! Pe Allah! să nu te mai pui în stări de acestea!           Şi califul, care de obicei este tare puţin darnic cu vorbele şi cu alintările fată de celelalte cadâne, urmă a-i vorbi cadânei lui cu multă cruţare, şi o veghe aşa până dimineaţa. Şi, dacă văzu că starea ei nu se prea îmbuna, trimise după toţi hakimii de la sarai şi din cetate, care, ca înţeleşi între ei, se feriră cu mare grijă să ghicească pricina adevărată a boalei de care suferea stăpâna mea şi a cărei înrăire nu se datora decât sâcâielii pe care i-o stârnea vederea califului. Învăţaţii îi scriseră nişte leacuri atâta de încâlcite, încât, cu oricâtă bunăvoinţă, o, ben-Taher, nu aş putea să-ţi spun dintre ele nici baremi un cuvânt, într-un sfârşit, califul, urmat de hakimi şi de toţi ceilalţi, se îndură să plece; iar eu putui atunci să mă duc în voie lângă stăpâna mea; şi îi aşternui mâinile cu sărutări, şi îi spusei atari vorbe de îmbărbătare, încredinţând-o că iau asupra mea sarcina de a o face să-l vadă iarăşi pe emirul Ali ben-Bekar. Încât până la urmă se lăsă în seama mea. Şi numaidecât îi adusei să bea un pahar cu apă de flori, care îi făcu bine. Şi-abia atunci, uitându-se pe sine, îmi porunci s-o las şi să dau fuga la tine ca să aflu cum îi este iubitului ei, despre a cărui durere fară de margini îi povestisem pe de rost.           La vorbele acestea ale roabei, Abalhassan ben-Taher îi zise:           — O, copilă, acuma, că nu mai am nimica de adăugat despre starea prietenului nostru, grăbeşte de te întoarce la stăpâna ta ca să-i duci urările mele de bună pace; şi spune-i câtă mâhnire m-a cuprins când am auzit toate câte le-a pătimit; şi mai spune-i că sunt încredinţat că aceasta-i o tare grea încercare, da că o îndemn stăruitor sa aibă răbdare şi mai cu seamă cea mai strânsă chibzuinţă în vorbele ei, ca nu care cumva povestea să ajungă la urechile califului! Iar mâine să vii iarăşi la mine la prăvălie şi, de-o vrea Allah, ştirile pe care avem să ni le împărtăşim vor fi mai bune!           Atunci copila îi mulţumi din inimă pentru vorbele şi pentru chibzuirile lui cuminţi, şi plecă. Iar Abalhassan îşi petrecu toată ziua în prăvălie, pe care însă o închise mai devreme ca de obicei, ca să zboare acasă la prietenul sau ben-Bekar…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o sută cincizeci şi şaptea noapte spuse:           …ca să zboare acasă la prietenul său ben-Bekar. Şi bătu la poartă, ca să vină portarul să deschidă, şi intră, şi îl găsi pe prietenul său înconjurat de o roată mare de hakimi de tot soiul, şi de rubedenii şi prieteni; şi unii îi pipăiau bătăile vinelor, alţii îi scriau fiecare câte un leac felurit şi întru totul altceva; iar babele îşi dădeau şi ele ghes şi le aruncau hakimilor nişte priviri poncişe, încât tânărul îşi simţea sufletul cum i se face tot mai mic de câte gânduri îl apăsau; şi, la capătul răbdărilor, îşi cufundă capul sub pături, astupându-şi urechile cu amândouă mâinile.           Şi chiar atunci Abalhassan veni la căpătâiul lui şi îl chema pe nume, atingându-l încetişor, şi îi spuse:           — Pacea fie asupră-ţi, ya Ali!           El răspunse:           — Şi asupră-ţi să fie pacea lui Allah şi milele sale, ya Abalhassan! Deie Allah să-mi fii aducător de veşti tot atâta de albe ca şi chipul tău, o, prietene al meu!           Atunci Abalhassan, nevroind să vorbească nimic faţă de toţi oaspeţii aceia, se mulţumi să-i facă doar cu ochiul lui ben-Bekar; şi, când toată lumea plecă, îl sărută şi îi istorisi câte i le spusese roaba de taină, şi adăugă:           — Poţi fi încredinţat, o, fratele meu, că îţi sunt întru totul credincios şi că sufletul meu este al tău. Şi nu voi avea tihnă decât după ce am să-ţi aduc seninul în inimă.           Iar ben-Bekar fu aşa de mişcat de chibzuirilc cuminţi ale prietenului său, încât plânse din toată inima şi spuse:           — Mă rog ţie, împlineşte-ţi binele ce-mi faci petrecându-ţi noaptea cu mine, ca să putem tăifăsui laolaltă şi ca să-mi înseninezi cugetul chinuit.33           Iar Abalhassan nu pregetă a se învoi cu dorinţa lui. Şi rămase lângă el să-i procitească stihuri şi să-i cânte imnuri de iubire, cu glas molcom, la ureche. Şi ba erau stihuri pe care poetul le spunea iubitei sale, ba erau stihuri despre cea mult-iubită. Or, iacătă mai întâi dintr-o sumedenie, stihurile de cinstire a iubitei34:           Cu paloşul privirii ei de jar Îmi despică şi coif fi obrăzar, Iar sufletul mi-l prinse pe vecie La brâul ei de ramură mlădie.           Cu totul albă-n ochii-mi se ivi Cu boaba-i de argint arzând benghie Pe umbra dulcea-a verginei bărbii!           Când prinsă de vreo spaimă rea tresare, Ah, cornalina-i din obrazul-floare Zahăr se face şi mărgăritare.           Iar când mâhnită sade şi suspină, Cu palma sprijinindu-şi pieptul gol, Spuneţi-mi, ochi ai mei, ce dor vă-nspină Şi ce vedeţi în marele pârjol!           „Vedem, spun ei, o stebla de lumină Din care cinci tulpini răsar sclipind, Ce se încheie într-o cornalină Cu ape dezmierdate în alint!”           E drept, nu are lance să străpungă, Dar teme-te de săgetarea-i lungă!           Dintr-o clipire poate să te facă Rob preasupus, pentru vieaţa-ntreagă!           Şi încă:           I-i trupul ca un ram de aur; sânii Potire răsturnate sunt, păgânii;           Iar buzele-i sunt două dulci granate, De răsuflarea ei înmiresmate.           Dar tot atunci, văzându-l pe prietenul său tulburat până peste poate, Abalhassan spuse:           — O, Ali, am să-ţi cânt acum cântecul de laudă pe care atâta de mult îţi plăcea să-l suspini, alături de mine, în suk, în prăvălia mea! Fie ca el să-ţi aştearnă un balsam pe sufletul rănit, ya Ali! Ascultă, dar, prietene, vorbele cele minunate ale cântecului:           Paharnice, hai, toarnă vin!           De aur e slăvită cupă -           Hai, umple-mi-o cu-acel rubin Ce toată grija o destupă!           Alungă-mi vechiul gând amar Şi spaima zilei care vine;           Ia cupa şi mi-o umple iar Şi-mbată-mă, să uit de mine!           Doar tu, din câţi în preajmă-mi stau, Pricepi ce alţii nu ştiu încă;           Doar tu ştii ce durere beau Şi toată taina mea adâncă!           Nu zăbovi! Hai, adu-mi-l, Balsamul de uitare iară.           Cu albi obraji ca de copil, Mai dulci ca gura de fecioară!           La cântecul acesta, emirul Ali, cel atâta de slăbit şi mai înainte, fu cuprins de o atare stare de sfârşeală, pricinuită de amintirile cele grele care i se întorceau în minte, încât începu să plângă iar; şi Abalhassan nu mai ştiu ce să-i spună spre a-l linişti, şi îşi petrecu iarăşi toată noaptea aceea la căpătâiul lui, ca să-l vegheze, fara a închide ochiul o clipită. Apoi, către ziuă, se hotărî să se ducă să-şi deschidă prăvălia, pe care o delăsase de-a binelea de o bună bucată de vreme. Şezu acolo până seara. Dar în clipita când, după ce isprăvise de vândut şi de cumpărat, tocmai da să strângă vigurile de pe tejghele şi se gătea să plece, văzu că vine, învăluită în iaşmac, copila de credinţă a cadânei Şamsennahar şi care, după salamalecurile îndătinate, îi spuse:           — Stăpâna mea vă trimite, ţie şi lui ben-Bekar, urările ei de pace, şi mă însărcinează, precum a fost înţelegerea, să vin să iau ştiri despre sănătatea lui! Cum îi merge Spune-mi!           El îi spuse:           — O, mult gingaşo, nu mă mai întreba! Căci răspunsul meu chiar că ar fi prea amar! întrucât starea prietenului nostru este departe de a fi strălucită! Nu mai doarme! Nu mai mănâncă! Nu mai bea! Şi numai stihurile de-abia dacă îl mai scot oleacă din sfârşeala lui! Of, de i-ai vedea gălbejeala de pe obraji!           Ea spuse:           — Ce pacoste pe noi! într-un sfârşit, iacătă! Stăpâna mea, care nu este nicidecum mai bine, dimpotrivă, m-a însărcinat să-i duc iubitului ei o scrisoare pe care o am colea în păr. Şi a stăruit să nu cumva să mă întorc fara răspuns. Vrei să mă însoţeşti până la prietenul nostru, care nu ştiu unde şade?           Abalhassan spuse:           — Ascult şi mă supun!           Şi grăbi a închide prăvălia şi a merge la zece paşi înaintea roabei de credinţă, care venea după el…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se Iu minează de ziuă şi, sfioasă cum era, nu vroi să mai lungească povestea.           Dar în cea de a o sută cincizeci şi opta noapte Spuse:           …la zece paşi înaintea roabei de credinţă, care venea după el. Iar când ajunse acasă la ben-Bekar, îi spuse copilei, poftind-o să şadă pe chilimul din odaia de la Intrare:           — Aşteaptă-mi aici câteva clipite! Mă duc mai întâi să ma încredinţez că nu se află la el niscaiva străini!           Şi intră la ben-Bekar şi îi făcu semn cu ochiul. Iar ben-Bekar pricepu semnul şi le spuse celor care îl înconjurau:           — Cu îngăduinţa domniilor voastre! Mă cam doare burta!           Ei atunci înţeleseră şi, după salamalecuri, plecară, lăsându-l singur cu Abalhassan. Or, de îndată ce oaspeţii plecară, Abalhassan alergă s-o cheme pe roabă, pe care o pofti înlăuntru. Şi, la vederea ei numai, care îi aducea aminte de Şamsennahar, ben-Bekar se şi simţi înzdrăvenit pe jumătate, şi îi spuse:           — O, ce ivire desfătătoare! Oh, fii binecuvântată!           Iar copila se temeni mulţumindu-i, şi îi înmână numaidecât scrisoarea de la Şamsennahar. Şi Ali ben-Bekar lua scrisoarea şi o duse la buze, apoi la frunte şi, cum era prea slăbit ca s-o citească, i-o întinse lui Abalhassan, care găsi în ea, scrise de mâna cadânei, nişte stihuri în care toate chinurile de dragoste erau istorisite în vorbele cele mai înduioşătoare. Şi întrucât Abalhassan socoti că citirea lor l-ar arunca pe prietenul său în starea cea mai rea, în mulţumi să-i înfăţişeze cuprinsul pe scurt, în câteva cuvinte tare ispitite35, şi îi spuse:           — Numaidecât, o, Ali, mă însărcinez a răspunde, iar tu vei iscăli!           Şi lucrul se făcu într-un chip desăvârşit, iar Ali ben-Bekar dori ca tâlcul de temei al scrisorii să fie aşa: „Daca durerea ar lipsi din dragoste, îndrăgostiţii nu ar mai simţi nici o desfătare în a-şi scrie!”           Şi stărui pe lângă copila roabă, până ca ea să-şi ia rămas-bun, să-i povestească stăpânei sale toate câte le văzuse din durerea lui. Pe urmă îi înmâna răspunsul pe care îl stropi cu lacrimile lui, iar roaba fu atâta de înduioşată, încât se porni şi ea să plângă în hohote, şi plecă urându-i tihnă în inimă. Iar Abalhassan plecă şi el s-o însoţească pe copilă pe uliţe; şi nu se despărţi de ea decât dinaintea prăvăliei lui, unde îşi luară bun-rămas, iar Abalhassan se întoarse acasă la el.           Or, când ajunse acasă, Abalhassan se apucă întâia oară să cugete la rosturile lui, şi îşi zise aşa sieşi, stând jos pe divan: „Şi Abalhassane, vezi bine că treaba începe să miroasă rău a primejdie! Ce are să fie dacă povestea va să ajungă la urechile califului? Ya Allah! ce are să fie? Negreşit, ben-Bekar atâta îmi este drag, încât stau gata să-mi scot un ochi ca să i-l dau lui! Ci, Abalhassane, tu îi ai pe ai tăi, ai o mamă, ai surori şi fraţi mai mici! La ce izbelişti au să ajungă, din nesocotinţa ta? Că treaba chiar că nu poate să ţină prea mult aşa! Mâine am să mă duc la ben-Bekar şi am să încerc să-l smulg din dragostea aceasta cu urmări jalnice! Dacă nu mă va asculta, Allah are să-mi arate ce drum să apuc!” Şi Abalhassan, cu pieptul sugrumat de gânduri, nu pregetă, dis-de-dimineaţă, a se duce la prietenul său ben-Bekar. Îi ură bună pace şi il întrebă:           — Ya Ali, cum îţi mai este?           El răspunse:           — Mai rău ca oricând36!           Şi Abalhassan îi spuse:           — Chiar că în viaţa mea nu am văzut şi nici nu am auzit să se fi pomenit de vreo poveste ca a ta, nici nu cunosc vreun îndrăgostit atâta de anapoda ca tine! Ştii că Şamsennahar te iubeşte tot atâta cât o iubeşti şi tu, şi, în pofida unei atare încredinţări, te chinuieşti, iar starea ţi se înrăieşte din zi în zi! Atunci ce-ar mai fi dacă aceea pe care o iubeşti atâta nu ţi-ar împărtăşi dorul şi dacă, în loc să fie cu sufletul curat faţă de tine, ar fi ca mai toate femeile îndrăgostite, cărora le plac mai ales tertipurile liubovului şi minciuna. Dar mai cu seamă, o, Ali, cugetă la năpastele ce s-ar abate asupra capetelor noastre dacă povestea ar ajunge să fie aflata de calif! Or, chiar că nu ar fi deloc cu neputinţă ca aşa ceva să se întâmple, întrucât toate acele du-te vino ale roabei celei de taină au să stârnească luarea-aminte a hadâmbilor şi răutatea roabelor; şi atunci numai Allah ar putea să ştie întinderea prăpădului nostru al tuturora! Crede-mă, o, Ali, stăruind în dragostea aceasta fară nici o uşă de ieşire, te primejduieşti a te pierde, pe tine mai întâi, şi pe Şamsennahar odată cu tine! Nu mai vorbesc de mine, care de bună seamă că, într-o clipire de ochi, aş fi şters din rândurile celor vii, laolaltă cu toţi ai mei!           Şi ben-Bekar, mulţumindu-i prietenului său pentru sfat, îi mărturisi că voinţa lui nu mai atârnă de el, şi că, de altminteri, în pofida tuturor nenorocirilor care ar putea să i se întâmple, niciodată nu are să se cruţe, atâta vreme cât Şamsennahar nu se teme să-şi primejduiască viaţa din dragoste pentru el.           Atunci, văzând că de aci înainte toate vorbele ar fi zadarnice, Abalhassan se despărţi de prietenul său şi lua calea spre casă, pradă grijilor faţă de ziua de mâine.           Or, printre prietenii care veneau cel mai des pe la Abalhassan era şi un tânăr giuvaiergiu tare de treabă, pe nume Amin, şi de prietenia căruia putuse să se încredinţeze de multe ori. Şi taman acel tânăr giuvaiergiu veni pe la el, chiar în clipita când, tolănit pe perne, Abalhassan se cufundase în buimăcire. Încât, după salamalecurile de cuviinţă, Amin şezu lângă el pe divan şi, cum era singurul ins care mai ştia câte ceva despre povestea aceea de dragoste, îl întrebă:           — O, Abalhassan, ce mai este cu dragostile lui Ali ben-Bekar şi Şamsennahar?           Abalhassan răspune:           — O, Amin, aibă-ne Allah întru mila sa! Am nişte presimţiri care nu îmi prevestesc nimic de bine! …           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută cincizeci şi noua noapte spuse:           …nişte presimţiri care nu îmi prevestesc nimic de bine! încât, ştiindu-te om de omenie şi prieten de credinţă, vreau să-ţi dezvăluiesc mijlocul la care cuget să mă hotărăsc spre a scăpa, eu şi ai mei, din păsul acesta primejdios!           Şi tânărul giuvaiergiu îi spuse:           — Poţi să vorbeşti cu toată încrederea, o, Abalhassan! Vei afla în mine un frate gata să se străduiască a-ţi fi de ajutor!           Şi Abalhassan îi spuse:           — Am de gând37, o, Amin, să mă desfac de toate legăturile mele de la Bagdad, să-mi adun câştigurile de pe la datornici, să-mi plătesc datoriile, să-mi vând cu scăzământ mărfurile, să încherb ce-oi putea să încherb, şi să mă duc cât mai departe, la Bassra de pildă, unde sa aştept în tihnă urmările. Întrucât, o, Amin, starea aceasta de lucruri mi-a ajuns de neîndurat, iar viaţa nu îmi mai este cu putinţă aici, de când sunt bântuit de faima de a i se şopti califului că aş fi băgat în beleaua asta de dragoste. Că tare-i cu putinţă ca dandanaua să fie aflată până la urmă de către calif!           La vorbele acestea, tânărul giuvaiergiu îi spuse:           — Într-adevăr, o, Abalhassan, hotărârea ta este o hotăarare înţeleaptă, iar gândul tău este gândul la care un om chibzuit poate să ajungă după multă chibzuinţă. Allah să te lumineze şi să-ţi arate cea mai bună dintre căile sale, spre a ieşi de la ananghie! Şi, dacă ajutorul meu poate să te hotărască să pleci fară de căinţe, iacătă-mă-s gata să fac totul în locul tău, ca şi cum ai fi aici, şi să-l slujesc pe prietenul tău ben-Bekar cu ochii mei!           Şi Abalnassan îi spuse:           — Dar cum ai să faci, întrucât nici pe Ali ben-Bekar nu îl cunoşti şi nici la sarai nu ai vreo legătură şi nici cu Şamsennahar?           Amin răspunse:           — Cât despre sarai, am şi avut prilejul să vând acolo nişte giuvaieruri, prin chiar mijlocirea tinerei de credinţă a frumoasei Şamsennahar; iar cât despre ben-Bekar, nimic nu va fi mai uşor decât a-l cunoaşte şi a-i căpăta încrederea. Fii aşadar cu sufletul liniştit şi, dacă vrei să pleci, nu te îngrija de nimic, întrucât Allah este uşarul care, când vrea, ştie să deschidă toate uşile!           Şi cu vorbele acestca, giuvaiergiul Amin îşi luă rămas-bun de la Abalhassan şi plecă în treaba lui…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o suta şaizecea noapte spuse:           …îşi luă rămas-bun de la Abalhassan şi plecă în treaba lui.           Iar peste trei zile veni iarăşi să vadă ce mai face, da găsi casa goală cu totul. Atunci întrebă pe la vecini, care îi răspunseră:      — Abalhassan a plecat la Bassra într-o călătorie negustorească, şi ne-a spus că toată lipsa lui nu are să fie de lungă vreme şi că, de cum va dobândi banii pe care i-i datorează nişte cumpărători de-ai lui de departe, nu va zăbovi să se întoarcă la Bagdad.     1001 de nopti teatru radiofonic pentru copii........https://latimp.eu/1001-de-nopti-povestile-seherezadei-teatru-radiofonic-pentru-copii/