1001 de nopti basme arabe

Şeherezada spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un negustor printre negustori, stăpân peste bogăţii multe şi peste deveruri negustoreşti în toate ţările.           Într-o zi, încalecă pe cal şi plecă spre cele târguri pe unde îl chemau alişverişurile lui. Cum căldura se făcuse până peste poate, şezu jos sub un pom şi, punând mâna pe sacul său cu merinde, scoase din sac câte ceva de-ale gurii şi nişte curmale. Când isprăvi de mâncat curmalele, aruncă sâmburii cât colo; şi deodată se ivi dinainte-i un efrit mare la stat, care, vârtejind o sabie, venea către negustor şi striga:           — Scoală-te să te omor, aşa cum l-ai omorât tu pe copilul meu!           Iar negustorul zise:           — Când l-am omorât eu pe copilul tău?           El îi spuse:           — Când ai aruncat sâmburii, după ce ai mâncat curmalele! Şi sâmburii l-au lovit pe copilul meu în piept; şi-aşa s-a zis cu el şi a murit într-o clipită16.           Atunci negustorul îi zise efritului:           — Să ştii, puternicule efrit, că eu sunt un dreptcredincios şi că n-aş putea să te mint. Am multe bogăţii şi am şi eu copii şi nevastă; pe deasupra, am acasă zăloguri ce mi-au fost încredinţate. Îngăduie-mi dară să mă duc până acasă la mine, ca să le pot da celor îndrituiţi drepturile lor; după care, am să vin îndărăt la tine. Aşa că ai făgăduiala şi jurământul meu că mă întorc pe urmă la tine. Şi-atunci va să faci cu mine ce vei vroi. Şi Allah este chezaşul vorbelor mele!           Atunci ginnul căpătă încredinţare şi-l lăsă pe negustor să plece.           Şi negustorul se înturnă în ţara lui, se desfăcu de toate datorinţele sale, şi înapoie cele de drept îndrituiţilor. Pe urmă destăinui soţiei şi copiilor săi ceea ce i se întâmplase, şi toţi se porniră să plângă, rudele, femeile şi copiii. Apoi negustorul îşi făcu adiata; şi şezu cu ai săi până la sfârşitul anului; după care se hotărî să plece şi, ghemuindu-şi giulgiul la subsuoară, îşi luă rămas bun de la cei apropiaţi, de la vecini şi de la rude, şi porni la drum, cu ciudă în nas. Atunci începură toţi să-l bocească şi să scoată ţipete de jale.           Iar negustorul îşi văzu de cale mai departe şi ajunse la grădina cu pricina; şi ziua aceea era întâia zi din anul cel nou. Or, pe când stă el jos să-şi plângă năpasta, iacătă că un şeic bătrân17 venea spre el, ducând de frânghie o gazelă. Se temeni dinaintea negustorului, îi ură viaţă rodnică şi îi zise:           — Care-i pricina şederii tale, singur-singurel, în locul acesta bântuit de ginni?           Atunci negustorul îi povesti ce păţise cu efritul şi pricina şederii lui în locul acela. Iar şeicul, stăpânul gazelei, rămase tare uluit şi spuse:           — Pe Allah! O, fratele meu, credinţa ta este o credinţă mare! Iar povestea ta este o poveste atât de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul pe colţul de dinlăuntru al ochiului, ar fi prilej de chibzuire pentru cel ce cugetă smerit!           Pe urmă şezu jos alături de el şi zise:           — Pe Allah! O, fratele meu, n-am să preget a rămâne lângă tine până când am să văd ce are să ţi se întâmple cu efritul.           Şi rămase, într-adevăr, şi începu să tăifăsuiască cu el, şi îl văzu topindu-se de frică şi de spaimă, pradă unei mâhniri adânci şi unor gânduri zbuciumate. Iar stăpânul gazelei rămase mai departe acolo, până când deodată se ivi un alt şeic, care venea spre ei, ducând cu el doi câini ogari din soiul câinilor negri. Se apropie, le ură bună pace şi îi întrebă de pricină şederii lor în locul acela bântuit de ginni. Atunci ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârşit. Şi de-abia şezu el jos, că un al treilea şeic se îndreptă spre ei, ducând o catârcă de culoarea sturzului. Le ură bună pace şi îi întrebă de pricină şederii lor în locul acela. Iar ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârşit. Şi nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă o dată.           Intr-acestea, un vârtej de pulbere se ridică şi un vânt de furtună se abătu cu năprasnă, venind înspre mijlocul câmpiei. Apoi, când pulberea se risipi, ginnul cu pricina se ivi, cu o spadă straşnic agerită în mână; şi scântei scăpărau din pleoapele lui. Veni la ei şi, înşfăcându-l pe negustor din mijlocul lor, îi zise:           — Hai să te omor, precum l-ai omorât tu pe copilul meu, suflarea vieţii mele şi focul inimii mele!           Atunci negustorul începu să plângă şi să se tânguiască; şi tot aşa şi cei trei şeici începură amarnic să plângă, să geamă şi să suspine.           Da şeicul cel dintâi, stăpânul gazelei, se îmbărbătă într-un sfârşit şi, sărutând mâna ginnului, îi zise:           — O, ginnule, o, căpetenie a sultanilor ginnilor şi cunună a lor, dacă am să-ţi istorisesc povestea mea şi dacă ai să fii mulţumit de ea, drept răsplată vei binevoi să-mi dăruieşti o treime din sângele acestui negustor?           Ginnul zise:           — Da, de bună seamă, preacinstitule şeic! Dacă îmi vei istorisi povestea, şi dacă o voi găsi vrednică, voi binevoi să-ţi dăruiesc o treime din sângele acestuia!           Istorisirea celui dintâi şeic.           Şeicul cel dintâi spuse:           — Află, o, puternicule efrit, că gazela de colea este fiica moşului meu18, şi este de o carne şi de un sânge cu mine. M-am însurat cu ea încă de pe când era copilă şi am trăit laolaltă aproape treizeci de ani. Şi Allah nu mi-a dăruit de la ea nici un urmaş, încât am luat o cadână, care, din mila lui Allah, mi-a dăruit un băiat frumos ca luna la răsăritul ei; avea nişte ochi vrăjitori, şi nişte sprâncene îngemănate, şi nişte mâini, şi nişte picioruşe desăvârşite. A crescut încet-încet, până ce a ajuns un băietan de cincisprezece ani. La vremea aceea, am fost nevoit să plec la un târg depărtat, chemat de un alişveriş pricopsit.           Or, fata moşului meu, gazela de colea, era dăscălită din copilăria ei la vrăjitorie şi la meşteria fermecătoriilor. Cu meşteşugul farmazoniei, l-a preschimbat pe fiul meu în viţel, iar pe roaba mama lui, în vacă; pe urmă i-a pus sub paza ciurdarului nostru.           Eu, după un răspas lung de vreme, m-am întors de pe drumuri. Am întrebat de fiul meu şi de mama lui, iar fiica moşului meu mi-a spus:           — Roaba ta a murit; iar fiul tău a fugit, şi habar nu am încotro s-a dus!           Atunci, vreme de un an, am stat ghebejit sub mâhnirea din inima mea şi sub lacrimile din ochii mei.           Când veni sărbătoarea din an a Zilei Jertfelor19, trimisei vorbă ciurdarului să-mi aleagă o vacă mai grasă; iar el îmi aduse o vacă grasă – şi era chiar cadâna mea, cea vrăjită de gazela de colea!           — Atunci îmi suflecai mânecile şi poalele mantiei şi, cu jungherul în mână, mă pregătii să jertfesc vaca. Deodată vaca începu să se tânguie şi să plângă cu potop de lacrimi. Atunci mă oprii; şi îi poruncii văcarului s-o înjunghie el. Ceea ce şi făcu; pe urmă o jupui. Da nu găsirăm în ea nici grăsime, nici carne; numai pielea şi oasele. Atunci mă cuprinse căinţa că o jertfisem; da la ce îmi mai slujeau căinţele? Pe urmă o dădui ciurdarului şi îi spusei:           — Adu-mi un viţel mai gras.           Iar el mi-l aduse pe fiul meu cel vrăjit în viţel. Când mă văzu, viţelul îşi rupse frânghia, veni în goană la mine şi se prăvăli la picioarele mele; şi ce gemete! Şi ce plânsete! Atunci mi se făcu milă de el, şi îi spusei ciurdarului:           — Adu-mi o vacă, şi dă-i drumul viţelului!           Când povestea ajunse aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, tăcu, fară a se prilejui mai mult de îngăduinţă. Atunci sora ei, Doniazada, îi zise:           — O, sora mea, ce dulci, şi ce gingaşe, şi ce miezoase, şi ce zemoase la gust sunt vorbele tale!           Iar Şeherezada răspunse:           — Şi ele nu sunt chiar nimic pe lângă ceea ce am să vă povestesc la amândoi, noaptea următoare, dacă am să mai fiu cumva în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă păstreze!           Iar sultanul îşi zise în sineşi: „Pe Allah! N-am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveştii ei!”           Pe urmă sultanul şi Şeherezada îşi petrecură noaptea toată îmbrăţişaţi. După care sultanul se duse să ocârmuiască treburile judeţelor lui. Şi îl văzu pe vizir purtând sub braţ giulgiul menit copilei sale Şeherezada, pe care o şi socotea moartă. Ci sultanul nu-i spuse nimic în privinţa aceasta, şi urmă să împartă dreptatea şi să căftănească pe unii în slujbe, şi să-i mazilească pe alţii, şi tot aşa până la sfârşitul zilei. Iar vizirul rămase nedumerit şi până peste poate de uluit.           Când divanul20 se sfârşi, sultanul Şahriar se întoarse în saraiul său.           Iar cândfu cea de a doua noapte., Doniazada îi spuse surorii sale Şeherezada:           — O, sora mea, isprăveşte-ne, mă rog ţie, povestea cu păţania negustorului cu ginnul!           Iar Şeherezada răspunse:           — Din toată inima şi ca o cinstire datorată!           — Şi numai dacă sultanul îmi îngăduie.           Atunci sultanul îi spuse:           — Poţi să vorbeşti!           Ea spuse:           A ajuns până la mine, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu gânduri cinstite şi drepte, că, după ce negustorul îl văzu pe viţel plângând, inima lui fu cuprinsă de milă, şi îi spuse ciurdarului:           — Lasă viţelul printre vite!           Întocmai! Iar ginnul se minuna cu mare minunare de povestea aceea uluitoare. Pe urmă şeicul, stăpânul gazelei, urmă:           O, doamne al sultanilor ginnilor, aşa s-au petrecut toate! Iar fiica moşului meu, gazela de colea, se afla de faţă, vedea toate şi spunea:           — Oh, trebuie să jertfim viţelul, întrucât este destul de gras!           Şi eu nu puteam, de milă, să mă hotărăsc a-l jertfi; şi îi poruncii ciurdarului să-l ia îndărăt; iar ciurdarul îl luă şi se duse cu el.           A doua zi, şedeam tolănit, când păstorul veni la mine şi îmi zise:           — O, stăpâne al meu, am a-ţi spune un lucru ce are să te bucure, iar vestea mea cea bună are să-mi aducă o răsplată.           Îi răspunsei:           — De bună seamă.           El spuse:           — O, strălucitule negustor, o am pe fata mea care este vrăjitoare şi a învăţat vrăjitoria de la o muiere bătrână care sălăşluia la noi. Or, ieri, când mi-ai dat viţelul, am intrat cu el la fata mea. Şi faţa, numai ce l-a văzut, că şi-a şi acoperit obrazul cu vălul şi a început să plângă şi apoi să râdă. Pe urmă mi-a spus:           — O, taică, atâta de mult a coborât preţul meu în ochii tăi, încât laşi să intre aşa la mine bărbaţii străini?           Eu am grăit:           — Păi unde sunt bărbaţii aceia străini? Şi pentru ce ai plâns şi pe urmă ai râs?           Ea mi-a spus:           — Viţelul pe care îl ai cu tine este fiul stăpânului nostru negustorul, da e vrăjit. Şi maică-sa cea maşteră l-a vrăjit aşa, şi pe el şi pe maica lui odată cu el. Şi nu m-am putut opri să nu râd de chipul lui de viţel. Iar dacă am plâns, a fost din pricina mamei viţelului, cea jertfită de părintele lui.           La vorbele acestea ale copilei mele, am fost până peste poate de minunat şi am aşteptat ca pe foc ivirea dimineţii, ca să vin să-ţi dau de ştire.           După ce auzii spusele ciurdarului, o, puternicule ginn, urmă şeicul, plecai cu el degrabă, şi mă simţeam beat fară vin, de potopul de bucurie şi de fericire ce mă năpădea, de a-mi vedea iarăşi feciorul. Când ajunsei, aşadar, la casa păstorului, copila îmi ură bun-venit şi îmi sărută mâna. Pe urmă veni la mine viţelul şi se rostogoli la picioarele mele. Atunci îi spusei fetei ciurdarului:           — Este adevărat ceea ce povesteşti despre viţel?           Ea spuse:           — Da, hotărât, stăpâne al meu! Este fiul tău, pojarul inimii tale!           Eu îi zisei:           — O, copilă binevoitoare şi săritoare, dacă îl dezlegi pe fiul meu, îţi voi da toată turmă şi toate bunurile pe care le am în seama tatălui tău!           Ea zâmbi la vorbele mele şi îmi spuse:           — O, stăpâne al meu, nu vreau să primesc bogăţia decât cu două învoieli: cea dintâi este să mă mărit cu fiul tău! Iar cea de a doua este să mă laşi să vrăjesc şi să leg pe cine vreau! Fără de care nu răspund de izbânda strădaniei mele împotriva ticăloşiilor soţiei tale.           Când auzii, o, puternicule ginn, vorbele fetei văcarului, îi spusei:           — Fie! Şi, pe deasupra învoielii, vei avea şi bogăţiile care se află sub mâna părintelui tău! Cât despre fiica moşului meu, îţi îngăduiesc să faci ce vrei cu sângele ei!           Când auzi vorbele mele, fata luă un lighenaş de aramă, îl umplu cu apă şi rosti asupra apei nişte descântece vrăjitoreşti; apoi stropi viţelul şi îi zise:           — Dacă Allah te-a zămislit viţel, să rămâi viţel, fară a-ţi schimba chipul! Dar dacă eşti vrăjit, întoarce-te la chipul tău cel zămislit dintâi, şi numai cu îngăduinţa lui Allah Preaînaltul!           Aşa grăi. Şi numaidecât viţelul începu să se frământe scuturându-se, şi se făcu iarăşi făptură omenească. Atunci mă repezii la el şi îl luai în braţe. Apoi îi zisei:           — Allah fie asupră-ţi! Istoriseşte-mi ce a făcut fiica moşului meu cu tine şi cu mama ta!           Iar el îmi povesti toate câte păţiseră. Spusei atunci:           — O, copilul meu, Allah, Stăpânul Ursitelor, ţi-a hărăzit pe cineva spre a te mântui şi a-ţi mântui nedreptăţile!           După care, o, mult bunule ginn, îl însurai pe fiul meu cu fata ciurdarului. Iar faţa, cu meşteşugul vrăjitoriei sale, o vrăji pe fiica moşului meu şi o preschimbă în gazela pe care o vezi! Iar eu, cum treceam pe aici, îi văzui laolaltă pe oamenii aceştia de treabă, îi întrebai ce fac şi aflai de la ei ce a păţit negustorul acesta, şi şezui jos să văd ce va fi să urmeze. Şi-aceasta-i povestea mea!           Atunci ginnul strigă:           — Povestea ta este destul de uluitoare: încât îţi dăruiesc treimea din sângele cerut.           Tot atunci păşi înainte cel de al doilea şeic, stăpânul celor doi ogari, şi spuse:           Istorisirea celui de al doilea şeic           — Află, o, doamne al sultanilor ginnilor, că aceşti doi câini de colea sunt fraţii mei, iar eu sunt cel de al treilea. Or, când tatăl nostru a murit, ne-a lăsat moştenire trei mii de dinari21. Eu, cu partea mea, deschisei o prăvălie unde mă apucai să vând şi să cumpăr. Iar unul dintre fraţii mei se apucă de drumeţii, spre a face negoţ, şi lipsi departe de noi de-a lungul unui an, cu caravanele. Când se întoarse, nu mai avea nimic. Atunci îi zisei:           — O, fratele meu, nu te-am povăţuit eu să nu pleci nicăierea?           Atunci el începu să plângă şi spuse:           — O, fratele meu, Allah, care este puternic şi mare, a îngăduit să mi se întâmple acestea, încât acuma vorbele tale nu pot să-mi mai fie de nici un folos, căci nu mai am nimic.           Atunci îl luai cu mine la prăvălie, apoi îl dusei la hammam22 şi îi dăruii un caftan falnic de soiul cel mai bun. Pe urmă şezurăm alături să mâncăm, apoi îi spusei:           — O, fratele meu, am să fac socoteala agoniselii aduse de prăvălia mea de la un an la celălalt; şi, fară a mă atinge de căpătâiul banilor dintâi, am să împart agoniseala pe din două cu tine!           Şi aşa că făcui socoteala agoniselii de bani aduse de prăvălie, şi găsii, pentru anul acela, un câştig de o mie de dinari. Atunci îi mulţumii lui Allah, cel carele este puternic şi mare, şi mă bucurai cu cea mai straşnică bucurie. Pe urmă împărţii agoniseala în două părţi pe o potrivă între fratele meu şi mine. Şi sălăşluirăm laolaltă zile şi zile în şir. Şi iarăşi fraţii mei hotărâră să plece, şi vrură să mă facă să plec şi eu cu ei. Şi nu primii nicicum, şi le zisei:           — Au ce-aţi dobândit voi, neicuşorilor, călătorindu-vă, ca să fiu ispitit să fac şi eu ca voi?           Ei atunci începură să mă cicălească; da fară de roadă, întrucât nu mă înduplecai nicicum. Dimpotrivă, ramaserăm mai departe fiecare la prăvălia lui, să vindem şi să cumpărăm, vreme de un an întreg. Şi ei începură iar să mă îmbie cu călătoriile, iar eu urmai a nu mă învoi – şi aşa ţinu şase ani întregi. Până la urmă, sfârşii a cădea la înţelegere cu ei în ce priveşte plecarea şi le spusei:           — O, fraţii mei, să numărăm câţi bani avem.           Numărarăm şi găsirăm cu totul şase mii de dinari. Le spusei atunci:           — Să îngropăm jumătate din ei în pământ, spre a-i putea folosi, dacă ne-o lovi vreo năpastă. Şi să luăm fiecare câte o mie de dinari, spre a face neguţătorie în mic.           Ei răspunseră:           — Allah fie asupra gândului tău!           Atunci luai banii, îi împărţii în două părţi pe-o potrivă, îngropai trei mii de dinari, iar pe ceilalţi trei mii îi împărţii cinstit la fiecare dintre noi trei. Apoi făcurăm târguieli de felurite mărfuri, năimirăm o corabie, cărarăm pe ea toate lucrurile noastre şi plecarăm.           Călătoria ţinu o lună încheiată, la capătul căreia intrarăm într-o cetate, unde ne vândurăm mărfurile; şi izbutirăm un câştig de zece dinari pentru fiecare dinar. Apoi lăsarăm cetatea aceea.           Cum ajunserăm pe ţărmul mării, văzurăm o fetişcană, îmbrăcată cu nişte haine vechi şi roase, care veni la mine, îmi sărută mâna şi îmi zise:           — O, stăpâne al meu, poţi să mă ajuţi şi să-mi faci un bine? Şi am să mă pricep şi eu să-ţi întorc binele făcut!           Îi spusei:           — Da, hotărât! Îmi place să ajut şi să îndatorez; ci să nu te socoţi silită a-mi întoarce îndatorinţa.           Ea îmi răspunse:           — O, stăpâne al meu, atunci însoară-te cu mine şi ia-mă în ţara ta, şi îţi voi închina sufletul meu. Îndatorează-mă, aşadar, căci sunt dintre cele care ştiu preţul unei datorinţe şi al unei binefaceri. Şi să nu-ţi fie ruşine de starea mea săracă!           Dacă auzii asemenea vorbe, mă prinse o milă adâncă de ea: întrucât nu este nimic care să nu se facă fară de voia lui Allah, carele este puternic şi mare! O luai, aşadar, şi o îmbrăcai în haine scumpe; apoi aşternui pentru ea, pe corabie, covoare strălucitoare şi îi făcui o primire caldă şi îmbelşugată, plină de cinstire. Apoi pornirăm.           Iar inima mea o îndrăgi cu o dragoste mare. Şi de atunci nu mă mai săturam de ea nici zi, nici noapte. Şi numai eu, dintre fraţii mei, puteam să mă bucur de ea. Încât fraţii mei se umplură de pizmă; şi mă mai zavistuiau şi pentru bogăţia mea şi pentru bunătatea mărfurilor mele; şi îşi aruncau privirile lacom spre tot ce aveam, şi puseră la cale moartea mea şi jefuirea banilor mei: căci Şeitan23 îi făcu să-şi vadă fapta în culorile cele mai frumoase.           Într-o zi, pe când dormeam lângă soţia mea, fraţii mei veniră la noi, ne luară pe sus şi ne aruncară pe amândoi în mare; şi soţia mea se trezi în apă. Atunci deodată îşi schimbă înfăţişarea şi se prefăcu într-o efrită24. Mă luă atunci pe umerii ei şi mă duse pe o insulă.           Apoi pieri pentru toată noaptea, şi se întoarse spre ziuă, şi îmi spuse:           — Nu mă mai cunoşti? Sunt soţia ta! Te-am luat şi te-am scăpat de la moarte, cu îngăduinţa lui Allah Prea-înaltul. Întrucât, să ştii bine, eu sunt o ginnă şi, din clipita când te-am văzut, inima mea te-a îndrăgit, numai că aşa a vrut Allah, iar eu sunt o drept-credincioasă întru Allah şi întru Profetul, binecuvânteze-l şi ocrotească-l Allah! Când am venit la tine în starea săracă în care eram, tu ai binevoit numaidecât să te însori cu mine. Şi-atunci eu, în schimb, te-am scăpat de moartea în apă. Cât despre fraţii tăi, sunt plină de mânie împotriva lor, şi trebuie să-i ucid neabătut!           La vorbele acestea, rămăsei năucit de tot, şi îi mulţumii pentru fapta ei, şi îi zisei:           — Cât despre pedepsirea fraţilor mei, chiar că nu trebuie!           Apoi îi istorisii câte mi se întâmplaseră cu ei, de la început până la sfârşit. După ce îmi ascultă spusele, îmi zise:           — Eu, în noaptea aceasta, am să zbor până la ei şi am să le scufund corabia; şi au să piară!           Eu îi spusei:           — Allah fie asupră-ţi! Să nu care cumva să faci aşa, căci zice Părintele Zicalelor: „O, făcătorule de bine faţă de un netrebnic! Să ştii că nelegiuitul este îndeajuns de pedepsit prin chiar nelegiuirea lui!” Or, fie orice-ar fi, ei oricum sunt fraţii mei!”           Ea zise:           — Trebuie numaidecât să-i ucid!           Şi zadarnic cerui îndurare pentru ei. După care mă luă pe umeri şi porni în zbor, şi mă lăsă pe prispă casei mele. Atunci descuiai uşile casei. Apoi scosei cei trei mii de dinari din tainiţa lor. Şi îmi deschisei prăvălia, după ce trecusem cum se cuvine pe la cunoscuţi şi le rostisem urările îndătinate; şi făcui alte târguieli de mărfuri.           Când veni noaptea, închisei prăvălia şi, întorcându-mă acasă, găsii câinii aceştia doi de colea legaţi într-un colţ. Când mă văzură, se sculară şi începură să plângă şi să se lipească de hainele mele; şi numaidecât veni în fugă soţia mea care îmi spuse:           — Sunt fraţii tăi.           Eu spusei:           — Dă cine a putut să-i aducă în starea aceasta?           Soţia mea răspunse:           — Eu! Am rugat-o pe sora mea, care este cu mult mai pricepută decât mine la descântece, şi ea i-a adus în starea aceasta, din care nu au să mai poată ieşi decât când s-or împlini zece ani.           Pentru aceasta, o, puternicule ginn, vin pe ţărmurile acestea, căci mă duc la cumnata mea s-o rog să-i dezlege, întrucât iacătă că s-au scurs cei zece ani. Când am ajuns aici, l-am văzut pe tânărul acesta de treabă, am aflat de păţania lui şi n-am mai vrut să mă urnesc din loc până a nu vedea ce va fi să se petreacă între tine şi el! Şi-aceasta-i povestea mea.           Ginnul grăi:           — Este o poveste uluitoare, într-adevăr, încât îţi dăruiesc treimea din sângele de răscumpărare a omorului.           Atunci păşi înainte cel de al treilea şeic, stăpânul catârcei, şi îi spuse ginnului:           — Am să-ţi istorisesc o poveste şi mai minunată decât cestelalte două. Iar tu îmi vei dărui ce-a mai rămas din sângele de răscumpărare a omorului.           Ginnul răspunse:           — Aşa să fie!           Iar cel de al treilea şeic spuse:           Istorisirea celui de al treilea şeic           — O, sultane, o, căpetenie de ginni! Catârca asta de colea este soţia mea. Am fost odată într-o călătorie şi am lipsit departe de ea un an întreg; şi, când mi-am isprăvit treburile, m-am întors la vreme de noapte acasă şi am găsit-o culcată cu un rob arap pe chilimurile patului; şi amândoi şedeau şi tăifăsuiau şi se marghioleau şi râdeau şi se cuprindeau şi se hârjoneau, zbânţuindu-se. De îndată ce mă văzu, se ridică iute şi se repezi la mine, ţinând un ulcior de apă în mână; boscorodi nişte vorbe deasupra ulciorului, mă stropi cu apă şi grăi:           — Ieşi din chipul tău şi ia înfăţişarea de câine!           Şi pe dată mă făcui câine; şi mă alungă din casa mea. Iar eu plecai, şi de atunci nu contenii să tot rătăcesc, şi ajunsei într-un sfârşit la dugheana unui măcelar. Mă strecurai înlăuntru şi începui să rod la oase. Când mă văzu, stăpânul măcelăriei mă luă şi plecă acasă la el împreună cu mine.           Faţa măcelarului, când mă văzu, îşi acoperi numaidecât obrazul cu iaşmacul, din pricina mea, şi îi zise tatălui ei:           — Oare aşa se face? Aduci un bărbat şi intri cu el în casă!           Tatăl ei zise:           — Păi unde este bărbatul acela?           Ea răspunse:           — Câinele acesta este un bărbat. Şi l-a vrăjit o femeie. Iar eu pot să-l dezleg.           La vorbele ei, tatăl spuse:           — Allah fie asupră-ţi! O, fata mea, dezleagă-l!           Ea luă un ulcior cu apă şi, după ce îngână asupra apei câteva vorbe, mă stropi cu câteva picături şi spuse:           — Ieşi din acest chip şi întoarce-te la chipul tău dintâi!           Atunci mă întorsei la chipul meu dintâi, şi sărutai mâna copilei, şi spusei:           — Aş dori acuma s-o vrăjeşti pe soţia mea, cum m-a vrăjit ea.           Faţa atunci îmi dărui un pic de apă şi îmi spuse:           — Dacă ai s-o găseşti pe soţia ta dormind, stropeşte-o cu apa aceasta, şi are să se facă după dorinţa ta!           Şi chiar că o găsii dormind, o stropii cu apă, şi spusei:           — Ieşi din chipu-acesta şi fă-te închipuirea unei catârce!           Şi pe clipă catârcă se şi făcu. Şi-i chiar catârca pe care o vezi colea cu chiar ochiul tău, o, sultane şi căpetenie a sultanilor ginnilor!           Atunci ginnul se întoarse înspre catârcă şi o întrebă:           — Este adevărat?           Iar ea începu să dea din cap şi spuse prin semne:           — Oh, da! Oh, da! Este adevărat!           Toată povestea aceasta izbuti să-l facă pe ginn să se zgâlţâie de tulburare şi de mulţumire, şi să-i dăruiască bătrânului treimea de sânge din urmă.           Aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, îşi curmă vorba, fară a se prilejui mai mult de îngăduinţă. Atunci sora ei Doniazada îi zise:           — O, sora mea, ce dulci, şi ce drăgălaşe, şi ce gustoase, şi ce zemoase sunt vorbele tale, în prospeţimea lor!           Şeherezada răspunse:           — Da ce sunt ele, măsurate cu cele ce am să-ţi povestesc în noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă mai păstreze?           Iar sultanul îşi zise: „Pe Allah! Nu am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveştii ei, care poveste este uluitoare!”           Apoi sultanul şi Şeherezada petrecură noaptea înlănţuiţi, până dimineaţa. După care sultanul plecă la sala divanurilor lui. Iar vizirul şi dregătorii intrară, şi divanul se umplu de lume. Iar sultanul judecă, şi căftăni, şi mazili, şi îşi isprăvi treburile, şi rosti porunci, şi tot aşa până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, iar sultanul Şahriar se întoarse la saraiul său.           Iar când fu cea de-a treia noapte, Doniazada zise:           — O, sora mea! Spune-ne povestea până la capăt.           Iar Şeherezada răspunse:           — Cu toată dragostea şi bucuria inimii!           Apoi urmă:           Am aflat, o, norocitule sultan, că, după ce şeicul al treilea i-a istorisit ginnului istorisirea cea mai uluitoare dintre toate trei, ginnul s-a minunat cu minunare mare, s-a cutremurat de mulţumire şi de tulburare şi a spus:           — Iţi dăruiesc ce a mai rămas din răscumpărarea omorului. Şi îl slobozesc pe negustor.           Atunci negustorul, bucuros până peste poate, se duse dinaintea şeicilor şi le mulţumi îndelung. Iar ei, la rândul lor, îl firitisiră pentru slobozirea lui.           Şi fiecare se întoarse în ţara sa.           Şi, urmă Şeherezada, povestea aceasta nu este mai uluitoare decât povestea cu pescarul.           Atunci sultanul îi zise Şeherezadei:           — Care poveste cu pescarul?

Se povesteşte – că numai unul Allah este atotştiutor şi atotînţelept, şi atotputernic, şi atotiertător – că, între câte s-au scurs şi s-au perindat din vechimea vremilor şi în curgerea veacurilor şi a clipelor, a fost odată un sultan dintre sultanii din stirpea lui Sassan1, în ostroavele indieneşti şi chinezeşti, stăpân de oştimi, de supuşi, de slujitori şi de multe sultanaturi. Şi avea doi copii, unul mai mare, iar celălalt mai mic. Amândoi erau viteji neînfricaţi. Cel mai mare însă era un viteaz mai avan decât mezinul. Domnea peste ţările sale şi cârmuia cu dreptate între oameni; încât locuitorii ţării şi ai împărăţiei îl îndrăgiseră. Îl chema Şahriar2. Cât despre fratele său mezinul, pe acela îl chema Şahzaman3 – şi domnea peste Samarkand Al-Ajam4.           Şi treburile dăinuind tot aşa neabătut, fiecare sălăşluia în ţara lui; şi fiecare în împărăţia lui cârmuia cu dreptate de douăzeci de ani asupra turmelor sale. Şi erau amândoi până peste poate de mulţumiţi şi de fericiţi.           Şi nu conteniră să trăiască aşa până ce sultanul mai mare fu cuprins de un dor fierbinte de a-l vedea pe fratele mai mic. Atunci îi porunci vizirului să purceadă la drum şi să vină cu el. Vizirul îi răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Pe urmă plecă şi ajunse cu bună pace, din mila lui Allah; intră la mezin, i se închină cu salamalekul5 – trimis, şi îl înştiinţă că sultanul Şahriar doreşte fierbinte să-l vadă, şi că rostul călătoriei ce-o făcuse era de a-l pofti să meargă în ospeţie la fratele său. Sultanul Şahzaman îi răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Pe urmă porunci să se facă pregătirile de plecare şi să se ia corturile, cămilele, catârii, slujitorii şi zahereaua de trebuinţă. Apoi îl ridică pe vizirul său în slujba de cârmuitor al ţării, şi purcese la drum spre olaturile fratelui său.           Şi, pe la miez de noapte, îşi aduse aminte de un lucru pe care îl uitase la sarăi; şi făcu cale întoarsă, şi intră în sarăi. Şi o găsi pe soţia lui întinsă în crivatul ei, îmbrăţişată de un rob arap din cisla lui de robi. La priveliştea aceea, i se înnegură lumea dinaintea ochilor. Şi îşi zise în sineşi: „Dacă o asemenea năprasnă s-a petrecut când eu nici nu am apucat să plec de-a binelea din cetatea mea, cum are să se poarte dezmăţata asta în vremea cât am să stau la fratele meu?” Şi îşi trase scurt sabia şi, izbindu-i pe amândoi, îi omorî pe chilimurile de pe crivat. Pe urmă se întoarse pe clipă pe dată şi porunci purcederea taberei. Şi plecă noaptea, şi merse până ce ajunse la cetatea fratelui său.           Atunci fratele său se bucură de venirea lui şi îi ieşi înainte şi, întâmpinându-l, îi ură bună pace; şi se învoioşi până peste marginile voioşiei, şi împodobi pentru el cetatea, şi se porni să-i vorbească cu mare drag. Dar sultanul Şahzaman îşi aducea mereu aminte de fapta soţiei, şi un nor de mâhnire îi adumbrea chipul; şi se făcuse galben la obraz şi se uscase la trup. Încât, atunci când îl văzu în starea aceea, sultanul Şahriar gândi în cugetul său că faptul se datora plecării sultanului Şahzaman departe de ţara şi de împărăţia sa şi, nemaiîntrebându-l nimic în privinţa aceasta, îl lăsă în voia lui. Dar, într-una din zile, îi spuse:           — O, fratele meu, nu ştiu! Dar văd că trupul ţi se usucă şi obrazul ţi se gălbejeşte!           El răspunse:           — O, fratele meu, port înlăuntrul făpturii mele o rană vie.           Şi nu îi dezvălui ceea ce văzuse că făptuise soţia lui. Sultanul Şahriar îi zise:           — Tare doresc să mergi cu mine la vânătoare cu hăitaşi şi cu cai, întrucât poate că aşa are să ţi se mai uşureze pieptul.           Dar sultanul Şahzaman nu vroi să primească; şi fratele său plecă singur la vânătoare.           Or, la saraiul sultanului se aflau nişte ferestre ce se deschideau spre grădină şi, cum sultanul Şahzaman se sprijinise acolo în coate să privească, uşa de la sarai se deschise şi ieşiră douăzeci de roabe şi douăzeci de robi; iar femeia sultanului, fratele său, se afla printre ei, preumblându-se în toată frumuseţea ei strălucitoare. Când ajunseră la un havuz, se dezbrăcară toţi şi se amestecară laolaltă. Şi deodată femeia sultanului strigă:           — O, Massud! Ya, Massud!           Şi numaidecât se repezi la ea un arap negru şi vânjos, care o şi înşfăcă; iar ea îl înşfăcă la fel. Atunci arapul cel negru o răsturnă pe spate şi o încălecă. La răsturnişul acela, toţi robii făcură şi ei la fel cu femeile. Şi toţi o ţinură aşa multă vreme, şi nu puseră capăt sărutărilor, îmbrăţişărilor, târnoselilor şi altor lucruri asemenea decât când ziua ajunse în scapăt.           La priveliştea aceea, fratele sultanului îşi zise în sineşi: „Pe Allah! Năprasna mea este cu mult mai uşoară decât năprasna de aici!” Şi numaidecât lăsă amarul şi mâhnirea să i se zvânte, zicându-şi: „Chiar că asta-i nemăsurat mai mare decât tot ce-am păţit eu!” Şi, din chiar clipita aceea, se apucă să bea şi să mănânce fară păs.           Şahriar, sultanul, fratele său, se înturnă de la vânătoare, şi amândoi îşi urară bună pace unul altuia. Pe urmă sultanul Şahriar luă seama la fratele său, sultanul Şahzaman, şi văzu că i se întorseseră culorile în obraji şi că se înviorase la chip; ba că şi mânca vârtos, după ce atâta vreme se tot lingăvise la masă. Şi se minună şi zise:           — O, fratele meu, te tot vedeam pâclişit la chip, şi-acuma iacătă că ţi s-au întors culorile! Ia spune-mi ce-i cu tine.           El îi răspunse:           — Am să-ţi dezvăluiesc pricina mohorelii mele; da cruţă-mă de a-ţi istorisi pentru ce mi s-au întors culorile!           Sultanul îi spuse:           — Povesteşte-mi dintru-ntâi, ca să pricep, temeiul schimbării tale la chip şi al zaiflâcului tău!           El răspunse:           — O, fratele meu, află că, atunci când l-ai trimis pe vizirul tău la mine, ca să mă cheme dinaintea ta, mi-am făcut pregătirile de plecare şi am ieşit din cetatea mea. Şi pe urmă mi-am adus aminte că uitasem giuvaierul pe care hotărâsem să ţi-l aduc şi pe care ţi l-am dăruit la sarăi; aşa că m-am întors din drum şi am găsit-o pe soţia mea culcată cu un rob arap, dormind pe chilimul de pe crivatul meu! Şi i-am ucis pe amândoi, şi am venit la tine, şi eram tare pătimit de gândul acelei întâmplări; şi-acesta-i temeiul gălbejelii mele dintâi şi al pâclişelii mele. Cât despre pricina întoarcerii culorii mele, cruţă-mă de a ţi-o dezvălui!           După ce îi ascultă vorbele, fratele lui spuse:           — Mă rog ţie, în numele lui Allah, să-mi mărturiseşti pricina care ţi-a înviorat chipul!           Sultanul Şahzaman îi înşirui atunci tot ceea ce văzuse. Şi sultanul Şahriar zise:           — Mai înainte de orice, se cade să văd cu chiar ochii mei!           Fratele său îi zise:           — Atunci fă-te că pleci la vânătoare şi la gonăcit; şi ascunde-te la mine, şi ai să fii martor la zamparalâc, şi ai să te încredinţezi cu chiar ochii tăi!           Şi pe clipă sultanul puse pristavul domnesc să pristăvească plecarea; şi oştenii ieşiră cu corturile afară din cetate; iar sultanul ieşi şi el, şi se trase în corturi, şi le spuse robilor săi cei tineri:           — Să nu intre nimeni la mine!           Pe urmă se străvesti şi ieşi pe ascuns şi porni spre sarai, acolo unde era fratele său, şi, când ajunse, şezu la fereastra care dă către grădină. Şi nici nu se scursese un ceas, când roabele, înconjurând-o pe stăpâna lor, intrară deodată cu robii şi făcură tot ceea ce spusese Şahzaman, şi petrecură în zamparalâcuri până la vremea asr6-ului.           Când văzu ceea ce văzu, minţile sultanului Şahriar îşi luară zborul din capul lui; şi îi spuse fratelui său Şahzaman:           — Hai să plecăm şi să vedem care-i ursita noastră pe drumul lui Allah; întrucât nu se mai cade să avem vreo treabă cu scaunul de domnie până ce nu vom izbuti să dăm de vreun ins care să fi trăit vreo păţanie ca a noastră; altminteri, chiar că moartea noastră ar fi mai de dorit decât viaţa!           Iar fratele său îi răspunse precum se cuvenea. Pe urmă se furişară amândoi printr-o uşă tainică afară din sarăi. Şi nu conteniră a drumeţi zi şi noapte până ce, într-un sfârşit, ajunseră la un copac din mijlocul unei pajişti singuratice, aproape de marea cea sărată. În pajiştea aceea se afla un ochi de apă dulce; şi băură din apa aceea şi şezură să se odihnească.           Nici nu apucase să treacă un ceas de vreme, că marea începu să se zbată şi, deodată, ţâşni din ape o trâmbă de fumegai negru ce se ridică spre cer, apoi se răsuci către pajiştea lor. La atare privelişte, fraţii se înspăimântară şi se căţărară cât putură de sus în vârful copacului, care era tare înalt, şi începură să iscodească cu privirile cam ce putea să fie.           Or, iacătă că trâmba de fum se preschimbă într-un ginn7, înalt la stat, mare la cap şi lat în piept, şi ducând pe creştet o ladă. Puse piciorul pe pământ, veni către pomul în care se aflau ei şi se opri sub pom. Săltă atunci pleoapa lăzii şi scoase afară o cutie mare pe care o deschise; şi numaidecât se ivi o copilă nurlie, strălucitoare de frumuseţe şi luminoasă ca soarele, întocmai precum spune poetul:           Lumină-i faţa ei, ca-n bezna-o dulce trecere de rază!           Neîntinata ei lumină ai lumii zori îi luminează.           Se-aprind de mândra-i strălucire pe bolta cerurilor sorii, Iar lunele-şi culeg seninul din ochii ei, surâzătorii!           Destrame-se deci taină-n care o-nchid aceste văluri rare, Să i se-nchine fermecate pământurile la picioare!           Şi-apoi, sub fulgerarea blândă din ochii ei, venind aproape, Aprinse lacrimi, ca o rouă, să-i spele umedele pleoape!           După ce se uită îndelung la copila cea frumoasă, ginnul îi spuse:           — O, crăiasă a domniţelor! O, tu, cea pe care te-am răpit în chiar noaptea nunţii tale! Tare aş vrea să dorm oleacă!           Şi ginnul, punându-şi capu-n poala fetei, adormi.           Atunci copila îşi ridică fruntea în sus, înspre vârful pomului, şi îi văzu pe cei doi sultani aciuaţi printre ramuri. Săltă pe dată capul ginnului de pe genunchii ei, îl puse pe pământ şi, sculându-se în picioare sub pom, le spuse prin semne:           — Daţi-vă jos, şi nu vă fie frică de efrit.           Ei îi răspunseră prin semne:           — Oh! Asupră-ţi fie Allah! Cruţă-ne de năprasnă!           Ea le zise:           — Allah fie cu voi cu amândoi! Daţi-vă jos cât mai repede, că de nu, îl trezesc pe efrit, iar el are să vă omoare cu moartea cea mai cruntă.           Atunci ei se speriară şi coborâră la ea; iar ea veni spre ei şi le spuse pe dată:           — Hai, însuliţi-mă vârtos şi straşnic! Că de nu, îi dau de ştire efritului.           De spaimă, sultanul Şahriar îi spuse fratelui său, sultanul Şahzaman:           — O, fratele meu, săvârşeşte tu mai întâi ceea ce porunceşte!           El răspunse:           — Nu săvârşesc nimic până ce nu ai să-mi dai tu pildă, ca mai mare!           Şi amândoi începură să se îmbie unul pe altul, făcându-şi semne din ochi. Atunci copila le zise:           — Ce vă tot hâiţi aşa? Dacă nu vă apucaţi pe dată de treabă, îl trezesc numaidecât pe efrit!           Atunci, din pricina spaimei lor faţă de efrit, îi făcură amândoi ceea ce li se poruncise. Când sfârşiră tot, copila le spuse:           — Chiar că bine vă mai pricepeţi!           Pe urmă, scoţând de la brâu un săcuţ, trase din el un gherdan alcătuit din cinci sute şaptezeci de inele cu peceţi, şi îi întrebă:           — Ştiţi ce este aceasta?           Ei răspunseră:           — Nu ştim.           Ea atunci le spuse:           — Toţi stăpânii acestor inele s-au însulit cu mine pe coarnele cele nesimţite ale acestui efrit. Aşa că daţi-mi şi voi, amândoi fraţii, inelele voastre.           Atunci ei, scoţându-şi-le de pe degete, îi înmânară amândouă inelele. Ea atunci zise:           — Aflaţi că efritul de colea m-a furat în noaptea nunţii mele, m-a închis într-o cutie şi, punând cutia într-o ladă, a cetluit lada cu şapte lacăte, şi m-a dus apoi în adâncul mării mugitoare, unde se zbat şi se izbesc valurile. Dar el habar nu are că, atunci când o femeie doreşte ceva, nimica nu poate s-o supună. De altminteri, şi poetul spune:           Prietene, nu fi încrezător Femeilor! Căci toate – bune, rele! -           Atârnă doar de potca toanei lor!           Iubirea lor minciună-i, şi în ele Dă vicleşugul glas şi chicoteşte, Şi-i canură-n veşmintele acele.           Smerit, la ce-a grăit Yussuf8-gândeşte!           Şi că Eblis9-pe-Adam10-l-a izgonit Din pricina femeii lui, fireşte.           Iar altul spune:           Nimic nu vei alege de-i sta la dojenit!           Pentru că-ndrâgostitul, chiar mâine, scos din fire, Aceleaşi patimi, bietul, va căuta smintit.           Să nu zici niciodată: „Eu unul, în iubire, N-am să mă port ca tonţii ce umblă-ntr-o ureche.”           Să nu zici vorbele-astea prosteşti şi fără şire.           Ar fi minune mare şi fără de pereche Să vezi scăpând vreodată din vrăjile muierii Bărbat întreg la minte şi neciupit de streche.           La atare spuse, cei doi fraţi se minunară până peste marginile minunării şi îşi ziseră unul altuia:           — Când un efrit ca acesta, şi în pofida puterniciei sale, a păţit ocăruri mult mai amarnice decât ale noastre, iacătă o pildă ce poate să ne slujească de mângâiere!           Atunci, pe dată o lăsară acolo pe tânăra nevastă şi se întoarseră fiecare la cetatea lui.           Când ajunse în saraiul său, sultanul Şahriar porunci să se reteze capul soţiei sale şi, în acelaşi chip, şi gâturile roabelor şi ale robilor ei. Pe urmă îi porunci vizirului să-i aducă în fiecare noapte câte o copilă fecioară. Şi în fiecare noapte căpăta astfel câte o copilă fecioară şi îi răpea fecioria. Iar când se sfârşea noaptea, o omora. Şi nu conteni să facă aşa vreme de trei ani în şir. Încât lumea fu cuprinsă de ţipetele de jale şi de vaierul spaimelor, şi toţi se pribegiră cu fetele câte le mai aveau. Şi nu mai rămase în cetate nici o fată în stare să slujească la năpada nărăvitului.           În atare împrejurări, sultanul îi porunci vizirului să-i aducă o copilă, ca de obicei. Şi vizirul plecă şi căută, da nu mai găsi nici o fată; şi, mohorât de tot, ugilit de tot, se duse acasă, cu sufletul plin de spaimă din pricina sultanului.           Or, vizirul avea chiar el două fete pline de frumuseţe, de nuri, de strălucire, de desăvârşire şi de dulce gingăşie. Pe cea mare o chema Şeherezada11, iar pe cea mai mică o chema Doniazada12. Cea mai mare, Şeherezada, citise cărţile, cronicile, poveştile cu domnii de demult şi cu istoriile noroadelor de odinioară. Se mai spune că avea o sumedenie de cărţi de istorie despre neamurile din vremurile apuse şi despre domnii din străvechime şi despre poeţi. Şi era tare iscusită la povestit şi tare dulce de ascultat.           Când îl văzu pe tatăl său, Şeherezada zise:           — Pentru ce te văd aşa de schimbat, încărcat de povara necazurilor şi a mâhnirilor? Află, dar, o, părinte al meu, că poetul spune:           O, tu, cel năpădit de greu, Alină-ţi chinurile-amare. Nimic nu dăinuie mereu – În lumea noastră toate pier: Oricare bucurie moare, Se uită orişice dureri.           Când auzi vorbele fiică-sii, vizirul îi povesti tot ce se întâmplase, de la început până la sfârşit, cu sultanul. Atunci Şeherezada îi zise:           — Pe Allah! O, părinte al meu, mărită-mă cu sultanul, întrucât sau voi trăi, sau voi fi preţul de răscumpărare pentru fetele musleminilor13-şi spăsenia lor din mâinile sultanului.           Atunci el îi zise:           — Allah fie asupră-ţi! Nu te da astfel primejdiei!           Ea îi zise:           — Aşa se cade să fac, neabătut!           Atunci el zise:           — Ia seama, să nu păţi ce au păţit măgarul şi boul cu gospodarul!           Şeherezada întrebă:           — Ce-au păţit?           Iar vizirul spuse:           — Ascultă!           Şi povesti:           Pilda cu măgarul, cu boul şi cu gospodarul.           Află, o, copila mea, că a fost odată un negustor stăpân pe bogăţii mari şi pe turme de vite, însurat şi tată de copii. Allah Preaînaltul îl mai dăruise şi cu priceperea graiurilor vieţuitoarelor şi ale păsărilor. Or, acareturile acelui negustor se aflau într-un colţ de ţară mănos, pe malul unei ape. Iar la gospodăria lui mai avea un măgar şi un bou.           Într-o zi, boul veni la staulul unde sălăşluia măgarul şi văzu staulul măturat şi stropit cu apă; ieslea era plină cu orz bine mărunţit şi cu paie tocate mărunt; şi măgarul sta bine la odihnă; şi arareori stăpânu-său încăleca pe el, dar şi atunci numai când avea de făcut vreun drum care se întâmpla să fie mai grabnic, şi măgarul se întorcea repede la tihna lui. Or, în ziua aceea, gospodarul îl auzi pe bou cum îi spunea măgarului:           — Mănâncă şi te desfată! Şi fie-ţi de bine, şi cu folos, şi cu bună mistuire! Eu trudesc şi tu te hodini; mănânci orz mărunţit bine şi te îndopi! Iar dacă vreodată şi vreodată stăpânu-tău încalecă pe tine, te întoarce acasă numaidecât! Pe când eu nu mă îndop decât cu aratul şi cu trudă la roata morii!           Atunci măgarul îi zise:           — Când vei ieşi la câmp şi când ţi se va pune jugul pe grumaz, să te prăvăleşti la pământ şi să nu te mai scoli nici măcar dacă te-or bate; iar când vei fi sculat, repede să te prăbuşeşti iar, pentru a doua oară. Şi atunci, dacă te vor duce îndărăt în staul şi dacă ţi-or da boabe, tu să nu mănânci nimic, ca şi când ai fi bolnav. Străduieşte-te aşa, nici să nu mănânci, nici să nu bei, vreme de o zi, sau de două, sau de trei. În felul acesta, ai să te odihneşti de trudă şi de caznă!           Or, negustorul era acolo şi le auzi vorbele. Iar când argatul veni la bou să-i dea nutreţul, văzu că nu mănâncă mai nimic; şi dimineaţa când să-l ia la arăt, îl găsi bolnav. Atunci negustorul îi spuse argatului:           — Ia măgarul şi pune-l să are în locul boului, până deseară!           Şi omul se întoarse, luă măgarul în locul boului, şi îl puse să are toată ziua.           Când, la sfârşitul zilei, măgarul se întoarse la staul, boul îi mulţumi pentru bunăvoinţă şi pentru că îl lăsase să se odihnească de truda acelei zile. Ci măgarul nu-i răspunse nici un răspuns şi se căi cu cea mai neagră căinţă.           A doua zi, plugarul veni şi luă măgarul şi îl puse să are până la sfârşitul zilei. Şi măgarul nu se întoarse decât cu ceafa zdrelită şi vlăguit de osteneală. Iar boul, văzându-l în starea aceea, începu a-l potopi cu mulţumirile lui şi a-l proslăvi cu laudele. Atunci măgarul îi spuse:           — Trăiam în tihnă şi desfăt; şi nimica nu mi-a căşunat răul, decât numai facerile mele de bine.           Pe urmă adăugă:           — Şi se cade să ştii că am să-ţi dau un sfat acuma şi mai bun; l-am auzit pe stăpânul nostru cum spunea: „Dacă boul nu se mai scoală, trebuie să-l dau casapului să-l taie şi să facă din pielea lui o tovală bună”. Şi tare m-a cuprins grijă de tine, şi ţi-am spus că să ştii. Pacea fie cu tine!           Când auzi spusele măgarului, boul îi mulţumi şi zise:           — Mâine mă duc de bunăvoie cu ei să-mi văd de îndeletnicirile mele.           Şi cu asta începu să mănânce, şi înfulecă nutreţul tot, ba mai linse şi ieslea cu limba.           Şi-aşa! Iar stăpânul lor le ascultase sporovăiala.           Când se făcu ziuă, gospodarul ieşi din casă cu soţia sa şi se duse la sălaşul boilor şi al vacilor, şi amândoi şezură jos. Atunci veni şi argatul, luă boul şi plecă. Văzându-şi stăpânul, boul începu să bată din coadă, să se vântuie cu bolboroseli şi să zburde zănatic în toate părţile. Atunci gospodarul fu cuprins de un râs atât de năprasnic încât se prăvăli pe spate. Iar soţia îi zise:           — Pentru ce pricină râzi?           El îi spuse:           — Pentru o pricină pe care am văzut-o şi am auzit-o, şi pe care nu pot s-o dau în vileag fără a nu muri.           Ea îi zise:           — Trebuie numaidecât să-mi povesteşti şi să-mi spui pricina pentru care râzi, măcar şi de-ar fi să mori!           El îi zise:           — Nu pot să-ţi destăinuiesc pricina, întrucât mi-e frică de moarte.           Ea îi zise:           — Păi atunci nu râzi decât de mine!           Pe urmă nu mai conteni să-l tot boscorodească şi să-l tot îmboldească cu vorbe îndărătnice până ce, într-un sfârşit, gospodarul se văzu la mare ananghie. Atunci chemă să vie copiii săi dinainte-i şi trimise să fie adus cadiul14 şi martorii. Pe urmă vru să-şi întocmească adiata înainte de a-i dezvălui soţiei taină şi a muri; întrucât o iubea pe soţia sa cu o dragoste mare, dat fiind că ea era fiica unchiului său dinspre partea tatei15 şi mamă a copiilor lui, şi că mai şi vecuise cu ea o sută şi douăzeci de ani de viaţă. Pe deasupra, trimise să fie chemate şi toate rudele soţiei şi toţi megieşii din preajma sa, şi le povesti tuturora pătărania lui şi că, de cum va spune taina, are să moară! Atunci toţi oamenii care se aflau acolo îi spuseră femeii:           — Allah fie asupră-ţi! Lasă încolo asemenea treabă, nu cumva să-ţi moară soţul, părintele copiilor tăi!           Şi ea le zise:           — N-am să-i dau pace până ce nu are să-mi spună taina lui, măcar de-ar fi să şi moară!           Atunci ei nu-i mai ziseră nimic. Şi negustorul se sculă de lângă ei şi porni spre staul, în ogradă, ca să-şi facă mai întâi spălările cele îndătinate şi apoi să se întoarcă să-şi spună taină şi să moară.           Or, gospodarul avea un cocoş straşnic, în stare să mulţumească cincizeci de găini, şi mai avea şi un câine; şi îl auzi pe câine cum îl certă pe cocoş şi cum îl ocăra şi-i zicea:           — Au nu ţi-e ţie ruşine să fii vesel când stăpânul nostru are să moară?           Atunci cocoşul îi zise câinelui:           — Păi cum aşa?           Atunci câinele îi spuse şi lui pătărania, iar cocoşul îi zise:           — Pe Allah! Stăpânul nostru e tare sărac cu duhul! Eu am cincizeci de neveste, şi izbutesc să mă descurc, mai mulţumind-o pe una, mai dojenind-o pe alta! Iar el are numai o nevastă şi nu ştie nici calea cea bună, nici chipul cum s-o apuce pe ea! Or, asta-i tare lesne! Nu are decât să rupă anume pentru ea vreo câteva nuiele de dud, şi să se năpustească în iatacul neveste-sii şi s-o bată până ce muierea ori că moare, ori că îşi cere iertăciune; şi nu are să se mai apuce să-l sâcâie cu nici un soi de întrebări!           Aşa zise cocoşul. Dacă auzi spusele cocoşului în taifasul lui cu câinele, gospodarului i se întoarse lumina minţii şi luă hotărârea s-o chelfănească pe nevastă-sa.           Aici vizirul se opri din povestit şi îi spuse copilei sale, Şeherezada:           — S-ar prea putea ca Măria Să să facă şi el cu tine cum a făcut gospodarul cu nevastă-sa!           Ea îi zise:           — Şi ce-a făcut?           Vizirul urmă:           Gospodarul intră în odaia hărăzită soţiei sale, după ce rupsese anume pentru ea nişte nuiele de dud şi le ascunsese, şi îi zise chemând-o:           — Vino în odaia ta, ca să-ţi spun taină şi ca să nu poată nimenea să mă vadă; şi pe urmă am să mor!           Ea atunci intră cu el, iar el închise uşa de la odaie în urma lor şi se năpusti asupra muierii cu lovituri spornice, până era s-o leşine. Ea atunci îi spuse:           — Iartă-mă! Iartă-mă!           Pe urmă începu să-i sărute amândouă mâinile şi amândouă picioarele bărbatului ei, şi se căi cu adevărat. Şi atunci ieşi cu el din odaie. Încât toţi cei de faţă se bucurară, şi la fel se bucurară şi rudele toate. Şi toată lumea fu până peste poate de mulţumită şi până peste poate de norocită, până la moarte.           Sfârşi vizirul. Iar Şeherezada, fiica vizirului, după ce ascultă povestirea aceasta a tatălui ei, spuse:           — O, tată, vreau neabătut să faci ceea ce îţi cer!           Atunci vizirul, fară a mai stărui, puse să se pregătească hainele copilei sale, Şeherezada, pe urmă se duse să-i dea de ştire sultanului Şahriar.           Ast timp, Şeherezada o dăscăli pe sora ei mai mică şi-i spuse:           — Când am să ajung la sultan, am să trimit după tine; iar după ce ai să vii şi după ce ai să-l vezi pe sultan că isprăveşte treaba lui cu mine, să-mi spui: „O, sora mea, povesteşte-ne niscaiva poveşti, ca să ne trecem noaptea!” Eu atunci am să-ţi povestesc nişte poveşti care, de-o vrea Allah, au să fie temeiul izbăvirii fetelor musleminilor!           După care, părintele ei vizirul o luă şi se duse cu ea la sultan, iar sultanul fu mulţumit întru totul şi îi spuse vizirului:           — Mi-ai adus ceea ce trebuie?           Şi vizirul răspunse cu smerenie:           — Da!           Când sultanul vru s-o ia pe copilă, ea începu să plângă, iar sultanul îi zise:           — Ce ai?           Ea spuse:           — O, Măria Ta! Am o soră mai mică, de la care aş vrea să-mi iau bun rămas.           Sultanul atunci trimise după sora cea micuţă, care veni şi se aruncă de gâtul Şeherezadei, şi într-un sfârşit se ghemui jos lângă pat. Atunci sultanul se sculă şi luând-o pe Şeherezada, fecioară, îi răpi fecioria.           Pe urmă începură să tăifăsuiască.           Atunci Doniazada îi zise Şeherezadei:           — Allah fie asupră-ţi! O, sora mea, povesteşte-mi o poveste cu care să ne trecem noaptea!           Iar Şeherezada îi răspunse:           — Din toată inima şi ca o datorie de cinstire cuvenită! Dacă, de bună seamă, binevoieşte să-mi îngăduiască sultanul nostru cel milostiv şi dăruit cu purtări alese!           Când auzi vorbele Şeherezadei, şi cum de altminteri era muncit de nesomnie, sultanul nu fu potrivnic a asculta povestea Şeherezadei.           Iar Şeherezada, în acea întâie noapte, începu să povestească:   Negustorul si cu efritul

            Află, o, copila mea, că a fost odată un negustor stăpân pe bogăţii mari şi pe turme de vite, însurat şi tată de copii. Allah Preaînaltul îl mai dăruise şi cu priceperea graiurilor vieţuitoarelor şi ale păsărilor. Or, acareturile acelui negustor se aflau într-un colţ de ţară mănos, pe malul unei ape. Iar la gospodăria lui mai avea un măgar şi un bou.           Într-o zi, boul veni la staulul unde sălăşluia măgarul şi văzu staulul măturat şi stropit cu apă; ieslea era plină cu orz bine mărunţit şi cu paie tocate mărunt; şi măgarul sta bine la odihnă; şi arareori stăpânu-său încăleca pe el, dar şi atunci numai când avea de făcut vreun drum care se întâmpla să fie mai grabnic, şi măgarul se întorcea repede la tihna lui. Or, în ziua aceea, gospodarul îl auzi pe bou cum îi spunea măgarului:           — Mănâncă şi te desfată! Şi fie-ţi de bine, şi cu folos, şi cu bună mistuire! Eu trudesc şi tu te hodini; mănânci orz mărunţit bine şi te îndopi! Iar dacă vreodată şi vreodată stăpânu-tău încalecă pe tine, te întoarce acasă numaidecât! Pe când eu nu mă îndop decât cu aratul şi cu trudă la roata morii!           Atunci măgarul îi zise:           — Când vei ieşi la câmp şi când ţi se va pune jugul pe grumaz, să te prăvăleşti la pământ şi să nu te mai scoli nici măcar dacă te-or bate; iar când vei fi sculat, repede să te prăbuşeşti iar, pentru a doua oară. Şi atunci, dacă te vor duce îndărăt în staul şi dacă ţi-or da boabe, tu să nu mănânci nimic, ca şi când ai fi bolnav. Străduieşte-te aşa, nici să nu mănânci, nici să nu bei, vreme de o zi, sau de două, sau de trei. În felul acesta, ai să te odihneşti de trudă şi de caznă!           Or, negustorul era acolo şi le auzi vorbele. Iar când argatul veni la bou să-i dea nutreţul, văzu că nu mănâncă mai nimic; şi dimineaţa când să-l ia la arăt, îl găsi bolnav. Atunci negustorul îi spuse argatului:           — Ia măgarul şi pune-l să are în locul boului, până deseară!           Şi omul se întoarse, luă măgarul în locul boului, şi îl puse să are toată ziua.           Când, la sfârşitul zilei, măgarul se întoarse la staul, boul îi mulţumi pentru bunăvoinţă şi pentru că îl lăsase să se odihnească de truda acelei zile. Ci măgarul nu-i răspunse nici un răspuns şi se căi cu cea mai neagră căinţă.           A doua zi, plugarul veni şi luă măgarul şi îl puse să are până la sfârşitul zilei. Şi măgarul nu se întoarse decât cu ceafa zdrelită şi vlăguit de osteneală. Iar boul, văzându-l în starea aceea, începu a-l potopi cu mulţumirile lui şi a-l proslăvi cu laudele. Atunci măgarul îi spuse:           — Trăiam în tihnă şi desfăt; şi nimica nu mi-a căşunat răul, decât numai facerile mele de bine.           Pe urmă adăugă:           — Şi se cade să ştii că am să-ţi dau un sfat acuma şi mai bun; l-am auzit pe stăpânul nostru cum spunea: „Dacă boul nu se mai scoală, trebuie să-l dau casapului să-l taie şi să facă din pielea lui o tovală bună”. Şi tare m-a cuprins grijă de tine, şi ţi-am spus că să ştii. Pacea fie cu tine!           Când auzi spusele măgarului, boul îi mulţumi şi zise:           — Mâine mă duc de bunăvoie cu ei să-mi văd de îndeletnicirile mele.           Şi cu asta începu să mănânce, şi înfulecă nutreţul tot, ba mai linse şi ieslea cu limba.           Şi-aşa! Iar stăpânul lor le ascultase sporovăiala.           Când se făcu ziuă, gospodarul ieşi din casă cu soţia sa şi se duse la sălaşul boilor şi al vacilor, şi amândoi şezură jos. Atunci veni şi argatul, luă boul şi plecă. Văzându-şi stăpânul, boul începu să bată din coadă, să se vântuie cu bolboroseli şi să zburde zănatic în toate părţile. Atunci gospodarul fu cuprins de un râs atât de năprasnic încât se prăvăli pe spate. Iar soţia îi zise:           — Pentru ce pricină râzi?           El îi spuse:           — Pentru o pricină pe care am văzut-o şi am auzit-o, şi pe care nu pot s-o dau în vileag fără a nu muri.           Ea îi zise:           — Trebuie numaidecât să-mi povesteşti şi să-mi spui pricina pentru care râzi, măcar şi de-ar fi să mori!           El îi zise:           — Nu pot să-ţi destăinuiesc pricina, întrucât mi-e frică de moarte.           Ea îi zise:           — Păi atunci nu râzi decât de mine!           Pe urmă nu mai conteni să-l tot boscorodească şi să-l tot îmboldească cu vorbe îndărătnice până ce, într-un sfârşit, gospodarul se văzu la mare ananghie. Atunci chemă să vie copiii săi dinainte-i şi trimise să fie adus cadiul14 şi martorii. Pe urmă vru să-şi întocmească adiata înainte de a-i dezvălui soţiei taină şi a muri; întrucât o iubea pe soţia sa cu o dragoste mare, dat fiind că ea era fiica unchiului său dinspre partea tatei15 şi mamă a copiilor lui, şi că mai şi vecuise cu ea o sută şi douăzeci de ani de viaţă. Pe deasupra, trimise să fie chemate şi toate rudele soţiei şi toţi megieşii din preajma sa, şi le povesti tuturora pătărania lui şi că, de cum va spune taina, are să moară! Atunci toţi oamenii care se aflau acolo îi spuseră femeii:           — Allah fie asupră-ţi! Lasă încolo asemenea treabă, nu cumva să-ţi moară soţul, părintele copiilor tăi!           Şi ea le zise:           — N-am să-i dau pace până ce nu are să-mi spună taina lui, măcar de-ar fi să şi moară!           Atunci ei nu-i mai ziseră nimic. Şi negustorul se sculă de lângă ei şi porni spre staul, în ogradă, ca să-şi facă mai întâi spălările cele îndătinate şi apoi să se întoarcă să-şi spună taină şi să moară.           Or, gospodarul avea un cocoş straşnic, în stare să mulţumească cincizeci de găini, şi mai avea şi un câine; şi îl auzi pe câine cum îl certă pe cocoş şi cum îl ocăra şi-i zicea:           — Au nu ţi-e ţie ruşine să fii vesel când stăpânul nostru are să moară?           Atunci cocoşul îi zise câinelui:           — Păi cum aşa?           Atunci câinele îi spuse şi lui pătărania, iar cocoşul îi zise:           — Pe Allah! Stăpânul nostru e tare sărac cu duhul! Eu am cincizeci de neveste, şi izbutesc să mă descurc, mai mulţumind-o pe una, mai dojenind-o pe alta! Iar el are numai o nevastă şi nu ştie nici calea cea bună, nici chipul cum s-o apuce pe ea! Or, asta-i tare lesne! Nu are decât să rupă anume pentru ea vreo câteva nuiele de dud, şi să se năpustească în iatacul neveste-sii şi s-o bată până ce muierea ori că moare, ori că îşi cere iertăciune; şi nu are să se mai apuce să-l sâcâie cu nici un soi de întrebări!           Aşa zise cocoşul. Dacă auzi spusele cocoşului în taifasul lui cu câinele, gospodarului i se întoarse lumina minţii şi luă hotărârea s-o chelfănească pe nevastă-sa.           Aici vizirul se opri din povestit şi îi spuse copilei sale, Şeherezada:           — S-ar prea putea ca Măria Să să facă şi el cu tine cum a făcut gospodarul cu nevastă-sa!           Ea îi zise:           — Şi ce-a făcut?           Vizirul urmă:           Gospodarul intră în odaia hărăzită soţiei sale, după ce rupsese anume pentru ea nişte nuiele de dud şi le ascunsese, şi îi zise chemând-o:           — Vino în odaia ta, ca să-ţi spun taină şi ca să nu poată nimenea să mă vadă; şi pe urmă am să mor!           Ea atunci intră cu el, iar el închise uşa de la odaie în urma lor şi se năpusti asupra muierii cu lovituri spornice, până era s-o leşine. Ea atunci îi spuse:           — Iartă-mă! Iartă-mă!           Pe urmă începu să-i sărute amândouă mâinile şi amândouă picioarele bărbatului ei, şi se căi cu adevărat. Şi atunci ieşi cu el din odaie. Încât toţi cei de faţă se bucurară, şi la fel se bucurară şi rudele toate. Şi toată lumea fu până peste poate de mulţumită şi până peste poate de norocită, până la moarte.           Sfârşi vizirul. Iar Şeherezada, fiica vizirului, după ce ascultă povestirea aceasta a tatălui ei, spuse:           — O, tată, vreau neabătut să faci ceea ce îţi cer!           Atunci vizirul, fară a mai stărui, puse să se pregătească hainele copilei sale, Şeherezada, pe urmă se duse să-i dea de ştire sultanului Şahriar.           Ast timp, Şeherezada o dăscăli pe sora ei mai mică şi-i spuse:           — Când am să ajung la sultan, am să trimit după tine; iar după ce ai să vii şi după ce ai să-l vezi pe sultan că isprăveşte treaba lui cu mine, să-mi spui: „O, sora mea, povesteşte-ne niscaiva poveşti, ca să ne trecem noaptea!” Eu atunci am să-ţi povestesc nişte poveşti care, de-o vrea Allah, au să fie temeiul izbăvirii fetelor musleminilor!           După care, părintele ei vizirul o luă şi se duse cu ea la sultan, iar sultanul fu mulţumit întru totul şi îi spuse vizirului:           — Mi-ai adus ceea ce trebuie?           Şi vizirul răspunse cu smerenie:           — Da!           Când sultanul vru s-o ia pe copilă, ea începu să plângă, iar sultanul îi zise:           — Ce ai?           Ea spuse:           — O, Măria Ta! Am o soră mai mică, de la care aş vrea să-mi iau bun rămas.           Sultanul atunci trimise după sora cea micuţă, care veni şi se aruncă de gâtul Şeherezadei, şi într-un sfârşit se ghemui jos lângă pat. Atunci sultanul se sculă şi luând-o pe Şeherezada, fecioară, îi răpi fecioria.           Pe urmă începură să tăifăsuiască.           Atunci Doniazada îi zise Şeherezadei:           — Allah fie asupră-ţi! O, sora mea, povesteşte-mi o poveste cu care să ne trecem noaptea!           Iar Şeherezada îi răspunse:           — Din toată inima şi ca o datorie de cinstire cuvenită! Dacă, de bună seamă, binevoieşte să-mi îngăduiască sultanul nostru cel milostiv şi dăruit cu purtări alese!           Când auzi vorbele Şeherezadei, şi cum de altminteri era muncit de nesomnie, sultanul nu fu potrivnic a asculta povestea Şeherezadei.           Iar Şeherezada, în acea întâie noapte, începu să povestească:     Povestea cu negustorul și efritul

Şeherezada spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un negustor printre negustori, stăpân peste bogăţii multe şi peste deveruri negustoreşti în toate ţările.           Într-o zi, încalecă pe cal şi plecă spre cele târguri pe unde îl chemau alişverişurile lui. Cum căldura se făcuse până peste poate, şezu jos sub un pom şi, punând mâna pe sacul său cu merinde, scoase din sac câte ceva de-ale gurii şi nişte curmale. Când isprăvi de mâncat curmalele, aruncă sâmburii cât colo; şi deodată se ivi dinainte-i un efrit mare la stat, care, vârtejind o sabie, venea către negustor şi striga:           — Scoală-te să te omor, aşa cum l-ai omorât tu pe copilul meu!           Iar negustorul zise:           — Când l-am omorât eu pe copilul tău?           El îi spuse:           — Când ai aruncat sâmburii, după ce ai mâncat curmalele! Şi sâmburii l-au lovit pe copilul meu în piept; şi-aşa s-a zis cu el şi a murit într-o clipită16.           Atunci negustorul îi zise efritului:           — Să ştii, puternicule efrit, că eu sunt un dreptcredincios şi că n-aş putea să te mint. Am multe bogăţii şi am şi eu copii şi nevastă; pe deasupra, am acasă zăloguri ce mi-au fost încredinţate. Îngăduie-mi dară să mă duc până acasă la mine, ca să le pot da celor îndrituiţi drepturile lor; după care, am să vin îndărăt la tine. Aşa că ai făgăduiala şi jurământul meu că mă întorc pe urmă la tine. Şi-atunci va să faci cu mine ce vei vroi. Şi Allah este chezaşul vorbelor mele!           Atunci ginnul căpătă încredinţare şi-l lăsă pe negustor să plece.           Şi negustorul se înturnă în ţara lui, se desfăcu de toate datorinţele sale, şi înapoie cele de drept îndrituiţilor. Pe urmă destăinui soţiei şi copiilor săi ceea ce i se întâmplase, şi toţi se porniră să plângă, rudele, femeile şi copiii. Apoi negustorul îşi făcu adiata; şi şezu cu ai săi până la sfârşitul anului; după care se hotărî să plece şi, ghemuindu-şi giulgiul la subsuoară, îşi luă rămas bun de la cei apropiaţi, de la vecini şi de la rude, şi porni la drum, cu ciudă în nas. Atunci începură toţi să-l bocească şi să scoată ţipete de jale.           Iar negustorul îşi văzu de cale mai departe şi ajunse la grădina cu pricina; şi ziua aceea era întâia zi din anul cel nou. Or, pe când stă el jos să-şi plângă năpasta, iacătă că un şeic bătrân17 venea spre el, ducând de frânghie o gazelă. Se temeni dinaintea negustorului, îi ură viaţă rodnică şi îi zise:           — Care-i pricina şederii tale, singur-singurel, în locul acesta bântuit de ginni?           Atunci negustorul îi povesti ce păţise cu efritul şi pricina şederii lui în locul acela. Iar şeicul, stăpânul gazelei, rămase tare uluit şi spuse:           — Pe Allah! O, fratele meu, credinţa ta este o credinţă mare! Iar povestea ta este o poveste atât de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul pe colţul de dinlăuntru al ochiului, ar fi prilej de chibzuire pentru cel ce cugetă smerit!           Pe urmă şezu jos alături de el şi zise:           — Pe Allah! O, fratele meu, n-am să preget a rămâne lângă tine până când am să văd ce are să ţi se întâmple cu efritul.           Şi rămase, într-adevăr, şi începu să tăifăsuiască cu el, şi îl văzu topindu-se de frică şi de spaimă, pradă unei mâhniri adânci şi unor gânduri zbuciumate. Iar stăpânul gazelei rămase mai departe acolo, până când deodată se ivi un alt şeic, care venea spre ei, ducând cu el doi câini ogari din soiul câinilor negri. Se apropie, le ură bună pace şi îi întrebă de pricină şederii lor în locul acela bântuit de ginni. Atunci ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârşit. Şi de-abia şezu el jos, că un al treilea şeic se îndreptă spre ei, ducând o catârcă de culoarea sturzului. Le ură bună pace şi îi întrebă de pricină şederii lor în locul acela. Iar ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârşit. Şi nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă o dată.           Intr-acestea, un vârtej de pulbere se ridică şi un vânt de furtună se abătu cu năprasnă, venind înspre mijlocul câmpiei. Apoi, când pulberea se risipi, ginnul cu pricina se ivi, cu o spadă straşnic agerită în mână; şi scântei scăpărau din pleoapele lui. Veni la ei şi, înşfăcându-l pe negustor din mijlocul lor, îi zise:           — Hai să te omor, precum l-ai omorât tu pe copilul meu, suflarea vieţii mele şi focul inimii mele!           Atunci negustorul începu să plângă şi să se tânguiască; şi tot aşa şi cei trei şeici începură amarnic să plângă, să geamă şi să suspine.           Da şeicul cel dintâi, stăpânul gazelei, se îmbărbătă într-un sfârşit şi, sărutând mâna ginnului, îi zise:           — O, ginnule, o, căpetenie a sultanilor ginnilor şi cunună a lor, dacă am să-ţi istorisesc povestea mea şi dacă ai să fii mulţumit de ea, drept răsplată vei binevoi să-mi dăruieşti o treime din sângele acestui negustor?           Ginnul zise:           — Da, de bună seamă, preacinstitule şeic! Dacă îmi vei istorisi povestea, şi dacă o voi găsi vrednică, voi binevoi să-ţi dăruiesc o treime din sângele acestuia!           Istorisirea celui dintâi şeic.           Şeicul cel dintâi spuse:           — Află, o, puternicule efrit, că gazela de colea este fiica moşului meu18, şi este de o carne şi de un sânge cu mine. M-am însurat cu ea încă de pe când era copilă şi am trăit laolaltă aproape treizeci de ani. Şi Allah nu mi-a dăruit de la ea nici un urmaş, încât am luat o cadână, care, din mila lui Allah, mi-a dăruit un băiat frumos ca luna la răsăritul ei; avea nişte ochi vrăjitori, şi nişte sprâncene îngemănate, şi nişte mâini, şi nişte picioruşe desăvârşite. A crescut încet-încet, până ce a ajuns un băietan de cincisprezece ani. La vremea aceea, am fost nevoit să plec la un târg depărtat, chemat de un alişveriş pricopsit.           Or, fata moşului meu, gazela de colea, era dăscălită din copilăria ei la vrăjitorie şi la meşteria fermecătoriilor. Cu meşteşugul farmazoniei, l-a preschimbat pe fiul meu în viţel, iar pe roaba mama lui, în vacă; pe urmă i-a pus sub paza ciurdarului nostru.           Eu, după un răspas lung de vreme, m-am întors de pe drumuri. Am întrebat de fiul meu şi de mama lui, iar fiica moşului meu mi-a spus:           — Roaba ta a murit; iar fiul tău a fugit, şi habar nu am încotro s-a dus!           Atunci, vreme de un an, am stat ghebejit sub mâhnirea din inima mea şi sub lacrimile din ochii mei.           Când veni sărbătoarea din an a Zilei Jertfelor19, trimisei vorbă ciurdarului să-mi aleagă o vacă mai grasă; iar el îmi aduse o vacă grasă – şi era chiar cadâna mea, cea vrăjită de gazela de colea!           — Atunci îmi suflecai mânecile şi poalele mantiei şi, cu jungherul în mână, mă pregătii să jertfesc vaca. Deodată vaca începu să se tânguie şi să plângă cu potop de lacrimi. Atunci mă oprii; şi îi poruncii văcarului s-o înjunghie el. Ceea ce şi făcu; pe urmă o jupui. Da nu găsirăm în ea nici grăsime, nici carne; numai pielea şi oasele. Atunci mă cuprinse căinţa că o jertfisem; da la ce îmi mai slujeau căinţele? Pe urmă o dădui ciurdarului şi îi spusei:           — Adu-mi un viţel mai gras.           Iar el mi-l aduse pe fiul meu cel vrăjit în viţel. Când mă văzu, viţelul îşi rupse frânghia, veni în goană la mine şi se prăvăli la picioarele mele; şi ce gemete! Şi ce plânsete! Atunci mi se făcu milă de el, şi îi spusei ciurdarului:           — Adu-mi o vacă, şi dă-i drumul viţelului!           Când povestea ajunse aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, tăcu, fară a se prilejui mai mult de îngăduinţă. Atunci sora ei, Doniazada, îi zise:           — O, sora mea, ce dulci, şi ce gingaşe, şi ce miezoase, şi ce zemoase la gust sunt vorbele tale!           Iar Şeherezada răspunse:           — Şi ele nu sunt chiar nimic pe lângă ceea ce am să vă povestesc la amândoi, noaptea următoare, dacă am să mai fiu cumva în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă păstreze!           Iar sultanul îşi zise în sineşi: „Pe Allah! N-am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveştii ei!”           Pe urmă sultanul şi Şeherezada îşi petrecură noaptea toată îmbrăţişaţi. După care sultanul se duse să ocârmuiască treburile judeţelor lui. Şi îl văzu pe vizir purtând sub braţ giulgiul menit copilei sale Şeherezada, pe care o şi socotea moartă. Ci sultanul nu-i spuse nimic în privinţa aceasta, şi urmă să împartă dreptatea şi să căftănească pe unii în slujbe, şi să-i mazilească pe alţii, şi tot aşa până la sfârşitul zilei. Iar vizirul rămase nedumerit şi până peste poate de uluit.           Când divanul20 se sfârşi, sultanul Şahriar se întoarse în saraiul său.           Iar cândfu cea de a doua noapte., Doniazada îi spuse surorii sale Şeherezada:           — O, sora mea, isprăveşte-ne, mă rog ţie, povestea cu păţania negustorului cu ginnul!           Iar Şeherezada răspunse:           — Din toată inima şi ca o cinstire datorată!           — Şi numai dacă sultanul îmi îngăduie.           Atunci sultanul îi spuse:           — Poţi să vorbeşti!           Ea spuse:           A ajuns până la mine, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu gânduri cinstite şi drepte, că, după ce negustorul îl văzu pe viţel plângând, inima lui fu cuprinsă de milă, şi îi spuse ciurdarului:           — Lasă viţelul printre vite!           Întocmai! Iar ginnul se minuna cu mare minunare de povestea aceea uluitoare. Pe urmă şeicul, stăpânul gazelei, urmă:           O, doamne al sultanilor ginnilor, aşa s-au petrecut toate! Iar fiica moşului meu, gazela de colea, se afla de faţă, vedea toate şi spunea:           — Oh, trebuie să jertfim viţelul, întrucât este destul de gras!           Şi eu nu puteam, de milă, să mă hotărăsc a-l jertfi; şi îi poruncii ciurdarului să-l ia îndărăt; iar ciurdarul îl luă şi se duse cu el.           A doua zi, şedeam tolănit, când păstorul veni la mine şi îmi zise:           — O, stăpâne al meu, am a-ţi spune un lucru ce are să te bucure, iar vestea mea cea bună are să-mi aducă o răsplată.           Îi răspunsei:           — De bună seamă.           El spuse:           — O, strălucitule negustor, o am pe fata mea care este vrăjitoare şi a învăţat vrăjitoria de la o muiere bătrână care sălăşluia la noi. Or, ieri, când mi-ai dat viţelul, am intrat cu el la fata mea. Şi faţa, numai ce l-a văzut, că şi-a şi acoperit obrazul cu vălul şi a început să plângă şi apoi să râdă. Pe urmă mi-a spus:           — O, taică, atâta de mult a coborât preţul meu în ochii tăi, încât laşi să intre aşa la mine bărbaţii străini?           Eu am grăit:           — Păi unde sunt bărbaţii aceia străini? Şi pentru ce ai plâns şi pe urmă ai râs?           Ea mi-a spus:           — Viţelul pe care îl ai cu tine este fiul stăpânului nostru negustorul, da e vrăjit. Şi maică-sa cea maşteră l-a vrăjit aşa, şi pe el şi pe maica lui odată cu el. Şi nu m-am putut opri să nu râd de chipul lui de viţel. Iar dacă am plâns, a fost din pricina mamei viţelului, cea jertfită de părintele lui.           La vorbele acestea ale copilei mele, am fost până peste poate de minunat şi am aşteptat ca pe foc ivirea dimineţii, ca să vin să-ţi dau de ştire.           După ce auzii spusele ciurdarului, o, puternicule ginn, urmă şeicul, plecai cu el degrabă, şi mă simţeam beat fară vin, de potopul de bucurie şi de fericire ce mă năpădea, de a-mi vedea iarăşi feciorul. Când ajunsei, aşadar, la casa păstorului, copila îmi ură bun-venit şi îmi sărută mâna. Pe urmă veni la mine viţelul şi se rostogoli la picioarele mele. Atunci îi spusei fetei ciurdarului:           — Este adevărat ceea ce povesteşti despre viţel?           Ea spuse:           — Da, hotărât, stăpâne al meu! Este fiul tău, pojarul inimii tale!           Eu îi zisei:           — O, copilă binevoitoare şi săritoare, dacă îl dezlegi pe fiul meu, îţi voi da toată turmă şi toate bunurile pe care le am în seama tatălui tău!           Ea zâmbi la vorbele mele şi îmi spuse:           — O, stăpâne al meu, nu vreau să primesc bogăţia decât cu două învoieli: cea dintâi este să mă mărit cu fiul tău! Iar cea de a doua este să mă laşi să vrăjesc şi să leg pe cine vreau! Fără de care nu răspund de izbânda strădaniei mele împotriva ticăloşiilor soţiei tale.           Când auzii, o, puternicule ginn, vorbele fetei văcarului, îi spusei:           — Fie! Şi, pe deasupra învoielii, vei avea şi bogăţiile care se află sub mâna părintelui tău! Cât despre fiica moşului meu, îţi îngăduiesc să faci ce vrei cu sângele ei!           Când auzi vorbele mele, fata luă un lighenaş de aramă, îl umplu cu apă şi rosti asupra apei nişte descântece vrăjitoreşti; apoi stropi viţelul şi îi zise:           — Dacă Allah te-a zămislit viţel, să rămâi viţel, fară a-ţi schimba chipul! Dar dacă eşti vrăjit, întoarce-te la chipul tău cel zămislit dintâi, şi numai cu îngăduinţa lui Allah Preaînaltul!           Aşa grăi. Şi numaidecât viţelul începu să se frământe scuturându-se, şi se făcu iarăşi făptură omenească. Atunci mă repezii la el şi îl luai în braţe. Apoi îi zisei:           — Allah fie asupră-ţi! Istoriseşte-mi ce a făcut fiica moşului meu cu tine şi cu mama ta!           Iar el îmi povesti toate câte păţiseră. Spusei atunci:           — O, copilul meu, Allah, Stăpânul Ursitelor, ţi-a hărăzit pe cineva spre a te mântui şi a-ţi mântui nedreptăţile!           După care, o, mult bunule ginn, îl însurai pe fiul meu cu fata ciurdarului. Iar faţa, cu meşteşugul vrăjitoriei sale, o vrăji pe fiica moşului meu şi o preschimbă în gazela pe care o vezi! Iar eu, cum treceam pe aici, îi văzui laolaltă pe oamenii aceştia de treabă, îi întrebai ce fac şi aflai de la ei ce a păţit negustorul acesta, şi şezui jos să văd ce va fi să urmeze. Şi-aceasta-i povestea mea!           Atunci ginnul strigă:           — Povestea ta este destul de uluitoare: încât îţi dăruiesc treimea din sângele cerut.           Tot atunci păşi înainte cel de al doilea şeic, stăpânul celor doi ogari, şi spuse:           Istorisirea celui de al doilea şeic           — Află, o, doamne al sultanilor ginnilor, că aceşti doi câini de colea sunt fraţii mei, iar eu sunt cel de al treilea. Or, când tatăl nostru a murit, ne-a lăsat moştenire trei mii de dinari21. Eu, cu partea mea, deschisei o prăvălie unde mă apucai să vând şi să cumpăr. Iar unul dintre fraţii mei se apucă de drumeţii, spre a face negoţ, şi lipsi departe de noi de-a lungul unui an, cu caravanele. Când se întoarse, nu mai avea nimic. Atunci îi zisei:           — O, fratele meu, nu te-am povăţuit eu să nu pleci nicăierea?           Atunci el începu să plângă şi spuse:           — O, fratele meu, Allah, care este puternic şi mare, a îngăduit să mi se întâmple acestea, încât acuma vorbele tale nu pot să-mi mai fie de nici un folos, căci nu mai am nimic.           Atunci îl luai cu mine la prăvălie, apoi îl dusei la hammam22 şi îi dăruii un caftan falnic de soiul cel mai bun. Pe urmă şezurăm alături să mâncăm, apoi îi spusei:           — O, fratele meu, am să fac socoteala agoniselii aduse de prăvălia mea de la un an la celălalt; şi, fară a mă atinge de căpătâiul banilor dintâi, am să împart agoniseala pe din două cu tine!           Şi aşa că făcui socoteala agoniselii de bani aduse de prăvălie, şi găsii, pentru anul acela, un câştig de o mie de dinari. Atunci îi mulţumii lui Allah, cel carele este puternic şi mare, şi mă bucurai cu cea mai straşnică bucurie. Pe urmă împărţii agoniseala în două părţi pe o potrivă între fratele meu şi mine. Şi sălăşluirăm laolaltă zile şi zile în şir. Şi iarăşi fraţii mei hotărâră să plece, şi vrură să mă facă să plec şi eu cu ei. Şi nu primii nicicum, şi le zisei:           — Au ce-aţi dobândit voi, neicuşorilor, călătorindu-vă, ca să fiu ispitit să fac şi eu ca voi?           Ei atunci începură să mă cicălească; da fară de roadă, întrucât nu mă înduplecai nicicum. Dimpotrivă, ramaserăm mai departe fiecare la prăvălia lui, să vindem şi să cumpărăm, vreme de un an întreg. Şi ei începură iar să mă îmbie cu călătoriile, iar eu urmai a nu mă învoi – şi aşa ţinu şase ani întregi. Până la urmă, sfârşii a cădea la înţelegere cu ei în ce priveşte plecarea şi le spusei:           — O, fraţii mei, să numărăm câţi bani avem.           Numărarăm şi găsirăm cu totul şase mii de dinari. Le spusei atunci:           — Să îngropăm jumătate din ei în pământ, spre a-i putea folosi, dacă ne-o lovi vreo năpastă. Şi să luăm fiecare câte o mie de dinari, spre a face neguţătorie în mic.           Ei răspunseră:           — Allah fie asupra gândului tău!           Atunci luai banii, îi împărţii în două părţi pe-o potrivă, îngropai trei mii de dinari, iar pe ceilalţi trei mii îi împărţii cinstit la fiecare dintre noi trei. Apoi făcurăm târguieli de felurite mărfuri, năimirăm o corabie, cărarăm pe ea toate lucrurile noastre şi plecarăm.           Călătoria ţinu o lună încheiată, la capătul căreia intrarăm într-o cetate, unde ne vândurăm mărfurile; şi izbutirăm un câştig de zece dinari pentru fiecare dinar. Apoi lăsarăm cetatea aceea.           Cum ajunserăm pe ţărmul mării, văzurăm o fetişcană, îmbrăcată cu nişte haine vechi şi roase, care veni la mine, îmi sărută mâna şi îmi zise:           — O, stăpâne al meu, poţi să mă ajuţi şi să-mi faci un bine? Şi am să mă pricep şi eu să-ţi întorc binele făcut!           Îi spusei:           — Da, hotărât! Îmi place să ajut şi să îndatorez; ci să nu te socoţi silită a-mi întoarce îndatorinţa.           Ea îmi răspunse:           — O, stăpâne al meu, atunci însoară-te cu mine şi ia-mă în ţara ta, şi îţi voi închina sufletul meu. Îndatorează-mă, aşadar, căci sunt dintre cele care ştiu preţul unei datorinţe şi al unei binefaceri. Şi să nu-ţi fie ruşine de starea mea săracă!           Dacă auzii asemenea vorbe, mă prinse o milă adâncă de ea: întrucât nu este nimic care să nu se facă fară de voia lui Allah, carele este puternic şi mare! O luai, aşadar, şi o îmbrăcai în haine scumpe; apoi aşternui pentru ea, pe corabie, covoare strălucitoare şi îi făcui o primire caldă şi îmbelşugată, plină de cinstire. Apoi pornirăm.           Iar inima mea o îndrăgi cu o dragoste mare. Şi de atunci nu mă mai săturam de ea nici zi, nici noapte. Şi numai eu, dintre fraţii mei, puteam să mă bucur de ea. Încât fraţii mei se umplură de pizmă; şi mă mai zavistuiau şi pentru bogăţia mea şi pentru bunătatea mărfurilor mele; şi îşi aruncau privirile lacom spre tot ce aveam, şi puseră la cale moartea mea şi jefuirea banilor mei: căci Şeitan23 îi făcu să-şi vadă fapta în culorile cele mai frumoase.           Într-o zi, pe când dormeam lângă soţia mea, fraţii mei veniră la noi, ne luară pe sus şi ne aruncară pe amândoi în mare; şi soţia mea se trezi în apă. Atunci deodată îşi schimbă înfăţişarea şi se prefăcu într-o efrită24. Mă luă atunci pe umerii ei şi mă duse pe o insulă.           Apoi pieri pentru toată noaptea, şi se întoarse spre ziuă, şi îmi spuse:           — Nu mă mai cunoşti? Sunt soţia ta! Te-am luat şi te-am scăpat de la moarte, cu îngăduinţa lui Allah Prea-înaltul. Întrucât, să ştii bine, eu sunt o ginnă şi, din clipita când te-am văzut, inima mea te-a îndrăgit, numai că aşa a vrut Allah, iar eu sunt o drept-credincioasă întru Allah şi întru Profetul, binecuvânteze-l şi ocrotească-l Allah! Când am venit la tine în starea săracă în care eram, tu ai binevoit numaidecât să te însori cu mine. Şi-atunci eu, în schimb, te-am scăpat de moartea în apă. Cât despre fraţii tăi, sunt plină de mânie împotriva lor, şi trebuie să-i ucid neabătut!           La vorbele acestea, rămăsei năucit de tot, şi îi mulţumii pentru fapta ei, şi îi zisei:           — Cât despre pedepsirea fraţilor mei, chiar că nu trebuie!           Apoi îi istorisii câte mi se întâmplaseră cu ei, de la început până la sfârşit. După ce îmi ascultă spusele, îmi zise:           — Eu, în noaptea aceasta, am să zbor până la ei şi am să le scufund corabia; şi au să piară!           Eu îi spusei:           — Allah fie asupră-ţi! Să nu care cumva să faci aşa, căci zice Părintele Zicalelor: „O, făcătorule de bine faţă de un netrebnic! Să ştii că nelegiuitul este îndeajuns de pedepsit prin chiar nelegiuirea lui!” Or, fie orice-ar fi, ei oricum sunt fraţii mei!”           Ea zise:           — Trebuie numaidecât să-i ucid!           Şi zadarnic cerui îndurare pentru ei. După care mă luă pe umeri şi porni în zbor, şi mă lăsă pe prispă casei mele. Atunci descuiai uşile casei. Apoi scosei cei trei mii de dinari din tainiţa lor. Şi îmi deschisei prăvălia, după ce trecusem cum se cuvine pe la cunoscuţi şi le rostisem urările îndătinate; şi făcui alte târguieli de mărfuri.           Când veni noaptea, închisei prăvălia şi, întorcându-mă acasă, găsii câinii aceştia doi de colea legaţi într-un colţ. Când mă văzură, se sculară şi începură să plângă şi să se lipească de hainele mele; şi numaidecât veni în fugă soţia mea care îmi spuse:           — Sunt fraţii tăi.           Eu spusei:           — Dă cine a putut să-i aducă în starea aceasta?           Soţia mea răspunse:           — Eu! Am rugat-o pe sora mea, care este cu mult mai pricepută decât mine la descântece, şi ea i-a adus în starea aceasta, din care nu au să mai poată ieşi decât când s-or împlini zece ani.           Pentru aceasta, o, puternicule ginn, vin pe ţărmurile acestea, căci mă duc la cumnata mea s-o rog să-i dezlege, întrucât iacătă că s-au scurs cei zece ani. Când am ajuns aici, l-am văzut pe tânărul acesta de treabă, am aflat de păţania lui şi n-am mai vrut să mă urnesc din loc până a nu vedea ce va fi să se petreacă între tine şi el! Şi-aceasta-i povestea mea.           Ginnul grăi:           — Este o poveste uluitoare, într-adevăr, încât îţi dăruiesc treimea din sângele de răscumpărare a omorului.           Atunci păşi înainte cel de al treilea şeic, stăpânul catârcei, şi îi spuse ginnului:           — Am să-ţi istorisesc o poveste şi mai minunată decât cestelalte două. Iar tu îmi vei dărui ce-a mai rămas din sângele de răscumpărare a omorului.           Ginnul răspunse:           — Aşa să fie!           Iar cel de al treilea şeic spuse:           Istorisirea celui de al treilea şeic           — O, sultane, o, căpetenie de ginni! Catârca asta de colea este soţia mea. Am fost odată într-o călătorie şi am lipsit departe de ea un an întreg; şi, când mi-am isprăvit treburile, m-am întors la vreme de noapte acasă şi am găsit-o culcată cu un rob arap pe chilimurile patului; şi amândoi şedeau şi tăifăsuiau şi se marghioleau şi râdeau şi se cuprindeau şi se hârjoneau, zbânţuindu-se. De îndată ce mă văzu, se ridică iute şi se repezi la mine, ţinând un ulcior de apă în mână; boscorodi nişte vorbe deasupra ulciorului, mă stropi cu apă şi grăi:           — Ieşi din chipul tău şi ia înfăţişarea de câine!           Şi pe dată mă făcui câine; şi mă alungă din casa mea. Iar eu plecai, şi de atunci nu contenii să tot rătăcesc, şi ajunsei într-un sfârşit la dugheana unui măcelar. Mă strecurai înlăuntru şi începui să rod la oase. Când mă văzu, stăpânul măcelăriei mă luă şi plecă acasă la el împreună cu mine.           Faţa măcelarului, când mă văzu, îşi acoperi numaidecât obrazul cu iaşmacul, din pricina mea, şi îi zise tatălui ei:           — Oare aşa se face? Aduci un bărbat şi intri cu el în casă!           Tatăl ei zise:           — Păi unde este bărbatul acela?           Ea răspunse:           — Câinele acesta este un bărbat. Şi l-a vrăjit o femeie. Iar eu pot să-l dezleg.           La vorbele ei, tatăl spuse:           — Allah fie asupră-ţi! O, fata mea, dezleagă-l!           Ea luă un ulcior cu apă şi, după ce îngână asupra apei câteva vorbe, mă stropi cu câteva picături şi spuse:           — Ieşi din acest chip şi întoarce-te la chipul tău dintâi!           Atunci mă întorsei la chipul meu dintâi, şi sărutai mâna copilei, şi spusei:           — Aş dori acuma s-o vrăjeşti pe soţia mea, cum m-a vrăjit ea.           Faţa atunci îmi dărui un pic de apă şi îmi spuse:           — Dacă ai s-o găseşti pe soţia ta dormind, stropeşte-o cu apa aceasta, şi are să se facă după dorinţa ta!           Şi chiar că o găsii dormind, o stropii cu apă, şi spusei:           — Ieşi din chipu-acesta şi fă-te închipuirea unei catârce!           Şi pe clipă catârcă se şi făcu. Şi-i chiar catârca pe care o vezi colea cu chiar ochiul tău, o, sultane şi căpetenie a sultanilor ginnilor!           Atunci ginnul se întoarse înspre catârcă şi o întrebă:           — Este adevărat?           Iar ea începu să dea din cap şi spuse prin semne:           — Oh, da! Oh, da! Este adevărat!           Toată povestea aceasta izbuti să-l facă pe ginn să se zgâlţâie de tulburare şi de mulţumire, şi să-i dăruiască bătrânului treimea de sânge din urmă.           Aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, îşi curmă vorba, fară a se prilejui mai mult de îngăduinţă. Atunci sora ei Doniazada îi zise:           — O, sora mea, ce dulci, şi ce drăgălaşe, şi ce gustoase, şi ce zemoase sunt vorbele tale, în prospeţimea lor!           Şeherezada răspunse:           — Da ce sunt ele, măsurate cu cele ce am să-ţi povestesc în noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă mai păstreze?           Iar sultanul îşi zise: „Pe Allah! Nu am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveştii ei, care poveste este uluitoare!”           Apoi sultanul şi Şeherezada petrecură noaptea înlănţuiţi, până dimineaţa. După care sultanul plecă la sala divanurilor lui. Iar vizirul şi dregătorii intrară, şi divanul se umplu de lume. Iar sultanul judecă, şi căftăni, şi mazili, şi îşi isprăvi treburile, şi rosti porunci, şi tot aşa până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, iar sultanul Şahriar se întoarse la saraiul său.           Iar când fu cea de-a treia noapte, Doniazada zise:           — O, sora mea! Spune-ne povestea până la capăt.           Iar Şeherezada răspunse:           — Cu toată dragostea şi bucuria inimii!           Apoi urmă:           Am aflat, o, norocitule sultan, că, după ce şeicul al treilea i-a istorisit ginnului istorisirea cea mai uluitoare dintre toate trei, ginnul s-a minunat cu minunare mare, s-a cutremurat de mulţumire şi de tulburare şi a spus:           — Iţi dăruiesc ce a mai rămas din răscumpărarea omorului. Şi îl slobozesc pe negustor.           Atunci negustorul, bucuros până peste poate, se duse dinaintea şeicilor şi le mulţumi îndelung. Iar ei, la rândul lor, îl firitisiră pentru slobozirea lui.           Şi fiecare se întoarse în ţara sa.           Şi, urmă Şeherezada, povestea aceasta nu este mai uluitoare decât povestea cu pescarul.           Atunci sultanul îi zise Şeherezadei:           — Care poveste cu pescarul?           Iar Şeherezada spuse: POVESTEA CU PESCARUL ŞI CU EFRITUL

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un pescar, om tare înaintat în vârstă, însurat, tată a trei copii, şi tare sărac ca stare.           Avea obiceiul să-şi arunce năvodul de patru ori pe zi, nimic mai mult. Or, într-o bună zi, la vremea prânzului, se duse pe malul mării, îşi puse jos coşul, aruncă năvodul, şi aşteptă răbdător până ce năvodul ajunse să se aştearnă pe fundul apei. Atunci strânse sforile şi văzu că năvodul este tare greu, şi nu izbuti să-l tragă până la el. Aduse atunci capătul năvodului înspre ţărm şi îl priponi de un ţăruş înfipt în pământ. Apoi se dezbrăcă, se scufundă în apă pe lângă năvod, şi nu conteni a se trudi până ce-l scoase afară. Se bucură, se îmbrăcă la loc şi, când se uită la năvod, văzu în el un măgar mort. La priveliştea aceea, se împăcă şi grăi:           — Nu este putere şi tărie decât întru Allah cel Preaînalt şi Atotputernic!           Apoi spuse:           — Ba chiar că darul acesta de la Allah este de-a mirărilea!           Şi îngână stihurile:           De ce te-afunzi în bezna oarbă şi în pieirea fără nume?           Nu mai trudi, dacă nici pâinea n-o scoţi din truda ta pe lume25           Pe urmă strânse năvodul, îl stoarse de apă şi, după ce isprăvi de stors, îl întinse pe jos. Pe urmă coborî în apă şi zise: „În numele lui Allah!” şi aruncă iarăşi năvodul în apă, şi aşteptă ca năvodul să ajungă la fund; încercă atunci să-l tragă afară, şi băgă de seamă că năvodul atârna tare greu şi trăgea la fund încă şi mai şi decât întâia dată. Încât socoti că prinsese vreun peşte mare. Priponi atunci năvodul de ţăruş, se dezbrăcă, se scufundă iar, şi făcu ce făcu până îl scoase afară; şi aducându-l pe mal, găsi în el un chiup uriaş, plin cu mâl şi cu nisip. La priveliştea aceea, se căină şi rosti stihurile:           O, voi, schimbări de soartă, staţi odată!           Fie-vă milă-un pic de bieţii oameni!           Vai, ce blestem! Pe-acestpământ, răsplata Nu-i pe măsura faptei care-o sameni, Nici pe potriva ostenelii tale.           Ca prostu-adesea am pornit asemeni Să-ncerc Norocul. Şi aflai pe cale Că-n lume a murit demult Norocul.           O, soartă tristă, ferecată-n jale, Oare-ai golit de înţelepţi tot locul, Lăsând doar proşti la cârma lumii tale? 26           Pe urmă aruncă chiupul cât colo, stoarse bine năvodul, îl netezi, ceru iertăciune de la Allah pentru pornirea lui de răzvrătire şi se întoarse la mare a treia oară; aruncă năvodul, aşteptă până ce năvodul ajunse la fund şi, când îl trase afară, găsi în el nişte hârburi de oale şi nişte sticle făcute cioburi. La priveliştea aceea, pescarul iarăşi rosti un stih de-al unui poet:           O, poete, vântul norocos spre tine Au nu vezi, neroade, că nu-i dat să bată?           Din condei de trestii şi din cânturi line Nu se-mbogăţeşte nimeni niciodată.27           Şi, ridicând capul spre cer, strigă:           — Allah! Tu ştii că eu nu arunc năvodul decât de patru ori. Or, iacătă că l-am aruncat de trei ori până acum!           După care mai rosti o dată numele lui Allah şi îşi aruncă năvodul în mare, şi aşteptă până ce năvodul se aşternu la fund. Iar de data aceasta, cu toate opintelile lui, nu mai dovedi să tragă afară năvodul, care se agăţă şi mai straşnic de stâncile de la fund. Atunci pescarul strigă:           — Nu este tărie şi putere decât întru Allah! 28 Pe urmă se dezbrăcă, se scufundă în preajma năvodului şi începu să-l descâlcească, până ce îl desprinse şi îl scoase la mal. Îl desfăcu şi găsi în el, de data aceasta, un vas mare de aramă galbenă, plin şi nevătămat; gura îi era pecetluită cu plumb, în care era apăsată urma pecetei stăpânului nostru Soleiman ben Daud29. La priveliştea aceea, pescarul se bucură straşnic şi îşi zise: „Iacătă un chilipir, pe care am să-l vând în sukul30 căldărarilor, întrucât trebuie să preţuiască pe puţin zece dinari de aur!” încercă apoi să tăgârţe în spinare vasul, şi văzu că e prea greu, şi îşi zise: „Trebuie numaidecât să-l deschid, ca să văd cu ce e plin şi să-l golesc în sacul meu; şi pe urmă am să vând vasul la sukul căldărarilor.” îşi luă, aşadar, cuţitul şi purcese să meremetisească, până ce despecetlui plumbul; după care răsturnă atunci vasul şi îl scutură, ca să verse pe pământ ceea ce se afla în el. Şi nu ieşi din vas nimic, afară numai de un fum care se sui până în vineţeala cerului şi se văluri pe faţa pământului. Iar pescarul rămase uluit până peste poate. Pe urmă fumegaiul ieşi cu totul afară, se închegă, se vârteji şi se întruchipă într-un efrit, care ajungea cu capul până la nori, iar cu picioarele mătura ţărâna. Capu-i era ca o boltă, mâinile ca nişte furci, picioarele ca nişte catarge, gura ca o peşteră, dinţii ca nişte pietroaie, nasul ca un ulcior, ochii ca nişte masale; păru-i era răvăşit şi colbuit. La vederea acelui efrit, pescarul se înfricoşă, vinele începură să-i tremure, dinţii i se încleştară amarnic, gura i se uscă, iar ochii în plină lumină nu mai desluşiră nimic.           Când privirile i se opriră asupra pescarului, efritul strigă:           — Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah, iar Soleiman este profetul lui Allah.           Şi, înturnându-se spre pescar, îi grăi:           — Iar tu, o, măritule Soleiman, profetule al lui Allah, să nu mă omori, întrucât niciodată nu am să-ţi mai fiu nesupus şi nu am să mă mai rocoşese împotriva poruncilor tale!           Atunci pescarul îi grăi:           — O, uriaşule răzvrătit şi făţărit, cutezi să spui că Soleiman este profetul lui Allah? D-apoi Soleiman e mort de o mie şi opt sute de ani, iar noi ne aflăm la sfârşitul vremilor! Ce-i, dară, cu povestea asta? Şi ce tot trăncăneşti tu? Şi care-i temeiul intrării tale în vasul acesta?           La vorbele pescarului, ginnul spuse:           — Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Lasă-mă să-ţi aduc buna-vestire, o, pescarule!           Pescarul zise:           — Şi ce ai tu să-mi bine-vesteşti?           El răspunse:           — Moartea ta! Şi chiar în clipita aceasta, şi în chipul cel mai năprasnic!           Pescarul răspunse:           — Pentru asemenea veste, o, vătafule de efriţi, eşti vrednic a ţi se lua îndărăt ocrotirea cerului! Şi izgonească-te el din preajma noastră! Şi pentru ce îmi vrei moartea? Şi ce am săvârşit eu ca să mi se cuvină moartea? Te-am slobozit din vas, te-am izbăvit de îndelunga şedere în mare şi te-am adus iară pe pământ!           Atunci efritul zise:           — Cumpăneşte şi alege-ţi felul de moarte pe care îl preţuieşti mai mult, şi chipu-n care ţi-ar plăcea cel mai bine să fii omorât!           Pescarul zise:           — Care-i nelegiuirea pentru care să mi se cadă o atare pedeapsă?           Efritul zise:           — Ascultă povestea mea, o, pescarule.           Pescarul zise:           — Grăieşte! Şi scurtează-ţi vorba, întrucât, de nerăbdare, sufletul meu stă gata să salte din picior!           Efritul spuse:           — Află că eu sunt un ginn răzvrătit! M-am rocoşit împotriva lui Soleiman, fiul lui Daud. Mă cheamă Sahr El-Genni! Iar Soleiman l-a trimis la mine pe vizirul său Assef, fiul lui Barkhi, care m-a luat, în pofida zbaterilor mele, şi m-a dus între mâinile lui Soleiman. Iar nasul meu, în ceasul acela, s-a făcut tare umil. La vederea mea, Soleiman chemă împotriva mea numele lui Allah şi îmi ceru să trec la legea credinţei lui şi să intru sub oblăduinţa lui. Şi eu nu mă învoii. El atunci porunci să se aducă vasul acesta şi mă închise în el. Pe urmă îl pecetlui cu plumb şi tipări în plumb numele celui Preaînalt. Pe urmă le porunci ginnilor credincioşi lui, care mă luară pe umeri şi mă aruncară în hăul mării. Zăcăşii o sută de ani în fundul apei, şi îmi ziceam în inima mea: „Am să-l îmbogăţesc pe veci pe cel ce are să mă slobozească!” Da cei o sută de ani trecură şi nimeni nu mă slobozi. Când intrai în cel de al doilea răstimp de o sută de ani, îmi zisei: „Celui ce are să mă slobozească am să-i dezvăluiesc şi am să-i dăruiesc toate comorile pământului!” Şi nimeni nu mă slobozi. Şi patru sute de ani se scurseră, iar eu îmi zisei: „Celui ce are să mă slobozească am să-i îndeplinesc trei dorinţe! Şi nimeni nu mă slobozi!” Atunci mă apucă o mânie înfricoşată, şi zisei în sufletul meu: „Acuma am să-l omor pe cel ce are să mă slobozească, da am să-i îngădui să-şi aleagă moartea!” Şi chiar atunci, iacătă, pescarule, m-ai slobozit tu. Şi îţi îngăduiesc să-ţi alegi felul morţii tale!           La spusele acestea ale efritului, pescarul zise:           — O, Allah! Ce lucru de-a mirărilea! A trebuit să fiu chiar eu acela care l-a slobozit! O, efritule, dăruieşte-mi iertarea, şi Allah are să te răsplătească! Iar dacă ai să mă dai pierzării, Allah are să-l stârnească pe vreunul, care să te dea pierzării şi pe tine, la rându-ţi.           Atunci efritul îi zise:           — Păi eu, dacă vreau să te omor, o fac tocmai pentru că m-ai slobozit!           Iar pescarul zise:           — O, şeicule al efriţilor, în chipu-acesta îmi plăteşti cu răutate binele ce ţi-am făcut! Încât nu minte nicidecum zicătoarea cea veche!           Şi pescarul rosti aceste stihuri cu tâlc:           Vrei să guşti pocalul cu amărăciuni?           Fii atunci pe lume săritor şi bun.           Eu îţi jur pe viaţă şi-ntru bună ştiinţă:           Nu cunosc mişeii vreo recunoştinţă.           Vrei să-ncerci? Încearcă! Ş-ai s-ajungi să pieri Ca Magir sărmana., mama lui Amer! 31           Şi efritul îi zise:           — Gata cu pălăvrăgeala! Să ştii că am trebuinţă neabătut de moartea ta!           Atunci pescarul îşi zise în sineşi: „Eu nu sunt decât un om, iar el este un ginn; da Allah mi-a dăruit o minte bine chibzuită, încât am să ticluiesc o şmecherie spre a-l pierde, un tertip de isteţime de-al meu. Şi-am să văd limpede dacă şi el, la rându-i, va putea să încherbe ceva din nemernicia şi din viclenia lui.” Apoi îi zise efritului:           — Chiar ai hotărât moartea mea?           Efritul răspunse:           — Deloc să nu te îndoieşti!           Atunci el zise:           — În numele celui Preaînalt, care-i întipărit pe turaua lui Soleiman, mă rog ţie cu închinăciune să răspunzi cinstit la întrebarea mea!           Când auzi numele celui Preaînalt, efritul rămase tare tulburat şi tare cutremurat, şi răspunse:           — Poţi să mă întrebi, iar eu îţi voi răspunde cinstit.           Atunci pescarul spuse:           — Cum puteai să încapi tu întreg în vasul acesta în care de-abia dacă poate să-ţi intre piciorul sau mâna?           Efritul zise:           — Au nu care cumva te îndoieşti?           Pescarul răspunse:           — Păi nici că am să te cred vreodată, afară numai dacă te-aş vedea cu chiar ochiul meu cum intri în vas!           Şi tot atunci Şeherezada văzu zorii mijind şi îşi curmă vorbele îngăduite.           Iar când fu cea de a patra noapte, urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce pescarul îi spuse efritului: „N-am să te cred vreodată, afară numai dacă te-aş vedea cu chiar ochiul meu!”, efritul se cutremură, se scutură şi se preschimbă iarăşi într-un fumegai care se sui până în slava slăvilor, se strânse şi purcese să intre în vas, fir cu fir, până la capăt. Atunci pescarul luă repede capacul de plumb tipărit cu pecetea lui Soleiman şi astupă gura vasului. Pe urmă îl hăui pe efrit şi îi zise:           — Hei! Socoteşte şi cumpăneşte felul de moarte în care ţi-ar fi mai pe plac să mori, că altminteri te arunc în mare şi îmi zidesc pe ţărm o casă, şi n-am să las pe nimeni să pescuiască, ci am să-i spun: „Aici este un efrit; dacă îl vei slobozi, el va vroi să-l omoare pe slobozitorul lui şi are să-i înşiruiască toate soiurile de morţi, lăsându-l să-şi aleagă!”           Când auzi vorbele pescarului, efritul vru să iasă afară, dar nu izbuti; şi văzu că era închis, cu turaua lui Soleiman deasupra-i. Pricepu atunci că pescarul îl închisese în temniţa împotriva căreia nu puteau să biruiască nici cei mai slabi, nici cei mai puternici dintre efriţi! Şi, înţelegând că pescarul îl cară spre mare, strigă:           — Nu! Nu!           Iar pescarul zise:           — Trebuie! Oh, trebuie!           Atunci ginnul începu să-şi îndulcească vorbele; se supuse şi grăi:           — O, pescarule, ce va să faci cu mine?           El spuse:           — Să te arunc în mare! Întrucât, dacă ai sălăşluit acolo o mie opt sute de ani, eu am să te ţintuiesc în afund până la ceasul Judecăţii de Apoi! Că oare nu te-am rugat eu să mă mântui, ca să te mântuie şi pe tine Allah? Şi să nu mă omori, ca să nu te omoare şi pe tine Allah? Or, mi-ai tăgăduit ruga şi te-ai purtat ca un descreierat! Încât Allah te-a dat pe mâinile mele. Şi nu am nici o căinţă că te-am viclenit!           Atunci efritul zise:           — Deschide vasul şi am să te potopesc cu binefaceri!           El răspunse:           — Minţi, o, afurisitule! Şi-apoi între mine şi tine se petrece întocmai ce s-a petrecut între vizirul împăratului Iunan şi hakimul32 Ruian!           Iar efritul zise:           — Dă cine erau vizirul împăratului Iunan şi hakimul Ruian? Şi ce poveste-i asta?           Pescarul spuse:           Povestea cu vizirul împăratului Iunan şi cu hakimul Ruian           — Află, o, efritule, că, în vechimea vremilor şi în curgerea timpurilor şi a clipelor, a trăit în cetatea Farsului, în ţara rumannilor33, un împărat pe nume Iunan. Era bogat şi puternic, stăpân peste oşti, peste volnicii nemăsurate şi peste războinici din toate neamurile de oameni. Şi trupu-i era atins de o lepră care-i posomorâse pe toţi vracii şi pe toţi învăţaţii. Nici băuturile de leac, nici hapurile, nici alifiile nu se dovediseră de vreun folos asupra lui, şi nici un hakim nu putuse să-i dibăcească nimica tămăduitor. Or, într-o zi, sosi în cetatea împăratului lunan un hakim bătrân şi vestit, pe nume Ruian. Era dăscălit în cărţile greceşti, persieneşti, latineşti, arăbeşti şi sirieneşti; învăţase meşteşugul vracilor şi citirea stelelor, pătrunzându-le pe deplin şi temeiurile şi rosturile, precum şi puterile lor bune ori rele; într-un sfârşit, învăţase filosofia şi toate tâlcurile doftoriceşti şi alte multe învăţături. Încât, după ce doctorul intră în cetate şi petrecu acolo câteva zile, află de necazul împăratului şi de lepră care, din voia lui Allah, îi vătăma trupul, precum şi de neizbânda deplină a leacurilor tuturor hakimilor şi învăţaţilor. Aflând acestea, doctorul îşi petrecu noaptea îngândurat tare. Şi, când se sculă, dimineaţa – şi de cum sclipi lumina zilei şi soarele dădu bineţe lumii, această privelişte împodobită a celui Preabun34 – se îmbrăcă în hainele lui cele mai frumoase şi intră la împăratul lunan. Pe urmă sărută pământul dintre mâinile35 împăratului şi îi aduse urările de dăinuire în veci a puterii Măriei Sale şi a milelor lui Allah şi a tuturor celor bune. Apoi îi vorbi şi îi spuse cine este, şi zise:           — Am aflat de boala care s-a încuibat în trupul tău, şi ştiu că doctorii cei mulţi nu au izbutit să afle mijlocul de a o curma. Or, eu am să te vindec fară a-ţi da să bei nici un fel de băuturi de leac şi fară să te ung cu alifii!           La vorbele acestea, împăratul Iunan se minună până peste fire şi zise:           — Cum vei face? Că, pe Allah! Dacă mă vei vindeca, am să te îmbogăţesc până în copiii copiilor tăi şi am să-ţi îndeplinesc toate dorinţele, şi vei fi tovarăşul meu de ospeţe şi prietenul meu.           După care îl cinsti cu un caftan de fală36 şi cu daruri, şi îi zise:           — Oare chiar ai să mă vindeci de boală, fără de fierturi şi fară de iruri?           El răspunse:           — Da, hotărât! Am să te lecuiesc fară de caznă şi fară de osteneli asupra trupului tău.           Atunci împăratul se minună în chipul cel mai minunător şi îi zise:           — O, măreţe doctore, care zi şi care clipă au să vadă împlinindu-se ceea ce îmi povesteşti? Grăbeşte-te, o, copilul meu!           El răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Apoi coborî de la împărat şi luă cu chirie o casă unde îşi aduse cărţile, prafurile şi ierburile cele înmiresmate. Pe urmă făcu nişte fierturi din prafurile şi din buruienile şi din dresurile lui, ciopli o măciucă scurtă şi încovoiată, la mânerul ei făcu o scobitură în care înfipse o ţeavă de trestie plină cu prafurile; şi tot aşa întocmi şi o minge de lemn. Când îşi sfârşi cu totul treaba, se urcă la împărat, a doua zi, intră la Măria Să şi sărută pământul dintre mâinile lui. Pe urmă îl îndemnă să meargă călare pe meidan37 şi să se joace acolo cu mingea şi cu măciuca.           Şi Măria Să plecă însoţit de emiri38 şi de curteni, de viziri şi de mai-marii împărăţiei. Şi, de cum ajunse pe meidan, doctorul Ruian veni şi îi înmână măciuca, zicând:           — Ia măciuca şi apuc-o în pumn în chipu-acesta; loveşte cu ea în pământul meidanului şi în minge, din toate puterile tale. Şi fă în aşa fel, încât să ajungi a asuda şi în palmă şi în tot trupul. Şi, în chipu-acesta, leacul va pătrunde în palma ta şi se va împrăştia în tot trupul tău. După ce ai să asuzi, iar leacul va fi avut răgazul să lucreze, întoarce-te la sarai şi-apoi du-te la hammam să te scalzi. Şi-atunci vei fi vindecat. Iar acuma, pacea să fie cu tine!           Atunci împăratul lunan luă măciuca hakimului şi o prinse cu mâna toată. La rându-le, călăreţii aleşi săriră pe cai şi îi aruncară mingea. El atunci începu să gonească de-a călare după ea, s-o mâie şi s-o lovească năprasnic, ţinând mereu măciuca strânsă straşnic în mână. Şi nu conteni a tot lovi mingea, până ce nu asudă bine şi în palmă şi pe tot trupul. Încât leacul pătrunse prin palmă şi se împrăştie în tot trupul. Când doctorul Ruian văzu că leacul se împrăştiase în trup, îi porunci împăratului să se întoarcă la sarai şi să se ducă la hammam să facă o scaldă pe dată. Iar împăratul lunan se întoarse numaidecât şi porunci să i se pregătească hammamul. I se pregăti şi, anume, cămăraşii zoriră şi robii grăbiră pe întrecute şi aşternură cearşafurile. Atunci împăratul intră la hammam şi făcu o scaldă, pe urmă se îmbrăcă chiar înlăuntrul hammamului, de unde ieşi spre a încăleca iarăşi şi a se întoarce la sarai să doarmă.           Iacă-aşa cu împăratul Iunan. Cât despre doctorul Ruian, acesta se întoarse acasă să se culce şi el. Se sculă dimineaţa, sui la împărat, ceru îngăduinţa să intre, ceea ce împăratul îngădui, intră, sărută pământul dintre mâinile Măriei Sale şi începu a-i prociti câteva stihuri cu tâlc:           Dacă harul vorbei te-ar alege tată, El a doua oarâ-ar înflori pe dată!           Şi-n afar de tine, bine se-nţelege Că pe nimeni altul n-ar putea alege!           Strălucita-ţi faţă, cu-al luminii joc, Ar umbri văpaia orişicărui foc!           Fie ca mărită-ţi faţă mult iubită Proaspătă să steie şi neprihănită!           Prospeţimea-i pună cute de lumină Pe obrazul vremii care va să vină!           Darnic, tu cu daruri m-ai acoperit Ca un nor de ploaie dealul înverzit.           Faptele-ţi măreţe sunt de fală pline, Şi Ursita însăşi s-a-ndrăgit de tine!           După rostirea stihurilor, împăratul se ridică pe cele două picioare ale sale şi se aruncă plin de dragoste la gâtul hakimului. Pe urmă îl pofti să şadă lângă el şi îl cinsti, dăruindu-l cu nişte caftane de fală strălucite.           Şi chiar că, atunci când ieşise de la hammam, împăratul se uitase la trupul său şi nu mai găsise nici urmă de lepră; iar pielea i se făcuse curată ca argintul neprihănit. Se învoioşise atunci de voioşia cea mai nemăsurată, iar pieptul i se lărgise şi i se umflase. Când dimineaţa se luminase, împăratul intrase la divan şi şezuse în jeţul său; iar dregătorii şi mai-marii împărăţiei intraseră, şi tot aşa şi doctorul Ruian, şi-atunci împăratul, la vederea lui, se ridicase zornic şi îl poftise să şadă alături de el. Atunci li se aduse amândurora mâncăruri, bucate şi băuturi, cât ţinu ziua toată. La căderea nopţii, împăratul îi dărui hakimului două mii de dinari, fară a mai socoti şi caftanele cele făloase şi peşcheşurile, şi chiar calul său de călărie. Şi-aşa, hakimul îşi luă rămas-bun şi se întoarse la el acasă.           Cât despre împărat, apoi el nu mai contenea să se mire cu mare minunare de iscusinţa vraciului şi să spună:           — M-a tămăduit pe dinafara trupului, fară să mă ungă cu nici o unsoare! Or, pe Allah! Acesta-i meşteşug adevărat! Se cade, aşadar, să-l acopăr pe omul acesta cu binefacerile filotimiei mele şi să mi-l iau de tovarăş şi de prieten drag pentru totdeauna!           Şi împăratul Iunan se culcă bucuros de toată bucuria lui, văzându-se teafăr la trup şi mântuit de boală.           Aşa că atunci când împăratul veni dimineaţa şi se sui în scaunul său împărătesc, capii neamului şezură în picioare dinainte-i, iar de-a dreapta şi de-a stânga lui vizirii îşi încrucişară picioarele. Atunci trimise să fie chemat doctorul Ruian, care veni şi sărută pământul dintre mâinile Măriei Sale. Atunci împăratul se ridică în cinstea lui, mâncă împreună cu el, îi ură viaţă lungă şi îi dărui caftane de fală şi încă alte lucruri. Pe urmă nu conteni a tăifăsui cu el decât la venirea nopţii; şi puse să i se dea, ca răsplată, cinci haine de fală şi o mie de dinari. Şi-aşa se întoarse vraciul acasă, înălţând urări de bine pentru Măria Să.           Când se sculă dimineaţa, împăratul ieşi şi se duse la divan, şi fu înconjurat de emiri, de viziri şi de curteni. Or, printre viziri, împăratul avea un vizir cu înfăţişarea greţoasă, cu chipul mohorât şi de piază rea, cumplit, pârdalnic de zgârcit, zavistios şi împietrit de pizmă şi de ură. Când îl văzu pe Măria Să cum îl pofteşte lângă el pe hakimul Ruian şi cum îl potopeşte cu toate dărniciile, vizirul fu cuprins de zavistie şi hotărî în taină pieirea lui, precum grăieşte zicala: „Pizmaşul se oţărăşte pe toată lumea, împilăciunea stă încârligată în inima pizmaşului: tăria o scoate în vileag, iar neputinţa o ţine mocnită.” Vizirul se apropie atunci de împăratul Iunan, sărută pământul dintre mâinile Măriei Sale, şi grăi:           — O, doamne al veacului şi al vremii, tu cel care i-ai învăluit pe toţi cu facerile tale de bine, ai la mine un sfat de însemnătate minunată, şi pe care n-aş putea să ţi-l tăinuiesc fară a fi într-adevăr un fiu ticălos; dacă îmi porunceşti să ţi-l dezvăluiesc, am să ţi-l dezvăluiesc!           Atunci împăratul, tulburat întru totul de vorbele vizirului, zise:           — Şi care-i sfatul tău?           El răspunse:           — O, falnice doamne, cei de demult au spus: „Cine nu vede sfârşitul şi urmările, acela nu va avea de prieten norocul”. Iar eu iacătă că tocmai bag de seamă că domnul meu dovedeşte lipsă de chibzuinţă, dăruindu-şi binefacerile unui vrăjmaş, care râvneşte nimicirea domniei sale, potopindu-l cu hatâruri şi cu filotimii. Or, eu din atare pricină mă aflu la cea mai grea temere pentru Măria Ta.           La vorbele acestea, împăratul rămase până peste poate de tulburat, se schimbă la chip, şi rosti:           — Cine este cel care prepui tu că îmi este vrăjmaş şi care ar fi fost potopit de hatârurile mele?           El răspunse:           — O, Măria Ta, dacă ai adormit, trezeşte-te! Întrucât eu gândesc la vraciul Ruian!           Împăratul îi zise:           — Acela-i prietenul meu bun, şi îmi este cel mai drag dintre oameni, întrucât m-a tămăduit cu un lucru pe care l-am ţinut în mână, şi m-a izbăvit de gubăvia mea, care îi adusese la canon pe doctori! Or, hotărât! Nu se mai află altul ca el în veacul nostru, în lumea întreagă, nici în Apus, nici în Răsărit! Încât cum de cutezi tu să băsneşti asemenea lucruri despre el? Că eu, chiar de astăzi, am să-i statornicesc simbrii şi huzmeturi, cât să aibă o mie de dinari pe lună! Altminteri, de i-aş da eu şi jumătate din împărăţia mea, tot ar fi prea puţin lucru pentru el. Aşa că tare mă socot că nu spui toate astea decât din pizmă, cum stă istorisit în povestea care a ajuns până la mine, cu sultanul Sindabad!           În clipita aceea, Şeherezada băgă de seamă că se făcuse dimineaţă şi se opri din istorisit.           Atunci Doniazada îi zise:           — O, sora mea, ce dulci şi ce gingaşe, şi ce plăcute, şi ce curate sunt vorbele tale!           Iar Şeherezada îi spuse:           — Da ce sunt ele, măsurate cu ceea ce am să vă povestesc amândurora, noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă mai păstreze!           Atunci sultanul zise în cugetul său: „Pe Allah! Nu am s-o omor până a nu auzi urmarea poveştii care-i o poveste minunată, într-adevăr!”           Pe urmă îşi petrecură amândoi noaptea înlănţuiţi, până la ziuă. Şi sultanul plecă la sala de judecăţi, iar divanul se umplu de lume. Şi sultanul judecă, şi ridică în slujbe, şi mazili, şi dirigui, şi isprăvi chibzuielile orânduite, şi-aşa până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, iar sultanul intră în saraiul său. Iar la apropierea nopţii, împlini treaba lui obişnuită cu Şeherezada, fiica vizirului.           Cândfu cea de a cincea noapte., Şeherezada spuse:           Mi s-a izvodit, o, mult norocitule sultan, că împăratul Iunan i-a spus vizirului său:           — O, vizirule, ai lăsat zavistia să intre în tine împotriva doftorului şi vrei să-l omor, ca pe urmă să mă căiesc, cum s-a căit sultanul Sindabad, după ce a omorât şoimul!           Vizirul răspunse:           — Şi cum s-au petrecut lucrurile?           Atunci împăratul Iunan povesti:           Şoimul sultanului Sindabad.           Cică a fost odată un sultan dintre sultanii Farsului, şi sultanul acela era mare îndrăgitor de petreceri, de preumblări prin grădini şi de toate soiurile de vânători, încât avea un şoim, pe care chiar el îl crescuse şi de care nu se despărţea nici ziua, nici noaptea: căci, chiar şi noaptea, îl ţinea pe pumnul său; iar când se ducea la vânătoare, îl lua cu el, agăţându-şi la gât o ceşcuţă de aur, din care îi da să bea. Într-o zi, pe când şedea în saraiul său, deodată iacătă că vine mai-marele şoimarilor şi îi spune:           — O, doamne al veacurilor, acuma-i taman vremea de a merge la vânătoare!           Atunci sultanul îşi făcu pregătirile de plecare şi îşi luă şoimul pe mână. Pe urmă plecară şi ajunseră într-o vale unde întinseră mrejele de vânătoare. Şi pe dată o gazelă căzu în mreajă. Atunci sultanul zise:           — Îl ucid pe cel pe lângă cine s-ar întâmpla să scape gazelă!           Pe urmă începură să strângă mreaja de vânătoare împrejurul gazelei, care veni atunci înspre sultan, se ridică pe picioarele de dindărăt şi îşi îndoi la piept picioarele de dinainte, de parcă ar fi vroit să sărute pământul înaintea sultanului. Atunci sultanul îşi plesni palmele una de alta, spre a o face să fugă, şi atunci gazela sări şi zbură, trecând pe deasupra capului sultanului, şi se cufundă în zarea pământurilor. Atunci sultanul se întoarse înspre străjeri şi îi văzu cum îşi făceau cu ochiul în privinţa lui. La vederea aceea, îi spuse vizirului:           — Oare ce au oştenii, de-şi fac semne aşa între ei?           El răspunse:           — Îşi spun că ai jurat să-l dai morţii pe oricine va vedea trecând gazela pe lângă el!           Şi sultanul zise:           — Pe viaţa capului meu! Trebuie să ne luăm pe urmele ei şi s-o aducem îndărăt!           Şi sultanul porni calul în goană pe urmele gazelei; iar şoimul o izbea întruna cu ciocul în ochi, până ce o orbi şi o ameţi. Atunci sultanul îşi luă ghioaga cea ghintuită, izbi cu ea în gazelă şi o doborî; pe urmă descălecă, o înjunghie, o jupui şi-i atârnă leşul la oblâncul şeii. Or, se făcuse cald, iar locul era pustiu, uscat şi fară pic de apă. Încât sultanului i se făcu sete, şi i se făcu sete şi calului. Şi sultanul se întoarse şi văzu un copac, din care curgea o apă ca untul. Or, sultanul avea mâna acoperită cu o mănuşă de piele; încât sultanul luă ceşcuţa şoimului de la gât, o umplu cu apă şi o puse dinaintea păsării; şi pasărea dete cu gheară în ceaşcă şi o vărsă. Sultanul luă ceşcuţa a doua oară, o umplu şi, gândind mai departe că păsării îi este sete, o aşeză dinainte-i; şi şoimul pentru a doua oară lovi cu gheară în ceaşcă şi o vărsă. Şi sultanul fu cuprins de mânie împotriva păsării, şi luă ceaşca a treia oară, da o întinse calului; iar şoimul lovi cu aripa ceaşca şi o vărsă. Atunci sultanul zise:           — Îngropa-te-ar Allah, o, tu, cea mai cobe dintre păsările de piază rea! Nu mi-ai dat nici mie tihnă să beau, te-ai păgubit şi tu de apă, şi l-ai păgubit şi pe cal.           Pe urmă îl lovi pe şoim cu sabia şi-i reteză aripile.           Atunci şoimul începu să salte capul şi să grăiască prin semne:           — Uită-te ce se află în copac!           Şi sultanul ridică ochii şi văzu în copac un şarpe; iar ceea ce curgea era veninul lui. Atunci sultanul se căi că tăiase aripile şoimului. Pe urmă se sculă, încălecă iar pe cal, plecă ducând cu el gazela şi ajunse la saraiul lui. Aruncă atunci bucătarului gazela şi spuse:           — Ia-o şi găteşte-o!           Pe urmă sultanul şezu în scaunul său împărătesc, având pe mână şoimul. Atunci şoimul scoase un piuit şi muri. La priveliştea aceea, sultanul începu să se tân-guie de jale şi de amar că ucisese şoimul, care îl scăpase de la pieire.           Şi-aceasta-i povestea cu sultanul Sindabad!           După ce ascultă istorisirea cu împăratul Iunan, vizirul spuse:           — O, mărite doamne plin de fală, ce rău am săvârşit, în care tu să fi văzut urmări năprasnice? Nu mă port cu tine aşa decât din milă faţă de tine. Şi ai să vezi tu adevărul spuselor mele! Dacă mă vei asculta, vei scăpa; de nu, ai să pieri, cum a pierit un vizir viclean, care a amăgit un cocon de crai.