Mihail Sadoveanu de citit

                                                         Cealaltă Ancuță               — Într-adevăr, în vremea veche s-au întâmplat lucruri care astăzi nu se mai văd, a grăit încet, în întunecimea înserării, meşterul Ienache coropcarul. încă părea cuprins de sfială după istorisirea căpitanului Neculai Isac. Totuşi glasul lui ne-a deşteptat la viaţa acelui ceas. Şi aşteptând pe Ancuţa, cu oale nouă şi vin proaspăt, am prins a ne apropia cu vorbe unii de alţii. Un fior de vânt sosi între noi din valea Moldovei. M-am dat lângă vatră, am împuns ş-am zădărât cu vreascuri focul aţipit în blăniţa-i de spuză. Când se răsuciră flăcări şi ne văzurăm iarăşi, fiorul de vânt stătu şi se aşeză peste noi şi peste han o negură uşoară de toamnă. — Acum nici nu mai sunt oamenii care au fost, urmă meşterul Ienache; şi comisul Ioniţă încuviinţă din cap, cu putere, asemenea cuvânt. Acuma trăieşte o lume nouă şi becisnică. — Aşa este! mormăi întărâtat răzăşul de la Drăgăneşti. — Şi iernile pe-atunci erau mai tari, hotărî coropcarul, ap-ropiindu-şi de foc luleaua de lut cu căpăcel de alamă. Dulama care o am pe mine e de pe-atunci; şi eu acuma n-am ce face cu dânsa în vremea iernii. O port aşa între umeri, ca să mă fudulesc cu dânsa. Asemenea să ştiţi dumneavoastră, căpitane Neculai şi comise Ioniţă, că şi verile erau mai îmbelşugate. Şi nici prin târguri nu erau atâţia venetici cu dugheni nouă: şi noi, coropcarii, eram îmbrăţişaţi prin sate ca nişte prieteni buni. Acuma trebuie să-mi plec grumazul mai tare şi să-mi port marfa sus, în munte. Numai acolo se mai găsesc oameni care n-au văzut încă târgurile; şi fetele înfloresc de bucurie când le deschid lădiţele. Apoi era şi altă credinţă-n Dumnezeu. Se duceau negustorii la Rusalim şi se-ntorceau sfinţiţi...Chiar eu m-am învrednicit de-am călătorit, pe jos, până la Sfântu-Munte. Ş-acolo am văzut un schit pe clonţ de stâncă şi monahi cu dreaptă credinţă se suiau şi se coborau de-acolo cu scripetele, în panere, căci drum naveau. Iar la noi, în târg la Ieşi, era aşezată Domnia cu altfel de rânduială. Când ieşea Vodă de la Curtea Domnească jucând pe hărmasar negru şi înconjurat de neferi, prostimea se punea cu dosu-n sus şi cu fruntea-n pulbere. Iar când te miluia un boier, nu-ţi dădea un grăiţar, ci un ban de aur. S-a întâmplat ca eu să fiu tânăr, să trăiesc pe-atuncea şi să mă bucur altfel de viaţă. Hălăduiam fără grijă şi eram cu chimirul bine căptuşit. Iar într-un rând, pe când îmi pregăteam lăzile ca să mă duc la iarmaroc, la Baia, în Ţara-de-Sus, s-a întâmplat în târgul nostru la Ieşi mare bucluc. Vă rog numai oleacă să îngăduiţi până ce-oi potrivi în lulea o frunză de tutun, căci atâta păcat am înaintea lui Dumnezeu, pe lângă altele. Şi să desfund ciubucul, pentru că Satana atâta grijă are: să-1 înfunde. Dar cel mai mare peste ceruri, peste pământuri şi peste mări s-a milostivit şi ne-a învăţat să facem suvac. Ş-apoi să vă spun că, pe când mă aflam în uliţă la Carvasara şi mă tocmeam pentru marfă cu doi negustori armeni, iaca s-arată dinspre Beilic, cu mare zvoană, o roată de arnăuţi, având în mijloc pe-un om legat. Lume multă după dânşii, mai ales muieri şi copii. Şi ieşeau căţei de sub gangurile şi bolţile negustorilor, hămăiau şi urlau. Negustorii de pe la toate tărăbile s-au bulucit barbă lângă barbă ş-au prins a se-ntreba boldindu-se. Arnăuţii umblau toţi cu hamgerele şi cu şuşane-lele gata, parcă s-ar fi temut ca omul legat să nu rupă funia şi să-i deie la pământ cu dosul palmelor. Cel prins era întru adevăr om nalt şi voinic - subţire în mijloc, lat în spate. Avea mustăţi bălai şi ochii negri şi se uita fudul în juru-i. Era îmbrăcat cu mintean şi cu ciubote roşii cu tureatca răsfrântă, ca un răzăş cuprins. Era cu capul gol şi cu buzele sângerate sub mustăţi. Se afla între arnăuţi unul Costea Căruntu, slujitor la agie. Când a trecut pe dinaintea negustorilor, s-a întors cu fală ş-a bătut iarăşi pe cel prins cu pumnul peste fălci. Am întrebat: — Cine-i omu ista şi cum îl cheamă, jupâne Coste? — Aista-i un rău ş-un mişel, a răspuns slujitorul agiesc. — Mă rog dumnitale, cum îl cheamă şi ce vină are? — îl cheamă Todiriţă Catană, un răzăş nebun şi nemernic din ţinutul Vasluiului. Şi fiind slujbaş la luminăţia sa vornicul Bobeică, a avut aşa neobrăzare, încât şi-a ridicat ochii asupra luminăţiei sale. Şi a cutezat să se-nţeleagă cu sora luminăţiei sale, duduca Varvara, - ş-au fugit astă-noapte. Dar luminăţia sa oblicise ceva şi pusese străji. Aşa că l-au ajuns şi l-au prins la Moara de Vânt. A fost muncă şi bătălie. Pân-acolo n-a fost chip. Câţi ţigani şi slujbaşi boiereşti îl ajungeau, pe toţi îi stâlcea şi-i dobora. Până ce nu l-au înconjurat arnăuţii domneşti cu hamgerele n-a fost chip să-1 supunem. Răcnea că el pentru duduca Varvara poate să-şi deie şi viaţa. Apoi l-am legat cum vedeţi şi l-am bătut peste fălci cum se cuvine - de are să-şi stupească limba şi măselele; ca să înţeleagă asemenea ticălos ce nu se cade să îndrăznească! — Foarte bine i-ai făcut, jupâne Costea, - am zis eu, şi împreună cu mine au încuviinţat şi toţi ceilalţi negustori. Dar când spuneam noi aceste vorbe, mişelul acela, Todiriţă Catană, şi-a întors fruntea şi s-a uitat drept şi holbat spre noi. Era om frumos şi îndrăzneţ, după cât se vedea, şi m-am cam înfricoşat de privirea lui. Pe urmă m-am gândit că tot au să-1 spânzure şi mi-a trecut sfiala; ş-am râs către dânsul. După aceea am grăit spre slujbaşul agiei: — Jupâne Coste, pentru vrednicia dumnitale, poate să-ţi dăruiască ş-o moşie luminăţia să vornicul Bobeică. Fii bun şi îngăduie o ţâră şi mai ţine puţintel în loc pe răul acesta şi pe arnăuţi, ca să ne spui ce s-a făcut duduca Varvara, sora luminăţiei sale. — Pe duduca Varvara o trimite boierul la mănăstire la Agapia, precum cere legea, ca să-şi plângă acolo greşala tinereţii. Chiar i-a şi rânduit căruţa şi slujitorii. Iar pe acest fără de minte răzăş îl duc ca să-1 închid în turnul Goliei, ca să aştepte acolo porunca lui Vodă. Sfârşitul lui are să fie sub buzdugan, aşa după cum înţelege orice om cu scaun la cap. — Aşa este, am zis eu cu încredinţare. Şi toţi negustorii din uliţă şi-au închinat bărbile ş-au arătat că şi ei tot asemenea dreaptă socotinţă au. Apoi după roata de arnăuţi s-a luat mahalaua ca după o laie, cu colb şi câini, cu muieri şi prunci, — şi Costea Căruntu pălea din când în când peste fălci ori peste grumaz pe răzăş. Aşa l-au dus şi l-au închis la Golia în turn, pe când eu mă clănţăneam cu armenii pentru marfă. Şi sfârşind târgul şi plătind aur cu zimţi, mi-am luat sarcina cu marfa-n spinare şi m-am dus acasă s-o aşez în cutii: marfă delicată şi subţire, mai mult pentru ochi şi pentru inima părţii femeieşti. Am rânduit-o frumos, am pus cutie peste cutie, am lustruit ca totdeauna cu grijă alămurile cu care-s ferecate, după cum le vedeţi şi-n ziua de azi; şi dormind un somn bun până ce-au cântat cucoşii straja a treia, m-am sculat, m-am pregătit, am luat coropca-n spate, şi cu ciomagul şi luleaua am pornit hai-hai, când se îngâna ziua cu noaptea. Ajungând în uliţa Goliei, aud larmă cumplită. Şi de la mănăstire ţâşnesc pe poarta de fier călăreţi cu părul vâlvoi. — Aman! Ce este, oameni buni? ce s-a întâmplat, lume dragă? Costea, cu capul gol, îndemna cu harapnicu-n mână: — Acu, băieţi, trebuie să fi apucat pe la cişmeaua Păcurarului! Să nu-1 lăsaţi! Cum l-ajungeţi, îl străpungeţi şi mi-1 aduceţi mort. — Jupâne Coste, a răspuns atunci un arnăut bătrân, cine poate să ştie drumul pe care a apucat blăstămatul acela? Cât a fost legat, am avut stăpânire şi putere asupra lui; dar acuma, dacă i-s slobode braţele şi are în pumnul lui fier, ş-a încălecat cal, nu se găseşte voinic care să-1 poată ajunge şi să-1 poată răpune. — Ce grăieşti tu, moşnege? - a răcnit slujbaşul agiei. — Nu te supăra dumneata, căci grăiesc adevărat, jupâne Coste. Căci noi îl cunoaştem de mai multă vreme pentru alte isprăvi ale lui. Aista-i un zălud care a făcut slujbă şi-n oastea nemţască, - şi i-a spăriat şi pe nemţi. Şi s-a oştit şi-n războaie adevărate şi are pe el crestături de gloanţe şi de sabie. Calul fuge în goană şi el stă în picioare în şa. Ridică sacul de orz în mâna dreaptă. Bate ca un berbec cu capul, şi pe cine-1 păleşte îl dă jos fără suflare. Ştiindu-1 aşa, l-am cetluit bine, l-am lepădat pe duşumea şi i-am pus proptea la uşă. Şi numai nebun ca el a fost vrednic să roadă funia, s-o lege după aceea de-o gratie, să-şi facă loc prin fereastră şi să pogoare în lungul turnului. A sărit la strajă şi i-a luat iataganul şi pistoalele, - a găsit undeva un cal, s-a dus; - unde să-1 aflăm noi acuma, jupâne Coste, şi ce-i putem face? Ş-aşa se frământa jupan Costea Căruntu şi răcnea ca un leu, încât pe loc slujitorii au apucat-o în toate părţile călări pe păr. Văzând ca i-a urnit după fugar, slujitorul domnesc s-a mai potolit, şi numai pufnea, - parcă se-năduşa şi nu-i mirosea bine. Avea un om al lui lângă el. I-a poruncit să-i aducă arme şi cal înşeuat. Atuncea am găsit şi eu cu cale să m-apropii şi să-ntreb cu mare uimire: — Jupâne Coste, pe mine tot nu m-ajunge mintea, cum s-a putut întâmpla asemenea faptă într-o cetăţuie cu ziduri nalte şi cu turn cum îi Golia. Pe lângă ziduri şi turn, se mai află puşti, lanţuri şi oşteni. Şi să scape aşa cu uşurinţă un nevrednic ca acela, care a cutezat să ruşineze o cinstită casă boierească! — întreabă-mă, Ienache, şi eu nu ţi-oi putea răspunde, - a pufnit iar slujbaşul. Acuma în mine au să bată toţi şi la mine are să se uite strâmb luminăţia sa vornicul Bobeică. Acuma slujba mea şi pricopseala mea au căzut jos. Să intru în sfânta mănăstire, să dau părintelui Nicanor un sorocovăţ să-mi facă o slujbă pentru scăpare de năpaste, - nu mă rabdă vremea, căci m-ajung din urmă supărarea şi harapnicul boieresc. Trebuie să mă repăd după hoţ, dar iarăşi trebuie să mă întorc, căci, după răsăritul soarelui am poruncă să pornesc pe duduca Varvara la drum. Trebuie s-o întovărăşesc, cu alţi slujitori, până la mănăstire la Agapia. Pe cale mi s-ar putea întâmpla alte necazuri şi nu ştiu ce-oi face. Inima mea, bre Ienache, acuma-i ca un fier roş, pe nicovală: şi trebuie să bată-n ea ciocanul. — De ce te înfricoşezi dumneata, jupâne Coste? am cercai eu a-1 domoli. Pe ticălos 1-îţi prinde; pe duducă îi duce-o la sfânta mănăstire; iar Domnia şi boierul s-or linişti, - şi pentru credinţa domniei tale, te-or milui după cuviinţă. Grăind aşa, - l-am lăsat încă fierbând lângă turnul Goliei, ş-am pornit la vale pe drumul Păcurarului, ca să nu m-apuce soarele în târg. Şi nădăjduiam aşa, în mine, că şi de data asta tot stăpânirea are să biruiască pe cel viclean. La marginea târgului m-am întâlnit cu unii din oştenii Domniei, care se întorceau la pas pe cai asudaţi. Erau supăraţi şi se uitau urât. Nu găsiseră şi nu prinseseră nici un răzăş. Acuma mi se lumina mintea şi-nţelegeam de ce-a mânat Costea Căruntu pe slujitori într-aceea parte, căci pe acelaşi drum avea a umbla şi căruţa duducăi Varvara, către mănăstire. Ş-un nebun, cum se vede că este Todiriţă Catană, numaidecât trebuia să încerce a-i aţine calea. Am priceput că de asta mai ales se temea jupan Costea. Am mers aşa o vreme pe drum lung. Când s-a suit pe cer soarele şi mi s-a îngreuiat în spate coropca, am poposit la o fântână şi mi-am potolit setea. Ş-am stat aşa sub arşiţă, aşteptând din zare un creştin drumeţ, care să mă primească lângă el, în căruţa cu fân. Ca şi-n alte daţi, Domnul Dumnezeu mi-a venit întru ajutor - şi s-a arătat dintr-o zare un om cu căruţa. S-a oprit la fântâna cu cumpănă ca sadape caii -şi eu spunându-i o vorbă bună, el mi-a răspuns cu prietinie. Am pus lădiţele bine, m-am aşezat în fân alături, ş-am mers aşa prin sate şi prin locuri singuratice până la Târgu-Frumos. Acolo omul cu căruţa a apucat în altă parte de lume, iar eu, cu lăzile-n spate, am intrat în pădure la Strunga şam mers la răcoare până ce-a asfinţit soarele în Şiret şi s-a arătat luna în urmă la răsărit. Atuncea mi-am pus jos lădiţele, la altă fântână, ş-am stat acolo până ce mi-a trimis Dumnezeu, de pe alt drum, altă căruţă. Era o căruţă uşoară, care venea iute, cu doi cai sprinteni. Omul a oprit şi ma întrebat: — De unde vii, măi creştine? — Tocmai de la târgul Ieşilor viu, gospodarule, şi mare pomană ţi-ai face dacă mi-ai scurta drumul, căci eu sunt coropcar, prietinul oamenilor, şi nu fac nimănuia nici un rău.          — Dacă vii de la Ieşi, suie lângă mine şi te grăbeşte... a grăit omul acela. Eu m-am suit lângă el şi îndată am trecut Şiretul. Iar pe lângă podul de lemn juca luna în apă - şi fulgera spre noi lumină. întorcându-mă spre om să-i mulţumesc şi să-i spun cuvânt bun, am înţeles îndată că lângă mine-i Todiriţă răzăşul, şi l-am cunoscut. El a rânjit, sticlindu-şi dinţii; şi m-am înfricoşat că mă cunoaşte şi el. — Tu eşti, zice, neguţătorul acela care a râs către mine, ieri, la Carvasarâ. — Am râs, răspund eu, căci mi-a plăcut faţa domniei tale. Nu te supăra, căci sunt om sărac şi umilit. — Tu eşti oaie din turmă, îmi întoarce el cuvânt: şi te păstoreşte lupul. Să ştii că asta eşti tu. — Bine, zic, asta sunt: numai nu te supăra pe mine. El iarăşi a râs. Apoi a fluierat ascuţit - şi caii, înţelegând putere îndărătul lor, s-au întins mai cu grăbire la fugă, pe şleah. Catană răzăşul se întoarce iar către mine. — Ce se mai aude în târg la Ieşi? — Ce să s-audă? - zic. Ştiu că dacă nu ţi-oi mărturisi adevărul, îmi răpun capul. Costea Căruntu de la agie trimite oştire multă după dumneata. Şi el duce singur pe duduca Varvara la mănăstire la Agapia. A pornit, socot eu, cam pe la prânzişor. — Asta-i bine, îngână răzăşul. — Asta este, zic eu iar, şi să ştii că el cunoaşte că şi dumneata trebuie să fi apucat tot pe acesta drum; şi a luat cu sine tărie, de care trebuie să te temi, căci eşti numai unul singur... Răzăşul râde iar. — Ascultă, omule, zice; eu pot pieri, dar de temut nu mă tem. Şi tu ia aminte la cuvântul meu şi din ce spun eu să nu ieşi. Acuma mergem încă o bucată de drum, până într-un loc care se cheamă Hanu-Ancuţei. Acolo eu vreau să mă opresc şi s-aştept pe jupan Coste, cu toată sila lui. Când are să vie, el n-are să mă găsească şi n-are să mă vadă, - dar eu n-am să fiu departe. Am să fiu lângă voi ş-am să vă am sub ochiul meu. Ş-am s-ascult şi vorbele pe care ai să le spui. El are să te întrebe şi tu ai să-i răspunzi c-am apucat şleahul înainte către Timişeşti, ş-am fugit de el cu mare spaimă... Să-i spui ade vărul, că m-ai văzut şi m-ai cunoscut, - însă nu într-alt chip, căci altfel ne mai putem întâlni într-această viaţă şi-n această lume. La asemenea vorbe, eu am plecat capul ş-am răspuns cu supunere; mă gândesc că poate întradevăr nemernicului i-i frică de puterea Domniei. însă de puterea celor mari nimene nu poate scăpa. Aşa, cinstite căpitane Neculai şi comise Ioniţă, dorind eu pedeapsă celui rău şi rânduială în ţară, am ajuns, nu în târzie vreme, aicea, la Hanul Ancuţei celei de-atunci. Era închis şi se afla numai cu luna în singurătate. Bate Catană în porţi, se deşteaptă câini răi, - s-aude înlăuntru glasul Ancuţei. Răzăşul strigă: — Lele Ancuţă, am venit la sfatul şi prietinia dumitale. Eu sunt Todiriţă Catană, şi dacă nu-ţi mai aduci aminte de mine, acuma ai să-mi cunoşti necazurile. Pe loc Ancuţa a tăcut; a grăit blând cu câinele; pe urmă a tras drugul ş-a desprins clempuşurile de fier. A deschis uşa, ne-a vârât în ochi pe rând făclia de ceară ş-a zis către Catană: — Intră. Dumneata eşti răzăşul cel nebun, cu pricina. Am auzit astăzi veste de la Iaşi despre isprăvile dumnitale. Atunci Todiriţă Catană s-a îndreptat din şale şi s-a uitat la dânsa. Ancuţa de altădată era muiere frumoasă, ca şi aceasta de-acum. Căta la el cu ochii mari şi-i luceau în ei două făclioare mititele. Răzăşul s-a uitat lung la dânsa, apoi şi-a lepădat pe-o laiţă pistoalele şi iataganul. S-a întors şi i-a cuprins mâna dreaptă care-i era slobodă. Ancuţa a prins a râde. — Stai, să pun lumina deoparte şi să-nchid porţile, a grăit ea, şi pe urmă spune ce ai de spus. Eu ştiu că nu eşti un ora cu mintea întreagă, căci te pui cu stăpânirea. Se vede că nu eşti înţelept, căci iubeşti o copilă de boier. Asta-i dragoste cu primejdie. Dar am înţeles că ai făcut o ispravă mare în târg la Ieşi, la turnul Goliei. Se bat cap în cap arnăuţii şi neferii Domniei şi te caută pe toate drumurile. Au să te găsească ş-au să te taie. — Lele Ancuţă, a răspuns Todiriţă Catană; dacă mi-a fi scris să mor, oi muri. Pentru o dragoste pot să-mi dau viaţa / tinereţile mele. Află, lele Ancuţă, că-n noaptea asta, - poate! peste-un ceas, poate peste două, au să cadă într-adevăr aicea, la porţile dumnitale, oştenii Domniei. Cu ei se află Costeaj Căruntu, care m-a legat ieri şi mă bătea peste fălci în vederea norodului. Costea Căruntu, dragă lele Ancuţă, duce pe duduca Varvara în pustie, la Agapia la mănăstire. Şi eu vreau să-ndrăznesc a scoate din mâna lor dragostea mea; ori izbândesc, ori îmi las aici oasele. Atunci, la aceste vorbe, am văzut-o pe Ancuţa înfricoşată. A clipit din ochi şi şi-a dus palmele la obraji. Ş-a răcnit subţire: — Tu eşti nebun, Todiriţă Catană, aşa cum spun şi alţi oameni! Dar îndată după aceea s-a întors şi s-a aplecat către el şi 1-a întrebat cu grabă cum socoate el că şi-ar putea împlini planurile. Trăgându-se amândoi în celălalt colţ de odaie, lângă vatră, au prins a descânta frunte lângă frunte, - şi mai ales Ancuţa mi se părea mie că grăieşte cu foc şi cu patimă. După ce-au isprăvit ei de grăit şi de pus la cale, Todiriţă Catană a venit împotriva mea, s-a oprit şi s-a uitat la mine cu sprâncenele încruntate. Avea nişte priviri pe care voiam să le lepăd din mine şi nu puteam. Nici n-am îndrăznit a-i spune nimic. Am înţeles aşa că a făcut legământ cu moartea şi de asemenea om trebuie să mă tem. — Du-te; nu întârzia... i-a grăit Ancuţa, când el îşi luă armele. Şi-a întins mâna pe umărul lui, apoi şi-a tras-o iute înapoi. Catană, ca şi cum l-ar fi întors braţul ei, s-a sucit în loc, a cuprins-o cu dreapta pe după gât ş-a sărutat-o. — Dacă se scoală soţul meu şi te vede, a zis ea râzând, măcar că-i bătrân, se poate supăra... Pe urmă a rămas neclintită, lângă uşă, - ş-a ascultat cum grăieşte răzăşul cu caii, cum îi îndeamnă şi cum porneşte. Vuietul căruţei s-a depărtat şi nu se mai auzea şi ea tot stătea cu urechea aţintită. Şedeam împovărat lângă lădiţele mele şi nu înţelegeam nimica. Ce fel de vânt tainic mâna veştile aşa de grabnic de la Ieşi în lume? Şi cum se pot aduna şi înţelege într-asemenea chip doi oameni străini? înalţ privirile: văd că Ancuţa s-a aşezat pe o laiţă: se uită înspre mine şi făclia îi joacă în luminile ochilor; dar nu mă vede. Parcă tot ascultă şi nu vede. Şi aşteptăm aşa până ce sună zvoană pe şleah - şi cu mare larmă de glasuri şi pocnete de harapnic se opreşte în bătătură alaiul cel mare de la Ieşi. Şi-ndată aud răcnetul lui jupan Costea Căruntu şi hangiţa se scoală din locul ei, deschide uşa şi saltă făclia deasupra capului. Pare apoi a-şi aduce aminte şi de mine şi, plecând numai uşor fruntea, îmi suflă pe sub braţ: — Dumneata, meştere Ienache, ştii ce ai de spus. Au tăbărât slujitorii Domniei, răcnind să le deie vin. Jupan Costea însă i-a înfruntat şi i-a ocărât şi i-a scos afară la cai şi-n jurul căruţei. Acolo, sub poclăzi, în lumina lunii, grămădită cu capu-n piept asupra genunchilor, am văzut pe duduca Varvara. Mi s-a arătat ca o umbră şi mi s-a părut că tot plânge. Iar jupan Costea, bătând cu sabia în podele, s-a apropiat şi m-a cunoscut. — Cum se poate, bre Ienache, zice - aşa degrabă ai ajuns în aceste locuri? Spune-mi dacă n-ai aflat cumva pe drum veste despre mişelul pe care-1 căutăm. — Jupâne Coste, zic, am auzit despre Todiriţă Catană pe care-1 cauţi dumneata şi l-am văzut... — Cum se poate, bre Ienache? a strigat slujitorul agiei; iar hangiţa s-a întors către mine, aţintindu-mă. — L-a văzut, a adaos ea. A trecut pe aici. — Da, încuviinţez eu; a trecut pe aici ş-am oblicit c-ar fi apucat spre vadul de la Timişeşti cu mare spaimă... Am auzit larma slujitorilor de-afară şi mi s-a părut că jupan Costea se bucură. — De armele noastre nu poate să scape! a răcnit el cu tărie. Hangiţa zâmbeşte şi grăieşte cu blândeţă: — S-aude că şi-ar fi găsit tovarăşi alţi răi şi bezmetici şi vor să prade marfa pe care o duceţi dumneavoastră în căruţă. — Ce? Cum? - s-a îngrijit omul stăpânirii. Are să-şi lese căpăţâna sub picioarele calului meu! — Moldova vine mare după ploi, grăieşte iarăşi hangiţa, şi vadul de la Timişeşti acuma e greu de trecut. — Cum se poate? Şi alt drum nu-i? — Este drum prin Tupilaţi. Treceţi pe pod umblător. — Atunci oamenii mei grăbesc după el şi-1 înfundă acolo, la Timişeşti, iar eu trec căruţa cu marfă boierească pe podul umblător. Facem două trebi bune şi mulţămim pe stăpânii noştri. Ne ferim astfel şi de orice fel de întâmplare potrivnică... Şi-ntr-un sfert de ceas, cât au mai stat acolo oamenii stăpânirii, lelea Ancuţa m-a coborât cu dânsa în pivniţă ş-am scos amândoi la lună cofe cu vin. Şi adăpându-se oamenii şi făcând zarvă şi prinzând mare curaj, au juruit pieirea mişelului fugar ş-au apucat-o pe şleah înainte. Iar jupan Costea, cu o samă de slujitori, a pornit prin partea ceastlaltă ca să deie pe podul umblător de la Tupilaţi. Lelea Ancuţa i-a dus pe drum foarte scurt şi m-a ţinut toată vremea lângă dânsa. Cum am ajuns la malul apei, jupan Costea a strigat cu mare glas la podar. Şi s-a înfăţişat un moşneag cu pletele-n ochi şi surd. — Să ne duci de ceea parte! a răcnit Căruntu la el, arătându-i cu sabia celălalt mal. — Vă duc, boieri dumneavoastră, bâlbâie moşneagul cu groază. Da-i apa mare, măria voastră, şi-i greu de trecut atâta norod, şi cai şi căruţă, şi fiind şi la vreme de noapte... — Nu-i nimica, moş Bara, îi ţipă hangiţa la ureche. îi treci pe dumnealor pe rând. întâi pe cel mai mare şi pe duduca din căruţă. După aceea or trece caii; pe urmă ceilalţi. Eu nu m-amestec, jupâne Coste, dar spun numai o vorbă. Şi nu s-a face decât după cum porunceşti dumneata. — Ţine podul bine şi bagă samă! s-a întors jupan Costea către moşneag. Mă treci întâi pe mine cu sora luminăţiei sale vornicului Bobeică. Şi dacă nu-ţi faci bine datoria, să ştii că unde-ţi stă capul, au să steie picioarele! Moşneagul şi-a vârât între umeri capul şi s-a tras către şăici. Iar jupan Costea Căruntu, cu vorbe blajine, a coborât din căruţă pe duduca Varvara, subţirică şi plină de spaimă. Când a trecut spre pod, s-a apropiat de ea lelea Ancuţa, aplecându-se să-i vadă ochii. Scripetele a prins a scârţâi pe odgon şi apa rupea şi fărma în solzi lumina. S-a lipit podul încet de celălalt mal ş-a rămas acolo neclintit şi tăcut. Nu s-a auzit de acolo nici un glas, nu s-a simţit nici o mişcare. Numai pe Ancuţa o vedeam că ascultă cu încordare, şi-i sticlea luna în ochi. O priveam stând aşa şi aşteptând, şi de la o vreme m-am întors de către ea cu frică. Nimenea n-a înţeles ce-a fost şi ce s-a întâmplat, cu toate strigătele şi chemările de mai pe urmă ale Ancuţei ş-ale oamenilor. Târziu, în zori, au venit gospodari din Tupilaţi ş-au adus iarăşi la cestălalt mal podul. Am găsit într-o şaică pe moşneag legat. Şi-n cealaltă şaică pe jupan Costea, strâns în funii până la sânge, cu căluş de răşină-n gură. Când l-am slobozit din funii şi i-am dat afară căluşul, a început a se prăvăli într-o parte şi-ntr-alta tehui şi şi-a stupit în prund dinţii de dinainte amestecaţi cu sânge închegat. Aşa era de prăpădit, încât a trebuit să-1 culce oamenii lui în căruţă, ca să-1 poată duce înapoi la agie. Aşa, m-am mirat eu de asemenea întâmplare, şi înţelegeam că lelea Ancuţa, când se uita la lună, auzea ce se petrece la celălalt mal. Eu n-am ştiut ce-a fost şi nici jupan Costea n-a spus niciodată. Nu cred să fi fost farmece de-a hangiţei, măcar că ea auzea. Mai degrabă răul acela, Todiriţă Catană, a stat acolo la pândă ş-a stropşit pe slujitorul Domniei. De sfătuit s-au sfătuit ei lângă horn, dar o femeie nu poate pune la cale asemenea fapte. De la Ancuţa am aflat târziu după aceea că acest mişel ar fi scăpat cu duduca Varvara în ţara ungurească. Ş-atunci iar am bănuit-o c-ar fi fost cu ştiinţa ei. Am fost eu, căpitane Neculai şi comise Ioniţă, multă vreme mâhnit pentru asemenea blăstămăţii, care s-au petrecut în târg la Ieşi şi la apa Moldovei.

                                   Judeţ al sărmanilor             S-a ridicat din tohoarca lui, de la un proţap, un om mătăhălos, şi s-a arătat în lumina focului păşind legănat. Numai după cum aducea picioarele, rar, cosind cu ele parcă, s-ar fi putut cunoaşte că-i cioban. Se vedea asta însă şi după glugă, după căciula dintr-un berbec, după chimirul lat şi lustruit şi mai ales după cămeşa scorţoasă de spălaturi în zer. Purta toiag nalt pe care-1 ţinea de sus. Şi ochii mititei, abia-i vedeam de sub streşina frunţii şi a sprâncenelor. Avea plete creţe unse cu unt, iar barba-i era rasă cu custură de coasă. — Eu toate le-am ascultat şi toate au fost istorisiri frumoase, a grăit el gros, şi nu mai doresc decât s-aud întâmplarea gospodarului istuia nalt şi uscat. Şi după asemenea vorbe cătră comis se cunoştea că-i un om din sălbătăcie. Nici nu-1 băgasem în samă pân-atunci; dar el toată vremea stătuse acolo cu noi, şi tăcuse. Tăcuse şi-şi văzuse de vin, şi abia acuma-i venise gust de vorbă şi chef. Cu mâna stângă făcu vânt oalei peste flăcările focului. O auzii ţipând în întuneric, la grămada cioburilor, - se sfarmă şi tăcu, încheindu-şi soarta. — Asta n-a mai cunoaşte băutura, vorbi iar ciobanul rânjind, - şi nu ne-om mai întâlni decât după ce-oi fi şi eu ulcior. Iar cei care nu mă cunoaşteţi, să ştiţi că eu nu-s mai departe decât de la Rarău, ş-acolo am stână cu alţi tovarăşi, şi bordeie pline cu putini de brânză şi de lapte acru, şi alte bordeie cu poclăzi şi cojoace. Şi mă cheamă Constandin Motoc. Cine vrea să ştie, pot să-i spun că mă duc până într-un sat la apa Şiretului, să aflu dacă mai sălăşluieşte pe lume os din osulj părinţilor, - o soră ce-am avut şi cu care nu m-am văzut dini tinereţile melc. Dac-a fi moartă, să mă întorc înapoi la oi şi laj tovarăşi şi la întristare, pe vârf de munte, unde nu se domoleşte vântul niciodată, - ca şi gândul omului. Dar eu râd, căci mi-am adus aminte de-un prietin, carele mi-a spus că, dac-oi trece pe la HanuAncuţei, să beau o oală de vin, să beau două, pân' ce-oi vedea tulbure şi să nu spunj la nimeni ce i s-a întâmplat lui într-o vreme, pe locurile acestea. Mi-a povestit câte a pătimit. Dar pot spune că, bând atâta vin cu o asemenea oală, nu-mi mai pot aduce decât cu greu aminte de-o întâmplare ca aceea. — Ce întâmplare? întrebă, după obiceiul lui, comisul Ioniţă. — O întâmplare, cinstite om bun, o întâmplare a aceluia care mi-i mie ca un frate. Măi lăutarilor: voi să ziceţi pe strunii după mine un cântec de voinicie al lui Vasile cel Mare, hoţu; ş-apoi dac-a dori lumea, oi spune; dacă nu, oi tăcea. începu deodată a cânta pe nas, c-un glas din cap, subţire, cu totul nepotrivit făpturii lui mari. — Ascultaţi, măi! Care-i tânăr şi voinic Iese noaptea la colnic Fără par, fără nimic, Fără brâu, fără pistoale, Numai cu palmele goale... îmi venea a râde ascultându-1 cum zice subţire, şi mâl veseleam, căci nu mi-i silă de omul cu chef. El s-a oprit arătându-şi dinţii, dar mai mult cu harţag decât cu voie-bună. — Acu cioroii să tacă, a zis el iar cu tărie şi gros, şi să-şi ascundă diblele sub aripi. Vreau să vă spun dumneavoastră,! dacă nu vi-i cu supărare, povestea despre care v-am vorbit. Şi dacă nu v-a plăcea, să nu-mi spuneţi pe nume. S-a posomorât spre umbra neagră a hanului, şi-a potrivit toiagul la subsuoară, sprijinindu-se în el după obiceiul ciobanilor, apoi s-a întors spre noi şi şi-a plimbat ochii în jur, - fără să ne vadă, căci privirea lui dintr-o dată se cufundase în timp. Dintre noi toţi numai Ioniţă comisul îl privea într-o parte cu oarecare nerăbdare şi dispreţ, - căci îl astupase aşa tam-nisam un om de rând şi din proşti, când domnia sa avea de povestit lucruri mari. Ciobanului însă nu-i era ruşine şi nu cunoştea asemenea rânduieli. — Ce-am vrut eu să spun? ne întrebă el, zâmbind din depărtare şi din singurătate. Apoi ce-aş vrea eu să vă spun, m-aş prinde mai degrabă să vă cânt din fluier; dar n-am chip. Aşa că trebuie să grăiesc cum m-oi pricepe. Era prietinul acesta al meu trăitor în sat la Fierbinţi, pe Şiret, fiind în acele vremi stăpân pe moşie un boier chiabur tare cu numele Răducan Chioru. Era acest boier om stătut şi văduvoi şi din când în când avea dumnealui plăcere pentru căte-o muiere dintr-a oamenilor, pentru care lucru noi râdeam şi făceam haz într-o privinţă. Dar iaca prietinul ista al nostru păţeşte şi el pozna şi nu-i mai vine-a râde. Află de la alte femei binevoitoare, că pe Ilinca lui a poftit-o boierul pân' la curte. — Cum se poate una ca asta? sare el în sus. — Iaca se poate; ba încă s-a întors acasă c-un testemel nou, roş ca focul. 28 Atuncea prietinul acesta al meu a simţit că-i creşte pe spinare păr de câine turbat. A lăsat în drum, dinaintea orândei, sania încărcată cu saci, a zvârlit biciul în coarnele boilor ş-a tras de după o scoarţă bărdiţa. Văzând înainte-i pâclă de sânge, s-a repezit acasă ş-a izbit cu umăru-n uşă. A luat în piept pe femeie ş-a prins a striga la dânsa: — Unde-ai fost? Să-mi spui unde-ai fost, că te tai în bucăţi ca securea. — N-am fost nicăierea, omule! Ce este? Ai înnebunit? — Spune-mi unde ai fost, că te tai. Unde-i testemelul cel roş? — Care testemel? Tu trebuie să fi băut, bărbăţele, - după aceea ai adormit în car ş-ai visat! A mai răcnit la dânsa, ea se apăra ca de înec; se ferea, da din mâni şi nu mai contenea din gură. A apucat-o omul de cozi ş-a bătut-o cu capul de colţul hornului; n-a fost chip să Scoată nimica de la dânsa. — Taie-mă, omoară-mă, nu-s vinovată cu nimica! Atuncea i s-au trudit şi prietinului istuia al meu manile. Se uita la dânsa cum plânge şi 1-a cuprins şi pe dânsul mare amărăciune. — Vai, Ilincă, zice, vai de zilele noastre cele ticăloase! Că noi numai de patru ani suntem luaţi. Şi când ne-am cununat, au înflorit zarzării de la casa noastră, iar acuma florile li-s scuturate şi mi-a îngheţat inima. Că tu mie mi-ai fost dragă şi te-am socotit cu credinţă; dar văd că m-am înşelat amar. Muierea atunci se jură pe luminile ochilor şi pe mormântul maică-sa, că nu ştie nici cu spatele despre ce poate fi vorba, îşi şterge gura cruntă de sânge şi-1 sărută pe bărbat; îl domoleşte şi-1 îndeamnă să se ducă să-şi caute sania cu boii. Iar după ce se duce el la boi şi la sanie, ea îşi pune în cap testemelul cel roş şi iese prin fundul grădinii într-o hudiţă de unde ia drumul la curtea boierească. Omul îşi duce sania s-o descarce de saci la hambare, pe urmă vine la curte să-1 scrie pe catastif grămăticul. în loc de grămătic, iese în cerdac boierul. îl cheamă ia aşa cu degetul şi-i rânjeşte numa-ntrun dinte. — Ia fă-te-ncoace, gospodarule. — Iaca viu. Care-i porunca, cucoane? — Măi păgânule, zice boierul, ce ai tu cu femeia de-o baţi şi-o asupreşti? Prietinul ista al nostru nu se dumereşte deocamdată. — N-am nimica, cucoane, dar nu pricep de unde ştii măria ta una ca asta şi de ce te-amesteci între român şi femeia lui. N-a apucat a sfârşi vorba, şi Răducan Chioru 1-a şi fulgerat cu palma peste gură. Prietinul ista al nostru închide ochii fără să înţeleagă; iar când îi deschide, vede la o fereastră pe Ilinca lui cu testemel roş şi-nţelege. Răcneşte cu mare tulburare şi-i vine să-şi facă o samă, să se deie cu capu-n fântână. Dar n-are când. Boierul a tras de după uşa tindei harapnicul şi-1 păleşte-n plin pe după grumaz şi-1 taie peste ochi cu şfichiul, parcă-1 scrie cu foc. încearcă a cârni la dreapta şi la stânga. Cu răsuflarea gâfâind în sânge se-ntoarce şi se prăvăleşte pe scări ca să scape şi să fugă. Jos îl prind în braţe haidăii curţii. Bate cu pumnii şi scapă şi se repede urlând la stăpân. Răducan Chioru îl arde iar cu şfichiul şi clipeşte râzând din ochiul cel sănătos. — Nu-1 lăsaţi, măi flăcăi, zice, că-i tulburat. Era să-şi omoare femeia. Haidăii au sărit şi l-au prins. L-au mai bătut până ce-au ostenit, pe urmă i-au dat drumul. După ce a bolit trei zile, muşcând scândura laiţii, prietinul ista al nostru sare-ntr-o noapte gardul la curtea boierului, ca să-şi găsească femeia. A pândit-o pe lângă odăile slugilor, până ce-a zărit-o. A sărit la dânsa urlând, ca să-i rupă cu unghiile gâtiţa. A auzit boierul ţipete din casă, ş-a ieşit cu hamgerul. Aşa că Răducan Chioru, ca un stăpân ce se afla, văzând atâta îndrăzneală, s-a scârbit ş-a poruncit haidăilor să-1 ridice pe prietinul ista al meu şi să-i facă petrecere cuvenită, după purtarea lui. întăi l-au legat cu mâinile la spate şi i-au pus căluş în gură, ca să nu urle. Şi noaptea aceea l-au ţinut cu capul vârât într-un gard, cu gâtul strâns între nuiele. L-au mai rupt câinii de pe lături; 1-a muşcat gerul Bobotezei înspre ziuă. Eu nu înţeleg de ce n-a murit. Făcându-se ziuă şi văzându-1 că se uită tot urât, cuconu Răducan porunceşte să-1 scoată din gard şi să-1 mâie cu harapnicele până devale la moară. Acolo slujitorii îl descalţă, îi suflecă iţarii până la genunchi şi-1 vâră în lăptoc până la glezne, - ca să simţească zimţii gheţii şi să nu mai îndrăznească a sui ameninţare împotriva unui obraz boieresc. Apoi a mai avut a îndura prietinul ista şi altele, ca să se-mplinească rânduiala care era atunci la curţile stăpânirii. L-au lepădat într-un bordei, în preajma focului, ca să se încălzească. Ca să nu fugă, iau pus picioarele în butuc, cu lăcată grea de-o ocă. Ş-au lăsat fumul să iasă în bordei, ş-au presărat pe jăratic ardei pisat. Tuşind şi stupind sânge, a petrecut într-asemenea chip; şi Dumnezeu a vrut să nu piară, ci să se chinuiască pe lumea asta, ca dincolo pe tărâmul Tartorului. Aşa s-a întâmplat, cinstiţilor creştini, această faptă acum treizeci de ani. Şi prietinul acesta al meu n-a pus fruntea-n ţărână, precum ar fi fost mai bine. A rămas schilod o vreme, urlând în inima lui; 29 şi când s-a putut târâi, a pribegit din sat. A trecut apa Moldovei; pe urmă a trecut apa Bistriţei, şi s-a ridicat pe plaiurile cele înalte, către Rarău. Acolo, în munte, sub cetină, sta cu ochii ţintă ca un nebun şi-şi vedea întâmplarea. O vedea în vâlvătaie şi-n sânge, şi inima-i era scrijelată de unghii de criţă. Gemea zvârcolindu-se şi nu găsea în el o putere. Ş-a fost rob ciobanilor mulţi ani, — până ce-a avut şi el mioare şi berbeci, învăţând rânduiala acelei sihăstrii. Atuncea, într-o sară de primăvară, prietinul ista al meu a auzit glasul lui Vasile cel Mare, cântând sub streşină de pădure precum v-am cântat eu. Când i s-a înfăţişat la colibă, prietinul meu 1-a înţeles numaidecât că-i om fugar din lume şi pribeag în pustie. L-a văzut voinic şi fudul, uitându-se pe sub sprâncene, şi 1-a primit cu dragoste, plăcându-i cântecul. Când a auzit că-1 cheamă Vasile, s-a bucurat, căci toată partea aceea de ţară cunoştea asemenea nume, şi de braţul lui se temeau câmpiile. Pe-atuncea Vasile cel Mare ţinea vadurile şi drumurile şi era mare vameş. — Poftim, bade Vasile, la focul meu, zice prietinul nostru. Eu am auzit de dumneata - şi te-oi primi bucuros, ospătându-te cu ce m-a blagoslovit Dumnezeu. Oi da şi roibului dumnitale fân bun. Ş-oi găsi pocladă, să-ţi fac hodină moale pe noapte. Atuncea hoţul s-a bucurat ş-a descălecat la colibă şi nu târzie vreme s-au făcut buni prieteni. Şi i-a spus Vasile toate ale lui; ş-a povestit şi prietinul ista al nostru hoţului întâmplarea cu muierea şi cu boierul. Auzind povestea, Vasile cel Mare s-a supărat; şi-a rupt căciula din cap şi a trântit-o de pământ. — Măi, zice, după istorisirea asta, tu să nu te mai numeşti prieten al meu! Căci ai supt lapte de iepuroaică ş-ai rămas mişel! — Ce-aş putea face, bădiţă Vasile? a întrebat omul cel sărman. — Pentru ce-ai putea face tu, eu aş putea să-ţi fiu învăţător, măi băiete! Aşa i-a spus; ş-acolo, la colibă şi lângă foc, cinstind ei rachiu de afine, l-a învăţat lucruri bune. — Măi băiete, zice hoţul, tu trebuie să înţelegi că la femeie nu găseşti credinţă. Eu de când voinicesc, am învăţat a o citi. Şi din pricina uneia ca a ta am fost eu puşcat de poteră în piciorul stâng, de mă vezi ş-acuma călcând mai îndesat într-o parte. Ci muierea fiind aşa lăsată de la Dumnezeu, vicleană ca apa şi trecătoare ca florile, eu o sudui ş-o iert. Dar nu uit a păli pe cel care nu m-a iertat şi pe cel care m-a asuprit. Fă şi tu aşa, ca să nu crapi de veninul de care eşti plin. — Aşa-i, sunt plin de otravă! a strigat prietinul acela al meu. Mă dau rob ţie, bădiţă Vasile. învaţă-mă cum să mă răcoresc! Povestind, ciobanul se aţâţase ş-acum îşi scutura capul şi braţele în rumeneala focului. Glasul îi ieşise din cumpăna; obişnuită. Vorbea prea tare, însă ca şi cum ar fi fost singur. Cu toate acestea comisul Ioniţă - ca şi ceilalţi - îl asculta cu luare-aminte şi nu mai părea jignit. — Şi precum vă spun, a strigat Constandin Motoc, Vasile cel Mare l-a învăţat pe acel prieten. — Lasă-ţi, zice, mioarele în sama soţilor, pe o săptămână. Lasă jintiţa şi câinii în sama scutarilor. Nu lua cu tine decât un cal şi doi caşi la coburi, ca să ne fie de prânzare. Avem să coborâm amândoi călări, ca doi negustori de treabă, până la apa Bistriţei şi mai departe pân' la apa Şiretului. Ca să văd şi eu satul întru care s-au întâmplat cele ce mi-ai povestit. Când a vorbit aşa fel acela hoţ, râzând, - prietinul meu a simţit tremurând în el inima cu mare durere şi mare nădejde. A dat pe sama soţilor averea, a lăsat plaiurile şi bradul, izvoarele cele reci şi poienile, şi, încălecând, a coborât cu hoţul între oameni la câmpie. De cunoscut nu-i cunoştea nimeni. Ş-au călărit ca doi negustori de treabă până la apa Şiretului în sat la Fierbinţi, mâncând caş cu pită rece şi bând apă la fântâni cu cumpănă. Şi-ntr-o joi dimineaţă, fiind şi sfânta sărbătoare a înălţării, s-au arătat amândoi pe şleah, venind împotriva bisericii, tocmai când ieşea norodul de la liturghie. Atuncea, printre oameni, prietinul meu a cunoscut pe Răducan Chioru. A simţit zbătându-se în el o dihanie, dar s-a; stăpânit. Ş-a zis: — Bădiţă Vasile, acesta-i stăpânul meu, carele m-a miluit. — Aşa? a răspuns hoţul. Tare bine! Ş-a strigat cu mare străşnicie, înălţându-se în scări: — Oameni buni, staţi! Oamenii au stătut. — Creştinilor şi oamenilor! a răcnit Vasile cel Mare, staţi cu linişte şi cu pace, căci eu n-am nimica cu dumneavoastră. Aflaţi că eu sunt Vasile cel Mare, hoţul. De numele meu ştiţi şi de urmările mele aţi auzit. Avem pistoale şi nu ne temem de nimeni; şi mai sunt alţii care străjuiesc aproape. Oamenii au murmurat şi s-au tras la o parte cu supunere. Iar boierul şi-a săltat barba din gulerul giubelei şi-n ochiul lui cel sănătos s-a aprins mare spaimă, când a cunoscut pe prietinul meu. — Ne-am înfăţişat, zice iar hoţul, ca să facem un judeţ, după vechi obicei. Căci până la judecata cea din urmă, a lui Dumnezeu, neavând ascultare nici la ispravnicii, nici la Divan, cată să facem dreptate singuri cu braţul nostru. Pentru muiere te iertăm, luminate stăpâne, dar am tremurat cu capu-n gard şi cu gleznele-n gheaţa morii, şi cu picioarele-n butuc şi cu ochii în fum de ardei, stupindu-ne sufletul, şi ne-ai ars cu harapnicul; ne-ai rupt unghiile. Ne-ai umplut de otravă viaţa, căci ne-am adus aminte de toate în toate zilele şi n-am găsit nici într-un fel alinare şi izbândă! Ne-am înfăţişat să-ţi plătim, cucoane! Răducan Chioru înţelegând, a căscat mare ochiul ş-a urlat la oameni şi la slujitori; a căutat scăpare în lături, a căutat scăpare înainte, dar hoţul şi prietinul acesta al meu l-au luat în piepturile cailor şi l-au dărâmat. După aceea au descălicat şi l-au lovit cu cuţitele. Prietinul meu a stat până ce-a văzut sângele băltindu-se în pulbere. Când cel căzut şi-a contenit tânguirile ş-a suspinat de moarte, 1-a pipăit cu vârful piciorului şi 1-a întors cu faţa-n sus şi cu ochiul deschis către cer. Şi nimenea dintre oameni n-a zis nimica, - ci stăteau martori cu spaimă, la judeţ. Asta a fost. Ş-au lăsat lângă mort punga cu opt galbeni, câtă avere aveau, pentru sfânta biserică. După aceea fiind o vreme frumoasă, cu soare de primăvară, au încălicat iar, ieşind din sat, şi s-au pustiit prin locuri ferite, până ce s-au suit iarăşi sub codrul verde. Sfârşindu-şi povestirea, ciobanul pufni spre flăcări amărăciunea pe care o avea încă în el. Apoi ne privi tulbure şi începu a râde pieziş, văzându-ne că tăcem. Şi se trase deoparte la tohoarca lui şi stătu iarăşi închis în mâhnire ca mai înainte, fără bucurie şi fără lumină, ca-n negurile muntelui.

                                                                        Negustor  L i p s c a n               În sfârşit, venise acel mult dorit ceas, când puteam să mă pregătesc a asculta cu mare plăcere istorisirea prea cinstitului nostru comis Ioniţă de la Drăgăneşti; dar, prin negura serii, s-auziră strigăte şi zarvă pe drumul Sucevei. De la focurile noastre ne întoarserăm cu toţii capetele într-o singură parte. Şi cel dintâi, punând ulcica jos, se sculă în picioare chiar comisul. — Ce să fie? ne întrebă el cu ascuţită nedumerire. Noi nu ştiam ce putea să fie şi nu găsirăm vorbe de răspuns. Comisul făcu doi paşi spre drum. Atunci se arătă din odaia ei Ancuţa, cu fanarul cel mare. îl ţinea la înălţimea pieptului şi lumina îi rumenea obrazul. în această lucire trandafirie ochii îi păreau mai mari şi mai negri. Coborî cele două trepte, grăbi spre şleah: noi îi vedeam numai obrazul lunecând pe trupu-i de umbră. — Trebuie să fie nişte cărăuşi, prietene Ioniţă, îşi dădu părerea căpitanul Isac. Când te-i întoarce la locul dumnitale, să bagi de samă să nu-ţi răstorni vinul, care-i lucru bun, măcar că nu-i scump. — Cărăuşi trebuie să fie, încuviinţă răzăşul. într-adevăr, erau cărăuşi. Se auzeau glasuri groase care opreau boii: aho-aho! Şi lumina fanarului, fulgerând asupra întunericului, descoperi dintr-o dată cară cu coviltir răsărite ca din pământ. Oamenii în alb se mişcau, apărând şi pierind. Cineva rosti cu voie-bună: — Bună vremea, jupâneasă Ancuţă. — Bine-aţi venit, răspunse hangiţa. în glasul ei era un cântec dulce pe care i-1 cunoşteam. Ridicând cu amândouă manile fanarul deasupra capului, aplecă fruntea ca să-şi deosebească mai bine oaspeţii. Atunci apăru; în lucirea făcliei de seu, mişcându-se spre gazdă, un bărbat bărbos cu căciulă şi cu giubea. Barba-i era astâmpărată şi rotunjită de foarfece; râdea cu obraji plini şi bogaţi de creştin bine hrănit. — Eu socot că-i un negustor, hotărî căpitanul Neculai Isac. Hangiţa îşi cunoscu muşteriul şi glasul ei crescu şi scăzu desmierdări: — Chiar domnia ta eşti, jupâne Dămian? Atuncea mai ales eşti binevenit şi te poftesc sub acoperişul nostru. Porunceşte cărăuşilor să tragă peste podeţ şi să bage de samă să nu prăvale. Să intre sub şandrama, unde ştii că putem închide porţile ca la cetate, şi n-ai nici o grijă, chiar dacă ai avea aur în boccele. — N-am aur, dragă jupâneasă Ancuţă, se apără negustorul râzând. 31 — Ştiu, jupâne Dămian: trebuie să ai lucru mai scump; de-aceea să fii fără grijă. Pe lângă porţi, pe care le cunoşti, avem în popas la focul acesta lume bună care cearcă vinul nou. Am tăiat pui graşi şam scos din cuptor azi pâine proaspătă. Toate-or fi pe pofta inimii dumnitale, mai ales ştiindu-te că eşti un om căruia îi plac tovărăşiile. Răzăşul Ioniţă se amestecă, ridicând glasul: — Apoi dacă-i asemenea om dumnealui, noi cu mare plăcere îi găsim loc între noi şi-1 poftim cu dragoste la focul nostru. — Domnia sa-i comisul Ioniţă de la Drăgăneşti, hurui Ancuţa ca o hulubiţă. Iar negustorul se ploconi spre comis şi spre umbrele de la foc. — Pentru mine are să fie mare cinste, grăi el, şi vă rog să mă socotiţi ca cel mai umilit rob al domniilor voastre. Mai întăi însă cată să-mi pun în rânduială marfa, să văd de hrana vitelor ş-a oamenilor; şi după aceea nimene n-a fi mai bucuros decât mine să guste după mâncare un pahar de vin nou. Căci după cum şi la carte scrie, vinul îndulceşte inima omului foloseşte mădularelor lui. Comisul se întoarse la focul nostru şi ne zise cu bunăcredinţă: — Mie-mi place negustorul acesta. — Ai dreptate, cinstite comise, încuviinţă moş Leonte. Omul l-care vorbeşte şi râde în cea dintăi clipă când te-a văzut, nu are întru sine nici viclenie, nici ascunziş, şi mai ales, dacă Dumnezeu 1-a lăsat să se nască în zodia Leului şi sub stăpânirea planetei Soarelui, apoi nu va găsi împotrivire nici ca să dobândească avere, nici să se bucure de cinste la cei mari. Lucrurile lui sunt vrednice şi spornice; şi măcar că va umbla semeţ şi va scârţâi din picioare, se va arăta pururea blajin şi prietinie... — Să-1 întrebăm atuncea, moş Leonte, în ce zodie s-a născut hotărî cu veselie comisul. — Dacă-i voia domniei tale astfel, să-1 întrebăm, eu nu mă-mpotrivesc... se-nvoi zodierul. Carăle şi cărăuşii treceau podeţul prin lucirea fanarului Ancuţei. Am numărat trei cară cu coviltire de scoarţă, mari şi grele, sunând plin. Ţăranii îndemnau boii: hăis-hăis! Şi bicele de cânepă plesneau uşor. Trecură şi se mistuiră sub şandramaua neagră a hanului. O vreme mai auzirăm glasuri amestecate, jugurile căzând unul după altul, apoi viersul subţire şi vesel al hangiţei. După aceea veni spre noi negustorul, legănându-se, mare şi gros, în antereu-i larg şi cu încălţările scării. — Vă poftesc la toţi sară bună şi bine v-am găsit... zise el. — Mulţămim domniei tale, îi răspunse comisul. Te poftesc, prea cinstite jupâne Dămian... — Mă cheamă Dămian Cristişor, întregi negustorul, şi am dugheană la Ieşi, în uliţa mare. — Tare bine. Aşa că te poftesc, prea cinstite jupâne Dămian, să şezi aicea lângă mine, pe butuc; şi la lumina focului să ne uităm noi la domnia ta şi domnia ta la noi, ca să ne cunoaştem mai bine. Acest prietin al meu bătrân şi înţelept, moş Leonte zodierul, spune, cinstite jupâne Dămian, că te-ai fi născut în zodia Leului şi noi am fi prea doritori să ştim dacă-i adevărat. Negustorul clipi din ochi, ca şi cum îl săgeta lucirea focului, şi se uită în juru-i cu îndoială. — într-adevăr, aşa este, mărturisi el. Ziua naşterii mele a vrut Dumnezeu să fie 18 iulie. — Şi eşti bun să ne mai spui domnia ta, dacă anul întru care te-ai născut a fost sub stăpânirea soarelui? — Nu pot s-ascund, aşa este, îngână uimindu-se cinstitul negustor; m-am născut în anul mântuirii 1814. Cum şi de unde aţi putut afla toate acestea? — Ai cuvânt să te miri, prietine, zâmbi comisul, precum şi noi mai tare ne mirăm; căci fără să te cunoască, şi numai umbra văzându-ţi-o, moş Leonte a putut arăta adevărul. Şi ne-a spus un lucru şi mai mare: că ai să vii cătră noi scârţâind din încălţări, ceea ce mai întâi şi mai întâi s-a dovedit. Văzându-ne pe toţi cu ochi crescuţi şi cu sprâncenele înălţate, moş Leonte s-a sculat de la locul său cu ulcica în mână. — Cinstite comise, a zis el cu tărie; şi dumneata, jupâne Dămiene, dacă v-oi spune că numai Domnul Dumnezeu şi cartea pe care o am în taşcă mă luminează întru toate câte le spun, atunci mirarea domniilor voastre faţă de mine trebuie să fie mai mică. Căci pentru Dumnezeu şi pentru cartea aceasta înţeleaptă nimic nu poate fi ascuns... Eu, ca om, puteam greşi. Cartea mea nu greşeşte. Şi spunând cartea care-i înfăţişarea omului născut sub cutare semn şi cutare stăpânire, eu îl cunosc pe om după acea înfăţişare în care zodie şi sub care planetă 1-a născut maica sa. Mai pot spune şi altele, deschizând cartea: despre căsnicie, despre avere şi cinste, despre sănătate şi anii vieţii, dar ştiinţa mea nu poate pătrunde pretutindeni. Şi dac-aş putea să-ţi spun, cinstite jupâne Dă-mian, că are să-ţi placă vinul şi tovărăşia noastră, nu ştiu dacă, întrebându-mă dumneata, aş fi în stare a-ţi răspunde că vii de la Liov ori de la Lipsea, cu marfă din ţara nemţască. — Aduc marfă de la Lipsea... mărturisi cu supunere negustorul. — Atunci îi bine. Să fii sănătos şi să-ţi deie Dumnezeu-sfântul câştig. Şi să bei cu noi ulcica de vin până la fund. Punându-şi deoparte uimirea, jupan Dămian Cristişor închină ulcica şi se arătă vesel şi prietinos cătră noi toţi. Primi apoi de la Ancuţa un pui fript în talger de lut şi pită proaspătă. Şi n-a trebuit să   treacă vreme multă ca să cunoaştem, în acel negustor drumeţ, bun tovarăş şi prietin la treaba întru care ne găseam. Când s-a potolit sub şopron orice mişcare şi cărăuşii învăliţi în cojoace se culcară între roţi sub cară, negustorul, ca şi cum ar fi grămădit grija în buzunările afunde ale giubelei, păru în toată floarea veseliei lui şi închină altă ulcică proaspătă căpitanului Neculai. Mai ales către mazâlul de la Bălăbăneşti părea el a simţi mai multă dragoste. — Dacă doreşti, căpitane Neculai, vorbi el, am să-ţi cum mi-au fost petrecerile mele prin ţări străine. Fiind de Cel Sus rânduit într-o cinstită breaslă ca aceea în care mă aflu, acuma câţiva ani am ajuns cu bine la o stare mulţămitoare şi la puţină avere. Atuncea am socotit că mi-a venit vremea să mă ridic şi mai sus cu puterile mele, precum au făcut alţi negustori bătrâni, m-am hotărât şi eu să mă duc la Lipse. Până-ntr-acea vreme umblam la iarmaroace cumpărând marfă de la negustori nemţi şi jidovi. Dar am cugetat apoi că dobânda lor e mai bine s-o agonisesc eu. Ş-aşa am încercat, acu doi ani, un drum până la Liov. Şi umblând atunci cu folos, mi-am pus în gând acest-an să merg mai departe: la Lipsea. Aşa că de Sântămăria cea mare m-am sculat ş-am dus patru lumânări frumoase de ceară curată sfintei Paraschiva la Trei-Sfetite. Ş-am pus pe părintele Mardare să-mi citească pentru drum, pentru primejdii, pentru boale. Ş-am şezut şi eu în genunchi sub sicriul sfintei rugând-o să m-ajute. Şi îmbrăţişând pe Grigoriţă, fratele meu mezin, şi lăsându-1 în dugheană, m-am suit în căruţă ş-am apucat drumul Huşilor. Apoi de la Huşi am trecut Prutul şi mi-am arătat la stăpânirea rusească toate îndreptările. Iar la Tighina, pe Nistru, m-am întâlnit c-un negustor arman, de sub stăpânirea muscalilor, cu care am mai făcut eu afaceri. Sfătuindu-ne şi înţelegându-ne, am cumpărat noi, acolo la Tighina, cinci sute de batali: frumoasă şi bună marfă. Am plătit câte-o rublă bucata. Şi-ndată, fără întârziere, având cu noi patru oameni, am pornit pe jos acei batali, în sus, pe Nistru. Am trecut fără necaz graniţa la nemţi ş-am dat la Cernăuţi. De-acolo la Liov. Şi-n Liov am pus marfa noastră în tren şi-n puţine zile am ajuns la Ştraţburg ş-am vândut bătălii c-un galbăn bucata - şi i-au luat alţi negustori, să-i ducă la un târg care se cheamă Pariz. — Pe jos ori cu trenu? întrebă căpitanul Isac. — Cu trenu, cinstite căpitane. Prin acele ţări, la Neamţ şi la Franţuz, oamenii umblă acuma cu trenu. Azi îs aici şi mâne cine ştie unde. — Cum cu trenu? întrebă cineva cu glas gros şi supărat. Mă întorsei şi văzui privind pe sub sprâncene pe ciobanul de la Rarău. Adevărat este că şi eu şi ceilalţi doream prea mult să cunoaştem ce fel de maşinărie e aceea despre care vorbeşte nrgustorul. Numai comisul şi căpitanul Isac păreau a şti despre ce-i vorba. Totuşi nu se împotriveau să asculte lămurirea pe o aşteptam noi. — Nu ştii ce-i trenu? întrebă râzând jupan Dămian. — Ştim, rosti moale comisul. — Eu nu ştiu! icni îndărătnic ciobanul. Cine ştie ce ticăloşie nemţască a mai fi! — Adevărată ticăloşie şi drăcie... râse cu voie-bună negustorul. Sunt un fel de căsuţe pe roate, şi roatele acestor căsuţe îmbucă pe şine de fier. Ş-aşa, pe şinele acelea de fier, le trage cu uşurinţă o maşină, care fluieră şi pufneşte de-a mirare; şi umblă singură cu foc. — Fără cai? întrebă Moş Leonte. — Fără. — Asta n-oi mai crede-o eu! mormăi ciobanul. Iar moş Leonte îşi făcu cruce. — De ce să nu credeţi? se amestecă împăciuitor comisul. Eu am mai auzit de asta şi trebuie să credem. De văzut însă n-am văzut. — Ba eu am văzut, cum vă spun, stărui cu veselie negustorul. Maşina umblă singură cu foc şi trage după dânsa toate căsuţele. Apoi în acele căsuţe sunt ori oameni, ori mărfuri. Şi bătălii de la Tighina i-am încărcat în acele căsuţe. Şi merg poarte bine, fără scuturătură şi fără necaz; numaicât e-un huiet mare de trebuie să grăiască oamenii unii cu alţii tare, ca surzii. — Hm! mormăi ciobanul. Ş-ai umblat dumneata în căruţa aceea cu foc? — Am umblat; de ce să se mire omul de asta, când am văzut şi alte lucruri mai de mirare? — Care lucruri mai de mirare? — Apoi să vedeţi. Pe-acolo, prin ţara nemţască, târgurile-s toate alcătuite din case cu câte patru şi cinci rânduri. — Adică din case una peste alta? Am mai auzit eu de asta şi n-am vrut să cred. — Apoi de ce să nu crezi, dac-aşa-i acolo? Da' eu nu m-am mirat prea tare de asta, cât de alta. C-am văzut uliţi dintr-o singură bucată de piatră... Noi ne privirăm în tăcere la aceste vorbe. — Da. Ş-apoi ies nemţii, boieri şi cucoane, şi se plimbă pe marginea uliţii. Cucoanele au toate pălării, iar boierii toţi au ceasornic. Nu numai boierii, ci şi lucrătorii mai săraci. — De ceasornice nu mă mir... întrerupse moş Leonte; dar femeile cu pălării, drept să-ţi spun, mie nu-mi plac. — Ei, ce să-i faci? îl mângâie comisul. Aşa-s pe-acolo năravurile oamenilor. Şi ce-ai mai văzut, cinstite jupâne Dămian? — Apoi altceva n-am văzut nimica, fărădecât mare iarmaroc, acolo la Lipsea. Mare iarmaroc cât lumea asta, şi comedii, şi muzici, şi nemţăria pământului bând bere. Cine n-a gustat, oameni buni, asemenea băutură, să nu fie cu părere de rău. Căci e-un fel de leşie amară. — Aşa? se veseli comisul. Şi ei nu ştiu ce-i vinul? — Or fi ştiind; dar eu vin ca la noi n-am văzut şi i-am dus dorul. — Aşa? Şi de mâncat ce-ai mâncat? Eu socot, cinstite jupâne Dămian, că te-ai ferit şi de mâţă, şi de broască, şi de guzgan. Ciobanul stupi cu putere într-o parte şi se şterse la gură cu amândouă mânecile tohoarcei. — Nu m-am ferit aşa de tare, vorbi negustorul, căci n-am prea văzut aceste dihănii. Dar cartofe, sodom şi carne fiartă de porc ori de vacă. — Carne fiartă? se mira căpitanul Isac. — Da, carne fiartă. Şi bere de-aceea de care vă spun. — Vrasăzică, urmă mazâlul, pui în ţiglă n-ai văzut? — Nu prea. — Nici miel fript tâlhăreşte şi tăvălit în mojdei? — Asta nu. — Nici sarmale? — Nici sarmale, nici borş. Nici crap la proţap. — Doamne fereşte şi apără! se cruci moş Leonte. — Apoi atuncea, urmă căpitanul Isac, dacă nu au toate acestea, nici nu-mi pasă! să rămâie cu trenul lor şi noi cu ţara Moldovei. Fiind prea veseli cu toţii de asemenea cuvinte, am închinat ulcelele cătră giubeaua, cătră barba şi cătră obrazul bucălat al lui jupan Dămian Cristişor. Ş-am răcnit cu mare larmă, felurit, fiecare-n legea lui. — Altfel nemţii aceia au şi lucruri bune, urmă a tâlcui cu îngăduinţă negustorul. Mai întâi şi mai întâi la dânşii învăţătura-i la mare cinste. — Iaca asta nu-i rău, întări comisul. — în tot târgu, în tot satu, cinstite comise Ioniţă, în tot târgu, în tot satu - şcoală şi profesori. Şi toată lumea la carte. — Atunci oile cine le păzeşte? mârâi ciobanul; iar noi iarăşi ne-am veselit. — Toată lumea la carte, şi băieţi şi fete. Comisul se încruntă: — Cum şi fete? Asta iar îi rânduială care trebuie să rămâie la dânşii. Noi cu toţii am fost, se-nţelege, de părerea comisului. Şi iar am strigat, ca să s-audă până-n ţara nemţască. Negustorul fiind într-o cumpănă mai dreaptă decât a noastră, a zâmbit ş-a aşteptat să ne liniştim. Iar după ce ne-am liniştit, a urmat: — Şi mai au acei nemţi, cinstite căpitane, lucru bun rânduială şi legea. Eu am cunoscut acolo un morar care s-a judecat pentr-un petic de moşioară cu împăratul. Şi dac-a avut dreptate, judecătorii i-au dat dreptate împotriva împăratului. — Asta eu iar n-oi crede-o ca şi căruţa cu foc! a strigat din nou Constandin ciobanul. — Ba eu cred şi-mi place şi asta, i-a întors răspuns răzăşul. — Aşa că, prea cinstite comise, stând eu acolo trei săptămâni şi văzând multe, nici mie nu mi-a plăcut aflăndu-i iritici. însă altfel cred tot în Domnul nostru Isus Hristos. — Atunci cum îs iritici? — îs iritici precum mi-a spus mie părintele Mardare de la Trei-Sfetite. — Apoi atunci tot iritici-s şi n-am ce le face! se învoi comisul. Şi părându-ne tare rău pentru asemenea cusur al nemţilor, l-am lăsat pe negustor să-şi isprăvească istorisirea călătoriei lui. — Ş-am umblat, zise el, la nemţi pe drumuri şi-n târguri şi nime nu mi-a făcut nici o sminteală, nici om de rând, nici slujbaş împărătesc. Şi mi-am adus cu căruţa aceea de foc, cum zice omu ista care nu crede, marfa până la Liov. Iar la Liov am încărcat-o în şarabane nemţeşti. Şi la Suceava am schimbat-o în cară de-acestea din Cordun. Şi la Cornu-Luncii am intrat în ţara Moldovei, cu bucurie. Şi dând vamă cătră Domnie, vameşii m-au întrebat dacă nu le-am adus şi lor câte-un dar de la iriticii şi ticăloşii aceia de nemţi. Atuncea am vârât mâna în buzunarul din dreapta al giubelei ş-am scos pentru doi vameşi câte-un baider roş. Căci din vreme mă pregătisem pentru asemenea împrejurare, ca să nu-mi spintec boccelele. Bucurându-i astfel, m-au lăsat să trec; ş-am umblat cu linişte până-n drept cu Boroaia. Ci acolo a ieşit din lunca Moldovei un călăreţ, frumos şi voinic om, şi mi-a făcut semn cu mâna, să stau. Am înţeles că, dacă nu stau, are să-mi facă semn cu pistoalele. Şi, stând şi aşteptându-1, s-a apropiat de carăle mele şi m-a întrebat cine sunt şi de unde vin şi ce fel de marfă duc. I-am spus toate, ca unui judeţ. Şi l-am întrebat şi eu cine-i. Mi-a răspuns: Uită-te la mine. Eu îs hoţ şi slujesc la acest drum mare. Să-mi dai banii pe care-i ai asupra dumnitale. — Om bun, îi zic eu, să-ţi dau marfă, căci alţi bani n-am. Ce-am mai avut am dat cărăuşilor şi până la locul meu mai am două zile de drum. — Aşa? Atunci să-mi spui ce marfă ai. — Apoi ce marfă să am? Am marfă de la Lipsea din ţara nemţască. Tot felul de horbote, şi mărgele, şi cercei, şi pânzeturi pentru nevoile femeieşti. — Ce vrei dumneata să fac cu asemenea marfă? zise hoţul. N-ai găsit la acei păcătoşi altceva, potrivit pentru un voinic ca mine? — Ba, dacă nu ţi—i cu supărare şi dacă ţi-a plăcea, m-am gândit şi la asta, om bun, îi spun eu. Poftim un baider roş de lână de la India, cum n-are nimeni în toată ţara şi care sade bine mai cu samă omului călare! — Să văd! cere hoţul. Eu îndată scot din buzunarul celălalt al giubelei al treilea baider şi i-1 întind. Când 1-a văzut, mare bucurie pe acel voinic. L-a luat şi s-a dus mulţămindu-mi. Bucuros de întâmplare, nimeresc în sat la Drăguşeni, tot deasupra Moldovei. Opresc carăle în popas şi pun pe oameni să facă un foc la botul boilor ş-o mămăligă în cujbă. Când scot eu brânza şi răstoarnă ei mămăliga, iaca se înfăţişează privighetorul şi-mi cere îndreptările, din porunca isprăvniciei. Ce să vă spun? Eu am straşnice îndreptări şi mai ales o scrisoare de la nănaşul meu dumnealui aga Temistocle Bucşan. Scot şi-i arăt îndreptările şi-i vâr sub nas mai ales acea scrisoare. Zice aşa în acea scrisoare: „Din porunca măriei sale Vodă, dumneata ispravnic ori privighetor, ori vameş, ori vornic de sat, orişicine ai fi, să nu cumva să cutezi a vătăma acestuia neguţător, ci să-1 Ieşi a merge cu pace la locul său. Aşa." Se chiorăşte acel privighetor la pecete şi la iscălitură şi cârneşte din nas. Zice: — Dumneata, jupâne, vii din ţara nemţască? Răspund: — Da. Vin de la Lipsea. — Şi ce fel de marfă aduci? — Apoi ce fel de marfă? Tot felul de horbote, şi mărgele, şi cercei, şi pânzeturi, şi cituri, pentru trebuinţele femeieşti. — Numai asta? zice el. Apoi ce poate face cu asemenea lucruri un holtei precum mă aflu eu? — Nu poate face nimica, îi întorc eu cuvânt zâmbind. Dacă nu ţi-i cu supărare şi dacă ţi-a fi pe plac, cinstite privighetor, eu m-am gândit şi la o întâmplare ca asta. Şi am la mine, pe lângă toate fleacurile muiereşti, un baider roş de lână de la India, cum nu se mai află pe lumea asta mai frumos. — Să văd, mă îndeamnă privighetorul. Eu scot al patrulea baider şi i-1 dau, şi el se duce fără sămi mulţămească. Asta este, fraţilor creştini, sfârşi cu voie-bună negustorul, Mi-am plătit dările şi vămile ş-acuma sunt slobod până-n târg la Ieşi. Acolo mai am o dare cătră sfânta noastră maică Paraschiva şi cătră părintele Mardare. Trebuie să caut şi la obrazul dumnealui nănaşului meu aga Bucşan. Şi pe urmă mă pot hodini în casa mea şi-n dugheana mea, aşteptând rodul trudelor mele şi anul când îmi va fi dat sămi iau soţie, căci trebuie să aflaţi că încă sunt holtei. Noi am făcut iar mare zvoană, grămădind ulcelele spre barba cinstitului negustor. Şi într-acea zvoană s-a-nfăţişat, părând spăriată, însă zâmbind în colţul gurii, Ancuţa. într-un chersin aducea plăcinte cu poalele-n brâu. La care vedere noi şi mai tare ne-am bucurat şi ne-am burzuluit. Iar Dămian Cristişor lipscanul, fiind înveselit aproape cât şi noi de vinul cel nou, s-a sculat, a vârât mâna stângă în buzunarul cel adânc al giubelei şi a scos la lumină o zgărdiţă de mărgele. Păşind lângă hangiţă, i-a aşezat-o sub guşă şi i-a încheiat-o la ceafă. Apoi, făcând un pas îndărăt, a privit-o cu uimire. — Jupâneasă Ancuţă, a zis el, iată aici mărturia tuturor oaspeţilor tăi. Să spuie toţi dacă au văzut vreodată zgărdiţă mai minunată la o muiere mai frumoasă! Apucând-o de după cap, a sărutat-o pe amândoi obrajii. Iar Ancuţa, lepădând chersinul, i s-a răsucit pe dedesubtul braţelor ş-a scăpat în fugă spre han.

                                                            Orb sărac   O babă ş-un moşneag ieşiră cătră lumină dinspre carăle lipscanului. Femeia venea înainte, omul ceva mai îndărăt, cu capul puţin înălţat şi părând a asculta cu mare luare-aminte zvoana şi glasurile de la focul nostru. Bătrânul e orb, mi-am zis eu privindu-1. Pare a-1 trage baba după dânsa c-o frânghioară; însă el păşeşte pe urma ei fără greş către mirosul fripturii şi larma sfatului. Baba purta broboadă de ştergar alb, catrinţă şi sumăieş scurt. Orbul era şi el îmbrăcat ca muntenii, cu pălărioară neagră şi strai alb, iar cojocelul îl ţinea numai pe umeri; şi de sub cojocel, de la subsuoara stângă, îi atârna cimpoiul, cu clonţul spre pământ... Când se simţi aproape, orbul se opri, numai baba mai făcu câţiva paşi cătră foc. El se opri şi lumina îi bătea obrazul neclintit împresurat de barbă albă. Mulţi dintre tovarăşii mei nu-1 băgaseră încă în samă. Numai jupanul negustor de Lipsea, înţelegând despre ce-i vorba, începu a râde. — Mătuşă Salomie, zise el, tot n-ai scăpat de moşneagul cel chior? Văd că se ţine hojma de dumneata. — Aşa-i, jupâne, răspunse ea cu vioiciune şi subţire, însă fără răutate; de când am purces din Rădăuţi, se ţine de mine ca umbra, ca să-1 duc şi să-1 lepăd la târgu Ieşilor. Acu dumneavoastră, urmă ea cătră noi ceilalţi, veţi fi socotit poate altceva, ca oamenii, că mi-i soţie ori frate; dar eu am uitat şi de asemenea zburdăciuni, şi de neamuri şi nu cuget decât la nevoile mele. M-am aninat şi eu într-adaos la căruţele dumnealui negustorului ca să pot ajunge până la sfânta cuvioasa Paraschiva, în cetatea Domniei, să pun pe racla ei un puişor de argint şi să-i mărturisesc ce durere am. Iar sărmanul acesta, călcând după mine, a îndrăznit să se apropie şi de sfatul domniilor voastre, fiind un bătrân viclean şi nădăjduind că-i veţi porunci să vă zică ceva din cimpoiul său. M-am stropşit la el să-şi puie în cap cojocelul şi să doarmă sub căruţă, dar el nu vrea să înţeleagă. Bătrânul zâmbea, aţintind spre foc ochii lui de albuşuri coapte. — Mie-mi plac tovărăşiile vesele, vorbi el c-o voce blândă şi joasă. îmi place şi vinul nou, şi friptura de pui în ţiglă. Foarte-mi place s-ascult istorisiri. Şi să spun şi eu câte ştiu din trecute vremi. Dumnezeu a rânduit să mă pedepsesc fără lumină într-această viaţă, să-ntind mâna şi să cerşesc pită de la creştini buni. Fiind aşa voia lui Dumnezeu şi având el grijă de mine ca şi de viermii pământului, am cugetat că nu trebuie să plâng, ci să primesc rânduiala. Comisul Ioniţă se întoarse spre orb; şi după ce-1 privi îl întrebă cu mirare: — Fiind un cerşetor nemernic precum eşti, îţi place friptura de pui în ţiglă? — îmi place, stăpâne şi frate, răspunse cu glasu-i prietenesc orbul. — Şi vinul îţi place? — Şi vinul nou pe care-1 simţesc înţepându-mi nările. — Dar istorisiri ştii să spui? — Ştiu, ca oricare om, de ce să nu ştiu? — Văd că te lauzi, însă află că istorisiri ca mine şi ca prietinul meu căpitanul Neculai Isac, nu-i nimeni să ştie în toată ţara asta a Moldovei. — La asta eu nu mă pun împotrivă, stăpâne. — Să nu te pui, căci eu am să spun cea mai frumoasă şi mai minunată istorisire din câte s-au spus. — S-o spui, stăpâne, şi eu am s-o ascult bând vin nou din oala domniei tale, pe care ai umplut-o acuma. Şi domniei tale jupâneasa crâşmăriţă are să-ţi aducă o oală nouă, pe care ai s-o umpli din proaspăt. Aşa, având şi ce mai trebuie pe lângă vin, am s-ascult cu mare plăcere. Şi după aceea, dacă vei binevoi, am să-ţi zic un cântec din acest cimpoi ş-am să-ţi cânt viers. — Vrasăzică, nemernicule şi orbule, nu ştii numai să bei şi să mănânci; ştii să şi cânţi. — Ştiu şi asta, stăpâne, din mila lui Dumnezeu. Ştiu şi altele. — Aşa? Şi cimpoiul tău zice frumos? — Zice, stăpânilor şi fraţilor, parc-ar fi din piele omenească. — Se poate; ş-ai să-mi cânţi, căci aşa am eu plăcere în acesta ceas, la Hanu-Ancuţei. Noaptea târzie şi cloşca cu pui grăbeşte spre crucea nopţii. Aud nişte cucoşi de-a Ancuţei bătând din aripi şi cântând. Unul dintre ei, care are glas mai prost, l-aş pofti mâni dimineaţă cu borş acru. — Cucoşii cântă, băgă de samă orbul, ca s-alunge şerpii şi duhurile din preajmă. O clipă sfatul nostru conteni, - ca s-ascultăm în tăcere bătăile de aripi şi trâmbiţările cucoşilor, întâi aproape în cetatea hanului, apoi ca o muzică stinsă, într-o mare depărtare, dincolo de apa Moldovei. Ancuţa puse oala nouă în mâna comisului. — Frate Ioniţă, zise căpitanul Isac, Ancuţa îţi dă dumnitale oală nouă şi mie îmi zâmbeşte. Cată să nu fiu eu mai mulţămit decât dumneata. Hangiţa râdea gâdilat. — Atunci oala astălaltă,   hotărî comisul, trebuie s-o dau orbului, care are să-mi cânte din cimpoiul lui. — Am să-ţi cânt, stăpâne. Baba, care adusese pe cerşetor, se arătă supărată fără pricină, când moşneagul păşi cu manile întinse spre noi. — Nu înţeleg de ce nevolnicii şi calicii încurcă petrecerile oamenilor! — Să nu te superi, soră Salomie, se întoarse către ea cerşetorul, căci supărarea-i de la Necuratul. — Nu-ţi sunt soră, se scutură baba, făcându-şi gura pungă şi întorcându-şi capul de cătră el. — Nu-mi eşti soră, adevărat, căci eu nu sunt decât un biet sărman pribeag prin această lume. Frumoasă-i şi eu n-o mai văd. Tânără-i şi eu n-o mai simt. Adă-ţi aminte, liţă Salomie, de vremea când purtai la gât mărgăritar, fii bună ca atunci şi nu te supăra pe mine. Baba tăcu. Ancuţa râdea. — Cum? Ştii şi ce-i mărgăritarul? se miră comisul Ioniţă. — Ştiu, căci l-am văzut şi eu odată lucind. Mărgăritarul, cinstite stăpâne, e o piatră scumpă care se găseşte în scoici, la mare. Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când marea-i lină, ies anume scoici la mal şi se deschid la lumina lunii. Şi aceea în care cade o picătură de rouă se închide şi intră la adânc. Iar din acea picătură de rouă se naşte mărgăritarul. — Acest orb sărac are, după câte văd, destulă înţelepciune, vorbi negustorul de Lipsea, fluturându-şi barba pe deasupra oalei. Cu toţii ne mişcarăm, ca şi cum am fi vrut să ne apropiem mai bine de foc. Orbul îşi răsuci trupu-ntr-o lăture şi sorbi din oală. Apoi obrazul i se întoarse iar spre noi şi zâmbi în noaptea-i prelungă. Puse oala la pământ şi se aşeză turceşte lângă ea. Trase spre el pliscul cimpoiului şi umflă cun răsuflet adânc foiul. Cuprinzând instrumentul sub cotul stâng, îl strânse, şi el ţipă o dată scurt, ca şi cum l-ar fi durut. Apoi începu a mormăi ş-a da sunet de cântec vechi. — Aista-i cântecul mioarei, grăi orbul întorcându-şi spre noi zâmbetul. Dacă pofteşti altceva, stăpâne, îţi pot zice pe urmă. — Cântă! vorbi întărâtat şi supărat ciobanul. Căpitanul Isac îl privi râzând subţire pe deasupra capetelor noastre. Cimpoierul umflă mai tare foiul, apoi, călcând cu degete repezi pe găurile surlei, chemă un viers de mâhnire din depărtarea anilor de demult. înălţând ochii morţi spre stele, lăsă pliscul cimpoiului şi cântă cu glas. Spunea ceva despre trei ciobani care coborau cu turmele din munte. Şi doi din ei aveau gânduri rele asupra celui mai tânăr... S-aude, s-aude  De trei ciobănaşi;Departe, la munte,           Goman gomănind, Gomăngomănaş    Oile pornind... Iar izbucni în surlă chemarea de demult. O simţeam în mine ca o bătaie de inimă a oamenilor care au fost şi nu mai sunt pe acest pământ. Auzeam pentru întâia oară cântecul acesta al păstorilor. Şi luam aminte la mioara care se tânguia şi vorbea omeneşte cu stăpânul său despre moartea lui... Mări s-au vorbit            Umbrele când cresc Şi s-au sfătuit   Neguri se opresc în apus de soare,  Pe munţi şi pe ape, Ca să mi te-omoare.   Dorm oile toate... Celelalte stihuri au rămas numai ca o pâclă în mine, cu totul nedesluşite. Iar printre ele tânguirea cimpoiului. Stăteam şi ascultam încă, pe când foiul se dezumfla la pământ ca o dihanie netrebnică, lângă picioarele orbului. El rupse cu dinţi lacomi dintr-un picior de pui şi înghiţi hulpav, cu albuşurile crescute în găvanurile negre ale ochilor. Apoi istovindu-şi şi oala de vin, rămase iarăşi alinat, cu faţa cătră noi. Ciobanul cel prost şi supărat de la Rarău, cum şi monahul care se ducea la Sfântu-Haralambie plângeau pe locurile lor fără nici o ruşine. Aşa că pot vorbi şi eu fără sfială de acea întâmplare, când am lepădat lacrimi pentru nişte închipuiri. — Dacă pofteşti, stăpâne, pot a-ţi cânta şi alte cântece mai frumoase, a vorbit cerşetorul. — Dacă ştii altele mai frumoase de ce mi l-ai cântat pe-acesta? răsări cu glas de harţag domnia sa comisul Ioniţă de la Drăgăneşti. — Iată de ce, fraţii şi stăpânii mei, a răspuns bătrânul; căci eu, rămânând fără vedere încă de pe când eram copil, am ieşit din sat de la noi ş-am pornit în lume. Şi oploşindu-mă într-o iarnă pe apa Prutului, la o perdea de oi, am stat pe lângă nişte baci bătrâni la focuri care nu se mai stingeau niciodată. Şi acei baci vechi din pustie m-au învăţat lângă foc acesta cântec; dar m-au legat cu blăstăm să nu-1 uit niciodată şi, de câte ori oi suna din cimpoi, să-1 zic mai întăi şi mai întăi. Iar după ce m-am despărţit de acei baci, aflaţi, stăpânii mei şi fraţii mei, că am trecut dincolo de Prut, sub mâna unui calic bătrân, care nu era orb cu adevărat, dar ştia să cerşească tare frumos, cântând creştinilor spre a fi miluit. Avea meşteşug să pară că nu vede, şi când eram noi singuri îl auzeam râzând. Iar Domnul Dumnezeu îl ierta pentru asta, pentru că se ducea totdeauna la biserică şi se închina cuviincios la sfintele icoane. Şi tot aşa se închina şi făcea cruce când, la o margine de sat din care ieşeam, se pregătea să fure o găină sau un miel. Şi rugându-se cu credinţă şi dreptate, Dumnezeu îl ajuta. Cu acel calic bătrân am trecut printre moscali şi nimeni nu ne-a oprit — nici cei mari, nici cei mici, căci şi-n acea ţară a lor cerşetorii sunt oamenii lui Dumnezeu şi n-au nevoie de hârtie cu pecete. Am umblat pe unde am vrut, prin târguri şi sate, şi pe la iarmaroace mari, şi creştinii ne miluiau din belşug. Din ce strângeam, aveam de vândut la crâşmari jidovi, ori la muncitori sărmani. Iar Ierofei, tovarăşul acela al meu, nu uita să cumpere din parale şi-o lumânărică de ceară, ca s-o puie la icoane. Sfinţii se bucură de dar, nu cunosc preţul lumânării şi nici nu pot afla că ne-au mai rămas carboave. De altminteri Ierofei le ţinea ascunse bine în chimir. Aşa am mers noi până la târgul cel mare al Chiului, ş-acolo ne-am oprit o iarnă ş-am cheltuit acele carboave agonisite. Cât am stat, am trăit tare bine şi tare frumos în breasla noastră a calicilor orbi, unii fiind orbi şi alţii nu. Ş-am cunoscut acolo, ca la o şcoală, învăţăminte pe care nu le ştiam, deprinzând cântări jalnice şi meşteşugul breslei. Ş-apoi pierind Ierofei la o petrecere şi la o bătaie într-o noapte, am fugit din Chiu ş-am umblat cu alţi tovarăşi prin lume, până la o apă mare unde am auzit limbă tătărască. Am trăit bine o vreme şi-n tagma necredincioşilor, după aceea mi-a venit dor într-o primăvară să miros răşină de brad. Ş-am întors spatele cătră limbile păgâne şi faţa cătră ţara Moldovei. Iar în toată această vreme, stăpânii mei şi fraţii mei, eu am purtat cimpoiul cu mine ş-am cântat, - neuitând blăstămul bacilor de la Prut. De aceea aţi auzit şi dumneavoastră acel cântec. De plăcut mie nu-mi place, însă trebuie să-1 cânt. Şi de poftiţi, vă pot zice unul mai mândru şi mai cu haz. Păşind eu înspre locurile mele, am întrebat de-un sat la apa Moldovei şi nu l-am mai aflat, căci se pustiise şi-1 strămutaseră domnii şi boierii. Trecuseră ani mulţi; pieriţi şi morţi au fost toţi ai mei; iar puhoiul Moldovei le-a risipit mormintele şi le-a dus ciolanele la vale prin scruntare şi lunci. Am umblat atunci întrebând de-un han de demult, care stătea şi-n vremea copilăriei mele la drumul împărătesc. Acel han, mi-au spus creştinii, nu departe de locul unde-a fost un sat Negoieşti, se cheamă în zilele noastre Hanu-Ancuţei şi oameni care se duc la târgul leşului ori la Roman fac acolo popas mare. Am venit la miroznă de brad ş-am trecut pe la acel han. De-atuncea nici mai ştiu câţi ani vor fi fiind. Iar acuma, ajungând vremea să mă duc iar la Ieşi, la Domnie, să mă închin şi eu la moaştele sfintei Paraschiva de la Trei-Sfetite, înţeleg c-am făcut iar popas la acest han, carele se cheamă a Ancuţei. Mulţămesc lui Dumnezeu c-am găsit cuvânt bun şi milă. Stăpânii mei şi fraţii mei, pe când eram eu un prunc şi vedeam satul nostru care nu mai este şi ţintirimul pe care l-au risipit apele, am auzit poveste adevărată de la un bunic al maicii mele, despre o minune a sfintei Paraschiva, unde ne ducem să ne închinăm eu şi liţa Salomia. Acea minune s-a făptuit în vremea veche, fiind o strămoaşă a noastră aici trăitoare la acest han. în acea vreme s-a fost ridicat asupra ţării Moldovei, ca Antihrist, Duca-Vodă. Având neistovită poftă de argint şi aur, a prins a arunca biruri asupra norodului. Atunci s-a iscat o zicală: că ce-i greu peste bordeie? - Birurile lui Duca-Vodă. - Umblau slujitori călări cu suliţi şi cu făclii. Luau vită, luau ştiubei, luau ţol, luau bani. Cui se punea împotrivă, îi luau şi viaţa. A ieşit în ţară hoţia domnească. Nu mai era chip să scape nimene de sub cumpăt. Fugeau noroadele peste graniţă. Până ce-au nimerit nişte sărmani necăjiţi, într-o toamnă, la Ieşi, la moaştele sfintei. Şi l-au pârât pe Duca-Vodă, scăldând racla cu lacrimi. Atunci, îndată după această rugăciune, s-a clătit racla sfintei. Şi poporul fiind de faţă, în ziua de 14 ale lunii octombrie, la amiază, s-a întunecat cerul, s-au tulburat stihiile ş-a prins a bate o zloată cu vifor. Iar până a doua zi s-a pus troian. Şi noroadele s-au spăimântat foarte. în acea noapte a căzut de pe vânt demonul la curtea domnească şi, bătând în geam cu gheara, a dat de ştire lui Vodă să lese în lumea asta toate bogăţiile strânse şi să se gătească de cale pentru drumul cel fără întoarcere. — A venit vremea, luminate Doamne, să-ţi dai socotelile şi să plăteşti ce-ai iscălit. Căci el făcuse zdelcă şi pusese iscălitură şi pecete, - ca să poată izbândi atâta urgie asupra lumii. DucaVodă a îngheţat în patul lui de argint, auzind glasul. După aceea a răsărit ca sub bici ş-a răcnit la slujitor să-i înhame telegarii la carate. Astfel a fugit, cu ce averi a putut strânge, până într-un sat din jos. Iar acolo, o dată cu viscolul, l-au ajuns nişte joimiri Ieşi şi l-au prins, prădându-1 de bani. Vestitorul nopţii fiind de faţă, râdea, şi 1-a dat pe mâna celor duşmani. L-au apucat de grumaz şi l-au dus cu dânşii. Găsind în calea lui omături şi troiene, mergea foarte greu şi i-au căzut caii. Atunci a scos din sân trei galbeni, ce-i mai avea ascunşi, şi i-a pus în palma unui ticălos de rând, pentru-o sanie cu oplene ş-o iapă albă. Şi cu acea sanie proastă a ajuns Duca-Vodă aici la han. Din toată averea de pe lumea asta nu mai avea nimica. Ş-a cerut bătrânei aceleia a noastre o ulcică de lapte de pomană. Iar ea nu-1 cunoştea. Şi se tânguia că n-are: — N-avem lapte, n-avem vaci, mămucă; n-avem, că ni le-a mâncat Duca-Vodă, mânca-1-ar temniţa pământului şi viermii iadului cei neadormiţi! El a tăcut, şi-a plecat fruntea, s-a suit în sanie, s-a dus. Iar mai pe urmă s-a aflat cine a fost. L-au dus joimirii spre hotar. Dar la craiul leşesc n-a mai ajuns. A intrat cu iapa cea albă în singurătăţi şi codri, a poticnit într-o râpă, ş-a trecut pe tărâmul celălalt, în locul blăstămurilor. Ş-a rămas istoria acelei minuni de la om bătrân la om bătrân până în vremurile mai nouă. Fraţii mei şi stăpânii mei, acestea-s lucruri trecute. Pentru plăcerea dumneavoastră de-acuma, dacă poftiţi şi porunciţi, eu pot să vă cânt altceva! La aceste vorbe s-a petrecut un lucru la care noi nu ne aşteptam, oricâţi răzăşi, negustori, cărăuşi şi oameni de rând ne aflam acolo. Comisul Ioniţă a strigat că pofteşte cântec. însă Ancuţa cea tânără, apropiindu-se de orb, 1-a cuprins de mână. I-a zis: — Am ascultat şi de la mama întâmplarea asta. întoarce-te spre mine. Poate dumneata, uncheşule, vei fi fiind unul Costandin, despre care am auzit pe maică-mea spunând că s-ar fi rătăcit prin lume. — Eu sunt, răspunse bătrânul. Aşa mă cheamă. Şi zâmbi întunericului. Apoi, cu degetele harnice, pipăi obrazul Ancuţei. Ea luă mâna care-o pipăia, o întoarse ş-o sărută. După aceea, sub aceleaşi degete, puse pită şi friptură. Săracul prinse iarăşi a rupe lacom din carne, cu dinţi de fier. Parcă uitase unde-i şi nu mai avea a spune nici un cuvânt. Noi îl priveam cu mare uimire; iar c-o uimire mai sporită decât a tuturora, clătinându-se uşor în zbaterile focului, se uita comisul, nu atât spre sărmanul flămând, cât spre acea dihanie care căzuse la pământ alături de el, dezumflată şi moartă.

Istorisirea Zahariei fântânarul   Încă înainte de a-şi fi sfârşit orbul istorisirea, liţa Salomia începuse a nu mai avea astâmpăr, rupându-şi degetele şi muşcându-şi buzele. Apoi când Ancuţa i-a sărutat acelui pribeag mâna, punându-i dinainte alte fripturi şi plăcinte, nu se putu opri să nu mormăiască felurite vorbe cătră noi, cei mai aproape de dânsa. — Iaca, astfel trăiesc unii fără grijă, măcar că-s nişte nevolnici. Umblă duşi de mână de alţii, că ei singuri nu-s vrednici să calce doi paşi; şi pe unde ajung spun nişte minciuni, de stă lumea şi se uită la dânşii cu gura căscată. — Care minciuni, mătuşă Salomie? întreb eu. A spus nişte întâmplări din viaţa lui ş-o istorisire cu Duca-Vodă, care nici nouă nu ne este necunoscută. — Asta ştiu eu că-i adevărată, că nici noi nu suntem de ieri de-alaltăieri, ş-am auzit şi ştim destule; - dar toate ale lui n-aţi auzit dumneavoastră cum le întorcea şi le sucea, ca să se plece o lume cătră dânsul? Parcă ce-i bun un hârb? Nu-i bun de nimica. Aşa că eu una m-am umplut de năduf auzind şi mai ales văzând. — Mătuşă Salomie, tare te rog: nu te supăra. Dumneata nu cunoşti cum îi lumea? Ai fost femeie frumoasă în zilele dumnitale ş-ai purtat la gât mărgăritar, cum spunea moş Costandin. Apoi de ce-ţi ieşeau bărbaţii în preajmă, arătându-şi dinţii şi măgulindu-te? Iar la alte femei nu se uitau, căci nu erau ca dumneata. Astfel şi lumea asta de-aici adunată la lucrarea care se vede are plăcere s-asculte istorisiri;   şi cine le spune mai frumos, acela are laudă mai mare. Bătrânul acela-i orb şi ticălos, dar ştie să spuie şi să cânte, având dar de la Dumnezeu. Asemenea dacă te bucuri de-o floare că-i luminată şi are mireasmă, nu te poţi supăra pe cea care-i mohorâtă şi fără miros, căci nu-i ea vinovată. — Aceea-i bună de leac! se ascuţi la mine liţa Salomia. — Precum spui, e bună de leac, şi ai dreptate, mătuşă Salo-mie, dar aicea noi nu ne-am strâns pentru meşteşuguri doftoriceşti. Asemenea ca şi orbul, au spus alţii, înainte de-a veni dumneata, nişte istorisiri de s-a făcut crâncenă carnea pe mine şi n-am să le uit până la ceasul morţii. Şi mai ales aşteptăm acuma să ne spuie comisul Ioniţă una cum nu socot c-a fost ş-a mai fi. — Vorbeşti de răzăşul cel uscat? — De dânsul vorbesc, mătuşă Salomie. — Apoi pe-acela mi se pare că l-am mai văzut eu şi l-am mai auzit şi altă dată. într-adevăr, pare un om cum nu sunt mulţi. Tot aşa, mă uit la toţi, şi pe unii îi cunosc, văzându-i altă dată tot aici la han; şi mă-nduplec a crede c-or fi ştiind ş-or fi spunând întâmplări. însă ce crezare poate să aibă cel mai netrebnic dintre toţi? Eu, care l-am adus şi l-am scos în vederea tuturor, stau deoparte; şi el e la mare cinste! Dar acuma să zicem că nu-i vorba de mine, urmă liţa Salomia, împungându-mă cu ochii. Dar iată, eu aicea, între dumneavoastră, mă uit la unul care s-a întâmplat să vadă nişte mari pozne în viaţa lui. Să spuie acela, - să vedem unde rămân orbii? Ori s-ascultăm pe dumnealui comisul Ioniţă, — aşa ni s-a şedea mai bine ş-a fi mai frumos! — Mătuşă Salomie, întreb eu, de care pozne vorbeşti dumneata şi de care om? — Uită-te şi-1 cunoaşte. Stă între călugăr şi cioban. — Acela-i moş Zaharia fântânarul, mătuşă Salomie. Nu l-am auzit scoţând glas de când sunt aicea. Dumnitale nu-ţi plac orbii; dar iubeşti pesemne muţii. — Nu-i mut, nu te teme. îi place tare băutura şi n-are când vorbi. Numai să-ţi spuie ce i s-a întâmplat, ş-apoi să vezi! — Ce i s-a întâmplat, mătuşă Salomie? — Ce i s-a întâmplat? se amestecă şi răzăşul, fără să ştie despre ce-i vorba. Cui i s-a întâmplat? — Uite, omului  aceluia, cinstite comise Ioniţă, răspund eu;  lui Zaharia fântânarul. îmi mărturisea mătuşa Salomia despre o poznă care s-ar fi petrecut cândva. — Unde? — Să spuie el, comise, grăi liţa Salomia, cu glasul deodată îndulcit. întreabă-1, să spuie întâmplarea din pădure de peste apă. Bădica Zaharie! strigă ea ascuţit. Fântânarul întoarse capu-i buhos şi barba-i încâlcită. — Hău! răcni el, ca din fundul fântânii. — Bădica Zaharie, cinstiţii oaspeţi de-aici poftesc s-audă ce ţi s-a întâmplat dumnitale, când erai flăcău, în pădurea de peste apă. — Aha! La Păstrăveni. — Acolo, bădiţă Zaharie, într-o poiană pe care-o ştii dumneata. — într-o poiană care-a fost şi nu mai este, căci acea pădure s-a tăiat. îi zicea poiana lui Vlădica Sas. — Auziţi? vorbi liţa Salomia zâmbind. Apoi se apără de ulcica pe care i-o întindea răzăşul. îţi foarte mulţămesc, cinstite comise, dar eu, fiind bolnavă de vătămătură, nu pot suferi în gură nici o picătură de vin. Nu beau decât rachiu. Pot gusta ş-o plăcintă dintre acelea, - care-i mai molcuţă, cinstite comise, căci nu mai am dinţi ca de demult - şi ca în vremea tinereţii nu mai pot muşca. Bună plăcintă, n-am ce zice: aşa le fac şi eu. Acuma parcă tot aş îndrăzni să iau măcar în vârful buzelor oleacă de vin, mai ales că nu-i de cel vechi. Spune, bădica Zaharie, întâmplarea de la poiana lui Vlădica Sas. — Care întâmplare? întrebă iar, alene, fântânarul. — întâmplarea aceea când te-a chemat boierul de la Păstrăveni la curte şi ţi-a poruncit să-i cauţi apă în acea poiană. — Aşa-i, încuviinţă Zaharia. Mă cheamă şi-mi porunceşte: Să-mi găseşti apă şi să-mi sapi o fântână în poiana lui Vlădica Sas. Acolo are să facă popas, în toamna asta, mare vânătoare domnească, - şi trebuie apă. Zaharia fântânarul se opri. — Ei? îl îndemnă comisul. — Atâta-i. — Cum atâta? scutură din cap liţa Salomia... Vină-ţi, bădica, în simţire şi spune toate: cum ai mers cu dânsul la faţa locului ş-ai bătut cu piciorul în pământ ici, ai bătut cu piciorul în pământ dincolo, - ş-ai ascultat semnele pe care le ştii. Pe urmă ai scos din chimir cumpăna, - care niciodată nu dă greş, ş-ai aşezat-o pe faţa pământului şi te-ai uitat la dânsa... Mă uitam, vorbi Zaharia, dar boierul acela, cuconu Dimachi Mârza, măcar că se uita şi el, nu înţelegea nimica. Iată, cu această cumpănă am găsit eu apă în poiana lui Vlădica Sas. Moş Zaharia trase din laturea stângă a chimirului două beţişoare rotunde şi îngemănate de lemn vechi şi lustruit. încercă să descurce din jurul lor nişte fire nevăzute, şi sticli în bătaia focului un buburuz de argint. — Cumpăna asta, lămuri el, e din lemn de corn. He-hei! cine ştie cine a făcut-o şi când a făcut-o. A rămas de la bătrânii cei vechi, care au fost tot fântânari, ş-au aflat cu dânsa fântânile şi izvoarele, cum am aflat şi eu atuncea în poiană, faţă fiind cuconu Dimachi Mârza. Asta-i. — Ei, şi pe urmă? — Spune, omule, îl sili iar liţa Salomia, cârnind spre el nasul şi strâmbând sprâncenele. Spune cum ai făcut poc! cu talpa opincii: — Aici, cucoane, dăm de apă. — în acest loc? — în acest loc, cucoane Dimachi. Dă-mi robi cu hârleţe şi cazmale; porunceşte la douăzeci de cărăuşi s-aducă piatră şi să mi-o clădească alături; dă-mi ajutoarele de care am nevoie fi ţidulă la rateş pentru băutură; şi pe urmă, în scurtă vreme, te poftesc aici c-un pahar de cleştar, să-ţi dau să bei din el lacrima pământului. — Aşa-i, încuviinţă Zaharia. — Ei, şi după aceea boierul zice: Aşa să fie şi să-mi zideşti fântâna! Şi se duce cu fântânarul la curte şi strigă la grămătic să-i aducă o pană de gâscă. După ce-i aduce pana de gâscă, cere cerneală ş-o măsuţă ş-o bucată de hârtie. Ş-a scris acea ţâdulă pe care o ceruse Zaharia. Pe urmă, a chemat pe slujbaşi şi Ie-a poruncit la fiecare ce are de făcut, ce robi să deie la săpat, ce oameni cu harabale să rânduiască la piatră, ce ajutoare să-i pregătească fântânarului la zidărie, - şi, închinându-se toţi, s-au dat cu dosul îndărăt şi s-au dus să împlinească poruncile. — Aşa-i, încuviinţă iar Zaharia. A zvâcnit către ei: Ţâst! - aşa avea el obicei să facă, - şi s-a uitat încruntat. Şi ei s-au dus cu mare frică. — S-au dus, urmă liţa Salomia, ş-au adus de toate la locul hotărât şi la vreme. Ţiganii au început să sape cu hârleţele şi să bată cu cazmalele; cărăuşii aduceau şi clădeau piatra pe pajişte şi bădiţa Zaharia sta pe-o coastă, într-un patul de frunzar, şi se uita la dânşii şi tot gusta dintr-un ulcior. — Rachiu de drojdie de la Cotnari, întregi fântânarul. — Aşa este. Ş-a stat el aşa în colibă şi-n patul până ce-au dat afară robii, cu hârleţele, pământul negru, pe urmă au dat afară lutul, şi pe urmă au ajuns la nisip şi la prund. Şi când au ajuns la humă, bădiţa Zaharia s-a sculat în picioare ş-a venit la marginea gropii. Zice: Măi ţiganilor, dacă vi-i sete, mai răbdaţi o ţâră, căci în curând daţi de apă. Aşa a fost cum a spus el şi cum arătase cumpăna. Au dat, oameni buni, de apă ş-au mai săpat iarăşi - ridicând afară mocirla cu ciuberele pe scripţ. Ş-au săpat de-şi lepădau robii sudoarea cu palma de pe frunte. Şi întrebau: Mult mai avem, meştere Zaharie? căci d-acu răzbim pe celălalt tărâm. Săpaţi, măi, zice fântânarul, până ce v-oi spune eu: gata! Ş-aşa - într-o zi se scoală iar şi porunceşte: Gata! De-acu aşezăm prag. Curăţim frumos, punem sprijinitori bune şi începem a zidi. Aşa au făcut. Şi s-a coborât el cu zidarii în fântână ş-au zidit. Iar când s-a scuturat frunza în poiană, a venit boierul cu pahar de cleştar ş-a gustat apă, după hotărârea lui Zaharia. — Aşa-i! încuviinţă Zaharia. Cuconu Dimachi a făcut: Ţâst! bună apă, bre Zaharie! - într-adevăr era bună apă. Decât eu vinul îl beau mai cu plăcere, căci mi-i mai cu priinţă. — Ei, şi pe urmă? întrebă comisul. — Pe urmă gata. Atâta-i. Am făcut fântână şi pace bună! — Stai, bădica Zaharie, că nu-i aşa, urmă râzând liţa Salomia, căci eu am spus acestor oameni ce-ai văzut şi ce dumneata, şi te-am lăudat. Aşa că după aceea, sfârşindu-se treaba fântânii, a venit şi de la Domnie un călăreţ, vestind vânătoarea lui Vodă. Şi venind vestitorul, cuconu Dimachi a chemat iar pe toţi la porunca sa şi le-a hotărât să grijească locul în poiană şi să dureze colibe pentru popasul vânătoresc. Când a descăleca Vodă, Zaharia să-i înfăţişeze apă rece în ulcior, şi din ulcior să i-o toarne în pahar, - ş-alăturea să steie un ţigan cu chiseaua cu dulceţi şi cu linguriţă de argint pe tabla. Toate fiind astfel rânduite, a venit Vodă la Păstrăveni cu mare alai. — Vodă Calimah... observă fântânarul. Avea o barbă ia aşa de mare... Şi-ntruna şi-o pieptăna cu degetele. — Şi venind Vodă cu mare alai, i-a ieşit cuconu Dimachi Mârza înainte cu cucoana dumisale şi cu fata, căci avea o fată subţirică şi frumoasă. S-au închinat şi au sărutat mâna lui Vodă. Iar fata suspina şi plângea. — Ce este? a întrebat măria sa Calimah-Vodă. De ce suspină această copilă? De mare sfială, măria ta, a răspuns boierul. Şi s-a încruntat urât la copilă, zbârlindu-şi sprâncenele. Iar fata aceea... — Aglăiţa... întregi Zaharia. — Iar fata aceea Aglăiţa n-avea altă ceva, decât o dragoste a tinereţilor ei pentr-un fecior de mazâl din Războieni. Fiind Ilieş Ursachi mazâl, boierul se răstise la el şi-i strigase: Ţâst! să lipseşti din ochii mei, mişele, căci ai sucit capul fetei! - Iar acuma fata, nemaiavând nici o nădejde pentru dragostea ei, plângea. Boierul a apucat-o de umăr, ş-a încleştat-o de braţ ş-a repezit-o îndărăt într-o cămară, ca să nu strice petrecerea, nici să oblicească Vodă de asemenea ruşine. întorcându-se spre cinstita barbă a măriei sale, se arăta cu obraz deschis şi vesel. Şi pe loc, chemând pădurarii, i-a pus să numere de faţă cu Vodă ce căprioare şi mistreţi au în desimile şi râpile de dânşii ştiute. După ce-a fost petrecere a tot norodul, Domnia s-a culcat devreme, ca să se scoale de dimineaţă. Şi într-adevăr Vodă a fost cel mai dintăi pe cal - şi cuconu Dimachi, alăturea de el,, rânduia puşcaşi şi hăitaşi. Au pornit la pădure; au întins i volocul de oameni ş-au bătut râpi şi sihle, chiuind şi sunând din cornuri. Iar în vremea aceasta, Zaharia se grăbise cătră fântâna lui. — Aşa este! încuviinţă fântânarul. — Şi-nainte de a ajunge la fântână, iată vede în cărare pe copila lui cuconu Dimachi. Plângea cu palmele la tâmple şi umbla bezmetică printre copaci. — Sărut mâna, duducă Aglăiţă, zice Zaharia. Dar de ce suspini şi plângi mata aşa, ca după mort? — Vai, Zaharie, strigă ea oprindu-se. Cum n-oi plânge, Zaharie, dacă eu m-am juruit morţii? Mam pus în genunchi la icoana Maicii Domnului ş-am rugat-o să facă o minune să se moaie inimile de piatră. Văzând că la Vodă nu pot cădea şi nu pot spune nimic, de toţi simţindu-mă părăsită, chiar şi de maica mea, - am hotărât în cugetul meu şi-n inima mea că altfel nu pot face decât să-mi răpun viaţa. Eu, Zaharie, fără Ilieş Ursachi nu pot trăi. Aşa că mă duc să mă dau în fântână. Când a veni măria sa să beie apă, n-ai să-i poţi da ş-ai să-i spui: Luminate Doamne, iaca aşa ş-aşa. Fata boierului s-a zvârlit în fântână. — Ş-ai să săvârşeşti mata, duducă Aglăiţă, o faptă ca aceasta? — Am să săvârşesc, Zaharie, zice fata. întăi şi-ntăi eu am trimis răspuns, prin ţiganca mea, lui Ilieş să vie aici, ca să petrecem acest din urmă ceas, ca nişte ibovnici fără grijă. Pe urmă eu mă dau în fântână. — Dar el n-are să te lese, duducă Aglăiţă. îl ştiu flăcău vrednic. Mai bine te fură şi te duce cu el. — Atuncea nu mă mai dau în fântână, Zaharie... a răspuns fata râzând. — Să nu te dai, duducuţă! Mai bine să ai credinţă în mine. Şi după ce te-i întâlni cu dragostea domniei tale, veniţi la mine la fântână, să vă închid eu în coliba de frunzar care este rânduită Domniei. Când se face popas la amiază, toată vânătoarea domnească vine în poiana lui Vlădica Sas. Eu înfăţişez lui Vodă ulciorul şi paharul. Ţiganul îi dă pe tabla chiseaua de dulceţi şi lingura. După ce Vodă face: ha-ha! şi zice: bună apă! aferim! - eu mă dau la o parte şi el intră în colibă. Acolo vă găseşte pe dumneavoastră îngenunchiaţi, cu capetele plecate, plângând şi cerând iertăciune... Atuncea măria sa vă ia de mână şi vă saltă-n sus, apoi vă pune manile sale pe capete şi strigă să vie boierul să-şi primească în braţe copiii. Eu socot, duduită, c-aşa-i bine, şi altfel nu poate să fie decât cum socot eu că poate să sentâmple. Mai ales că, pe doi ibovnici, trebuie să-i ierte lumea. N-are ce le face! Zaharia începu a râde în barba-i zbârlită, părând mai uimit decât toţi de o întâmplare ca aceea. Contenindu-şi râsul, îşi lungi gâtul şi-şi înălţă capul, cu ochii holbaţi, ca să afle ce-a mai fost. El ştia, dar altfel era povestea spusă de gură străină. — Hm! mormăi el, mi se pare că chiar nici n-au avut ce le face. — N-au avut ce le face, urmă liţa Salomia şi mai îndrăzni să apuce, cu cleştele a două degete, încă o plăcintă cu poalele-n brâu. Cât au stat acei tineri în sihlă, au aţintit urechea ca şi dihăniile, la chiotele gonaşilor şi la îndemnul surlelor. Apoi s-au tras către fântână şi Zaharia i-a dosit în colibă. Dar, în astă vreme, Vodă cunoscuse de la un boier credincios al lui de ce lăcrămase copila sărutându-i mâna, căci asemenea lucruri îndată se află. Deci, după ce-a luat dulceţi de cireşe amare ş-a băut paharul de apă - a făcut: ha-ha! şi şi-a pieptănat barba cu degetele. Zâmbind s-a întors către curteni şi către norodul care era în poiană, căutând parcă ceva. — Mă rog, zice, unde-i credinciosul meu Dimachi Mârza? — Aici-s, măria ta. — Aş vrea să ştiu de ce eşti mâhnit dumneata, boierule, şi nu-ţi afli astâmpăr. Mare plăcere aş avea, credinciosule al meu, ca să văd aici, la masa noastră de vânătoare, în poiană, pe copila domniei tale... cum o cheamă? — Aglăiţa, măria ta. ...Pe copila domniei tale Aglăiţa, dregând vin vechi Domnului său, în cupă de argint. Boierul foarte s-a spăimântat, căci îi sosise şi lui veste de la cucoana domniei sale că fiica lor a fugit din casa părinţilor, ca să-şi facă o samă. — Măria ta, a îndrăznit el, nu mai este vreme. Masa-i gata; vânătoarea aşteaptă... — Aş dori să ştiu unde-i copila domniei tale în acest ceas...a zâmbit Vodă. Atuncea Zaharia fântânarul, fiind cu mare curaj ca la o vânătoare ca aceea, a scos din chimir cumpăna pe care aţi văzut-o şi, potrivind-o între degete, a ţinut-o neclintită. Iar buburuzul, ca o lumină, s-a clătit. Nimene nu înţelegea ce este. Nici boierul nu ştia ce răspuns să deie Domnului său. — Aista-i Zaharia, fântânarul domniei tale? a întrebat Vodă, ţuguindu-şi buzele şi privind din înălţime. — Da, măria ta. — Ei, şi ce pofteşte? — Nu ştiu, măria ta. Vodă s-a posomorât cătră Zaharia: — Ce ţi-i voia, măi? Zaharia n-a îndrăznit a răspunde nimica. Ci urmând semnul cumpenei sale, a deschis uşa colibei Domnului. Şi Vodă a văzut pe tineri îngenunchiaţi şi cu capetele plecate. Nimenea n-a înţeles cum s-a făcut asta şi s-a mirat mai ales Vodă de înţelepciunea cumpenei. Apoi pe urmă măria sa şi cu Doamna au fost nănaşi, în târg la Ieşi, acelor tineri. împăcându-se toţi, s-au veselit şi, din alai de vânătoare, au dat-o pe nuntă. Şi purcedând la scaunul Domniei, au jucat întăi o toană aici, la hanu Ancuţei. — Hm! făcu Zaharia clătinând din cap şi închizând gura; aşa este! — V-am spus eu, sfârşi baba, că acest fântânar a văzut şi ştie lucruri mai presus decât alţii. — într-adevăr, Zaharia a spus o istorie frumoasă, încuviinţă domnia sa comisul Ioniţă de la Drăgăneşti. Deşi alţii ştiu şi mai frumoase şi mai minunate, - n-am ce zice. Aicea are el dreptate. Zâmbea încremenit, privindu-ne ca prin sită şi legănându-se uşor. Era un ceas târziu, şi cloşca cu pui trecuse de crucea nopţii. Focul se stingea. Cei mai mulţi dintre oamenii de faţă închinau cătră pământ oalele de lut şi, de trudă şi somn, le asfinţeau ochii. Din dosul hanului veni deodată nechezatul iepei celei slabe a răzăşului. Aşa fel a ţipat - spăriat şi ascuţit - încât am răsărit din locul meu, de groază. Liţa Salomia, rânjind, şopti încet: — Să ştiţi că acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nopţii şi mai ales pe ale lui. Şi calul 1-a adulmecat, dând strigăt. îl simţise şi hanul, - căci se înfiora lung. O uşă în fundurile lui se izbi. Se făcu tăcere la vatră şi, cu toţii privindu-ne, nu ne-am mai văzut obrazurile. Liţa Salomia stupi în spuză de trei ori: Ptiu! ptiu! ptiu! şi-şi făcu cruce. în sfârşit abia atunci s-a părut că ne luminăm. Şi demonul trecu în pustietăţile apelor şi codrilor, căci nu l-am mai simţit. Am rămas însă după aceea loviţi ca de o grea muncă şi abia ne puteam mişca, umblând după cotloane ferite şi locuri de odihnă. Unii dormeau chiar unde se aflau, frânţi fi răsuciţi. Şi comisul Ioniţă însuşi, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai sărutându-1, a uitat cu desăvârşire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit.

REFERINŢE ISTORICO-LITERARE HANU ANCUŢEI   IBRĂILEANU: Ca nuvelist, dl Mihail Sadoveanu n-a dat drumul în lume unor tipuri populare, ca de pildă Caragiale - de altmintrelea unicul nostru creator în genul acesta. Dar d-sa ştie ca nimeni altul să aducă în scenă oameni vii. Dl Sadoveanu are puternică viziunea gesturilor, prin care personajele îşi vădesc mişcările sufletului lor. S-ar zice că această viziune îl tiranizează, că d-sa nu poate să nu vadă cum se comportă personajele care intră în scenă. Când Ancuţa a auzit ce bărbat aprig şi ce cuceritor de femei a fost Neculai Isac de la Bălăbăneşti în tinereţele lui - ea „ş-a înălţat sprâncenele zâmbind, ş-a potrivit mărgelele la gât şi cârligele de păr la urechiuşi, şi când văzu pe mazil că se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte uşurel, mlădiindu-se cum ştia ea că-i sade bine". E acea stare sufletească pe care a indicat-o Flaubert în cunoscutul pasaj unde ne arată pe M-me Bovary impresionată de un ilustru decrepit căruia îi mersese vestea că a fost amantul reginei Măria Antoaneta cu vreo jumătate de veac în urmă. E acea trezire a cochetăriei oricării femei adevărate, când simte masculul de rasă - fie şi beneficiind numai de faima gloriei trecute - pe care dl Sadoveanu a redat-o, nu discursiv, ci numai prin gesturile femeii, atât de scurt, atât de sugestiv şi atât de conform cu categoria socială din care face parte Ancuţa. [...] Garabet IBRĂILEANU, în „ Viaţa românească", nr. 1, ianuarie 1923 PERPESSICIUS: Hanu Ancuţei este mai mult decât o însăilare de basme, este un tot organic, o atmosferă bine definită, atmosferă de autentică feerie epică, zonă fermecată în care cuvântul trăieşte şi deşteaptă ecouri de dincolo de învelişul lui de sonuri, în care oamenii se mişcă, faptuiesc şi cuvântă într-un ritm ireal, mai mult de proiectaţi, lipsiţi de precizia tuturor dimensiunilor, nedespărţiţi de placenta de vis ce-i generează şi le amplifică misterul. Nu cred să greşesc alăturând de Hanu Ancuţei, şi ca alcătuire epică, şi ca atmosferă de poezie, dar cu mult mai presus, prin perfecta ei unitate de ton şi prin rezonanţa gravă ce trăieşte în suflete, de cealaltă suită, preţioasă printr-un umor de rară calitate, din Cocostârcul albastru. Spuneam „rezonanţă gravă". într-adevăr: Hanu Ancuţei evocă vremuri apuse şi melancolia inevitabilă se desprinde nu numai din scrisul cu tonuri de pluş al povestitorului - şi este, vă asigur, faţă de scrisul îndeajuns de poetic al d-lui Mihail Sadoveanu un progres -dar şi din perindarea atâtor întâmplări într-un arhaic ton de cronică. (Niciodată, de altfel, înrudirea scrisului d-lui Sadoveanu cu stilul cronicarilor moldoveni către care a năzuit n-a fost mai izbitoare şi nu i-a izbutit mai mult ca în Hanu Ancuţei.) Cu fiece nouă ispravă, cu fiecare nou basm, din vârtejul de praf al balaurului sau al încăierării de la „Fântâna dintre plopi", din tânguirea cimpoiului orbului sărman, din reticenţele şi amneziile de povestitor bătrân ale lui Zaharia Fântânarul, pentru care vorbeşte Liţa Salomia - ce admirabil portret şi acesta al femeii care se lasă greu pornită şi pe care nimic n-o opreşte în urmă! - din toasturile diverşilor povestitori, în special al călugărului Gherman de la Durau, cuvios ce nu uită totuşi să aducă un insinuant şi viclean elogiu vinului, ca şi tuturor tovarăşilor de taclale, din zâmbetul discret al hangiţei în care toţi cei de faţă revăd pe maică-sa, din lumina stinsă a ochiului pe care căpitanul de mazili 1-a pierdut la încăierarea de la „Fântâna dintre plopi" pentru o dragoste a lui, pentru un pui de ţigancă frumoasă - din toate întâmplările înfăşurate în verbul înflorit cu alesături de flori de câmp undind dintr-o vâlcea şi aromat de mireasmă arhaică, din cronici, se desprinde un sens adânc ca o lege implacabilă, dulce ca o umbră de dealuri tihnite, rotirea de aripi de cenuşe a timpului ce trece, a vieţii ce se călătoreşte, a morţii care ia pe nesimţite. De aceea vorbeam de rezonanţă gravă. Şi într-adevăr, când suita aceasta legendară se termină şi toţi adorm, care pe unde apucă, obosiţi de poveşti şi de băutură, şi când, în miez de noapte, umbra demonului se simte trecând prin aer, înţelegem că toată această feerie epică a trăit, ca un miraj, graţie vrăjitoreştei evocări a povestitorului. Şi încă n-am spus totul despre arta epurată a povestitorului, despre atmosfera unitară şi de o graţie vetust-duioasă, care de atâtea ori aminteşte epopeele naţionale străine. De câte ori iar nu-ţi vin în minte adieri din Taras Bulba sau chiar din miraculosul Costa Berling! Rareori însuşirea de căpetenie a d-lui Mihail Sadoveanu -acel dar de evocare epică cu care e înzestrat rapsodul - s-a realizat mai desăvârşit şi cu mai multă artă ca în Hanu Ancuţei.   PERPESSICIUS, Mihail Sadoveanu: Hanu Ancuţei, Cartea românească, în „Cuvântul", 31 martie 1928 CĂLINESCU: Hanu Ancuţei este capodopera idilicului jovial şi a subtilităţii barbare. Formal, scrierea e un fel de Decameron în care câţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote, în sine foarte indiferente. Esenţială este starea de fericire materială înfăptuită de oaspeţi. Ei trăiesc la modul Canaanului, ospătând numai cu carne friptă şi bând vin, însă după o rânduială care cere iniţiere. Fiecare povesteşte cu ulcica în mână: „... Noi, aici, - explică moş Leonte Zodierul - de când ţin eu minte, încă de pe vremea Ancuţei celei dedemult, am luat obicei să întemeiem sfaturi şi să ne îndeletnicim cu vin din Ţara-de-Jos. Gustând băutura bună, ascultam întâmplări care au fost. Socot eu, cinstite comise Ioniţă, că nu se mai găseşte alt han ca acesta cât ai umbla drumurile pământului. Aşa ziduri ca de cetate, aşa zăbrele, aşa pivniţă - aşa vin - în alt loc nu se poate." Vinul e adus de Ancuţa în cofăiel plin, cu ulcica mereu nouă. înainte ca povestitorul să-şi înceapă istoria, toţi vâră ulcelele în cofăiel şi lăutarii cântă. Din când în când, Ancuţa aduce de la foc pui fripţi în ţiglă. Când vine muşteriu, Ancuţa îl întâmpină cu pui fripţi în talger de lut şi cu pită proaspătă. O altfel de existenţă această lume naivă nu poate gândi. Un negustor de lipscanie picat la han e ispitit asupra străinătăţii şi ştirile despre mâncările de civilizaţie umplu de turburare pe toţi. Pe principiul Decameronului se desfăşură şi Soarele în baltă sau aventurile Şahului, într-o stilistică mai artificioasă. Din toată opera lui Sadoveanu rezultă o constatare statornică: spre a realiza un univers liniştitor pentru ochiul său ce suferă de aglomerarea umană, scriitorul se slujeşte mereu de mişcări regresive. G. CĂLINESCU, Tendinţa naţională. Momentul 1901. M. Sadoveanu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1941, p. 552. VIANU: Meşter priceput este Sadoveanu când este vorba să învie o figură sau o situaţie printr-o trăsătură unică, o imagine sau o comparaţie. Descrieri mai întinse, cu acumulare de note văzute, nu lipsesc în opera atât de întinsă a povestitorului, în care oamenii sunt evocaţi uneori în fizionomie sau în portul lor. Totuşi, Sadoveanu pare a prefera viziunea fulgurantă, luminată în scăpărarea unei scântei, a „gestului" rapid şi elocvent. Iată pe ducele Valentin, gentilom al lumii vechi, vorbind negustorilor poposiţi pe lângă carele lor: „Domnul duce Valentin şi-a plecat spre noi coiful cu pană, mulţumindu-ne" (Măria-sa Puiul Pădurii). Viziunea este construită din perspectiva negustorilor, a căror naivitate este izbită de podoaba cavalerească a ducelui, coiful lui cu pană. Altădată, femeile din Brabant sunt evocate „(bătând) pavajul de cărămidă cu saboţii lor de lemn şi (râzând) din toată fiinţa, ca un lapte care se umflă" (ibid.) Puţinele însemnări ale acestei observaţii învie o întreagă lume: pavajul de cărămidă al îngrijitelor aşezări omeneşti din Brabant, saboţii portului caracteristic al locului, cunoscuta jovialitate a poporului care îl locuieşte. Comparaţia finală: „râsul ca un lapte care se umflă" este aleasă din sfera de îndeletniciri a aceloraşi oameni... O lume întreagă, un întreg decor, în câteva cuvinte! în Hanu Ancuţei ia cuvântul la un moment dat zodierul, trezind din visările sale pe părintele Gherman, pe care povestitorul ni-1 aduce viu în faţa ochilor, cu un singur cuvânt: „Toţi ne-am întors pe dată către zodier, şi s-a ridicat şi părintele Gherman din barba sa". Ridicându-se din barbă, ca dintr-un uriaş caier în care s-ar fi găsit cufundat în întregime, figura părintelui Gherman dobândeşte un deosebit relief. Iată pe oaspeţii Hanului Ancuţei ciocnind ulcelele cu vin: „Noi am făcut iar mare zvoană, grămădind ulcelele spre barba cinstitului negustor" (ibid.). De o rară putere este, în Hanu Ancuţei, evocarea orbului adus să povestească lungile sale rătăciri în ţările credinţei pravoslavnice: „Femeia venea înainte, omul ceva mai îndărăt, cu capul puţin înălţat şi părând a asculta cu mare luare-aminte zvoana şi glasurile de la focul nostru". Rigiditatea atitudinii orbilor este redată aici printr-o singură trăsătură de penel. Când orbul se găseşte, în sfârşit, în mijlocul oaspeţilor, povestitorul nu găseşte necesară decât această sumară notaţie: „El se opri şi lumina îi bătea obrazul neclintit împresurat de barbă albă". „Obrazul neclintit" ne vădeşte cu putere aparenţa hieratică a orbului. Când, în sfârşit, orbul, recucerit de amintirile lui, îşi întrerupe pentru o clipă povestirea, scriitorul adaugă: „Apoi obrazul i se întoarse iar spre noi şi zâmbi în noaptea-i prelungă". Aceeaşi economie a mijloacelor, cu aceeaşi putere sugestivă, ne întâmpină în evocarea aspectelor de natură. Iată sunetele fără ecou în mijlocul pădurii iernatice: „Zadarnic ar da glas, zadarnic ar detuna cu carabina. Sunetele cad la o sută de metri, ca nişte vreascuri" (Ochi de urs). Vântul porneşte: „Un fior de vânt sosi între noi din valea Moldovei" (Hanu Ancuţei). Scriitorul nu ne spune nici că fiorul de vânt „vine", nici că el „ajunge". El ne spune că „soseşte", adică ajunge la o destinaţie pe care şi-ar fi propus-o mai dinainte, a venit purtând o veste pe care trebuie s-o comunice. Impresia singurătăţii unei aşezări vii altădată, în mijlocul unei naturi care nu împărtăşeşte soarta de vremelnicie a oamenilor, ne este redată cu măreţie în scurta însemnare: "Am ajuns, nu în târzie vreme, aicea, la Hanu Ancuţei celei de-atunci. Era închis şi se afla numai cu luna în singurătate." [...] Sadoveanu a notat cu multă precizie limba poporului, mai cu seamă pe aceea a moldovenilor săi şi, în această privinţă, numele lui poate fi alăturat de acel al marelui înaintaş, Ion Creangă. Totuşi, spre deosebire de Creangă şi, mai cu seamă, în epoca lui mai nouă, ceea ce îl preocupă, din punct de vedere lingvistic, nu este redarea realistă a vorbirii curente, ci stilizarea ei, înălţarea ei artistică la un nivel care-i dă nu ştiu ce timbru grav şi sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturghiilor. Cine străbate seria povestirilor pe care le debitează diversele personagii din Hanu Ancuţei înţelege numaidecât că vorbirea nu este împrumutată mijloacelor limbajului curent, ci unui mod al expresiei elaborat într-o veche cultură, în care formele curteniei şi simţul nuanţelor este atât de dezvoltat, încât împrumutându-le oamenilor săi scriitorul îi înalţă într-un plan cu mult deasupra realităţii. Tudor VIANU, Realismul artistic şi liric: M. Sadoveanu, în Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura Contemporană, 1941. CIOPRAGA: Hanu Ancuţei e o carte de atmosferă. Povestitorii caută mereu analogii în trecut, gândindu-se la domniile lui Ipsilante, Calimah şi Mihail Sturza. întoarcerea în timp duce la reverberaţii lirice, mai toţi referindu-se din când în când la „cealaltă Ancuţă", mama celei vii. „Pe vremea aceea, observă comisul Ioniţă, tot în acesta loc ne aflam, în preajma focurilor şi a carălor cu must, cu alţi oameni care acuma-s oale şi ulcele. Şi Ancuţa cealaltă şedea ca şi asta, tot în locul acela, rezemată de uşorul uşii, şi asculta ce spuneam eu..." Perspectiva adaugă trecutului poezie. „Săracă ţară moldovenească! Erai mai frumoasă în tinereţile mele", exclamă căpitanul de mazili, pregătindu-se să evoce o aventură erotică. „Acuma trăieşte o lume nouă şi becisnică", întăreşte, în alt loc, meşterul Ienache. [...] însă Hanu Ancuţei e şi o carte a filozofiei populare, făcând elogiul vieţii curate, al bunătăţii şi prieteniei. Nu vinul şi bucatele cu aer de belşug, în realitate frugale, constituie balsamul căutat. Un cuvânt care se aude des e acela de înţelepciune, aceasta presupunând calităţi umane ţinute în cinste. La popasul de la han, oamenii pe care numai hazardul i-a adunat într-un divan, lângă aceleaşi focuri, se găsesc prieteni şi fraţi, bucurându-se şi întristându-se la unison. Pentru ei omenia înseamnă a te asocia din tot sufletul suferinţei altora, dar şi a-i asocia pe alţii mulţumirii proprii. în „neagra fântână a trecutului", ei caută semnificaţii şi pilde, aprobând sau detestând cu toată fiinţa. întreaga lor filozofie respiră o gravitate fără uscăciune şi o mare linişte în faţa lucrurilor. Prietenia devine o necesitate sufletească. „Iubiţilor prieteni, cuvântează căpitanul de mazili, mie mi-a plăcut totdeauna să beau vinul cu tovarăşi. Numai dragostea este singurătate. Divanul nostru-i slobod şi deschis şi-mi sunteţi toţi ca nişte fraţi!" Cadenţa povestirii, perfect adecvată faptelor, probează o mare sensibilitate pentru nuanţe. Savoarea cărţii stă în special în limbă, nu în fabulaţie; o limbă când ceremonioasă, când obişnuită, trecând uşor de la registrul liric la accente epice. Impresionează când arhaismul cu rezonanţe cronicăreşti, când reverenţa cristalizată în formule, când diversitatea expresiei figurate. [...] Capodoperă de un echilibru desăvârşit, muzicală şi unduitoare, gravă şi surâzătoare, în care se armonizează eroicul şi mâhnirea, pasiunea şi resemnarea, accentul polemic şi prietenia, Hanu Ancuţei încântă printr-o artă pentru cerul liber, cea mai apropiată temperamentului sadovenian. Epica de o măreţie liniştită şi fascinaţia lirică sunt specifice acestei arte. Cu particularităţile sale naţionale, Hanu Ancuţei este echivalentul românesc al celebrelor Povestiri din Canterbury ale lui Chaucer. Constantin CIOPRAGA, Mihail Sadoveanu, Bucureşti, Editura tineretului, 1966, p. 58, 60-61, 62. VLAD: Hanu Ancuţei este cartea povestirilor, a „istoriilor" de demult, a iniţierii în arta desăvârşită a naraţiunii. Căci ciclul acesta are valoarea unei „arte poetice" pentru înţelegerea structurii povestirii, pentru decantarea treptelor şi etapelor compoziţionale ale genului. Există o dublă ipostază în situarea celor două elemente ale povestirii: povestitor şi întâmplarea evocată de acesta. Ea constă într-o dublă prezenţă: comentatorul prim -intervenind mai ales cu menirea de a separa planul evocării de acela al timpului prezent (când se povestesc istorisirile) - şi eroul ispitit să recheme dintr-un trecut mai apropiat sau mai neguros întâmplări tragice sau plăcute prin deznodământul lor. Situarea în momentul iniţial al ciclului aparţine unui comentator aflat la han, cel care va reţine şi memora fiecare clipă, retrăind apoi gesturi şi cuvinte, sunete şi modulaţii neaşteptate, intervenind cu discreţie în momente de mare încântare. Prezenţa sa ţine mai mult de compoziţie, delimitând sau reluând într-o scriitură lirică motive intonate sau aşteptate. Prezentându-i pe eroi, mărturisindu-şi satisfacţia pentru o veche prietenie, entuziasmându-se pentru „cântecul Mioarei", chemând timpul odihnei sau al nopţii, reţinând mişcări şi gesturi noi, povestitorul apropie clipa primei povestiri şi apoi a celorlalte frânturi de viaţă. Este începutul pentru încorporarea definitivă în suita melodică a povestirilor. întâmplările aparţin povestitorilor, chiar dacă uneori intenţia de obiectivare survine mai mult din motive de natură intimă, motive pornite dintr-o naturală discreţie sufletească. Dar ritmul povestirii se înteţeşte şi atunci Gherman uită de începutul vag şi se dezvăluie ca părtaş la cele povestite, după cum Constantin Motoc va căuta să păstreze o convenţională detaşare de cele petrecute, iar Ienache Coropcarul va menţine - ca modalitate insinuantă - rezervele unei disimulări fireşti în condiţiile întâmplării temerare al cărei martor a fost. „Dezaprobarea" sa pentru curajul lui Todiriţă Catană impune ascultătorilor tocmai reversul şi lauda faptelor lui. Sunt aşadar modalităţi diverse în aceeaşi polifonie de ritmuri şi modulaţii nuanţate, alerte sau domoale, adunate într-o creaţie unitară, închegată. Unitatea întregului ciclu însă aparţine mai ales alcătuirii şi continuităţilor în naraţiune. Ne aflăm în faţa unei structuri narative definitorii pentru dimensiunile eposului, în general, şi pentru etapa povestirii, în special. Formula (pentru că în povestire ca şi în vechea epopee structura ritualică vine dintr-un fel de ceremonial inebranlabil oficiat cu solemnitate) provine direct din ciclurile orientale (O mie şi una de nopţi) şi dintr-un moment fertil al speciei: literatura prerenascentistă şi renascentistă. [...] Există însă şi un alt timp al povestirilor, al continuităţii lor, prin umbra Ancuţei de altădată şi prin cea de acum, într-o perfectă simetrie de gesturi şi atitudini. Povestirile sunt uneori stampe însufleţite prin mişcare şi lumină. Uneori ele fixează, într-o anume tonalitate şi perspectivă spaţială, momentul cel mai intens. Privind cu ochii amintirilor, renasc luminozităţi care fixează crâmpeie dramatice. In lumina răsăritului de soare priveşte parcă spre Gherman capul lui Haralambie, iar din depărtare, „învăluit în lumină şi pulberi", creşte silueta unui călăreţ. Distanţa mijloceşte o apariţie de legendă: aceea a căpitanului Neculai Isac, dar aceeaşi distanţă are acuităţi sonore şi vizuale tulburătoare pentru amintirile eroilor. Apariţia Margăi din apa iazului, în lumina asfinţitului de soare irizând peste baltă, sau umbra ei în noapte reprezintă motive ale unei imagini de cea mai pregnantă plasticitate. E vorba de o viziune uneori dramatică, expresivă şi sugestivă tocmai prin situarea în perspectivă spaţial-coloristică a acestor tablouri magistrale. [...] Mobilitatea şi dinamica întâmplărilor se explică şi prin acea exemplară capacitate a scriitorului (relevată remarcabil de G. Ibrăileanu) de a proiecta siluete, prin sugestivitatea plastică a gestului. Este în această „artă a gestului" o mare concentrare a mişcării în notaţia cea mai precisă, încorporată în spaţiul unei naraţiuni condensate. Situaţii şi mişcări sufleteşti se rezumă prin reprezentarea lor plastică. „împungând într-o parte cu capul", Ancuţa ascultă cuvântul tare al comisului, iar călăreţul „luneca" spre cei de la han inspirând de pe acum impresia despre o prezenţă deosebită. Sonorităţile râsului Margăi, ori mişcările Ancuţei, gestul ciobanului ce face ca oala aruncată peste flăcări să scoată un ţipăt în întuneric, sunt tot atâtea atitudini şi pătrunzătoare mişcări ale unor prezenţe artistice durabile pentru receptivitatea cititorului. Ion VLAD, Treptele povestirii. I. Ascultând istorisiri la Hanu Ancuţei, în voi. Descoperirea operei - comentarii de teorie literară. Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 126-130. ROTARU: Arta povestirii în povestire sau a „povestirii în ramă" („Rahmenerzălung", cum numesc acest procedeu teoreticienii germani, „roman â tiroir", cum îi spun francezii) va atinge perfecţiunea, la Sadoveanu, în Hanu Ancuţei. Tehnica aceasta e foarte veche, mai veche decât Boccaccio, care o aplica atât de simetric în al său Decameron, urmat de emulul său, englezul Chaucer, în Canterbury Tales, ori de Margareta de Navara în al său Heptameron. Poate fi aflată în cărţile populare, de felul Sindipei (prelucrată deosebit de cursiv de Sadoveanu însuşi în Divanul persian) sau în Halima, din care scriitorul moldovean lasă de asemeni o versiune proprie. Foarte veche, ea este în acelaşi timp foarte nouă, fiindcă o găsim aplicată, în diferite moduri, în cinematografie şi în aşanumitul teatru epic modern, cu avantajul de a putea transforma povestitorii înşişi în personaje ale naraţiunii de cadru. Ea are, totodată, un profund caracter popular-folcloric. Ignorând-o poate, Anton Pann şi Creangă au aplicato spontan. Căci ce altceva sunt Povestea vorbii, O şezătoare la ţară şi, în anume chip privite, suita de povestiri din Amintiri, decât nişte povestiri în ramă legate între ele, curgând firesc una dintr-alta? Neculce însuşi nu e străin de acest mod structural de a povesti, iar dintre scriitorii străini moderni, agreaţi mult de Sadoveanu, poate fi amintit în acest sens Turgheniev, cu Povestirile unui vânător, traduse româneşte cu mare măiestrie de creatorul Hanului Ancuţei. Hanul însuşi devine un fel de personaj al povestirii de cadru. Aşezat la răscruce de drumuri şi de veacuri, el adăposteşte, ca o cetate, pe povestitori şi ascultători, cu toţii iubitori de vin din Ţara-de-Jos, băut din oală nouă de lut roşu, după ritualul lui Dabija-Vodă, evocat de Neculce şi de Eminescu. [...] Lirismul sadovenian, învăluitor, transpune adunarea de la han, ca şi întâmplările povestite acolo, într-un timp istoric nedeterminat. Hanul reprezintă Moldova dintotdeauna, ţară a oamenilor simpli, cu obiceiuri arhaice, cu practici săvârşite ritualic şi cu întâmplări care se succed după date calendaristice. Diferitele Ancuţe care se perindă ca stăpân la han sunt parcă una şi aceeaşi, în ochii generaţiilor de băutori şi povestaşi. însăşi curgerea melodică a propoziţiei narative, bazată pe succesiuni de imperfecte (aşa-numitul imperfect iterativ), sugerează această imagine: „Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. Când cădeau, doborâţi de trudă şi de vin, se ridicau alţii de prin cotloanele hanului... Şi la focuri, oameni încercaţi şi meşteri frigeau hartane de berbeci şi de viţei, ori pârpăleau clean şi mreană din Moldova. Iar Ancuţa cea tânără, tot ca mă-să de sprâncenată şi de vicleană, umbla ca un spiriduş încolo şi încoace, rumănă la obraji, cu catrinţa-n brâu şi cu mânecile suflecate, împărţea vin şi mâncări, râsete şi vorbe bune." [...] Povestirea care dă sensul întregului ciclu şi către care converg toate celelalte este Negustor lipscan. Moldovenii sunt oameni statornici în toate, trăiesc din săul lor - cum ar zice Creangă - şi se mulţumesc cu roadele pământului strămoşesc. Un instinct istoric îi face refractari la înnoirile civilizaţiei, şi invenţiile tehnice sunt privite cu suspiciune: „Cine ştie ce ticăloşie nemţască a mai fi", mormăieşte cu îndărătnicie şi cu glas gros ciobanul de pe Rarău, auzind că jupan Dămian Cristişor călătorise cu trenul. Ca cititor în zodii, moş Leonte admite ceasornicele, dar în ruptul capului nu e de acord cu pălăriile la cucoane: „- De ceasornice nu mă mir... dar femeile cu pălării, drept să-ţi spun, mie nu-mi plac". Cât priveşte regimul alimentar, moldovenii cei vechi nu înţelegeau „cum nemţii fierb carnea, în loc s-o frigă, cum pot bea bere amară şi cum se lipsesc de sarmale, de borş, de crap la proţap ori de miel pârjolit tâlhăreşte". [...] Povestitorul „genericului" - spre a folosi un termen din limbajul cinematografiei -, care e unul din oamenii ce stau mai la o parte, pe proţapurile carălor din umbra hanului, ni-1 prezintă pe călugărul Gherman de la Durau mai mult ca pe un haiduc păduratec. Tăcut o vreme, afundat în barba-i stufoasă şi „îndeletnicindu-se" mai mult cu oala, călugărul dintr-o dată „a slobozit cuvânt": „Atunci cu mare dragoste, şi plăcere s-a ridicat din colţul lui călugărul cel care venise de la munte şi, cumpănindu-şi oala în dreptul bărbii, a slobozit cuvânt". Vorbirea lui e presărată cu cuvinte din scripturi. La schitul Durau - zice el - „mă nevoiesc cu fraţii mei întru pustietate", ieşind câteodată cu toporul şi cu cuţitul împotriva dihăniilor, „căci armă de foc şi sabie nu se cade să purtăm; suntem slujitori cu duhul". Lucrurile mireneşti, însă, nu-i sunt cu totul străine, judecând după felul în care se adresează Ancuţei: „îţi mulţămesc, lele Ancuţa, pentru vin şi pentru căutătura ochilor. Poţi să umpli oala, ca să nu te trudeşti a doua oară". Ca multe alte personaje din opera lui Sadoveanu, călugărul are şi el o taină, pe care o dă pe faţă indirect., povestind moartea năpraznică a haiducului Haralambie, ucis chiar de fratele său, din porunca stăpânirii. El era fiul acelui răzvrătit, şi maică-sa îl închinase mănăstirii pentru iertarea păcatelor. [...] Orbul e un calic bătrân, un ticălos şi un nemernic (înţelesul cuvintelor e mereu cel vechi, cronicăresc). In tinereţe, făcuse parte dintr-o ceată de hoţi şi de cerşetori, condusă de un oarecare Ierofei, mort, acesta din urmă, „la o petrecere şi la o bătălie, într-o noapte". Rătăcind multă vreme prin părţile Chiului, bătrânul piccaro se trăgea acum spre locul naşterii sale, sub poalele munţilor Moldovei. „Nemernicul" este însă un Homer autohton şi ştie o mulţime de istorii, pe care le spune acompaniindu-se la cimpoi. Le spune şi le cântă pe la adunări ca acestea, în schimbul unui hartan de carne friptă şi a unei ulcele de vin acru, cerând cu demnitate, adulmecând cu nările şi cu urechile alimentele, băutura şi caracterele oamenilor. Datina cere să înceapă cu cântecul mioarei - indiferent de starea de spirit a auditoriului -, chemând „viers de mâhnire din depărtarea anilor de demult". Melodia Mioriţei cuprinde pe toţi: „Ciobanul cel prost de la Rarău, cum şi monahul care se ducea la Sfântul Haralambie, plângeau pe locurile lor fără nici o ruşine". Orbul povesteşte apoi întâmplarea lui Duca-vodă, în mazilie, fugind tiptil în Ţara leşească, în mare grabă şi umilinţă. Oprindu-se la o casă şi cerând unei femei o oală cu lapte, este întâmpinat cu blesteme, cum scrie şi în cronica lui Neculce: „- N-avem lapte, n-avem vaci, mămucă; n-avem, că ni Ie-a mâncat Duca-vodă, mânca-1-ar temniţa pământului şi viermii iadului cei neadormiţi". Liţa Salomia, care adusese de mână pe orb, e o babă cu gura pungă şi privirea ascuţită, pidosnică. Se face a se mira de succesul cântăreţului, nu bea vin pentru că suferă de vătămătură, dar nu se dă îndărăt de la rachiu şi plăcinte moi, pe care le molfăie într-un dinte. Zaharia Fântânarul, „cu capu-i buhos şi barba-i încâlcită", este personificarea tăcerii pietrificate. Bea şi tace cu îndărătnicie. Face fântâni, dar iubeşte mai mult vinul decât apa. Istorisirea lui — dragostea dintre feciorul unui mazil şi fata unui boier, întâmplată pe vremea lui Vodă Calimah - nu o poate spune decât cu gura Liţei Salomia. Aici tehnica boccaccescă atinge culmea rafinamentului. Baba povesteşte istorisirea lui Zaharia, care nu are talent la spus sau are tendinţa de a fi scurt din cale afară: „Pe urmă gata. Atâta-i. Am făcut fântâna şi pace bună!", ratifică el relatările povestitoarei în câteva aprobări scoase parcă cu cleştele. Personajele-povestitori se realizează, aşadar, prin comportament, prin creaţie, cum ar fi spus Ibrăileanu, ca şi la Creangă. Se cuvine totuşi să observăm o diferenţiere netă întrucât priveşte funcţia stilistică a limbajului - atât al personajelor, cât şi al povestitorului - la Sadoveanu faţă de Creangă. Spre deosebire de eroii Iui Creangă, oamenii lui Sadoveanu - şi cei din Hanu Ancuţei îndeosebi - sunt, fără a le lipsi deloc umorul, mai gravi şi mai ceremonioşi. Aşa este comisul Ioniţă, călugărul Gherman, moş Leonte Zodierul, căpitanul Neculai Isac, negustorul Dămian Cristişor, lipscanul, orbul cel sărac, chiar Liţa Salomia şi Ancuţa însăşi. Excepţie fac, poate, ciobanul cel mânios de pe Rarău şi Zaharia Fântânarul. In timp ce vorbirea lui Creangă - care nu transcrie, copiind, limbajul ţărănesc, pentru că atunci n-ar putea să fie artă - dă o puternică impresie de viată curentă, aceea a lui Sadoveanu ne apare mai curând „stilizată" - cum spunea Tudor Vianu - „la un nivel care-i dă nu ştiu ce timbru grav şi sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturghiilor". Aceasta se potriveşte întru totul lirismului sadovenian, în deosebire de jovialitatea şi verva nesecată a povestitorului humuleştean. Tot atât de popular şi de vechi ca şi Creangă, Sadoveanu este în acelaşi timp mai „modern". Lirismul său proiectează realitatea în viziune şi, orice s-ar spune, se poate întrezări contemporaneitatea lui cu descoperirile simbolismului. Hanu Ancuţei, cu poveştile şi povestitorii lui, situaţi într-un timp şi într-un spaţiu nedeterminate, ne apare scufundat ca într-o ceaţă de taină, prin găsirea corespondenţelor dintre viaţa umană şi natură. Finalul ultimei povestiri înfăşoară această lume într-un mister poetic şi notaţiile acustice sunt deosebit de sugestive. La ceas târziu, când Cloşca cu pui trecuse de crucea nopţii, „focul se stingea, oamenii închinau către pământ oalele de lut şi, de trudă şi somn, le asfinţeau ochii". Din dosul hanului s-a auzit atunci nechezatul ascuţit şi nefiresc al iepei celei slabe a comisului Ioniţă. Liţa Salomia şopteşte: „Să ştiţi că acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nopţii şi mai ales pe ale lui. Şi calul 1-a adulmecat, dând strigăt." După aceea, baba stupeşte în spuză de trei ori şi-şi face cruce. „îl simţise şi hanul - notează povestitorul -, căci se înfiora prelung. O uşă în fundurile lui se izbi. Se făcu tăcere la vatră şi, cu toţii potrivindune, nu ne-am mai văzut obrazurile. " Ion ROTARU, O istorie a literaturii române, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 252258. SĂNDULESCU: Prin structura sa temperamentală, Mihail Sadoveanu se defineşte ca un povestitor romantic, mai aproape de folclor şi de Eminescu decât de cronicari şi de Ion Creangă. El are cultul vechimii şi al amintirii, ca şi poetul, timpurile revolute constituind un fel de pământ pierdut al Canaanului şi totodată o magmă care nu încetează să transmită căldura prezentului. Toţi eroii adunaţi la Hanu Ancuţei coboară din vremuri parcă imemoriale şi nu-şi găsesc bucurie decât în evocarea lor. Ei trăiesc de fapt în retrospectivă, existând mai mult prin ceea ce istorisesc, decât prin acţiuni efective. La Hanul Ancuţei, în jurul focului, se închină doar ulcele noi cu vin vechi. Acesta e singurul gest marcat al prezentului, în rest naraţiunea priveşte un moment de anterioritate, uneori foarte îndepărtată. Motivul central, nucleul germinativ este întâmplarea de demult situată într-un trecut pe care curgerea vremii 1-a idealizat, prefăcându-1 în izvor de nostalgii şi de priviri melancolice. [...] Eroi ai unui trecut învolburat, călătorii pe la Hanul Ancuţei deţin o experienţă amară, care i-a interiorizat şi i-a determinat să-şi continue existenţa într-o lungă tăcere. Prietenia şi aburul vinului îi dezmorţesc, le dezleagă limbile şi-i ajută să se despovăreze. De aceea, spre deosebire de Creangă, unde ne impresionează scrierea dramatică, limbajul dialogic, la Sadoveanu domină monologul, confesia, pe care le solicită asemenea structuri şi destine umane. Pentru eroii de la Hanul Ancuţei, povestirea este un modus vivendi, o stare obişnuită de a fi („Dar istorisiri ştii să spui?" întreabă cineva. Şi i se răspunde firesc „Ştiu, ca oricare om - de ce să nu ştiu?"); ea reprezintă o necesitate psihologică. Destăinuindu-se, răzăşii, ciobanii, călugării află alinare, dobândesc sentimentul, specific sadovenian, al solidarităţii cu semenii. Spusa lor conţine o mare gravitate, e grea de lirism, ca a doinei şi baladei, Mioriţa o ascultă cu tremur de lacrimi în ochi, diferenţiindu-se iarăşi de spiritul jovial şi lucid al lui Creangă. în vorbirea personajelor din Hanu Ancuţei răsună mai cu seamă ecouri biblice şi formule ceremonioase, învăluite poetic („Şi cătră toţi ceilalţi mă închin ca la codru verde!", în timp ce în Amintiri din copilărie înfloreşte la tot pasul vorba de duh. [...] La Sadoveanu, povestirea îndeplineşte, pe de o parte, o funcţie expresă a comunicării, este, cum spuneam, o necesitate psihologică, pe de alta, reprezintă, ca şi cântecul, o delectare, o artă a petrecerii timpului: „Foarte-mi place - zice unul dintre eroi - s-ascult istorisiri şi să spun şi eu câte ştiu din trecutele vremi". Ea poartă un mesaj al prieteniei, unindu-i pe călători în jurul mesei şi dându-i prilej fiecăruia, ca în Halima şi Decameronul, să spună o întâmplare cu tâlc ce cheamă pe alta, la nesfârşit, încât cartea rămâne deschisă pe o pagină de noi făgăduinţe: „Şi comisul Ioniţă însuşi, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai, sărutându-1, a uitat cu desăvârşire că-i dator să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit". Povestirea lui Mihail Sadoveanu este de tip romantic şi folcloric oriental, deosebindu-se de aceea a lui Creangă. Dacă humuleşteanul cultivă ironia şi vorba de duh, autorul Hanului Ancuţei se impune prin lirismul adesea confesiv şi grav al naraţiunii; dacă primul e jovial şi comunicativ, celălalt e melancolic şi soliloc; dacă Creangă e un regizor de geniu al povestirii, Sadoveanu e marele ei poet. Al. SĂNDULESCU Hanu Ancuţei sau arta povestirii, în voi. Citind, recitind... Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 138-143 MANOLESCU: Ca şi Sindipa sau ciclurile medievale occidentale, Hanu Ancuţei conţine o competiţie şi un ritual al povestirii, într-un cadru dat. Accentul cade pe puterea de fabulaţie, care joacă un rol mai mare decât memoria, căci ceea ce în prima clipă pare a ţine de trecutul şi de experienţa fiecărui povestitor se relevă mai târziu a fi legat de închipuirea lui. Personajele se prefac a-şi aminti; în fond, inventează. E condiţia literaturii populare în întregul ei; dintr-o experienţă colectivă şi anonimă, povestitorii scot poveşti pe care şi le atribuie. E şi condiţia literaturii în general. Poveştile nu transformă numaidecât pe ascultător într-un copil şi 262 nu se poate explica setea noastră de aventură imaginară prin copilăria ce dăinuie în omul adult până la moarte. Funcţia eliberatoare a imaginarului rezidă în altceva, fiind mai profundă şi înglobând şi literatura. Pentru copil, poveştile sunt de obicei primele lecturi, lecturi care premerg, în fond, Lecturii. Copilul intră în poveste ca într-o lume de care-1 despart un timp şi un spaţiu: imaginaţia poveştii este pentru copil însăşi viaţa. Dar pentru noi care ştim că ceea ce ne desparte de Şahrazada, de Şahriar, de calif şi de pescar, nu este nici timpul, nici spaţiul, ci Cartea? Bucuria noastră se deosebeşte de a copilului: este bucuria literaturii, nu a realităţii. Copilul crede într-un acces posibil la lumea poveştii, de aici emoţia lui; emoţia noastră vine, din contra, din imposibilitatea oricărui alt contact decât pe calea fanteziei. Poveştile stau pentru noi într-o subţire ramă de carte, care le izolează de cea mai extraordinară dintre lumile posibile în cerul lor pur imaginar. Fantasticul oricărui basm implică pentru noi imaginaţia Literaturii, însă când poveştile devin literatură, literatura, ea, devine poveste. Lectura noastră, care a transformat-o pe Şahrazada într-o eroină de carte, a transformat, cu aceeaşi mişcare, cartea în poveste. Acest sens al imaginarului este foarte vizibil în Hanu Ancuţei, spre deosebire de povestirile anterioare, şi lui i se datorează noutatea universului acestei opere sadoveniene, mult deosebit de al tuturor celor precedente. Cu procedee în linii mari asemănătoare încă, Sadoveanu creează de fapt aici o altă lume decât în povestirile tinereţii. Ni se vorbeşte, în Hanu Ancuţei, despre „o vreme a petrecerilor şi a poveştilor", într-o toamnă rodnică, în care era „pace în ţară şi între oameni bună învoire", când taberele de cară nu se mai isprăveau, povestitorii şi ascultătorii se schimbau necontenit, vinul se deşerta în ulcele şi la focuri se frigeau hartane de viţei şi de berbeci. Iată, deci, semne de statornicie socială, în care conflictele de clasă par a se fi suspendat şi oamenii se bucură de o libertate nesfârşită. în Decameron, cauza retragerii este ciuma, adică un cataclism; aici, din contra, bunăstarea şi armonia. Pentru călugărul Gherman, învăţat cu asprimea recluziunii monahiceşti, petrecerea de la Han constituie un evident timp de excepţie. Aproape nu este povestitor care să nu laude băutura şi mâncarea, înainte de a continua vorba celui ce i-a premers; lauda aceasta repetată seamănă cu un ritual, menit a marca bucuria oamenilor de „rodul pământului şi-al soarelui", care face să pară sacre bucatele, apa şi vinul. Ca de obicei, la Sadoveanu, lauda nu se adresează muncii, ci rodului, nu unui timp al efortului, ci unuia ulterior, al satisfacţiei de pe urma muncii. Este deci un otium fericit, un Canaan, cum zice G. Călinescu. Oamenii sunt simpli, dar nu de tot săraci: elementari, fără să fie primitivi. Rafinamentul este evident în ceremonialul după care se mănâncă şi se bea, în felul preparării şi în categoriile de bucate, amintite mereu, nu din „gourmandise", ci din voluptatea vederii lor, ca la o expoziţie culinară. Arta preparării este savantă şi pretenţioasă. Carne fiartă nu se pomeneşte, numai friptă. Iar frigerea puiului cunoaşte tot atâtea fineţuri ca aceea a crapului descrisă în împărăţia apelor, pui fript în talger de lut, la cuptor sau în ţiglă. întâi se gustă vinul nou, apoi se rupe puiul cu mâna şi cu dinţii, la urmă sunt plăcintele cu poalele-n brâu, expuse pe chersin. Vinul se bea direct din cofăel sau ulcică, şi gura udă se şterge cu dosul palmei sau cu mâneca sumanului. Pâinea trebuie să fie neapărat proaspătă. Desigur, când mediul social se schimbă, se schimbă (în povestiri) şi mijloacele şi tabieturile. Dar plăcerea vieţii rămâne aceeaşi, tradusă în mari scene de mâncare şi băutură, unde nu cantitatea în sine impresionează, deşi s-ar zice că personajele nu stau o clipă degeaba, nici pofta neruşinată, graba de a consuma, ci, din contra, sobrietatea, respectul faţă de hrană, împlinirea ritualului. Beţia e blândă, nezgomotoasă, dezlegând limbile, fără să provoace scandaluri. Oamenii „cu chef sunt, la Sadoveanu, la fel de reticenţi ca şi cei care n-au pus băutura pe limbă. Avem neîndoielnic de-a face cu o civilizaţie cu trăsături precise, care se cunoaşte şi se raportează la alte civilizaţii fără timiditate: acestea sunt acceptate ori respinse după felul cum se bea şi se mănâncă. Negustorul Dămian, întors de la Lipsea, e supus unui veritabil interogatoriu pe această temă: „— Aşa? şi de mâncat ce-ai mâncat? Eu socot, cinstite jupâne Dămian, că te-ai ferit şi de mâţă, şi de broască, şi de guzgan. Ciobanul stupi cu putere într-o parte şi se şterse la gură cu amândouă mânecile tohoarcei. — Nu m-am ferit aşa de tare, vorbi negustorul, căci n-am prea văzut aceste dihănii. Doar cartofe, sodom, şi carne fiartă de porc ori de vacă. — Carne fiartă? se miră căpitanul Isac. — Da, carne fiartă. Şi bere de-aceea de care vă spun. — Vra să zică, urmă mazilul, pui în ţiglă n-ai văzut? — Nu prea. — Nici miel fript tâlhăreşte şi tăvălit în mojdei? — Asta nu. — Nici sarmale? — Nici sarmale, nici borş. Nici crap la proţap. — Doamne fereşte şi apără! se cruci moş Leonte. —Apoi atuncea, urmă căpitanul Isac, dacă nu au toate acestea, nici nu-mi pasă! să rămâie cu trenul lor şi noi cu ţara Moldovei." Se pune şi problema dacă aceasta e cu adevărat „ţara Moldovei". Se mărgineşte Sadoveanu să revele moravuri şi obiceiuri specifice poporului român? Să poetizeze o istorie reală? Spre a răspunde să vedem şi cu ce se ocupă personajele, când nu-şi pierd vremea la han. Desigur, pentru ca petrecerea să poată părea nesfârşită, trebuiau inventate meserii îngăduitoare. Afară de ciobanul Motoc, restul participanţilor la han au profesii libere şi agreabile. Comisul Ionită e, după cum se vede, un boiernaş, care a păstrat titlul, probabil, nu şi practica îndeletnicirii sale. Leonte e zodier, Zaharia, fântânar, Gherman, călugăr, „profesii" care implică vocaţie specială. Unde sunt ţăranii, cei ce trudesc din greu din Dureri înăbuşite sau din Bordeienii? Sadoveanu îşi alege aici eroii dintre cei care ştiu să se bucure de roadele pământului, nu dintre cei care muncesc. La han sunt şi doi negustori, care fac un comerţ asemănător şi, pentru demonstraţia mea, foarte instructiv. Ienache e coropcar, adică negustor ambulant, iar marfa lui, cum şi-o recomandă singur, e „delicată şi subţire, mai mult pentru ochii şi pentru inima părţii femeieşti". Dămian schimbă la Lipsea bătălii pe „horbote, mărgele, cercei şi pânzeturi pentru nevoi femeieşti". Nu-i interesant? După asemenea marfă s-ar spune că femeia e la loc de cinste în „ţara Moldovei", preţuită, ocrotită şi înveselită. Dar toate acestea arată o stare de lucruri foarte bună şi o civilizaţie avansată. Şi nu e vorba doar de domniţe, ca acelea din Balaurul sau din istorisirea Zahariei Fântânarul, ci de femei simple ca Solomia, care a purtat şi ea în tinereţe colier cu mărgăritare, sau ca Ancuţa, căreia Dămian îi dăruieşte „o zgărdiţă de mărgele". Aceste detalii ne obligă să ne formăm despre lumea de la han o idee oarecum diferită de aceea curentă: dacă se miră de „drăcăriile" nemţeşti şi de pălăriile pe care, la Lipsea, le-ar fi purtând cucoanele, oamenii n-o fac din primitivitate, ci dintr-o altă înţelegere a lucrurilor. Obiceiurile, meşteşugurile, arta culinară şi poveştile vădesc o lungă tradiţie, un exerciţiu repetat şi un mare rafinament. Dar nu este numaidecât o tradiţie reală, istorică: aici e vorba de o ţară ce nu există pe hartă, sadoveniană şi originală. Tudor Vianu a examinat într-un articol particularitatea expresiilor politeţii la Sadoveanu, legându-le de umanismul „răsăritean şi bizantin", unde îşi are izvoarele stilul politicos şi sentenţios al prozatorului: „Au rămas oare acele bunuri ale culturii - se întreabă criticul - numai în lumea înalţilor demnitari din jurul domnului? Opera lui Sadoveanu ne face să înţelegem că acele câştiguri ale umanismului au coborât adânc. Le-au adus către mulţimi cărţile poporane, adăpate direct din literatura şi filosofia antichităţii, scriptele cancelariilor, didahiile predicatorilor. Există o întinsă cultură poporană pe care Sadoveanu a făcut-o evidentă prin felul oamenilor lui de a vorbi, în Hanu Ancuţei se rostesc numai oameni din popor, călători ai drumurilor ţării strânşi la un loc de popas. Elocuţia lor se poate lua la întrecere cu aceea a umaniştilor." Cu toate acestea e greu de crezut că e vorba de o lume reală pe care Sadoveanu a revelat-o. Şi nu e deloc cuminte să vedem în Hanu Ancuţei, spre a rămâne la exemplul lui Tudor Vianu, un document (fie şi artistic) pentru felul în care umanismul a pătruns prin intermediul aşa-ziselor romane populare în simţirea şi în gândirea ţăranilor moldoveni. Mai degrabă, putem pune pe seama lui Sadoveanu însuşi această înfăţişare arhaic-livrescă şi umanist-ceremonioasă care ne surprinde ca o dovadă de extraordinară originalitate. Traducătorul Esopiei şi al Sindipei, al Genouevei şi al Halimalei a suprapus peste obiceiurile şi vorbele ţăranilor moldoveni obiceiuri şi vorbe din surse livreşti: adăugând umanismului apusean (confruntat în Zodia Cancerului şi în Fraţii Jderi cu acela răsăritean) şi ecourilor literaturii sau filosofiei bizantine, aroma ciclurilor arabe, indiene şi chineze, un sâmbure din misterioasa învăţătură a Egiptului vechi. Combinaţie de spirit poporan-moldovenesc şi de spirit cărturăresc, lumea lui Sadoveanu - ce mijeşte în Hanu Ancuţei - va fi de fapt fără graniţe precise, şi o vom regăsi nu numai în idilica Moldovă din Fraţii Jderi, dar şi în Dobrogea din Ostrovul lupilor, în India din Divanul persian, în Mongolia din Cuibul invaziilor. Sultanii nomazi din marginea deşertului Gobi şi pescarii de la Şiret seamănă atât de bine, tocmai fiindcă literatura lui Sadoveanu îi apropie. Aici imaginaţia îşi creează o istorie şi o geografie proprie. în lumea biblică a sultanului Sabek, flecare gest are o semnificaţie, cuvintele sunt alese cu grijă; oamenii fiind de o politeţe excesivă, totul pare guvernat de cel mai complicat protocol: spălatul mâinilor, masa, somnul, primirea oaspeţilor, vânătoarea etc. Ideea de barbarie e exclusă. Sultanii păstori nu cunosc întrebuinţarea tacâmurilor europene sau a carabinei cu două ţevi, cum ţăranii de la Hanul Ancuţei nu cunosc trenul, şi tot ca aceştia se miră de îmbrăcămintea vizitatorilor străini. Sadoveanu pictează în Asia din Cuibul invaziilor aceeaşi lume familiară lui, care începe cu Hanu Ancuţei şi se continuă cu capodoperele maturităţii: e un întreg popor, inventat, însă cu exactităţi etnografice, cu specific naţional. în ţesătura expresivă a prozei lui Sadoveanu au intrat, o dată cu Hanu Ancuţei, fire foarte variate, din surse ce se mai pot uneori descoperi. Motive şi forme lingvistice, deopotrivă. Şerban Cioculescu a arătat bunăoară că anecdota cu iapa lui Vodă o putea afla Sadoveanu în Le moyen de parvenir a lui Beroalde de Verville, canonic la Tours spre sfârşitul secolului XVI şi începutul celui de-al XVII-lea, inspirat la rându-i de o povestire orientală prin intermediar spaniol; întâmplarea lui Isac are, cum a observat G. Ibrăileanu, subiectul unui răspândit cântec bătrânesc; iar un haiduc cu numele Vasile cel Mare este eroul unor legende populare analizate de Ovid Densusianu; în fine, moartea lui Duca a povestit-o Neculce. Traducătorul Alexandriei cunoştea, desigur, nu numai formele populare şi prozaice în care romanul circula în răsăritul Europei, dar şi pe acelea culte, cavalereşti şi de curte din apus. Alexandria din 1909 nu e totuşi decât adaptarea cărjii populare răsăritene: abia Fraţii Jderi va folosi ambele izvoare. Un specialist (I.C. Chiţimia) ne atrage chiar atenţia că Sadoveanu renunţă, în adaptarea din 1909, la turnura arhaică a limbii, preferând expresiei savuroase pe care prima versiune tipărită la noi a Alexandriei, aceea a lui Petru Bart din 1794, o mai păstra (la fel de stângaci-fermecătoare precum fusese în manuscrisul din 1620 care-i servea drept bază) o limbă curentă şi fără culoare [...] Dar începând prin a moderniza limba veche reală, el a sfârşit prin a inventa o limbă proprie. Găsim în lipsa de culoare a adaptării Alexandriei cheia procedării. Limba şi lumea din scrierile de după Hanu Ancuţei sunt operă de fantezie, în care Occidentul şi Orientul, viaţa şi cartea îşi dau întâlnire într-o misterioasă sinteză. Instituţiile din Hanu Ancufei sunt rodul acestei deformări livreşti, pe care imaginaţia sadoveniană o va impune mereu de aici înainte istoriei, locurilor şi oamenilor din care se inspiră: găsim în ele curtenie franceză şi ceremonie bizantină, cavalerism medieval apusean şi moravuri ţărăneşti din Moldova cronicarilor. Este un maxim artificiu pe care însă arta lui Sadoveanu îl face insesizabil şi natural. Exemplului dat de Tudor Vianu din vorbirea orbului („Mie-mi plac tovărăşiile vesele... îmi place vinul nou şi friptura de pui la ţiglă..."), care ar arăta o anume filosofie autohtonă a existenţei, eu i-aş opune altul, în care ceea ce uimeşte este adânca poezie, fantezia delicată şi graţioasă a comparaţiei: „Mărgăritarul, cinstite stăpâne, e o piatră scumpă care se găseşte în scoici, la mare. Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când marea-i lină, ies anume scoici la mal şi se deschid la lumina lunii. Şi aceea în care cade o picătură de rouă se închide şi intră la adânc. Iar din acea picătură de rouă se naşte mărgăritarul."

Baltagul                                        Mihail Sadoveanu                                                             CAP. I           Stapane, stapane, Mai cheama s-un cane Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam. Pe tigan l-a invatat sa cante cu cetera si neamtului i-a dat surubul. Dintre jidovi, a chemat pe Moise si i-a poruncit: Tu sa scrii o lege; si cand va veni vremea, sa pui pe farisei sa rastigneasca pe fiul meu cel prea iubit Isus; si dupa aceea sa indurati mult nacaz si prigonire; iar pentru aceasta eu am sa las sa curga spre voi banii ca apele. A chemat pe ungur cu degetul si i-a ales, din cate avea pe langa sine, jucarii: Iaca, dumitale iti dau boftori si pinteni si rasina sa-ti faci sfarcuri la mustati; sa fii fudul si sa-ti placa petrecerile cu sotii. S-a infatisat si turcul: Tu sa fii prost; dar sa ai putere asupra altora, cu sabia. Sarbului i-a pus in mana sapa. Pe rus l-a invrednicit sa fie cel mai betiv dintre toti si sa se dovedeasca bun cersetor si cantaret la iarmaroace. A poftit pe boieri si domni la ciubuc si cafea: Mariilor voastre vi-i dat sa traiti in dezmierdare, rautate si ticalosie; pentru care sa faceti bine sa puneti a mi se zidi biserici si manastiri. La urma au venit si muntenii s-au ingenuncheat la scaunul imparatiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu mila: — Dar voi, nacajitilor, de ce ati intarziat? —Am intarziat, Prea slavite, caci suntem cu oile si cu asinii. Umblam domol; suim poteci oable si coboram prapastii. Asa ostenim zi si noapte; tacem, si dau zvon numai talancile. Iar asezarile nevestelor si pruncilor ne sunt la locuri stramte intre stanci de piatra. Asupra noastra fulgera, trasneste si bat puhoaiele. Am dori stapaniri largi, campuri cu holde si ape line. — Apoi ati venit cei din urma, zice Domnul cu parere de rau. Dragi imi sunteti, dar n-am ce va face. Ramaneti cu ce aveti. Nu va mai pot da intradaos decat o inima usoara ca sa va bucurati cu al vostru. Sa va para toate bune; sa vie la voi cel cu cetera; si cel cu bautura; si s-aveti muieri frumoase si iubite. Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumatrii si nunti, la care in vremea iernii era nelipsit. Zice el c-ar fi invatat-o de la un baci batran, care fusese jidov in tinereta, si binevoise Dumnezeu a-l face sa cunoasca credinta cea adevarata. Acel baci stia si altele si cunostea si slova, lucru de mare mirare intre ciobani. De la el Lipan deprinsese si unele vorbe adanci pe care le spunea cu inteles la vreme potrivita. — Nimene nu poate sari peste umbra lui. — Ce vrai sa spui cu asta? il intreba nevasta-sa Vitoria, privindu-l piezis. — Spun si eu o vorba celor care au urechi de auzit. Nevasta intelegea ceva dar era banuitoare ca orice femeie si deprinsa sa rasara la orice intepatura. — A fi cum spui, badica; dar cel ce spune multe stie putine. — Asta pentru cine-i? se rasucea Lipan. — Asta-i pentru intelepti si carturari. — Asa? si ma rog, cine-i intelept si carturar? — Cine sa fie? intreaba-ma si nu ti-oi putea spune. — Mai femeie, tu iar cauti pe dracu ! — Ce sa-l caut, ca-i de fata! Si de poveste si de asemenea vorbe iuti, Vitoria, nevasta lui Nechifor Lipan, isi aducea aminte stand singura pe prispa, in lumina de toamna si torcand. Ochii ei caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului, erau dusi departe. Fusul se invartea harnic, dar singur. Satul risipit pe rapi sub padurea de brad, casutele sindrilite intre garduri de razlogi, paraul Tarcaului care fulgera devale intre stanci erau cazute intr-o negura de noapte. Acei ochi aprigi si inca tineri cautau zari necunoscute. Nechifor Lipan plecase deacasa dupa niste oi, la Dorna, s-acu ziua Sfantului Andrei era aproape si el inca nu se intorsese. In singuratatea ei, femeia cerca sa patrunda pana la el. Nu-putea sa-i vada chipul; dar ii auzise glasul, intocmai asa spunea el povestea; femeia ii adaogase numai putine cuvinte despre campuri, holde si ape line. Aceste vorbe erau ale ei, izvorate dintr-o dorinta, si, repetandu-le in gand, ochii i se aburira ca de lacrimi. Viata muntenilor e grea; mai ales viata femeilor. Uneori stau vaduve inainte de vreme, ca dansa. Munteanului i-i dat sa-si castige painea cea de toate zilele cu toporul ori cu cata. Cei cu toporul dau jos brazii din padure si-i duc la apa Bistritei; dupa aceea ii fac plute pe care le mana pana la Galati, la marginea lumii. Cei mai vrednici intemeiaza stani in munte. Acolo stau cu Dumnezeu si cu singuratatile, pana ce se imputineaza ziua. Asupra iernii coboara la locuri largi si-si pun turmele la iernat in balti. Acolo-i mai usoara viata, s-acolo ar fi dorit ea sa traiasca, numai nu se poate din pricina ca vara-i prea cald s-afara de asta, munteanul are radacini la locul lui, ca si bradul. Nechifor Lipan s-a aratat totdeauna foarte priceput in mestesugul oieritului. Stanile i-au fost bine randuite si ciobanii ascultatori. Bacii nu stiau numai istorisiri, ci cunosteau taina laptelui acru s-a branzei de burduf, ii veneau scrisori si cereri de departe, din niste targuri cu nume ciudate. Ca sa i le dezlege, Lipan se ducea la parintele Danila, dupa aceea trecea pe la crasma sa beie un pahar cu alti munteni ca si dansul, vrednici tovarasi in treburi de acestea. Cum se simtea pe Tarcau in sus ca lui Nechifor i-a cazut veste cu parale, rasareau la crasma lui domnu Iordan si lautarii, parca i-ar fi adus hoitul. Omul se intorcea tarziu acasa, insa cu chef. Femeia gasea de cuviinta sa se arate suparata. — Iar se otarasc in tine cei sapte draci! ii zicea razand Nechifor si-si mangaia mustata groasa. La mustata aceea neagra si la ochii aceia cu sprancene aplecate si la toata infatisarea lui indesata si spatoasa, Vitoria se uita ascutit si cu indarjire, caci era dragostea ei de douazeci si mai bine de ani. Asa-i fusese drag in tinereta Lipan, asa-i era drag s-acum, cand aveau copii mari cat dansii. Fiind ea asa de apriga si indarjita, Lipan socotea numaidecat ca a venit vremea sa-i scoata unii din demonii care o stapaneau. Pentru asta intrebuinta doua maiestrii putin deosebite una de alta. Cea intai se chema bataie, iar a doua o bataie ca aceea ori o mama de bataie. Muierea indura fara sa cracneasca puterea omului ei si ramanea neinduplecata, cu dracii pe care-i avea; iar Nechifor Lipan isi pleca fruntea si arata mare parere de rau si jale. Pe urma lumea li se parea prea buna si usoara, dupa randuiala lui Dumnezeu din povestea baciului care fusese jidov. Avere aveau cat le trebuia: poclazi in casa, piei de miel in pod; oi in munte. Aveau si parale stranse intr-un cofaiel cu cenusa.     Comentarii bacalaureat, titularizare, rezumate da-ti click aici......   Comentarii rezumate bacalaureat titularizare definitivat  

Domnu Trandafir – de Mihail Sadoveanu                                                                    I          Azi, dupa ce am vazut iar manastirea Neamţului, „vechea Manastire Alba cu trecut aşa de neguros şi de bogat „, şi dupa ce am vazut Cetatea, „cuibul aprigilor razboinici de odinioara”, m-am suit de la un han, care rasufla aburi de mancari felurite, într-o birja mare cat o corabie, la care erau înhamaţi patru cai cu coastele destul de aratoase. Ma gandeam la vremea cand am cutreierat cu tine aceste locuri, cand am mîncat oua rascoapte, sus, între ruini, cand am baut, firitisindu-ne unul pe altul în singuratatea aceea, sticla cea cu vin armaş pe care ne-o daruise parintele Visarion, şi cand am cantat într-un amurg liniştit, într-o pulbere de aur: Pe o stanca neagra, într-un vechi castel,   Unde curge-n vale un rau mititel…   Uite, ca de ieri mi-aduc aminte de înserarea aceea, de melodia noastra traganata pe care o cantam cu glasuri aşa de mişcate, şi de versurile pe care le-am zgariat acolo, pe o piatra, de versurile înflacarate pe care nu le-am mai gasit şi din care-mi aduc aminte numai franturile de la începutul acestei epistole…   Și m-am suit, în haradaica aceea cu patru cai, între buccele mari, între madame grase care se uitau zambind la mine, ş-am pornit spre targuşorul meu natal într-un sunet domol de clopote dogite.   La spate aveam, departe, munţii în ceaţa; înainte se desfaşurau dealuri paduroase; şi ma simţeam, cu toata tovaraşia galagioasa, uşor şi vesel ca în cea dintai tinereţa. Prin nouraşii de praf luminos care ne urmareau în vartejuri, priveam ogoarele verzi, satele liniştite cu biserici albe, sclipirile departate ale apelor… Din cand în cand ne întîlneam cu baieţandri care-şi paşteau în şanţuri boulenii albi cu coarnele lucii. Ne urmareau cu priviri liniştite pana departe, şi ramaneau în urma, tot mai în urma. Şi parca îmi venea sa ma opresc, sa-i întreb, sa le spun o vorba buna. Erau chipuri pe care le mai vazusem, pe care le uitasem de cand m-am înstrainat, şi pe care le regaseam aceleaşi în liniştea şi seninatatea lor.   Şi cu cat ma apropiam de locul unde m-am nascut, cu atat se deşteptau amintirile copilariei, vii şi luminoase, parca rasareau din împaraţia uitarii prietini pierduţi care ma salutau cu zambete de bunatate.   Cand intraram la Moţca în codru, zvoana de glasuri din trasura se potoli ca printr-un farmec. Caii mergeau la pas şi, în linişte, ascultam freamatul uşor al desişurilor. Parca era un cantec, şi parca-mi venea sa dorm. Şi dintr-odata, dintre chipurile trecutului, care ma cercau unul dupa altul, unul ramase mai desluşit, şi-i zambii cu dragoste în piroteala care ma copleşea.   Era Domnu, domnu Trandafir, învaţatorul meu.   Nu-l vazusem de mult pe domnu Trandafir. Îmi închipuiam ca e pensionar, ca trebuie sa fi îmbatranit. Eu îl vedeam însa tot ca odinioara, nalt, bine legat, cu mustacioara neagra pe care şi-o tundea totdeauna scurt, zambind cu bunatate, încruntandu-se cateodata, insuflandu-ne un respect nemarginit.   Toate patru clasele erau gramadite într-o odaie lunga. Unora din baieţi le da teme, pe alţii îi asculta. Cand explica, ascultam toţi; şi istoriile minunate cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul le-am ştiut chiar din clasa întaia.   Mai cu sama explicaţiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii altor vremuri în cununile lor de neguri. Îi urmaream înfiorat, auzeam parca freamatul luptelor şi, acasa, îi visam o noapte întreaga.   Uite, şi acum mi se pare ca Domnu nostru a fost un om deosebit. Îi scînteiau privirile şi era şi el mişcat cand ne spunea despre marirea stramoşilor. Cand facea un semn cu mana, aşa, într-o parte, parca ridica o perdea de pe trecut, şi eu vedeam tot ce spunea glasul lui… Şi cand ma gîndesc bine, cand judec cu mintea de-acum, cand caut sa adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, gasesc cu mirare ca Domnu era un om foarte nacajit, harţuit de administraţie, ca cu greu îşi ducea gospodaria lui, ca venea de multe ori amarat, ca sa ne dea cu dragoste învaţatura de toate zilele… Dar atunci nu, n-avea alta grija decît sa ne spuie istorii mişcatoare.   Ca dansul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, draga prietine, cand te gandeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat saracie şi batjocura, care au trecut printr-un vifor de nemulţamiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit sa-şi îndeplineasca, cu bine, menirea…   Domnu nostru ne-a învaţat rugaciuni, ne-a învaţat cantece care erau aşa de frumoase pentru copilaria şi sufletele noastre, deşi nu le înţelegeam bine; ne-a învaţat sa credem şi în alte lucruri, în trecutul şi vrednicia noastra, lucruri pe care mulţi le batjocoreau în acea vreme; ne-a învaţat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au ramas în fundul sufletului ca seminţe bune ce au înflorit bogat mai tarziu…   Îmi aduc aminte… Într-o sara ne stranseseram la şcoala la împletit panere. Şedeam în cerdac, în cerdac la Domnu, şi unul spunea o poveste. Era o linişte mare în împrejurimi în primavara aceea, şi departe, spre Siret, se auzea, abia se auzea un cantec de fluier. Umbrele înserarii ne învaluira, povestitorul tacu, şi noi ramaseram fara vorbe, cu Domnu în mijlocul nostru, ascultand adierea departata a cavalului.   – Mai baieţi, staţi, c-am sa va cetesc şi eu o poveste…      

Frații Jderi volumul al treilea                                                            Oamenii  Mariei Sale (1942)                          PE BĂTRÎNUL MANOLE PĂR-NEGRU ÎL DOR ŞALELE                                                                      Capitolul 1   Pe bătrînul Manole Păr-Negru îl dor şalele. De cînd măria sa Vodă a binevoit a-i îngădui hodină în sălaşul lui de la Timiş, dăruindui şi imaşurile cele mari de la Prut, în ţinutul Iaşilor, comisul îşi simţeşte încheieturile scîrţîind şi mai ales îl dor şalele. Căci nu mai stă hojma în şa ca altădată, şi nu se mai supără şi nu se mai frămîntă, şi nu mai dă porunci cu străşnicie, şi nu mai are griji zi şi noapte pentru herghelie şi harmasarii domneşti. Acuma bacii umblă cu oile de la munte la bălţile Prutului şi scutarii îi dau samă de toate, înfăţişîndu-se la poruncile sale din trei în trei luni; şi vatamanii lui de la tamazlîcurile de boi din aceleaşi păşuni dintre gîrlele Jijiei îi aduc aşijderea sămi cuviincioase şi-i dau socoteală pentru marfa gata să purceadă în tot anul cătră tîrgul cel mare al nemţilor, la Danţig. Îi vine ştire bună şi despre peştele închis în Bălţi în fiece primăvară, pe care măjerii îl prind apoi cu hărnicie în cap de vară la Sînpetru. Toamna, află şi cîte sloiuri de ceară se pot neguţa în prisăcile ce are la apa Moldovei cît şi la apa Prutului. Şi numai un drum se nevoieşte a face, fie la Suceava fie la Liov, ca să-l întîlnească pe Dămian, feciorul său, mare neguţător în ţară străină, şi să primească gălbinii ce i se cuvin. Căci pentru negoţurile sale cu limbile străine se îngrijeşte acest vrednic fecior al său. Însă avînd toate, şi toate umblîndu-i cu îmbielşugare, primindu-şi banii pe ciurde, şi dulceaţa oilor, şi mierea albinelor, şi vama morilor, şi peştele sărat, şi toate bunătăţile de care l-a învrednicit mila lui Dumnezeu şi a lui Vodă, îşi simte puterile scăzînd, îl dor şalele şi cu zîmbet mîhnit îşi aduce aminte de zburdăciunile tinereţii. Uneori îi vine cîte-o supărare gîndindu-se că încă nu i se cuvenea asemenea rînduială la care l-a supus hotărîrea măriei sale. L-a văzut de cîteva ori pe Vodă, după bătăliile din Ţara Românească şi de la Cetatea Dîmboviţii. La aceste fapte de arme s-a învrednicit şi el însuşi a lua parte, şi nu s-a putut spune nici o clipă că sabia sa a fost mai puţin harnică decît a feciorilor săi. Tocmai din pricina asta s-a bucurat măria sa cu gînd bun asupra vechiului său slujitor. Miluindu-l, măria sa a socotit că-i face dreptate. Aşezîndu-l pe Simion comis la herghelia domnească, măria sa a fost încredinţat că-i face bătrînului său credincios de două ori dreptate. Şi dîndu-i şi lui Jder cel mic slujba ce avusese Simion, Vodă chibzuise că mulţămirea bătrînului va fi sporită. Într-adevăr, mulţămirea îi fusese sporită lui jupîn Manole Păr-Negru; şi îndîrjirea nu-i venea decît cînd vedea pe alţii poruncind şi rînduind acolo unde el rînduise şi poruncise atîţia ani. Porunceau şi rînduiau feciorii săi; totuşi nu-i era îndămînă să audă pe alţii poruncind, iar el să tacă. Decît să se mai suie la grajdurile domneşti, să-i vie supărare, nu-i mai bine să-şi vadă de ale sale treburi la curtea sa din Timiş? Dar aici toate merg bine pe de o parte; iar pe de altă parte aici porunceşte altă putere, pe care domnia sa nu s-a simţit niciodată în stare so domolească şi s-o împuţineze. În curtea de la Timiş e mare şi tare jupîneasa Ilisafta. Măria sa Vodă Ştefan la Suceava, iar jupîneasa Ilisafta la Timiş. Să se ducă la oi în munte ori la şes, lui jupîn Manole nu i-i îndămînă, căci domnia sa în toată viaţa s-a îndeletnicit cu altele. Să se aşeze la tamazlîcurile de boi iarăşi nu i se părea îndeletnicire cuviincioasă. Se duce numai să-şi arate slugilor obrazul, şi se întoarce. Drumurile de negoţ iar îi sînt puţine, la soroace rînduite. Vînătorile măriei sale, iarăşi, sau împuţinat de cînd măria sa a început a bate războaie, deci nici din partea asta domnia sa n-are mulţămire. Îi rămîn vechile sale harţuri cu jupîneasa Ilisafta. Lehamite i-a fost de ele totdeauna şi i-i lehamite şi acuma. Aşa că s-a înfățișat în vremea din urmă de vreo două ori la Vodă, cu gînd să ceară o izbăvire.    

Frații Jderi volumul al doilea   Izvorul Alb    1936 CÎND A FOST CUTREMURUL CEL MARE   Era cătră amiază şi soarele bătea cu putere în zidăria sură a Cetăţii. Nu sufla adiere de vînt; se boltea deasupra un cer alburiu de secetă. De douăzeci şi una de zile nu plouase. În partea cîmpului, gospodarii nu mai puteau cosi otavă. Asemenea bucurie n-o puteau avea, ca totdeauna, decît oameni din munte. Într-o sfîntă zi ca aceea, a Tăierii Cinstitului Cap al lui Ion Botezătorul proroc, era acum mare sfat între munteni, la Ieslele lui Vodă şi la Timiş, şi sub Rarău, şi la Hangu, ca să iasă cu toţii de a doua zi, cu femei şi copii, să înceapă a cosi acea ierbuşcă de matasă, poreclită de ei «dulceaţa cerbilor». Pe cînd aici, împrejurul Sucevii, miriştile şi imaşurile erau cafenii. Ţăranii îşi purtau oile şi vitele sub poala pădurilor, spre apa Siretului şi tocmai dincolo de Moldova. Se dovedise, deasemenea, puţin spor la stupi. În acea vară nu ieşiseră nici paroi, nici nu putuseră prisăcarii să reteze a doua oară fagurii mătcilor neroite, cărora ei le zic «buhai». Nu ieşise spor nici la fruptul oilor, deoarece oile merg una cu albinele. Se împuţinase apa şi în fîntîni. Spuneau unii oameni vechi că să fie asta semn, ca în anul de la zidirea lumii 6963, cînd a detunat spurcatul Mehmet-Sultan cetatea Ţarigradului. Şi în acel an s-a prelungit seceta asupra toamnei, pînă în luna noemvrie; şi monahii de la Aton au scris despre un rîu de la Machedonia, care, la 7 noemvrie a acelui an pustiu, s-a vîrît sub pămînt într-un loc anume, lăsînd albia uscată; şi numai după ce s-a vestit căderea Cetăţii împărăteşti şi pieirea lui Constantin-Împărat, au pornit puhoaie mari de ploi şi apa acelui rîu numit Vardar a prins a curge iarăşi în albia ei. Asemenea acum, de pe zidurile Cetăţii Domneşti, străjerii văd peste zăvoaie Siretul curgînd împuţinat : pare un brîuşor de argint. Şi ziua şi noaptea, în lungul ceasurilor, fîlfîie cînd şi cînd dinspre miazăzi aceeaşi aburire caldă. La a treia strajă, în puterea nopţii, cînd ies spaimele şi înlemneşte firea, aşa de tare se subţiază văzduhul sub clipirea stelelor, de s-aude un cucoş cîntînd stîns dintr-aşa depărtare, încît nu poate să fie decît de pe celălalt tărîm. Cînd se descopăr în răsărit genele zilei, întăi se scrijelează zarea cu sînge şi după aceea se arată soarele în senin. Străjerul din chindia de cătră tîrgul Sucevii îşi înalţă ochii spre flamura de pe palatul măriei sale ; boarea dimineţii n-o poate desfăşura. Acea flamură de matasă albastră, cu stema Moldovei — cap de bour şi stea cu cinci crengi — cusută cu fir de aur, a fost adusă măriei sale de cătră doi cinstiţi boieri greci de la Domnia Mangopului, dar de la împărătiţa Măria Comneanca. Acei boieri graşi cu bărbi pătrate au plutit pe Marea într-o caravelă genoveză, de la Cafa pînă la Cetatea Albă ; şi de la Cetatea Albă au venit la Suceava cu călăreţi domneşti şi cu Luca Pîrcalabul, aducînd şi alte daruri de la Mangop, mai ales brocart italienesc, pentru straiul de mire al măriei sale Ştefan, şi, pe lîngă asta, şi cu bună vestire că va sosi chiar Împărătiţa Măria nu tîrzie vreme la Moldova. Cătră mijlocul lunii septemvrie se va sili înălţimea sa luminată să fie la Suceava. Deci se va bucura ţara de mireasă din viţa autocratorilor de la Bizanţ. — Să ştii că atunci se vor deslega ploile, dădea încredinţare cuviosul Timoftei Sîrbul, dascălul măriei sale Alexandrei-Voievod. Mai mult fost dascăl, căci acuma coconul domnesc era ieşit de subt ascultarea lui. — Se poate, a răspuns dumnealui Petre Hărman, căpitanul siimenilor din Cetate ; dacă acesta-i semnul secetei, apoi nu văd în el nici o minune. După secetă nu poate să urmeze decît ploaie, aşa cum, după văduvia destul de lungă a lui Vodă, urmează bucuria pe care ne-au vestit-o solii de la Mangop.