Mihail Sadoveanu de citit

                                                                                                                                                                Mihail Sadoveanu       CREANGA DE AUR   CAPITOLUL I E vorba de părinţii noştri de demult, iar stăruinţa bătrânului mag de odinioară e departe de a fi o simplă iluzie În august 1926 profesorul nostru a organizat caravana ca şi-n ceilalţi ani, cu aceiaşi oameni şi aceleaşi animale. Ne-am continuat cercetările hotărâţi, din simpatie pentru el, să-i suportăm din nou distracţiile şi capriciile. Domnu’ Stamatin (aşa îi ziceam, deoarece era cu mult mai în vârstă decât noi) se prezenta ca un fel de ţârcovnic firav, cu bărbuţă rară şi chelie precoce, care se uita foarte de aproape şi atent prin ochelarii lui, disjungând şi reclădind elementele; cu toate acestea era de mirare în ce distracţii comice cădea uneori. „Era cam săltat“, cum spuneau de­sigur muntenii care ne întovărăşeau. „E venit de pe ceea lume“, am auzit eu pe unul şoptind şi ghiontind cu cotul pe cel de alăturea. Ciudate, deasemeni pentru un savant ca el, mi se păreau efuziunile lui lirice, care aveau loc din când în când, la popasuri. Atunci era în stare să absoarbă până la două pahare de vin, după ce vărsa cu religiozitate picăturile pentru morţi. Era un om interesant, în orice caz, şi lui i se datoreşte povestea care urmează. E o datorie de pietate să-l pomenesc aici. Destinul i-a fost să piară într-o râpă a acelor locuri sălbatice, într-o altă expediţie, cea din 1930, la care n-am mai luat parte. Atunci, în august 1926, după ce am trecut de Obârşii, brădetul şi muntele au părut a se pustii cu desăvârşire. Din unele poieni înalte se vedea Oltul, din altele am văzut Mureşul; pe urmă am avut impresia că ne desfacem total de vederea şi sunetul lor; n-am mai privit decât cerul şi n-am mai auzit decât şuietul sihlei. Până pe unde răzbeam noi, n-ajungeau ciobanii cu turmele, căci aşezările oamenilor erau prea depărtate. Mentorul nostru avea plăcerea să ne călăuzească adânc „în ţara necunoscută“. În unele părţi călări, în altele pedeştri, ciocănind stâncile şi adunând sfărâmăturile pentru colecţiile lui, suirăm astfel şi coborârăm cătră Călimani. Într-o după-amiază, am poposit lângă o arcadă de calcar, mascată de ferigi şi jnepeni. — Îmi închipui, ne zise Stamatin, că niciodată n-aţi văzut, în alte părţi, locuri aşa de frumoase prin măreţia posomorâtă pe care şi-au păstrat-o din vremea când, după convulsiile geologice, s-au fixat în această formă nouă. Aici strigă în cetini, în luna lui aprilie, urogalus, cocoşul cel negru cu optsprezece pene în evantaiul cozii. În amurg, aveţi s-auziţi boncăluind pe cervus carpaticus. Pot să vă arăt, dacă doriţi, pe povârnişul unei râpe, hăţaşul pe unde am văzut trecând, cu soaţele lui, un bison bonasus, despre care se spune că ar fi dispărut din munţii noştri. Să ştiţi că nu-i adevărat; în aceste singurătăţi stăruiesc şi alte înfăţişări de demult. Aşezaţi-vă în preajma focului, grăbiţi-vă a scoate conservele şi a pregăti ceaiul, ca să aveţi pe urmă timp să priviţi în jur şi s-ascultaţi glasurile misterioase care mă cheamă necontenit. Am credinţa că aici am să-mi isprăvesc cariera. Oasele mele, desigur, trebuie să se adune cu ale unor strămoşi. De câte ori pătrund în această regiune nevinovată, mă simt emoţionat şi devin liric, ca un primitiv. Să nu râdeţi de mine, nici să mă judecaţi rău, dacă mă veţi auzi descântând şi invocând ceea ce, pentru dumneavoastră, e de mult pierit, iar pentru mine e încă viu. După ce i-am cerat să se explice, l-am lăsat să vorbească. — Dumneavoastră aţi crezut, zâmbi el, că eu sunt un simplu adunător de roce. E adevărat că, din această îndeletnicire, mi-am făcut o profesie; disciplina ei m-a dus, însă, pe cărări cotite, în altă parte. Deprinzându-mă a cerceta scoarţa pământului şi a trage concluzii, a restaura un ev de acum o mie de milenii din câteva oase împrăştiate, am ajuns să-mi pun probleme de aceeaşi natură, scurmând altfel de sedimente. Nu ştiu pentru ce motive se străduiesc folcloriştii, care adună mii de pagini de maculatură în colecţii. N-am avut niciodată impresia că ar scoate ceva din asemenea epave ale oceanului-timp. Metodele mele, însă, m-au îndemnat foarte de timpuriu, de pe când eram tânăr ca dumneavoastră, să caut argumentul acestor paleologhii, datini şi eresuri ale populaţiilor din Carpaţi. Am ajuns la nişte concluzii fireşti, care unora li s-ar părea totuşi surprinzătoare. Am ajuns să preţuiesc şi să iubesc aceste alcătuiri vii ale religiei vechi a pământului acestuia, găsind în ele însăşi gândirea strămoşilor mei şi însuşi sufletul lor. Religia nouă, care n-are decât zece veacuri, nu s-a putut substitui puterilor trecutului decât în parte şi superficial. Poporul încă practică legea veche. De aceea, să nu vi se pară de mirare dacă voi invoca umbra severă a Bătrânului preot păgân care a sălăşluit cândva sub bolta unei asemenea peşteri. Pentru dumneavoastră poate fi o fantasmagorie; pentru mine e o realitate. Duhul lui trăieşte încă în mine, cum a trăit în atâtea generaţii succesive; deci eu văd şi simt fiinţa lui în această regiune a lui Dumnezeu. Neapărat, asemenea fiinţă misterioasă nu poate apărea decât credincioşilor şi poeţilor. Puneţi-mă în această categorie inferioară, dacă voiţi; e momentul când cred şi văd. Întâia oară am luat contact cu acest mag respectabil şi astrolog iscusit într-o zi de sfârşit de martie, la echinocţiul uneia din primăverile trecute. Atunci m-am suit în muntele ascuns pe care contimporanii mei nu-l cunosc. Între vârtejuri de zloată am ajuns până la lăcaşul său, într-un loc unde trei izvoare vii saltă de subt piatră zbătându-se ca viperele înţelepciunii lui celei fără de moarte şi murmurându-i numele într-o altă limbă decât cea schimbătoare a oamenilor. Ascultaţi ce-am văzut. Cenuşa veche sta încă în vatra părăsită; lătra în adâncime căţelul pământului; am intrat şi l-am găsit palid şi semeţ în jilţul tăiat în stâncă. Cu dreapta ţinea toiagul de fildeş. Avea muşchi în plete şi pe sân; îi ajungea barba la pământ şi genele la piept; deasupră-i fâlfâia, gonindu-se în roate, Cu-aripile-ostenite, un alb şi-un negru corb... Subt povara acestui semn al zilelor şi nopţilor stătea orb, însă numerele de aur continuau să clipească subt bolta frunţii lui, scriind misterios timpurile. La întrebările mele, continuă profesorul privindu-ne sarcastic prin ochelarii lui de miop, a dat răspunsurile cele mai bune, punând în mişcare, fără să înţeleg cum, alcătuirile statornice ale lui Dumnezeu. Trebuie să vă spun (căci asta am găsit la sfârşitul drumului meu cotit), trebuie să vă spun că străbunii mei de la Burebista şi mai de demult stăteau, ca să zic aşa, c-o inimă nouă în faţa minunilor. De aceea înţelepţii de-atunci au comunicat cu Divinitatea altfel decât în civilizaţia dumneavoastră. Acolo unde dumneavoastră raţionaţi şi încercaţi a trece spre adevăr prin silogisme şi ipoteze, înţeleptul de demult avea o cale deschisă, o împărtăşire directă, o însuşire de a pătrunde nesilit în miezul lucrurilor. Aspectele lumii şi fenomenele naturii magul le prezenta în embleme; le punea deci o cheie veşnică. După aceeaşi metodă, subt simbol, adevărul cel mai abstract putea deveni sensibil; o propoziţie uscată se mişca în imagini; astfel, necunoscuturile se îmblânzeau, zidirile neanimate şi entităţile morale se poetizau; metafizica se înfăţişa într-o horă de zeiţe. Să ştiţi, băieţi, de la acel mag de demult, care a sălăşluit în aceste locuri, au rămas mamelor noastre poveştile cu care ne-au încântat în seri de iarnă. În ele se cuprindeam adevăruri permanente. Nici noi, nici ele nu ştiam; eram împreună copii şi ne amuzam cu sclipirile lor de juvaiere. Acest mag, în epoca regilor daci, practica, după o rânduială antică de la Memfis, grafia sacră a cunoaşterilor spirituale. Hieroglifele, cum ştiţi, cuprindeau un principiu de înţelegere universală a noţiunilor, înfrăţind pe iniţiaţi într-o limbă mută. Alfabetul dumneavoastră de astăzi, ca şi limba vulgară, stă mai mult în slujba instinctelor. La întrebările mele, am primit răspunsuri ce mă îndrumau la o pătrundere de care omenirea de astăzi s-a depărtat; căci progresul necontenit al inteligenţei şi raţionamentului a sleit acele aptitudini care legau pe om mai strâns de stihii. Presimţiri, instinct şi ceea ce numiţi dumneavoastră astăzi subconştient - le-am avut şi noi cândva, ca şi rudele noastre animalele, într-o formă potenţială; magia şi fenomenele de telepatie erau în veacurile acelea practici curente. Cunoaşterile acelea subtile şi directe trebuiesc redobândite pe calea ştiinţei experimentale. Bătrânul mi-a deschis înţelegerea eresurilor, a datinelor, a descântecelor, a vieţii intime a poporului nostru, aşa de deosebită de civilizaţia orăşenească. Acest neam trăieşte încă în trecut; toţi copiii lui care intră la universitate sar veacurile, desfăcându-se de el, dezrădăcinându-se şi murind. Ceteam acestea în înfăţişările bătrânului mag, pe când, la picioarele lui, şarpele uroboros, încolăcindu-se cu coada la gură, îmi comunica semnul eternităţii şi al ciclurilor. Duhul magului e o realitate vie nu numai în civilizaţia preistorică a pământenilor noştri. Îl găsiţi şi-n lumea dumneavoastră modernă, ceea ce nu trebuie să vă mire prea mult: ultimul sediment e subţire şi fragil. Calendarul lumii nouă a rămas al astrologului şi al magului de altădată. Semnele zodiacale ale lunilor, anotimpurile, săptămânile şi numele zilelor au fost citite de înţeleptul meu din peşteră în cartea naturii într-o vreme când omul avea alt sistem numeric şi au rămas consemnate în painjenii criptografici pe care dumneavoastră nu vă mai osteniţi a-i dezlega. Părinţii noştri geţi şi elini, domnilor, au învăţat de la Egipet şi de la Babilon cele douăsprezece simboluri şi cele şapte simboluri, şi pătrarele, şi imaginile constelaţiilor, şi toate câte trebuiesc pentru a ceti în eternitate şi în clipa trecătoare. Numele zilelor săptămânii sunt de-acolo. Nomenclatura religioasă a Elinilor nu-i decât o tălmăcire a străvechilor numiri egiptene. Cele şapte planete care stăpânesc cerul şi pământul, precum şi destinele muritorilor, îşi aveau notaţia şi numele de origine la Memfis: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Mart, Joe, Saturn. Ziua fiind împărţită în patru sferturi, se consacra fiecare pătrar de zi uneia din aceste planete, succesiv şi în ordinea lor de bază. Deci, după primul pătrar închinat Lunei, căutaţi tot a patra planetă şi veţi afla zilele săptămânei. Priviţi tabelul ce vă însemn cu o bucată de mangal pe roca aceasta lucie de calcar:   Luna - Mercur - Venus - Soarele; Mart - Joe - Saturn - Luna; Mercur - Venus - Soarele - Mart; Joe - Saturn - Luna - Mercur; Venus - Soarele - Mart - Joe; Saturn - Luna - Mercur - Venus; Soarele - Mart - Joe - Saturn;     Raporturile acestea numerice cuprind şi alte ascunzişuri pe care nu le-am putut descifra, ori, dacă le-am descifrat, nu găsesc necesar să vi le comunic. Esenţialul e să înţelegeţi că ordinea de timp a bătrânului meu din acest munte stăpâneşte asupra aeroplanului dumnealor şi asupra aparatului dumneavoastră de radio. Cugetând la toate acestea şi aşteptând să sosească într-un molid un exemplar de tetrao-urogalus, contemplam, din pragul peşterii, constelaţiile. A doua zi soarele trebuia să-şi înceapă cariera anuală. La 23 martie, în semnul Berbecelui, ziua e în creştere. Soarele, zeul luminii, face un salt ca un bărbăcuţ din turma bunicului, bate şi biruieşte întunericul; gheţurile pocnesc, zăporul se umflă, colţul de iarbă răsare, fin ca şi vârful lui crai-nou. Dacă n-ar fi aşa de neguros, magul meu ar putea zâmbi; căci cunoştea şi el acel fenomen, rezultat al uneia din multele mişcări ale pământului şi care se cheamă precesiunea echinocţiilor. Axa pământului nu se învârte în aceeaşi direcţie, ci execută, prin polul ei nordic, un fel de spirală de titirez faţă de polul ceresc. Deci soarele nu revine în acelaşi punct în toţi anii. În locul exact unde s-a arătat, anul acesta, la 23 martie, datorită precesiunii echinocţiilor nu va mai reveni decât peste douăzeci şi cinci de mii opt sute şaizeci şi opt de ani. În vremea lui, adică a bătrânului, soarele îşi începea într-adevăr cariera anuală în zodia Berbecelui. Astăzi, de fapt, se arată subt semnul Peştilor; însă calendarul dumneavoastră a rămas tot în alcătuirea lui veche, căci lumea nouă a pierdut cheia semnelor tainice. În rânduielile lui de la Memfis se găsesc şi sărbătorile dumneavoastră de-acum. Prăznuiau şi oamenii timpului său Buna-Vestire a soarelui nou, bucurie a păstorilor şi plugarilor trecutului, tot la aceeaşi dată de 25 martie. În aceeaşi zi de aprilie cădea sărbătoarea plugarului, din părţile noastre de lume; căci Gheorghie înseamnă, în elină, lucrător de pământ; şi lucrătorul de pământ, cu ajutorul suliţei soarelui, biruieşte balaurul iernii şi al inerţiei solului. Mai mult: la aceleaşi epoci schimbătoare şi consacrate se serba atunci, ca şi acum, ziua învierii lui Mitra, ori a lui Osiris, după ce omul-Dumnezeu stă în întunericul de mormânt al peşterii trei zile. Era bucuria revenirii soarelui de primăvară, manifestată prin muguri şi flori, prin daruri de miei şi ouă roşii. Bătrânii mei care dorm în ţintirimul de la Hangu n-au ştiut niciodată că acest ou semnifică soarele înnoit şi veşnicia vieţii, dar au repetat cu sfinţenie gestul generaţiilor. Ca şi atunci, când soarele sta în mormântul celor trei luni de iarnă, oamenii de acum în straie albe se întristează prin post şi opresc nunţile înaintea Învierii. Pe urmă se bucură cu adevărat; căci Iisus e soarele inimii lor. În această inimă dorm practicile vechi, după comandamente care nu era necesar să fie înţelese de mulţime. Practicile vechi îmbinându-se cu legea nouă a inimii frăţeşti îmi devin astfel cu mult mai scumpe; îmi evocă imaginea ma­mei care-mi şoptea basme şi murmura descântece rămase de la dânsul. Deci, sfârşi domnu Stamati cu voce joasă şi puţintel ostenită, m-am închinat bătrânului şi l-am respectat, văzând în el pe strămoşii mei; şi mi-am închipuit că ficţiunea aceasta poetică, pe care v-o prezint, poate forma obiectul unei istorisiri cu mult mai reale decât combinaţiile de fapte diverse ale cărţilor dumneavoastră obişnuite. Acelea sunt într-adevăr ficţiuni, cu atât mai goale cu cât mai mult pretind să se substituie studiului precis; pe când sentimentul meu e o realitate care nu va pieri o dată cu mine.   * În tot timpul acestui lung monolog, interesantă mi s-a părut atitudinea muntenilor care ne însoţeau. Ascultau cu luare-aminte foarte încordată, fără să înţeleagă nimic bineînţeles; însă erau pătrunşi de glasul patetic al profesorului în aşa măsură, încât cei mai mulţi aveau ochii în lacrimi. „Tabelul“ său, domnu Stamatin îl întocmise cu semnele convenţionale pe care le mai păstrează almanahurile şi gromovnicele; muntenii noştri au rămas mult timp lângă stânca de calcar, studiindu-le cu mirare şi respect. Pe când ei se lăsau pătrunşi de trecut inconştient pe această cale obscură, eu ceteam adevărurile domnului Stamatin în burhaiele care lunecau din ponoare spre piscuri luminate pieziş de soare, în minunile încremenite ale singurătăţii, şi-n jocul apelor lucii şi cascadelor care cântă din veci acolo laudă Domnului Dumnezeu. După ce profesorul nostru şi-a împlinit timpul şi prorocia, adăogându-se în chip aşa de dramatic la strămoşi, s-a găsit între hârtiile lui un manuscris ce-mi era adresat, din încâlcitele meandre ale căruia extrag istorisirea ce urmează. Cu toate ciudăţeniile pe care domnu Stamatin le-a întreţăsut în ea, şi povestea aceasta e, în definitiv, o poveste de dragoste.              

                                                                Morminte   LACRIMILE IEROMONAHULUI VENIAMIN 1939             MORMINTE ntre toate afacerile pe care le-am avut aceasta e remarcabilă prin finalul ei cu totul neaşteptat. S’ar fi părut, aşa cum pornise, că mă va duce într’o serie de şedinţi penibile sau, mai curînd, că va trece de la mine la un confrate mai iscusit în sinuozităţi juridice. Ei bine, în puţine termene şi în puţine zile, procesul meu era pierdut. Mai bine zis, era cîştigat. Pierdut şi cîştigat înainte de a fi început. Pierdut de noi cei vii, deşi unii din noi sînt departe de a găsi în asta pricină de supărare. Cîştigat de mort.   În dimineaţa de 18 Aprilie, mă chiamă cineva la telefon: ― Hello! acolo domnul advocat Emanoil Modru? Nu cunosc vocea asta aspră. Mă supără puţin acest „hello” americănesc. Dar ce are a face? Un client nu trebuie să pară niciodată nesimpatic. Răspund: ― Da. El este. Cine întreabă? ― Hello! Aici doctor Constantin Ionescu. ― Da. Ce poftiţi? ― Am impresia, reia vocea, că nu sînteţi bine fixat asupra interlocutorului dumneavoastră. Am spus doctor Constantin Ionescu, şi precizez: director al revistei „Progresul Social”. Vă amintesc că ne-am întîlnit acum două săptămîni în cabinetul unui prieten comun, înalt demnitar la Finanţe.   ― A, da! am făcut eu. În receptor a sunat un rîs scurt, sau o tuşă: ha-ha! Apoi vocea: ― V’aţi fixat? ― A, da, desigur, m’am întors eu, îmi aduc foarte bine aminte. Stimate domnule doctor, mă bucur că pot relua cu dumneata o discuţie pe care atunci am întrerupt-o. Sînt la dispoziţia dumnitale. ― Mulţumesc, domnule Modru. Aşi veni la dumneata nu pentru discuţia la care te referi şi de care îmi amintesc vag; ci pentru o afacere urgentă şi importantă. Îmi închipui că e mai importantă decît toate cîte ai avut dumneata în cariera dumnitale. ― Mă rog… ― Se poate să vin? ― De sigur; v’aştept. ― Îmi trebuie o jumătate de oră. Aşi dori să nu ne deranjeze nimeni. ― Poftiţi.   Am auzit în aparat „ţac!“ A depus receptorul. Unii confraţi ai mei s’ar bucura: afacere importantă, afacere grasă. Ce poate să fie? Să cugetăm puţin, pe cînd facem toaleta biroului. Să împrăştiem mapele; aducem în colţul acesta un tom de jurisprudenţe ale Casaţiei şi două casete cu volume de drept legate în piele flexibilă. Secretarii mei au sosit şi au început să lucreze în camera alăturată. Se aude maşina de scris clănţănind cu hărnicie. Vocea groasă a lui Neagu Pompilian dictează.   Da. Mi-am adunat cîteva elemente asupra omului meu. Doctorul nu e numai director al unei importante reviste; ţine şi cronica socială la cea mai populară gazetă zilnică. „Prietenul comun” mi-a vorbit despre cariera lui în etape scurte: după ce s’a întors din Germania doctor în ştiinţe sociale, a fost director de minister, secretar general, apoi deputat în primele rînduri ale unui partid puternic. Ar fi astăzi un personagiu bine stabilit, cu relaţii întinse şi tari. Revista lui şi-a crescut importanţa fără a-şi spori tirajul. Publicaţia aceasta pe hîrtie velină a făcut bună operă, împingîndu-l la preşedinţia a felurite societăţi şi asociaţii în care dezvoltă o activitate neobosită. ― Oamenii blînzi şi delicaţi pot zîmbi; energia acestui om brun, cu ochii bulbucaţi şi violenţi, a dărîmat pînă acuma toate obstacolele. În ultimul timp un patriotism vehement, bine pus în valoare, i-a consolidat succesul. Nu ne putem mira — gîndeam eu în sine-mi — că un bărbat atît de activ a izbutit să agonisească avere. Cuantumul acestei averi, după informaţii competente, n’ar putea fi încă evaluat. Pînă acuma, an după an, activul se schimba simţitor în favoarea sa.   În ultimul timp duce o luptă aprigă pentru nişte terenuri petrolifere. Cîştigul sună a zeci de milioane. Însă, din întîmplare, tocmai despre acest proces faimos ştiam lucruri precise, care îmi îngăduiau să am siguranţa că doctorul Constantin Ionescu va pierde. Omul invincibil, patrioticul doctor — mă bucuram eu — a găsit de data asta pe alţii mai tari decît dînsul. Încercarea sa de a da procesului o întorsătură socială şi naţională n’a reuşit.   Să fie oare asta afacerea urgentă şi importantă pe care pofteşte să mi-o propuie?   Continuam a zîmbi: n’aşi fi deloc dispus să ascut iarăşi colţii lupului. Nu mi-ar plăcea să mă înham la o afacere compromisă. Poate îl invidiez pe domnul doctor pentru succesele lui de pînă acum? Poate greşesc depreciind o activitate în care îndrăzneala şi cunoaşterea oamenilor s’au aliat; scrupulele mele sînt poate vanitate şi lipsă de forţă; nu pot nega că voiu avea bucuria să-l văd în noua ipostază, cerîndu-mi sprijin, şi, la bucurie, voiu adăoga satisfacţia de a nu accepta să reiau afacerea terenurilor rău-mirositoare. Ce-l poate determina pe doctorul Constantin Ionescu să se adreseze unui advocat încă tînăr?   Pe aşii cei bătrîni ai baroului i-a încercat. Acuma e nevoit să înceapă o altă serie — în care serie secundară m’aşi afla şi eu. Nu. Secretul vestirii telefonice e mai simplu. Doctorul încearcă să-mi treacă mie afacerea pierdută pentru motivul că eu am o soră, care soră e măritată cu Ion Popescu Inod, care Ion Popescu Inod va prezida foarte curînd o secţie la Casaţie, care secţie la Casaţie are în dosarele ei celebra afacere a terenurilor. La Ion Popescu Inod nu se poate ajunge; magistratul acesta subţire şi nalt, chel şi în aparenţă somnolent, e dur ca o bară de fier; — însă Ion Popescu Inod are slăbiciune pentru soţia sa, prea frumoasa şi prea cocheta mea soră Ana; iar prea frumoasa mea soră are la rîndul ei slăbiciune pentru fratele ei geamăn Emanoil Modru.   Dacă ar şti energicul domn doctor Constantin Ionescu, om cu interese multiple şi cunoscător a toate, ce fiinţă curată şi dreaptă e Ana Popescu Inod, născută Modru! Dreaptă şi curată la suflet ca părinţii ei făgărăşeni; ca bunicii noştri care au trăit totdeauna în Ţara Oltului; ca toţi acei baci din veac care s’au închinat piscurilor de subt cer, suind şi coborînd turmele, urmînd datina neamului şi legea lui Dumnezeu.   Încît şansele lui „ca să se întoarcă la atac cu izbîndă“ devin mediocre. Acest tătar nu-şi va putea valorifica tactica.   După ce am stabilit la soare locul meu şi al surorei mele Ana, în Ţara Oltului subt piscurile făgărăşene cu cele sufleteşti, îl înţelegeam mai bine pe acel doctor cu ochii bulbucaţi însă struniţi spre tîmple, cu umerii largi şi picioarele scurte. Înverşunarea lui, bătăliile lui pentru dobîndă, isbînzile lui — aveau şi ele explicaţie şi veneau din fundurile stepei răsăritene. Acest pămînt îmbielşugat de la Dunăre a fost sălaş multor neamuri; amestecul încă nu s’a topit; şi într’un veac nou, subt un nume indiferent, puteam deosebi pe străin. El e mai ager şi mai atent în luptă; sînt sigur că-mi va vorbi în primul rînd de datoriile lui patriotice.   „Dar iarăşi mă întorc şi zic“, cum se exprima bunicul meu Manole de la Arpaş. Bunicul meu Manole, baciu vechiu. Iarăşi mă întorc şi zic: poate nedreptăţesc pe creştin. Un om cu atari succese e natural să stîrnească duşmănii, mai cu samă duşmănii de vorbe. „Îmbogăţire rapidă — îmbogăţire malonestă”, pare axiomatic şi logic; însă cei care emit asemenea axiomă uită că vremurile de astăzi sunt nu numai ale aeroplanului şi ale undelor herziene, ci şi ale unor răsturnări fulgerătoare şi prefaceri febrile de azi pe mîne. Doctorul meu e un om al acestor vremuri.   Însă totuşi… mi-am zis eu iarăşi. Nu mi-am mai spus nimic, căci intrarea clientului meu s’a făcut cu zgomot şi cu mare mişcare.   Am auzit în hall vocea aspră. Maşina de scris din camera de alături şi-a încetat ţăcănitul. M’am grăbit a ruga pe secretarii mei să facă o plimbare pînă la Palatul de justiţie, ca să caute nişte acte la secţia a doua. Cînd m’am întors, uşa cealaltă a biroului era deschisă şi două doamne mă priveau cu puţină nedumerire: una grav, alta zîmbind. Îndată după ele se ostenea oarecum, cu rîs şi gesturi afabile, doctorul, încercînd să grăbească intrarea. Dar doamnele nu se grăbeau. Se lăsau privite.   Cea gravă şi puţintel tristă sau plictisită era mai în vîrstă; poate să fi avut treizeci de ani. Cealaltă părea cu mult mai tînără. Amîndouă aveau aceiaşi ochi bruni şi migdalaţi. Nu-mi era greu să cunosc că erau surori. Doamna gravă purta un costum cenuşiu; pălărioară fără podoabe. Cealaltă avea pe ea roşu şi o pălărioară de o formă imposibilă; ea însăşi era primăvăratică oarecum şi părea vicleană; cu toate că o aducea doctorul, îmi plăcea. Mi se părea că am mai văzut-o undeva.   M’am înclinat ceremonios. Doctorul răsbi în sfîrşit în biblioteca mea, călcînd îndesat; îmi scutură mîna şi aflai îndată că nu mă înşelasem în prepusul meu. Femeile erau surori. Cea gravă era soţia doctorului. Doamna Florette Ionescu. Tînăra era domnişoara Cireşica Demetrian.   Am poftit pe doamne să stea. Doctorul făcu prin cameră cîţiva paşi neliniştiţi. Parcă s’ar fi aflat într’o cuşcă. L-am privit zîmbind cu plăcere: avea ochi tătărăşti. Avea în el o putere, care trebuia numaidecît să exploadeze la intervale. ― Domnule Modru, strigă el oprindu-se; de ce-ţi închipueşti că am venit noi la dumneata? ― Domnule doctor, am răspuns eu, îmi închipui, din cele ce mi-ai comunicat la telefon, că e vorba de un proces. ― E mai mult o nebunie decît un proces. ― Nu înţeleg. ― Ai să înţelegi numaidecît, stimate domnule Modru. E mai mult o nebunie decît un proces. Ce zici dumneata de un bărbat respectabil, cultivat şi ajuns într’o înaltă situaţie, care a pus totuşi copilelor sale, aici de faţă…   Doamna cea gravă protestă cu voce blîndă şi muzicală: ― Costi, te rog… ― Nu mă ruga, doamnă; permite-mi să vorbesc. Ne aflăm în faţa unui om de legi care-i şi om de bun-simţ. Ce-ai zice dumneata, stimate domnule Modru, de un asemenea bărbat care pune copilelor sale nume — uneia Floarea şi alteia Cireaşa? Ai pune oare dumneata copilelor dumnitale asemenea nume? Eu n’aşi pune. ― Domnule doctor, dă-mi voie… ― Ce voie să-ţi dau? Binevoieşte, te rog, a răspunde la întrebarea mea. ― Domnule doctor, depinde…   Atunci tînăra începu a rîde şi mă privi drept: ― Nenea pretinde, zise ea repede, că tata ne-a pus nume absurde. Asemenea nume nu mai poartă decît ţigăncile. Cu toate acestea, tatei îi era drag să ne cheme aşa… ― Tatăl lor a fost un om important, se amestecă doctorul; generalul Oraţiu Demetrian. ― A fost general şi personagiu important, dar îi plăceau numele vechi. Asta a fost o chestie între el şi noi… ― Nu ştiu, Cireşico, dacă îi plăceau şi dacă numele sînt vechi. Şi nu mă interesează dacă a fost o chestie numai între voi. Eu am întrebat pe advocat dacă nu-i pare că asemenea om are puţintică lipsă… foarte puţintică… Ce zici, domnule Modru? ― N’aşi putea spune nimic deocamdată, domnule doctor; mie nu-mi displac asemenea nume. ― Nu te cred, vrai să fii politicos. ― Ai putea fi şi dumneata, nene. ― Eu? De ce să fiu politicos, domnişoară? Eu sunt un om rezonabil. Am căutat întîiu să atenuez ciudăţenia bătrînului. ― Nu era bătrîn, nene. S’a prăpădit în floarea vîrstei. N’avea decît cincizeci şi cinci de ani. ― Să lăsăm asta; dacă pofteşti, pot admite că era în floarea tinereţei. Am căutat să atenuez ciudăţenia tatălui vostru, de aceea tu ai devenit Cireşica şi sora ta Florette.   Doamna gravă se mişcă iar: ― Costi, te rog… ― Am isprăvit, draga mea. Advocatul trebuia să cunoască şi asta; căci asemenea fapt, în aparenţă neînsemnat, face parte din seria altor fapte, care s’au încheiat cu testamentul. Este un testament, repetă cu putere doctorul, întorcîndu-se spre mine. Îl am în această servietă. Cîntăreşte un sfert de kilogram. Ce zici dumneata, domnule Modru, de un testament care cîntăreşte un sfert de kilo? Cincizeci de jumătăţi de coală. Ce zici de asemenea testament? ― Nu spun nimic pînă ce nu-l citesc.   ― Lasă asta; îl vei citi. Ce spui dumneata de un testament de un sfert de kilogram? Nu ţi se pare că cel care l-a redactat are puţintică lipsă… foarte puţintică lipsă? ― Costi, te rog… ― Am isprăvit, doamna mea. Află deci, stimate domnule Modru, că socrul meu generalul Oraţiu Demetrian a decedat în octomvrie trecut, fiind victimă a unui accident de automobil. Şi asta a fost una din ciudăţeniile lui: era sigur că va muri într’un accident de automobil. În războiu, se poate spune că a dovedit un curaj împins pînă la temeritate. Era absolut sigur — înţelegi dumneata — absolut sigur că nu va pieri de glonţ. Însă după asta a fost sigur că sfîrşitul său va fi într’un automobil. ― Nene, exagerezi. ― Eu? exagerez? dimpotrivă. Rămîne — stabilit, în orice caz, că socrul meu avea unele ciudăţenii. Astea nu le ştiu numai eu; le-au aflat şi alţi oameni. A fost înmormîntat la Cluj cu toate onorurile. Soţia mea şi domnişoara Cireşica şi-au făcut datoria, plîngînd ca nişte fiice bune…   La aceste vorbe, doamnele întoarseră capetele, ca să privească gravurile ce împodobeau zidul. ― După ce s’au isprăvit toate, m’am interesat de succesiune. Generalul Demetrian a avut numai aceste două copile, deci afacerea era simplă. Totuşi generalul îşi putea aduce aminte şi de alte neamuri ale sale, rămase într’un sat de moşneni din judeţul Gorj. Moşneni săraci; nu ar fi de mirare, deci, dacă s’ar fi gîndit să-i ajute. Moştenirea de la părintele său, mare şi cunoscut proprietar, Oprea Stîngaciu Demetrian, ar fi putut ajunge ca să îndestuleze numai din veniturile ei zece moşneni calici; însă, cît a trăit, generalul Oraţiu n’a făcut călătorii, n’a cercat speculaţii, n’a jucat cărţi, n’a avut amante, n’a pariat la alergări, încît averea sa a crescut într’o măsură la care nici eu nu mă aşteptam. Pămînturile arendate şi efectele de stat se ridică la o valoare de patruzeci pînă la cincizeci de milioane.   ― Frumoasă moştenire, am acceptat eu, zîmbind spre doamne. ― Cum ai spus, domnule? ― Am spus: frumoasă moştenire.   Doctorul m’a privit cu ochi mînioşi, scrijelaţi de aţe sîngerate. ― Unde crezi dumneata că e moştenirea aceasta? a strigat el. Dumneata crezi că testamentul voluminos pe care îl am în geanta mea aici se ocupă de drepturile succesorale ale soţiei mele şi ale acestei frumoase domnişoare? Dacă crezi asta, apoi te înşeli amar. Mai întăiu, acest testament nu e în posesiunea noastră decît de patru zile. Între hîrtiile de pe biroul răposatului, s’a găsit îndată după accident o scrisoare cu menţiunea: iubitelor mele fiice. Credeam, în primul moment, că e ce trebuie să fie. Nu era însă ce trebuia să fie. Era o simplă notă, lămurind că se află depus la notarul sau domnul Claudiu Roman testamentul amănunţit, care — fii, te rog, atent — nu se va deschide decît după şase luni de la moartea sa. Şase luni exact, zi cu zi. Ce zici de asta? ― N’avem a judeca voinţa unui testator decît în anumite împrejurări. ― Da? Şi nu găseşti dumneata aici „anumite împrejurări”, care se adaogă la celelalte anumite fapte de care ţi-am vorbit? Scurt, stimate domnule Modru, după părerea mea, — care desigur va fi şi a dumnitale, — acest testament în greutate de un sfert de kilogram cuprinde tot ce pofteşti, vorbeşte de cîte în lună şi în soare, însă desmoşteneşte pe soţia mea şi pe domnişoara aceasta. ― Nu-i adevărat! protestă cu veselie domnişoara Cireaşa Demetrian. ― Aşa? Nu-i adevărat? Nu te desmoşteneşte cînd îţi lasă jumătate din a treia parte? Asta se numeşte moştenire? Îţi ajunge ţie atît, ca să te măriţi onorabil? Şi-mi ajunge mie partea Florettei ca să duc la împlinire planurile mele? ― Ba, nene, mie îmi ajunge; şi dumneata nu trebuie să duci la îndeplinire niciun plan. Doctorul privi în juru-i cu ochi mînioşi şi pufni: ― Ph! poftim vorbe de femei! Pe urmă se linişti. ― Domnule advocat, îmi zise el solemn, deschizînd servieta şi scoţînd la lumină un manuscript voluminos, depun în mînile dumnitale acest act în copie. Originalul se află în păstrarea notarului, care se întîmplă să fie şi executor testamentar. E un bătrîn nătîng, care s’a emoţionat la lectura acestor foi; ai să-l cunoşti şi are să te amuze. Citeşte deci acest act şi dă-ţi, te rog, samă că în cuprinsul lui se găsesc elementele evidente ale atacului. Asemenea act trebuie anulat; moştenitoarele trebuie să intre în dreptul lor. Ne-am înţeles? ― Cred că da; voiu citi manuscriptul. ― Citeşte-l; cred că are să-ţi placă; e bun de pus la un premiu cultural; are să te intereseze, căci şi dumneata faci puţină literatură. (Domnişoara Cireaşa a zîmbit!) Însă nu e testament cum nu sînt eu papa de la Roma. Doamna tristă făcu iar un gest, fără a mai rosti cuvînt. Însă domnişoara Cireaşa se umplu deodată de însufleţire; ochii i se aprinseră. ― Dar mă rog dumnitale, nene, vreau şi eu să citesc testamentul. Vreau să aflu, vreau să cunosc. Ce este în el grav? Întrucît sîntem nedreptăţite? Se întoarse cătră mine, tînguindu-se copilăreşte: ― Mă rog frumos, domnule Modru, convinge-l pe doctor să ne dea şi nouă manuscriptul. Chiar nouă ar trebui să ni-l dea întăiu. La urma urmei, ce spune acolo tătuţa nostru e mai important decît milioanele dumneavoastră. ― În orice caz, ale mele nu sînt, domnişoară, am replicat eu. ― Bine, bine; vom vedea ce e şi cu banii; dar mai întăiu vreau să ascult glasul tătuţei… Cuvîntul acesta din urmă, domnişoara Cireaşa îl rostea cu dulceaţă şi drăgălăşie.        

                                                                                Locul unde nu s-a întamplat nimic de Mihail Sadoveanu                              La 27 septemvrie 1890, fiind o vreme prietinoasă, cuconu Lai Cantacuzin a ieşit cu docaraşul său pe cîmp, la vînat. Cunoscuţii l-au văzut toţi, cînd a trecut pe uliţa mare, şi l-au salutat cu grabă şi cu gesturi largi, apoi s-au uitat fericiţi unii spre alţii.      Domnul Neculai Cantacuzino, doctor în drept de la Paris, urmaş al împăraţilor de la Bizanţ, avea această slăbăciune: să iasă la vînat în împrejurimile destul de pitoreşti ale oraşului nostru de reşedinţă, să ia aer, cum spunea domnia sa, şi să mînuiască o puşcă scumpă. Însă nu împuşca niciodată nimic. Flăcăuaşul care dormita pe capră la o umbră de salcie, lîngă un izvor, auzea din cînd în cînd focuri pe după colnice ori pe văi, dar nu înălţa capul decît cînd se apropia ţăhnitul unui prepelicar corcit, care, desigur, – ce oroare! — nu era al stăpînului său. Atuncea vedea iepurele fugind în lungul unul ogor, spre zare. Vedea cîteodată şi pe boier stînd cu mîna streşină la ochi şi admirînd de departe iuţeala sălbătaciunii. Calul pufnea; el recădea în somnul lui, iar Cantacuzin pornea iar în preajma tufărişurilor de porumbrei şi-n lungul haturilor, îşi trecea puşca în spate, îşi aduna la piept pelerina de postav de Loden şi, cu fruntea plecată, păşind domol prin singurătate, avea viziunea unui tren care-l întorcea în capitala Franţei, în locul unde-şi cheltuise tinereţa fericită şi averea moştenită de la babaca, vel vornic Iordache, şi de la neneaca, vorniceasa Smaranda, născută Ruset. Într-adevăr, fuga iepurelui avea ceva din alura unui accelerat. Cuconu Lai îi recunoştea acest merit, zîmbea şi-l ierta că nu consimţise să se deie peste cap şi să se destindă sîngerat şi cu ochii ficşi lîngă o tufă de boz. După un alt răstimp de umblet, tresărea cu spaimă. Un stol de potîr– nichi făcea explozie într-un capăt de porumbişte. Nici n-avea cînd pune mîna pe armă. Sultan, perfect dresat, se tupila din poziţia de arret, executînd acel down, fără de care nu se poate spune că un prepelicar e bine dresat, şi aştepta focul de armă. Nici un prepelicar din regiune nu ajunsese la această disciplină savantă; toţi se repezeau după vînat c-o pasiune scandaloasă, împiedicînd de multe ori focurile vînătorilor; dar vînătorii izbuteau să tragă şi greşeau destul de rar, de şi aveau cîni vrednici de dispreţ şi nişte puşti fără valoare. Cuconu Lai îşi admira cînele, îi mîngîia fruntea proeminentă şi rîdea singur de spaima sa. Într-adevăr, un stol de şaisprezece potîrnichi poate înfricoşa pe omul cel mai brav. Cine s-ar fi putut îndoi de curajul lui Lai Cantacuzin? Însă tocmai în clipa cînd sălbaticele îi simţeau şi-i pîndeau apropierea, el avea de rezolvat o mică problemă de sociologie. El îşi avea părerile lui, destul de ciudate, asupra multor chestii privitoare la lumea care-l înconjura. Consimţise să se înmormînteze în această capitală de judeţ din nordul Moldovei, în locul copilăriei şi-n casele părinteşti; accepta, ca o diversiune, situaţia de prefect, cînd se întorcea la putere, totdeauna pentru scurtă vreme, partidul conservator; se resemna să-şi vadă în oglindă părul din zi în zi tot mai cărunt fără a se hotărî să răspundă marilor speranţe pe care şi le pusese în el generaţia lui, cu care studiase la Paris. Calităţile lui cu totul excepţionale le rezerva pentru o muncă obscură, de observaţie minuţioasă a unui exemplar de aglomeraţie urbană, care trebuia neapărat fixat într-un manuscript şi-ntr-un argument. Acest exemplar de aglomeraţie urbană era însuşi tîrgul în care locuia, capitală de judeţ, centru negustoresc al vieţii rurale a ţinutului. Ce este un asemenea tîrg moldovenesc e necesar neapărat să se, ştie, căci mîni nu va mai fi; în orice caz nu va mai fi ce este astăzi. Trebuie deci fixat într-o monografie sociologică, spre a servi istoricului de mîne. Acest istoric de mîne îşi va pune multe întrebări şi la unele poate va fi în stare să dea răspuns, după ce Lai Cantacuzin îi va fi sugerat să considere pe autohtoni ca pe nişte copii ai propriului lor pămînt, iar târgurile de azi să le asocieze fenomenelor vechi de invazie. Autohtonii şi-au spus odinioară traci, îşi spun astăzi moldoveni; ei constituie o lume aparte, şi la marginea acestei lumi stau tîrgurile heteroclite, cum stăteau odinioară campamentele de barbari. Toate aceste observaţii interesante aşteptau de ani să fie traduse în cuvinte scrise. Cuconu Lai schimba din cînd în cînd teancurile de foi albe, se aproviziona cu peniţi fine şi cu condeie îndămînoase, însă nu izbutea decît să iasă la vînat în zile line de toamnă. În aceste zile mai ales, sub zborul funigeilor, îşi relua visurile şi ideile lui. Astfel treceau nu numai toamnele ci şi primăverile, şi raporturile sale cu acea lucrare întru totul remarcabilă aveau o ciudată asemănare cu expediţiile-i cinegetice.        Mai deseori trăgea pe masa de scris înaintea sa un caiet căruia domnia sa îi spunea jurnal intim. În el nota fraze pe care avea slăbăeiunea să le recitească şi să le socoată poetice. Le cugeta şi le scria în franţuzeşte. Multe din asemenea notaţii erau ecouri ale tristeţii lui, adică ale vîrstei. Încercînd să biruiască marasmul anilor, acest bărbat distins prefera de multe ori, mijloacelor triviale, vorba. «Cu vorbe şi cu imaginaţie, notase el cîndva, poţi muri mai uşor.»    În această zi de 27 septemvrie, Cantacuzin urma să vîneze cu tovarăşi. Le dăduse întîlnire în Ţarna Mare. A oprit deci docaraşul într-o vălcică, la umbră potrivită, a dat calul în sama lui Costache, băitanaşul lui cu şapcă şi tunică, şi-a potrivit pe el halaturile şi a chemat pe Sultan.         - Vină aici, la datorie, zise el cînelui. Nu-mi umbla fără rost. Unde-i locul tău? Sultan îi răspunse privindu-l cu ochi inteligenţi şi, îndată ce vînătorul porni, el se aşeză în urmă.       - Foarte bine, îl aprobă cuconu Lai. Se auzi un foc de puşcă. Prepelicarul tresări, abătându-se într-o lăture. Stăi pe loc, îi porunci stăpînul său.  Sultan îşi luă locul, scheunînd încetinel, cu oarecare nervozitate. Ai răbdare, îl sfătui vînătorul; toate vin la vremea lor. Să vedem unde sînt oamenii noştri. Dumnealor sînt ca şi tine de impacienţi. N-au catadixit să m-aştepte. Parcă nu-i destul vînat în Ţarna Mare şi aveam să le împuşc eu toţi iepurii. Dacă ar consulta amintirile lor şi ale mele, şi-ar găsi temerile cu totul nejustificate. Sultan suspină iar. Vînătorul ieşi pe un dîmb şi văzu mirişti de orz, alternînd cu porumbişti. Într-o vălcea, se resfira o dumbrăvioară. Din desimea de la capătul din vale porneau tufărişuri, în terenuri mlăştinoase. În fund, pe culme, cătră zarea răsăritului, înegreau arături de grîu; pe urmă se desfăceau pîrloage nalte, în care ar fi putut hălădui şi lupii. Vînătorii cu care avea a face partida în tovărăşie coborau cătră tufărişurile mlăştinoase. Erau aproape de el; abia începuseră. Erau doi. Cuconul Lai văzu cu mirare iepurele asupra căruia se trăsese focul de puşcă. Nu-l văzu proiectat pe orizont, cu urechile înălţate, ci la şoldul unuia dintre tovarăşii săi. Ciudat! Vra să zică l-a împuşcat, zise el cătră Sultan, Tovarăşii îi făcură semne, cu pălăriile pleoştite, fără însă a da glas. Lai Cantacuzin le răspunse politicos. Dintrodată înţelesese planul lor strategic. Întăi coboară la vale, ca să răscolească tufărişurile şi stuful, cu cînii. La asta mai ales Sultan e meşter Cum i-a porunci, cum se duce. Dar dacă nu-i porunceşte, stă lîngă picioarele stăpînului său. Pe cînd prepelicarii celor doi tovarăşi umblă cu, totul nedisciplinaţi şi la întîmplare. După ce se vor cerceta aceste locuri joase, de unde s-ar putea să sară sitarii, o iau tustrei spre culme, căutînd vrîstat cînd mirişti, cînd porumbişti, pînă ce ajung la arătură şi la pîrloagă. Acolo fără nici o îndoială au să găsească iepuri. Mergem întăi cătră vale, şi după aceea suim la pîrloagă, îşi umflă el glasul, pe care-i plăcea să-l facă să cînte în limpezimea aerului de toamnă. Cei doi îi făcură semne de potolire. Afirmară din capete, îndesat: da! da! — fără a slobozi cuvînt. Ciudat! zise a doua oară Cantacuzin şi porni cătră ei. Chiar în acea clipă observă că Sultan a căzut în arret, neclintit, ca un bloc de piatră. Nici n-avu vreme să-l admire, căci iepurele sări de pe pămîntul gol de la cinci paşi, şi-o tuli la deal. Cuconu Lai îşi dădu la o parte pulpanele pelerinii şi frînse arma, căutînd la centură cartuşe. În preajma lui se iscă mare scandal. Prepelicarii prost educaţi ai tovarăşilor se întinseră şi ei la deal în fugă disperată, hotărîţi dintrodată să vîneze pe cont propriu. Stăpînii lor prinseră a urla şi a le adresa sudălmi, chemîndu-i îndărăt. Ei se duceau ţăhnind ca nişte adevăraţi copoi, absolut insensibili la orice retorică, pe cînd cuconu Lai mai aprecia o dată, cu vorbe blînde şi mîngîieri, pe Sultan, aşezat cu botul pe labe, într-un down executat după cele mai precise canoane englezeşti. «Dîrlăii» ceilalţi, cum îi batjocoreau vînătorii, se întoarseră gîfîind şi cu limbile atîrnînd de un cot. Primiră lovituri de călcăie şi de harapnic, se rostogoliră chelălăind în ţărînă, apoi porniră iar să caute, adulmecînd cu nasuri aprige. Unul din vînători, cel care avea voce de bas şi înjurătura mai pitorească, era un bărbat cărunt, simpatic la înfăţişare, de şi cam prea lat în spate şi pornit spre obezitate. Acesta îşi bătuse cînele cu cizma şi Cantacuzin îşi făgăduia să-i facă observaţia cuvenită pentru asemenea accese de brutalitate. Celălalt era subţire şi nalt. Prea nalt, observa în sine cuconu Lai. Cum intră într-un ogor de păpuşoi, pare a umbla călare. Are un harapnic lung, pe care-l ridică pînă în cer şi-l ajunge pe bietul prepelicar cine ştie de unde. Spătosul era Irimia Ortac, proprietar al acelor locuri, maior în rezervă, erou din vremea războiului cu turcii. Cel mai simpatic om din tîrg şi cel mai bun tovarăş de petrecere. — Vînător... hm! Aşa şi aşa... îl aprecia, cu simpatie, Cantacuzin. Pe cînd celălalt, căpitanul Cataramă, «era puşca cea mai eminentă», din ţinut. Era un om cu mişcări leneşe. Aducea ca de după deal arma la ochi, părea că adresează o invectivă specială iepurelui înainte de a se hotărî să apese pe trăgaci. Toate erau numai o părere. Iepure, prepeliţă, sitar, potîrniche, orice fel de vînat cădea negreşit, în timpul cuvenit, în spaţiul permis de bătaia armei lui. Nu făcea aprecieri, nu spunea poveşti; asculta c-o faţă melancolică ce spuneau alţii, mirîndu-se şi ştergându-şi de abur chelia, şi mai ales avea buna cuviinţă şi bunul gust să găsească explicaţii foarte potrivite la toate loviturile greşite ale prinţului. Pentru el, fecior de ţăran, Cantacuzin rămăsese prinţ, iar titulatura cuconu Lai o primea nu cu displăcere, de şi foarte des afirma că nu recunoaşte altă nobleţă decît a caracterului şi a inteligenţei. După ce-i spunea prinţ şi-i expunea respectuos motivele pentru care iepurele a izbutit să treacă dealul, Cataramă îşi mai aducea aminte şi de trei întîmplări aidoma ale lui, cînd scăpase vînatul. Boierul îi era recunoscător pentru această delicateţă şi-i plăcea să-l poftească la el acasă, la unele petreceri, de altfel destul de rare şi cu foarte puţini invitaţi. După ce se înşirară cătră dumbrăvioară, la vale, soarele scăpătă la chindie şi, din tîrgul revărsat pe costişa cealaltă peste apa Coştilei şi peste iaz, veniră sunete moi de clopot de la cele patru biserici. Cantacuzin privi visător spre acea neînsemnată şi cenuşie aglomeraţie urbană, cum îi zicea el, fără stil, fără plan şi fără caracter, şi o dispreţui pentru a suta oară tocmai cînd se ridica sitarul fîlfîind din marginea arinilor. Trage, prinţule! îi strigă căpitanul Agapie Cataramă. Cantacuzin începu a rîde, apreciind că paserea şi-a luat o distanţă prea mare. Chiar făcea cu mîna un gest nobil de renunţare, cînd lunganul se înălţă deasupra porumburilor şi, cu mişcări blînd rotunzite, duse puşca la ochi. Fii bun, prinţule, îngînă după aceea Agapie, cu modestie, fii bun şi dă ordin lui Sultan s-aducă sitarul căzut. Era al domniei tale. Îmi datoreşti un cartuş. Atunci, căpitane, vei fi amabil să vii de astăzi în opt zile la dejun la mine, ca să-l mîncăm tovărăşie, răspunse Cantacuzin. Bucătăreasa mea îţi cunoaşte gustul şi se pricepe cum să-l prepare. Ne mai trebuie unul, ca să-l putem pofti şi pe maiorul Irimia Ortac. Dumnezeu are grijă de noi ca şi de sitarii săi... îngînă căpitanul Cataramă cu vocea-i melancolică. Îţi mărturisesc, prinţule, că n-am văzut în viaţa mea un cîne mai perfect. Priveşte cum aduce vînatul. Îl ţine numai de-o aripă, abia îl ţine ca să nu-l strice, şi parcă zîmbeşte la noi. Lasă jos! Sultan depuse vînatul la picioarele lui Cantacuzin, care-şi însuşea cu bunăvoinţă laudele pline de admiraţie ale tovarăşilor săi, ca şi cum i se ,cuveneau lui, personal. Deodată prepelicarul întoarse botul în laturi şi rămase într-o poziţie împietrită, puţintel comică. Cuconu Lai întrebă nedumerit: Ce este? Trebuie să fie părechea... îi atrase atenţia, cu glas scăzut, Cataramă. Sitarul al doilea se şi ridicase şi zbura tupiluş pe sub dumbravă. Ortac îl scăpă cu două focuri repezi. Cînd Agapie Cataramă înţelese că prinţul are intenţia să renunţe iar, puse el punct episodului c-un singur foc şi Cantacuzin trimese pe Sultan să aporteze şi a doua piesă. Am plăcerea să invit şi pe maiorul Ortac la dejunul hotărît... adaose el, afabil. Salută pe ambii tovarăşi, făcîndu-le semn amical cu mîna, trecu şi a doua pasere la torbă şi scoase tabacherea ca să-şi răsucească o ţigară. Agapie şi Irimia se simţiră şi ei îndemnaţi să fumeze din acel tutun parfumat, care venea numai pentru prietinul lor, de la Bucureşti, în cutii speciale. După ce aprinseră, boierul aşteptă laudele cele de cuviinţă. Apoi decretă îndeplinirea planului de bătaie pe care el îl pricepuse şi-l aprobase din prima clipă. Aici am făcut ce s-a putut, explică el. Iepurii probabil că avem să-i găsim la pîrloaga din deal. Cu iepurele îi lucru ciudat, bolborosi Cataramă. De ce-i lucru ciudat? întrebă zîmbind cuconu Lai. Privea încă cu admiraţie la statura nemăsurată a tovarăşului. Cataramă era un om încă tînăr, cu toate acestea umbla pleşuv şi gîrbovit sub pălăria lui pleoştită. Pe cînd cuconu Lai avea sprinteneală de criţă, cu toţi cei patruzeci şi opt de ani ai săi şi între buclele cărunte ale tîmplelor, nişte ochi de o mare agerime. Erau totuşi nişte ochi care căutau mai mult în lăuntrul său, călăuziţi de altceva decît de contingenţele brutale ale vieţii. De ce-i lucru ciudat cu iepurele? E ciudat, prinţule, pentru că niciodată nu ştii de unde sare. Se poate, acceptă Cantacuzino. Însă aici sîntem trei oameni care judecăm; precum şi trei cîni care adulmecă. Am răsucit ţigări, le-am aprins şi le fumăm. Am stat de vorbă. Cînii ne-au dat ocol. A mai pretinde că stă iepurele într-un fotoliu şi se amuzează ca să se uite la noi prin ochelari, mi se pare întrucîtva hazardat. Dumnitale nu ţi se pare hazardat? Ba mi se pare hazardat, acceptă cu indiferenţă căpitanul Agapie. Ca să dau dovadă de sinceritate, am să-mi trec cureaua puştei pe umăr. Însă pe dumneata am să te rog să fii atent, căci îţi sare dihania de la picior. Acest anunţ cu totul extraordinar, Cataramă îl lepădă cu lene, cum îi era obiceiul; dar Cantacuzin, de uimire, avu o clipă impresia că trebuie să-şi lepede puşca şi să puie la ochi ţigara. Dar se stăpîni şi lepădă ţigara. Iepurele fugea în lungul unui hat. Întăi trebuie să-l sudui în gînd... îl sfătuia Agapie, după aceea să-i pui ţelul înaintea botului. Cantacuzin se veseli de aceste vorbe înţelepte, însă înlătură procedeul violenţei verbale, ca nedemn de un nume cu blazon şi de un doctor în drept de la Paris; şi cu toate că hotărî în sine să fie liniştit şi extrem de atent, maiorul Ortac n-avu cînd să lepede ţigara şi să tragă de pe umăr puşca. Minunata armă engleză a lui cuconu Lai îşi făcu efectul la o distanţă enormă. Maiorul şi căpitanul rămaseră cu gura căscată. Aşa puşcă mai zic şi eu... îngînă Agapie. Şi ce lovitură de maistru! Iepurele şi-a executat tumba şi s-a aşezat sub boz. Într-adevăr, făcuse tumba şi se aşezase sub boz, întocmai ca-n visurile vînătoreşti pe care Cantacuzin le purta de atîţia ani, în zile de toamnă, în lungul ogoarelor şi miriştilor. Pînă acuma le purtase în el ca o plăcere; acuma înflorise din ele bucuria unei realizări. Dintrodată se simţi sigur de sine, mutat pe un alt plan al vieţii. Desigur, instrumentul fragil pe care-l purta în mînă conţinuse totdeauna această forţă, dar era nevoie de împrejurări speciale ca s-o elibereze. Abia acum se armonizase cu el şi cu natura înconjurătoare, realizînd minunea. Abia acum se dovedea a fi un Boswel adevărat şi-şi plătise dintrodată toţi banii. Înţelegeţi dumneavoastră? se adresa el tovarăşilor săi; înţelegeţi dumneavoastră că asta e ceva ca o nouă tinereţă? Pînă acum mă îndoiam de mine însumi. Acuma nu mă mai îndoiesc. Între mine şi armă abia acum s-a încheiat alianţa. Încerca să le explice cu vorbe şi exclamaţii ceea ce nu se poate explica. Simţea născînd în el rezerve şi posibilităţi. Agapie Cataramă şi Ortac îl ascultau cu atenţie prea încordată şi din cînd în cînd îşi aruncau priviri de înţelegere, constatînd ambii, fără cuvinte, că prinţului îi lipseşte un şurub. Îi lipseşte un şurub la partea cea mai frumoasă a fiinţii lui. E inteligent, e cult, e fin, dar îi lipseşte şurubul. Nu face nimic. În schimb are tutun bun. Poftim, domnilor, răsuciţi-vă ţigări. De ce să spun că nu sînt vesel de această întîmplare? Vă mărturisesc că sînt foarte vesel. E al treilea iepure al meu, la o distanţă, după cum vedeţi, cu totul neobişnuită. La dreptul vorbind, e al doilea. Agapie se mira încă: într-adevăr, o distanţă nemaipomenită! Indiferent de distanţă, adăogea el în sine, Sultan trebuie să fie cu mult mai mirat decît noi toţi. Sultan însă nu părea mai mirat decît altă dată. Aduse iepurele la picioarele stăpînului său, încredinţat că lui i se datoreşte totul şi puşca n-are nici un rol. Dînd voie tovarăşilor să admire pe Sultan cît vor voi, cuconu Lai se întoarse spre soare şi-l văzu risipind o ceaţă de aur deasupra tîrgului. Nu adia nici cel mai uşor vînt. În oglinda neclintită a iazului, departe, se răsfrîngea un cer azuriu, deschizînd ca un orizont nou unui ostrov fermecat, pe alt tărîm. Cantacuzin bănui că se află într-un ceas unic al vieţii lui, clipă întru totul delicată, trecătoare ca toate bucuriile. Fără să înţeleagă bine de ce, dori pe cineva lîngă el. Era fără îndoială o femeie. Dar nu era nici una din cele pe care le iubise fără pasiune, într-o tinereţă destul de lîncedă. Nu era nici ultima lui prietinie: inteligenta, capriţioasa şi puţintel ridicola doamnă Argintar, soţia generalului. Era o fiinţă destul de interesantă, căreia parcă nu îndrăznea să-i înlăture vălul. O voia încă necunoscută, pentru multe motive. Curios i se părea însuşi faptul că fiinţa lui interioară declanşase acea umbră vagă şi vană. Dumneavoastră, domnilor, vă mai duceţi pînă la pîrloaga din deal? întrebă el c-o voce dintrodată obosită. — Cum, prinţule? nu mergi cu noi? Cantacuzin oftă. — Trebuie să mă întorc mai devreme în tîrg. Ceilalţi doi vînători se priviră. Însă numaidecît se cuvine să sărbătorim acest mare eveniment, adăogi el, rîzînd cu bunătate; căci să vă mărturisesc adevărul adevărat: e întăiul. Nu se poate! strigă cu spaimă maiorul Ortac. Ba se poate, încuviinţă Agapie. De ce să nu se poată? E cel dintăi, însă nu-i cel din urmă. Cantacuzin privi cu nobleţă şi recunoştinţă pe omul cel mai înalt din lume. Ajunsese cu capul pînă în cer în dreptul soarelui. Deci, domnii mei, sfîrşi el, vă aştept acasă la mine, îndată ce vă întoarceţi de pe cîmp. Scoase cartuşele, îşi trecu puşca pe umăr şi se gătea să se îndrepte înspre vălcica popasului, cînd auzi tuşind, în urmă, pe Agapie Cataramă. Cei doi se adunaseră o clipă la sfat: maiorul cu fruntea lîngă umărul lui Agapie şi Agapie cu fruntea aplecată spre maior. Mai este ceva? întrebă cuconu Lai. Mai este... răspunse căpitanul. Noi mai întăi şi mai întăi ne-am opri la o binecuvîntată crîşmă. Cu voia dumnitale, prinţule, căci ne întoarcem însetaţi şi colbăiţi. Să nu te superi, te rog. La domnia ta ne simţim cam jenaţi... Avem noi un local de mîna întăi, ş-o odăiţă unde sîntem singuri... Aveţi aşa ceva? rîse Cantacuzin. Mi se pare că am şi eu cunoştinţă de acel loc celebru. — Da, prinţule, locul se chiamă «La şapte fete». Vinu-i bun; fleica la grătar şi mai bună, iar domnişoara Ţipra ar fi în stare de mare suferinţă dacă nu l-ar vedea pe domnu maior Ortac. Între dînşii se tratează un amor nemaipomenit. Cantacuzin rîdea. Rîdea cu plăcere, căci toate în acel ceas erau bune. Ştia de locul de petrecere al elitei masculine a tîrgului, avea cunoştinţă nu numai de domnişoara Ţipra, ci şi de celelalte surori ale ei în număr de şase, toate sprîncenate, toate cu ochi negri şi cu părul ca pana corbului. Erau surori nu numai prin asemănare, ci şi prin acelaşi puternic parfum de musc în care se distingea vag miros de petrol. Negreşit că în alte împrejurări ar fi ridicat puţin din nasu-i subţire la o atare propunere; însă de cîteva minute intrase definitiv în tagma vînătorilor şi fu obligat să accepte locul lor de adunare. — Bine, poate am să vin şi eu, declară el; în orice caz, cafeaua îmi veţi face plăcere s-o luaţi la mine.                

    Departari de Mihail Sadoveanu   Memoriul lui cuconu Ilie Leu despre o călătorie în locuri depărtate, tocmai la Deva        CAP. I. — Se vede ce fel de om e onoratul nostru corespondent; de ce n’a umblat încă în ţări străine şi de ce s’a hotărît să facă o călătorie în Ardeal.   Cucoane, eu în viaţa mea am fost un om tare curios, care am dorit să văd ţări şi să cunosc lume, dar din pricina împrejurărilor am stat pe loc şi muşchiul începea să mă cuprindă, ca pe-o stâncă. Din tinereţă am fost împresurat de nevoi, părinţii nelăsându-mi pentru bătălia vieţii decât acest cap şi aceste două braţe. Iar acest cap n’a putut porunci inimii, în anii de primejdie; şi braţele au trebuit să lucreze curând pentru soţie, care moştenise limbă şi pentru copii, careu moşteniseră dinţii ei frumoşi. Stând departe de târg, de politică şi de slujbe, nu m’am folosit nici de banul Statului nici de-al semenilor mei. Şi mi-am agonisit ce am în sudoarea frunţii, îngrijind nişte livezi de meri şi o prisacă foarte frumoasă, unde te poftesc la vară, ca să guşti un fagure de miere, lângă fântâna de subt mesteceni. Carte multă n’am învăţat, însă am citit ce-au scris oamenii deştepţi şi de talent. Bine m’am aflat totdeauna cu aceşti prietini, când eram singur şi mâhnit. N’aşi putea spune că am răsfoit toate câte se tipăresc, cum nici filosoful nu putea sorbi Marea. Cărţile cele bune rămân tot puţine. Iar în ceiace priveşte patria noastră, ades m’am gândit că ar trebui întemeiată o lege pentru oprirea învăţământului scrierii. Ca să se poată ceti ce-i bun şi să nu mai fim copleşiţi de autori şi gazete. Bine ar fi să înveţe tineretul limbi străine numai pentru cărţi, cum am făcut eu: înţelegându-mă cu viii, şi mai ales cu morţii, în tăcere. Aşa, dela iubita mea soţie şi iubitele mele copile, aud într’una şi fără contenire o limbă pe care n’au vorbit-o părinţii mei. Şi spun lucruri aşa de mărunte si multe, încât simt că nu mai am loc: le las biruitoare pe câmpul de luptă, şi mă retrag, ca să fiu singur. Într’o vreme, din economiile mele, pusesem ceva deoparte, ca să pornesc într’o toamnă undeva, pe un ţărm străin. Am un băiat mare, cărturar bun, şi voiam să-l iau şi pe el cu mine. Amândoi am-fi umblat ş’am fi privit tăcând, gândindu-ne cu bucurie că femeile urmează a vorbi undeva, departe, însă noi nu le mai auzim. De-atuncea sunt treisprezece ani. Chiar în toamna aceia au pornit pe continentul nostru războaiele. S’au măcelărit oamenii întăiu         în Balcani; s’au săturat corbii şi lupii şi s’au cruşit apele de sânge; — pe urmă au început să se măcelărească şi’n alte părţi. Pustiire şi moarte în Franţa, în Belgia şi Flandra, în Italia, în Rusia şi’n Polonia, în Sârbia şi la noi. S’a dărâmat ce-au clădit veacurile, — s’a născut în om iarăşi fiara cea dedemult. Aşa că sfărâmându-se rânduielile vieţii dealtădată si căzând în rătăcire şi’n spaimă, într'atâţia ani n’am mai fost în stare să-mi împlinesc planul. Nici banii pe care-i chivernisisem nu-i mai aveam. Iar soţia şi copilele mele urmau a vorbi franţuzeşte. Iată însă că’n vara asta, băiatul meu, văzându-mă aşa de supărat, a avut un gând bun. — Ar fi bine, tată, mi-a zis el, să mergi cu mine. Roitul a contenit în prisacă şi merele încă nu s’au copt. Hai să petrecem o lună la Deva... Am eu acolo treabă la o adunare de învăţători. Dumneata te plimbi şi vezi locurile şi oamenii. Cam greu, Anastasie, i-am răspuns eu. De'acu am prins rădăcină şi nu ştiu dacă m’oiu putea desface de toate ale mele.               Băiatul mă privea zâmbind cu mâhnire. I-am zis: -Ai dreptate. Cată să ies şi eu odată din bârlogul meu. Afară de târgurile din Moldova, eu n’am cunoscut nimica. Măcar dincolo de munţi, în ţara Ardealului, să trec. Am să văd poate lucruri întrucâtva deosebite de ale noastre. Anastasie mi-a strâns mâna şi eu am rămas îngrijorat şi mişcat, căci îmi dădusem cuvântul. Iar la plecare, după ce mi-am pus în rânduială toate afacerile, eram vesel şi bine dispus. Nu înţeleg de ce nevastă-mea avea lacrimi în ochi. Am îmbrăţişat-o întăiu pe ea, pe urmă pe fete. Eram tulburat, când mi-au strigat toate odată: Au revoir! — Atuncea m-am întors ochii spre băiat; ham văzut zâmbind, ş’am zâmbit şi eu liniştit.                        

                                Aventurile șahului povestiri Mihail Sadoveanu I În acest prim capitol sunt prezentate personagiile secundare ale aventurilor de care ne ocupăm, domnul Temistocle Cantaraga, soția sa Elisabeta, căpitanul Liviu Colț și cuconu Grigoriță Vreau să vă vorbesc, între altele, despre memorabilele conferinți, dezbateri și lupte care au avut loc între prietinii mei căpitanul Liviu Colț și boierul de baștină orheiană Temistocle Cantaraga, în anul mântuirii 1922. Eram, în epoca aceea, călător în ținuturile de peste Prut și am văzut întâia oară la un loc simpaticele obrazuri ale acestor personagii în târgul de la Căprești, în ziua de 24 iunie, care se cheamă Sânziene. Umblând din loc în loc și făcând uneori popas mai îndelungat în sate de răzăși, ceteam, în adunări bine populate, pagini din minunatele istorisiri ale lui Ion Creangă. Bucuria pe care o aveam la aceste împreună-împărtășiri întru cuvânt moldovenesc mi-a rămas ca o dulce răsplată căci, ca și doftoria cuvioșilor Cosma și Damian din sfinte vremuri, slujba mea era fără de argint. Mă mișcăm într-o căruță modestă, trasă de doi cai destul de slabi, pe care-i mâna un țăran de la Prepelița. Lucrul cel mai de căpetenie în înfățișarea acestui automedon[1] nu era atât barba lui zbârlită, din care priveau ochi rotunzi și spăriați, cât căciula, pe care o purta încă în dricul verii. Era o căciulă roșcată care se arătase la iarmaroacele multor Sânziene. Titlul năcăjitului meu conducător era Iacov. Ca și omonimul lui din Biblie avea doisprezece feciori, ale căror nume nu le-am putut ținea minte; el, însă, mi le recita în fiecare zi, având nădejde în brațele lor și în înmulțirea seminției prepelițene. În dimineața de 24 iunie 1922, pe când Iacov își adăpa roibii la o fântână în preajma târgului, m-a ajuns din urmă, în vifor de colb, o droșcă ușoară purtată de trei cai murgi înhămați în troică. După rânduiala moschicească, cel din mijloc umbla în trap, cu capul ridicat sub cerc, zvârlind copitele până la înălțimea botului; iar prăștierii, de statură ceva mai măruntă, galopau cu gâturile întoarse în laturi, realizând imaginea pajurei bicefale a împărăției rosienești. Eram coborât din căruța mea. Cercetam o tufă de sulcină a cărei mireasmă caldă plutea în aerul neclintit. M-am întors cătră droșcă, admirându-i alura. S-a sucit spre mine o figură cu barba învălmășită. Sub panamaua pleoștită și în mantaua albă de doc, am identificat numaidecât o cunoștință, fără a putea preciza de când și de unde. Când am auzit însă strigătul puternic de bas, care poruncea vizitiului enorm de pe capră oprirea, și când, coborându-se, călătorul a venit cătră mine zâmbind și cu brațele întinse, îndată am pus acelei înfățișări impozante numele care i se cuvenea. — Ce mai faci, cucoane dragă? a strigat omul meu venind la atac și scuturându-mi cu putere mâna. Mă mai cunoști, ori m-ai uitat? — S-ar putea să uit? i-am reproșat eu, veselindu-mă dintr-odată. — Cum nu? Cum să nu? Dumneavoastră cei de la București uitați numaidecât. Dacă-ți aduci aminte, atunci fă-mi plăcerea și spune unde ne-am cunoscut. — Această onoare am avut-o la Chișinău, i-am răspuns eu. Numele domniei tale e Temistocle Cantaraga. — Vezi în fața domniei tale un om cu desăvârșire încântat! strigă cu admirație călătorul, scuturându-mi a doua oară dreapta. Precât înțeleg, întâlnirea de acum are o rânduială de la Dumnezeu și un scop. Te duci la Căprești? — Da; întrucâtva. — Ai vreo afacere? Vinzi sau cumperi? Faci o inspecție? Cauți pe cineva? — N-am nicio afacere. Nu sunt niciun fel de inspector. — Foarte bine, foarte bine, aproba domnul Cantaraga. Atunci te-ai rătăcit? — Nu. Călătoresc de plăcere. Domnul Cantaraga privi semnificativ spre Iacov, spre căruța fără arcuri și spre roibii cei slabi. — Bun și asta, îngână el cu îndoială. Chiar, serios, nu faci nicio cercetare financiară? Am încercat a râde, ca să-mi ascund jignirea; simțeam însă că interlocutorul meu cearcă să dibuiască etichetele ființii mele. — Nu te supăra; am glumit! adăogi el îndată, bătându-mă pe umăr. Vra să zică nu te oprești în târg? — Nu. — Aș putea îndrăzni să aflu în care parte te îndrepți? — Bine nu știu nici eu. Însă am la mine niște însemnări. Dacă-mi dai voie să le consult, pot să-ți răspund imediat. — Ba, domnul meu, nu-ți dau nicio voie și nu-mi trebuie niciun răspuns. — Totuși… — Nu-i niciun totuși. — Însă, onorate Temistocle Arcadievici… — Cum îndrăznești dumneata a crede, răcni deodată entuziasmat domnul Cantaraga, că aș putea să lăs la voia întâmplării pe un om care a păstrat în amintire și numele părintelui meu? Îți declar, iubite domnule, că te sechestrez. — Cu toate acestea… — Niciun cuvânt. Îmi ești ori nu prietin? — Nu cutez să… — Ba te rog să cutezi. Un prietin nu-mi poate refuza o invitație. Mergi cu mine la Mărunțeni. Nu mă opresc în Căprești decât două secunde, ca să iau pe căpitanul Colț. În sfârșit l-am prins. Cunoști pe Liviu Mihailovici? — N-am plăcerea. — Nu-i nimic. Îl vei cunoaște imediat. În sfârșit a venit timpul să mă măsor cu el și i-am trimes o provocare scrisă. Astăzi începem lupta. Dumneata vei fi martor. L-am privit cu oarecare neliniște. Domnul Cantaraga și-a lăsat mâna sa pe umărul meu stâng, punând astfel stăpânire pe mine. — Ne-am înțeles? — Nu cred, m-am întors eu, deodată grav. — Cum? Ce face? Nu ții să asiști la luptă? — Nu! — A! se veseli domnul Cantaraga, ce-ți închipui dumneata despre războiul la care te poftesc? Te previn că locul e dintre cele mai plăcute, la umbra teilor, în cerdacul casei bătrânești. Am bucătar bun și pivniță adâncă. Vreau să dovedesc căpitanului Colț că sunt mai tare la șah decât el. Vreau să mai însemn în carnetul meu o partidă și să mai sporesc cu unul numărul celor pe care am obiceiul să-i biruiesc. — Domnule Cantaraga… am urmat eu a mă împotrivi. — Ba, dacă mă iubești, te rog să-mi spui altfel. — Onorate Temistocle Arcadievici, îți fac cunoscut că sunt un mediocru jucător de șah. — Nu-i nimic; în tovărășia mea vei face progrese. — Sunt un mediocru jucător de șah; pe lângă asta, aș îndrăzni să te rog, onorate Temistocle Arcadievici, să bine-voiești a pune în invitația dumnitale toate formele. — Mă rog, mă rog, care forme? — Vreau să aud din gura dumnitale numele meu și al tatălui meu, potrivit cu moda provinciei. — Dar, scumpul meu prietin… — Hm! pe cât înțeleg, scumpului dumnitale prietin i s-a uitat numele. — Dumnezeule! izbucni deodată, cu lacrimi și cu glasul cel mai deznădăjduit, Temistocle Arcadievici; ce-aș putea face, ca să pot dobândi de la dumneata iertare? Sunt un ticălos fără memorie. În toate clasele liceului am rămas repetent. Am fost o rușine a familiei! Dacă nu mă ierți și nu mergi la mine la Mărunțeni imediat, sunt capabil să-mi ridic viața. Vrei să-ți sărut mâna? Să cad în genunchi? Vizitiul cel gras și omul meu își răsuciseră țigări cât degetul și le fumau în preajma noastră, schimbând păreri șoptite și privindu-ne pieziș. — Cucoane Mistocle, interveni Iacov, când socoti că amestecul lui se poate face fără primejdie; pe boierul acesta al meu îl chiamă domnu Grigoriță. — A! Grigoriță! exclamă cu încântare boierul. — Domnule Grigoriță, vorbi iar Iacov, făcându-mi ușor semn cu ochiul, măria Sa, precât înțeleg, șuguiește, căci nu s-a pomenit niciodată să sară la bătaie. Nu se află pe lume boier mai blajin decât dumnealui. Pe lângă asta, totdeauna a fost cu milă și cu dreptate cătră sărmani. Îi place vânătoarea… care nu se mai află! și bea vârtos. Declinându-mi îndată numele și primindu-i invitația, am dat prilej domnului Cantaraga să fie fericit, să mă îmbrățișeze și să mă sărute pe amândoi obrajii. Am intrat în Căprești alături de el. Târgul acesta, veche colonie agricolă a administrației rusești, e unul din locurile cele mai interesante din Basarabia. Lucrarea pământului a rămas totdeauna o simplă ficțiune birocratică, deoarece împrejurările locale și înclinarea firească au obligat de mult pe Israel să-și împlinească oficiul pe care-l are între neamuri. Un ovrei din Căprești ori cumpără, ori vinde, ori face misitie[2]. Locurile virane din preajma așezării ar oferi o măreață colecție de buruieni și spinării unui botanist. Cânii, porcii și ciorile îndeplinesc slujba de curățitori și agenți sanitari. Pe ulița cea mare a târgului, în jurul magherniților, se îmbulzeau sătenii în nour de pulbere și într-o căldură înfricoșată. Este ș-un salcâm. Ne-am dus drept acolo și am găsit pe căpitanul Colț. Am văzut un om scund, cu capul mare și obrazul pătrat. Era un fel de Napoleon blond cu figura gânditoare și plictisită. A răspuns cu mișcări cumpănite și cu vorbe moi la manifestațiile zgomotoase ale lui Temistocle Cantaraga. După ce s-au făcut prezintările, m-am socotit dator să fac aluzie la asemănarea cu marele corsican. Colț nu păru mișcat de complimentul meu. — Mda, se spune că aș fi sămănând, îngână el; asta însă nu-mi ușurează năcazurile și sărăcia.      

— Dumneata sameni cu Napoleon? întrebă vesel Cantaraga. Păzește-ți treaba; nu crede nimic; de altminteri n-ar fi nicio onoare pentru dumneata. Poate șahul îl vei fi jucând tot așa de slab ca acel celebru «comediante». Îți voi dovedi că nici asta nu-i mare lucru. — A, suspină căpitanul ștergându-și c-o batistă udă fruntea de sudoare; ar fi bine să pot mânui caii ca dânsul. — Ce idee! — Cum ce idee! Dumneata, domnule Cantaraga, ai avea pretenția să te măsori cu Napoleon? — Fără îndoială, și chiar dându-i un avantaj. Eu să joc numai c-un cal și maiestatea sa cu doi. — Greu de crezut. — Pf! — Totuși e greu de crezut. Un împărat e un împărat. Când joacă șah, trebuie să câștige. Curtenii trebuie să se aranjeze așa, ca să-i facă plăcere. — Curtenii lui, da; însă nu Temistocle Cantaraga. Eu îl bat, îmi scot pălăria și-i spun: la revedere. — Cum «la revedere»? Faci numai o partidă? — Nu. Joc și două și trei, cum am să joc și cu dumneata. — Cu mine joci la egal. — Cu dumneata joc la egal, însă împăratului îi dau avantaj o mârțoagă. Căpitanul Colț clătină din cap cu mâhnire și plictiseală, apoi oftă, suindu-se în droșcă și grămădindu-se între mine și Temistocle. — Dumitrache! strigă acesta, adresându-se țiganului celui gras de pe capră; ce avem noi de cumpărat din târg? — Nu pot să știu, măria ta, n-avem de cumpărat nimic. — Ba avem de cumpărat ceva; vreau numaidecât să-mi aduc aminte. Să nu pleci până ce nu-mi aduc aminte. — Poate mai ai nevoie de o carte de șah… sugeră, cu blândeță, căpitanul. — Cum? se veseli prietinul nostru. Se poate, și asta, ca să ți-o împrumut dumnitale. — Precum am avut onoarea a-ți mai declara, eu n-am nevoie de cărți, Temistocle Arcadievici. Eu șahul l-am învățat așa, uitându-mă colo și colo, cum face lăutarul care-și deprinde meșteșugul cu urechea. Eu n-am nicio pretenție; m-au bătut și alții; dar mă mir prea mult de cele ce spui dumneata despre împăratul Napoleon. — De ce să te miri? Nu trebuie să te miri deloc, căpitane. Acel «tragediante» e deprins să piardă în regiunea noastră partidele lui de șah. A pierdut-o pe cea de la 1812[3]. — Cum se poate, domnule, să vorbești în asemenea chip despre Napoleon? se tângui Colț, ștergându-se iar de sudoare. Iarmarocul se adunase în jurul nostru, ascultând cu nedumerire. Am văzut și pe Iacov, care-mi făcea semn cu ochiul. — Dar ce-i aicea, mă rog? strigă deodată Cantaraga, zbârlindu-se și uitându-se posomorât în jur. E iarmaroc? — Numaidecât, cucoane, alta nu poate pentru ca să fie, râse unul dintre țărani, retrăgându-se. — Care-i acela, bre! își îndârji Temistocle Arcadievici glasul. Și tu, măi, ești admirator al lui Napoleon? — Să mă ferească Dumnezeu, cucoane, răspunse gospodarul, întrucâtva rușinat. Moșierul se întoarse spre căpitan: — Ai auzit adevăr? Ai văzut modestie? — Am văzut, acceptă Colț. E cald tare. Ar trebui să pornim. — Hm! te grăbești așa de mult? Nu ți-e teamă de acel ceas? — Care ceas? — Ceasul în care ai să pierzi o partidă, pe urmă două, pe urmă trei. — Nu mi-e frică. — Aha! începi a tremura. Acel ceas vine, să fii bine încredințat. Pornește, Dumitrache; mi-am adus aminte că n-avem nimic de târguit. Binevoiește a lua la cunoștința dumnitale, stimate Liviu Mihailovici, că domnia mea, acesta care mă aflu de față, nu numai că am cetit toate cărțile speciale, dar am umblat și-n toate țările Europei, luptându-mă cu toți șahiștii tuturor națiilor. Am eu un catastif în care se cuprind partidele pe care le-am jucat. Am rostit formula sacramentală în toate limbile. Italienilor le-am spus: Scacco matto; spaniolilor: Xaque y mate; franțujilor: Échec et mat; englezilor: Chech mate; nemților: Schach Matt. — Bine. Acuma are să se audă formula și în limba moldovenească. — Com? Pretinzi poate c-ai s-o rostești dumneata? Îți spun drept, mare îndrăzneală! — Nu pretind nimic; nici nu îndrăznesc. Dar în jucăria asta totul e cu putință. — Hm! dacă aș purta bumbac în urechi, m-aș sili să mi-l scot; aș aștepta însă până la judecata din urmă. — Domnilor, am îndrăznit eu cu blândeță, suspendați, vă rog, ostilitățile verbale, până ce vi se vor desfășura pe tablă oștile. Până atunci, aveți bunătatea să mă inițiați în elementele prime ale acestui joc al regilor și rege al jocurilor. Vă mărturisesc că sunt un ucenic care știu așa de puțin, încât bucuros aș fi să câștig de la domniile voastre cele dintăi secrete. — Nu este niciun secret, mormăi Colț. De la mine n-ai ce învăța. — Ba sunt secrete pe care nu le cunoaște oricine, mă încredință cu deosebită satisfacție boierul. — Mă aflu și eu printre cei ce nu le cunosc, se supuse căpitanul, și nici nu țin să le cunosc. Nu-mi plac nici definițiile poetice. Mă declar de mai înainte învins. — Nu așa, nu așa. — Mă declar de mai înainte învins și prefer un cerdac răcoros și o masă bună. Ridicând obrazul lui plictisit, căpitanul aștepta să vadă ceea ce dorea. Trăsura ne ducea cu grăbire printre lanuri de grâu, în zăpușeala forfotitoare a amiezii. Holdele susurau din milioanele de gâze, adunând în spice puterea soarelui. Deodată, dintr-o cotitură, zgripsorul[4] trăsurii dădu năvală asupra curții boierești. Din goană, vizitiul opri brusc caii, c-un meșteșug vrednic de mirare, care ne prăvăli pe unii asupra altora, ciocnindu-ne de căpățâna napoleoniană a lui Colț. Sub tei, era răcoare. Cerdacul își avea pregătite jilțurile. — Asta-i casa bătrânilor mei! cântă domnul Cantaraga. Binevoiți, prietinilor, a intra cu inimă bună, lepădând grijile și uitând năcazurile. Feciorul, bătrânel alb și cuviincios, se ploconi în fața noastră, ne luă buclucurile și ne călăuzi în odaia de baie. După ce ne aduse înapoi și ne așeză în jilțuri, întrebă cu smerenie pe stăpânul său: — Temistocle Arcadievici, binevoiește a-mi porunci dacă trebuie să aduc numaidecât căișorii. — Nu se poate, Anatol, strigă boierul; întăi zacusca, pe urmă vine și vremea să învățăm pe domnul căpitan șahul. Bătrânelul privi vesel și ager spre noi, recunoscând după uniformă pe victima stăpânului său. De data aceasta nu înțelegeam cum putusem atribui lui Colț înfățișarea napoleoniană. Partea de dinfață a centurii îi era ridicată prea sus, deasupra pântecului precoce. N-aveam de a face nici cu un călăreț, nici c-un viteaz. Unele amănunte ale uniformei dovedeau că n-aveam în față decât un ofițer de administrație, dintre acei pentru care s-a admis titulatura curentă de «ofițeri de ață». Își lăsă chipiul să-i cadă jos, fără să-l mai ridice. Își zbârli părul cu degetele mânii drepte. Îi era sete; îi era foame. Abia catadixi să-și arunce ochii asupra etajerei de abanos pe care stăpânul locului ne-o înfățișa c-un gest larg. — Aici, în această sută de tomuri, sunt secretele pe care dorești a le cunoaște, cucoane Grigoriță, îmi zise el cu bunăvoință. Ofițerul de ață păru a face o socoteală, în gând: — Nu sunt o sută, rectifică el placid; sunt șaizeci și opt. Zacusca ne fu prezentată de bătrânel pe o tabla enormă. Căpitanul întinse numaidecât mâna, alegând la întâmplare ceva și cercetând cu ochii ce bunătăți și-ar mai putea însuși îndată după aceea. De la brânzeturi de paisprezece feluri până la icre negre și sardele, de la ficat de gâscă și mușchișor de porc până la nisetru marinat, ținând socoteală și de ridichile de lună și tomatele trufanda, precum și de foamea noastră, toate bunătățile lumii erau de față. Vinul avea lucire de chilimbar. După chipul cum îl turnă domnul Cantaraga în păhăruțele de cristal cu picioruș fin și după felul religios cum îi luă credința, am înțeles că numaidecât trebuia s-aduc laudă și să cer informații. Căpitanul dădu păhărelul de dușcă, fără să se sinchisească și întinse gâtu-i scurt după altă gustare. — Minunat vin! am declarat eu, făcând cu mâna gestul ritualic. Spune-mi, te rog, Temistocle Arcadievici, dacă e un produs al viilor dumnitale. — Nu cred, mormăi căpitanul, țipând pe gât al doilea păhărel. — Ba să mă ierți, prietine, e un vin din via care se vede. N-are vârstă decât patru ani. A fost supravegheat și îngrijit de mine personal; e o combinație de struguri pe care n-am intenția s-o comunic nimănui. — Multe secrete și minuni sunt pe lumea asta, suspină Colț; n-am s-ajung să le pătrund niciodată. — Cu toate acestea, ele alcătuiesc frumuseța vieții, stimate Liviu Mihailovici. Căpitanul n-avea când răspunde. Eu am tras spre mine câteva din cele aproximativ o sută de tomuri, examinându-le de aproape. Erau tratate de șah și colecții de reviste în felurite limbi europene. Legătura lor, în marochin castaniu, cu cifrele și armele domnului Cantaraga, era o frumuseță. — Asta-i doctoria plictisului și a zilelor rele la țară, ne lămuri cu patos amfitrionul nostru. Întind tabla de șah, deschid un volum: desființez timpul. În tihna cerdacului se produse puțin tumult. Într-un paneraș ușor, purtat în trap iute de un cal alb, sosi o femeie voinică, cu înfățișarea energică. Argatul de la grajd veni în goană să apuce frâul calului; Cantaraga se grăbi să-i iasă întru întâmpinare c-o exclamație franțuzească. După intonația delicată și respectuoasă, cu care rosti el vorbele: «ma chère amie», sărutându-i mâna, înțelesei că mă aflu în fața stăpânei locului. Deși, probabil, trecută de mult în al patrulea deceniu, doamna Cantaraga era încă o frumuseță brună, cu ochi mari și bogat sprâncenați. Proporțiile ei întrucâtva prea impunătoare n-o împiedicau să fie de o deosebită sprinteneală și vioiciune în mișcări. Ne întinse numaidecât mâna să i-o sărutăm, ascultă cu luare-aminte numele noastre arătându-și dinții fără cusur și observă că tablaua avea nevoie de reaprovizionări. — Anatol, strigă ea c-o voce agreabilă de contraltă; te rog s-aduci și pateurile. Fii atent la ce se petrece aici. Bătrânelul fu între noi într-o clipă. Astfel am cunoscut pe Elisabeta Gavrilovna, doamna prietinului nostru Cantaraga. Într-o clipă am respectat-o și am iubit-o și nu mi-a trebuit multă vreme să aflu că această stăpână a Mărunțenilor știe să vadă, să privegheze și să poruncească. Puțina moșie câtă le mai rămăsese după expropriere devenise, sub mâna ei energică, o grădină irigată. Iazul avea pește. Moara măcina și ziua și noaptea. Era, cum spunea Cantaraga, o adevărată strănepoată de răzăși, fata lui Gavril Mânzu, și strănepoata lui Amfilohie Mânzu cel care suduise în gura mare, la curtea domnească în Iași, pe Vodă Moruzi. Sărutându-i a doua oară mâna, i-am cerut voie să-i spun: cucoană Lisavetă, și ea, râzând plăcut, nu s-a împotrivit. Ca dovadă că-i făcea chiar plăcere, mi-a comunicat în taină că avea la masă sărmăluțe cu smântână. M-a întrebat dacă-mi plac. — Îmi plac, i-am răspuns eu, cu respect. Auzind despre acest ultim mister, căpitanul Colț se învioră dintr-odată și veni să sărute mâna stângă a cucoanei Lisaveta. Cantaraga se simți mândru de supunerea pe care o arătam cu toții soției sale. — Elisabeta Gavrilovna, zise el aprinzându-și țigara; îți fac cunoscut că voi avea onoarea și plăcerea să bat la șah pe Liviu Mihailovici Colț, căpitanul de față. — Foarte bine, răspunse cucoana Lisaveta; însă mai întăi vă rog să luați zacusca, iar după aceea ne așezăm la masă.     [1] Automedon m. 1. Mit. conducătorul carului lui Achile; 2. fig. vizitiu îndemânatic.  [2] Misitíe, misitii, s. f. Ocupația misitului; plată pentru serviciile misitului.  [3] Aluzie la Campania din Rusia și bătălia de la Borodino.  [4] 1. Specie de acvilă mare (Aquila heliaca). ♦ (Înv.) Stemă care reprezintă un vultur cu două capete.

Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu                                                                                    Iapa lui Vodă                  Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar nişte paseri cum nu s-au mai pomenit sau învolburat pe furtună, vâslind spre răsărit; şi moş Leonte, cercetând în cartea lui de zodii şi tălmăcind semnele lui Iraclie-împărat, a dovedit cum că acele paseri cu penele ca bruma s-au ridicat rătăcite din ostroavele de la marginea lumii şi arată veste de război între împăraţi şi belşug la viţa-de-vie. Apoi într-adevăr, Împăratul-Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne, şi, ca să se împlinească zodiile, a dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din Ţara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde să puie mustul. Ş-au pornit din părţile noastre cărăuşii ca s-aducă vin spre munte, ş-atuncea a fost la Hanul Ancuţei vremea petrecerilor şi a poveştilor. Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. Când cădeau unii, doborâţi de trudă şi de vin, se ridicau alţii de prin cotloanele hanului. Ş-atâtea oale au fărâmat băutorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la târg la Roman. Şi, la focuri, oameni încercaţi şi meşteri frigeau hartane de berbeci şi de viţei, ori pârpăleau clean şi mreană din Moldova. Iar Ancuţa cea tânără, tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană, umbla ca un spiriduş încolo şi-ncoace, rumănă la obraji, cu catrinţa-n brâu şi cu mânecile suflecate: împărţea vin şi mâncări, râsete şi vorbe bune. Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han, - era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut de zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi nici habar n-aveau dinspre partea hoţilor... La vremea de care vorbesc, era însă pace în ţară şi între oameni bună-voire. Porţile stăteau deschise ca la Domnie. Şi prin ele, în zile line de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul şi pâclele munţilor pe păduri de brad până la Ceahlău şi Halăuca. Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării se ştergeau şi lunecau în tainice neguri, - focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale uşilor şi ferestrelor zăbrelite. Contenea câte un răstimp versul lăutarilor, şi porneau poveştile... Stătea stâlp acolo, în acele zile grase şi vesele, un răzăş străin, care mie îmi era drag foarte, închina oala către toate obrazele, asculta cu ochii duşi cântecele lăutarilor şi se lua la întrecere până şi cu moş Leonte la tâlcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta... Era un om nalt, cărunt, cu faţa uscată şi adânc brăzdată. în jurul mustăţii tuşinate şi la coada ochilor mititei, pielea era scrijelată în creţuri mărunte şi nenumărate. Ochiul lui era aprig şi neguros, obrazul cu mustaţa tuşinată părea că râde cu tristeţă. Îl chema Ioniţă comisul. Dumnealui Ioniţă comisul avea o pungă destul de grea în chimir, sub straiele de şiac sur. Şi venise călare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea şi ciolanele! Un cal roib, pintenog de trei picioare, cu şaua naltă pe dânsul, neclintit într-un dos de perete, cu mănunchiul de ogrinji sub bot... „Eu aici îs trecător... cuvânta, cu oala în mână, dumnealui Ioniţă comisul; eu încalic şi pornesc în lumea mea... Roibu meu îi totdeauna gata, cu şaua pe el... Cal ca mine n-are nimeni... încalic, îmi plesnesc căciula pe-o ureche şi mă duc, nici nu-mi pasă..." De dus însă nu se ducea. Stătea cu noi. — Într-adevăr... îi răspunse într-un rând moş Leonte; cal ca al dumnitale nu se găseşte, să umbli nouă ani, la toţi împăraţii pământului! Numai pielea lui câte parale face! Când mă gândesc, m-apucă groaza... — Să ştii dumneata, prietine Leonte! strigă răzăşul zbârlindu-şi mustaţa tuşinată. Asemenea cal uscat şi tare nu ştie de nevoie, nici de trudă. La mâncare se uită numai c-un ochi şi nu se supără când îl lăs neadăpat. Şi şaua parcă-i crescută dintr-însul. Aista-i cal dintr-o viţă aleasă. Se trage dintr-o iapă tot pintenoagă, cu care m-am fudulit eu în tinereţile mele şi la care s-a uitat cu mare uimire chiar măria sa Vodă Mihalache Sturza... — Cum s-a uitat cu uimire, cucoane Ioniţă? Era tot aşa de slabă? — Se-nţelege. Asta-i o poveste pe care aş putea să v-o spun, dacă m-ascultaţi... — Cum să n-ascultăm, cucoane Ioniţă? mai ales o poveste din vremea lui Mihai Vodă Sturza! — Şi mai ales din vremea tinereţilor mele... răspunse răzăşul, serios. Pe vremea aceea, tot în acesta loc ne aflam, în preajma focurilor şi a carelor cu must, cu alţi oameni care acuma-s oale şi ulcele; şi-n jurul nostru umbla Ancuţa cealaltă, mama acesteia, care şi ea s-a dus într-o lume mai puţin veselă. în vremea aceea stăm eu năcăjit foarte, într-o zi, în uşa hanului, cu oala în mâna stângă şi cu frâul iepei în dreapta... Şi Ancuţa cealaltă şedea ca şi asta, tot în locul acela, rezemată de uşorul uşii, şi asculta ce spuneam eu... Ce voi fi spus atunci nu ştiu, - au fost vorbe care au zburat ca şi frunzele de toamnă... Comisul Ioniţă zâmbi fără veselie, în mustaţa-i tuşinată şi aspră, pe când noi toţi cei de faţă, gospodari şi cărăuşi din Ţara-de-Sus, ne aşezam în juru-i pe butuci şi pe proţapurile carelor, cu bărbile înălţate şi cu ochii rotunzi. Ancuţa cea tânără sta în prag, rezemată de uşor; ş-o bătea soarele de toamnă pieziş, aurindu-i jumătate de obraz. în vale, aproape, sticlea Moldova printre zăvoaie, şi departe se prevedeau munţii, - talazuri de cremene sub pâcle albastre. Calul cel slab al răzăşului, din coasta hanului, simţind tăcere în preajmă, necheză deodată subţire şi rânji înspre noi ca un demon. Ancuţa îşi întoarse ochii sprâncenaţi spre el, înfricoşată şi uimită. — Aha! vorbi comisul; iaca aşa râncheza şi râdea şi iapa cea bătrână... Acu ea, cine ştie, poate-i ochi ori dinte de lup, — dar râsul ei tot trăieşte, şi se sparie de el altă Ancuţa. Cum vă spuneam, domnilor mei, eu stăm aici în acest loc, gata de ducă, cu picioru-n scară. Şi iaca, numai ce aud pocnind harapnic şi duruind trăsură pe arcuri; şi, când îmi înalţ şi-mi feresc capul, văd venind pe şleah o droşcă cu patru cai bulziş... Vine şi se opreşte la han, după rânduială. Şi se coboară din ea boierul, ca să vadă ochii Ancuţei, cum era datina. Cum s-a apropiat, eu i-am închinat oala cu vin şi i-am poftit sănătate. El s-a oprit în loc şi s-a uitat zâmbind la mine şi la iapă, şi la oamenii care erau în preajma mea, şi i-a plăcut închinarea. Era un boier mărunt la stat, cu barbă roşă rotunjită, şi purta la gât un lanţug subţire de aur... — Oameni buni, zice boierul acela; tare mă bucur că văd chef şi voie-bună în ţara Moldovei... — Şi noi ne bucurăm, zic eu, că auzim asemenea vorbă. Asta plăteşte cât şi vinul cel mai ales. Atunci boierul a zâmbit iar şi m-a întrebat pe mine de unde sunt şi unde mă duc. — Cinstite boierule, am răspuns; eu, de neamul meu, sunt răzăş de la Drăgăneşti, din ţinutul Sucevei. Dar aşezările mele sunt nestatornice şi duşmanii mei au colţi lungi şi ascuţiţi. Am o pricină, cinstite boierule, care nu se mai istoveşte. Am moştenit-o de la părintele meu dascălul Iona şi tare mă tem c-am s-o las şi eu moştenire copiilor mei, dacă m-a învrednici Dumnezeu să-i am... — Cum aşa? a întrebat cu mirare boierul. — Aşa, precum spun. Căci pricina noastră de judecată a pornit, cinstite boierule, dinainte de Vodă Calimah. Ş-am avut înfăţişare şi s-au dus la divanuri rânduri de oameni, şi s-au făcut cercetări şi hotarnice, şi s-au cerut mărturii cu jurământ, ş-au murit unii din neamul nostru judecându-se şi s-au născut alţii tot pentru judecată, şi iată, nici în zilele mele nu s-a găsit încă dreptatea... Ba vrăjmaşul cu carele mă lupt mi-a mai tăiat cu plugul din ocina părintească doi stânjeni şi cinci palme, lângă prisaca Velii. Ş-atunci, ridicând nouă plângere la isprăvnicie, iarăşi n-am găsit milă, căci potrivnicul meu, să nu vă fie dumneavoastră cu supărare, e corb mare boieresc... Dac-am văzut, am mai coborât o dată din coardă sacul cu hârţoagele şi cu peceţile cele vechi, le-am mai slovenit şi le-am ales, ş-am pus îndreptările pe care le socot neştirbite colea, lângă chimir, ş-am încălecat pe roaiba mea şi de-acu nu mă opresc decât la Vodă. Să-mi facă el dreptate. — Cum se poate? s-a mirat iar boierul, mângâindu-şi barba şi jucând între degete lanţugul cel de aur. Te duci la Vodă? — Mă duc! Ş-apoi dacă nici Vodă nu mi-a face dreptate... Boierul a pornit a râde. — Ei, şi dacă nu ţi-a face dreptate nici Vodă?... Aici comisul Ioniţă îşi coborî puţin glasul, dar Ancuţa cea tânără, cum făcuse odinioară cealaltă, împungând într-o parte cu capul, întinse urechea şi auzi ce trebuia să se întâmple dacă nici la Vodă n-ar fi găsit răzăşul dreptate. Dacă nici Vodă nu i-a face dreptate, atunci să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!... Când a rostit comisul vorba asta mare, fără înconjur, aşa cum vorbesc oamenii la noi, în Ţara-deSus, Ancuţa şi-a strâns buzele şi s-a prefăcut că se uită cu luare-aminte în lungul şleahului... — Când am spus eu vorba asta, urmă răzăşul, Ancuţa cea de-atunci şi-a dus repede palma la gură şi s-a făcut a se uita încolo, în lungul drumului. Iar boierul a prins a râde. Pe urmă s-a oprit, mângâindu-şi barba şi jucându-se cu lanţugul de aur. — Şi când socoteşti să te înfăţişezi la Vodă? a întrebat dumnealui. — Apoi, cinstite boierule, numai oala asta de vin s-o deşert întru slava domniei tale, pe urmă mă ridic în şa ca Alisandru Machidon şi nu mă opresc decât la Ieşi.   Iar dacă vrei şi domnia ta să guşti roadă proaspătă de la Odobeşti, atunci a aduce Ancuţa must roş într-o oală nouă şi noi prea mult ne-om bucura, cucoane, de cinstea care ne-o faci... Boierul s-a întors zâmbind către Ancuţa cea de demult, care era ca şi aceasta de sprâncenată şi de vicleană, ş-a poftit o oală nouă de lut cu must roş din Ţara-de-Jos. Eu, ca răzăş ce mă aflu, am cerut cu semeţie să plătesc eu cinstea aceea ş-am şi zvârlit patru parale în poala Ancuţei... După aceea boierul s-a suit în droşca lui cu arcuri şi s-a dus. Iar eu, încălecând precum am făgăduit, nu m-am oprit decât în târgul leşului, ş-am tras la un han, lângă biserica lui Lozonschi, peste drum de Curtea Domnească. Şi a doua zi către amiază, spălat şi pieptănat, m-am înfăţişat cu inima bătând la poarta Curţii. Acolo dorobanţul mi-a pus şpanga între ochi. Şi după ce-am spus ce durere am, a strigat spre odăi, ş-a venit dintr-acolo un oştean bătrân care m-a dus îndată într-o cămăruţă din lăuntrul curţii, unde mi-a ieşit înainte un ofiţer tinerel şi subţire, îmbrăcat numa-n fireturi şi-n aur... — Ce pofteşti dumneata, omule? — Iaca aşa ş-aşa, - eu sunt comisul Ioniţă, răzăş de la Drăgăneşti, ş-am venit la Vodă, însetat după dreptate ca cerbul după apa de izvor. — Prea bine, a răspuns ofiţerul cel tânăr. Vodă îţi poate asculta chiar acuma plângerea. Lasă ici pălăria şi intră pe uşa asta mititică. Dincolo, în odaia cea mare, ai să găseşti pe Vodă ş-ai să-i spui lui ce te doare. Atuncea mi-a năvălit sângele în ochi şi mi s-au împăienjenit vederile. Dar am strâns din măsele şi mi-am ţinut firea. Şi deschizând ofiţerul uşa cea mititică, am intrat într-o lumină mare, şi, cum eram cu grumazul plecat, am zărit botforii de marochin ai lui Vodă ş-am căzut în genunchi. Şi mă gândeam că la domn nou şi tânăr trebuie să găsesc eu milă pentru supărările mele. — Măria ta, am strigat eu cu îndrăzneală, am venit să-mi faci dreptate! Vodă mi-a răspuns: — Scoală-te. Auzind glasul, am ridicat ca-ntr-un fulger privirea, ş-am cunoscut pe boierul de la han. Pe loc am înţeles că trebuie să închid ochii şi să fiu înfricoşat. Mi-am plecat mai adânc fruntea, am întins mâna, am apucat poala hainei ş-am dus-o la buze. — Scoală-te! a zis iar Vodă, - şi arată-ţi îndreptările. Când m-am ridicat în picioare, am băgat de samă că ochii boierului meu se încreţeau a râs ca şi la han, când primise oala cu must roş din mâinile suflecate ale Ancuţei. Scot cu îndrăzneală hârtiile din taşca de piele şi i le întind, şi încep a-i spune. Şi-i spun eu despre toate valurile câte m-au bântuit, despre tot veninul cât l-am adunat în inima mea, şi cât l-am moştenit de la morţii mei. Şi citind Vodă hârtiile şi plecându-şi de aproape ochii pe peceţile de ceară, s-a înseninat ş-a grăit cam pe nas: — Bine, răzăşule, am să-ţi fac dreptate. Are să meargă cu tine un om al meu cu poruncă tare, să facă rânduială la Drăgăneşti. Eu, când am auzit, am dat iar în genunchi şi Vodă iar mi-a poruncit să mă scol. Apoi, cu ochii subţiaţi a zâmbet, m-a bătut pe umăr: — Ei, dar dacă nu-ţi făceam dreptate, cum rămânea? — Dă, măria ta, răspund eu râzând, cum să rămâie? Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum! Ş-atâta haz a făcut Vodă Mihai pentru răspunsul meu, că m-a bătut iar pe umăr şi şi-a adus aminte şi de oala cu vin roş pe care i-am plătit-o patru parale - şi râzând, a poruncit să vie slujbaşul care să meargă cu mine; şi sub ochii lui, pe loc, s-a scris poruncă tare, - şi când am încălecat de la han de lângă Lozonschi ş-am purces înapoi, el se uita zâmbind de la fereastra deschisă şi-şi mângâia barba... Iaca de ce trebuie să vă uitaţi ca la lucru rar la calul meu cel roib, pintenog de trei picioare: pentru că aista-i moştenire din iapa lui Vodă şi când rânchează el şi râde, parcă ar avea o amintire din alt veac şi din acele zile ale tinereţii mele. După asta puteţi cunoaşte ce fel de om sunt eu! ș-acuma să mai primim vin în ulcele şi să încep altă istorie pe care de mult voiam să v-o spun...        

Haralambie          Cu ulcica-n stânga, comisul Ioniţă îşi mângâie cu două degete de la mâna dreaptă mustăţile tuşinate. Dregându-şi glasul, se pregăti să înceapă o povestire mai straşnică şi mai minunată decât cea cu iapa lui Vodă. Atunci cu mare dragoste şi plăcere s-a ridicat din colţul lui călugărul cel care venea de la munte, şi, cumpănindu-şi oala în dreptul bărbii a slobozit cuvânt. Până într-acea clipă tăcuse şi se îndeletnicise cu oala şi mai nu-1 vedeam din barbă. Acum ne întoarsem cu mirare către el. — Vrednici creştini şi gospodari, a început cuvioşia sa, şi dumneata, cinstite comise Ioniţă de la Drăgăneşti! Să mă ierţi că eu până acuma am tăcut. Am urmat unei învăţături filosofeşti; şi cercam în tăcerea mea a preţui bunătatea vinului. Noi, acolo, sus, sub stâncile Ceahlăului, numai cât visăm la viaţa dulce de la podgorii. Cu afine şi cu zăr nu ne putem veseli, iar urşii nu fac cumătrii, căci încă n-au primit luminatul botez. Aşa eu, ducându-mă din porunca egumenului nostru la sfânta mitropolie şi din râvna mea vrând a mă închina la biserica marelui mucenic Haralambie, am făcut popas între dumnea voastră; şi după ce mi-am legat capul cu belciug, jupâneasa gazdă a ales şi pentru mine o oală nouă, care a fost mai mare şi mai frumoasă; şi mult s-a bucurat sufletul meu între fraţi şi întru veselie. Am ascultat şi lăutari şi nu mi-am astupat urechile. Ci pentru păcatele mele va fi şi iertare de la Acel carele are multă milă. Deci am crezut că se cuvine să mă ridic şi eu şi să vă cunosc pe toţi după faptele şi vorbele dumneavoastră. Ş-am ascultat cu mare mirare ce-aţi spus ş-aţi povestit. Şi-ntâi pentru dumnealui comisul Ioniţă vreau să-nchin, şi pentru iapa domniei sale... Grăind aceasta, călugărul a săltat oala, sorbind, şi şi-a astupat ochii, iar când a coborât-o, comisul a ciocnit cu el: — îţi mulţămesc, părinte, şi-ţi sărut dreapta, a vorbit răzăşul. După cuvânt se vede că ne eşti frate. Care-i numele cuvioşiei tale? — Numele meu întru Hristos e Gherman, cinstite comise, - a răspuns călugărul; şi eu din munte acu mă cobor întâia oară în viaţa mea şi mă duc la târgul Ieşilor. Iar când m-oi întoarce înapoi la schitul nostru, am să fac o rugăciune şi pentru sufletul domniei tale. Numai înainte de a-ţi începe dumneata istorisirea, să îngădui să închin un strop şi pentru moş Leonte, care şede aici la dreapta mea ca un bătrân prea înţelept. Eu văd că dumnealui cunoaşte semnele vremii şi crugul lunii şi al stelelor şi poate citi în zodii. E om învăţat şi ţine minte de demult. Şi cu toate că nici eu nu-s tânăr, dar înaintea lui mă dau biruit şi mă-nchin cu sănătate! Ridicându-se, moş Leonte a ciocnit oala, a mulţămit ş-a sărutat dreapta părintelui Gherman. — Ş-a mai rămas şi pentru alţii, a grăit iarăşi monahul. Se cuvine a mai sorbi din rodul pământului ş-al soarelui şi pentru moş Zaharia, fântânarul. Apa pe care-o scoate el la lumină cu mare meşteşug nu-i aşa de gustoasă ca vinul, dar e mai sfântă şi mai plăcută lui Dumnezeu. Noi, oamenii, suntem păcătoşi şi ne îndeletnicim şi cu altele. Şi mai închin şi pentru badea Gheorghiţă, vatavul de cărăuşi al cneazului Cantacuzin: am înţeles că-i om şăgalnic şi cântă din fluier. Şi pentru meşterul Ienachi coropcarul, care duce-n lădiţele lui lucruri uşoare şi de mare preţ: bucurii de fată mare. Şi după ce m-am plecat către toţi şi i-am binecuvântat, văzând că a mai rămas în fundul oalei ce-i mai dulce, mă-ndrept şi către gazdă. De la Ancuţa ne vin toate bunătăţile. Şi când râde spre noi ca acum, arată flori de lăcrămioare, şi-mi aduc aminte de primăvară. Mă-nchin şi la cinstita faţ-a dumisale! - Şi către toţi ceilalţi mă-nchin ca la codru verde! - a sfârşit părintele Gherman şi a sorbit cel din urmă strop din oală. Apoi s-a aşezat la locul său. Pentru toate aceste închinări, noi ne-am bucurat. Dar mai bucuros decât toţi s-a arătat comisul. — Prea cuvioase părinte Gherman, a vorbit el, tare sunt doritor să aflu din ce parte de ţară ai pornit cuvioşia ta şi pentru ce treburi te duci la târgul Ieşilor. A răspuns monahul: — După cum v-am mărturisit, prea cinstite comise, aşezarea mea întru aşteptarea morţii este sus, la Dudău. Acolo mă nevoiesc cu fraţii mei întru pustietate; avem oleacă de gospodărie şi creştem puţine oi şi vite. Şi uneori avem necaz din partea urşilor: ne strică averea; şi ieşim la război împotriva lor şi cu ajutorul lui Dumnezeu îi biruim, cu toporul şi cu cuţitul, căci noi armă de foc şi sabie nu se cade să purtăm: suntem slujitori cu duhul. Ş-aşa pe la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie ne închide iarna ca-ntrun bârlog şi nu mai vedem obraz de pământean până-n primăvară. Atunci ne coborâm la apa Bistriţei şi la prietenii şi cunoscuţii noştri. Grea viaţă ducem noi acolo, în pustie... La vorba asta, s-a oprit la el Ancuţa, cu cofăielul. — îţi mulţămesc, lele Ancuţa, pentru vin şi pentru căutătura ochilor. Poţi să umpli oala, ca să nu te trudeşti a veni a doua oară. Iar locul naşterii mele, cinstite comise, e tot la munte, în sat la Bozieni. Nu pot spune că am cunoscut pe tatăl meu. Maică-mea şi cu Dumnezeu l-au ştiut. Iar eu am crescut orfan şi-mi spălau de multe ori obrazul lacrimile maicii mele. Şi ea m-a jurat mănăstirii Durăului, în ceasul când a părăsit această lume, - ca să răscumpăr păcate trecute. Şi tot după jurământ fac şi drumul acesta la sfântul Haralambie în Ieşi. Trebuia de mult să mă învrednicesc a împlini diata. Şi iată, abia acum am prăpădit din ochi Ceahlăul şi simt schimbat gustul apei, de n-o mai pot pune în gură. Şi venind de la Bistriţa la apa Moldovei, mă minunam câtu-i de mare ţara. Ş-am poposit prin sate şi mi-au fost gospodarii pe unde-am găzduit ca nişte fraţi. Şi cum călăream pe marginea şleahului, pe sub cireşi, iată s-a arătat ochilor mei han ca o cetate ş-am auzit zvon de lăutari şi glasuri. Şi m-am îndemnat de mam oprit şi mi-am dus desagii într-o cămăruţă; iar ca să spun că nu-mi prieşte, aş săvârşi mare păcat; numai cât simt o mustrare că nu-s mai curând acolo unde m-a îndemnat cu jurământ maică-mea, acu treizeci şi patru de ani, când a trecut către lăcaşurile cele veşnice... — Mă vezi prea mirat, părinte, de cele ce spui, a întâmpinat răzăşul. Nici eu n-am văzut încă biserica sfântului Haralambie, şi, dacă n-aş avea atâtea încurcate trebi, aş încăleca, ş-aş merge şi eu cu sfinţia ta. Se vede că maica dumitale a avut o taină pe care dumneata n-o cunoşti. — Poate n-o cunosc, a răspuns călugărul, dar când eram un băieţaş săltat numai ia atâta de la pământ, am avut crâncenă vedere şi spaimă, şi maică-mea era lângă mine. Ş-atuncea am văzut pe acel Haralambie, pentru care trebuie să mă rog. Ochii comisului scăpărară spre noi cu mare nedumerire. — Care Haralambie? - întrebă el pe părintele Gherman. — A fost în vremea veche unul Haralambie, om foarte cunoscut până la Dominte, răspunse monahul cu glas deodată schimbat şi puse cu luare-aminte oala pe pământ, alăturea. — Cine-a fost, cum a fost şi ce-a făcut? - întrebă cu aţâţare comisul Ioniţă. Eu încă n-am auzit de el. — Se poate, urmă călugărul; căci de la întâmplarea aceea a trecut vreme adâncă. Acel Haralambie era un arnăut domnesc. Ş-aşa, prea cinstite comise Ioniţă, într-o bună zi Dumnezeu a vrut să-şi urască slujba la poarta Domniei şi să intre în codru, cu tovarăşi, cum era obicei pe-atunci... Ş-aşa cum se afla, cu seleaful stăpânirii pe el şi cu strai înflorit, a prins a lovi curţi boiereşti şi sate ş-a lua mare dobândă. Ş-avea el codrii şi drumurile lui, ş-anume fântâni şi trecători, pe care le ţinea sub putere. Şi pe cel ce se scula împotrivă-i îl pălea cu ham-gerul ori îl detuna cu pistolul. După atâtea îngroziri şi morţi de om, au căzut cu lacrimi la picioarele lui Vodă mulţi boieri şi negustori, şi norod, arătând răutăţile şi asupririle lui Haralambie. Şi Vodă a rânduit ispravnicilor să alcătuiască poteri şi să prindă pe vrăjmaşi. Ş-au pornit poterile şi s-au lovit cu hoţii ş-a biruit Haralambie. Iar alteori, când nu putea birui, se trăgea pe poteci şi prin munţi, în sălaşul fiarelor... Ş-au ţinut treburile aceste rele până ce tare s-a zbârlit şi s-a mâniat Domnia.  Şi-n ziua de Sântămăria mare,  la  15 a lunii lui august, s-a rânduit divan; şi Vodă Ipsilant a intrat posomorât între boieri. Nici n-a răspuns la închinări, ci numa-şi pieptăna barba cu degetele şi pufnea. — Am auzit iar de răutăţile hoţilor! - a prins a striga el. A pălit Haralambie la Dumbrăveni, la moşia noastră, ş-a răpit banii de la orândă şi de la moară! Atâtea nelegiuiri nu mai putem suferi! Strigă şi plânge norodul în toate părţile! Ce-ai făcut şi ce-ai rânduit, cinstite vornice? — înălţate Doamne! a grăit marele vornic de Ţara-de-Sus; am împuns ca cu strămurarea pe toţi ispravnicii, ş-au scos poteri, dar cu puţin folos. — Fără de nici un folos, cinstite mare-vornic, fără de nici un folos! — într-adevăr, fără de folos, măria ta, dar totuşi acuma avem ştiinţă de multe ascunzişuri, şleahuri şi gazde ale răilor. Lupu se-ntoarce unde a mâncat oaia, - aşa că acuma ne trebuie numai vânător vrednic. — Care vânător vrednic, vornice, căci până acuma toţi s-au dovedit mişei! — Măria ta, acest Haralambie a fost om tare între neferii Domniei, înainte de a se fi hainit. Şi braţ şi ochi ca dânsul n-are decât frate-său, Gheorghie Leondari, tufecci-başa, care-i om cinstit şi viteaz şi arată mare scârbă pentru răutăţile frăţâne-său. Măria ta, eu socot să chemi pe tufecci-başa; şi porunceşte-i să supuie pe frate-său... Vodă a stat ş-a cugetat, şi şi-a scărmănat barba, şi se plimba de colo-colo. — Aşa este, vornice, a grăit el. Am ştiut de frăţia asta, şi m-am bucurat de credinţa lui tufeccibaşa Gheorghie, dar n-am cugetat că el e vânătorul cel bun. Să vie acuma la poruncile mele! îndată s-au izbit unul în altul aprozii ş-au năvălit la odăile neferilor, şi tufecci-başa Gheorghie s- a înfăţişat. Iar Vodă şi-a pus barba-n piept şi s-a încruntat la el. — Ascultă, căpitane Gheorghie; am iubit slujba ta care mie mi-a fost cu credinţă şi cu dreptate. De aceea te-am miluit, şi-n vremea Jomniei mele ai dobândit curte şi moşie în ţinutul Ieşilor. Dar, precum ştii, fratele tău Haralambie a umplut ţara de plângere. Ş-.acuma a venit vremea să răspunzi pentru el. îţi dau, căpitane Gheorghie, două săptămâni. Alege-ţi slujitori câţi vrei. Până-ntr-acest soroc să-mi aduci la picioare, viu ori mort, pe fratele tău. Altfel, n-ai să mai vezi obrazul meu, nici lumina zilei! Tufecci-başa Gheorghie na răspuns îndată. Când şi-au ridicat boierii ochii către el l-au văzut fără sânge-n obraz şi, cât era de nalt şi de spătos, parcă se cumpănea. Apoi a grăit: — Am înţeles, măria ta! S-a plecat, a sărutat mâna lui Vodă şi a ieşit. Şi cum a ajuns la odăi a strigat la neferi ş-a ales cincizeci dintre ei. Şi pe loc le-a rânduit arme, cai şi ceas de pornire. Şi noaptea au şi fost pe drum, în locuri pustii. Ş-a doua zi Gheorghie Leondari, aflând de-o prădăciune, a şi călcat pe urmele hoţilor. Şi dintr-acel ceas s-a ţinut de paşii lui Haralambie, ca un câine care adulmecă putoarea fiarei. Şi 1-a mânat din culcuş în culcuş, zi şi noapte fără hodină. Şi-n ziua a opta, pe vreme de ploaie, în zori, a bătut cineva în geamul casei noastre, în sat la Bozieni. Maică-mea a răsărit de lângă mine. A tras grabnic zăvorul de la uşă. Ş-a intrat, ud şi cu obrazul supt şi cu ochii spăriaţi, prietinul nostru. îl ştiam frumos şi falnic. Şi când venea uneori, sară, şi se aşeza pe laiţă, îşi punea uşor mâna în creştetul meu şi mă mângâia. A zis repede şi răguşit: — Dă-mi să mănânc! Maică-mea s-a înfricoşat. Şi căuta tremurând blidele şi mămăliga rece. Din alte vorbe, am auzit pe acestea, şi nu le voi uita până la moarte: — Mă hăituieşte frate-meu Gheorghie ca pe lup! N-a avut vreme să îmbuce nimic. S-au auzit paşi afară şi glasuri: — Ieşi, Haralambie, c-au înconjurat grădina şi ne pierdem capetele! L-am auzit icnind cu mânie. A tras din seleaf pistoalele şi s-a izbit în uşă. Maică-mea m-a luat de mână ş-am fost şi noi îndată afară pe prispă. Şi-n livadă am văzut pe voinici, cu armele gata. Erau opt ori zece. Ş-atuncea am înţeles cine-i Haralambie. Maică-mea a început a plânge încet şi mă strângea lângă dânsa ş-am văzut că-i vreme de primejdie. Băteau cânii în sat fără contenire. Şi dintr-o dată au nălucit în margine călăreţi împânziţi. Ş-am auzit glasuri, şi pe hudiţi şi-n dosul casei. Iar tovarăşii lui Haralambie dintr-o dată s-au tras şi s-au risipit de lângă el ş-au prins a lepăda armele. Atuncea s-a arătat un om mare, cu mustaţa neagră. Maicămea a suspinat: — Aista-i frate-său; samănă cu el! A strigat ameninţând cu hamgerul: — Dă-terob! Haralambie a întins un pistol ş-a tras. Când 1-a lepădat ş-a prins din stânga pe celălalt, să tragă iar, tufecci-başa 1-a pălit cu hamgerul şi 1-a doborât. Maică-mea a ţipat cu groază. Hoţii s-au aşternut la pământ şi s-au supus. Neferii au năvălit din toate părţile. După năvală şi zvoană, unul dintre slujitorii Domniei a ridicat ş-a ţinut sus capul celui ucis. Chiar atunci răsărea soarele şi scânteia bruma-n livadă. Şi capul se uita cu ochi neclintiţi la mine şi-mi zâmbea cu mâhnire. Tufecci-başa Gheorghie s-a întors la Domnie cu capul tatălui meu. Şi s-a înfăţişat la Divan, şi 1-a pus pe covor, pe năframă roşă, la picioarele lui Vodă. îngenunchind alături, a grăit cu lacrimi: — Măria ta, am plinit porunca! Dar te rog să mă Ieşi slobod la pământul meu şi la linişte - căci am vărsat sângele părinţilor mei, care curge şi-n vinele mele... A fost jalnică vederea aceea ş-au plâns în divan Vodă şi boierii. Iar tufecci-başa Gheorghie, dobândind voie, s-a tras cătră pământurile lui; şi pentru durerea şi ispăşirea sa, şi pentru iertarea sufletului celui rătăcit, a clădit în târg la Ieşi biserica la care mă duc să mă închin... Iată pentru care pricină, cinstite comise Ioniţă, am fost jurat schitului Durau. Iar inima mea râvnea cătră oameni. De-aceea cuget uneori că puţine şi triste au fost zilele mele... Răzăşul s-a arătat mirat de povestirea monahului ş-a tăcut cu uimire o vreme. Dar după aceea şia venit în fire şi ne-a încredinţat că ceea ce vrea să ne spuie dumnealui e cu mult mai minunat şi mai înfricoşat.

B a l a u r u l         — Fraţii mei!   a început cu mare putere comisul Ioniţă, şi s-a desfăşurat în picioare cât era de nalt şi de uscat; adevăr mărturisesc în faţa lui Dumnezeu că istorisirea cuvioşiei sale părintelui Gherman mi-a zbârlit părul sub cuşmă; dar eu vreau să vă spun ceva cu mult mai minunat şi mai înfricoşat! — S-ascultăm povestirea comisului... a strigat cu glasu-i repezit moş Leonte Zodierul. Sascultăm povestirea cinstitului comis! Să vedem dacă avem pe lângă noi ce ne trebuie şi s-ascultăm. Chiar tare voiam să te rog, comise Ioniţă, să nu-ţi uiţi datoria şi cuvântul. Noi, aici, de când ţin eu minte, încă de pe vremea Ancuţei celei de demult, am luat obicei să întemeiem sfaturi şi să ne îndeletnicim cu vin din Ţara-de-Jos. Gustând băutură bună, ascultăm întâmplări care au fost. Socot eu, cinstite comise Ioniţă, că nu se mai găseşte alt han ca acesta cât ai umbla drumurile pământului. Aşa ziduri ca de cetate, aşa zăbrele, aşa pivniţă, - aşa vin, - în alt loc nu se poate. Nici aşa dulceaţă, aşa voie-bună ş-asemenea ochi negri: eu parcă tot sub ei aş sta până ce mi-a veni vremea să mă duc la limanul cel fără de vifor... Nu trebuie să;ţi încrunţi sprâncenele, jupâneasă Ancuţă, căci eu am fost prietin maicii tale. I-am căutat şi ei în cartea de zodii, cum ţi-am căutat şi dumnitale. Foarte bine şi foarte adevărat i-am spus, şi socot că nici dumneata n-ai rămas nemulţămită. — Ba am fost mulţămită, răspunse hangiţa râzând. — Se-nţelege, căci altfel nu se poate, jupâneasă Ancuţă; căci eu în taşca asta de la şold am carte veche întru care se spune tot adevărul. Când m-ai întrebat, ţi-am spus toate după rânduială: mai ales că porţi după dumneata miros de busuioc şi faci pe bătrâni să dorească anii tinereţii. — Asta-i foarte adevărat, întări răzăşul de la Drăgăneşti; însă asta o puteam spune şi eu, fără carte de zodii. — Se poate, comise Ioniţă, şi te poftesc, nu-fi uita cuvântul. Cum am spus, asemenea poveşti numai la un asemenea han se pot auzi. Deci am ascultat pe părintele Gherman, care iar s-a învălit întru întristarea sa şi tace. Ci eu nu ştiu, comise Ioniţă, dacă ai să poţi a ne arăta ceva mai înfricoşat. Vă spun drept că numai o dată, de când sunt, mi-am mai simţit aşa inima, ca potârnichea în căngile şoimului. Hangiţa a întors spre bătrân ochii ei aprigi, c-un glas pripit: — Când ai văzut întăi balaurul, moş Leonte! — Da, încuviinţă bătrânul, când am văzut întăi balaurul. Toţi ne-am întors pe dată către zodier, şi s-a ridicat şi părintele Gherman din barba sa. — Ce vorbeşti de balaur, frate? a întrebat cu tulburare comisul Ioniţă, şi s-a aşezat la locul lui. Care balaur? - Şi ne privea încrucişat şi nedumerit, parcă atunci căzuse între noi. — Când am văzut întâi balaurul... grăi cu linişte moş Leonte. Eram aşa, flăcău trecut de douăzeci de ani, şi părintele meu mă învăţa meşteşugul lui, căci şi el a fost zodier şi vraci care nu se mai afla pe lume. Şi pe după Sântilie, stând cu el la târlă pe dealul Bolândarilor, îmi arăta ziua buruienile şi rădăcinile pământului, iar noaptea stelele cerului. Atuncea am văzut întâi balaurul. Răzăşul de la Drăgăneşti răsuflă prelung şi aruncă o privire ca de duşman spre moş Leonte. — Asemenea dihanie mie încă nu mi s-a arătat... mărturisi el şi glasul parcă-i era slăbit şi fără curaj. Spune repede, moş Leonte, căci avem vreme destulă. — Mult n-am de spus, se apără zodierul, fărădecât numai ce-am văzut. Cu voia comisului Ioniţă, am să povestesc - şi mare dorinţă am s-ascult pe urmă istorisirea dumnisale... Moş Leonte îşi potrivi cu coatele chimirul, îşi pipăi taşca, şi se uită în juru-i ca să se încredinţeze că oala cu vin i-i la îndămână. Era un ţăran de la noi, de pe Moldova, ras şi cu mustaţa albă, plin la obraz, voinic şi c-oleacă de pântece. Şi când grăia şi râdea i se vedeau măselele ca nişte bucăţi de criţă. — Cât am moara asta, striga el când avea chef, nu mă tem de Cea-cu-dinţii-lungi... începu a vorbi cam repezit, cum îi era obiceiul. — Apoi cum ţi-aş spune eu mai degrabă asemenea întâmplare, cinstite comise? cuvântă el. Trăia la noi, la Tupilaţi, pe vremea aceea, un boier mare şi fudul: îl chema Nastasă Bolomir. Era nalt şincruntat ş-avea pe piept o barbă mare cât o coadă de păun. Acu se-nsurase el de două ori, cu toată rânduială. Şi luase întâia oară o fată de boier de la Bârlad, ş-aceea mult n-a putut suferi mâniile şi asprimile lui şi s-a întors bolnavă şi plângând la părinţii săi. Iar de-al doilea s-a însoţit cu văduva unui grec Negrupunte: frumoasă femeie ş-aceea, şi bogată. Dar n-au trecut doi ani de când le-a pus popa cununiile pe cap - şi-ntr-o toamnă am văzut-o galbenă şi ovilită, parc-o bătuse bruma; şi s-a dus la doftori prin străinătăţi, unde-a şi murit. A rămas boierul nostru singur o vreme, şi i se dusese numele că-i mor nevestele. Erau muieri în sat, frumoase, dar proaste, care stupeau după dânsul, când îl zăreau, ca după dracu. Tata chiar spusese râzând că de-acuma cuconu Nastasă Bolomir moare văduvoi - dar nu-i pasă, căci are curtea plină de ţigănci tinere... Aşa trecând o vreme, numai ce s-aude că boierul sensoară iarăşi. Cum se poate? Cu vreo văduvă de cele de abanos, cu vreo cneaghină de cele de la muscali, care umblă cu ciubote de iuft şi cu nagaică: numai aşa femeie ar fi potriva lui... Când colo, ce vedem noi? S-a dus la Ieşi şi s-a cununat chiar la sfânta Mitropolie, ş-a adus la Tupilaţi, în droşcă cu patru cai, o copilă ca de şaptesprezece ani. Când s-au dat jos la scara curţii, de abia ajungea cu fruntea la barba lui. Şi era bălaie şi râdea, parcă era soarele. Iar babele de la poartă şi de pe lângă odăile slugilor au prins a o căina ş-a o plânge: că-i aşa de puţintică şi de frumoasă, - ş-are s-o răpuie şi pe asta bărbosul. Iar Bolomir a luat-o aşa, frumuşel, de două degete de la mâna stângă ş-o purta ca pe un odor de mare preţ pe treptele de piatră, aşternute cu covor. Dar n-a apucat a o duce până sus, că numai s-a întors către dânsul râzând, a clătinat din cap şi parc-a vrut să-1 împungă cu nişte corniţe; s-a desprins de el ş-a fugit singură înainte. Era şi tătuca de faţă. Şi-a scuturat pletele şi nu i-a plăcut o treabă ca asta. Aşteptăm noi o vreme, după vorba babelor: vedem că cucoana Irinuţa nu-şi pleacă fruntea. Ba-i ieşiseră două ruje în obraji, şi râdea totdeauna arătând nişte dinţi mititei ca de şoricel. Dar erau pesemne dinţi ascuţiţi, căci pe boierul nostru cel mare îl vedeam mai scăzut şi mai tăcut. Avea cucoana Irinuţa gust să se plimbe până la Roman, ori să se repeadă până la Ieşi, apoi numai un deget mişca ş-o vorbă îngâna şi cuconu Nastasă îşi pleca barba şi-i făcea pe voie. Acu, nevasta grămăticului şi cu cămărăşiţa aflaseră nu ştiu de unde că drăcuşorul boierului nu-i nici bogată şi nici din cine ştie ce neam. Un fel de fată a unei nepoate de-a părintelui Mitropolit... Aşa zâmbeau ele şi făceau cu ochiul vorbind despre asta, cum îi treaba muierilor, că eu, ca un flăcău prost ce eram, nu înţelegeam nimica. într-o vară, mă aflam la târlă, precum am spus, şi de Sântilie venise la oi şi tata; şi stăteam într-o colibă de frunzări aproape de malul Moldovei, mai la o parte de ciobani. Şi de-acolo de la noi se zăreau gârlele şi scruntarele şi hanul acesta; la spate, departe, erau pădurile şi munţii până unde se vede ca o negură. Ce se mai întâmplase în sat, nu ştiam, şi nici nu mă îngrijeam eu de asta. Iaca într-un rând, la amiază, fiind singur şi priveghind ceaunul pus în cujbă deasupra focului, aud tropot de cal şi văd cu frică pe cuconu Nastasă Bolomir oprindu-se şi descălecând la coliba noastră, în singurătate. — Noroc bun, băiete, - zise. Tu eşti feciorul lui Ifrim zodierul? — Sărutăm dreapta, cucoane, eu sunt. — Unde-i tată-tu? — Tătuca, - zic, - îi la făcut fân nu departe de aici, pe coastă. Trebuie să vie la mâncare. — Dă o fugă şi-1 cheamă. Să vie numaidecât, în clipeala asta! Eu stăteam în cumpănă; dar boierul s-a uitat aşa de urât la mine ş-a întins mâna spre harapnicul de la oblânc, încât am şi apucat-o pe coastă, cu capul gol. L-am întâlnit în drum pe tătuca: venea la mâncare. Când a auzit că-1 cheamă aşa de aprig boierul, a făcut: Hm! ş-a clătinat din cap; dar nu mi-a spus nici o vorbă. Când am ajuns la colibă, am găsit pe Bolo-mir tot lângă cal, sprijinit c-un cot în şa şi cu barba-n piept. Eu m-am dat în dosul frunzarului. Tătuca a păşit cu îndrăzneală înainte. — Ce cauţi aicea, bre Ifrime? grăieşte boierul cu supărare. Eu umblu după tine în sat şi tu sălăşluieşti în pustie? — Sărut mâna, luminate stăpâne, răspunde tata; am venit la nevoile mele. Dar dacă mi-ai fi trimes măria ta un cuvânt, aş fi lăsat tot şi m-aş fi înfăţişat la curte. — Ştiu, grăieşte boierul tot supărat; dar eu n-am când aştepta! Ascultă, Ifrime, nimene nu ştie, şi poate nici tu nu ştii ce amărăciune mare apasă sufletul meu. — Supărarea-i de la Dumnezeu, stăpâne, şi trece. — Nu trece. Vorbeşti ca proştii, pentru că nu ştii. — Ba ştiu, măria ta, că supărările de dragoste sunt mai rele, dar trec ş-acestea... Boierul s-a uitat la el încruntat: — Ce ştii tu, bre Ifrime? — Măria ta, zice tata, eu ştiu multe, că aşa-i darul meu. Eu citesc nu numa-n zodii, ci şi pe obrazul omului. — Atuncea ştii tu, bre Ifrime, că-n casa mea a intrat un demon şi că nu mai pot avea linişte? — Ştiu, luminate stăpâne. — Ştii tu că mă chinuieşte ca pe Domnul nostru Hristos? şi-s ca un om însetat pe care-1 pedepseşti legându-1 de colacul fântânii? — Aşa este, stăpâne, precum spui. — Ascultă, omule: n-am putut face nimica nici cu mânia, nici cu rugămintea; şi pentru puţin lucru mi-am supus toată fiinţa mea ca un rob. Iar acuma, chiar în dimineaţa asta, cămărăşiţa mi-a adus ruşinoasă veste: că drumurile soţiei mele sunt pentru ocara mea şi obrazul cuconaşului celui mai mare al lui Vuza vornicul. Este unul Alixăndrel Vuza, poate l-ai şi văzut: în vara asta a intrat în casa mea de două ori sub cuvânt că are de vânzare nişte cai albi din ţara muscălească. El însă venea pentru altceva, şi eu n-am înţeles. Acuma am hotărât eu în inima mea ce să fac, am venit însă şi la tine, ca să nu greşesc cumva. Tu eşti un om care poţi cunoaşte adevărul şi vreau să mi-1 ceteşti şi mie... Boierul nostru era aşa de tublurat şi aşa de rătăcit, cum am văzut puţini oameni în viaţa mea. îşi rodea barba şi n-avea astâmpăr. Iar tătuca, fără întârziere a intrat în colibă şi a ieşit în clipă cu taşca aceasta pe care o vedeţi la şoldul meu. Şi scoţând cartea, s-a aşezat lângă foc pe scăunel, a îmbăiat degetul şi a început a întoarce foile. Boierul aştepta în picioare lângă cal. — Măria ta, în ce lună şi-n ce zi ai văzut lumina lumii? — M-a născut neneaca într-o marţi, Ifrime, în optsprezece zile a lunii lui octombrie. — Atuncea, a cuvântat tătuca pe gânduri, se cuvine să deschidem la zodia Scorpiei, căutând şi-n alte locuri, după rânduiala adevărată. Luminate stăpâne, aicea se spune adevărat, cum că măria ta eşti om mânios: deci cunoscând această patimă, nu trebuie să te Ieşi în voia ei. Şi a prins a-i citi tata, din cuvintele zodiei, cele ce se potriveau unui asemenea om năprasnic cum era boierul nostru. Şi cugeta că poate va putea să-1 domolească. Dar Bolomir îşi scutura barba cu mare nerăbdare: — Spune-mi, Ifrime, ce scrie despre căsnicia mea. Tătuca s-a uitat cu luare-aminte în carte şi i-a răspuns astfel: — Măria ta, casa nunţii domniei tale este Taurul. Cununia cu cucoana Irinuţa ai pus-o măria ta în luna lui april, în săptămâna luminată, după sfintele Paşti. Deci aceasta este însoţirea cea bună şi adevărată, după zodie. Iar aicea, stăpâne, scrie astfel: casa împreunării nunţii este Taurul, atuncea va avea mare noroc cu muierea lui... Şi mai spune aici mai departe, măria ta: casa norocului lui este Cumpăna: la acel ceas va avea tulburare mare a minciunoaselor mărturii... Aşadar, slăvite stăpâne, dacă sunt scrise aici aceste cuvinte, apoi atuncea eu socot că vorbele auzite sunt netrebnice, şi trebuie să depărtezi de la inima măriei tale gândurile cele rele. Boierul a stat puţin cugetând. — Se poate, Ifrime, să fie cum spui tu? — Slăvite stăpâne, aşa este precum spun. — Atuncea de ce s-a dus la Roman cucoana Irinuţa? A plecat ieri, cu vorbă că vine azi. — S-a dus, măria ta, căci aşa a voit Dumnezeu să nu se întâmple o cumpănă după vorbe minciunoase şi mânie... — Se poate... a mormăit boierul ceva mai domolit. într-adevăr, altfel s-ar fi întâmplat faptă cumplită... Aferim, omule; am auzit vorbe adevărate din cartea ta şi altă dată. Deci-dară ce socoti tu că trebuie să fac? — S-aştepţi, măria ta, căci are să fie bine... Cu acest cuvânt a plecat boierul de la coliba noastră. Iar tătuca s-a uitat după el lung şi zâmbind, până ce nu 1-a mai văzut. Apoi a lăsat ceaunul la cujbă pe focul stins şi mi-a poruncit să pun calul la căruţă. Cuibărindu-ne amândoi în iarbă, ne-am lăsat la vale, am trecut prin vad, - şi am mânat numai o fugă până aici la han. Aicea sta aşteptând în prag Ancuţa cea de altădată. O întreabă tătuca repede, trăgând căruţa lângă prag: — Fină Ancuţă, spune-mi, te rog, o vorbă bună. Asară a trecut cucoana Irinuţa de la Tupilaţi spre Roman? — Trecut, cum nu, nănaşule... — Şi înapoi aşa-i că încă nu s-a întors? — Nu; poate a trece mai cătră sară. — Atuncea ai spus, fină Ancuţă, cuvânt plăcut lui Dumnezeu. — Dar ce este? — Ce să fie? S-a milostivit un suflet bun să deschidă ochii lui Bolomir - ş-acuma el îşi scutură barba, crâşcă şi vrea să verse sănge. — Cum se poate! Cine-a făcut asemenea faptă? - a ţipat Ancuţa pocnindu-şi palmele. S-o omoare şi pe asta, după ce a asuprit ş-a pus în pământ două femei? Partea lui pe lumea cealaltă are să fie Caraoschi, - încaltea las' să-i plătească una de-a noastră şi pe astă lume... Aşa vorbind jupâneasa Ancuţa cu părintele meu, amândoi s-au sfătuit s-aţie drumul cucoanei şi să-i deie ştire să se păzească. într-adevăr, cinstite comise şi oameni buni, asta s-a întâmplat chiar în ziua aceea, pe la toacă. Soarele se-nvăluise la amiază în mare fierbinţeală şi-n aburi, şi de pe munte se suiau împotriva lui nouri alburii. Când s-a întins umbra asupra şleahului, iaca vedem venind de către Roman, în nouri de pulbere, caleaşca cu patru cai a cucoanei. Trece în lungul unui lan de păpuşoi, pe lângă un colţ de dumbravă, - şi tătuca iese înainte în mijlocul drumului, şi începe a face semne de primejdie cu braţele. Ţiganul de pe capră opreşte. Atuncea de sub colb s-a arătat către tata un călăreţ tânăr pe-un hărmăsăraş negru. Tata 1-a cunoscut numaidecât, după frumuseţă şi după îndrăzneala ochilor. — Cucoane Alixăndrel, zise tata; întoarce-te, că-i primejdie. Nu cuteza a trece mai departe. — Ce este, omule? - s-a auzit şi glasul cuconiţei; ş-am văzut-o plecându-se la scara trăsurii, cu gătelile ei albe, sub un cortel trandafiriu şi mititel. Atuncea s-au întâmplat două lucruri. A pornit dintr-o dată a juca un vânt iute dinspre apa Moldovei ş-a mânat pulberile pe mirişte ca pe nişte perdele. Şi-ntr-acelaşi timp am văzut dinspre cornul de dumbravă năvălind boierul, cu barba-n două părţi, cu slujitorii după el, răcnind cu mare glas. Am rămas înlemniţi, şi eu am simţit pe mine cămeşă de gheaţă. Alixăndrel şi-a opintit hărmăsăraşul în două picioare ş-a cercat a trage un pistol de la coburi. Cucoana Irinuţa a slobozit un ţipet şi s-a ascuns sub cortel. Boierul cu slujitorii s-au năpustit, au înconjurat trăsura, au prins pe tata şau dat jos din şa pe feciorul vornicului Vuza. — Mişele! răcnea cu străşnicie Bolomir cătră tătuca. Asta-i credinţa ta, ş-aşa-ţi este ştiinţa? Luaţi-1 şi legaţi-1 şi să-mi jupiţi din spinarea lui de-o păreche de papuci; dar să nu cumva să-mi iasă pielea c-o crestătură, ori c-o spărtură, că vă spânzur! Şi tu, hoţule! Eşti feciorul vornicului Vuza? - eşti neam de boier? Am să vă arăt eu la amândoi, şi ţie, şi jupânesei, cum ştiu eu să plătesc... Măi! - sentoarse el către argaţi, apucaţi şi desfundaţi căruţa solomonarului şi descălecaţi-i roatele de ciolane, şi după ce-ţi lăsa-o numa-n pinteni, să-i legaţi pe amândoi de dânsa, - c-aşa vreau să-i duc numa-ntr-o goană la Ieşi, până-n ogradă la sfânta Mitropolie! Ţiganii au şi înşfăcat căruţa ş-au prins s-o fărâme şi s-o descalţe. Alţi slujitori au apucat pe tătuca între harapnice. Unii au început a rupe straiele de pe Alixăndrel Vuza. Iar spre cucoana Irinuţa sa îndreptat, pufnind de mânie şi gâfâind, însuşi boierul, cu biciul plumbuit în mâna stângă. îi căzuse cuşma din cap şi vântu-i împrăştia şi-i amesteca barba cu pletele. Atunci a răsărit de sub cortelaşul ei cuconiţa, sprintenă, subţire şi mlădioasă ca o viperă. Şi 1-a înfruntat c-un ţipet şi cu ochi plini de ură: — Nu te-apropia de mine, urâtule şi blăstămatule! Zvârlise cortelul şi deodată îi crescuseră la mâni gheare agere cu care-şi ameninţă soţul. Mi s-a părut că văd în părul ei şi corniţele cu care voise odată să-1 împungă. în acelaşi timp tatăl meu răcnea cu glas înalt sub cuţitul lui Pârlea ţiganul: — Cucoane Nastasă, are să te-ajungă mânia lui Dumnezeu! Când a răcnit astfel sub cuţit bătrânul, s-a făcut o clipă tăcere. A scăpărat ş-a trăsnit cu sunet mare în munte. Şi deodată am văzut cerul îmbrăcat cu boltă joasă de nouri, şi vântul veni de la asfinţit c-o izbitură, închizând şi detunând uşile hanului. Peste Moldova, dincolo de dealul Bolândarilor, cerul se mişca şi se apleca rotindu-se împotriva pământului; ş-un muget peste fire şi nemaiauzit umplu văile venind dintr-acolo; şi toată lumea care se afla faţă, întorcând ochi holbaţi, a văzut balaurul venind în vârtej sucit, cu mare iuţeală. L-am văzut şi eu şi m-am cutremurat. Venea drept spre noi. Cu coada subţire ca un sul negru pipăia pământul, şi trupul i se înălţa în văzduh, iar gura i se deschidea ca o leică în nouri. Şi mugind, venea cumpănindu-şi coada; iar în răsuflările lui sorbea şi juca în slavă clăi de fân, acoperişuri de case şi copaci dezrădăcinaţi. Şi de sub mugetul lui lepădă o revărsare de grindină şi ape, parcă ar fi luat pe sus albia Moldovei ş-ar fi prăvălit-o asupra noastră. La vederea puterii lui, ţiganii au căzut cu feţele la pământ. Ancuţa s-a mistuit undeva într-o cotruţă a hanului. Eu m-am repezit la tata să-1 dezleg, - ş-abia am avut vreme să mă tupilez lângă el, sub căruţa cu roatele fără ciolane. Droşca cu caii învăluindu-se, a întors în loc ş-a apucat-o în goană spre Roman, având şi pe feciorul vornicului Vuza într-însa. Iar balaurul, alungând în partea cealaltă pe boier, 1-a cuprins, 1-a sucit şi 1-a izbit amestecându-i barba cu vârtejul, - pân'ce 1-a lepădat aproape mort într-o râpă mai încolo. Şi cum s-a întâmplat asta, năvala de ape şi piatră a stătut, şi numai mugetul fiarei a mai rămas stăpânind, - ş-am văzut-o cum se ducea către miazănoapte, ca un stâlp, pe urmă ca un fum, până ce încet-încet s-au alinat cuprinsurile. Apoi dintr-aceea i s-a tras moartea lui Bolomir. Iar unii oameni au scornit că părintele meu ar fi chemat balaurul, din sălaşul lui. Ca solomonar cuminte, tata îi lăsa pe oameni să vorbească, - însă el ştia mai bine decât oricine de care poruncă ascultase dihania furtunilor. într-adevăr, de drăcuşorul cel bălan nu s-a mai auzit nimic, şi nimene nu 1-a mai văzut niciodată.

Fântâna dintre plopi         Soarele bătea în hanul Ancuţei, scânteind în geamurile zăbrelite. Lăutarii se sculaseră din cotloanele lor şi-şi sticleau dinţii; Ancuţa cea sprâncenată aţâţa iar focul în covrul vechi de spuză; noi, gospodarii şi cărăuşii din Ţara-de-Sus, ne uitam numai cu coada ochiului la oalele goale înşirate pe lângă proţapuri. Dar scripcile şi cobzele încă n-aveau cătare. Şi nici comisul Ioniţă de la Drăgăneşti nuşi începu povestea pe care o aşteptam. Căci pe şleahul Romanului se vedea venind un călăreţ, învăluit în lumină şi-n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul încordat şi cu coama fluturând, în buiestru iute, luneca spre noi. înspre munţi erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singurătate şi-ntr-o linişte ca din veacuri; şi câmpurile erau goale şi drumurile pustii în patru zări; iar călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri. Şi cum ajunse drept han coti, căci aici îi erau sorţii să se oprească, - îşi scoase pălăria de pâslă neagră şi ne pofti pe toţi la bună-ziua şi noroc-bun. Era om ajuns la cărunteţe, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu turetci nalte ş-un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, ţinută numa-ntr-un lănţujel, atârna o blăniţă cu guler de jder. Avea torbă de piele galbenă la şold şi pistoale la coburi. Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită, cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseţă şi bărbăţie, deşi ochiul drept stins şi închis îi dădea ceva trist şi straniu. Cum coborî de pe cal, zâmbind cu prietenie şi privindu-ne cu ochiu-i limpede şi albastru, comisul Ioniţă îl cunoscu şi se repezi din locul lui, înălţând braţele şi strigând cu mare glas: — Oare mă-nşel? Nu eşti domnia ta prietinul meu Neculai Isac, căpitan de mazâli? Zâmbetul călăreţului pieri şi ochiu-i crescu, rotund şi aţintit. — Da, răspunse el cu glas moale şi blând; eu sunt Isac. Acuma te cunosc şi eu. Dumneata eşti comisul Ioniţă, de la Drăgăneşti. Cu mare plăcere văzui pe cei doi oameni îmbrăţişându-se. Şi tovarăşii ceilalţi erau mulţămiţi de asta. Şi ochii Ancuţei se înduioşară. Iapa cea bătrână şi slabă a comisului rânji şi râncheză în dosul hanului. — Aista-i cal din calul meu din tinereţă, zise comisul, semeţind capul şi desfăcând braţele. Străinul îşi întoarse ochiul spre dihania cea bătrână şi zâmbi uşor, fără să pară prea mirat. — Cu asta am umblat eu o ţară, urmă comisul. Amândoi, îţi aduci aminte? Am bătut drumurile şi ne-am părăduit tinereţile! De când ne-am despărţit însă, văd că ai pierdut o lumină. — Da, răspunse călătorul cu glasu-i blând. Am pierdut. Am avut o întâmplare năprasnică... Şi Dumnezeu m-a întors iarăşi prin locurile acelei dureri... — Cum se poate? Aici ai avut această întâmplare? — Da, prietine. îngăduie-mi numai să-mi duc calul la adăpost, să-1 grijesc şi să-i dau grăunţe. Pe urmă om bea un pahar de vin şi ţi-oi povesti ce nu ştii... Păşind sprinten, mazâlul trecu spre grajd, ducându-şi calul de căpăstru. Ancuţa, răsărind ca dintr-o amintire, privi după el şi grăi în şoaptă spre comis: — Aista-i omul cel din Ţara-de-Jos, de care vorbea maică-mea, când eram copilă? — Da, răspunse comisul; Neculai Isac de la Bălăbăneşti, din ţinutul Tutovei. Am fost prieteni buni în tinereţile noastre. — Spunea maică-mea, urmă Ancuţa, că a avut mare val şi erau să-1 omoare nişte ţigani aici, la vad la Tupilaţi. Era o poveste înfricoşată, de care nu-mi mai aduc aminte. — Atuncea are să ne-o spuie singur căpitanul Neculai, cuvântă cu mare mulţămire răzăşul. Şi ştii dumneata, dragă Ancuţa, că acest mazâl de la Bălăbăneşti, care se uită acum liniştit la noi şi grăieşte aşezat, a fost un om cum nu erau mulţi în ţara Moldovei. Voinic şi frumos - şi rău. Bătea drumurile, căutându-şi dragostele; se suia la mănăstiri şi cobora la podgorii. Şi pentru o muiere care-i era dragă, îşi punea totdeauna viaţa. Aşa om a fost. Ş-a avut ibovnice către toate zările. Ş-adulmeca pe drumuri fără hodină şi fără astâmpăr... La aceste vorbe, noi, răzăşii şi cărăuşii din Ţara-de-Sus, ne-am uitat unii la alţii prea bucuroşi, şam cunoscut că mazâlul trebuie să fie un om cum ne place nouă. Iar Ancuţa cea tânără şi-a înălţat 17 strâncenele zâmbind, şi-a potrivit mărgelele la gât şi cârligele de păr la urechiuşi. Şi când văzu pe mazâl că se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte, uşurel, mlădiindu-se, cum ştia ea că-i sade bine. Căpitanul Neculai păşi la butucul din preajma focului. îşi scoase blăniţa şi îşi înfăşură în contăş pistoalele. Puse şaua şi frâul deasupra şi se aşeză mulţămit alături, privind în juru-i. Ca şi cum ar fi ştiut ce doreşte, Ancuţa ieşi ca o şerpoaică pe gura gârliciului, aducând în dreapta cofăiel plin şi-n stânga ulcică nouă. Cu obrajii rumeni şi gâfâind, se opri lângă foc şi întinse mazâlului ulcica. Lăutarii se trăseseră pe nesimţite aproape şi rânjeau cu viclenie sunând din strune. Când văzui pe moş Leonte, cititorul de zodii, că-şi caută loc lângă cei doi prieteni, fără să stau prea mult la îndoială, mă ridicai de la proţapuri, făcui doi paşi şi grăii cu îndrăzneală: — Prea cinstite căpitane Neculai! Noi suntem aicea mai mulţi gospodari şi cărăuşi din Ţara-deSus, care foarte dorim să cinstim cu domnia ta o ulcică de vin nou şi s-ascultăm întâmplarea cea de demult... — Iubiţilor prietini, îmi răspunse mazâlul, mie mi-a plăcut totdeauna să beau vinul cu tovarăşi. Numai dragostea cere singurătate. Divanul nostru-i slobod şi deschis şi-mi sunteţi toţi ca nişte fraţi! Pe loc cufundând noi ulcelele în cofăiel, le-am închinat căpitanului şi ne-am strâns împrejurul lui, iar lăutarii au prins a cânta cu jale cântecul cucului bătrân. Ci nu mult după aceea, când am istovit vinul, s-a ridicat şi Ancuţa de la foc cu pui: fripţi în ţiglă. După ce-a venit alt vin ş-am închinat iar, într-o vreme a rămas căpitanul Isac de la Bălăbăneşti puţintel mâhnit, şi, cuprinzând pe comisul Ioniţă de umăr, a oftat ş-a zis, uitându-se spre pâcla munţilor, la asfinţit: — Săracă ţară Moldovenească! Erai mai frumoasă în tinereţile mele! Pe urmă s-a întors spre Ancuţa, tulburat, îngânând cel din urmă viers al lăutarilor: Trage, mândro, cu bobii... Trage, mândro, şi-mi ghiceşte Codrul de ce-ngălbeneşte, Omul de ce-mbătrâneşte... A apucat pe hangiţă de mână, şi ea nu s-a sfiit, ci numai clipea domol ca o mâţă desmierdată. Iar noi am rămas tăcuţi, căci am înţeles că mazâlul vrea să ne spuie întâmplarea lui de demult. — Domnilor şi fraţilor, a vorbit căpitanul Isac de la Bălăbăneşti, - ascultaţi ce mi s-a întâmplat pe-aceste meleaguri, când eram tânăr. De-atuncea au trecut ani peste douăzeci şi cinci. Catastihul acelor vremuri a început să mi se încurce. Eram un om buiac şi ticălos. Calul meu sta hojma cu şaua pe dânsul şi bătrânii mei nu-mi vedeau obrazul cu săptămânile. Maică-mea mă bocea în fiecare duminică şi mă blăstăma şi dădea liturghii lui popa Nastasă, ca să mă liniştesc şi să mă-nsor. Iar tatu-meu tăcea şo privea într-o parte, căci şi el fusese ca mine şi-i făcuse multe zile amare. Om nevrednic nu pot să spun c-am fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguţam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, şi pentru ei călcam multe hotare. Dumnealui comisul Ioniţă să vă spuie câte drumuri am bătut, căci şi el avea patima mea în zilele lui şi eram de multe ori tovarăşi. Aşa, într-o toamnă ca asta, duceam vinuri la ţinutul Sucevei. Şi eram în popas aici, la hanul Ancuţei, cu cărăuşul şi cu antalele. Şi mă aflam în mare mâhnire, căci dragostea mea din anul acesta se desfrunzise cu vara. Iar mama acestei Ancuţe se uita pe sub sprâncene la mine şi râdea, căci nici vinul nu-mi plăcea, nici pe lăutari nu-i sufeream. Umblam bezmetic şi singur ca un cuc. Era într-o sâmbătă, pe la toacă. Am încălecat ş-am purces încet, pe-un drumuşor, printre mirişti. Ş-ascultam în singurătate, pe sus, cocoarele care se călătoreau. Când am ajuns la malul Moldovei, am luat-o la vale, printre apă şi luncă. într-un răstimp au început clopotele la biserica de la Tupilaţi. Am oprit calul şi le-am ascultat cu jale, până ce au contenit. Şi-mi aduc aminte că, după ce au stat clopotele acelea, am auzit altele, de la bisericile altor sate, - şi picurau depărtate şi stinse: parcă băteau în inima mea. M-am trezit într-un târziu privindu-mă într-o revărsare de apă ca-ntr-o oglindă, şi m-am spăriat de mine, ca de o vedenie. Am pornit iar, şi umblam pe gânduri; până ce-am auzit zvon de glasuri. Treceam pe după o perdea de răcniţi şi nu mai vedeam balta. Am cotit într-un corn de luncă şi mi s-au arătat deodată gârle arzând în soarele asfinţitului, printre scruntare. Ş-o liotă de ţigani tocmai sfârşea de răstocit o creangă a apei, aproape, ş-acuma se împrăştiau după peşte răcnind şi ţupăind ca nişte diavoli. Am strunit calul. Am auzit un glas gros: parc-ar fi dat o poruncă. Puradeii şi muierile s-au oprit. Pe urmă, la acelaşi glas, au pornit înainte. Iar de la răstoacă un ţigan bătrân şi nalt, în durligi, s-a îndreptat spre mine, păşind rar, ca pe catalige, prin gârlă. Cineva 1-a strigat din urmă: — Und' te duci, măi Hasanache? El nici n-a catadicsit să răspundă. Pufăind din lulea, se apropia de mal. Din altă parte, porni după el o fetişcană cu fusta roşă. La un braţ de apă dădu a adânc şi prinse a ţipa ş-a râde, ridicându-şi la subsuori fusta. Trecu repede şi porni pe prund înaintea bătrânului. Hasanache răcni răguşit după ea, ameninţând-o cu pumnul: — Fă-napoi, fa! Ea-şi scutura capul gol, şi-şi sticlea dinţii. Aproape de mine se opri şi mă privi uimită, parcă vedea o sălbătăciune rară. — Fă-napoi, fa Margă! strigă iar ţiganul cel bătrân. Lasă pe boier în pace! Ea făcu iar semn de împotrivire din cap şi începu a râde. Era o fetişcană de optsprezece ani. îi văzusem în apă trupul curat şi frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai în cămaşă şi-n fustă roşă. Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, şi ochii iuţi mă tulburară deodată. Am simţit în mine ceva fierbinte: parc-aş fi înghiţit o băutură tare. Hasanache o ajungea cu braţul ridicat. Ea feri în lături, mă ocoli în fugă şi trecu iar spre baltă. La malul apei se opri şi începu iar să mă privească. Bătrânul îşi scoase luleaua, scuipă, şi rânji negru. Toţi dinţii dinainte îi erau rupţi. — Sărut mâna, beiule, nu băga în samă. E-o fată proastă, care n-a ieşit încă în lume. Marga chicoti, la malul bălţii, şi păru-i negru şi lins avea luciri de păun. Hasanache o ameninţă cu luleaua. Apoi iar se întoarse spre mine. — Dumneata trebuie să fii boierul care-a poposit la han, cu vin din jos... — Da, dar de unde ştii? — Mi-au spus lăutarii, care-s de-ai noştri. Am văzut obraz străin ş-am înţeles că dumneata trebuie să fii acela. Dacă mi-i da de-o găleată de rachiu, îţi pup mâinile şi-ţi zic bogdaproste măriei tale. îţi faci o pomană c-un ţigan bătrân şi nevolnic! încet-încet laia de la pescuit lăsase răstoaca şi venea cătră mine, împingându-se, ferindu-şi capetele şi privindu-mă cei de la spate pe după umerele celor dinainte. Unii întrebau ceva pe Marga. Ea le răspundea şoptit şi mă privea zâmbind, cu coada ochiului. Am tras de la şold taşca, am deschis-o ş-am scos din ea un bănuţ de argint. Hasanache 1-a prins din zbor şi 1-a vârât repede în gură. Am mai scos un ban ş-am făcut un semn ţigăncuşei. Ca o şopârlă sa zvârlit spre mine ş-a primit banul în poală. Hasanache prinse a urla către ceilalţi ş-a-i mâna înapoi spre baltă. Nu mai aveam de ce sta într-asemenea larmă. Am pornit spre han; însă cu îndoială. Pe când urcam un ponor, am mai întors o dată capul. Pe Marga n-am mai văzut-o. Eram nemulţămit. Calul mergea domol prin ţărâna moale şi eu mă gândeam la fel de fel de lucruri, în care amestecam pe ţigăncuşa cu fusta roşă. Cotii după colnic; şi dintr-o dată mi se înfăţişă, într-o văiugă verde, o fântâniţă cu colac de piatră, între patru plopi. Era un loc tainic şi singuratic. Apa neclintită, aproape de ghizdele, avea în ea ceva viu: mişcarea măruntă şi necontenită a frunzişurilor. Calul înclină capul şi rupse o gură de iarbă. îl strunii şi-i dădu pinteni. După o vreme, începui a vedea hanul. Atunci mai privii de cea din urmă oară îndărăt. în vârful plopilor, la fântâna singuratică, lucea asfinţitul. Iar în umbra de dedesubt sta Marga, cu mâna streşină la ochi. Mi s-a părut? A fost o arătare? Am zărit-o numai o clipă, cât a ţinut şi lucirea soarelui de deasupra. Pe atuncea nu cunoşteam, ca acuma, sufletul femeilor. Cu toate acestea, a doua zi dimineaţă, o aşteptam pe Marga. Pe când oamenii pregăteau boii ca să-i înjuge la care şi moş Irimia, vatamanul cărăuşilor, îmi lămurea ce drum trebuie s-apucăm, eu tot fulgeram cu ochii drumeagul Tupilatilor. Ce aşteptam eu însă nu se vedea. Mi-am potrivit coburii, am cercetat pistoalele. M-am plecat apoi, ca să strâng chinga calului, hotărât să încalec. Când înalţ capul, Marga la doi paşi de mine. întindea mâna, ca să mângâie botul roibului. Şi râdea. Era îmbrăcată cu fusta ei roşă şi cu polcă albastră. La cap îşi potrivise o batistă ca sângele. Gâtul îi era plin de hurmuzuri. în picioare avea încălţări nouă. Cu înfăţişarea ei neliniştită de căpriţă neagră, parcă ieşise din pământ. însă nu mă privea. Mi-am simţit inima bătând, ş-am văzut că mi-i dragă, măcar că era o ţigancă proastă. Când o întrebai: „Tu eşti?", răsări şi i se înfiorară nările. — Sărut mâna, boierule, eu sunt. Am venit să-ţi mulţămesc. Asară, abia am aşteptat să iasă jidovul din sâmbătă şi m-am dus la el cu carboava dumnitale. Mi-am ales ciuboţele! Şi-mi arătă pe rând încălţările, ridicând câte-un picior şi săltându-şi fusta cu vârful degetelor. Moş Irimia se trase mormăind la cărăuşii lui. îmi cunoştea el năravurile. Mă apropiai de fată. îi zisei râzând: — După cum văd, te-ai gătit de duminică. Eşti frumoasă ca o duducuţă. Vorba-i făcu mare plăcere. Sângele-i rumeni obrajii. Clătină din cap şi mă privi în faţă: — Nu m-am îmbrăcat pentru biserică! — Atuncea pentru ce? — Aşa mi-a plăcut mie. Am venit la orândă, să iau rachiu pentru uncheşul Hasanache. Şi să mulţămesc boierului, cum am spus. — Eu socoteam c-ai venit să-mi ghiceşti. — Nu, cuconaşule, că nu-s babă, nici spun minciuni. Ce ţi-aş fi putut ghici? — Credeam că mi-i ghici cu cine aş dori eu să mă-ntâlnesc într-un loc. — Unde? şopti ea râzând cu toată faţa. La fântâna dintre plopi? — Da. — Cu cea pe care-ai văzut-o acolo asară? — Da; de-atuncea o doresc. — Se poate, cuconaşule, îngână ea blând, şi ochii i se umbriră; dar aceea-i o biată fată din şatră şi dumneata numai cât şăguieşti şi te duci. Iaca, boii îi înjugaţi şi carăle pornesc. încaleci şi dumneata, şi ea te poate aştepta hăt şi bine. Desară cine ştie unde ai să înseninezi. — Ba s-aştepte, îi răspunsei eu privind-o ţintă, fără zâmbet. La două ceasuri după înserat, eu mă întorc şi sunt acolo. Ea-şi plecă nasu-n pământ şi tăcu un răstimp. Apoi, fără să mă privească, începu cu alt glas: — Dar după ce duci vinul unde trebuie, nu te întorci tot pe acesta drum şi nu poposeşti aici? — Ba da. însă poate fi întârziere, dacă nu mi-a pregătit boierul de la Paşcani banii. — Aşa? Se răsucea uşor în loc, la dreapta şi la stânga mlădiindu-şi mijlocul şi privindu-şi cu stăruinţă ciuboţelele. Apoi deodată îmi apucă mâna cu care ţineam dârlogii calului, mi-o sărută, se întoarse şi fugi. Se mistui undeva, pe sub zidurile hanului. O mai aşteptai o vreme cu ochii, dar n-o mai văzui. Ancuţa ieşi în uşă, ca să-şi primească banii de gazdă. Măcar ca nu mai era tânără, era frumoasă femeie, plină şi voinică, îmi zâmbea viclean, clătinând din cap, căci toate le pricepea şi toate le vedea. Era ca şi Ancuţa astălaltă, care se uită acuma la mine. Dar asta-i mai tânără şi mai frumoasă. Oamenii îndemnau boii şi carăle ieşeau scârţâind la şleah. Când a trecut şi cel din urmă car, al unsprezecelea, m-am zvârlit şi eu în şa. Lăutarii s-au ploconit cu cuşmele în mână, din colţul gârliciului. Eu am trecut la drum, şi Lupei, câinele cel mare, sur, slobozit de moş Irimia din lanţ, începu să latre şi să salte împrejurul roibului. Era o dimineaţă limpede de toamnă în valea Moldovei. Se auzeau clopote de biserici sunând în depărtări. Acuma zvonul lor venea până la sufletul meu blând şi cu dulceaţă. Am mers multă vreme aşa, având soarele-n spate şi apele Moldovei în stânga. Am trecut prin satele răzăşilor de la Miteşti, Năvrăpeşti şi Miroslăveşti. Pe urmă am lăsat valea Moldovei ş-am prins a sui dealul cel lung spre Brăteşti. Când am ajuns acolo, în codru, sub schit, am făcut popas. Dar eu nu vaş putea spune ce-am grăit cu oamenii pe unde am trecut, nici ce-am văzut; căci aveam în mine chipuri şi vedenii care mă duceau ca-n zbor aiurea. Cătră asfinţitul soarelui am fost la Paşcani şi m-am înfăţişat la curte. M-am închinat cu sănătate în faţa lui Cânta şi i-am arătat că i-am adus vinul tocmit. Dumnealui m-a bătut pe spate şi mi-a zis „brava"; mi-a orânduit odaie de mas şi mâncare ş-a rămas hotărât să descărcăm a doua zi. Mi-a mai povestit domnia sa cum i-a bătut piatra în anul acela viile de la Cotnari; dar nu prea băgăm de samă, căci se ridicau pâcle de pe Şiret şi venea sară. După ce-am mâncat ş-am făcut cercetarea oamenilor şi rânduiala pe noapte, am spus o vorbă tainică lui moş Irimia, care mi-a scos pe furiş calul la poarta curţii. Cu Lupei după mine, am pornit întâi la pas. în sat am luat-o în trap uşor. Pe urmă am pişcat roibul cu harapnicul. Ş-am mers într-o întinsoare, cu şuier de vânt în urechi, domolindu-mi fuga numai în sate. Şi la două ceasuri după înnoptat am văzut hanul Ancuţei scânteind c-o singură lumină. L-am ocolit ş-am apucat prin mirişti. Am dat pe urmă în drumeag. Ş-am pus pe roib în pas când am simţit că m-apropii de fântâna cu patru plopi. îmi bătea inima şi mă temeam să nu găsesc locul mort. O lună ştirbă şi roşcată se ridica din răsărit ca peste o pustie. Deodată, când simţii freamătul plopilor, Lupei mârâi uşor. Atunci descălecai. Poruncii cu glas scăzut: „Fii cuminte, Lupei!" Şi mă oprii. Am avut o tresărire năprasnică în toată fiinţa. Marga era lângă mine. în lucirea ştearsă a lunii, sta puţin întoarsă, cu fruntea grămădită în cotul mânii stângi. Când am atins-o, şi-a lăsat braţele în jos şi mi-a făcut faţă. O auzii râzând încet. Purta pe ea toate podoabele: le simţeam pipăind-o. N-avea duh de tutun şi capu-i mirosea a flori. în acei ani ai tinereţii, nopţile-mi păreau mai scurte. Şi vorbeam mai puţin. Cum a asfinţit luna, roibul a nechezat încetişor. M-am înălţat în picioare, lângă ghizdelele fântânii. Marga mi s-a aninat de umăr, şi-a grămădit capu-n pieptul meu ş-a prins a plânge. — Nu fi proastă şi nu plânge! i-am zis eu. Desară mi-i drumul înapoi. Vreau să-ţi aduc o scurteică de vulpe de la Paşcani. Ea se strângea în mine suspinând. — N-ai să te-ntorci. Că eu îs o roabă ş-o nemernică. Dar am să te aştept ş-am să mor lângă fântână dacă nu vii! Am stăpânit-o un răstimp sub braţ, ş-am învelit-o-n contăş, căci tremura toată. Şi după ce m-a sărutat şi i-am mângâiat ochii, am lăsat-o arzând, în lacrimi. Am încălecat ş-am purces repede c-un gând necontenit şi stăruitor să mă opresc şi să mă-ntorc spre ea. Cu cât mă depărtam, cu atâta o simţeam mai aprig în mine. La Năvrăpeşti, am prins a zări pe Moldova pâcle nedesluşite şi-n răsărit s-a arătat geana de ziuă. Când am coborât la Paşcani, răsărea soarele-n negura Şiretului. Am descălecat la poarta curţii, mi-am dus calul la grajd. M-am întors la cişmea şi mi-am stropit obrazul cu apă rece. Pe urmă m-am îndreptat spre pivniţă, unde auzeam glasul supărat al lui moş Irimia. Am descărcat cu bine vinul. Şi toate antalele de la podgoriile cele de departe, după ce-au călătorit în scârţâit de cară şi-n soare de toamnă, au coborât la întuneric, în hrube. Oamenii boierului le ciocăneau, trăgeau pe vrană vin cu trestioare. Şi la urmă a venit şi boierul în fiinţă, a gustat o cupă, ş-a ciocnit cu mine şi mi-a zis iar: Brava! - De-acuma, căpitane Neculai, a urmat el, să vii după mine în cerdac să facem socoteală şi să-ţi dau dreptul tău! Cu ce mi-a dat boierul, florini de argint, mi-am umplut taşca. M-am închinat supus către cinstitu-i obraz, i-am pupat mâna ş-am coborât către tovarăşii mei. Era vremea de-amiază. După prânz, am hotărât să luăm drumul înapoi, către locurile noastre. Dar mâncarea, pentru mine, n-avea gust şi preţ. Am înfulecat hulpav ceva, în fugă. Şi, cu gândurile nopţii, mi-am lăsat tabăra ş-am dat o raită printre oamenii şi slujbaşii curţii, întrebând de-o scurteică de vulpe. Banul bun găseşte ce-ntreabă. Aşa c-am găsit îndată o blăniţă cu faţa de postav roş. Ş-am simţit, luând-o în mână, plăcerea ţigăncuşei, şi-n suflet mi-au scăpărat ochii ei iuţi. Am făcut calea-ntoarsă, încet, în pasul boilor. Era o zi lină, fără boare de vânt. Şi-n făgetul nalt, bătut de brumă, frunzele se desprindeau singure şi cădeau domol fâşâind: codrul parcă era o fiinţă şi ofta trudnic. Mergând în pas leneş, mângâiat de soare, dormitam în şa. Şi-mi visam ibovnica la fântâna cu patru plopi. Cu carăle, am mers astfel până către sară. N-aveam de ce mă grăbi. Pe urmă, când a intrat în mine neliniştea ca un pojar, m-am alăturat de Irimia, la carul cel din cap, şi i-am spus şoptit: — Moş Irimie, popasu-i la han la Ancuţa. Eu mă duc înainte. V-aştept acolo. Bătrânul şi-a întors cu mustrare ochii către mine: — Bine, căpitane Neculai. Du-te unde ştii şi ne-om vedea la han. Am dat pinteni calului. După douăzeci de obraţe, în jurul meu începu să salte şi să latre vesel Lupei. Moşneagul, mă gândeam eu, e cu grijă, ca totdeauna. Mi-a trimes străjer. Am pus calul în buiestru şi-i ascultam, în liniştea înserării, bătaia potcoavelor pe şleah. Stele se aprinseră în cerul curat. Câteva focuri clipiră şi parcă le răspunseră pe dealurile de dincolo de Moldova. Drumul era fără oameni, şi câmpurile! înţepeniseră în linişte, ca-ntr-o taină. Mi-am împins roibul de-a dreptul spre locul ştiut. Luna încă nu răsărise. Sub plopi, la fântână în vălcică, era mai întuneric. M-am apropiat pe jos, cu frâul calului trecut prin cotul mânii stângi. Când m-am oprit, am simţit numai freamătul neostoit al frunzişului. Am legat calul sub unul din plopi, de-o tufă. Lupei s-a încovrigat sub botul lui, în păiuş. Am aşteptat o vreme; nu multă. Când ieşi luna în răsărit ca un ochi de spaimă, câinele mârâi. Dar tăcu îndată, căci cunoscuse pe cel ce vine. Păşii spre fântână. Zării prin întunecime umbra Margăi: parcă venea fugind. Se opri c-un ţipăt înăbuşit: mă văzuse. Apoi se repezi şi mă cuprinse de grumaji. Gâfâia şi mă strângea către ea, scâncind. Rămase lipită de mine, şi după ce se potoli, suspină prelung şi adânc. Lepădai contăşul în iarbă, aproape de colacul de piatră al fântânii, şi mă lăsai jos. Fata îngenunche lângă mine. îi vorbii, mângâind-o: — Margă, ieri-noapte îţi era răcoare şi tremurai. Ţi-am adus scurteică juruită. Ea pipăi haina, râzând fericită, şi o trase pe mâneci. Grăi alintându-se: — Acu văd, boierule, că ţi-a fost puţintel dor de-o biată fată... Se întinse lângă mine. Am cuprins-o în braţe. O desmierdam şi ea avea o înfiorare ş-un gemăt ca de sălbătăciune rănită. — Ce ai tu, Margă? am întrebat-o eu într-un răstimp. Ca şi cum aş fi lovit-o, răsări în capul oaselor şi prinse a-şi bate fruntea cu pumnii. — Boierule! Calcă-mă-n picioare, omoară-mă şi zvârle-mă-n fântână căci nu ţi-am spus mai degrabă! I-am cuprins braţele strâns, îngrijat deodată. — Ce este? Nu înţeleg. Vorbeşte lămurit! Ea acuma plângea, şi se apleca spre mâinile mele, sărutându-le. — De ce nu mă baţi? de ce nu mă zdrobeşti? Iaca ce-i. Uncheşul Hasanache m-a trimis ieri dimineaţa la crâşmă. A băgat de samă că te uiţi lung la mine şi mi-a spus să viu şi să-ţi intru în suflet şi să ne-ntâlnim... Şi să-i spun lui unde mă găseşti. Şi el, cu cei doi fraţi mai mici ai lui, Dimachi şi Turcu, să vie când îi fi cu mine, unul să-ţi fure calul şi ceilalţi doi să sară şi să te doboare... Abia-i desluşeam vorbele din tânguire. — Şi tu ce-ai făcut? Le-ai spus unde vin să te găsesc? — Le-am spus, că altfel mă omorau. — Şi de ce n-au venit asară? — Au aşteptat să te-ntorci cu paralele de pe vin. — Ş-acuma au să vie? — Au să vie! răcni ea, înăbuşit. N-am putut răbda de dragoste ş-am vrut să mai stai cu mine, deaceea nu ţi-am spus cum am venit. Dar acuma nu mai pot, şi-ţi spun; căci vor să te omoare şi să-ţi ieie banii. Au mai făcut ei fapte de-acestea şi nu se tem de nimica! Acuma eu ştiu c-au să mă înjunghie, căci au înţeles că-mi eşti drag, ş-au să priceapă de ce-ai scăpat, dar de-acuma înainte nu-mi pasă! Mă ridicasem din locul meu, răcit de-un fior. Fata îmi îmbrăţişa genunchii: — Du-te repede! du-te repede! Glasul ei era plin de groază. Era prea târziu. Câinele începu a hămăi deodată sălbatic, întărâtat şi duşmănos. Mă repezii spre cal. „De-acu mă omoară, căci m-au auzit!" răcni Marga cu obrazul la pământ. în urma mea, în întunecime, cu ură, izbucni un strigăt gros: cunoscui glasul lui Hasanache. Am fost din câteva sărituri lângă cal. Lupei, c-un urlet, se izbise de ceva în tufe şi prinsese, rupând. L-am îndemnat cu glas apăsat: „Prinde, Lupei! Nu te lăsa!" Era un câine tare şi ager la colţ, în care îmi puteam pune nădejdea. Am smuls frâul, am încălecat ş-am deschis coburii. Cu pistolul în mână, am dat pinteni calului şi l-am repezit după larma câinelui. Din urmă-mi am auzit urlete omeneşti de îndemn. Cum suiam din vălcică în goană, am desluşit pe zare, la limpeziş, mogâldeaţa ţiganului care fugea de câine. Am tras cu pistolul; am auzit zăpăitul câinelui după el: nu-1 nimerisem. Ajuns sus, îmi îndreptai calul după glasul lui Lupei. Eram tare în şa, aveam arme la mine şi nu mă temeam. Dar cum goneam pe cel dinainte, din urmă simţeam că mă alungă şi pe mine cineva. Auzeam glasurile de îndemn tot mai aproape, din urmă şi pe două părţi, ca şi cum ar fi vrut să-mi taie lăturile. Pe mirişti, luna ştirbă vărsa o lucire slabă. Pe fugarul dinainte îl vedeam. întorsei capul la dreapta şi la stânga. Ţiganii din urmă se ţineau de mine zvârlindu-se în prăjini. Şi răcnetul lor, acelaşi cuvânt, îl repezeau din când în când celui dinainte. Deodată-i înţelesei, - când băgai de samă că alergam cotit. Cel gonit de Lupei fugea şerpuit prin mirişte; cei din urmă mă ajungeau. Şi deodată-mi ieşiră pe lături înainte. Săltau ghemuiţi şi răsucindu-se ca nişte diavoli negri. Unul dintre ei rămase pe pământ şi făcu pieziş din dreapta către mine. Celălalt îmi căzu şi el în stânga, înţelesei într-o clipă primejdia. Dar eram agitat în goană. Auzii vâjâitul prăjinilor aruncate în picioarele calului. Am avut un vârtej scurt ş-am căzut. însă eram deprins şi cu de-acestea. în clipa prăbuşirii picioarele nu-mi erau în scară. Mă rostogolii în mirişte, mă ridicai iute din şale şi făcui faţă. Ţiganii veneau peste mine. C-un zbârnâit mă pătrunse o lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept. Ridicai pistolul şi fulgerai la un pas, între ochi, pe cel ce mă încăleca. Se prăbuşi peste mine, stropindu-mă cu sânge. Ş-auzii în preajmă şi hârâitul sălbatic al lui Lupei care rupea pe celălalt. Simţii sub şold şpanga ce mă lovise. O apucai şi mă opintii în sus. în ochiul drept aveam o săgetare adâncă şi forfotit de sânge. Cu ochiul teafăr zării spre şleah lumina hanului şi începui a răcni c-un glas schimbat de tulburare şi de durere. Lupei prinse a gâfâi împrejurul meu ş-a-mi da târcoale. Ceilalţi doi duşmani se mistuiseră în întuneric. Dinspre han porniră a-mi răspunde chiuituri prelungi şi se aprinseră făclii. Până ce mi-au venit tovarăşii, mi-am legat strâns cu batista de la gât ochiul atins. Calul icnea la cinci paşi de mine şi se opintea din când în când să se scoale. Când l-au împresurat cărăuşii şi l-au cercetat, i-au găsit picioarele dinainte rupte. L-am lăsat acolo; şi, cu acelaşi glas schimbat şi răguşit, am îndemnat pe toată lumea îndărăt. Au pornit cu făcliile spre plopi, şi sileam şi eu scrâşnind din dinţi, ameţit, slăbit şi mişel. La fântână i-am găsit pe toţi cu capetele buluc asupra colacului de piatră. Sub lumini lucea sânge proaspăt. — Au stropşit-o ş-au prăpăstuit-o în fântână... am grăit eu slab. — Pe cine au prăpăstuit, pe cine au zvârlit? mă întrebă moş Irimia. Eu n-am mai simţit putere să răspund. Pe sub batistă m-a năboit iar sângele; mi se prelingea prin mustăţi şi-mi intra în gură. Şi parcă gustam din sângele împrăştiat pe colacul fântânii. Când îşi sfârşi căpitanul Neculai istorisirea, asfinţi soareli în munţi şi se întinse umbră peste valea Moldovei şi asupre hanului. Focul se stinsese. Noi, gospodarii şi cărăuşii din Ţara-de-Sus, am rămas tăcuţi şi mâhniţi. Numai comisul Ioniţă mormăi ceva şi se uită cu fudulie în juru-i. Ancuţa cea tânără grăi: — Tot aşa îmi povestea şi mama, demult, despre întâmplarea asta. Ţiganii ceilalţi doi au fugit şi s-au mistuit în codru... — Da, aşa-i, asta-i o întâmplare din vremea noastră.. întări, tot fudul, comisul Ioniţă de la Drăgăneşti. Am îndrăznit şi eu să ridic glasul într-un târziu, ş-am întrebat: — Mai este în fiinţă fântâna cu cei patru plopi? — Nu mai este... a răspuns încet moş Leonte, cititorul de zodii. S-a dărâmat ca toate ale lumii... Cu toate acestea, căpitanul de mazâli o vedea. Sta împovărat în locul lui, neclintit şi cu capul plecat. Obrazul drept, boţit spre ochiul stors, parcă era încleştat şi pecetluit pe totdeauna într-o durere. Iar ochiul cel viu, mare şi neguros, privea ţintă în jos în neagra fântână a trecutului. Târziu, la înserat, s-a aprins iar focul. Şi căpitanul Isac s-a ridicat din locul lui, a prins pe Ancuţa de mână ş-a cerut, pentru sine şi pentru soţi, vin vechi în oale nouă.

                                                         Cealaltă Ancuță               — Într-adevăr, în vremea veche s-au întâmplat lucruri care astăzi nu se mai văd, a grăit încet, în întunecimea înserării, meşterul Ienache coropcarul. încă părea cuprins de sfială după istorisirea căpitanului Neculai Isac. Totuşi glasul lui ne-a deşteptat la viaţa acelui ceas. Şi aşteptând pe Ancuţa, cu oale nouă şi vin proaspăt, am prins a ne apropia cu vorbe unii de alţii. Un fior de vânt sosi între noi din valea Moldovei. M-am dat lângă vatră, am împuns ş-am zădărât cu vreascuri focul aţipit în blăniţa-i de spuză. Când se răsuciră flăcări şi ne văzurăm iarăşi, fiorul de vânt stătu şi se aşeză peste noi şi peste han o negură uşoară de toamnă. — Acum nici nu mai sunt oamenii care au fost, urmă meşterul Ienache; şi comisul Ioniţă încuviinţă din cap, cu putere, asemenea cuvânt. Acuma trăieşte o lume nouă şi becisnică. — Aşa este! mormăi întărâtat răzăşul de la Drăgăneşti. — Şi iernile pe-atunci erau mai tari, hotărî coropcarul, ap-ropiindu-şi de foc luleaua de lut cu căpăcel de alamă. Dulama care o am pe mine e de pe-atunci; şi eu acuma n-am ce face cu dânsa în vremea iernii. O port aşa între umeri, ca să mă fudulesc cu dânsa. Asemenea să ştiţi dumneavoastră, căpitane Neculai şi comise Ioniţă, că şi verile erau mai îmbelşugate. Şi nici prin târguri nu erau atâţia venetici cu dugheni nouă: şi noi, coropcarii, eram îmbrăţişaţi prin sate ca nişte prieteni buni. Acuma trebuie să-mi plec grumazul mai tare şi să-mi port marfa sus, în munte. Numai acolo se mai găsesc oameni care n-au văzut încă târgurile; şi fetele înfloresc de bucurie când le deschid lădiţele. Apoi era şi altă credinţă-n Dumnezeu. Se duceau negustorii la Rusalim şi se-ntorceau sfinţiţi...Chiar eu m-am învrednicit de-am călătorit, pe jos, până la Sfântu-Munte. Ş-acolo am văzut un schit pe clonţ de stâncă şi monahi cu dreaptă credinţă se suiau şi se coborau de-acolo cu scripetele, în panere, căci drum naveau. Iar la noi, în târg la Ieşi, era aşezată Domnia cu altfel de rânduială. Când ieşea Vodă de la Curtea Domnească jucând pe hărmasar negru şi înconjurat de neferi, prostimea se punea cu dosu-n sus şi cu fruntea-n pulbere. Iar când te miluia un boier, nu-ţi dădea un grăiţar, ci un ban de aur. S-a întâmplat ca eu să fiu tânăr, să trăiesc pe-atuncea şi să mă bucur altfel de viaţă. Hălăduiam fără grijă şi eram cu chimirul bine căptuşit. Iar într-un rând, pe când îmi pregăteam lăzile ca să mă duc la iarmaroc, la Baia, în Ţara-de-Sus, s-a întâmplat în târgul nostru la Ieşi mare bucluc. Vă rog numai oleacă să îngăduiţi până ce-oi potrivi în lulea o frunză de tutun, căci atâta păcat am înaintea lui Dumnezeu, pe lângă altele. Şi să desfund ciubucul, pentru că Satana atâta grijă are: să-1 înfunde. Dar cel mai mare peste ceruri, peste pământuri şi peste mări s-a milostivit şi ne-a învăţat să facem suvac. Ş-apoi să vă spun că, pe când mă aflam în uliţă la Carvasara şi mă tocmeam pentru marfă cu doi negustori armeni, iaca s-arată dinspre Beilic, cu mare zvoană, o roată de arnăuţi, având în mijloc pe-un om legat. Lume multă după dânşii, mai ales muieri şi copii. Şi ieşeau căţei de sub gangurile şi bolţile negustorilor, hămăiau şi urlau. Negustorii de pe la toate tărăbile s-au bulucit barbă lângă barbă ş-au prins a se-ntreba boldindu-se. Arnăuţii umblau toţi cu hamgerele şi cu şuşane-lele gata, parcă s-ar fi temut ca omul legat să nu rupă funia şi să-i deie la pământ cu dosul palmelor. Cel prins era întru adevăr om nalt şi voinic - subţire în mijloc, lat în spate. Avea mustăţi bălai şi ochii negri şi se uita fudul în juru-i. Era îmbrăcat cu mintean şi cu ciubote roşii cu tureatca răsfrântă, ca un răzăş cuprins. Era cu capul gol şi cu buzele sângerate sub mustăţi. Se afla între arnăuţi unul Costea Căruntu, slujitor la agie. Când a trecut pe dinaintea negustorilor, s-a întors cu fală ş-a bătut iarăşi pe cel prins cu pumnul peste fălci. Am întrebat: — Cine-i omu ista şi cum îl cheamă, jupâne Coste? — Aista-i un rău ş-un mişel, a răspuns slujitorul agiesc. — Mă rog dumnitale, cum îl cheamă şi ce vină are? — îl cheamă Todiriţă Catană, un răzăş nebun şi nemernic din ţinutul Vasluiului. Şi fiind slujbaş la luminăţia sa vornicul Bobeică, a avut aşa neobrăzare, încât şi-a ridicat ochii asupra luminăţiei sale. Şi a cutezat să se-nţeleagă cu sora luminăţiei sale, duduca Varvara, - ş-au fugit astă-noapte. Dar luminăţia sa oblicise ceva şi pusese străji. Aşa că l-au ajuns şi l-au prins la Moara de Vânt. A fost muncă şi bătălie. Pân-acolo n-a fost chip. Câţi ţigani şi slujbaşi boiereşti îl ajungeau, pe toţi îi stâlcea şi-i dobora. Până ce nu l-au înconjurat arnăuţii domneşti cu hamgerele n-a fost chip să-1 supunem. Răcnea că el pentru duduca Varvara poate să-şi deie şi viaţa. Apoi l-am legat cum vedeţi şi l-am bătut peste fălci cum se cuvine - de are să-şi stupească limba şi măselele; ca să înţeleagă asemenea ticălos ce nu se cade să îndrăznească! — Foarte bine i-ai făcut, jupâne Costea, - am zis eu, şi împreună cu mine au încuviinţat şi toţi ceilalţi negustori. Dar când spuneam noi aceste vorbe, mişelul acela, Todiriţă Catană, şi-a întors fruntea şi s-a uitat drept şi holbat spre noi. Era om frumos şi îndrăzneţ, după cât se vedea, şi m-am cam înfricoşat de privirea lui. Pe urmă m-am gândit că tot au să-1 spânzure şi mi-a trecut sfiala; ş-am râs către dânsul. După aceea am grăit spre slujbaşul agiei: — Jupâne Coste, pentru vrednicia dumnitale, poate să-ţi dăruiască ş-o moşie luminăţia să vornicul Bobeică. Fii bun şi îngăduie o ţâră şi mai ţine puţintel în loc pe răul acesta şi pe arnăuţi, ca să ne spui ce s-a făcut duduca Varvara, sora luminăţiei sale. — Pe duduca Varvara o trimite boierul la mănăstire la Agapia, precum cere legea, ca să-şi plângă acolo greşala tinereţii. Chiar i-a şi rânduit căruţa şi slujitorii. Iar pe acest fără de minte răzăş îl duc ca să-1 închid în turnul Goliei, ca să aştepte acolo porunca lui Vodă. Sfârşitul lui are să fie sub buzdugan, aşa după cum înţelege orice om cu scaun la cap. — Aşa este, am zis eu cu încredinţare. Şi toţi negustorii din uliţă şi-au închinat bărbile ş-au arătat că şi ei tot asemenea dreaptă socotinţă au. Apoi după roata de arnăuţi s-a luat mahalaua ca după o laie, cu colb şi câini, cu muieri şi prunci, — şi Costea Căruntu pălea din când în când peste fălci ori peste grumaz pe răzăş. Aşa l-au dus şi l-au închis la Golia în turn, pe când eu mă clănţăneam cu armenii pentru marfă. Şi sfârşind târgul şi plătind aur cu zimţi, mi-am luat sarcina cu marfa-n spinare şi m-am dus acasă s-o aşez în cutii: marfă delicată şi subţire, mai mult pentru ochi şi pentru inima părţii femeieşti. Am rânduit-o frumos, am pus cutie peste cutie, am lustruit ca totdeauna cu grijă alămurile cu care-s ferecate, după cum le vedeţi şi-n ziua de azi; şi dormind un somn bun până ce-au cântat cucoşii straja a treia, m-am sculat, m-am pregătit, am luat coropca-n spate, şi cu ciomagul şi luleaua am pornit hai-hai, când se îngâna ziua cu noaptea. Ajungând în uliţa Goliei, aud larmă cumplită. Şi de la mănăstire ţâşnesc pe poarta de fier călăreţi cu părul vâlvoi. — Aman! Ce este, oameni buni? ce s-a întâmplat, lume dragă? Costea, cu capul gol, îndemna cu harapnicu-n mână: — Acu, băieţi, trebuie să fi apucat pe la cişmeaua Păcurarului! Să nu-1 lăsaţi! Cum l-ajungeţi, îl străpungeţi şi mi-1 aduceţi mort. — Jupâne Coste, a răspuns atunci un arnăut bătrân, cine poate să ştie drumul pe care a apucat blăstămatul acela? Cât a fost legat, am avut stăpânire şi putere asupra lui; dar acuma, dacă i-s slobode braţele şi are în pumnul lui fier, ş-a încălecat cal, nu se găseşte voinic care să-1 poată ajunge şi să-1 poată răpune. — Ce grăieşti tu, moşnege? - a răcnit slujbaşul agiei. — Nu te supăra dumneata, căci grăiesc adevărat, jupâne Coste. Căci noi îl cunoaştem de mai multă vreme pentru alte isprăvi ale lui. Aista-i un zălud care a făcut slujbă şi-n oastea nemţască, - şi i-a spăriat şi pe nemţi. Şi s-a oştit şi-n războaie adevărate şi are pe el crestături de gloanţe şi de sabie. Calul fuge în goană şi el stă în picioare în şa. Ridică sacul de orz în mâna dreaptă. Bate ca un berbec cu capul, şi pe cine-1 păleşte îl dă jos fără suflare. Ştiindu-1 aşa, l-am cetluit bine, l-am lepădat pe duşumea şi i-am pus proptea la uşă. Şi numai nebun ca el a fost vrednic să roadă funia, s-o lege după aceea de-o gratie, să-şi facă loc prin fereastră şi să pogoare în lungul turnului. A sărit la strajă şi i-a luat iataganul şi pistoalele, - a găsit undeva un cal, s-a dus; - unde să-1 aflăm noi acuma, jupâne Coste, şi ce-i putem face? Ş-aşa se frământa jupan Costea Căruntu şi răcnea ca un leu, încât pe loc slujitorii au apucat-o în toate părţile călări pe păr. Văzând ca i-a urnit după fugar, slujitorul domnesc s-a mai potolit, şi numai pufnea, - parcă se-năduşa şi nu-i mirosea bine. Avea un om al lui lângă el. I-a poruncit să-i aducă arme şi cal înşeuat. Atuncea am găsit şi eu cu cale să m-apropii şi să-ntreb cu mare uimire: — Jupâne Coste, pe mine tot nu m-ajunge mintea, cum s-a putut întâmpla asemenea faptă într-o cetăţuie cu ziduri nalte şi cu turn cum îi Golia. Pe lângă ziduri şi turn, se mai află puşti, lanţuri şi oşteni. Şi să scape aşa cu uşurinţă un nevrednic ca acela, care a cutezat să ruşineze o cinstită casă boierească! — întreabă-mă, Ienache, şi eu nu ţi-oi putea răspunde, - a pufnit iar slujbaşul. Acuma în mine au să bată toţi şi la mine are să se uite strâmb luminăţia sa vornicul Bobeică. Acuma slujba mea şi pricopseala mea au căzut jos. Să intru în sfânta mănăstire, să dau părintelui Nicanor un sorocovăţ să-mi facă o slujbă pentru scăpare de năpaste, - nu mă rabdă vremea, căci m-ajung din urmă supărarea şi harapnicul boieresc. Trebuie să mă repăd după hoţ, dar iarăşi trebuie să mă întorc, căci, după răsăritul soarelui am poruncă să pornesc pe duduca Varvara la drum. Trebuie s-o întovărăşesc, cu alţi slujitori, până la mănăstire la Agapia. Pe cale mi s-ar putea întâmpla alte necazuri şi nu ştiu ce-oi face. Inima mea, bre Ienache, acuma-i ca un fier roş, pe nicovală: şi trebuie să bată-n ea ciocanul. — De ce te înfricoşezi dumneata, jupâne Coste? am cercai eu a-1 domoli. Pe ticălos 1-îţi prinde; pe duducă îi duce-o la sfânta mănăstire; iar Domnia şi boierul s-or linişti, - şi pentru credinţa domniei tale, te-or milui după cuviinţă. Grăind aşa, - l-am lăsat încă fierbând lângă turnul Goliei, ş-am pornit la vale pe drumul Păcurarului, ca să nu m-apuce soarele în târg. Şi nădăjduiam aşa, în mine, că şi de data asta tot stăpânirea are să biruiască pe cel viclean. La marginea târgului m-am întâlnit cu unii din oştenii Domniei, care se întorceau la pas pe cai asudaţi. Erau supăraţi şi se uitau urât. Nu găsiseră şi nu prinseseră nici un răzăş. Acuma mi se lumina mintea şi-nţelegeam de ce-a mânat Costea Căruntu pe slujitori într-aceea parte, căci pe acelaşi drum avea a umbla şi căruţa duducăi Varvara, către mănăstire. Ş-un nebun, cum se vede că este Todiriţă Catană, numaidecât trebuia să încerce a-i aţine calea. Am priceput că de asta mai ales se temea jupan Costea. Am mers aşa o vreme pe drum lung. Când s-a suit pe cer soarele şi mi s-a îngreuiat în spate coropca, am poposit la o fântână şi mi-am potolit setea. Ş-am stat aşa sub arşiţă, aşteptând din zare un creştin drumeţ, care să mă primească lângă el, în căruţa cu fân. Ca şi-n alte daţi, Domnul Dumnezeu mi-a venit întru ajutor - şi s-a arătat dintr-o zare un om cu căruţa. S-a oprit la fântâna cu cumpănă ca sadape caii -şi eu spunându-i o vorbă bună, el mi-a răspuns cu prietinie. Am pus lădiţele bine, m-am aşezat în fân alături, ş-am mers aşa prin sate şi prin locuri singuratice până la Târgu-Frumos. Acolo omul cu căruţa a apucat în altă parte de lume, iar eu, cu lăzile-n spate, am intrat în pădure la Strunga şam mers la răcoare până ce-a asfinţit soarele în Şiret şi s-a arătat luna în urmă la răsărit. Atuncea mi-am pus jos lădiţele, la altă fântână, ş-am stat acolo până ce mi-a trimis Dumnezeu, de pe alt drum, altă căruţă. Era o căruţă uşoară, care venea iute, cu doi cai sprinteni. Omul a oprit şi ma întrebat: — De unde vii, măi creştine? — Tocmai de la târgul Ieşilor viu, gospodarule, şi mare pomană ţi-ai face dacă mi-ai scurta drumul, căci eu sunt coropcar, prietinul oamenilor, şi nu fac nimănuia nici un rău.          — Dacă vii de la Ieşi, suie lângă mine şi te grăbeşte... a grăit omul acela. Eu m-am suit lângă el şi îndată am trecut Şiretul. Iar pe lângă podul de lemn juca luna în apă - şi fulgera spre noi lumină. întorcându-mă spre om să-i mulţumesc şi să-i spun cuvânt bun, am înţeles îndată că lângă mine-i Todiriţă răzăşul, şi l-am cunoscut. El a rânjit, sticlindu-şi dinţii; şi m-am înfricoşat că mă cunoaşte şi el. — Tu eşti, zice, neguţătorul acela care a râs către mine, ieri, la Carvasarâ. — Am râs, răspund eu, căci mi-a plăcut faţa domniei tale. Nu te supăra, căci sunt om sărac şi umilit. — Tu eşti oaie din turmă, îmi întoarce el cuvânt: şi te păstoreşte lupul. Să ştii că asta eşti tu. — Bine, zic, asta sunt: numai nu te supăra pe mine. El iarăşi a râs. Apoi a fluierat ascuţit - şi caii, înţelegând putere îndărătul lor, s-au întins mai cu grăbire la fugă, pe şleah. Catană răzăşul se întoarce iar către mine. — Ce se mai aude în târg la Ieşi? — Ce să s-audă? - zic. Ştiu că dacă nu ţi-oi mărturisi adevărul, îmi răpun capul. Costea Căruntu de la agie trimite oştire multă după dumneata. Şi el duce singur pe duduca Varvara la mănăstire la Agapia. A pornit, socot eu, cam pe la prânzişor. — Asta-i bine, îngână răzăşul. — Asta este, zic eu iar, şi să ştii că el cunoaşte că şi dumneata trebuie să fi apucat tot pe acesta drum; şi a luat cu sine tărie, de care trebuie să te temi, căci eşti numai unul singur... Răzăşul râde iar. — Ascultă, omule, zice; eu pot pieri, dar de temut nu mă tem. Şi tu ia aminte la cuvântul meu şi din ce spun eu să nu ieşi. Acuma mergem încă o bucată de drum, până într-un loc care se cheamă Hanu-Ancuţei. Acolo eu vreau să mă opresc şi s-aştept pe jupan Coste, cu toată sila lui. Când are să vie, el n-are să mă găsească şi n-are să mă vadă, - dar eu n-am să fiu departe. Am să fiu lângă voi ş-am să vă am sub ochiul meu. Ş-am s-ascult şi vorbele pe care ai să le spui. El are să te întrebe şi tu ai să-i răspunzi c-am apucat şleahul înainte către Timişeşti, ş-am fugit de el cu mare spaimă... Să-i spui ade vărul, că m-ai văzut şi m-ai cunoscut, - însă nu într-alt chip, căci altfel ne mai putem întâlni într-această viaţă şi-n această lume. La asemenea vorbe, eu am plecat capul ş-am răspuns cu supunere; mă gândesc că poate întradevăr nemernicului i-i frică de puterea Domniei. însă de puterea celor mari nimene nu poate scăpa. Aşa, cinstite căpitane Neculai şi comise Ioniţă, dorind eu pedeapsă celui rău şi rânduială în ţară, am ajuns, nu în târzie vreme, aicea, la Hanul Ancuţei celei de-atunci. Era închis şi se afla numai cu luna în singurătate. Bate Catană în porţi, se deşteaptă câini răi, - s-aude înlăuntru glasul Ancuţei. Răzăşul strigă: — Lele Ancuţă, am venit la sfatul şi prietinia dumitale. Eu sunt Todiriţă Catană, şi dacă nu-ţi mai aduci aminte de mine, acuma ai să-mi cunoşti necazurile. Pe loc Ancuţa a tăcut; a grăit blând cu câinele; pe urmă a tras drugul ş-a desprins clempuşurile de fier. A deschis uşa, ne-a vârât în ochi pe rând făclia de ceară ş-a zis către Catană: — Intră. Dumneata eşti răzăşul cel nebun, cu pricina. Am auzit astăzi veste de la Iaşi despre isprăvile dumnitale. Atunci Todiriţă Catană s-a îndreptat din şale şi s-a uitat la dânsa. Ancuţa de altădată era muiere frumoasă, ca şi aceasta de-acum. Căta la el cu ochii mari şi-i luceau în ei două făclioare mititele. Răzăşul s-a uitat lung la dânsa, apoi şi-a lepădat pe-o laiţă pistoalele şi iataganul. S-a întors şi i-a cuprins mâna dreaptă care-i era slobodă. Ancuţa a prins a râde. — Stai, să pun lumina deoparte şi să-nchid porţile, a grăit ea, şi pe urmă spune ce ai de spus. Eu ştiu că nu eşti un ora cu mintea întreagă, căci te pui cu stăpânirea. Se vede că nu eşti înţelept, căci iubeşti o copilă de boier. Asta-i dragoste cu primejdie. Dar am înţeles că ai făcut o ispravă mare în târg la Ieşi, la turnul Goliei. Se bat cap în cap arnăuţii şi neferii Domniei şi te caută pe toate drumurile. Au să te găsească ş-au să te taie. — Lele Ancuţă, a răspuns Todiriţă Catană; dacă mi-a fi scris să mor, oi muri. Pentru o dragoste pot să-mi dau viaţa / tinereţile mele. Află, lele Ancuţă, că-n noaptea asta, - poate! peste-un ceas, poate peste două, au să cadă într-adevăr aicea, la porţile dumnitale, oştenii Domniei. Cu ei se află Costeaj Căruntu, care m-a legat ieri şi mă bătea peste fălci în vederea norodului. Costea Căruntu, dragă lele Ancuţă, duce pe duduca Varvara în pustie, la Agapia la mănăstire. Şi eu vreau să-ndrăznesc a scoate din mâna lor dragostea mea; ori izbândesc, ori îmi las aici oasele. Atunci, la aceste vorbe, am văzut-o pe Ancuţa înfricoşată. A clipit din ochi şi şi-a dus palmele la obraji. Ş-a răcnit subţire: — Tu eşti nebun, Todiriţă Catană, aşa cum spun şi alţi oameni! Dar îndată după aceea s-a întors şi s-a aplecat către el şi 1-a întrebat cu grabă cum socoate el că şi-ar putea împlini planurile. Trăgându-se amândoi în celălalt colţ de odaie, lângă vatră, au prins a descânta frunte lângă frunte, - şi mai ales Ancuţa mi se părea mie că grăieşte cu foc şi cu patimă. După ce-au isprăvit ei de grăit şi de pus la cale, Todiriţă Catană a venit împotriva mea, s-a oprit şi s-a uitat la mine cu sprâncenele încruntate. Avea nişte priviri pe care voiam să le lepăd din mine şi nu puteam. Nici n-am îndrăznit a-i spune nimic. Am înţeles aşa că a făcut legământ cu moartea şi de asemenea om trebuie să mă tem. — Du-te; nu întârzia... i-a grăit Ancuţa, când el îşi luă armele. Şi-a întins mâna pe umărul lui, apoi şi-a tras-o iute înapoi. Catană, ca şi cum l-ar fi întors braţul ei, s-a sucit în loc, a cuprins-o cu dreapta pe după gât ş-a sărutat-o. — Dacă se scoală soţul meu şi te vede, a zis ea râzând, măcar că-i bătrân, se poate supăra... Pe urmă a rămas neclintită, lângă uşă, - ş-a ascultat cum grăieşte răzăşul cu caii, cum îi îndeamnă şi cum porneşte. Vuietul căruţei s-a depărtat şi nu se mai auzea şi ea tot stătea cu urechea aţintită. Şedeam împovărat lângă lădiţele mele şi nu înţelegeam nimica. Ce fel de vânt tainic mâna veştile aşa de grabnic de la Ieşi în lume? Şi cum se pot aduna şi înţelege într-asemenea chip doi oameni străini? înalţ privirile: văd că Ancuţa s-a aşezat pe o laiţă: se uită înspre mine şi făclia îi joacă în luminile ochilor; dar nu mă vede. Parcă tot ascultă şi nu vede. Şi aşteptăm aşa până ce sună zvoană pe şleah - şi cu mare larmă de glasuri şi pocnete de harapnic se opreşte în bătătură alaiul cel mare de la Ieşi. Şi-ndată aud răcnetul lui jupan Costea Căruntu şi hangiţa se scoală din locul ei, deschide uşa şi saltă făclia deasupra capului. Pare apoi a-şi aduce aminte şi de mine şi, plecând numai uşor fruntea, îmi suflă pe sub braţ: — Dumneata, meştere Ienache, ştii ce ai de spus. Au tăbărât slujitorii Domniei, răcnind să le deie vin. Jupan Costea însă i-a înfruntat şi i-a ocărât şi i-a scos afară la cai şi-n jurul căruţei. Acolo, sub poclăzi, în lumina lunii, grămădită cu capu-n piept asupra genunchilor, am văzut pe duduca Varvara. Mi s-a arătat ca o umbră şi mi s-a părut că tot plânge. Iar jupan Costea, bătând cu sabia în podele, s-a apropiat şi m-a cunoscut. — Cum se poate, bre Ienache, zice - aşa degrabă ai ajuns în aceste locuri? Spune-mi dacă n-ai aflat cumva pe drum veste despre mişelul pe care-1 căutăm. — Jupâne Coste, zic, am auzit despre Todiriţă Catană pe care-1 cauţi dumneata şi l-am văzut... — Cum se poate, bre Ienache? a strigat slujitorul agiei; iar hangiţa s-a întors către mine, aţintindu-mă. — L-a văzut, a adaos ea. A trecut pe aici. — Da, încuviinţez eu; a trecut pe aici ş-am oblicit c-ar fi apucat spre vadul de la Timişeşti cu mare spaimă... Am auzit larma slujitorilor de-afară şi mi s-a părut că jupan Costea se bucură. — De armele noastre nu poate să scape! a răcnit el cu tărie. Hangiţa zâmbeşte şi grăieşte cu blândeţă: — S-aude că şi-ar fi găsit tovarăşi alţi răi şi bezmetici şi vor să prade marfa pe care o duceţi dumneavoastră în căruţă. — Ce? Cum? - s-a îngrijit omul stăpânirii. Are să-şi lese căpăţâna sub picioarele calului meu! — Moldova vine mare după ploi, grăieşte iarăşi hangiţa, şi vadul de la Timişeşti acuma e greu de trecut. — Cum se poate? Şi alt drum nu-i? — Este drum prin Tupilaţi. Treceţi pe pod umblător. — Atunci oamenii mei grăbesc după el şi-1 înfundă acolo, la Timişeşti, iar eu trec căruţa cu marfă boierească pe podul umblător. Facem două trebi bune şi mulţămim pe stăpânii noştri. Ne ferim astfel şi de orice fel de întâmplare potrivnică... Şi-ntr-un sfert de ceas, cât au mai stat acolo oamenii stăpânirii, lelea Ancuţa m-a coborât cu dânsa în pivniţă ş-am scos amândoi la lună cofe cu vin. Şi adăpându-se oamenii şi făcând zarvă şi prinzând mare curaj, au juruit pieirea mişelului fugar ş-au apucat-o pe şleah înainte. Iar jupan Costea, cu o samă de slujitori, a pornit prin partea ceastlaltă ca să deie pe podul umblător de la Tupilaţi. Lelea Ancuţa i-a dus pe drum foarte scurt şi m-a ţinut toată vremea lângă dânsa. Cum am ajuns la malul apei, jupan Costea a strigat cu mare glas la podar. Şi s-a înfăţişat un moşneag cu pletele-n ochi şi surd. — Să ne duci de ceea parte! a răcnit Căruntu la el, arătându-i cu sabia celălalt mal. — Vă duc, boieri dumneavoastră, bâlbâie moşneagul cu groază. Da-i apa mare, măria voastră, şi-i greu de trecut atâta norod, şi cai şi căruţă, şi fiind şi la vreme de noapte... — Nu-i nimica, moş Bara, îi ţipă hangiţa la ureche. îi treci pe dumnealor pe rând. întâi pe cel mai mare şi pe duduca din căruţă. După aceea or trece caii; pe urmă ceilalţi. Eu nu m-amestec, jupâne Coste, dar spun numai o vorbă. Şi nu s-a face decât după cum porunceşti dumneata. — Ţine podul bine şi bagă samă! s-a întors jupan Costea către moşneag. Mă treci întâi pe mine cu sora luminăţiei sale vornicului Bobeică. Şi dacă nu-ţi faci bine datoria, să ştii că unde-ţi stă capul, au să steie picioarele! Moşneagul şi-a vârât între umeri capul şi s-a tras către şăici. Iar jupan Costea Căruntu, cu vorbe blajine, a coborât din căruţă pe duduca Varvara, subţirică şi plină de spaimă. Când a trecut spre pod, s-a apropiat de ea lelea Ancuţa, aplecându-se să-i vadă ochii. Scripetele a prins a scârţâi pe odgon şi apa rupea şi fărma în solzi lumina. S-a lipit podul încet de celălalt mal ş-a rămas acolo neclintit şi tăcut. Nu s-a auzit de acolo nici un glas, nu s-a simţit nici o mişcare. Numai pe Ancuţa o vedeam că ascultă cu încordare, şi-i sticlea luna în ochi. O priveam stând aşa şi aşteptând, şi de la o vreme m-am întors de către ea cu frică. Nimenea n-a înţeles ce-a fost şi ce s-a întâmplat, cu toate strigătele şi chemările de mai pe urmă ale Ancuţei ş-ale oamenilor. Târziu, în zori, au venit gospodari din Tupilaţi ş-au adus iarăşi la cestălalt mal podul. Am găsit într-o şaică pe moşneag legat. Şi-n cealaltă şaică pe jupan Costea, strâns în funii până la sânge, cu căluş de răşină-n gură. Când l-am slobozit din funii şi i-am dat afară căluşul, a început a se prăvăli într-o parte şi-ntr-alta tehui şi şi-a stupit în prund dinţii de dinainte amestecaţi cu sânge închegat. Aşa era de prăpădit, încât a trebuit să-1 culce oamenii lui în căruţă, ca să-1 poată duce înapoi la agie. Aşa, m-am mirat eu de asemenea întâmplare, şi înţelegeam că lelea Ancuţa, când se uita la lună, auzea ce se petrece la celălalt mal. Eu n-am ştiut ce-a fost şi nici jupan Costea n-a spus niciodată. Nu cred să fi fost farmece de-a hangiţei, măcar că ea auzea. Mai degrabă răul acela, Todiriţă Catană, a stat acolo la pândă ş-a stropşit pe slujitorul Domniei. De sfătuit s-au sfătuit ei lângă horn, dar o femeie nu poate pune la cale asemenea fapte. De la Ancuţa am aflat târziu după aceea că acest mişel ar fi scăpat cu duduca Varvara în ţara ungurească. Ş-atunci iar am bănuit-o c-ar fi fost cu ştiinţa ei. Am fost eu, căpitane Neculai şi comise Ioniţă, multă vreme mâhnit pentru asemenea blăstămăţii, care s-au petrecut în târg la Ieşi şi la apa Moldovei.

                                   Judeţ al sărmanilor             S-a ridicat din tohoarca lui, de la un proţap, un om mătăhălos, şi s-a arătat în lumina focului păşind legănat. Numai după cum aducea picioarele, rar, cosind cu ele parcă, s-ar fi putut cunoaşte că-i cioban. Se vedea asta însă şi după glugă, după căciula dintr-un berbec, după chimirul lat şi lustruit şi mai ales după cămeşa scorţoasă de spălaturi în zer. Purta toiag nalt pe care-1 ţinea de sus. Şi ochii mititei, abia-i vedeam de sub streşina frunţii şi a sprâncenelor. Avea plete creţe unse cu unt, iar barba-i era rasă cu custură de coasă. — Eu toate le-am ascultat şi toate au fost istorisiri frumoase, a grăit el gros, şi nu mai doresc decât s-aud întâmplarea gospodarului istuia nalt şi uscat. Şi după asemenea vorbe cătră comis se cunoştea că-i un om din sălbătăcie. Nici nu-1 băgasem în samă pân-atunci; dar el toată vremea stătuse acolo cu noi, şi tăcuse. Tăcuse şi-şi văzuse de vin, şi abia acuma-i venise gust de vorbă şi chef. Cu mâna stângă făcu vânt oalei peste flăcările focului. O auzii ţipând în întuneric, la grămada cioburilor, - se sfarmă şi tăcu, încheindu-şi soarta. — Asta n-a mai cunoaşte băutura, vorbi iar ciobanul rânjind, - şi nu ne-om mai întâlni decât după ce-oi fi şi eu ulcior. Iar cei care nu mă cunoaşteţi, să ştiţi că eu nu-s mai departe decât de la Rarău, ş-acolo am stână cu alţi tovarăşi, şi bordeie pline cu putini de brânză şi de lapte acru, şi alte bordeie cu poclăzi şi cojoace. Şi mă cheamă Constandin Motoc. Cine vrea să ştie, pot să-i spun că mă duc până într-un sat la apa Şiretului, să aflu dacă mai sălăşluieşte pe lume os din osulj părinţilor, - o soră ce-am avut şi cu care nu m-am văzut dini tinereţile melc. Dac-a fi moartă, să mă întorc înapoi la oi şi laj tovarăşi şi la întristare, pe vârf de munte, unde nu se domoleşte vântul niciodată, - ca şi gândul omului. Dar eu râd, căci mi-am adus aminte de-un prietin, carele mi-a spus că, dac-oi trece pe la HanuAncuţei, să beau o oală de vin, să beau două, pân' ce-oi vedea tulbure şi să nu spunj la nimeni ce i s-a întâmplat lui într-o vreme, pe locurile acestea. Mi-a povestit câte a pătimit. Dar pot spune că, bând atâta vin cu o asemenea oală, nu-mi mai pot aduce decât cu greu aminte de-o întâmplare ca aceea. — Ce întâmplare? întrebă, după obiceiul lui, comisul Ioniţă. — O întâmplare, cinstite om bun, o întâmplare a aceluia care mi-i mie ca un frate. Măi lăutarilor: voi să ziceţi pe strunii după mine un cântec de voinicie al lui Vasile cel Mare, hoţu; ş-apoi dac-a dori lumea, oi spune; dacă nu, oi tăcea. începu deodată a cânta pe nas, c-un glas din cap, subţire, cu totul nepotrivit făpturii lui mari. — Ascultaţi, măi! Care-i tânăr şi voinic Iese noaptea la colnic Fără par, fără nimic, Fără brâu, fără pistoale, Numai cu palmele goale... îmi venea a râde ascultându-1 cum zice subţire, şi mâl veseleam, căci nu mi-i silă de omul cu chef. El s-a oprit arătându-şi dinţii, dar mai mult cu harţag decât cu voie-bună. — Acu cioroii să tacă, a zis el iar cu tărie şi gros, şi să-şi ascundă diblele sub aripi. Vreau să vă spun dumneavoastră,! dacă nu vi-i cu supărare, povestea despre care v-am vorbit. Şi dacă nu v-a plăcea, să nu-mi spuneţi pe nume. S-a posomorât spre umbra neagră a hanului, şi-a potrivit toiagul la subsuoară, sprijinindu-se în el după obiceiul ciobanilor, apoi s-a întors spre noi şi şi-a plimbat ochii în jur, - fără să ne vadă, căci privirea lui dintr-o dată se cufundase în timp. Dintre noi toţi numai Ioniţă comisul îl privea într-o parte cu oarecare nerăbdare şi dispreţ, - căci îl astupase aşa tam-nisam un om de rând şi din proşti, când domnia sa avea de povestit lucruri mari. Ciobanului însă nu-i era ruşine şi nu cunoştea asemenea rânduieli. — Ce-am vrut eu să spun? ne întrebă el, zâmbind din depărtare şi din singurătate. Apoi ce-aş vrea eu să vă spun, m-aş prinde mai degrabă să vă cânt din fluier; dar n-am chip. Aşa că trebuie să grăiesc cum m-oi pricepe. Era prietinul acesta al meu trăitor în sat la Fierbinţi, pe Şiret, fiind în acele vremi stăpân pe moşie un boier chiabur tare cu numele Răducan Chioru. Era acest boier om stătut şi văduvoi şi din când în când avea dumnealui plăcere pentru căte-o muiere dintr-a oamenilor, pentru care lucru noi râdeam şi făceam haz într-o privinţă. Dar iaca prietinul ista al nostru păţeşte şi el pozna şi nu-i mai vine-a râde. Află de la alte femei binevoitoare, că pe Ilinca lui a poftit-o boierul pân' la curte. — Cum se poate una ca asta? sare el în sus. — Iaca se poate; ba încă s-a întors acasă c-un testemel nou, roş ca focul. 28 Atuncea prietinul acesta al meu a simţit că-i creşte pe spinare păr de câine turbat. A lăsat în drum, dinaintea orândei, sania încărcată cu saci, a zvârlit biciul în coarnele boilor ş-a tras de după o scoarţă bărdiţa. Văzând înainte-i pâclă de sânge, s-a repezit acasă ş-a izbit cu umăru-n uşă. A luat în piept pe femeie ş-a prins a striga la dânsa: — Unde-ai fost? Să-mi spui unde-ai fost, că te tai în bucăţi ca securea. — N-am fost nicăierea, omule! Ce este? Ai înnebunit? — Spune-mi unde ai fost, că te tai. Unde-i testemelul cel roş? — Care testemel? Tu trebuie să fi băut, bărbăţele, - după aceea ai adormit în car ş-ai visat! A mai răcnit la dânsa, ea se apăra ca de înec; se ferea, da din mâni şi nu mai contenea din gură. A apucat-o omul de cozi ş-a bătut-o cu capul de colţul hornului; n-a fost chip să Scoată nimica de la dânsa. — Taie-mă, omoară-mă, nu-s vinovată cu nimica! Atuncea i s-au trudit şi prietinului istuia al meu manile. Se uita la dânsa cum plânge şi 1-a cuprins şi pe dânsul mare amărăciune. — Vai, Ilincă, zice, vai de zilele noastre cele ticăloase! Că noi numai de patru ani suntem luaţi. Şi când ne-am cununat, au înflorit zarzării de la casa noastră, iar acuma florile li-s scuturate şi mi-a îngheţat inima. Că tu mie mi-ai fost dragă şi te-am socotit cu credinţă; dar văd că m-am înşelat amar. Muierea atunci se jură pe luminile ochilor şi pe mormântul maică-sa, că nu ştie nici cu spatele despre ce poate fi vorba, îşi şterge gura cruntă de sânge şi-1 sărută pe bărbat; îl domoleşte şi-1 îndeamnă să se ducă să-şi caute sania cu boii. Iar după ce se duce el la boi şi la sanie, ea îşi pune în cap testemelul cel roş şi iese prin fundul grădinii într-o hudiţă de unde ia drumul la curtea boierească. Omul îşi duce sania s-o descarce de saci la hambare, pe urmă vine la curte să-1 scrie pe catastif grămăticul. în loc de grămătic, iese în cerdac boierul. îl cheamă ia aşa cu degetul şi-i rânjeşte numa-ntrun dinte. — Ia fă-te-ncoace, gospodarule. — Iaca viu. Care-i porunca, cucoane? — Măi păgânule, zice boierul, ce ai tu cu femeia de-o baţi şi-o asupreşti? Prietinul ista al nostru nu se dumereşte deocamdată. — N-am nimica, cucoane, dar nu pricep de unde ştii măria ta una ca asta şi de ce te-amesteci între român şi femeia lui. N-a apucat a sfârşi vorba, şi Răducan Chioru 1-a şi fulgerat cu palma peste gură. Prietinul ista al nostru închide ochii fără să înţeleagă; iar când îi deschide, vede la o fereastră pe Ilinca lui cu testemel roş şi-nţelege. Răcneşte cu mare tulburare şi-i vine să-şi facă o samă, să se deie cu capu-n fântână. Dar n-are când. Boierul a tras de după uşa tindei harapnicul şi-1 păleşte-n plin pe după grumaz şi-1 taie peste ochi cu şfichiul, parcă-1 scrie cu foc. încearcă a cârni la dreapta şi la stânga. Cu răsuflarea gâfâind în sânge se-ntoarce şi se prăvăleşte pe scări ca să scape şi să fugă. Jos îl prind în braţe haidăii curţii. Bate cu pumnii şi scapă şi se repede urlând la stăpân. Răducan Chioru îl arde iar cu şfichiul şi clipeşte râzând din ochiul cel sănătos. — Nu-1 lăsaţi, măi flăcăi, zice, că-i tulburat. Era să-şi omoare femeia. Haidăii au sărit şi l-au prins. L-au mai bătut până ce-au ostenit, pe urmă i-au dat drumul. După ce a bolit trei zile, muşcând scândura laiţii, prietinul ista al nostru sare-ntr-o noapte gardul la curtea boierului, ca să-şi găsească femeia. A pândit-o pe lângă odăile slugilor, până ce-a zărit-o. A sărit la dânsa urlând, ca să-i rupă cu unghiile gâtiţa. A auzit boierul ţipete din casă, ş-a ieşit cu hamgerul. Aşa că Răducan Chioru, ca un stăpân ce se afla, văzând atâta îndrăzneală, s-a scârbit ş-a poruncit haidăilor să-1 ridice pe prietinul ista al meu şi să-i facă petrecere cuvenită, după purtarea lui. întăi l-au legat cu mâinile la spate şi i-au pus căluş în gură, ca să nu urle. Şi noaptea aceea l-au ţinut cu capul vârât într-un gard, cu gâtul strâns între nuiele. L-au mai rupt câinii de pe lături; 1-a muşcat gerul Bobotezei înspre ziuă. Eu nu înţeleg de ce n-a murit. Făcându-se ziuă şi văzându-1 că se uită tot urât, cuconu Răducan porunceşte să-1 scoată din gard şi să-1 mâie cu harapnicele până devale la moară. Acolo slujitorii îl descalţă, îi suflecă iţarii până la genunchi şi-1 vâră în lăptoc până la glezne, - ca să simţească zimţii gheţii şi să nu mai îndrăznească a sui ameninţare împotriva unui obraz boieresc. Apoi a mai avut a îndura prietinul ista şi altele, ca să se-mplinească rânduiala care era atunci la curţile stăpânirii. L-au lepădat într-un bordei, în preajma focului, ca să se încălzească. Ca să nu fugă, iau pus picioarele în butuc, cu lăcată grea de-o ocă. Ş-au lăsat fumul să iasă în bordei, ş-au presărat pe jăratic ardei pisat. Tuşind şi stupind sânge, a petrecut într-asemenea chip; şi Dumnezeu a vrut să nu piară, ci să se chinuiască pe lumea asta, ca dincolo pe tărâmul Tartorului. Aşa s-a întâmplat, cinstiţilor creştini, această faptă acum treizeci de ani. Şi prietinul acesta al meu n-a pus fruntea-n ţărână, precum ar fi fost mai bine. A rămas schilod o vreme, urlând în inima lui; 29 şi când s-a putut târâi, a pribegit din sat. A trecut apa Moldovei; pe urmă a trecut apa Bistriţei, şi s-a ridicat pe plaiurile cele înalte, către Rarău. Acolo, în munte, sub cetină, sta cu ochii ţintă ca un nebun şi-şi vedea întâmplarea. O vedea în vâlvătaie şi-n sânge, şi inima-i era scrijelată de unghii de criţă. Gemea zvârcolindu-se şi nu găsea în el o putere. Ş-a fost rob ciobanilor mulţi ani, — până ce-a avut şi el mioare şi berbeci, învăţând rânduiala acelei sihăstrii. Atuncea, într-o sară de primăvară, prietinul ista al meu a auzit glasul lui Vasile cel Mare, cântând sub streşină de pădure precum v-am cântat eu. Când i s-a înfăţişat la colibă, prietinul meu 1-a înţeles numaidecât că-i om fugar din lume şi pribeag în pustie. L-a văzut voinic şi fudul, uitându-se pe sub sprâncene, şi 1-a primit cu dragoste, plăcându-i cântecul. Când a auzit că-1 cheamă Vasile, s-a bucurat, căci toată partea aceea de ţară cunoştea asemenea nume, şi de braţul lui se temeau câmpiile. Pe-atuncea Vasile cel Mare ţinea vadurile şi drumurile şi era mare vameş. — Poftim, bade Vasile, la focul meu, zice prietinul nostru. Eu am auzit de dumneata - şi te-oi primi bucuros, ospătându-te cu ce m-a blagoslovit Dumnezeu. Oi da şi roibului dumnitale fân bun. Ş-oi găsi pocladă, să-ţi fac hodină moale pe noapte. Atuncea hoţul s-a bucurat ş-a descălecat la colibă şi nu târzie vreme s-au făcut buni prieteni. Şi i-a spus Vasile toate ale lui; ş-a povestit şi prietinul ista al nostru hoţului întâmplarea cu muierea şi cu boierul. Auzind povestea, Vasile cel Mare s-a supărat; şi-a rupt căciula din cap şi a trântit-o de pământ. — Măi, zice, după istorisirea asta, tu să nu te mai numeşti prieten al meu! Căci ai supt lapte de iepuroaică ş-ai rămas mişel! — Ce-aş putea face, bădiţă Vasile? a întrebat omul cel sărman. — Pentru ce-ai putea face tu, eu aş putea să-ţi fiu învăţător, măi băiete! Aşa i-a spus; ş-acolo, la colibă şi lângă foc, cinstind ei rachiu de afine, l-a învăţat lucruri bune. — Măi băiete, zice hoţul, tu trebuie să înţelegi că la femeie nu găseşti credinţă. Eu de când voinicesc, am învăţat a o citi. Şi din pricina uneia ca a ta am fost eu puşcat de poteră în piciorul stâng, de mă vezi ş-acuma călcând mai îndesat într-o parte. Ci muierea fiind aşa lăsată de la Dumnezeu, vicleană ca apa şi trecătoare ca florile, eu o sudui ş-o iert. Dar nu uit a păli pe cel care nu m-a iertat şi pe cel care m-a asuprit. Fă şi tu aşa, ca să nu crapi de veninul de care eşti plin. — Aşa-i, sunt plin de otravă! a strigat prietinul acela al meu. Mă dau rob ţie, bădiţă Vasile. învaţă-mă cum să mă răcoresc! Povestind, ciobanul se aţâţase ş-acum îşi scutura capul şi braţele în rumeneala focului. Glasul îi ieşise din cumpăna; obişnuită. Vorbea prea tare, însă ca şi cum ar fi fost singur. Cu toate acestea comisul Ioniţă - ca şi ceilalţi - îl asculta cu luare-aminte şi nu mai părea jignit. — Şi precum vă spun, a strigat Constandin Motoc, Vasile cel Mare l-a învăţat pe acel prieten. — Lasă-ţi, zice, mioarele în sama soţilor, pe o săptămână. Lasă jintiţa şi câinii în sama scutarilor. Nu lua cu tine decât un cal şi doi caşi la coburi, ca să ne fie de prânzare. Avem să coborâm amândoi călări, ca doi negustori de treabă, până la apa Bistriţei şi mai departe pân' la apa Şiretului. Ca să văd şi eu satul întru care s-au întâmplat cele ce mi-ai povestit. Când a vorbit aşa fel acela hoţ, râzând, - prietinul meu a simţit tremurând în el inima cu mare durere şi mare nădejde. A dat pe sama soţilor averea, a lăsat plaiurile şi bradul, izvoarele cele reci şi poienile, şi, încălecând, a coborât cu hoţul între oameni la câmpie. De cunoscut nu-i cunoştea nimeni. Ş-au călărit ca doi negustori de treabă până la apa Şiretului în sat la Fierbinţi, mâncând caş cu pită rece şi bând apă la fântâni cu cumpănă. Şi-ntr-o joi dimineaţă, fiind şi sfânta sărbătoare a înălţării, s-au arătat amândoi pe şleah, venind împotriva bisericii, tocmai când ieşea norodul de la liturghie. Atuncea, printre oameni, prietinul meu a cunoscut pe Răducan Chioru. A simţit zbătându-se în el o dihanie, dar s-a; stăpânit. Ş-a zis: — Bădiţă Vasile, acesta-i stăpânul meu, carele m-a miluit. — Aşa? a răspuns hoţul. Tare bine! Ş-a strigat cu mare străşnicie, înălţându-se în scări: — Oameni buni, staţi! Oamenii au stătut. — Creştinilor şi oamenilor! a răcnit Vasile cel Mare, staţi cu linişte şi cu pace, căci eu n-am nimica cu dumneavoastră. Aflaţi că eu sunt Vasile cel Mare, hoţul. De numele meu ştiţi şi de urmările mele aţi auzit. Avem pistoale şi nu ne temem de nimeni; şi mai sunt alţii care străjuiesc aproape. Oamenii au murmurat şi s-au tras la o parte cu supunere. Iar boierul şi-a săltat barba din gulerul giubelei şi-n ochiul lui cel sănătos s-a aprins mare spaimă, când a cunoscut pe prietinul meu. — Ne-am înfăţişat, zice iar hoţul, ca să facem un judeţ, după vechi obicei. Căci până la judecata cea din urmă, a lui Dumnezeu, neavând ascultare nici la ispravnicii, nici la Divan, cată să facem dreptate singuri cu braţul nostru. Pentru muiere te iertăm, luminate stăpâne, dar am tremurat cu capu-n gard şi cu gleznele-n gheaţa morii, şi cu picioarele-n butuc şi cu ochii în fum de ardei, stupindu-ne sufletul, şi ne-ai ars cu harapnicul; ne-ai rupt unghiile. Ne-ai umplut de otravă viaţa, căci ne-am adus aminte de toate în toate zilele şi n-am găsit nici într-un fel alinare şi izbândă! Ne-am înfăţişat să-ţi plătim, cucoane! Răducan Chioru înţelegând, a căscat mare ochiul ş-a urlat la oameni şi la slujitori; a căutat scăpare în lături, a căutat scăpare înainte, dar hoţul şi prietinul acesta al meu l-au luat în piepturile cailor şi l-au dărâmat. După aceea au descălicat şi l-au lovit cu cuţitele. Prietinul meu a stat până ce-a văzut sângele băltindu-se în pulbere. Când cel căzut şi-a contenit tânguirile ş-a suspinat de moarte, 1-a pipăit cu vârful piciorului şi 1-a întors cu faţa-n sus şi cu ochiul deschis către cer. Şi nimenea dintre oameni n-a zis nimica, - ci stăteau martori cu spaimă, la judeţ. Asta a fost. Ş-au lăsat lângă mort punga cu opt galbeni, câtă avere aveau, pentru sfânta biserică. După aceea fiind o vreme frumoasă, cu soare de primăvară, au încălicat iar, ieşind din sat, şi s-au pustiit prin locuri ferite, până ce s-au suit iarăşi sub codrul verde. Sfârşindu-şi povestirea, ciobanul pufni spre flăcări amărăciunea pe care o avea încă în el. Apoi ne privi tulbure şi începu a râde pieziş, văzându-ne că tăcem. Şi se trase deoparte la tohoarca lui şi stătu iarăşi închis în mâhnire ca mai înainte, fără bucurie şi fără lumină, ca-n negurile muntelui.

                                                                        Negustor  L i p s c a n               În sfârşit, venise acel mult dorit ceas, când puteam să mă pregătesc a asculta cu mare plăcere istorisirea prea cinstitului nostru comis Ioniţă de la Drăgăneşti; dar, prin negura serii, s-auziră strigăte şi zarvă pe drumul Sucevei. De la focurile noastre ne întoarserăm cu toţii capetele într-o singură parte. Şi cel dintâi, punând ulcica jos, se sculă în picioare chiar comisul. — Ce să fie? ne întrebă el cu ascuţită nedumerire. Noi nu ştiam ce putea să fie şi nu găsirăm vorbe de răspuns. Comisul făcu doi paşi spre drum. Atunci se arătă din odaia ei Ancuţa, cu fanarul cel mare. îl ţinea la înălţimea pieptului şi lumina îi rumenea obrazul. în această lucire trandafirie ochii îi păreau mai mari şi mai negri. Coborî cele două trepte, grăbi spre şleah: noi îi vedeam numai obrazul lunecând pe trupu-i de umbră. — Trebuie să fie nişte cărăuşi, prietene Ioniţă, îşi dădu părerea căpitanul Isac. Când te-i întoarce la locul dumnitale, să bagi de samă să nu-ţi răstorni vinul, care-i lucru bun, măcar că nu-i scump. — Cărăuşi trebuie să fie, încuviinţă răzăşul. într-adevăr, erau cărăuşi. Se auzeau glasuri groase care opreau boii: aho-aho! Şi lumina fanarului, fulgerând asupra întunericului, descoperi dintr-o dată cară cu coviltir răsărite ca din pământ. Oamenii în alb se mişcau, apărând şi pierind. Cineva rosti cu voie-bună: — Bună vremea, jupâneasă Ancuţă. — Bine-aţi venit, răspunse hangiţa. în glasul ei era un cântec dulce pe care i-1 cunoşteam. Ridicând cu amândouă manile fanarul deasupra capului, aplecă fruntea ca să-şi deosebească mai bine oaspeţii. Atunci apăru; în lucirea făcliei de seu, mişcându-se spre gazdă, un bărbat bărbos cu căciulă şi cu giubea. Barba-i era astâmpărată şi rotunjită de foarfece; râdea cu obraji plini şi bogaţi de creştin bine hrănit. — Eu socot că-i un negustor, hotărî căpitanul Neculai Isac. Hangiţa îşi cunoscu muşteriul şi glasul ei crescu şi scăzu desmierdări: — Chiar domnia ta eşti, jupâne Dămian? Atuncea mai ales eşti binevenit şi te poftesc sub acoperişul nostru. Porunceşte cărăuşilor să tragă peste podeţ şi să bage de samă să nu prăvale. Să intre sub şandrama, unde ştii că putem închide porţile ca la cetate, şi n-ai nici o grijă, chiar dacă ai avea aur în boccele. — N-am aur, dragă jupâneasă Ancuţă, se apără negustorul râzând. 31 — Ştiu, jupâne Dămian: trebuie să ai lucru mai scump; de-aceea să fii fără grijă. Pe lângă porţi, pe care le cunoşti, avem în popas la focul acesta lume bună care cearcă vinul nou. Am tăiat pui graşi şam scos din cuptor azi pâine proaspătă. Toate-or fi pe pofta inimii dumnitale, mai ales ştiindu-te că eşti un om căruia îi plac tovărăşiile. Răzăşul Ioniţă se amestecă, ridicând glasul: — Apoi dacă-i asemenea om dumnealui, noi cu mare plăcere îi găsim loc între noi şi-1 poftim cu dragoste la focul nostru. — Domnia sa-i comisul Ioniţă de la Drăgăneşti, hurui Ancuţa ca o hulubiţă. Iar negustorul se ploconi spre comis şi spre umbrele de la foc. — Pentru mine are să fie mare cinste, grăi el, şi vă rog să mă socotiţi ca cel mai umilit rob al domniilor voastre. Mai întăi însă cată să-mi pun în rânduială marfa, să văd de hrana vitelor ş-a oamenilor; şi după aceea nimene n-a fi mai bucuros decât mine să guste după mâncare un pahar de vin nou. Căci după cum şi la carte scrie, vinul îndulceşte inima omului foloseşte mădularelor lui. Comisul se întoarse la focul nostru şi ne zise cu bunăcredinţă: — Mie-mi place negustorul acesta. — Ai dreptate, cinstite comise, încuviinţă moş Leonte. Omul l-care vorbeşte şi râde în cea dintăi clipă când te-a văzut, nu are întru sine nici viclenie, nici ascunziş, şi mai ales, dacă Dumnezeu 1-a lăsat să se nască în zodia Leului şi sub stăpânirea planetei Soarelui, apoi nu va găsi împotrivire nici ca să dobândească avere, nici să se bucure de cinste la cei mari. Lucrurile lui sunt vrednice şi spornice; şi măcar că va umbla semeţ şi va scârţâi din picioare, se va arăta pururea blajin şi prietinie... — Să-1 întrebăm atuncea, moş Leonte, în ce zodie s-a născut hotărî cu veselie comisul. — Dacă-i voia domniei tale astfel, să-1 întrebăm, eu nu mă-mpotrivesc... se-nvoi zodierul. Carăle şi cărăuşii treceau podeţul prin lucirea fanarului Ancuţei. Am numărat trei cară cu coviltire de scoarţă, mari şi grele, sunând plin. Ţăranii îndemnau boii: hăis-hăis! Şi bicele de cânepă plesneau uşor. Trecură şi se mistuiră sub şandramaua neagră a hanului. O vreme mai auzirăm glasuri amestecate, jugurile căzând unul după altul, apoi viersul subţire şi vesel al hangiţei. După aceea veni spre noi negustorul, legănându-se, mare şi gros, în antereu-i larg şi cu încălţările scării. — Vă poftesc la toţi sară bună şi bine v-am găsit... zise el. — Mulţămim domniei tale, îi răspunse comisul. Te poftesc, prea cinstite jupâne Dămian... — Mă cheamă Dămian Cristişor, întregi negustorul, şi am dugheană la Ieşi, în uliţa mare. — Tare bine. Aşa că te poftesc, prea cinstite jupâne Dămian, să şezi aicea lângă mine, pe butuc; şi la lumina focului să ne uităm noi la domnia ta şi domnia ta la noi, ca să ne cunoaştem mai bine. Acest prietin al meu bătrân şi înţelept, moş Leonte zodierul, spune, cinstite jupâne Dămian, că te-ai fi născut în zodia Leului şi noi am fi prea doritori să ştim dacă-i adevărat. Negustorul clipi din ochi, ca şi cum îl săgeta lucirea focului, şi se uită în juru-i cu îndoială. — într-adevăr, aşa este, mărturisi el. Ziua naşterii mele a vrut Dumnezeu să fie 18 iulie. — Şi eşti bun să ne mai spui domnia ta, dacă anul întru care te-ai născut a fost sub stăpânirea soarelui? — Nu pot s-ascund, aşa este, îngână uimindu-se cinstitul negustor; m-am născut în anul mântuirii 1814. Cum şi de unde aţi putut afla toate acestea? — Ai cuvânt să te miri, prietine, zâmbi comisul, precum şi noi mai tare ne mirăm; căci fără să te cunoască, şi numai umbra văzându-ţi-o, moş Leonte a putut arăta adevărul. Şi ne-a spus un lucru şi mai mare: că ai să vii cătră noi scârţâind din încălţări, ceea ce mai întâi şi mai întâi s-a dovedit. Văzându-ne pe toţi cu ochi crescuţi şi cu sprâncenele înălţate, moş Leonte s-a sculat de la locul său cu ulcica în mână. — Cinstite comise, a zis el cu tărie; şi dumneata, jupâne Dămiene, dacă v-oi spune că numai Domnul Dumnezeu şi cartea pe care o am în taşcă mă luminează întru toate câte le spun, atunci mirarea domniilor voastre faţă de mine trebuie să fie mai mică. Căci pentru Dumnezeu şi pentru cartea aceasta înţeleaptă nimic nu poate fi ascuns... Eu, ca om, puteam greşi. Cartea mea nu greşeşte. Şi spunând cartea care-i înfăţişarea omului născut sub cutare semn şi cutare stăpânire, eu îl cunosc pe om după acea înfăţişare în care zodie şi sub care planetă 1-a născut maica sa. Mai pot spune şi altele, deschizând cartea: despre căsnicie, despre avere şi cinste, despre sănătate şi anii vieţii, dar ştiinţa mea nu poate pătrunde pretutindeni. Şi dac-aş putea să-ţi spun, cinstite jupâne Dă-mian, că are să-ţi placă vinul şi tovărăşia noastră, nu ştiu dacă, întrebându-mă dumneata, aş fi în stare a-ţi răspunde că vii de la Liov ori de la Lipsea, cu marfă din ţara nemţască. — Aduc marfă de la Lipsea... mărturisi cu supunere negustorul. — Atunci îi bine. Să fii sănătos şi să-ţi deie Dumnezeu-sfântul câştig. Şi să bei cu noi ulcica de vin până la fund. Punându-şi deoparte uimirea, jupan Dămian Cristişor închină ulcica şi se arătă vesel şi prietinos cătră noi toţi. Primi apoi de la Ancuţa un pui fript în talger de lut şi pită proaspătă. Şi n-a trebuit să   treacă vreme multă ca să cunoaştem, în acel negustor drumeţ, bun tovarăş şi prietin la treaba întru care ne găseam. Când s-a potolit sub şopron orice mişcare şi cărăuşii învăliţi în cojoace se culcară între roţi sub cară, negustorul, ca şi cum ar fi grămădit grija în buzunările afunde ale giubelei, păru în toată floarea veseliei lui şi închină altă ulcică proaspătă căpitanului Neculai. Mai ales către mazâlul de la Bălăbăneşti părea el a simţi mai multă dragoste. — Dacă doreşti, căpitane Neculai, vorbi el, am să-ţi cum mi-au fost petrecerile mele prin ţări străine. Fiind de Cel Sus rânduit într-o cinstită breaslă ca aceea în care mă aflu, acuma câţiva ani am ajuns cu bine la o stare mulţămitoare şi la puţină avere. Atuncea am socotit că mi-a venit vremea să mă ridic şi mai sus cu puterile mele, precum au făcut alţi negustori bătrâni, m-am hotărât şi eu să mă duc la Lipse. Până-ntr-acea vreme umblam la iarmaroace cumpărând marfă de la negustori nemţi şi jidovi. Dar am cugetat apoi că dobânda lor e mai bine s-o agonisesc eu. Ş-aşa am încercat, acu doi ani, un drum până la Liov. Şi umblând atunci cu folos, mi-am pus în gând acest-an să merg mai departe: la Lipsea. Aşa că de Sântămăria cea mare m-am sculat ş-am dus patru lumânări frumoase de ceară curată sfintei Paraschiva la Trei-Sfetite. Ş-am pus pe părintele Mardare să-mi citească pentru drum, pentru primejdii, pentru boale. Ş-am şezut şi eu în genunchi sub sicriul sfintei rugând-o să m-ajute. Şi îmbrăţişând pe Grigoriţă, fratele meu mezin, şi lăsându-1 în dugheană, m-am suit în căruţă ş-am apucat drumul Huşilor. Apoi de la Huşi am trecut Prutul şi mi-am arătat la stăpânirea rusească toate îndreptările. Iar la Tighina, pe Nistru, m-am întâlnit c-un negustor arman, de sub stăpânirea muscalilor, cu care am mai făcut eu afaceri. Sfătuindu-ne şi înţelegându-ne, am cumpărat noi, acolo la Tighina, cinci sute de batali: frumoasă şi bună marfă. Am plătit câte-o rublă bucata. Şi-ndată, fără întârziere, având cu noi patru oameni, am pornit pe jos acei batali, în sus, pe Nistru. Am trecut fără necaz graniţa la nemţi ş-am dat la Cernăuţi. De-acolo la Liov. Şi-n Liov am pus marfa noastră în tren şi-n puţine zile am ajuns la Ştraţburg ş-am vândut bătălii c-un galbăn bucata - şi i-au luat alţi negustori, să-i ducă la un târg care se cheamă Pariz. — Pe jos ori cu trenu? întrebă căpitanul Isac. — Cu trenu, cinstite căpitane. Prin acele ţări, la Neamţ şi la Franţuz, oamenii umblă acuma cu trenu. Azi îs aici şi mâne cine ştie unde. — Cum cu trenu? întrebă cineva cu glas gros şi supărat. Mă întorsei şi văzui privind pe sub sprâncene pe ciobanul de la Rarău. Adevărat este că şi eu şi ceilalţi doream prea mult să cunoaştem ce fel de maşinărie e aceea despre care vorbeşte nrgustorul. Numai comisul şi căpitanul Isac păreau a şti despre ce-i vorba. Totuşi nu se împotriveau să asculte lămurirea pe o aşteptam noi. — Nu ştii ce-i trenu? întrebă râzând jupan Dămian. — Ştim, rosti moale comisul. — Eu nu ştiu! icni îndărătnic ciobanul. Cine ştie ce ticăloşie nemţască a mai fi! — Adevărată ticăloşie şi drăcie... râse cu voie-bună negustorul. Sunt un fel de căsuţe pe roate, şi roatele acestor căsuţe îmbucă pe şine de fier. Ş-aşa, pe şinele acelea de fier, le trage cu uşurinţă o maşină, care fluieră şi pufneşte de-a mirare; şi umblă singură cu foc. — Fără cai? întrebă Moş Leonte. — Fără. — Asta n-oi mai crede-o eu! mormăi ciobanul. Iar moş Leonte îşi făcu cruce. — De ce să nu credeţi? se amestecă împăciuitor comisul. Eu am mai auzit de asta şi trebuie să credem. De văzut însă n-am văzut. — Ba eu am văzut, cum vă spun, stărui cu veselie negustorul. Maşina umblă singură cu foc şi trage după dânsa toate căsuţele. Apoi în acele căsuţe sunt ori oameni, ori mărfuri. Şi bătălii de la Tighina i-am încărcat în acele căsuţe. Şi merg poarte bine, fără scuturătură şi fără necaz; numaicât e-un huiet mare de trebuie să grăiască oamenii unii cu alţii tare, ca surzii. — Hm! mormăi ciobanul. Ş-ai umblat dumneata în căruţa aceea cu foc? — Am umblat; de ce să se mire omul de asta, când am văzut şi alte lucruri mai de mirare? — Care lucruri mai de mirare? — Apoi să vedeţi. Pe-acolo, prin ţara nemţască, târgurile-s toate alcătuite din case cu câte patru şi cinci rânduri. — Adică din case una peste alta? Am mai auzit eu de asta şi n-am vrut să cred. — Apoi de ce să nu crezi, dac-aşa-i acolo? Da' eu nu m-am mirat prea tare de asta, cât de alta. C-am văzut uliţi dintr-o singură bucată de piatră... Noi ne privirăm în tăcere la aceste vorbe. — Da. Ş-apoi ies nemţii, boieri şi cucoane, şi se plimbă pe marginea uliţii. Cucoanele au toate pălării, iar boierii toţi au ceasornic. Nu numai boierii, ci şi lucrătorii mai săraci. — De ceasornice nu mă mir... întrerupse moş Leonte; dar femeile cu pălării, drept să-ţi spun, mie nu-mi plac. — Ei, ce să-i faci? îl mângâie comisul. Aşa-s pe-acolo năravurile oamenilor. Şi ce-ai mai văzut, cinstite jupâne Dămian? — Apoi altceva n-am văzut nimica, fărădecât mare iarmaroc, acolo la Lipsea. Mare iarmaroc cât lumea asta, şi comedii, şi muzici, şi nemţăria pământului bând bere. Cine n-a gustat, oameni buni, asemenea băutură, să nu fie cu părere de rău. Căci e-un fel de leşie amară. — Aşa? se veseli comisul. Şi ei nu ştiu ce-i vinul? — Or fi ştiind; dar eu vin ca la noi n-am văzut şi i-am dus dorul. — Aşa? Şi de mâncat ce-ai mâncat? Eu socot, cinstite jupâne Dămian, că te-ai ferit şi de mâţă, şi de broască, şi de guzgan. Ciobanul stupi cu putere într-o parte şi se şterse la gură cu amândouă mânecile tohoarcei. — Nu m-am ferit aşa de tare, vorbi negustorul, căci n-am prea văzut aceste dihănii. Dar cartofe, sodom şi carne fiartă de porc ori de vacă. — Carne fiartă? se mira căpitanul Isac. — Da, carne fiartă. Şi bere de-aceea de care vă spun. — Vrasăzică, urmă mazâlul, pui în ţiglă n-ai văzut? — Nu prea. — Nici miel fript tâlhăreşte şi tăvălit în mojdei? — Asta nu. — Nici sarmale? — Nici sarmale, nici borş. Nici crap la proţap. — Doamne fereşte şi apără! se cruci moş Leonte. — Apoi atuncea, urmă căpitanul Isac, dacă nu au toate acestea, nici nu-mi pasă! să rămâie cu trenul lor şi noi cu ţara Moldovei. Fiind prea veseli cu toţii de asemenea cuvinte, am închinat ulcelele cătră giubeaua, cătră barba şi cătră obrazul bucălat al lui jupan Dămian Cristişor. Ş-am răcnit cu mare larmă, felurit, fiecare-n legea lui. — Altfel nemţii aceia au şi lucruri bune, urmă a tâlcui cu îngăduinţă negustorul. Mai întâi şi mai întâi la dânşii învăţătura-i la mare cinste. — Iaca asta nu-i rău, întări comisul. — în tot târgu, în tot satu, cinstite comise Ioniţă, în tot târgu, în tot satu - şcoală şi profesori. Şi toată lumea la carte. — Atunci oile cine le păzeşte? mârâi ciobanul; iar noi iarăşi ne-am veselit. — Toată lumea la carte, şi băieţi şi fete. Comisul se încruntă: — Cum şi fete? Asta iar îi rânduială care trebuie să rămâie la dânşii. Noi cu toţii am fost, se-nţelege, de părerea comisului. Şi iar am strigat, ca să s-audă până-n ţara nemţască. Negustorul fiind într-o cumpănă mai dreaptă decât a noastră, a zâmbit ş-a aşteptat să ne liniştim. Iar după ce ne-am liniştit, a urmat: — Şi mai au acei nemţi, cinstite căpitane, lucru bun rânduială şi legea. Eu am cunoscut acolo un morar care s-a judecat pentr-un petic de moşioară cu împăratul. Şi dac-a avut dreptate, judecătorii i-au dat dreptate împotriva împăratului. — Asta eu iar n-oi crede-o ca şi căruţa cu foc! a strigat din nou Constandin ciobanul. — Ba eu cred şi-mi place şi asta, i-a întors răspuns răzăşul. — Aşa că, prea cinstite comise, stând eu acolo trei săptămâni şi văzând multe, nici mie nu mi-a plăcut aflăndu-i iritici. însă altfel cred tot în Domnul nostru Isus Hristos. — Atunci cum îs iritici? — îs iritici precum mi-a spus mie părintele Mardare de la Trei-Sfetite. — Apoi atunci tot iritici-s şi n-am ce le face! se învoi comisul. Şi părându-ne tare rău pentru asemenea cusur al nemţilor, l-am lăsat pe negustor să-şi isprăvească istorisirea călătoriei lui. — Ş-am umblat, zise el, la nemţi pe drumuri şi-n târguri şi nime nu mi-a făcut nici o sminteală, nici om de rând, nici slujbaş împărătesc. Şi mi-am adus cu căruţa aceea de foc, cum zice omu ista care nu crede, marfa până la Liov. Iar la Liov am încărcat-o în şarabane nemţeşti. Şi la Suceava am schimbat-o în cară de-acestea din Cordun. Şi la Cornu-Luncii am intrat în ţara Moldovei, cu bucurie. Şi dând vamă cătră Domnie, vameşii m-au întrebat dacă nu le-am adus şi lor câte-un dar de la iriticii şi ticăloşii aceia de nemţi. Atuncea am vârât mâna în buzunarul din dreapta al giubelei ş-am scos pentru doi vameşi câte-un baider roş. Căci din vreme mă pregătisem pentru asemenea împrejurare, ca să nu-mi spintec boccelele. Bucurându-i astfel, m-au lăsat să trec; ş-am umblat cu linişte până-n drept cu Boroaia. Ci acolo a ieşit din lunca Moldovei un călăreţ, frumos şi voinic om, şi mi-a făcut semn cu mâna, să stau. Am înţeles că, dacă nu stau, are să-mi facă semn cu pistoalele. Şi, stând şi aşteptându-1, s-a apropiat de carăle mele şi m-a întrebat cine sunt şi de unde vin şi ce fel de marfă duc. I-am spus toate, ca unui judeţ. Şi l-am întrebat şi eu cine-i. Mi-a răspuns: Uită-te la mine. Eu îs hoţ şi slujesc la acest drum mare. Să-mi dai banii pe care-i ai asupra dumnitale. — Om bun, îi zic eu, să-ţi dau marfă, căci alţi bani n-am. Ce-am mai avut am dat cărăuşilor şi până la locul meu mai am două zile de drum. — Aşa? Atunci să-mi spui ce marfă ai. — Apoi ce marfă să am? Am marfă de la Lipsea din ţara nemţască. Tot felul de horbote, şi mărgele, şi cercei, şi pânzeturi pentru nevoile femeieşti. — Ce vrei dumneata să fac cu asemenea marfă? zise hoţul. N-ai găsit la acei păcătoşi altceva, potrivit pentru un voinic ca mine? — Ba, dacă nu ţi—i cu supărare şi dacă ţi-a plăcea, m-am gândit şi la asta, om bun, îi spun eu. Poftim un baider roş de lână de la India, cum n-are nimeni în toată ţara şi care sade bine mai cu samă omului călare! — Să văd! cere hoţul. Eu îndată scot din buzunarul celălalt al giubelei al treilea baider şi i-1 întind. Când 1-a văzut, mare bucurie pe acel voinic. L-a luat şi s-a dus mulţămindu-mi. Bucuros de întâmplare, nimeresc în sat la Drăguşeni, tot deasupra Moldovei. Opresc carăle în popas şi pun pe oameni să facă un foc la botul boilor ş-o mămăligă în cujbă. Când scot eu brânza şi răstoarnă ei mămăliga, iaca se înfăţişează privighetorul şi-mi cere îndreptările, din porunca isprăvniciei. Ce să vă spun? Eu am straşnice îndreptări şi mai ales o scrisoare de la nănaşul meu dumnealui aga Temistocle Bucşan. Scot şi-i arăt îndreptările şi-i vâr sub nas mai ales acea scrisoare. Zice aşa în acea scrisoare: „Din porunca măriei sale Vodă, dumneata ispravnic ori privighetor, ori vameş, ori vornic de sat, orişicine ai fi, să nu cumva să cutezi a vătăma acestuia neguţător, ci să-1 Ieşi a merge cu pace la locul său. Aşa." Se chiorăşte acel privighetor la pecete şi la iscălitură şi cârneşte din nas. Zice: — Dumneata, jupâne, vii din ţara nemţască? Răspund: — Da. Vin de la Lipsea. — Şi ce fel de marfă aduci? — Apoi ce fel de marfă? Tot felul de horbote, şi mărgele, şi cercei, şi pânzeturi, şi cituri, pentru trebuinţele femeieşti. — Numai asta? zice el. Apoi ce poate face cu asemenea lucruri un holtei precum mă aflu eu? — Nu poate face nimica, îi întorc eu cuvânt zâmbind. Dacă nu ţi-i cu supărare şi dacă ţi-a fi pe plac, cinstite privighetor, eu m-am gândit şi la o întâmplare ca asta. Şi am la mine, pe lângă toate fleacurile muiereşti, un baider roş de lână de la India, cum nu se mai află pe lumea asta mai frumos. — Să văd, mă îndeamnă privighetorul. Eu scot al patrulea baider şi i-1 dau, şi el se duce fără sămi mulţămească. Asta este, fraţilor creştini, sfârşi cu voie-bună negustorul, Mi-am plătit dările şi vămile ş-acuma sunt slobod până-n târg la Ieşi. Acolo mai am o dare cătră sfânta noastră maică Paraschiva şi cătră părintele Mardare. Trebuie să caut şi la obrazul dumnealui nănaşului meu aga Bucşan. Şi pe urmă mă pot hodini în casa mea şi-n dugheana mea, aşteptând rodul trudelor mele şi anul când îmi va fi dat sămi iau soţie, căci trebuie să aflaţi că încă sunt holtei. Noi am făcut iar mare zvoană, grămădind ulcelele spre barba cinstitului negustor. Şi într-acea zvoană s-a-nfăţişat, părând spăriată, însă zâmbind în colţul gurii, Ancuţa. într-un chersin aducea plăcinte cu poalele-n brâu. La care vedere noi şi mai tare ne-am bucurat şi ne-am burzuluit. Iar Dămian Cristişor lipscanul, fiind înveselit aproape cât şi noi de vinul cel nou, s-a sculat, a vârât mâna stângă în buzunarul cel adânc al giubelei şi a scos la lumină o zgărdiţă de mărgele. Păşind lângă hangiţă, i-a aşezat-o sub guşă şi i-a încheiat-o la ceafă. Apoi, făcând un pas îndărăt, a privit-o cu uimire. — Jupâneasă Ancuţă, a zis el, iată aici mărturia tuturor oaspeţilor tăi. Să spuie toţi dacă au văzut vreodată zgărdiţă mai minunată la o muiere mai frumoasă! Apucând-o de după cap, a sărutat-o pe amândoi obrajii. Iar Ancuţa, lepădând chersinul, i s-a răsucit pe dedesubtul braţelor ş-a scăpat în fugă spre han.

                                                            Orb sărac   O babă ş-un moşneag ieşiră cătră lumină dinspre carăle lipscanului. Femeia venea înainte, omul ceva mai îndărăt, cu capul puţin înălţat şi părând a asculta cu mare luare-aminte zvoana şi glasurile de la focul nostru. Bătrânul e orb, mi-am zis eu privindu-1. Pare a-1 trage baba după dânsa c-o frânghioară; însă el păşeşte pe urma ei fără greş către mirosul fripturii şi larma sfatului. Baba purta broboadă de ştergar alb, catrinţă şi sumăieş scurt. Orbul era şi el îmbrăcat ca muntenii, cu pălărioară neagră şi strai alb, iar cojocelul îl ţinea numai pe umeri; şi de sub cojocel, de la subsuoara stângă, îi atârna cimpoiul, cu clonţul spre pământ... Când se simţi aproape, orbul se opri, numai baba mai făcu câţiva paşi cătră foc. El se opri şi lumina îi bătea obrazul neclintit împresurat de barbă albă. Mulţi dintre tovarăşii mei nu-1 băgaseră încă în samă. Numai jupanul negustor de Lipsea, înţelegând despre ce-i vorba, începu a râde. — Mătuşă Salomie, zise el, tot n-ai scăpat de moşneagul cel chior? Văd că se ţine hojma de dumneata. — Aşa-i, jupâne, răspunse ea cu vioiciune şi subţire, însă fără răutate; de când am purces din Rădăuţi, se ţine de mine ca umbra, ca să-1 duc şi să-1 lepăd la târgu Ieşilor. Acu dumneavoastră, urmă ea cătră noi ceilalţi, veţi fi socotit poate altceva, ca oamenii, că mi-i soţie ori frate; dar eu am uitat şi de asemenea zburdăciuni, şi de neamuri şi nu cuget decât la nevoile mele. M-am aninat şi eu într-adaos la căruţele dumnealui negustorului ca să pot ajunge până la sfânta cuvioasa Paraschiva, în cetatea Domniei, să pun pe racla ei un puişor de argint şi să-i mărturisesc ce durere am. Iar sărmanul acesta, călcând după mine, a îndrăznit să se apropie şi de sfatul domniilor voastre, fiind un bătrân viclean şi nădăjduind că-i veţi porunci să vă zică ceva din cimpoiul său. M-am stropşit la el să-şi puie în cap cojocelul şi să doarmă sub căruţă, dar el nu vrea să înţeleagă. Bătrânul zâmbea, aţintind spre foc ochii lui de albuşuri coapte. — Mie-mi plac tovărăşiile vesele, vorbi el c-o voce blândă şi joasă. îmi place şi vinul nou, şi friptura de pui în ţiglă. Foarte-mi place s-ascult istorisiri. Şi să spun şi eu câte ştiu din trecute vremi. Dumnezeu a rânduit să mă pedepsesc fără lumină într-această viaţă, să-ntind mâna şi să cerşesc pită de la creştini buni. Fiind aşa voia lui Dumnezeu şi având el grijă de mine ca şi de viermii pământului, am cugetat că nu trebuie să plâng, ci să primesc rânduiala. Comisul Ioniţă se întoarse spre orb; şi după ce-1 privi îl întrebă cu mirare: — Fiind un cerşetor nemernic precum eşti, îţi place friptura de pui în ţiglă? — îmi place, stăpâne şi frate, răspunse cu glasu-i prietenesc orbul. — Şi vinul îţi place? — Şi vinul nou pe care-1 simţesc înţepându-mi nările. — Dar istorisiri ştii să spui? — Ştiu, ca oricare om, de ce să nu ştiu? — Văd că te lauzi, însă află că istorisiri ca mine şi ca prietinul meu căpitanul Neculai Isac, nu-i nimeni să ştie în toată ţara asta a Moldovei. — La asta eu nu mă pun împotrivă, stăpâne. — Să nu te pui, căci eu am să spun cea mai frumoasă şi mai minunată istorisire din câte s-au spus. — S-o spui, stăpâne, şi eu am s-o ascult bând vin nou din oala domniei tale, pe care ai umplut-o acuma. Şi domniei tale jupâneasa crâşmăriţă are să-ţi aducă o oală nouă, pe care ai s-o umpli din proaspăt. Aşa, având şi ce mai trebuie pe lângă vin, am s-ascult cu mare plăcere. Şi după aceea, dacă vei binevoi, am să-ţi zic un cântec din acest cimpoi ş-am să-ţi cânt viers. — Vrasăzică, nemernicule şi orbule, nu ştii numai să bei şi să mănânci; ştii să şi cânţi. — Ştiu şi asta, stăpâne, din mila lui Dumnezeu. Ştiu şi altele. — Aşa? Şi cimpoiul tău zice frumos? — Zice, stăpânilor şi fraţilor, parc-ar fi din piele omenească. — Se poate; ş-ai să-mi cânţi, căci aşa am eu plăcere în acesta ceas, la Hanu-Ancuţei. Noaptea târzie şi cloşca cu pui grăbeşte spre crucea nopţii. Aud nişte cucoşi de-a Ancuţei bătând din aripi şi cântând. Unul dintre ei, care are glas mai prost, l-aş pofti mâni dimineaţă cu borş acru. — Cucoşii cântă, băgă de samă orbul, ca s-alunge şerpii şi duhurile din preajmă. O clipă sfatul nostru conteni, - ca s-ascultăm în tăcere bătăile de aripi şi trâmbiţările cucoşilor, întâi aproape în cetatea hanului, apoi ca o muzică stinsă, într-o mare depărtare, dincolo de apa Moldovei. Ancuţa puse oala nouă în mâna comisului. — Frate Ioniţă, zise căpitanul Isac, Ancuţa îţi dă dumnitale oală nouă şi mie îmi zâmbeşte. Cată să nu fiu eu mai mulţămit decât dumneata. Hangiţa râdea gâdilat. — Atunci oala astălaltă,   hotărî comisul, trebuie s-o dau orbului, care are să-mi cânte din cimpoiul lui. — Am să-ţi cânt, stăpâne. Baba, care adusese pe cerşetor, se arătă supărată fără pricină, când moşneagul păşi cu manile întinse spre noi. — Nu înţeleg de ce nevolnicii şi calicii încurcă petrecerile oamenilor! — Să nu te superi, soră Salomie, se întoarse către ea cerşetorul, căci supărarea-i de la Necuratul. — Nu-ţi sunt soră, se scutură baba, făcându-şi gura pungă şi întorcându-şi capul de cătră el. — Nu-mi eşti soră, adevărat, căci eu nu sunt decât un biet sărman pribeag prin această lume. Frumoasă-i şi eu n-o mai văd. Tânără-i şi eu n-o mai simt. Adă-ţi aminte, liţă Salomie, de vremea când purtai la gât mărgăritar, fii bună ca atunci şi nu te supăra pe mine. Baba tăcu. Ancuţa râdea. — Cum? Ştii şi ce-i mărgăritarul? se miră comisul Ioniţă. — Ştiu, căci l-am văzut şi eu odată lucind. Mărgăritarul, cinstite stăpâne, e o piatră scumpă care se găseşte în scoici, la mare. Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când marea-i lină, ies anume scoici la mal şi se deschid la lumina lunii. Şi aceea în care cade o picătură de rouă se închide şi intră la adânc. Iar din acea picătură de rouă se naşte mărgăritarul. — Acest orb sărac are, după câte văd, destulă înţelepciune, vorbi negustorul de Lipsea, fluturându-şi barba pe deasupra oalei. Cu toţii ne mişcarăm, ca şi cum am fi vrut să ne apropiem mai bine de foc. Orbul îşi răsuci trupu-ntr-o lăture şi sorbi din oală. Apoi obrazul i se întoarse iar spre noi şi zâmbi în noaptea-i prelungă. Puse oala la pământ şi se aşeză turceşte lângă ea. Trase spre el pliscul cimpoiului şi umflă cun răsuflet adânc foiul. Cuprinzând instrumentul sub cotul stâng, îl strânse, şi el ţipă o dată scurt, ca şi cum l-ar fi durut. Apoi începu a mormăi ş-a da sunet de cântec vechi. — Aista-i cântecul mioarei, grăi orbul întorcându-şi spre noi zâmbetul. Dacă pofteşti altceva, stăpâne, îţi pot zice pe urmă. — Cântă! vorbi întărâtat şi supărat ciobanul. Căpitanul Isac îl privi râzând subţire pe deasupra capetelor noastre. Cimpoierul umflă mai tare foiul, apoi, călcând cu degete repezi pe găurile surlei, chemă un viers de mâhnire din depărtarea anilor de demult. înălţând ochii morţi spre stele, lăsă pliscul cimpoiului şi cântă cu glas. Spunea ceva despre trei ciobani care coborau cu turmele din munte. Şi doi din ei aveau gânduri rele asupra celui mai tânăr... S-aude, s-aude  De trei ciobănaşi;Departe, la munte,           Goman gomănind, Gomăngomănaş    Oile pornind... Iar izbucni în surlă chemarea de demult. O simţeam în mine ca o bătaie de inimă a oamenilor care au fost şi nu mai sunt pe acest pământ. Auzeam pentru întâia oară cântecul acesta al păstorilor. Şi luam aminte la mioara care se tânguia şi vorbea omeneşte cu stăpânul său despre moartea lui... Mări s-au vorbit            Umbrele când cresc Şi s-au sfătuit   Neguri se opresc în apus de soare,  Pe munţi şi pe ape, Ca să mi te-omoare.   Dorm oile toate... Celelalte stihuri au rămas numai ca o pâclă în mine, cu totul nedesluşite. Iar printre ele tânguirea cimpoiului. Stăteam şi ascultam încă, pe când foiul se dezumfla la pământ ca o dihanie netrebnică, lângă picioarele orbului. El rupse cu dinţi lacomi dintr-un picior de pui şi înghiţi hulpav, cu albuşurile crescute în găvanurile negre ale ochilor. Apoi istovindu-şi şi oala de vin, rămase iarăşi alinat, cu faţa cătră noi. Ciobanul cel prost şi supărat de la Rarău, cum şi monahul care se ducea la Sfântu-Haralambie plângeau pe locurile lor fără nici o ruşine. Aşa că pot vorbi şi eu fără sfială de acea întâmplare, când am lepădat lacrimi pentru nişte închipuiri. — Dacă pofteşti, stăpâne, pot a-ţi cânta şi alte cântece mai frumoase, a vorbit cerşetorul. — Dacă ştii altele mai frumoase de ce mi l-ai cântat pe-acesta? răsări cu glas de harţag domnia sa comisul Ioniţă de la Drăgăneşti. — Iată de ce, fraţii şi stăpânii mei, a răspuns bătrânul; căci eu, rămânând fără vedere încă de pe când eram copil, am ieşit din sat de la noi ş-am pornit în lume. Şi oploşindu-mă într-o iarnă pe apa Prutului, la o perdea de oi, am stat pe lângă nişte baci bătrâni la focuri care nu se mai stingeau niciodată. Şi acei baci vechi din pustie m-au învăţat lângă foc acesta cântec; dar m-au legat cu blăstăm să nu-1 uit niciodată şi, de câte ori oi suna din cimpoi, să-1 zic mai întăi şi mai întăi. Iar după ce m-am despărţit de acei baci, aflaţi, stăpânii mei şi fraţii mei, că am trecut dincolo de Prut, sub mâna unui calic bătrân, care nu era orb cu adevărat, dar ştia să cerşească tare frumos, cântând creştinilor spre a fi miluit. Avea meşteşug să pară că nu vede, şi când eram noi singuri îl auzeam râzând. Iar Domnul Dumnezeu îl ierta pentru asta, pentru că se ducea totdeauna la biserică şi se închina cuviincios la sfintele icoane. Şi tot aşa se închina şi făcea cruce când, la o margine de sat din care ieşeam, se pregătea să fure o găină sau un miel. Şi rugându-se cu credinţă şi dreptate, Dumnezeu îl ajuta. Cu acel calic bătrân am trecut printre moscali şi nimeni nu ne-a oprit — nici cei mari, nici cei mici, căci şi-n acea ţară a lor cerşetorii sunt oamenii lui Dumnezeu şi n-au nevoie de hârtie cu pecete. Am umblat pe unde am vrut, prin târguri şi sate, şi pe la iarmaroace mari, şi creştinii ne miluiau din belşug. Din ce strângeam, aveam de vândut la crâşmari jidovi, ori la muncitori sărmani. Iar Ierofei, tovarăşul acela al meu, nu uita să cumpere din parale şi-o lumânărică de ceară, ca s-o puie la icoane. Sfinţii se bucură de dar, nu cunosc preţul lumânării şi nici nu pot afla că ne-au mai rămas carboave. De altminteri Ierofei le ţinea ascunse bine în chimir. Aşa am mers noi până la târgul cel mare al Chiului, ş-acolo ne-am oprit o iarnă ş-am cheltuit acele carboave agonisite. Cât am stat, am trăit tare bine şi tare frumos în breasla noastră a calicilor orbi, unii fiind orbi şi alţii nu. Ş-am cunoscut acolo, ca la o şcoală, învăţăminte pe care nu le ştiam, deprinzând cântări jalnice şi meşteşugul breslei. Ş-apoi pierind Ierofei la o petrecere şi la o bătaie într-o noapte, am fugit din Chiu ş-am umblat cu alţi tovarăşi prin lume, până la o apă mare unde am auzit limbă tătărască. Am trăit bine o vreme şi-n tagma necredincioşilor, după aceea mi-a venit dor într-o primăvară să miros răşină de brad. Ş-am întors spatele cătră limbile păgâne şi faţa cătră ţara Moldovei. Iar în toată această vreme, stăpânii mei şi fraţii mei, eu am purtat cimpoiul cu mine ş-am cântat, - neuitând blăstămul bacilor de la Prut. De aceea aţi auzit şi dumneavoastră acel cântec. De plăcut mie nu-mi place, însă trebuie să-1 cânt. Şi de poftiţi, vă pot zice unul mai mândru şi mai cu haz. Păşind eu înspre locurile mele, am întrebat de-un sat la apa Moldovei şi nu l-am mai aflat, căci se pustiise şi-1 strămutaseră domnii şi boierii. Trecuseră ani mulţi; pieriţi şi morţi au fost toţi ai mei; iar puhoiul Moldovei le-a risipit mormintele şi le-a dus ciolanele la vale prin scruntare şi lunci. Am umblat atunci întrebând de-un han de demult, care stătea şi-n vremea copilăriei mele la drumul împărătesc. Acel han, mi-au spus creştinii, nu departe de locul unde-a fost un sat Negoieşti, se cheamă în zilele noastre Hanu-Ancuţei şi oameni care se duc la târgul leşului ori la Roman fac acolo popas mare. Am venit la miroznă de brad ş-am trecut pe la acel han. De-atuncea nici mai ştiu câţi ani vor fi fiind. Iar acuma, ajungând vremea să mă duc iar la Ieşi, la Domnie, să mă închin şi eu la moaştele sfintei Paraschiva de la Trei-Sfetite, înţeleg c-am făcut iar popas la acest han, carele se cheamă a Ancuţei. Mulţămesc lui Dumnezeu c-am găsit cuvânt bun şi milă. Stăpânii mei şi fraţii mei, pe când eram eu un prunc şi vedeam satul nostru care nu mai este şi ţintirimul pe care l-au risipit apele, am auzit poveste adevărată de la un bunic al maicii mele, despre o minune a sfintei Paraschiva, unde ne ducem să ne închinăm eu şi liţa Salomia. Acea minune s-a făptuit în vremea veche, fiind o strămoaşă a noastră aici trăitoare la acest han. în acea vreme s-a fost ridicat asupra ţării Moldovei, ca Antihrist, Duca-Vodă. Având neistovită poftă de argint şi aur, a prins a arunca biruri asupra norodului. Atunci s-a iscat o zicală: că ce-i greu peste bordeie? - Birurile lui Duca-Vodă. - Umblau slujitori călări cu suliţi şi cu făclii. Luau vită, luau ştiubei, luau ţol, luau bani. Cui se punea împotrivă, îi luau şi viaţa. A ieşit în ţară hoţia domnească. Nu mai era chip să scape nimene de sub cumpăt. Fugeau noroadele peste graniţă. Până ce-au nimerit nişte sărmani necăjiţi, într-o toamnă, la Ieşi, la moaştele sfintei. Şi l-au pârât pe Duca-Vodă, scăldând racla cu lacrimi. Atunci, îndată după această rugăciune, s-a clătit racla sfintei. Şi poporul fiind de faţă, în ziua de 14 ale lunii octombrie, la amiază, s-a întunecat cerul, s-au tulburat stihiile ş-a prins a bate o zloată cu vifor. Iar până a doua zi s-a pus troian. Şi noroadele s-au spăimântat foarte. în acea noapte a căzut de pe vânt demonul la curtea domnească şi, bătând în geam cu gheara, a dat de ştire lui Vodă să lese în lumea asta toate bogăţiile strânse şi să se gătească de cale pentru drumul cel fără întoarcere. — A venit vremea, luminate Doamne, să-ţi dai socotelile şi să plăteşti ce-ai iscălit. Căci el făcuse zdelcă şi pusese iscălitură şi pecete, - ca să poată izbândi atâta urgie asupra lumii. DucaVodă a îngheţat în patul lui de argint, auzind glasul. După aceea a răsărit ca sub bici ş-a răcnit la slujitor să-i înhame telegarii la carate. Astfel a fugit, cu ce averi a putut strânge, până într-un sat din jos. Iar acolo, o dată cu viscolul, l-au ajuns nişte joimiri Ieşi şi l-au prins, prădându-1 de bani. Vestitorul nopţii fiind de faţă, râdea, şi 1-a dat pe mâna celor duşmani. L-au apucat de grumaz şi l-au dus cu dânşii. Găsind în calea lui omături şi troiene, mergea foarte greu şi i-au căzut caii. Atunci a scos din sân trei galbeni, ce-i mai avea ascunşi, şi i-a pus în palma unui ticălos de rând, pentru-o sanie cu oplene ş-o iapă albă. Şi cu acea sanie proastă a ajuns Duca-Vodă aici la han. Din toată averea de pe lumea asta nu mai avea nimica. Ş-a cerut bătrânei aceleia a noastre o ulcică de lapte de pomană. Iar ea nu-1 cunoştea. Şi se tânguia că n-are: — N-avem lapte, n-avem vaci, mămucă; n-avem, că ni le-a mâncat Duca-Vodă, mânca-1-ar temniţa pământului şi viermii iadului cei neadormiţi! El a tăcut, şi-a plecat fruntea, s-a suit în sanie, s-a dus. Iar mai pe urmă s-a aflat cine a fost. L-au dus joimirii spre hotar. Dar la craiul leşesc n-a mai ajuns. A intrat cu iapa cea albă în singurătăţi şi codri, a poticnit într-o râpă, ş-a trecut pe tărâmul celălalt, în locul blăstămurilor. Ş-a rămas istoria acelei minuni de la om bătrân la om bătrân până în vremurile mai nouă. Fraţii mei şi stăpânii mei, acestea-s lucruri trecute. Pentru plăcerea dumneavoastră de-acuma, dacă poftiţi şi porunciţi, eu pot să vă cânt altceva! La aceste vorbe s-a petrecut un lucru la care noi nu ne aşteptam, oricâţi răzăşi, negustori, cărăuşi şi oameni de rând ne aflam acolo. Comisul Ioniţă a strigat că pofteşte cântec. însă Ancuţa cea tânără, apropiindu-se de orb, 1-a cuprins de mână. I-a zis: — Am ascultat şi de la mama întâmplarea asta. întoarce-te spre mine. Poate dumneata, uncheşule, vei fi fiind unul Costandin, despre care am auzit pe maică-mea spunând că s-ar fi rătăcit prin lume. — Eu sunt, răspunse bătrânul. Aşa mă cheamă. Şi zâmbi întunericului. Apoi, cu degetele harnice, pipăi obrazul Ancuţei. Ea luă mâna care-o pipăia, o întoarse ş-o sărută. După aceea, sub aceleaşi degete, puse pită şi friptură. Săracul prinse iarăşi a rupe lacom din carne, cu dinţi de fier. Parcă uitase unde-i şi nu mai avea a spune nici un cuvânt. Noi îl priveam cu mare uimire; iar c-o uimire mai sporită decât a tuturora, clătinându-se uşor în zbaterile focului, se uita comisul, nu atât spre sărmanul flămând, cât spre acea dihanie care căzuse la pământ alături de el, dezumflată şi moartă.

Istorisirea Zahariei fântânarul   Încă înainte de a-şi fi sfârşit orbul istorisirea, liţa Salomia începuse a nu mai avea astâmpăr, rupându-şi degetele şi muşcându-şi buzele. Apoi când Ancuţa i-a sărutat acelui pribeag mâna, punându-i dinainte alte fripturi şi plăcinte, nu se putu opri să nu mormăiască felurite vorbe cătră noi, cei mai aproape de dânsa. — Iaca, astfel trăiesc unii fără grijă, măcar că-s nişte nevolnici. Umblă duşi de mână de alţii, că ei singuri nu-s vrednici să calce doi paşi; şi pe unde ajung spun nişte minciuni, de stă lumea şi se uită la dânşii cu gura căscată. — Care minciuni, mătuşă Salomie? întreb eu. A spus nişte întâmplări din viaţa lui ş-o istorisire cu Duca-Vodă, care nici nouă nu ne este necunoscută. — Asta ştiu eu că-i adevărată, că nici noi nu suntem de ieri de-alaltăieri, ş-am auzit şi ştim destule; - dar toate ale lui n-aţi auzit dumneavoastră cum le întorcea şi le sucea, ca să se plece o lume cătră dânsul? Parcă ce-i bun un hârb? Nu-i bun de nimica. Aşa că eu una m-am umplut de năduf auzind şi mai ales văzând. — Mătuşă Salomie, tare te rog: nu te supăra. Dumneata nu cunoşti cum îi lumea? Ai fost femeie frumoasă în zilele dumnitale ş-ai purtat la gât mărgăritar, cum spunea moş Costandin. Apoi de ce-ţi ieşeau bărbaţii în preajmă, arătându-şi dinţii şi măgulindu-te? Iar la alte femei nu se uitau, căci nu erau ca dumneata. Astfel şi lumea asta de-aici adunată la lucrarea care se vede are plăcere s-asculte istorisiri;   şi cine le spune mai frumos, acela are laudă mai mare. Bătrânul acela-i orb şi ticălos, dar ştie să spuie şi să cânte, având dar de la Dumnezeu. Asemenea dacă te bucuri de-o floare că-i luminată şi are mireasmă, nu te poţi supăra pe cea care-i mohorâtă şi fără miros, căci nu-i ea vinovată. — Aceea-i bună de leac! se ascuţi la mine liţa Salomia. — Precum spui, e bună de leac, şi ai dreptate, mătuşă Salo-mie, dar aicea noi nu ne-am strâns pentru meşteşuguri doftoriceşti. Asemenea ca şi orbul, au spus alţii, înainte de-a veni dumneata, nişte istorisiri de s-a făcut crâncenă carnea pe mine şi n-am să le uit până la ceasul morţii. Şi mai ales aşteptăm acuma să ne spuie comisul Ioniţă una cum nu socot c-a fost ş-a mai fi. — Vorbeşti de răzăşul cel uscat? — De dânsul vorbesc, mătuşă Salomie. — Apoi pe-acela mi se pare că l-am mai văzut eu şi l-am mai auzit şi altă dată. într-adevăr, pare un om cum nu sunt mulţi. Tot aşa, mă uit la toţi, şi pe unii îi cunosc, văzându-i altă dată tot aici la han; şi mă-nduplec a crede c-or fi ştiind ş-or fi spunând întâmplări. însă ce crezare poate să aibă cel mai netrebnic dintre toţi? Eu, care l-am adus şi l-am scos în vederea tuturor, stau deoparte; şi el e la mare cinste! Dar acuma să zicem că nu-i vorba de mine, urmă liţa Salomia, împungându-mă cu ochii. Dar iată, eu aicea, între dumneavoastră, mă uit la unul care s-a întâmplat să vadă nişte mari pozne în viaţa lui. Să spuie acela, - să vedem unde rămân orbii? Ori s-ascultăm pe dumnealui comisul Ioniţă, — aşa ni s-a şedea mai bine ş-a fi mai frumos! — Mătuşă Salomie, întreb eu, de care pozne vorbeşti dumneata şi de care om? — Uită-te şi-1 cunoaşte. Stă între călugăr şi cioban. — Acela-i moş Zaharia fântânarul, mătuşă Salomie. Nu l-am auzit scoţând glas de când sunt aicea. Dumnitale nu-ţi plac orbii; dar iubeşti pesemne muţii. — Nu-i mut, nu te teme. îi place tare băutura şi n-are când vorbi. Numai să-ţi spuie ce i s-a întâmplat, ş-apoi să vezi! — Ce i s-a întâmplat, mătuşă Salomie? — Ce i s-a întâmplat? se amestecă şi răzăşul, fără să ştie despre ce-i vorba. Cui i s-a întâmplat? — Uite, omului  aceluia, cinstite comise Ioniţă, răspund eu;  lui Zaharia fântânarul. îmi mărturisea mătuşa Salomia despre o poznă care s-ar fi petrecut cândva. — Unde? — Să spuie el, comise, grăi liţa Salomia, cu glasul deodată îndulcit. întreabă-1, să spuie întâmplarea din pădure de peste apă. Bădica Zaharie! strigă ea ascuţit. Fântânarul întoarse capu-i buhos şi barba-i încâlcită. — Hău! răcni el, ca din fundul fântânii. — Bădica Zaharie, cinstiţii oaspeţi de-aici poftesc s-audă ce ţi s-a întâmplat dumnitale, când erai flăcău, în pădurea de peste apă. — Aha! La Păstrăveni. — Acolo, bădiţă Zaharie, într-o poiană pe care-o ştii dumneata. — într-o poiană care-a fost şi nu mai este, căci acea pădure s-a tăiat. îi zicea poiana lui Vlădica Sas. — Auziţi? vorbi liţa Salomia zâmbind. Apoi se apără de ulcica pe care i-o întindea răzăşul. îţi foarte mulţămesc, cinstite comise, dar eu, fiind bolnavă de vătămătură, nu pot suferi în gură nici o picătură de vin. Nu beau decât rachiu. Pot gusta ş-o plăcintă dintre acelea, - care-i mai molcuţă, cinstite comise, căci nu mai am dinţi ca de demult - şi ca în vremea tinereţii nu mai pot muşca. Bună plăcintă, n-am ce zice: aşa le fac şi eu. Acuma parcă tot aş îndrăzni să iau măcar în vârful buzelor oleacă de vin, mai ales că nu-i de cel vechi. Spune, bădica Zaharie, întâmplarea de la poiana lui Vlădica Sas. — Care întâmplare? întrebă iar, alene, fântânarul. — întâmplarea aceea când te-a chemat boierul de la Păstrăveni la curte şi ţi-a poruncit să-i cauţi apă în acea poiană. — Aşa-i, încuviinţă Zaharia. Mă cheamă şi-mi porunceşte: Să-mi găseşti apă şi să-mi sapi o fântână în poiana lui Vlădica Sas. Acolo are să facă popas, în toamna asta, mare vânătoare domnească, - şi trebuie apă. Zaharia fântânarul se opri. — Ei? îl îndemnă comisul. — Atâta-i. — Cum atâta? scutură din cap liţa Salomia... Vină-ţi, bădica, în simţire şi spune toate: cum ai mers cu dânsul la faţa locului ş-ai bătut cu piciorul în pământ ici, ai bătut cu piciorul în pământ dincolo, - ş-ai ascultat semnele pe care le ştii. Pe urmă ai scos din chimir cumpăna, - care niciodată nu dă greş, ş-ai aşezat-o pe faţa pământului şi te-ai uitat la dânsa... Mă uitam, vorbi Zaharia, dar boierul acela, cuconu Dimachi Mârza, măcar că se uita şi el, nu înţelegea nimica. Iată, cu această cumpănă am găsit eu apă în poiana lui Vlădica Sas. Moş Zaharia trase din laturea stângă a chimirului două beţişoare rotunde şi îngemănate de lemn vechi şi lustruit. încercă să descurce din jurul lor nişte fire nevăzute, şi sticli în bătaia focului un buburuz de argint. — Cumpăna asta, lămuri el, e din lemn de corn. He-hei! cine ştie cine a făcut-o şi când a făcut-o. A rămas de la bătrânii cei vechi, care au fost tot fântânari, ş-au aflat cu dânsa fântânile şi izvoarele, cum am aflat şi eu atuncea în poiană, faţă fiind cuconu Dimachi Mârza. Asta-i. — Ei, şi pe urmă? — Spune, omule, îl sili iar liţa Salomia, cârnind spre el nasul şi strâmbând sprâncenele. Spune cum ai făcut poc! cu talpa opincii: — Aici, cucoane, dăm de apă. — în acest loc? — în acest loc, cucoane Dimachi. Dă-mi robi cu hârleţe şi cazmale; porunceşte la douăzeci de cărăuşi s-aducă piatră şi să mi-o clădească alături; dă-mi ajutoarele de care am nevoie fi ţidulă la rateş pentru băutură; şi pe urmă, în scurtă vreme, te poftesc aici c-un pahar de cleştar, să-ţi dau să bei din el lacrima pământului. — Aşa-i, încuviinţă Zaharia. — Ei, şi după aceea boierul zice: Aşa să fie şi să-mi zideşti fântâna! Şi se duce cu fântânarul la curte şi strigă la grămătic să-i aducă o pană de gâscă. După ce-i aduce pana de gâscă, cere cerneală ş-o măsuţă ş-o bucată de hârtie. Ş-a scris acea ţâdulă pe care o ceruse Zaharia. Pe urmă, a chemat pe slujbaşi şi Ie-a poruncit la fiecare ce are de făcut, ce robi să deie la săpat, ce oameni cu harabale să rânduiască la piatră, ce ajutoare să-i pregătească fântânarului la zidărie, - şi, închinându-se toţi, s-au dat cu dosul îndărăt şi s-au dus să împlinească poruncile. — Aşa-i, încuviinţă iar Zaharia. A zvâcnit către ei: Ţâst! - aşa avea el obicei să facă, - şi s-a uitat încruntat. Şi ei s-au dus cu mare frică. — S-au dus, urmă liţa Salomia, ş-au adus de toate la locul hotărât şi la vreme. Ţiganii au început să sape cu hârleţele şi să bată cu cazmalele; cărăuşii aduceau şi clădeau piatra pe pajişte şi bădiţa Zaharia sta pe-o coastă, într-un patul de frunzar, şi se uita la dânşii şi tot gusta dintr-un ulcior. — Rachiu de drojdie de la Cotnari, întregi fântânarul. — Aşa este. Ş-a stat el aşa în colibă şi-n patul până ce-au dat afară robii, cu hârleţele, pământul negru, pe urmă au dat afară lutul, şi pe urmă au ajuns la nisip şi la prund. Şi când au ajuns la humă, bădiţa Zaharia s-a sculat în picioare ş-a venit la marginea gropii. Zice: Măi ţiganilor, dacă vi-i sete, mai răbdaţi o ţâră, căci în curând daţi de apă. Aşa a fost cum a spus el şi cum arătase cumpăna. Au dat, oameni buni, de apă ş-au mai săpat iarăşi - ridicând afară mocirla cu ciuberele pe scripţ. Ş-au săpat de-şi lepădau robii sudoarea cu palma de pe frunte. Şi întrebau: Mult mai avem, meştere Zaharie? căci d-acu răzbim pe celălalt tărâm. Săpaţi, măi, zice fântânarul, până ce v-oi spune eu: gata! Ş-aşa - într-o zi se scoală iar şi porunceşte: Gata! De-acu aşezăm prag. Curăţim frumos, punem sprijinitori bune şi începem a zidi. Aşa au făcut. Şi s-a coborât el cu zidarii în fântână ş-au zidit. Iar când s-a scuturat frunza în poiană, a venit boierul cu pahar de cleştar ş-a gustat apă, după hotărârea lui Zaharia. — Aşa-i! încuviinţă Zaharia. Cuconu Dimachi a făcut: Ţâst! bună apă, bre Zaharie! - într-adevăr era bună apă. Decât eu vinul îl beau mai cu plăcere, căci mi-i mai cu priinţă. — Ei, şi pe urmă? întrebă comisul. — Pe urmă gata. Atâta-i. Am făcut fântână şi pace bună! — Stai, bădica Zaharie, că nu-i aşa, urmă râzând liţa Salomia, căci eu am spus acestor oameni ce-ai văzut şi ce dumneata, şi te-am lăudat. Aşa că după aceea, sfârşindu-se treaba fântânii, a venit şi de la Domnie un călăreţ, vestind vânătoarea lui Vodă. Şi venind vestitorul, cuconu Dimachi a chemat iar pe toţi la porunca sa şi le-a hotărât să grijească locul în poiană şi să dureze colibe pentru popasul vânătoresc. Când a descăleca Vodă, Zaharia să-i înfăţişeze apă rece în ulcior, şi din ulcior să i-o toarne în pahar, - ş-alăturea să steie un ţigan cu chiseaua cu dulceţi şi cu linguriţă de argint pe tabla. Toate fiind astfel rânduite, a venit Vodă la Păstrăveni cu mare alai. — Vodă Calimah... observă fântânarul. Avea o barbă ia aşa de mare... Şi-ntruna şi-o pieptăna cu degetele. — Şi venind Vodă cu mare alai, i-a ieşit cuconu Dimachi Mârza înainte cu cucoana dumisale şi cu fata, căci avea o fată subţirică şi frumoasă. S-au închinat şi au sărutat mâna lui Vodă. Iar fata suspina şi plângea. — Ce este? a întrebat măria sa Calimah-Vodă. De ce suspină această copilă? De mare sfială, măria ta, a răspuns boierul. Şi s-a încruntat urât la copilă, zbârlindu-şi sprâncenele. Iar fata aceea... — Aglăiţa... întregi Zaharia. — Iar fata aceea Aglăiţa n-avea altă ceva, decât o dragoste a tinereţilor ei pentr-un fecior de mazâl din Războieni. Fiind Ilieş Ursachi mazâl, boierul se răstise la el şi-i strigase: Ţâst! să lipseşti din ochii mei, mişele, căci ai sucit capul fetei! - Iar acuma fata, nemaiavând nici o nădejde pentru dragostea ei, plângea. Boierul a apucat-o de umăr, ş-a încleştat-o de braţ ş-a repezit-o îndărăt într-o cămară, ca să nu strice petrecerea, nici să oblicească Vodă de asemenea ruşine. întorcându-se spre cinstita barbă a măriei sale, se arăta cu obraz deschis şi vesel. Şi pe loc, chemând pădurarii, i-a pus să numere de faţă cu Vodă ce căprioare şi mistreţi au în desimile şi râpile de dânşii ştiute. După ce-a fost petrecere a tot norodul, Domnia s-a culcat devreme, ca să se scoale de dimineaţă. Şi într-adevăr Vodă a fost cel mai dintăi pe cal - şi cuconu Dimachi, alăturea de el,, rânduia puşcaşi şi hăitaşi. Au pornit la pădure; au întins i volocul de oameni ş-au bătut râpi şi sihle, chiuind şi sunând din cornuri. Iar în vremea aceasta, Zaharia se grăbise cătră fântâna lui. — Aşa este! încuviinţă fântânarul. — Şi-nainte de a ajunge la fântână, iată vede în cărare pe copila lui cuconu Dimachi. Plângea cu palmele la tâmple şi umbla bezmetică printre copaci. — Sărut mâna, duducă Aglăiţă, zice Zaharia. Dar de ce suspini şi plângi mata aşa, ca după mort? — Vai, Zaharie, strigă ea oprindu-se. Cum n-oi plânge, Zaharie, dacă eu m-am juruit morţii? Mam pus în genunchi la icoana Maicii Domnului ş-am rugat-o să facă o minune să se moaie inimile de piatră. Văzând că la Vodă nu pot cădea şi nu pot spune nimic, de toţi simţindu-mă părăsită, chiar şi de maica mea, - am hotărât în cugetul meu şi-n inima mea că altfel nu pot face decât să-mi răpun viaţa. Eu, Zaharie, fără Ilieş Ursachi nu pot trăi. Aşa că mă duc să mă dau în fântână. Când a veni măria sa să beie apă, n-ai să-i poţi da ş-ai să-i spui: Luminate Doamne, iaca aşa ş-aşa. Fata boierului s-a zvârlit în fântână. — Ş-ai să săvârşeşti mata, duducă Aglăiţă, o faptă ca aceasta? — Am să săvârşesc, Zaharie, zice fata. întăi şi-ntăi eu am trimis răspuns, prin ţiganca mea, lui Ilieş să vie aici, ca să petrecem acest din urmă ceas, ca nişte ibovnici fără grijă. Pe urmă eu mă dau în fântână. — Dar el n-are să te lese, duducă Aglăiţă. îl ştiu flăcău vrednic. Mai bine te fură şi te duce cu el. — Atuncea nu mă mai dau în fântână, Zaharie... a răspuns fata râzând. — Să nu te dai, duducuţă! Mai bine să ai credinţă în mine. Şi după ce te-i întâlni cu dragostea domniei tale, veniţi la mine la fântână, să vă închid eu în coliba de frunzar care este rânduită Domniei. Când se face popas la amiază, toată vânătoarea domnească vine în poiana lui Vlădica Sas. Eu înfăţişez lui Vodă ulciorul şi paharul. Ţiganul îi dă pe tabla chiseaua de dulceţi şi lingura. După ce Vodă face: ha-ha! şi zice: bună apă! aferim! - eu mă dau la o parte şi el intră în colibă. Acolo vă găseşte pe dumneavoastră îngenunchiaţi, cu capetele plecate, plângând şi cerând iertăciune... Atuncea măria sa vă ia de mână şi vă saltă-n sus, apoi vă pune manile sale pe capete şi strigă să vie boierul să-şi primească în braţe copiii. Eu socot, duduită, c-aşa-i bine, şi altfel nu poate să fie decât cum socot eu că poate să sentâmple. Mai ales că, pe doi ibovnici, trebuie să-i ierte lumea. N-are ce le face! Zaharia începu a râde în barba-i zbârlită, părând mai uimit decât toţi de o întâmplare ca aceea. Contenindu-şi râsul, îşi lungi gâtul şi-şi înălţă capul, cu ochii holbaţi, ca să afle ce-a mai fost. El ştia, dar altfel era povestea spusă de gură străină. — Hm! mormăi el, mi se pare că chiar nici n-au avut ce le face. — N-au avut ce le face, urmă liţa Salomia şi mai îndrăzni să apuce, cu cleştele a două degete, încă o plăcintă cu poalele-n brâu. Cât au stat acei tineri în sihlă, au aţintit urechea ca şi dihăniile, la chiotele gonaşilor şi la îndemnul surlelor. Apoi s-au tras către fântână şi Zaharia i-a dosit în colibă. Dar, în astă vreme, Vodă cunoscuse de la un boier credincios al lui de ce lăcrămase copila sărutându-i mâna, căci asemenea lucruri îndată se află. Deci, după ce-a luat dulceţi de cireşe amare ş-a băut paharul de apă - a făcut: ha-ha! şi şi-a pieptănat barba cu degetele. Zâmbind s-a întors către curteni şi către norodul care era în poiană, căutând parcă ceva. — Mă rog, zice, unde-i credinciosul meu Dimachi Mârza? — Aici-s, măria ta. — Aş vrea să ştiu de ce eşti mâhnit dumneata, boierule, şi nu-ţi afli astâmpăr. Mare plăcere aş avea, credinciosule al meu, ca să văd aici, la masa noastră de vânătoare, în poiană, pe copila domniei tale... cum o cheamă? — Aglăiţa, măria ta. ...Pe copila domniei tale Aglăiţa, dregând vin vechi Domnului său, în cupă de argint. Boierul foarte s-a spăimântat, căci îi sosise şi lui veste de la cucoana domniei sale că fiica lor a fugit din casa părinţilor, ca să-şi facă o samă. — Măria ta, a îndrăznit el, nu mai este vreme. Masa-i gata; vânătoarea aşteaptă... — Aş dori să ştiu unde-i copila domniei tale în acest ceas...a zâmbit Vodă. Atuncea Zaharia fântânarul, fiind cu mare curaj ca la o vânătoare ca aceea, a scos din chimir cumpăna pe care aţi văzut-o şi, potrivind-o între degete, a ţinut-o neclintită. Iar buburuzul, ca o lumină, s-a clătit. Nimene nu înţelegea ce este. Nici boierul nu ştia ce răspuns să deie Domnului său. — Aista-i Zaharia, fântânarul domniei tale? a întrebat Vodă, ţuguindu-şi buzele şi privind din înălţime. — Da, măria ta. — Ei, şi ce pofteşte? — Nu ştiu, măria ta. Vodă s-a posomorât cătră Zaharia: — Ce ţi-i voia, măi? Zaharia n-a îndrăznit a răspunde nimica. Ci urmând semnul cumpenei sale, a deschis uşa colibei Domnului. Şi Vodă a văzut pe tineri îngenunchiaţi şi cu capetele plecate. Nimenea n-a înţeles cum s-a făcut asta şi s-a mirat mai ales Vodă de înţelepciunea cumpenei. Apoi pe urmă măria sa şi cu Doamna au fost nănaşi, în târg la Ieşi, acelor tineri. împăcându-se toţi, s-au veselit şi, din alai de vânătoare, au dat-o pe nuntă. Şi purcedând la scaunul Domniei, au jucat întăi o toană aici, la hanu Ancuţei. — Hm! făcu Zaharia clătinând din cap şi închizând gura; aşa este! — V-am spus eu, sfârşi baba, că acest fântânar a văzut şi ştie lucruri mai presus decât alţii. — într-adevăr, Zaharia a spus o istorie frumoasă, încuviinţă domnia sa comisul Ioniţă de la Drăgăneşti. Deşi alţii ştiu şi mai frumoase şi mai minunate, - n-am ce zice. Aicea are el dreptate. Zâmbea încremenit, privindu-ne ca prin sită şi legănându-se uşor. Era un ceas târziu, şi cloşca cu pui trecuse de crucea nopţii. Focul se stingea. Cei mai mulţi dintre oamenii de faţă închinau cătră pământ oalele de lut şi, de trudă şi somn, le asfinţeau ochii. Din dosul hanului veni deodată nechezatul iepei celei slabe a răzăşului. Aşa fel a ţipat - spăriat şi ascuţit - încât am răsărit din locul meu, de groază. Liţa Salomia, rânjind, şopti încet: — Să ştiţi că acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nopţii şi mai ales pe ale lui. Şi calul 1-a adulmecat, dând strigăt. îl simţise şi hanul, - căci se înfiora lung. O uşă în fundurile lui se izbi. Se făcu tăcere la vatră şi, cu toţii privindu-ne, nu ne-am mai văzut obrazurile. Liţa Salomia stupi în spuză de trei ori: Ptiu! ptiu! ptiu! şi-şi făcu cruce. în sfârşit abia atunci s-a părut că ne luminăm. Şi demonul trecu în pustietăţile apelor şi codrilor, căci nu l-am mai simţit. Am rămas însă după aceea loviţi ca de o grea muncă şi abia ne puteam mişca, umblând după cotloane ferite şi locuri de odihnă. Unii dormeau chiar unde se aflau, frânţi fi răsuciţi. Şi comisul Ioniţă însuşi, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai sărutându-1, a uitat cu desăvârşire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit.