Mihail Sadoveanu de citit

ŢARA DE DINCOLO DE NEGURĂ de Mihail Sadoveanu                                                             (Povestiri de vânătoare)                                                                   Despre această Ţară şi despre vânat şi pescuit prefaţa autorului din 1 octombrie 1936   Mirajul                      I.Maică-mea era mare farmazoană II. Ucenicie, într-o breaslă veche III. Poveştile de vânătoare sunt de la Dumnezeu  IV. Vânători de lupi, în veacuri vechi V. April - o clipă VI. Tovarăşul meu Voişel e vrednic vânător, ca mulţi alţii VII. Sitarii, când prietinii mei se ceartă VIII. Ploaie, în păduri depărtate IX. Lupii de la Cucoara, urmează un război neistovit X. Pasaj de raţe, sara XI. Gâşte sălbatice - adică numere incomensurabile XII. Oameni din bălţi, lângă Ostrovul lui Caliniuc  XIII. Când a căzut Moş Calistru, pe Deleleu XIV. Caprele lui Sfântu-Antonie XV. Vânt dinspre Căliman XVI. În singurătăţile Rarăului a cântat cucoşul sălbatic       XVII. Kiki dă examen în faţa onoratei comisii      XVIII. Tom a fost odată tânăr, ca şi Kiki   Mirajul                            Cum, prietine? Nu-ţi mai aduci aminte de moş Procor? Şi de alte umbre ciudate, care au trecut prin viaţa noastră, după ce am intrat în bălţile Dunării, în Ţara de dincolo de negură? Nu se poate să fi uitat minunile acelei călătorii în Deltă!             Am rătăcit amândoi multe zile, prin cotloanele necunoscute ale stuhului ş-ale fluviului. Eram în tovărăşia unui prietin distins, care acuma nu mai este, subt ocrotirea lui şi-ntr-un vaporaş harnic şi curat. Cum am ieşit în lungul Dunării, printre luncile cele mari de sălcii, care se închinau lin la suflarea vântului, am înţeles că intrăm în altă viaţă, ori într-un basm. Dincolo de lunci erau gârlele afunde şi nenumărate, cu închisorile peştelui; cherhanalele de ciamur, otacurile primitive ale pescarilor; ostroavele şi plăviile.             În plaurul plutitor, adică în pământul nou alcătuit din aluviuni, stuhuri, plante şi tot ce adună şi preface moartea , - o viaţă nouă şi înfrigurată fremăta. Plante necunoscute scânteiau în soare. Lejnicioare albastre se căţărau spre pămătufurile stuhului. Liane felurite se amestecau alcătuind draperii. Într-o luncă de tamarix, înflorită ca cerul, cântau într-un amurg privighetorile. În adâncul umbrei, în dosul acestui strălucit decor, miile de paseri şi de animale trăiau o viaţă neînfrânată. Şi subt ele, în apa fierbinte mâlul cald, altă viaţă a gângăniilor fără număr, fără sfârşit, multiplă şi fabuloasă, izvorâtă din veşnicie. Pajura ţipa sus în cer, unde curge râul cel mare al vânturilor. Mai aproape de noi pluteau şi vâsleau lebedele şi cormoranii. Lopătari albi se înşirau pe deasupra trestiilor. Din scorburi bătrâne de sălcii tresăreau egrete graţioase - ca nişte bucăţi de zăpadă înaripată. Şi raţele, şi gâştele, şi bâtlanii, şi cocorii, şi becaţele şi pescăruşii de felurite neamuri... Şi oamenii bizari cu care aveam raporturi, din alt neam şi altă zodie, ne vorbeau nu numai de felurimile de peşti ale gârlelor şi bălţilor, ci şi de animale ale plăviilor: lup şi mistreţ, vidră şi nurcă. Iar urechile noastre ascultau povestiri şi mai ciudate decât aceea a lui Caliniuc, pe care lau mâncat lupii, - întâmplare de altminteri mai adevărată decât toate adevărurile. Poposind subt revărsarea argintie a unei sălcii, stând amândoi cap la cap, am văzut gângănii înotătoare îmbrăcate în crustă cafenie tivită cu roş, alungându-se într-o rază de soare printre alte gângănii, puzderii de nenumărate forme. Ş-am auzit şi broaştele care au cântat oamenilor din locuinţile lacustre. Şi trecând pe lângă un ostrov, am văzut o livadă de gutăi, în care atârnau fructe mari de aur ca-n poveste. Debarcând în loc singuratic, departe de oamenii lumii noastre, am dat peste acel moş Procor, pe care se pare că lai uitat.             Trăia într-o căsuţă de ciamur, tristă ca şi bătrâneţa lui şi zbârlită ca şi el. Ai intrat în vorbă cu el şi ţi-a grăit de nişte întâmplări, care păreau neverosimile pentru că se petrecuseră în altă lume. Acolo, în afundurile Deltei, n-a ajuns încă mâna stăpânirii şi oamenii stau faţă în faţă cu natura şi cu Dumnezeu.  

I. La cornul lui Sas   Încă din zorii zilei se mişcase de deasupra Popricanilor Ştefan Tomşa, cu oastea lui amestecată. Iar din susul apei, vestitul şleahtic Potocki şi Constantin Vodă Movilă grăbeau cu leşii şi cu cazacii lor şi cu puţină oaste de ţară. Tomşa era nerăbdător. Pe harmasarul lui alb, arăbesc curat, întruna se sălta în şaua adîncă şi cerceta zarea malurilor Prutului. Apoi îşi întorcea căutătura încruntată, c-un ochi uşor fugind în laturi, spre şiragurile strînse de ieniceri, de tatari de Bugeac, de munteni şi de moldoveni din Ţara-de-jos. Cercetaşii tatari tocmai aduseseră „limbi” de la duşman, tîrîndu-le în arcane. – Constantin-Vodă cu ai lui veneau în Cornul lui Sas. Din mersul domolit al calului, Tomşa mai întrebă o dată pe cei doi cazaci sîngeraţi şi zdrenţuiţi care umblau între tatari: ― Vine într-acoace toată oastea? ― Vine… răspunse răguşit unul dintre cazaci, ridicînd spre Ştefan ochi alburii. Celălalt, mărunt şi spătos, rînji în barba-i mare: ― E oaste tare şi creştinească!… Husein aga, trimesul împărăţiei, care mergea alături de Tomşa, întrebă: ― Ce spun ghiaurii? ― Nu spun nimica… răspunse cu prefăcută nepăsare Tomşa şi-şi puse c-o mişcare obişnuită mîna pe buzduganul cu măciucă de argint. Puteţi să-i ridicaţi într-o creangă de copac! adăogi el cu voce înăbuşită spre călăreţi. Tatarii rămaseră în urmă cu prinşii. Husein şi Tomşa dădură pinteni cailor; apoi turcul zise întorcînd privirea-i neagră spre tovarăşul lui: ― Ieri leahul cel fudul (era vorba de Potocki) a spus cuvînt prea cutezător omului meu. Dacă nu vă înturnaţi – a zis – cu veneticul vostru, va fi vai şi amar de voi. Ieri a fost Mahmud pînă la marginea taberei lor. ― Eu venetic? strigă Tomşa scăpărînd din ochiu-i fugar. Venetici sînt ei, cu muierile şi cu Movileştii lor, cu leşii, cu raiterii şi cu franţujii lor! Au pustiit şi au sărăcit biata ţară! s-au aşezat aicea ca un cuib de viespi, fără învoirea pămîntenilor şi a Porţii… ― Potocki e om vrednic, zise domol turcul. El s-a oştit mult în Moldova; a pus în scaun pe Irimia şi a răpus capul lui Răzvan. ― Ş-acuma, grăi scurt Tomşa, se amestecă iar în trebile ţării din îndemnul muierii lui Irimia! Doamna Irimiei-Vodă e mare aspidă. Ea ar trebui întăi zdrobită în picioare. Dar îi va veni şi ei rîndul. Acuma avem să înfrîngem cerbicea lui Potocki şi să tăiem ca pe nişte miei pe coconii ei… ― Vom vedea, zise cu liniştit glas turcul; în curînd vom vedea care este voinţa cea mare şi neclintită a lui Alah! ― Dumnezeu e de partea noastră! strigă cu glasu-i repezit Tomşa; de partea celui pe care-l vrea norodul şi cei mari… ― Ascultă, prietine, grăi tot liniştit Husein, vezi barba asta căruntă? În ea sînt semnele trudelor şi năcazurilor mele. De multe ori am biruit, de multe ori am căzut. Noi niciodată nu putem cerceta şi bănui gîndurile Celui-de-sus! ― Husein aga! vorbi însufleţit Tomşa; cel ce vine cu inima mea, e tare. Dar eu vin şi c-un oştean ca tine; vin cu ienicerii luminăţiei sale Sultanul; vin cu Cantemir bei şi cu tatarii lui, care şi ei ştiu sama leşilor; vin cu pămînteni încercaţi în războaie; am năimit şi pe căpitanii cei viteji rămaşi din oştirile lui Mihai-Vodă: pe Mîrza, pe Gheţea, pe Recia şi pe alţii. ― Localnicii sînt azi cu tine şi mîne cu duşmanul tău. ― Nu-i aşa, Husein aga! Localnicii care au mers după mine sînt oameni care ştiu ce fac şi care, din vechi zile, ştiu sama războiului. Sînt oameni din Orhei şi Soroca, obişnuiţi cu leşii şi cu cazacii. ― Ce ştiu ei! mormăi turcul, răsfrîngîndu-şi buzele palide între mustaţa şi barba tuşinată. ― Ştiu şi pot multe, Husein aga! Le-am dat căpitenie pe unul Tudor Şoimaru, care-i din neamul lor, însă a umblat pribeag prin lume şi a slujit cu vrednicie în oştiri străine, la nemţi şi la unguri… ― Vom vedea… vom vedea… zise moale Husein. Apoi deodată, parcă l-ar fi străbătut un fior, se înţepeni în scările scurte şi se înălţă în şa. Ochii i se făcură rotunzi şi aţintiţi sub sprîncenele păroase, şi nasul coroiat i se zbîrci la îmbinarea frunţii. ― Ce este? zise el repede.      

Frații Jderi de M. Sadoveanu vol. 1 CAPITOLUL I DESPRE HRAMUL SFINTEI MĂNĂSTIRI NEAMŢU, LA ANUL DE LA HRISTOS 1469 ŞI DESPRE O ISTORISIRE A LUI NECHIFOR CĂLIMAN, STAROSTELE VÎNĂTORILOR DOMNEŞTI   De Sfînta Înălţare, hram al ctitoriei Neamţu, se strînsese în preajma zidurilor şi în ogrăzile călugărilor mare număr de norod. Unii veniseră  s-asculte slujba, alţii ca să ieie binecuvîntare ori naforă, alţii pentru scrisori de friguri, alţii cu femei lunatice, ca să le supuie sub patrafir la ieromonahi cu darul cetitului. Mai ales prea sfinţitul Iosif, stareţul, era vestit întru această bună tămăduire, nu numai în Moldova, ci şi-n Ţara Leşască şi cea Rusească. Toţi cei sosiţi ştiau de asemeni că se vor îndestula cu mîncare şi vin, faima de primire de oaspeţi a mănăstirii fiind întru totul neştirbită. Osîrdia boierilor şi mila voievozilor înzestraseră îndestulător acest sfînt lăcaş; din turmele de la munte, din podgoriile de la dealuri, din cîmpiile arate de la apa Prutului, cu mila lui Dumnezeu, era de unde sătura şi mai mari mulţimi decît cele strînse acolo, în acea luminată zi de mai a anului 1469. În livezile mănăstirii mai erau încă meri înfloriţi: soarele îi pătrundea de o aburire trandafirie. Slujba dintăi se mîntuise la biserica cea mare din cetăţuie, cînd toaca bătu din nou în turnul de la poartă, după care clopotul cel bătrîn începu a suna rar, numai într-o dungă. Grămezile de oameni prinseră a se mişca neliniştite. Se întrebau întăi din ochi, apoi dînd glas. O parte umplură medeanul de dinaintea intrării, în jurul fîntînii şi a foişorului unde se slujea, iarna, sfinţirea apelor. Prea puţini, şi numai dintre cîrmuitorii mănăstirii şi ai ţinutului, cunoscuseră din vreme vestea care se vădea acum. Cîţiva slujitori aflaseră ştirea cu două zile mai nainte şi o ţinuseră tăinuită de poporul care se îmbulzea la hram. Cu două zile în urmă, marţi, sosiseră doi călăraşi de la Suceava cu carte pentru vlădica Iosif. Unul poposise la mănăstire; al doilea trecuse mai departe spre Cetate, spre Vînători şi spre herghelia domnească de la Timiş la apa Moldovei, unde era rînduit de multă vreme, în slujba de comis, bătrînul Manole Păr-Negru, prietin de demult al răposatului BogdanVoievod, părintele măriei sale Ştefan-Vodă. Cartea pe care o cetise cu destulă greutate prea sfinţitul Iosif, punînd între dînsa şi ochii sfinţiei sale o făclie de ceară, cuprindea vestea de sosire a măriei sale Ştefan-Vodă la hramul sfintei mănăstiri Neamţu. Acum vestea asta o aflau şi noroadele. Pe cînd dădea sunet greu şi prelung, din cînd în cînd, chimvalul cel mare, monahii îşi purtau ici-colo rantiile mohorîte şi-şi aplecau bărbile spre urechile oamenilor. Ca şi cum s-ar fi aprins pulbere de puşcă, murmurul trecu dintr-o lature în alta, apoi se revărsă în ogrăzi. Muierile, care niciodată n-au destulă minte, prinseră a se tîngui cu mînile la tîmple şi a-şi căuta pruncii. Dacă bate clopotul şi vine măria sa, cine ştie ce are să se întîmple! Au să se işte puhoaie, are să reverse apa Moldovei, are să pornească iar vreun război! A rămas acasă, în sat, mîţa închisă în chiler; găinile umblă slobode şi n-are cine le da de mîncare. Cuminte şi bine ar fi să înhame gospodarii caii şi pe loc să pornească fiecare la locul său; dar mai întăi trebuie să se ştie de ce-i vorba şi numaidecît fiecare dintre cei care nu l-au văzut trebuie să vadă pe măria sa. Cu toate că numai un om viteaz poate cuteza să ridice ochii spre măria sa, iar cei nevrednici cată să-şi plece pletele în ţarină, muierile tot or îndrăzni să fure cu coada ochiului, doar l-or zări. Să fie oare cumplit la vedere precum se spune? Are anume paloş cu care ceartă pe unii boieri, scurtîndu-i, după cîte se povestesc? Dacă şi riga ungurilor, măria sa Matiaş-Crai, a dat înapoi de la Baia, cînd s-a arătat asupră-i, călare pe cal alb, măria sa Ştefan-Vodă — ce poate face un creştin de rînd? Acel crai a şi căzut la pat din acel cutremur, zăcînd trei luni. I s-au şi risipit oştile, a prăpădit puştile cele mari. A ieşit la toţi craii spaimă despre acest ŞtefanVodă, cum că a bătut şi cetatea Hotinului şi a Chiliei; şi este o poveste cum că părintele său Bogdan-Vodă l-a blagoslovit în taină la o biserică din muntele Atonului, ca să se ridice în zilele lui cu puteri mari de oşti şi să bată război cu spurcaţii ismailiteni. Aşa că mîţa şi găinile or mai răbda, pînă ce ochii oamenilor de la hram s-or învrednici să vadă pe măria sa şi pînă ce urechile s-or îndestula de toate veştile pe care le aduc curtenii şi ostaşii. Afară de asta, este praznic. Cum să porneşti la drum pe inima goală? Cine scorneşte asemenea zvonuri de primejdie şi de ce să plece lumea aşa fără de nici un temei, înainte de a vedea ce e de văzut, de a auzi ce e de auzit şi de a ospăta ceea ce s-a pregătit la cuhniile sfîntului lăcaş? Numai nişte bărbaţi bezmetici cum sînt moldovenii pot face asemenea socoteli. Dacă n-ar fi muierile, cu rînduială şi cuminţenie, ce s-ar face ţara? Nepotrivit şi prostesc lucru, să fugă noroadele de la vederea Domnului lor. Dimpotrivă, bine este a-i ieşi întru întîmpinare. Femeile, deci, cu mare aprindere, pofteau să afle pe unde are să vie alaiul domnesc. Despre asta nu ştie nimeni. Nu se afla slujitor ori monah care să dea ştire anume pe unde şi cum are să fie alaiul lui Vodă. Atunci de ce-s buni slujitorii şi monahii, dacă nu cunosc batîr atîta lucru? Slujitorii să caute în catastifuri şi monahii să cetească în cărţile lor şi să spuie. Degeaba, slujitorii au catastifuri mai puţin bune şi monahii cărţi mai puţin iscusite decît în vremea veche! S-aude chiar că măria sa nici nu mai vine. Sună clopotul în zadar, ca să stîrnească omenirea; iar măria sa are alte treburi. Aşa-i în ziua de azi lumea. Boierii se învrednicesc să vadă pe măria sa în fiecare zi; pe cînd sărmanii nu-l pot vedea niciodată. Minunat ar fi să nu mai fie în ţara asta boieri, şi să fie praznice pe la mănăstiri măcar în fiecare zi cîte unul. Şi batîr o dată pe an, la un asemenea praznic, să se arate măria sa, cu toată pohfala! Se vorbeşte prin sate despre măria sa că-i om nu prea mare de stat, însă groaznic cînd îşi încruntă sprînceana. Iar cînd vine la o sfîntă mănăstire, n-are de ce se uita groaznic. Cînd vine la o sfîntă mănăstire (dacă vine într-adevăr şi nu scornesc aceşti monahi vorbe deşarte); cînd vine la o sfîntă mănăstire, măria sa trebuie să se uite blajin în jurul său. Vede ici un prunc; vede ici o fată; vede dincolo o nevastă. Al cui e pruncul acesta? A cui e nevasta asta? Ca un stăpîn al ţării ce se află, măria sa trebuie să cunoască al cui e pruncul şi a cui e nevasta. Îndată vin boieri lîngă măria sa şi-i spun la ureche. Astfel măria sa vede şi cunoaşte unele şi altele; mai ales că măria sa, fiind văduv de atîţia ani, de cînd a murit Doamna sa Evdochia, trebuie să-şi desfăteze ochii şi să se mai îmblînzească din străşnicia în care se ţine. Să zicem că măria sa nu se uită la dreapta şi la stînga şi, cufundat fiind în gînduri, nu-şi vede decît socotelile lui domneşti. Atunci sînt ostaşi şi curteni care se uită la lume. Bune sînt hramurile cînd pe lîngă praznice au şi asemenea alaiuri. Miercuri la amiază, s-a văzut intrînd în mănăstire, călare pe un harmasaraş pag, un fecioraş de boier. Abia îi înfiera mustaţa. Purta contăş de postav albastru de Flandra, ciubote de marochin roş şi jungher la cingătoare.      

Frații Jderi volumul al doilea   Izvorul Alb    1936 CÎND A FOST CUTREMURUL CEL MARE   Era cătră amiază şi soarele bătea cu putere în zidăria sură a Cetăţii. Nu sufla adiere de vînt; se boltea deasupra un cer alburiu de secetă. De douăzeci şi una de zile nu plouase. În partea cîmpului, gospodarii nu mai puteau cosi otavă. Asemenea bucurie n-o puteau avea, ca totdeauna, decît oameni din munte. Într-o sfîntă zi ca aceea, a Tăierii Cinstitului Cap al lui Ion Botezătorul proroc, era acum mare sfat între munteni, la Ieslele lui Vodă şi la Timiş, şi sub Rarău, şi la Hangu, ca să iasă cu toţii de a doua zi, cu femei şi copii, să înceapă a cosi acea ierbuşcă de matasă, poreclită de ei «dulceaţa cerbilor». Pe cînd aici, împrejurul Sucevii, miriştile şi imaşurile erau cafenii. Ţăranii îşi purtau oile şi vitele sub poala pădurilor, spre apa Siretului şi tocmai dincolo de Moldova. Se dovedise, deasemenea, puţin spor la stupi. În acea vară nu ieşiseră nici paroi, nici nu putuseră prisăcarii să reteze a doua oară fagurii mătcilor neroite, cărora ei le zic «buhai». Nu ieşise spor nici la fruptul oilor, deoarece oile merg una cu albinele. Se împuţinase apa şi în fîntîni. Spuneau unii oameni vechi că să fie asta semn, ca în anul de la zidirea lumii 6963, cînd a detunat spurcatul Mehmet-Sultan cetatea Ţarigradului. Şi în acel an s-a prelungit seceta asupra toamnei, pînă în luna noemvrie; şi monahii de la Aton au scris despre un rîu de la Machedonia, care, la 7 noemvrie a acelui an pustiu, s-a vîrît sub pămînt într-un loc anume, lăsînd albia uscată; şi numai după ce s-a vestit căderea Cetăţii împărăteşti şi pieirea lui Constantin-Împărat, au pornit puhoaie mari de ploi şi apa acelui rîu numit Vardar a prins a curge iarăşi în albia ei. Asemenea acum, de pe zidurile Cetăţii Domneşti, străjerii văd peste zăvoaie Siretul curgînd împuţinat : pare un brîuşor de argint. Şi ziua şi noaptea, în lungul ceasurilor, fîlfîie cînd şi cînd dinspre miazăzi aceeaşi aburire caldă. La a treia strajă, în puterea nopţii, cînd ies spaimele şi înlemneşte firea, aşa de tare se subţiază văzduhul sub clipirea stelelor, de s-aude un cucoş cîntînd stîns dintr-aşa depărtare, încît nu poate să fie decît de pe celălalt tărîm. Cînd se descopăr în răsărit genele zilei, întăi se scrijelează zarea cu sînge şi după aceea se arată soarele în senin. Străjerul din chindia de cătră tîrgul Sucevii îşi înalţă ochii spre flamura de pe palatul măriei sale ; boarea dimineţii n-o poate desfăşura. Acea flamură de matasă albastră, cu stema Moldovei — cap de bour şi stea cu cinci crengi — cusută cu fir de aur, a fost adusă măriei sale de cătră doi cinstiţi boieri greci de la Domnia Mangopului, dar de la împărătiţa Măria Comneanca. Acei boieri graşi cu bărbi pătrate au plutit pe Marea într-o caravelă genoveză, de la Cafa pînă la Cetatea Albă ; şi de la Cetatea Albă au venit la Suceava cu călăreţi domneşti şi cu Luca Pîrcalabul, aducînd şi alte daruri de la Mangop, mai ales brocart italienesc, pentru straiul de mire al măriei sale Ştefan, şi, pe lîngă asta, şi cu bună vestire că va sosi chiar Împărătiţa Măria nu tîrzie vreme la Moldova. Cătră mijlocul lunii septemvrie se va sili înălţimea sa luminată să fie la Suceava. Deci se va bucura ţara de mireasă din viţa autocratorilor de la Bizanţ. — Să ştii că atunci se vor deslega ploile, dădea încredinţare cuviosul Timoftei Sîrbul, dascălul măriei sale Alexandrei-Voievod. Mai mult fost dascăl, căci acuma coconul domnesc era ieşit de subt ascultarea lui. — Se poate, a răspuns dumnealui Petre Hărman, căpitanul siimenilor din Cetate ; dacă acesta-i semnul secetei, apoi nu văd în el nici o minune. După secetă nu poate să urmeze decît ploaie, aşa cum, după văduvia destul de lungă a lui Vodă, urmează bucuria pe care ne-au vestit-o solii de la Mangop.      

Frații Jderi volumul al treilea                                                            Oamenii  Mariei Sale (1942)                          PE BĂTRÎNUL MANOLE PĂR-NEGRU ÎL DOR ŞALELE                                                                      Capitolul 1   Pe bătrînul Manole Păr-Negru îl dor şalele. De cînd măria sa Vodă a binevoit a-i îngădui hodină în sălaşul lui de la Timiş, dăruindui şi imaşurile cele mari de la Prut, în ţinutul Iaşilor, comisul îşi simţeşte încheieturile scîrţîind şi mai ales îl dor şalele. Căci nu mai stă hojma în şa ca altădată, şi nu se mai supără şi nu se mai frămîntă, şi nu mai dă porunci cu străşnicie, şi nu mai are griji zi şi noapte pentru herghelie şi harmasarii domneşti. Acuma bacii umblă cu oile de la munte la bălţile Prutului şi scutarii îi dau samă de toate, înfăţişîndu-se la poruncile sale din trei în trei luni; şi vatamanii lui de la tamazlîcurile de boi din aceleaşi păşuni dintre gîrlele Jijiei îi aduc aşijderea sămi cuviincioase şi-i dau socoteală pentru marfa gata să purceadă în tot anul cătră tîrgul cel mare al nemţilor, la Danţig. Îi vine ştire bună şi despre peştele închis în Bălţi în fiece primăvară, pe care măjerii îl prind apoi cu hărnicie în cap de vară la Sînpetru. Toamna, află şi cîte sloiuri de ceară se pot neguţa în prisăcile ce are la apa Moldovei cît şi la apa Prutului. Şi numai un drum se nevoieşte a face, fie la Suceava fie la Liov, ca să-l întîlnească pe Dămian, feciorul său, mare neguţător în ţară străină, şi să primească gălbinii ce i se cuvin. Căci pentru negoţurile sale cu limbile străine se îngrijeşte acest vrednic fecior al său. Însă avînd toate, şi toate umblîndu-i cu îmbielşugare, primindu-şi banii pe ciurde, şi dulceaţa oilor, şi mierea albinelor, şi vama morilor, şi peştele sărat, şi toate bunătăţile de care l-a învrednicit mila lui Dumnezeu şi a lui Vodă, îşi simte puterile scăzînd, îl dor şalele şi cu zîmbet mîhnit îşi aduce aminte de zburdăciunile tinereţii. Uneori îi vine cîte-o supărare gîndindu-se că încă nu i se cuvenea asemenea rînduială la care l-a supus hotărîrea măriei sale. L-a văzut de cîteva ori pe Vodă, după bătăliile din Ţara Românească şi de la Cetatea Dîmboviţii. La aceste fapte de arme s-a învrednicit şi el însuşi a lua parte, şi nu s-a putut spune nici o clipă că sabia sa a fost mai puţin harnică decît a feciorilor săi. Tocmai din pricina asta s-a bucurat măria sa cu gînd bun asupra vechiului său slujitor. Miluindu-l, măria sa a socotit că-i face dreptate. Aşezîndu-l pe Simion comis la herghelia domnească, măria sa a fost încredinţat că-i face bătrînului său credincios de două ori dreptate. Şi dîndu-i şi lui Jder cel mic slujba ce avusese Simion, Vodă chibzuise că mulţămirea bătrînului va fi sporită. Într-adevăr, mulţămirea îi fusese sporită lui jupîn Manole Păr-Negru; şi îndîrjirea nu-i venea decît cînd vedea pe alţii poruncind şi rînduind acolo unde el rînduise şi poruncise atîţia ani. Porunceau şi rînduiau feciorii săi; totuşi nu-i era îndămînă să audă pe alţii poruncind, iar el să tacă. Decît să se mai suie la grajdurile domneşti, să-i vie supărare, nu-i mai bine să-şi vadă de ale sale treburi la curtea sa din Timiş? Dar aici toate merg bine pe de o parte; iar pe de altă parte aici porunceşte altă putere, pe care domnia sa nu s-a simţit niciodată în stare so domolească şi s-o împuţineze. În curtea de la Timiş e mare şi tare jupîneasa Ilisafta. Măria sa Vodă Ştefan la Suceava, iar jupîneasa Ilisafta la Timiş. Să se ducă la oi în munte ori la şes, lui jupîn Manole nu i-i îndămînă, căci domnia sa în toată viaţa s-a îndeletnicit cu altele. Să se aşeze la tamazlîcurile de boi iarăşi nu i se părea îndeletnicire cuviincioasă. Se duce numai să-şi arate slugilor obrazul, şi se întoarce. Drumurile de negoţ iar îi sînt puţine, la soroace rînduite. Vînătorile măriei sale, iarăşi, sau împuţinat de cînd măria sa a început a bate războaie, deci nici din partea asta domnia sa n-are mulţămire. Îi rămîn vechile sale harţuri cu jupîneasa Ilisafta. Lehamite i-a fost de ele totdeauna şi i-i lehamite şi acuma. Aşa că s-a înfățișat în vremea din urmă de vreo două ori la Vodă, cu gînd să ceară o izbăvire.    

Domnu Trandafir – de Mihail Sadoveanu                                                                    I          Azi, dupa ce am vazut iar manastirea Neamţului, „vechea Manastire Alba cu trecut aşa de neguros şi de bogat „, şi dupa ce am vazut Cetatea, „cuibul aprigilor razboinici de odinioara”, m-am suit de la un han, care rasufla aburi de mancari felurite, într-o birja mare cat o corabie, la care erau înhamaţi patru cai cu coastele destul de aratoase. Ma gandeam la vremea cand am cutreierat cu tine aceste locuri, cand am mîncat oua rascoapte, sus, între ruini, cand am baut, firitisindu-ne unul pe altul în singuratatea aceea, sticla cea cu vin armaş pe care ne-o daruise parintele Visarion, şi cand am cantat într-un amurg liniştit, într-o pulbere de aur: Pe o stanca neagra, într-un vechi castel,   Unde curge-n vale un rau mititel…   Uite, ca de ieri mi-aduc aminte de înserarea aceea, de melodia noastra traganata pe care o cantam cu glasuri aşa de mişcate, şi de versurile pe care le-am zgariat acolo, pe o piatra, de versurile înflacarate pe care nu le-am mai gasit şi din care-mi aduc aminte numai franturile de la începutul acestei epistole…   Și m-am suit, în haradaica aceea cu patru cai, între buccele mari, între madame grase care se uitau zambind la mine, ş-am pornit spre targuşorul meu natal într-un sunet domol de clopote dogite.   La spate aveam, departe, munţii în ceaţa; înainte se desfaşurau dealuri paduroase; şi ma simţeam, cu toata tovaraşia galagioasa, uşor şi vesel ca în cea dintai tinereţa. Prin nouraşii de praf luminos care ne urmareau în vartejuri, priveam ogoarele verzi, satele liniştite cu biserici albe, sclipirile departate ale apelor… Din cand în cand ne întîlneam cu baieţandri care-şi paşteau în şanţuri boulenii albi cu coarnele lucii. Ne urmareau cu priviri liniştite pana departe, şi ramaneau în urma, tot mai în urma. Şi parca îmi venea sa ma opresc, sa-i întreb, sa le spun o vorba buna. Erau chipuri pe care le mai vazusem, pe care le uitasem de cand m-am înstrainat, şi pe care le regaseam aceleaşi în liniştea şi seninatatea lor.   Şi cu cat ma apropiam de locul unde m-am nascut, cu atat se deşteptau amintirile copilariei, vii şi luminoase, parca rasareau din împaraţia uitarii prietini pierduţi care ma salutau cu zambete de bunatate.   Cand intraram la Moţca în codru, zvoana de glasuri din trasura se potoli ca printr-un farmec. Caii mergeau la pas şi, în linişte, ascultam freamatul uşor al desişurilor. Parca era un cantec, şi parca-mi venea sa dorm. Şi dintr-odata, dintre chipurile trecutului, care ma cercau unul dupa altul, unul ramase mai desluşit, şi-i zambii cu dragoste în piroteala care ma copleşea.   Era Domnu, domnu Trandafir, învaţatorul meu.   Nu-l vazusem de mult pe domnu Trandafir. Îmi închipuiam ca e pensionar, ca trebuie sa fi îmbatranit. Eu îl vedeam însa tot ca odinioara, nalt, bine legat, cu mustacioara neagra pe care şi-o tundea totdeauna scurt, zambind cu bunatate, încruntandu-se cateodata, insuflandu-ne un respect nemarginit.   Toate patru clasele erau gramadite într-o odaie lunga. Unora din baieţi le da teme, pe alţii îi asculta. Cand explica, ascultam toţi; şi istoriile minunate cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul le-am ştiut chiar din clasa întaia.   Mai cu sama explicaţiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii altor vremuri în cununile lor de neguri. Îi urmaream înfiorat, auzeam parca freamatul luptelor şi, acasa, îi visam o noapte întreaga.   Uite, şi acum mi se pare ca Domnu nostru a fost un om deosebit. Îi scînteiau privirile şi era şi el mişcat cand ne spunea despre marirea stramoşilor. Cand facea un semn cu mana, aşa, într-o parte, parca ridica o perdea de pe trecut, şi eu vedeam tot ce spunea glasul lui… Şi cand ma gîndesc bine, cand judec cu mintea de-acum, cand caut sa adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, gasesc cu mirare ca Domnu era un om foarte nacajit, harţuit de administraţie, ca cu greu îşi ducea gospodaria lui, ca venea de multe ori amarat, ca sa ne dea cu dragoste învaţatura de toate zilele… Dar atunci nu, n-avea alta grija decît sa ne spuie istorii mişcatoare.   Ca dansul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, draga prietine, cand te gandeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat saracie şi batjocura, care au trecut printr-un vifor de nemulţamiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit sa-şi îndeplineasca, cu bine, menirea…   Domnu nostru ne-a învaţat rugaciuni, ne-a învaţat cantece care erau aşa de frumoase pentru copilaria şi sufletele noastre, deşi nu le înţelegeam bine; ne-a învaţat sa credem şi în alte lucruri, în trecutul şi vrednicia noastra, lucruri pe care mulţi le batjocoreau în acea vreme; ne-a învaţat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au ramas în fundul sufletului ca seminţe bune ce au înflorit bogat mai tarziu…   Îmi aduc aminte… Într-o sara ne stranseseram la şcoala la împletit panere. Şedeam în cerdac, în cerdac la Domnu, şi unul spunea o poveste. Era o linişte mare în împrejurimi în primavara aceea, şi departe, spre Siret, se auzea, abia se auzea un cantec de fluier. Umbrele înserarii ne învaluira, povestitorul tacu, şi noi ramaseram fara vorbe, cu Domnu în mijlocul nostru, ascultand adierea departata a cavalului.   – Mai baieţi, staţi, c-am sa va cetesc şi eu o poveste…      

Baltagul                                        Mihail Sadoveanu                                                             CAP. I           Stapane, stapane, Mai cheama s-un cane Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam. Pe tigan l-a invatat sa cante cu cetera si neamtului i-a dat surubul. Dintre jidovi, a chemat pe Moise si i-a poruncit: Tu sa scrii o lege; si cand va veni vremea, sa pui pe farisei sa rastigneasca pe fiul meu cel prea iubit Isus; si dupa aceea sa indurati mult nacaz si prigonire; iar pentru aceasta eu am sa las sa curga spre voi banii ca apele. A chemat pe ungur cu degetul si i-a ales, din cate avea pe langa sine, jucarii: Iaca, dumitale iti dau boftori si pinteni si rasina sa-ti faci sfarcuri la mustati; sa fii fudul si sa-ti placa petrecerile cu sotii. S-a infatisat si turcul: Tu sa fii prost; dar sa ai putere asupra altora, cu sabia. Sarbului i-a pus in mana sapa. Pe rus l-a invrednicit sa fie cel mai betiv dintre toti si sa se dovedeasca bun cersetor si cantaret la iarmaroace. A poftit pe boieri si domni la ciubuc si cafea: Mariilor voastre vi-i dat sa traiti in dezmierdare, rautate si ticalosie; pentru care sa faceti bine sa puneti a mi se zidi biserici si manastiri. La urma au venit si muntenii s-au ingenuncheat la scaunul imparatiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu mila: — Dar voi, nacajitilor, de ce ati intarziat? —Am intarziat, Prea slavite, caci suntem cu oile si cu asinii. Umblam domol; suim poteci oable si coboram prapastii. Asa ostenim zi si noapte; tacem, si dau zvon numai talancile. Iar asezarile nevestelor si pruncilor ne sunt la locuri stramte intre stanci de piatra. Asupra noastra fulgera, trasneste si bat puhoaiele. Am dori stapaniri largi, campuri cu holde si ape line. — Apoi ati venit cei din urma, zice Domnul cu parere de rau. Dragi imi sunteti, dar n-am ce va face. Ramaneti cu ce aveti. Nu va mai pot da intradaos decat o inima usoara ca sa va bucurati cu al vostru. Sa va para toate bune; sa vie la voi cel cu cetera; si cel cu bautura; si s-aveti muieri frumoase si iubite. Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumatrii si nunti, la care in vremea iernii era nelipsit. Zice el c-ar fi invatat-o de la un baci batran, care fusese jidov in tinereta, si binevoise Dumnezeu a-l face sa cunoasca credinta cea adevarata. Acel baci stia si altele si cunostea si slova, lucru de mare mirare intre ciobani. De la el Lipan deprinsese si unele vorbe adanci pe care le spunea cu inteles la vreme potrivita. — Nimene nu poate sari peste umbra lui. — Ce vrai sa spui cu asta? il intreba nevasta-sa Vitoria, privindu-l piezis. — Spun si eu o vorba celor care au urechi de auzit. Nevasta intelegea ceva dar era banuitoare ca orice femeie si deprinsa sa rasara la orice intepatura. — A fi cum spui, badica; dar cel ce spune multe stie putine. — Asta pentru cine-i? se rasucea Lipan. — Asta-i pentru intelepti si carturari. — Asa? si ma rog, cine-i intelept si carturar? — Cine sa fie? intreaba-ma si nu ti-oi putea spune. — Mai femeie, tu iar cauti pe dracu ! — Ce sa-l caut, ca-i de fata! Si de poveste si de asemenea vorbe iuti, Vitoria, nevasta lui Nechifor Lipan, isi aducea aminte stand singura pe prispa, in lumina de toamna si torcand. Ochii ei caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului, erau dusi departe. Fusul se invartea harnic, dar singur. Satul risipit pe rapi sub padurea de brad, casutele sindrilite intre garduri de razlogi, paraul Tarcaului care fulgera devale intre stanci erau cazute intr-o negura de noapte. Acei ochi aprigi si inca tineri cautau zari necunoscute. Nechifor Lipan plecase deacasa dupa niste oi, la Dorna, s-acu ziua Sfantului Andrei era aproape si el inca nu se intorsese. In singuratatea ei, femeia cerca sa patrunda pana la el. Nu-putea sa-i vada chipul; dar ii auzise glasul, intocmai asa spunea el povestea; femeia ii adaogase numai putine cuvinte despre campuri, holde si ape line. Aceste vorbe erau ale ei, izvorate dintr-o dorinta, si, repetandu-le in gand, ochii i se aburira ca de lacrimi. Viata muntenilor e grea; mai ales viata femeilor. Uneori stau vaduve inainte de vreme, ca dansa. Munteanului i-i dat sa-si castige painea cea de toate zilele cu toporul ori cu cata. Cei cu toporul dau jos brazii din padure si-i duc la apa Bistritei; dupa aceea ii fac plute pe care le mana pana la Galati, la marginea lumii. Cei mai vrednici intemeiaza stani in munte. Acolo stau cu Dumnezeu si cu singuratatile, pana ce se imputineaza ziua. Asupra iernii coboara la locuri largi si-si pun turmele la iernat in balti. Acolo-i mai usoara viata, s-acolo ar fi dorit ea sa traiasca, numai nu se poate din pricina ca vara-i prea cald s-afara de asta, munteanul are radacini la locul lui, ca si bradul. Nechifor Lipan s-a aratat totdeauna foarte priceput in mestesugul oieritului. Stanile i-au fost bine randuite si ciobanii ascultatori. Bacii nu stiau numai istorisiri, ci cunosteau taina laptelui acru s-a branzei de burduf, ii veneau scrisori si cereri de departe, din niste targuri cu nume ciudate. Ca sa i le dezlege, Lipan se ducea la parintele Danila, dupa aceea trecea pe la crasma sa beie un pahar cu alti munteni ca si dansul, vrednici tovarasi in treburi de acestea. Cum se simtea pe Tarcau in sus ca lui Nechifor i-a cazut veste cu parale, rasareau la crasma lui domnu Iordan si lautarii, parca i-ar fi adus hoitul. Omul se intorcea tarziu acasa, insa cu chef. Femeia gasea de cuviinta sa se arate suparata. — Iar se otarasc in tine cei sapte draci! ii zicea razand Nechifor si-si mangaia mustata groasa. La mustata aceea neagra si la ochii aceia cu sprancene aplecate si la toata infatisarea lui indesata si spatoasa, Vitoria se uita ascutit si cu indarjire, caci era dragostea ei de douazeci si mai bine de ani. Asa-i fusese drag in tinereta Lipan, asa-i era drag s-acum, cand aveau copii mari cat dansii. Fiind ea asa de apriga si indarjita, Lipan socotea numaidecat ca a venit vremea sa-i scoata unii din demonii care o stapaneau. Pentru asta intrebuinta doua maiestrii putin deosebite una de alta. Cea intai se chema bataie, iar a doua o bataie ca aceea ori o mama de bataie. Muierea indura fara sa cracneasca puterea omului ei si ramanea neinduplecata, cu dracii pe care-i avea; iar Nechifor Lipan isi pleca fruntea si arata mare parere de rau si jale. Pe urma lumea li se parea prea buna si usoara, dupa randuiala lui Dumnezeu din povestea baciului care fusese jidov. Avere aveau cat le trebuia: poclazi in casa, piei de miel in pod; oi in munte. Aveau si parale stranse intr-un cofaiel cu cenusa.     Comentarii bacalaureat, titularizare, rezumate da-ti click aici......   Comentarii rezumate bacalaureat titularizare definitivat  

Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu                                                                                    Iapa lui Vodă                  Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar nişte paseri cum nu s-au mai pomenit sau învolburat pe furtună, vâslind spre răsărit; şi moş Leonte, cercetând în cartea lui de zodii şi tălmăcind semnele lui Iraclie-împărat, a dovedit cum că acele paseri cu penele ca bruma s-au ridicat rătăcite din ostroavele de la marginea lumii şi arată veste de război între împăraţi şi belşug la viţa-de-vie. Apoi într-adevăr, Împăratul-Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne, şi, ca să se împlinească zodiile, a dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din Ţara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde să puie mustul. Ş-au pornit din părţile noastre cărăuşii ca s-aducă vin spre munte, ş-atuncea a fost la Hanul Ancuţei vremea petrecerilor şi a poveştilor. Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. Când cădeau unii, doborâţi de trudă şi de vin, se ridicau alţii de prin cotloanele hanului. Ş-atâtea oale au fărâmat băutorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la târg la Roman. Şi, la focuri, oameni încercaţi şi meşteri frigeau hartane de berbeci şi de viţei, ori pârpăleau clean şi mreană din Moldova. Iar Ancuţa cea tânără, tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană, umbla ca un spiriduş încolo şi-ncoace, rumănă la obraji, cu catrinţa-n brâu şi cu mânecile suflecate: împărţea vin şi mâncări, râsete şi vorbe bune. Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han, - era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut de zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi nici habar n-aveau dinspre partea hoţilor... La vremea de care vorbesc, era însă pace în ţară şi între oameni bună-voire. Porţile stăteau deschise ca la Domnie. Şi prin ele, în zile line de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul şi pâclele munţilor pe păduri de brad până la Ceahlău şi Halăuca. Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării se ştergeau şi lunecau în tainice neguri, - focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale uşilor şi ferestrelor zăbrelite. Contenea câte un răstimp versul lăutarilor, şi porneau poveştile... Stătea stâlp acolo, în acele zile grase şi vesele, un răzăş străin, care mie îmi era drag foarte, închina oala către toate obrazele, asculta cu ochii duşi cântecele lăutarilor şi se lua la întrecere până şi cu moş Leonte la tâlcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta... Era un om nalt, cărunt, cu faţa uscată şi adânc brăzdată. în jurul mustăţii tuşinate şi la coada ochilor mititei, pielea era scrijelată în creţuri mărunte şi nenumărate. Ochiul lui era aprig şi neguros, obrazul cu mustaţa tuşinată părea că râde cu tristeţă. Îl chema Ioniţă comisul. Dumnealui Ioniţă comisul avea o pungă destul de grea în chimir, sub straiele de şiac sur. Şi venise călare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea şi ciolanele! Un cal roib, pintenog de trei picioare, cu şaua naltă pe dânsul, neclintit într-un dos de perete, cu mănunchiul de ogrinji sub bot... „Eu aici îs trecător... cuvânta, cu oala în mână, dumnealui Ioniţă comisul; eu încalic şi pornesc în lumea mea... Roibu meu îi totdeauna gata, cu şaua pe el... Cal ca mine n-are nimeni... încalic, îmi plesnesc căciula pe-o ureche şi mă duc, nici nu-mi pasă..." De dus însă nu se ducea. Stătea cu noi. — Într-adevăr... îi răspunse într-un rând moş Leonte; cal ca al dumnitale nu se găseşte, să umbli nouă ani, la toţi împăraţii pământului! Numai pielea lui câte parale face! Când mă gândesc, m-apucă groaza... — Să ştii dumneata, prietine Leonte! strigă răzăşul zbârlindu-şi mustaţa tuşinată. Asemenea cal uscat şi tare nu ştie de nevoie, nici de trudă. La mâncare se uită numai c-un ochi şi nu se supără când îl lăs neadăpat. Şi şaua parcă-i crescută dintr-însul. Aista-i cal dintr-o viţă aleasă. Se trage dintr-o iapă tot pintenoagă, cu care m-am fudulit eu în tinereţile mele şi la care s-a uitat cu mare uimire chiar măria sa Vodă Mihalache Sturza... — Cum s-a uitat cu uimire, cucoane Ioniţă? Era tot aşa de slabă? — Se-nţelege. Asta-i o poveste pe care aş putea să v-o spun, dacă m-ascultaţi... — Cum să n-ascultăm, cucoane Ioniţă? mai ales o poveste din vremea lui Mihai Vodă Sturza! — Şi mai ales din vremea tinereţilor mele... răspunse răzăşul, serios. Pe vremea aceea, tot în acesta loc ne aflam, în preajma focurilor şi a carelor cu must, cu alţi oameni care acuma-s oale şi ulcele; şi-n jurul nostru umbla Ancuţa cealaltă, mama acesteia, care şi ea s-a dus într-o lume mai puţin veselă. în vremea aceea stăm eu năcăjit foarte, într-o zi, în uşa hanului, cu oala în mâna stângă şi cu frâul iepei în dreapta... Şi Ancuţa cealaltă şedea ca şi asta, tot în locul acela, rezemată de uşorul uşii, şi asculta ce spuneam eu... Ce voi fi spus atunci nu ştiu, - au fost vorbe care au zburat ca şi frunzele de toamnă... Comisul Ioniţă zâmbi fără veselie, în mustaţa-i tuşinată şi aspră, pe când noi toţi cei de faţă, gospodari şi cărăuşi din Ţara-de-Sus, ne aşezam în juru-i pe butuci şi pe proţapurile carelor, cu bărbile înălţate şi cu ochii rotunzi. Ancuţa cea tânără sta în prag, rezemată de uşor; ş-o bătea soarele de toamnă pieziş, aurindu-i jumătate de obraz. în vale, aproape, sticlea Moldova printre zăvoaie, şi departe se prevedeau munţii, - talazuri de cremene sub pâcle albastre. Calul cel slab al răzăşului, din coasta hanului, simţind tăcere în preajmă, necheză deodată subţire şi rânji înspre noi ca un demon. Ancuţa îşi întoarse ochii sprâncenaţi spre el, înfricoşată şi uimită. — Aha! vorbi comisul; iaca aşa râncheza şi râdea şi iapa cea bătrână... Acu ea, cine ştie, poate-i ochi ori dinte de lup, — dar râsul ei tot trăieşte, şi se sparie de el altă Ancuţa. Cum vă spuneam, domnilor mei, eu stăm aici în acest loc, gata de ducă, cu picioru-n scară. Şi iaca, numai ce aud pocnind harapnic şi duruind trăsură pe arcuri; şi, când îmi înalţ şi-mi feresc capul, văd venind pe şleah o droşcă cu patru cai bulziş... Vine şi se opreşte la han, după rânduială. Şi se coboară din ea boierul, ca să vadă ochii Ancuţei, cum era datina. Cum s-a apropiat, eu i-am închinat oala cu vin şi i-am poftit sănătate. El s-a oprit în loc şi s-a uitat zâmbind la mine şi la iapă, şi la oamenii care erau în preajma mea, şi i-a plăcut închinarea. Era un boier mărunt la stat, cu barbă roşă rotunjită, şi purta la gât un lanţug subţire de aur... — Oameni buni, zice boierul acela; tare mă bucur că văd chef şi voie-bună în ţara Moldovei... — Şi noi ne bucurăm, zic eu, că auzim asemenea vorbă. Asta plăteşte cât şi vinul cel mai ales. Atunci boierul a zâmbit iar şi m-a întrebat pe mine de unde sunt şi unde mă duc. — Cinstite boierule, am răspuns; eu, de neamul meu, sunt răzăş de la Drăgăneşti, din ţinutul Sucevei. Dar aşezările mele sunt nestatornice şi duşmanii mei au colţi lungi şi ascuţiţi. Am o pricină, cinstite boierule, care nu se mai istoveşte. Am moştenit-o de la părintele meu dascălul Iona şi tare mă tem c-am s-o las şi eu moştenire copiilor mei, dacă m-a învrednici Dumnezeu să-i am... — Cum aşa? a întrebat cu mirare boierul. — Aşa, precum spun. Căci pricina noastră de judecată a pornit, cinstite boierule, dinainte de Vodă Calimah. Ş-am avut înfăţişare şi s-au dus la divanuri rânduri de oameni, şi s-au făcut cercetări şi hotarnice, şi s-au cerut mărturii cu jurământ, ş-au murit unii din neamul nostru judecându-se şi s-au născut alţii tot pentru judecată, şi iată, nici în zilele mele nu s-a găsit încă dreptatea... Ba vrăjmaşul cu carele mă lupt mi-a mai tăiat cu plugul din ocina părintească doi stânjeni şi cinci palme, lângă prisaca Velii. Ş-atunci, ridicând nouă plângere la isprăvnicie, iarăşi n-am găsit milă, căci potrivnicul meu, să nu vă fie dumneavoastră cu supărare, e corb mare boieresc... Dac-am văzut, am mai coborât o dată din coardă sacul cu hârţoagele şi cu peceţile cele vechi, le-am mai slovenit şi le-am ales, ş-am pus îndreptările pe care le socot neştirbite colea, lângă chimir, ş-am încălecat pe roaiba mea şi de-acu nu mă opresc decât la Vodă. Să-mi facă el dreptate. — Cum se poate? s-a mirat iar boierul, mângâindu-şi barba şi jucând între degete lanţugul cel de aur. Te duci la Vodă? — Mă duc! Ş-apoi dacă nici Vodă nu mi-a face dreptate... Boierul a pornit a râde. — Ei, şi dacă nu ţi-a face dreptate nici Vodă?... Aici comisul Ioniţă îşi coborî puţin glasul, dar Ancuţa cea tânără, cum făcuse odinioară cealaltă, împungând într-o parte cu capul, întinse urechea şi auzi ce trebuia să se întâmple dacă nici la Vodă n-ar fi găsit răzăşul dreptate. Dacă nici Vodă nu i-a face dreptate, atunci să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!... Când a rostit comisul vorba asta mare, fără înconjur, aşa cum vorbesc oamenii la noi, în Ţara-deSus, Ancuţa şi-a strâns buzele şi s-a prefăcut că se uită cu luare-aminte în lungul şleahului... — Când am spus eu vorba asta, urmă răzăşul, Ancuţa cea de-atunci şi-a dus repede palma la gură şi s-a făcut a se uita încolo, în lungul drumului. Iar boierul a prins a râde. Pe urmă s-a oprit, mângâindu-şi barba şi jucându-se cu lanţugul de aur. — Şi când socoteşti să te înfăţişezi la Vodă? a întrebat dumnealui. — Apoi, cinstite boierule, numai oala asta de vin s-o deşert întru slava domniei tale, pe urmă mă ridic în şa ca Alisandru Machidon şi nu mă opresc decât la Ieşi.   Iar dacă vrei şi domnia ta să guşti roadă proaspătă de la Odobeşti, atunci a aduce Ancuţa must roş într-o oală nouă şi noi prea mult ne-om bucura, cucoane, de cinstea care ne-o faci... Boierul s-a întors zâmbind către Ancuţa cea de demult, care era ca şi aceasta de sprâncenată şi de vicleană, ş-a poftit o oală nouă de lut cu must roş din Ţara-de-Jos. Eu, ca răzăş ce mă aflu, am cerut cu semeţie să plătesc eu cinstea aceea ş-am şi zvârlit patru parale în poala Ancuţei... După aceea boierul s-a suit în droşca lui cu arcuri şi s-a dus. Iar eu, încălecând precum am făgăduit, nu m-am oprit decât în târgul leşului, ş-am tras la un han, lângă biserica lui Lozonschi, peste drum de Curtea Domnească. Şi a doua zi către amiază, spălat şi pieptănat, m-am înfăţişat cu inima bătând la poarta Curţii. Acolo dorobanţul mi-a pus şpanga între ochi. Şi după ce-am spus ce durere am, a strigat spre odăi, ş-a venit dintr-acolo un oştean bătrân care m-a dus îndată într-o cămăruţă din lăuntrul curţii, unde mi-a ieşit înainte un ofiţer tinerel şi subţire, îmbrăcat numa-n fireturi şi-n aur... — Ce pofteşti dumneata, omule? — Iaca aşa ş-aşa, - eu sunt comisul Ioniţă, răzăş de la Drăgăneşti, ş-am venit la Vodă, însetat după dreptate ca cerbul după apa de izvor. — Prea bine, a răspuns ofiţerul cel tânăr. Vodă îţi poate asculta chiar acuma plângerea. Lasă ici pălăria şi intră pe uşa asta mititică. Dincolo, în odaia cea mare, ai să găseşti pe Vodă ş-ai să-i spui lui ce te doare. Atuncea mi-a năvălit sângele în ochi şi mi s-au împăienjenit vederile. Dar am strâns din măsele şi mi-am ţinut firea. Şi deschizând ofiţerul uşa cea mititică, am intrat într-o lumină mare, şi, cum eram cu grumazul plecat, am zărit botforii de marochin ai lui Vodă ş-am căzut în genunchi. Şi mă gândeam că la domn nou şi tânăr trebuie să găsesc eu milă pentru supărările mele. — Măria ta, am strigat eu cu îndrăzneală, am venit să-mi faci dreptate! Vodă mi-a răspuns: — Scoală-te. Auzind glasul, am ridicat ca-ntr-un fulger privirea, ş-am cunoscut pe boierul de la han. Pe loc am înţeles că trebuie să închid ochii şi să fiu înfricoşat. Mi-am plecat mai adânc fruntea, am întins mâna, am apucat poala hainei ş-am dus-o la buze. — Scoală-te! a zis iar Vodă, - şi arată-ţi îndreptările. Când m-am ridicat în picioare, am băgat de samă că ochii boierului meu se încreţeau a râs ca şi la han, când primise oala cu must roş din mâinile suflecate ale Ancuţei. Scot cu îndrăzneală hârtiile din taşca de piele şi i le întind, şi încep a-i spune. Şi-i spun eu despre toate valurile câte m-au bântuit, despre tot veninul cât l-am adunat în inima mea, şi cât l-am moştenit de la morţii mei. Şi citind Vodă hârtiile şi plecându-şi de aproape ochii pe peceţile de ceară, s-a înseninat ş-a grăit cam pe nas: — Bine, răzăşule, am să-ţi fac dreptate. Are să meargă cu tine un om al meu cu poruncă tare, să facă rânduială la Drăgăneşti. Eu, când am auzit, am dat iar în genunchi şi Vodă iar mi-a poruncit să mă scol. Apoi, cu ochii subţiaţi a zâmbet, m-a bătut pe umăr: — Ei, dar dacă nu-ţi făceam dreptate, cum rămânea? — Dă, măria ta, răspund eu râzând, cum să rămâie? Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum! Ş-atâta haz a făcut Vodă Mihai pentru răspunsul meu, că m-a bătut iar pe umăr şi şi-a adus aminte şi de oala cu vin roş pe care i-am plătit-o patru parale - şi râzând, a poruncit să vie slujbaşul care să meargă cu mine; şi sub ochii lui, pe loc, s-a scris poruncă tare, - şi când am încălecat de la han de lângă Lozonschi ş-am purces înapoi, el se uita zâmbind de la fereastra deschisă şi-şi mângâia barba... Iaca de ce trebuie să vă uitaţi ca la lucru rar la calul meu cel roib, pintenog de trei picioare: pentru că aista-i moştenire din iapa lui Vodă şi când rânchează el şi râde, parcă ar avea o amintire din alt veac şi din acele zile ale tinereţii mele. După asta puteţi cunoaşte ce fel de om sunt eu! ș-acuma să mai primim vin în ulcele şi să încep altă istorie pe care de mult voiam să v-o spun...        

Haralambie          Cu ulcica-n stânga, comisul Ioniţă îşi mângâie cu două degete de la mâna dreaptă mustăţile tuşinate. Dregându-şi glasul, se pregăti să înceapă o povestire mai straşnică şi mai minunată decât cea cu iapa lui Vodă. Atunci cu mare dragoste şi plăcere s-a ridicat din colţul lui călugărul cel care venea de la munte, şi, cumpănindu-şi oala în dreptul bărbii a slobozit cuvânt. Până într-acea clipă tăcuse şi se îndeletnicise cu oala şi mai nu-1 vedeam din barbă. Acum ne întoarsem cu mirare către el. — Vrednici creştini şi gospodari, a început cuvioşia sa, şi dumneata, cinstite comise Ioniţă de la Drăgăneşti! Să mă ierţi că eu până acuma am tăcut. Am urmat unei învăţături filosofeşti; şi cercam în tăcerea mea a preţui bunătatea vinului. Noi, acolo, sus, sub stâncile Ceahlăului, numai cât visăm la viaţa dulce de la podgorii. Cu afine şi cu zăr nu ne putem veseli, iar urşii nu fac cumătrii, căci încă n-au primit luminatul botez. Aşa eu, ducându-mă din porunca egumenului nostru la sfânta mitropolie şi din râvna mea vrând a mă închina la biserica marelui mucenic Haralambie, am făcut popas între dumnea voastră; şi după ce mi-am legat capul cu belciug, jupâneasa gazdă a ales şi pentru mine o oală nouă, care a fost mai mare şi mai frumoasă; şi mult s-a bucurat sufletul meu între fraţi şi întru veselie. Am ascultat şi lăutari şi nu mi-am astupat urechile. Ci pentru păcatele mele va fi şi iertare de la Acel carele are multă milă. Deci am crezut că se cuvine să mă ridic şi eu şi să vă cunosc pe toţi după faptele şi vorbele dumneavoastră. Ş-am ascultat cu mare mirare ce-aţi spus ş-aţi povestit. Şi-ntâi pentru dumnealui comisul Ioniţă vreau să-nchin, şi pentru iapa domniei sale... Grăind aceasta, călugărul a săltat oala, sorbind, şi şi-a astupat ochii, iar când a coborât-o, comisul a ciocnit cu el: — îţi mulţămesc, părinte, şi-ţi sărut dreapta, a vorbit răzăşul. După cuvânt se vede că ne eşti frate. Care-i numele cuvioşiei tale? — Numele meu întru Hristos e Gherman, cinstite comise, - a răspuns călugărul; şi eu din munte acu mă cobor întâia oară în viaţa mea şi mă duc la târgul Ieşilor. Iar când m-oi întoarce înapoi la schitul nostru, am să fac o rugăciune şi pentru sufletul domniei tale. Numai înainte de a-ţi începe dumneata istorisirea, să îngădui să închin un strop şi pentru moş Leonte, care şede aici la dreapta mea ca un bătrân prea înţelept. Eu văd că dumnealui cunoaşte semnele vremii şi crugul lunii şi al stelelor şi poate citi în zodii. E om învăţat şi ţine minte de demult. Şi cu toate că nici eu nu-s tânăr, dar înaintea lui mă dau biruit şi mă-nchin cu sănătate! Ridicându-se, moş Leonte a ciocnit oala, a mulţămit ş-a sărutat dreapta părintelui Gherman. — Ş-a mai rămas şi pentru alţii, a grăit iarăşi monahul. Se cuvine a mai sorbi din rodul pământului ş-al soarelui şi pentru moş Zaharia, fântânarul. Apa pe care-o scoate el la lumină cu mare meşteşug nu-i aşa de gustoasă ca vinul, dar e mai sfântă şi mai plăcută lui Dumnezeu. Noi, oamenii, suntem păcătoşi şi ne îndeletnicim şi cu altele. Şi mai închin şi pentru badea Gheorghiţă, vatavul de cărăuşi al cneazului Cantacuzin: am înţeles că-i om şăgalnic şi cântă din fluier. Şi pentru meşterul Ienachi coropcarul, care duce-n lădiţele lui lucruri uşoare şi de mare preţ: bucurii de fată mare. Şi după ce m-am plecat către toţi şi i-am binecuvântat, văzând că a mai rămas în fundul oalei ce-i mai dulce, mă-ndrept şi către gazdă. De la Ancuţa ne vin toate bunătăţile. Şi când râde spre noi ca acum, arată flori de lăcrămioare, şi-mi aduc aminte de primăvară. Mă-nchin şi la cinstita faţ-a dumisale! - Şi către toţi ceilalţi mă-nchin ca la codru verde! - a sfârşit părintele Gherman şi a sorbit cel din urmă strop din oală. Apoi s-a aşezat la locul său. Pentru toate aceste închinări, noi ne-am bucurat. Dar mai bucuros decât toţi s-a arătat comisul. — Prea cuvioase părinte Gherman, a vorbit el, tare sunt doritor să aflu din ce parte de ţară ai pornit cuvioşia ta şi pentru ce treburi te duci la târgul Ieşilor. A răspuns monahul: — După cum v-am mărturisit, prea cinstite comise, aşezarea mea întru aşteptarea morţii este sus, la Dudău. Acolo mă nevoiesc cu fraţii mei întru pustietate; avem oleacă de gospodărie şi creştem puţine oi şi vite. Şi uneori avem necaz din partea urşilor: ne strică averea; şi ieşim la război împotriva lor şi cu ajutorul lui Dumnezeu îi biruim, cu toporul şi cu cuţitul, căci noi armă de foc şi sabie nu se cade să purtăm: suntem slujitori cu duhul. Ş-aşa pe la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie ne închide iarna ca-ntrun bârlog şi nu mai vedem obraz de pământean până-n primăvară. Atunci ne coborâm la apa Bistriţei şi la prietenii şi cunoscuţii noştri. Grea viaţă ducem noi acolo, în pustie... La vorba asta, s-a oprit la el Ancuţa, cu cofăielul. — îţi mulţămesc, lele Ancuţa, pentru vin şi pentru căutătura ochilor. Poţi să umpli oala, ca să nu te trudeşti a veni a doua oară. Iar locul naşterii mele, cinstite comise, e tot la munte, în sat la Bozieni. Nu pot spune că am cunoscut pe tatăl meu. Maică-mea şi cu Dumnezeu l-au ştiut. Iar eu am crescut orfan şi-mi spălau de multe ori obrazul lacrimile maicii mele. Şi ea m-a jurat mănăstirii Durăului, în ceasul când a părăsit această lume, - ca să răscumpăr păcate trecute. Şi tot după jurământ fac şi drumul acesta la sfântul Haralambie în Ieşi. Trebuia de mult să mă învrednicesc a împlini diata. Şi iată, abia acum am prăpădit din ochi Ceahlăul şi simt schimbat gustul apei, de n-o mai pot pune în gură. Şi venind de la Bistriţa la apa Moldovei, mă minunam câtu-i de mare ţara. Ş-am poposit prin sate şi mi-au fost gospodarii pe unde-am găzduit ca nişte fraţi. Şi cum călăream pe marginea şleahului, pe sub cireşi, iată s-a arătat ochilor mei han ca o cetate ş-am auzit zvon de lăutari şi glasuri. Şi m-am îndemnat de mam oprit şi mi-am dus desagii într-o cămăruţă; iar ca să spun că nu-mi prieşte, aş săvârşi mare păcat; numai cât simt o mustrare că nu-s mai curând acolo unde m-a îndemnat cu jurământ maică-mea, acu treizeci şi patru de ani, când a trecut către lăcaşurile cele veşnice... — Mă vezi prea mirat, părinte, de cele ce spui, a întâmpinat răzăşul. Nici eu n-am văzut încă biserica sfântului Haralambie, şi, dacă n-aş avea atâtea încurcate trebi, aş încăleca, ş-aş merge şi eu cu sfinţia ta. Se vede că maica dumitale a avut o taină pe care dumneata n-o cunoşti. — Poate n-o cunosc, a răspuns călugărul, dar când eram un băieţaş săltat numai ia atâta de la pământ, am avut crâncenă vedere şi spaimă, şi maică-mea era lângă mine. Ş-atuncea am văzut pe acel Haralambie, pentru care trebuie să mă rog. Ochii comisului scăpărară spre noi cu mare nedumerire. — Care Haralambie? - întrebă el pe părintele Gherman. — A fost în vremea veche unul Haralambie, om foarte cunoscut până la Dominte, răspunse monahul cu glas deodată schimbat şi puse cu luare-aminte oala pe pământ, alăturea. — Cine-a fost, cum a fost şi ce-a făcut? - întrebă cu aţâţare comisul Ioniţă. Eu încă n-am auzit de el. — Se poate, urmă călugărul; căci de la întâmplarea aceea a trecut vreme adâncă. Acel Haralambie era un arnăut domnesc. Ş-aşa, prea cinstite comise Ioniţă, într-o bună zi Dumnezeu a vrut să-şi urască slujba la poarta Domniei şi să intre în codru, cu tovarăşi, cum era obicei pe-atunci... Ş-aşa cum se afla, cu seleaful stăpânirii pe el şi cu strai înflorit, a prins a lovi curţi boiereşti şi sate ş-a lua mare dobândă. Ş-avea el codrii şi drumurile lui, ş-anume fântâni şi trecători, pe care le ţinea sub putere. Şi pe cel ce se scula împotrivă-i îl pălea cu ham-gerul ori îl detuna cu pistolul. După atâtea îngroziri şi morţi de om, au căzut cu lacrimi la picioarele lui Vodă mulţi boieri şi negustori, şi norod, arătând răutăţile şi asupririle lui Haralambie. Şi Vodă a rânduit ispravnicilor să alcătuiască poteri şi să prindă pe vrăjmaşi. Ş-au pornit poterile şi s-au lovit cu hoţii ş-a biruit Haralambie. Iar alteori, când nu putea birui, se trăgea pe poteci şi prin munţi, în sălaşul fiarelor... Ş-au ţinut treburile aceste rele până ce tare s-a zbârlit şi s-a mâniat Domnia.  Şi-n ziua de Sântămăria mare,  la  15 a lunii lui august, s-a rânduit divan; şi Vodă Ipsilant a intrat posomorât între boieri. Nici n-a răspuns la închinări, ci numa-şi pieptăna barba cu degetele şi pufnea. — Am auzit iar de răutăţile hoţilor! - a prins a striga el. A pălit Haralambie la Dumbrăveni, la moşia noastră, ş-a răpit banii de la orândă şi de la moară! Atâtea nelegiuiri nu mai putem suferi! Strigă şi plânge norodul în toate părţile! Ce-ai făcut şi ce-ai rânduit, cinstite vornice? — înălţate Doamne! a grăit marele vornic de Ţara-de-Sus; am împuns ca cu strămurarea pe toţi ispravnicii, ş-au scos poteri, dar cu puţin folos. — Fără de nici un folos, cinstite mare-vornic, fără de nici un folos! — într-adevăr, fără de folos, măria ta, dar totuşi acuma avem ştiinţă de multe ascunzişuri, şleahuri şi gazde ale răilor. Lupu se-ntoarce unde a mâncat oaia, - aşa că acuma ne trebuie numai vânător vrednic. — Care vânător vrednic, vornice, căci până acuma toţi s-au dovedit mişei! — Măria ta, acest Haralambie a fost om tare între neferii Domniei, înainte de a se fi hainit. Şi braţ şi ochi ca dânsul n-are decât frate-său, Gheorghie Leondari, tufecci-başa, care-i om cinstit şi viteaz şi arată mare scârbă pentru răutăţile frăţâne-său. Măria ta, eu socot să chemi pe tufecci-başa; şi porunceşte-i să supuie pe frate-său... Vodă a stat ş-a cugetat, şi şi-a scărmănat barba, şi se plimba de colo-colo. — Aşa este, vornice, a grăit el. Am ştiut de frăţia asta, şi m-am bucurat de credinţa lui tufeccibaşa Gheorghie, dar n-am cugetat că el e vânătorul cel bun. Să vie acuma la poruncile mele! îndată s-au izbit unul în altul aprozii ş-au năvălit la odăile neferilor, şi tufecci-başa Gheorghie s- a înfăţişat. Iar Vodă şi-a pus barba-n piept şi s-a încruntat la el. — Ascultă, căpitane Gheorghie; am iubit slujba ta care mie mi-a fost cu credinţă şi cu dreptate. De aceea te-am miluit, şi-n vremea Jomniei mele ai dobândit curte şi moşie în ţinutul Ieşilor. Dar, precum ştii, fratele tău Haralambie a umplut ţara de plângere. Ş-.acuma a venit vremea să răspunzi pentru el. îţi dau, căpitane Gheorghie, două săptămâni. Alege-ţi slujitori câţi vrei. Până-ntr-acest soroc să-mi aduci la picioare, viu ori mort, pe fratele tău. Altfel, n-ai să mai vezi obrazul meu, nici lumina zilei! Tufecci-başa Gheorghie na răspuns îndată. Când şi-au ridicat boierii ochii către el l-au văzut fără sânge-n obraz şi, cât era de nalt şi de spătos, parcă se cumpănea. Apoi a grăit: — Am înţeles, măria ta! S-a plecat, a sărutat mâna lui Vodă şi a ieşit. Şi cum a ajuns la odăi a strigat la neferi ş-a ales cincizeci dintre ei. Şi pe loc le-a rânduit arme, cai şi ceas de pornire. Şi noaptea au şi fost pe drum, în locuri pustii. Ş-a doua zi Gheorghie Leondari, aflând de-o prădăciune, a şi călcat pe urmele hoţilor. Şi dintr-acel ceas s-a ţinut de paşii lui Haralambie, ca un câine care adulmecă putoarea fiarei. Şi 1-a mânat din culcuş în culcuş, zi şi noapte fără hodină. Şi-n ziua a opta, pe vreme de ploaie, în zori, a bătut cineva în geamul casei noastre, în sat la Bozieni. Maică-mea a răsărit de lângă mine. A tras grabnic zăvorul de la uşă. Ş-a intrat, ud şi cu obrazul supt şi cu ochii spăriaţi, prietinul nostru. îl ştiam frumos şi falnic. Şi când venea uneori, sară, şi se aşeza pe laiţă, îşi punea uşor mâna în creştetul meu şi mă mângâia. A zis repede şi răguşit: — Dă-mi să mănânc! Maică-mea s-a înfricoşat. Şi căuta tremurând blidele şi mămăliga rece. Din alte vorbe, am auzit pe acestea, şi nu le voi uita până la moarte: — Mă hăituieşte frate-meu Gheorghie ca pe lup! N-a avut vreme să îmbuce nimic. S-au auzit paşi afară şi glasuri: — Ieşi, Haralambie, c-au înconjurat grădina şi ne pierdem capetele! L-am auzit icnind cu mânie. A tras din seleaf pistoalele şi s-a izbit în uşă. Maică-mea m-a luat de mână ş-am fost şi noi îndată afară pe prispă. Şi-n livadă am văzut pe voinici, cu armele gata. Erau opt ori zece. Ş-atuncea am înţeles cine-i Haralambie. Maică-mea a început a plânge încet şi mă strângea lângă dânsa ş-am văzut că-i vreme de primejdie. Băteau cânii în sat fără contenire. Şi dintr-o dată au nălucit în margine călăreţi împânziţi. Ş-am auzit glasuri, şi pe hudiţi şi-n dosul casei. Iar tovarăşii lui Haralambie dintr-o dată s-au tras şi s-au risipit de lângă el ş-au prins a lepăda armele. Atuncea s-a arătat un om mare, cu mustaţa neagră. Maicămea a suspinat: — Aista-i frate-său; samănă cu el! A strigat ameninţând cu hamgerul: — Dă-terob! Haralambie a întins un pistol ş-a tras. Când 1-a lepădat ş-a prins din stânga pe celălalt, să tragă iar, tufecci-başa 1-a pălit cu hamgerul şi 1-a doborât. Maică-mea a ţipat cu groază. Hoţii s-au aşternut la pământ şi s-au supus. Neferii au năvălit din toate părţile. După năvală şi zvoană, unul dintre slujitorii Domniei a ridicat ş-a ţinut sus capul celui ucis. Chiar atunci răsărea soarele şi scânteia bruma-n livadă. Şi capul se uita cu ochi neclintiţi la mine şi-mi zâmbea cu mâhnire. Tufecci-başa Gheorghie s-a întors la Domnie cu capul tatălui meu. Şi s-a înfăţişat la Divan, şi 1-a pus pe covor, pe năframă roşă, la picioarele lui Vodă. îngenunchind alături, a grăit cu lacrimi: — Măria ta, am plinit porunca! Dar te rog să mă Ieşi slobod la pământul meu şi la linişte - căci am vărsat sângele părinţilor mei, care curge şi-n vinele mele... A fost jalnică vederea aceea ş-au plâns în divan Vodă şi boierii. Iar tufecci-başa Gheorghie, dobândind voie, s-a tras cătră pământurile lui; şi pentru durerea şi ispăşirea sa, şi pentru iertarea sufletului celui rătăcit, a clădit în târg la Ieşi biserica la care mă duc să mă închin... Iată pentru care pricină, cinstite comise Ioniţă, am fost jurat schitului Durau. Iar inima mea râvnea cătră oameni. De-aceea cuget uneori că puţine şi triste au fost zilele mele... Răzăşul s-a arătat mirat de povestirea monahului ş-a tăcut cu uimire o vreme. Dar după aceea şia venit în fire şi ne-a încredinţat că ceea ce vrea să ne spuie dumnealui e cu mult mai minunat şi mai înfricoşat.

B a l a u r u l         — Fraţii mei!   a început cu mare putere comisul Ioniţă, şi s-a desfăşurat în picioare cât era de nalt şi de uscat; adevăr mărturisesc în faţa lui Dumnezeu că istorisirea cuvioşiei sale părintelui Gherman mi-a zbârlit părul sub cuşmă; dar eu vreau să vă spun ceva cu mult mai minunat şi mai înfricoşat! — S-ascultăm povestirea comisului... a strigat cu glasu-i repezit moş Leonte Zodierul. Sascultăm povestirea cinstitului comis! Să vedem dacă avem pe lângă noi ce ne trebuie şi s-ascultăm. Chiar tare voiam să te rog, comise Ioniţă, să nu-ţi uiţi datoria şi cuvântul. Noi, aici, de când ţin eu minte, încă de pe vremea Ancuţei celei de demult, am luat obicei să întemeiem sfaturi şi să ne îndeletnicim cu vin din Ţara-de-Jos. Gustând băutură bună, ascultăm întâmplări care au fost. Socot eu, cinstite comise Ioniţă, că nu se mai găseşte alt han ca acesta cât ai umbla drumurile pământului. Aşa ziduri ca de cetate, aşa zăbrele, aşa pivniţă, - aşa vin, - în alt loc nu se poate. Nici aşa dulceaţă, aşa voie-bună ş-asemenea ochi negri: eu parcă tot sub ei aş sta până ce mi-a veni vremea să mă duc la limanul cel fără de vifor... Nu trebuie să;ţi încrunţi sprâncenele, jupâneasă Ancuţă, căci eu am fost prietin maicii tale. I-am căutat şi ei în cartea de zodii, cum ţi-am căutat şi dumnitale. Foarte bine şi foarte adevărat i-am spus, şi socot că nici dumneata n-ai rămas nemulţămită. — Ba am fost mulţămită, răspunse hangiţa râzând. — Se-nţelege, căci altfel nu se poate, jupâneasă Ancuţă; căci eu în taşca asta de la şold am carte veche întru care se spune tot adevărul. Când m-ai întrebat, ţi-am spus toate după rânduială: mai ales că porţi după dumneata miros de busuioc şi faci pe bătrâni să dorească anii tinereţii. — Asta-i foarte adevărat, întări răzăşul de la Drăgăneşti; însă asta o puteam spune şi eu, fără carte de zodii. — Se poate, comise Ioniţă, şi te poftesc, nu-fi uita cuvântul. Cum am spus, asemenea poveşti numai la un asemenea han se pot auzi. Deci am ascultat pe părintele Gherman, care iar s-a învălit întru întristarea sa şi tace. Ci eu nu ştiu, comise Ioniţă, dacă ai să poţi a ne arăta ceva mai înfricoşat. Vă spun drept că numai o dată, de când sunt, mi-am mai simţit aşa inima, ca potârnichea în căngile şoimului. Hangiţa a întors spre bătrân ochii ei aprigi, c-un glas pripit: — Când ai văzut întăi balaurul, moş Leonte! — Da, încuviinţă bătrânul, când am văzut întăi balaurul. Toţi ne-am întors pe dată către zodier, şi s-a ridicat şi părintele Gherman din barba sa. — Ce vorbeşti de balaur, frate? a întrebat cu tulburare comisul Ioniţă, şi s-a aşezat la locul lui. Care balaur? - Şi ne privea încrucişat şi nedumerit, parcă atunci căzuse între noi. — Când am văzut întâi balaurul... grăi cu linişte moş Leonte. Eram aşa, flăcău trecut de douăzeci de ani, şi părintele meu mă învăţa meşteşugul lui, căci şi el a fost zodier şi vraci care nu se mai afla pe lume. Şi pe după Sântilie, stând cu el la târlă pe dealul Bolândarilor, îmi arăta ziua buruienile şi rădăcinile pământului, iar noaptea stelele cerului. Atuncea am văzut întâi balaurul. Răzăşul de la Drăgăneşti răsuflă prelung şi aruncă o privire ca de duşman spre moş Leonte. — Asemenea dihanie mie încă nu mi s-a arătat... mărturisi el şi glasul parcă-i era slăbit şi fără curaj. Spune repede, moş Leonte, căci avem vreme destulă. — Mult n-am de spus, se apără zodierul, fărădecât numai ce-am văzut. Cu voia comisului Ioniţă, am să povestesc - şi mare dorinţă am s-ascult pe urmă istorisirea dumnisale... Moş Leonte îşi potrivi cu coatele chimirul, îşi pipăi taşca, şi se uită în juru-i ca să se încredinţeze că oala cu vin i-i la îndămână. Era un ţăran de la noi, de pe Moldova, ras şi cu mustaţa albă, plin la obraz, voinic şi c-oleacă de pântece. Şi când grăia şi râdea i se vedeau măselele ca nişte bucăţi de criţă. — Cât am moara asta, striga el când avea chef, nu mă tem de Cea-cu-dinţii-lungi... începu a vorbi cam repezit, cum îi era obiceiul. — Apoi cum ţi-aş spune eu mai degrabă asemenea întâmplare, cinstite comise? cuvântă el. Trăia la noi, la Tupilaţi, pe vremea aceea, un boier mare şi fudul: îl chema Nastasă Bolomir. Era nalt şincruntat ş-avea pe piept o barbă mare cât o coadă de păun. Acu se-nsurase el de două ori, cu toată rânduială. Şi luase întâia oară o fată de boier de la Bârlad, ş-aceea mult n-a putut suferi mâniile şi asprimile lui şi s-a întors bolnavă şi plângând la părinţii săi. Iar de-al doilea s-a însoţit cu văduva unui grec Negrupunte: frumoasă femeie ş-aceea, şi bogată. Dar n-au trecut doi ani de când le-a pus popa cununiile pe cap - şi-ntr-o toamnă am văzut-o galbenă şi ovilită, parc-o bătuse bruma; şi s-a dus la doftori prin străinătăţi, unde-a şi murit. A rămas boierul nostru singur o vreme, şi i se dusese numele că-i mor nevestele. Erau muieri în sat, frumoase, dar proaste, care stupeau după dânsul, când îl zăreau, ca după dracu. Tata chiar spusese râzând că de-acuma cuconu Nastasă Bolomir moare văduvoi - dar nu-i pasă, căci are curtea plină de ţigănci tinere... Aşa trecând o vreme, numai ce s-aude că boierul sensoară iarăşi. Cum se poate? Cu vreo văduvă de cele de abanos, cu vreo cneaghină de cele de la muscali, care umblă cu ciubote de iuft şi cu nagaică: numai aşa femeie ar fi potriva lui... Când colo, ce vedem noi? S-a dus la Ieşi şi s-a cununat chiar la sfânta Mitropolie, ş-a adus la Tupilaţi, în droşcă cu patru cai, o copilă ca de şaptesprezece ani. Când s-au dat jos la scara curţii, de abia ajungea cu fruntea la barba lui. Şi era bălaie şi râdea, parcă era soarele. Iar babele de la poartă şi de pe lângă odăile slugilor au prins a o căina ş-a o plânge: că-i aşa de puţintică şi de frumoasă, - ş-are s-o răpuie şi pe asta bărbosul. Iar Bolomir a luat-o aşa, frumuşel, de două degete de la mâna stângă ş-o purta ca pe un odor de mare preţ pe treptele de piatră, aşternute cu covor. Dar n-a apucat a o duce până sus, că numai s-a întors către dânsul râzând, a clătinat din cap şi parc-a vrut să-1 împungă cu nişte corniţe; s-a desprins de el ş-a fugit singură înainte. Era şi tătuca de faţă. Şi-a scuturat pletele şi nu i-a plăcut o treabă ca asta. Aşteptăm noi o vreme, după vorba babelor: vedem că cucoana Irinuţa nu-şi pleacă fruntea. Ba-i ieşiseră două ruje în obraji, şi râdea totdeauna arătând nişte dinţi mititei ca de şoricel. Dar erau pesemne dinţi ascuţiţi, căci pe boierul nostru cel mare îl vedeam mai scăzut şi mai tăcut. Avea cucoana Irinuţa gust să se plimbe până la Roman, ori să se repeadă până la Ieşi, apoi numai un deget mişca ş-o vorbă îngâna şi cuconu Nastasă îşi pleca barba şi-i făcea pe voie. Acu, nevasta grămăticului şi cu cămărăşiţa aflaseră nu ştiu de unde că drăcuşorul boierului nu-i nici bogată şi nici din cine ştie ce neam. Un fel de fată a unei nepoate de-a părintelui Mitropolit... Aşa zâmbeau ele şi făceau cu ochiul vorbind despre asta, cum îi treaba muierilor, că eu, ca un flăcău prost ce eram, nu înţelegeam nimica. într-o vară, mă aflam la târlă, precum am spus, şi de Sântilie venise la oi şi tata; şi stăteam într-o colibă de frunzări aproape de malul Moldovei, mai la o parte de ciobani. Şi de-acolo de la noi se zăreau gârlele şi scruntarele şi hanul acesta; la spate, departe, erau pădurile şi munţii până unde se vede ca o negură. Ce se mai întâmplase în sat, nu ştiam, şi nici nu mă îngrijeam eu de asta. Iaca într-un rând, la amiază, fiind singur şi priveghind ceaunul pus în cujbă deasupra focului, aud tropot de cal şi văd cu frică pe cuconu Nastasă Bolomir oprindu-se şi descălecând la coliba noastră, în singurătate. — Noroc bun, băiete, - zise. Tu eşti feciorul lui Ifrim zodierul? — Sărutăm dreapta, cucoane, eu sunt. — Unde-i tată-tu? — Tătuca, - zic, - îi la făcut fân nu departe de aici, pe coastă. Trebuie să vie la mâncare. — Dă o fugă şi-1 cheamă. Să vie numaidecât, în clipeala asta! Eu stăteam în cumpănă; dar boierul s-a uitat aşa de urât la mine ş-a întins mâna spre harapnicul de la oblânc, încât am şi apucat-o pe coastă, cu capul gol. L-am întâlnit în drum pe tătuca: venea la mâncare. Când a auzit că-1 cheamă aşa de aprig boierul, a făcut: Hm! ş-a clătinat din cap; dar nu mi-a spus nici o vorbă. Când am ajuns la colibă, am găsit pe Bolo-mir tot lângă cal, sprijinit c-un cot în şa şi cu barba-n piept. Eu m-am dat în dosul frunzarului. Tătuca a păşit cu îndrăzneală înainte. — Ce cauţi aicea, bre Ifrime? grăieşte boierul cu supărare. Eu umblu după tine în sat şi tu sălăşluieşti în pustie? — Sărut mâna, luminate stăpâne, răspunde tata; am venit la nevoile mele. Dar dacă mi-ai fi trimes măria ta un cuvânt, aş fi lăsat tot şi m-aş fi înfăţişat la curte. — Ştiu, grăieşte boierul tot supărat; dar eu n-am când aştepta! Ascultă, Ifrime, nimene nu ştie, şi poate nici tu nu ştii ce amărăciune mare apasă sufletul meu. — Supărarea-i de la Dumnezeu, stăpâne, şi trece. — Nu trece. Vorbeşti ca proştii, pentru că nu ştii. — Ba ştiu, măria ta, că supărările de dragoste sunt mai rele, dar trec ş-acestea... Boierul s-a uitat la el încruntat: — Ce ştii tu, bre Ifrime? — Măria ta, zice tata, eu ştiu multe, că aşa-i darul meu. Eu citesc nu numa-n zodii, ci şi pe obrazul omului. — Atuncea ştii tu, bre Ifrime, că-n casa mea a intrat un demon şi că nu mai pot avea linişte? — Ştiu, luminate stăpâne. — Ştii tu că mă chinuieşte ca pe Domnul nostru Hristos? şi-s ca un om însetat pe care-1 pedepseşti legându-1 de colacul fântânii? — Aşa este, stăpâne, precum spui. — Ascultă, omule: n-am putut face nimica nici cu mânia, nici cu rugămintea; şi pentru puţin lucru mi-am supus toată fiinţa mea ca un rob. Iar acuma, chiar în dimineaţa asta, cămărăşiţa mi-a adus ruşinoasă veste: că drumurile soţiei mele sunt pentru ocara mea şi obrazul cuconaşului celui mai mare al lui Vuza vornicul. Este unul Alixăndrel Vuza, poate l-ai şi văzut: în vara asta a intrat în casa mea de două ori sub cuvânt că are de vânzare nişte cai albi din ţara muscălească. El însă venea pentru altceva, şi eu n-am înţeles. Acuma am hotărât eu în inima mea ce să fac, am venit însă şi la tine, ca să nu greşesc cumva. Tu eşti un om care poţi cunoaşte adevărul şi vreau să mi-1 ceteşti şi mie... Boierul nostru era aşa de tublurat şi aşa de rătăcit, cum am văzut puţini oameni în viaţa mea. îşi rodea barba şi n-avea astâmpăr. Iar tătuca, fără întârziere a intrat în colibă şi a ieşit în clipă cu taşca aceasta pe care o vedeţi la şoldul meu. Şi scoţând cartea, s-a aşezat lângă foc pe scăunel, a îmbăiat degetul şi a început a întoarce foile. Boierul aştepta în picioare lângă cal. — Măria ta, în ce lună şi-n ce zi ai văzut lumina lumii? — M-a născut neneaca într-o marţi, Ifrime, în optsprezece zile a lunii lui octombrie. — Atuncea, a cuvântat tătuca pe gânduri, se cuvine să deschidem la zodia Scorpiei, căutând şi-n alte locuri, după rânduiala adevărată. Luminate stăpâne, aicea se spune adevărat, cum că măria ta eşti om mânios: deci cunoscând această patimă, nu trebuie să te Ieşi în voia ei. Şi a prins a-i citi tata, din cuvintele zodiei, cele ce se potriveau unui asemenea om năprasnic cum era boierul nostru. Şi cugeta că poate va putea să-1 domolească. Dar Bolomir îşi scutura barba cu mare nerăbdare: — Spune-mi, Ifrime, ce scrie despre căsnicia mea. Tătuca s-a uitat cu luare-aminte în carte şi i-a răspuns astfel: — Măria ta, casa nunţii domniei tale este Taurul. Cununia cu cucoana Irinuţa ai pus-o măria ta în luna lui april, în săptămâna luminată, după sfintele Paşti. Deci aceasta este însoţirea cea bună şi adevărată, după zodie. Iar aicea, stăpâne, scrie astfel: casa împreunării nunţii este Taurul, atuncea va avea mare noroc cu muierea lui... Şi mai spune aici mai departe, măria ta: casa norocului lui este Cumpăna: la acel ceas va avea tulburare mare a minciunoaselor mărturii... Aşadar, slăvite stăpâne, dacă sunt scrise aici aceste cuvinte, apoi atuncea eu socot că vorbele auzite sunt netrebnice, şi trebuie să depărtezi de la inima măriei tale gândurile cele rele. Boierul a stat puţin cugetând. — Se poate, Ifrime, să fie cum spui tu? — Slăvite stăpâne, aşa este precum spun. — Atuncea de ce s-a dus la Roman cucoana Irinuţa? A plecat ieri, cu vorbă că vine azi. — S-a dus, măria ta, căci aşa a voit Dumnezeu să nu se întâmple o cumpănă după vorbe minciunoase şi mânie... — Se poate... a mormăit boierul ceva mai domolit. într-adevăr, altfel s-ar fi întâmplat faptă cumplită... Aferim, omule; am auzit vorbe adevărate din cartea ta şi altă dată. Deci-dară ce socoti tu că trebuie să fac? — S-aştepţi, măria ta, căci are să fie bine... Cu acest cuvânt a plecat boierul de la coliba noastră. Iar tătuca s-a uitat după el lung şi zâmbind, până ce nu 1-a mai văzut. Apoi a lăsat ceaunul la cujbă pe focul stins şi mi-a poruncit să pun calul la căruţă. Cuibărindu-ne amândoi în iarbă, ne-am lăsat la vale, am trecut prin vad, - şi am mânat numai o fugă până aici la han. Aicea sta aşteptând în prag Ancuţa cea de altădată. O întreabă tătuca repede, trăgând căruţa lângă prag: — Fină Ancuţă, spune-mi, te rog, o vorbă bună. Asară a trecut cucoana Irinuţa de la Tupilaţi spre Roman? — Trecut, cum nu, nănaşule... — Şi înapoi aşa-i că încă nu s-a întors? — Nu; poate a trece mai cătră sară. — Atuncea ai spus, fină Ancuţă, cuvânt plăcut lui Dumnezeu. — Dar ce este? — Ce să fie? S-a milostivit un suflet bun să deschidă ochii lui Bolomir - ş-acuma el îşi scutură barba, crâşcă şi vrea să verse sănge. — Cum se poate! Cine-a făcut asemenea faptă? - a ţipat Ancuţa pocnindu-şi palmele. S-o omoare şi pe asta, după ce a asuprit ş-a pus în pământ două femei? Partea lui pe lumea cealaltă are să fie Caraoschi, - încaltea las' să-i plătească una de-a noastră şi pe astă lume... Aşa vorbind jupâneasa Ancuţa cu părintele meu, amândoi s-au sfătuit s-aţie drumul cucoanei şi să-i deie ştire să se păzească. într-adevăr, cinstite comise şi oameni buni, asta s-a întâmplat chiar în ziua aceea, pe la toacă. Soarele se-nvăluise la amiază în mare fierbinţeală şi-n aburi, şi de pe munte se suiau împotriva lui nouri alburii. Când s-a întins umbra asupra şleahului, iaca vedem venind de către Roman, în nouri de pulbere, caleaşca cu patru cai a cucoanei. Trece în lungul unui lan de păpuşoi, pe lângă un colţ de dumbravă, - şi tătuca iese înainte în mijlocul drumului, şi începe a face semne de primejdie cu braţele. Ţiganul de pe capră opreşte. Atuncea de sub colb s-a arătat către tata un călăreţ tânăr pe-un hărmăsăraş negru. Tata 1-a cunoscut numaidecât, după frumuseţă şi după îndrăzneala ochilor. — Cucoane Alixăndrel, zise tata; întoarce-te, că-i primejdie. Nu cuteza a trece mai departe. — Ce este, omule? - s-a auzit şi glasul cuconiţei; ş-am văzut-o plecându-se la scara trăsurii, cu gătelile ei albe, sub un cortel trandafiriu şi mititel. Atuncea s-au întâmplat două lucruri. A pornit dintr-o dată a juca un vânt iute dinspre apa Moldovei ş-a mânat pulberile pe mirişte ca pe nişte perdele. Şi-ntr-acelaşi timp am văzut dinspre cornul de dumbravă năvălind boierul, cu barba-n două părţi, cu slujitorii după el, răcnind cu mare glas. Am rămas înlemniţi, şi eu am simţit pe mine cămeşă de gheaţă. Alixăndrel şi-a opintit hărmăsăraşul în două picioare ş-a cercat a trage un pistol de la coburi. Cucoana Irinuţa a slobozit un ţipet şi s-a ascuns sub cortel. Boierul cu slujitorii s-au năpustit, au înconjurat trăsura, au prins pe tata şau dat jos din şa pe feciorul vornicului Vuza. — Mişele! răcnea cu străşnicie Bolomir cătră tătuca. Asta-i credinţa ta, ş-aşa-ţi este ştiinţa? Luaţi-1 şi legaţi-1 şi să-mi jupiţi din spinarea lui de-o păreche de papuci; dar să nu cumva să-mi iasă pielea c-o crestătură, ori c-o spărtură, că vă spânzur! Şi tu, hoţule! Eşti feciorul vornicului Vuza? - eşti neam de boier? Am să vă arăt eu la amândoi, şi ţie, şi jupânesei, cum ştiu eu să plătesc... Măi! - sentoarse el către argaţi, apucaţi şi desfundaţi căruţa solomonarului şi descălecaţi-i roatele de ciolane, şi după ce-ţi lăsa-o numa-n pinteni, să-i legaţi pe amândoi de dânsa, - c-aşa vreau să-i duc numa-ntr-o goană la Ieşi, până-n ogradă la sfânta Mitropolie! Ţiganii au şi înşfăcat căruţa ş-au prins s-o fărâme şi s-o descalţe. Alţi slujitori au apucat pe tătuca între harapnice. Unii au început a rupe straiele de pe Alixăndrel Vuza. Iar spre cucoana Irinuţa sa îndreptat, pufnind de mânie şi gâfâind, însuşi boierul, cu biciul plumbuit în mâna stângă. îi căzuse cuşma din cap şi vântu-i împrăştia şi-i amesteca barba cu pletele. Atunci a răsărit de sub cortelaşul ei cuconiţa, sprintenă, subţire şi mlădioasă ca o viperă. Şi 1-a înfruntat c-un ţipet şi cu ochi plini de ură: — Nu te-apropia de mine, urâtule şi blăstămatule! Zvârlise cortelul şi deodată îi crescuseră la mâni gheare agere cu care-şi ameninţă soţul. Mi s-a părut că văd în părul ei şi corniţele cu care voise odată să-1 împungă. în acelaşi timp tatăl meu răcnea cu glas înalt sub cuţitul lui Pârlea ţiganul: — Cucoane Nastasă, are să te-ajungă mânia lui Dumnezeu! Când a răcnit astfel sub cuţit bătrânul, s-a făcut o clipă tăcere. A scăpărat ş-a trăsnit cu sunet mare în munte. Şi deodată am văzut cerul îmbrăcat cu boltă joasă de nouri, şi vântul veni de la asfinţit c-o izbitură, închizând şi detunând uşile hanului. Peste Moldova, dincolo de dealul Bolândarilor, cerul se mişca şi se apleca rotindu-se împotriva pământului; ş-un muget peste fire şi nemaiauzit umplu văile venind dintr-acolo; şi toată lumea care se afla faţă, întorcând ochi holbaţi, a văzut balaurul venind în vârtej sucit, cu mare iuţeală. L-am văzut şi eu şi m-am cutremurat. Venea drept spre noi. Cu coada subţire ca un sul negru pipăia pământul, şi trupul i se înălţa în văzduh, iar gura i se deschidea ca o leică în nouri. Şi mugind, venea cumpănindu-şi coada; iar în răsuflările lui sorbea şi juca în slavă clăi de fân, acoperişuri de case şi copaci dezrădăcinaţi. Şi de sub mugetul lui lepădă o revărsare de grindină şi ape, parcă ar fi luat pe sus albia Moldovei ş-ar fi prăvălit-o asupra noastră. La vederea puterii lui, ţiganii au căzut cu feţele la pământ. Ancuţa s-a mistuit undeva într-o cotruţă a hanului. Eu m-am repezit la tata să-1 dezleg, - ş-abia am avut vreme să mă tupilez lângă el, sub căruţa cu roatele fără ciolane. Droşca cu caii învăluindu-se, a întors în loc ş-a apucat-o în goană spre Roman, având şi pe feciorul vornicului Vuza într-însa. Iar balaurul, alungând în partea cealaltă pe boier, 1-a cuprins, 1-a sucit şi 1-a izbit amestecându-i barba cu vârtejul, - pân'ce 1-a lepădat aproape mort într-o râpă mai încolo. Şi cum s-a întâmplat asta, năvala de ape şi piatră a stătut, şi numai mugetul fiarei a mai rămas stăpânind, - ş-am văzut-o cum se ducea către miazănoapte, ca un stâlp, pe urmă ca un fum, până ce încet-încet s-au alinat cuprinsurile. Apoi dintr-aceea i s-a tras moartea lui Bolomir. Iar unii oameni au scornit că părintele meu ar fi chemat balaurul, din sălaşul lui. Ca solomonar cuminte, tata îi lăsa pe oameni să vorbească, - însă el ştia mai bine decât oricine de care poruncă ascultase dihania furtunilor. într-adevăr, de drăcuşorul cel bălan nu s-a mai auzit nimic, şi nimene nu 1-a mai văzut niciodată.

Fântâna dintre plopi         Soarele bătea în hanul Ancuţei, scânteind în geamurile zăbrelite. Lăutarii se sculaseră din cotloanele lor şi-şi sticleau dinţii; Ancuţa cea sprâncenată aţâţa iar focul în covrul vechi de spuză; noi, gospodarii şi cărăuşii din Ţara-de-Sus, ne uitam numai cu coada ochiului la oalele goale înşirate pe lângă proţapuri. Dar scripcile şi cobzele încă n-aveau cătare. Şi nici comisul Ioniţă de la Drăgăneşti nuşi începu povestea pe care o aşteptam. Căci pe şleahul Romanului se vedea venind un călăreţ, învăluit în lumină şi-n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul încordat şi cu coama fluturând, în buiestru iute, luneca spre noi. înspre munţi erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singurătate şi-ntr-o linişte ca din veacuri; şi câmpurile erau goale şi drumurile pustii în patru zări; iar călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri. Şi cum ajunse drept han coti, căci aici îi erau sorţii să se oprească, - îşi scoase pălăria de pâslă neagră şi ne pofti pe toţi la bună-ziua şi noroc-bun. Era om ajuns la cărunteţe, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu turetci nalte ş-un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, ţinută numa-ntr-un lănţujel, atârna o blăniţă cu guler de jder. Avea torbă de piele galbenă la şold şi pistoale la coburi. Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită, cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseţă şi bărbăţie, deşi ochiul drept stins şi închis îi dădea ceva trist şi straniu. Cum coborî de pe cal, zâmbind cu prietenie şi privindu-ne cu ochiu-i limpede şi albastru, comisul Ioniţă îl cunoscu şi se repezi din locul lui, înălţând braţele şi strigând cu mare glas: — Oare mă-nşel? Nu eşti domnia ta prietinul meu Neculai Isac, căpitan de mazâli? Zâmbetul călăreţului pieri şi ochiu-i crescu, rotund şi aţintit. — Da, răspunse el cu glas moale şi blând; eu sunt Isac. Acuma te cunosc şi eu. Dumneata eşti comisul Ioniţă, de la Drăgăneşti. Cu mare plăcere văzui pe cei doi oameni îmbrăţişându-se. Şi tovarăşii ceilalţi erau mulţămiţi de asta. Şi ochii Ancuţei se înduioşară. Iapa cea bătrână şi slabă a comisului rânji şi râncheză în dosul hanului. — Aista-i cal din calul meu din tinereţă, zise comisul, semeţind capul şi desfăcând braţele. Străinul îşi întoarse ochiul spre dihania cea bătrână şi zâmbi uşor, fără să pară prea mirat. — Cu asta am umblat eu o ţară, urmă comisul. Amândoi, îţi aduci aminte? Am bătut drumurile şi ne-am părăduit tinereţile! De când ne-am despărţit însă, văd că ai pierdut o lumină. — Da, răspunse călătorul cu glasu-i blând. Am pierdut. Am avut o întâmplare năprasnică... Şi Dumnezeu m-a întors iarăşi prin locurile acelei dureri... — Cum se poate? Aici ai avut această întâmplare? — Da, prietine. îngăduie-mi numai să-mi duc calul la adăpost, să-1 grijesc şi să-i dau grăunţe. Pe urmă om bea un pahar de vin şi ţi-oi povesti ce nu ştii... Păşind sprinten, mazâlul trecu spre grajd, ducându-şi calul de căpăstru. Ancuţa, răsărind ca dintr-o amintire, privi după el şi grăi în şoaptă spre comis: — Aista-i omul cel din Ţara-de-Jos, de care vorbea maică-mea, când eram copilă? — Da, răspunse comisul; Neculai Isac de la Bălăbăneşti, din ţinutul Tutovei. Am fost prieteni buni în tinereţile noastre. — Spunea maică-mea, urmă Ancuţa, că a avut mare val şi erau să-1 omoare nişte ţigani aici, la vad la Tupilaţi. Era o poveste înfricoşată, de care nu-mi mai aduc aminte. — Atuncea are să ne-o spuie singur căpitanul Neculai, cuvântă cu mare mulţămire răzăşul. Şi ştii dumneata, dragă Ancuţa, că acest mazâl de la Bălăbăneşti, care se uită acum liniştit la noi şi grăieşte aşezat, a fost un om cum nu erau mulţi în ţara Moldovei. Voinic şi frumos - şi rău. Bătea drumurile, căutându-şi dragostele; se suia la mănăstiri şi cobora la podgorii. Şi pentru o muiere care-i era dragă, îşi punea totdeauna viaţa. Aşa om a fost. Ş-a avut ibovnice către toate zările. Ş-adulmeca pe drumuri fără hodină şi fără astâmpăr... La aceste vorbe, noi, răzăşii şi cărăuşii din Ţara-de-Sus, ne-am uitat unii la alţii prea bucuroşi, şam cunoscut că mazâlul trebuie să fie un om cum ne place nouă. Iar Ancuţa cea tânără şi-a înălţat 17 strâncenele zâmbind, şi-a potrivit mărgelele la gât şi cârligele de păr la urechiuşi. Şi când văzu pe mazâl că se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte, uşurel, mlădiindu-se, cum ştia ea că-i sade bine. Căpitanul Neculai păşi la butucul din preajma focului. îşi scoase blăniţa şi îşi înfăşură în contăş pistoalele. Puse şaua şi frâul deasupra şi se aşeză mulţămit alături, privind în juru-i. Ca şi cum ar fi ştiut ce doreşte, Ancuţa ieşi ca o şerpoaică pe gura gârliciului, aducând în dreapta cofăiel plin şi-n stânga ulcică nouă. Cu obrajii rumeni şi gâfâind, se opri lângă foc şi întinse mazâlului ulcica. Lăutarii se trăseseră pe nesimţite aproape şi rânjeau cu viclenie sunând din strune. Când văzui pe moş Leonte, cititorul de zodii, că-şi caută loc lângă cei doi prieteni, fără să stau prea mult la îndoială, mă ridicai de la proţapuri, făcui doi paşi şi grăii cu îndrăzneală: — Prea cinstite căpitane Neculai! Noi suntem aicea mai mulţi gospodari şi cărăuşi din Ţara-deSus, care foarte dorim să cinstim cu domnia ta o ulcică de vin nou şi s-ascultăm întâmplarea cea de demult... — Iubiţilor prietini, îmi răspunse mazâlul, mie mi-a plăcut totdeauna să beau vinul cu tovarăşi. Numai dragostea cere singurătate. Divanul nostru-i slobod şi deschis şi-mi sunteţi toţi ca nişte fraţi! Pe loc cufundând noi ulcelele în cofăiel, le-am închinat căpitanului şi ne-am strâns împrejurul lui, iar lăutarii au prins a cânta cu jale cântecul cucului bătrân. Ci nu mult după aceea, când am istovit vinul, s-a ridicat şi Ancuţa de la foc cu pui: fripţi în ţiglă. După ce-a venit alt vin ş-am închinat iar, într-o vreme a rămas căpitanul Isac de la Bălăbăneşti puţintel mâhnit, şi, cuprinzând pe comisul Ioniţă de umăr, a oftat ş-a zis, uitându-se spre pâcla munţilor, la asfinţit: — Săracă ţară Moldovenească! Erai mai frumoasă în tinereţile mele! Pe urmă s-a întors spre Ancuţa, tulburat, îngânând cel din urmă viers al lăutarilor: Trage, mândro, cu bobii... Trage, mândro, şi-mi ghiceşte Codrul de ce-ngălbeneşte, Omul de ce-mbătrâneşte... A apucat pe hangiţă de mână, şi ea nu s-a sfiit, ci numai clipea domol ca o mâţă desmierdată. Iar noi am rămas tăcuţi, căci am înţeles că mazâlul vrea să ne spuie întâmplarea lui de demult. — Domnilor şi fraţilor, a vorbit căpitanul Isac de la Bălăbăneşti, - ascultaţi ce mi s-a întâmplat pe-aceste meleaguri, când eram tânăr. De-atuncea au trecut ani peste douăzeci şi cinci. Catastihul acelor vremuri a început să mi se încurce. Eram un om buiac şi ticălos. Calul meu sta hojma cu şaua pe dânsul şi bătrânii mei nu-mi vedeau obrazul cu săptămânile. Maică-mea mă bocea în fiecare duminică şi mă blăstăma şi dădea liturghii lui popa Nastasă, ca să mă liniştesc şi să mă-nsor. Iar tatu-meu tăcea şo privea într-o parte, căci şi el fusese ca mine şi-i făcuse multe zile amare. Om nevrednic nu pot să spun c-am fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguţam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, şi pentru ei călcam multe hotare. Dumnealui comisul Ioniţă să vă spuie câte drumuri am bătut, căci şi el avea patima mea în zilele lui şi eram de multe ori tovarăşi. Aşa, într-o toamnă ca asta, duceam vinuri la ţinutul Sucevei. Şi eram în popas aici, la hanul Ancuţei, cu cărăuşul şi cu antalele. Şi mă aflam în mare mâhnire, căci dragostea mea din anul acesta se desfrunzise cu vara. Iar mama acestei Ancuţe se uita pe sub sprâncene la mine şi râdea, căci nici vinul nu-mi plăcea, nici pe lăutari nu-i sufeream. Umblam bezmetic şi singur ca un cuc. Era într-o sâmbătă, pe la toacă. Am încălecat ş-am purces încet, pe-un drumuşor, printre mirişti. Ş-ascultam în singurătate, pe sus, cocoarele care se călătoreau. Când am ajuns la malul Moldovei, am luat-o la vale, printre apă şi luncă. într-un răstimp au început clopotele la biserica de la Tupilaţi. Am oprit calul şi le-am ascultat cu jale, până ce au contenit. Şi-mi aduc aminte că, după ce au stat clopotele acelea, am auzit altele, de la bisericile altor sate, - şi picurau depărtate şi stinse: parcă băteau în inima mea. M-am trezit într-un târziu privindu-mă într-o revărsare de apă ca-ntr-o oglindă, şi m-am spăriat de mine, ca de o vedenie. Am pornit iar, şi umblam pe gânduri; până ce-am auzit zvon de glasuri. Treceam pe după o perdea de răcniţi şi nu mai vedeam balta. Am cotit într-un corn de luncă şi mi s-au arătat deodată gârle arzând în soarele asfinţitului, printre scruntare. Ş-o liotă de ţigani tocmai sfârşea de răstocit o creangă a apei, aproape, ş-acuma se împrăştiau după peşte răcnind şi ţupăind ca nişte diavoli. Am strunit calul. Am auzit un glas gros: parc-ar fi dat o poruncă. Puradeii şi muierile s-au oprit. Pe urmă, la acelaşi glas, au pornit înainte. Iar de la răstoacă un ţigan bătrân şi nalt, în durligi, s-a îndreptat spre mine, păşind rar, ca pe catalige, prin gârlă. Cineva 1-a strigat din urmă: — Und' te duci, măi Hasanache? El nici n-a catadicsit să răspundă. Pufăind din lulea, se apropia de mal. Din altă parte, porni după el o fetişcană cu fusta roşă. La un braţ de apă dădu a adânc şi prinse a ţipa ş-a râde, ridicându-şi la subsuori fusta. Trecu repede şi porni pe prund înaintea bătrânului. Hasanache răcni răguşit după ea, ameninţând-o cu pumnul: — Fă-napoi, fa! Ea-şi scutura capul gol, şi-şi sticlea dinţii. Aproape de mine se opri şi mă privi uimită, parcă vedea o sălbătăciune rară. — Fă-napoi, fa Margă! strigă iar ţiganul cel bătrân. Lasă pe boier în pace! Ea făcu iar semn de împotrivire din cap şi începu a râde. Era o fetişcană de optsprezece ani. îi văzusem în apă trupul curat şi frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai în cămaşă şi-n fustă roşă. Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, şi ochii iuţi mă tulburară deodată. Am simţit în mine ceva fierbinte: parc-aş fi înghiţit o băutură tare. Hasanache o ajungea cu braţul ridicat. Ea feri în lături, mă ocoli în fugă şi trecu iar spre baltă. La malul apei se opri şi începu iar să mă privească. Bătrânul îşi scoase luleaua, scuipă, şi rânji negru. Toţi dinţii dinainte îi erau rupţi. — Sărut mâna, beiule, nu băga în samă. E-o fată proastă, care n-a ieşit încă în lume. Marga chicoti, la malul bălţii, şi păru-i negru şi lins avea luciri de păun. Hasanache o ameninţă cu luleaua. Apoi iar se întoarse spre mine. — Dumneata trebuie să fii boierul care-a poposit la han, cu vin din jos... — Da, dar de unde ştii? — Mi-au spus lăutarii, care-s de-ai noştri. Am văzut obraz străin ş-am înţeles că dumneata trebuie să fii acela. Dacă mi-i da de-o găleată de rachiu, îţi pup mâinile şi-ţi zic bogdaproste măriei tale. îţi faci o pomană c-un ţigan bătrân şi nevolnic! încet-încet laia de la pescuit lăsase răstoaca şi venea cătră mine, împingându-se, ferindu-şi capetele şi privindu-mă cei de la spate pe după umerele celor dinainte. Unii întrebau ceva pe Marga. Ea le răspundea şoptit şi mă privea zâmbind, cu coada ochiului. Am tras de la şold taşca, am deschis-o ş-am scos din ea un bănuţ de argint. Hasanache 1-a prins din zbor şi 1-a vârât repede în gură. Am mai scos un ban ş-am făcut un semn ţigăncuşei. Ca o şopârlă sa zvârlit spre mine ş-a primit banul în poală. Hasanache prinse a urla către ceilalţi ş-a-i mâna înapoi spre baltă. Nu mai aveam de ce sta într-asemenea larmă. Am pornit spre han; însă cu îndoială. Pe când urcam un ponor, am mai întors o dată capul. Pe Marga n-am mai văzut-o. Eram nemulţămit. Calul mergea domol prin ţărâna moale şi eu mă gândeam la fel de fel de lucruri, în care amestecam pe ţigăncuşa cu fusta roşă. Cotii după colnic; şi dintr-o dată mi se înfăţişă, într-o văiugă verde, o fântâniţă cu colac de piatră, între patru plopi. Era un loc tainic şi singuratic. Apa neclintită, aproape de ghizdele, avea în ea ceva viu: mişcarea măruntă şi necontenită a frunzişurilor. Calul înclină capul şi rupse o gură de iarbă. îl strunii şi-i dădu pinteni. După o vreme, începui a vedea hanul. Atunci mai privii de cea din urmă oară îndărăt. în vârful plopilor, la fântâna singuratică, lucea asfinţitul. Iar în umbra de dedesubt sta Marga, cu mâna streşină la ochi. Mi s-a părut? A fost o arătare? Am zărit-o numai o clipă, cât a ţinut şi lucirea soarelui de deasupra. Pe atuncea nu cunoşteam, ca acuma, sufletul femeilor. Cu toate acestea, a doua zi dimineaţă, o aşteptam pe Marga. Pe când oamenii pregăteau boii ca să-i înjuge la care şi moş Irimia, vatamanul cărăuşilor, îmi lămurea ce drum trebuie s-apucăm, eu tot fulgeram cu ochii drumeagul Tupilatilor. Ce aşteptam eu însă nu se vedea. Mi-am potrivit coburii, am cercetat pistoalele. M-am plecat apoi, ca să strâng chinga calului, hotărât să încalec. Când înalţ capul, Marga la doi paşi de mine. întindea mâna, ca să mângâie botul roibului. Şi râdea. Era îmbrăcată cu fusta ei roşă şi cu polcă albastră. La cap îşi potrivise o batistă ca sângele. Gâtul îi era plin de hurmuzuri. în picioare avea încălţări nouă. Cu înfăţişarea ei neliniştită de căpriţă neagră, parcă ieşise din pământ. însă nu mă privea. Mi-am simţit inima bătând, ş-am văzut că mi-i dragă, măcar că era o ţigancă proastă. Când o întrebai: „Tu eşti?", răsări şi i se înfiorară nările. — Sărut mâna, boierule, eu sunt. Am venit să-ţi mulţămesc. Asară, abia am aşteptat să iasă jidovul din sâmbătă şi m-am dus la el cu carboava dumnitale. Mi-am ales ciuboţele! Şi-mi arătă pe rând încălţările, ridicând câte-un picior şi săltându-şi fusta cu vârful degetelor. Moş Irimia se trase mormăind la cărăuşii lui. îmi cunoştea el năravurile. Mă apropiai de fată. îi zisei râzând: — După cum văd, te-ai gătit de duminică. Eşti frumoasă ca o duducuţă. Vorba-i făcu mare plăcere. Sângele-i rumeni obrajii. Clătină din cap şi mă privi în faţă: — Nu m-am îmbrăcat pentru biserică! — Atuncea pentru ce? — Aşa mi-a plăcut mie. Am venit la orândă, să iau rachiu pentru uncheşul Hasanache. Şi să mulţămesc boierului, cum am spus. — Eu socoteam c-ai venit să-mi ghiceşti. — Nu, cuconaşule, că nu-s babă, nici spun minciuni. Ce ţi-aş fi putut ghici? — Credeam că mi-i ghici cu cine aş dori eu să mă-ntâlnesc într-un loc. — Unde? şopti ea râzând cu toată faţa. La fântâna dintre plopi? — Da. — Cu cea pe care-ai văzut-o acolo asară? — Da; de-atuncea o doresc. — Se poate, cuconaşule, îngână ea blând, şi ochii i se umbriră; dar aceea-i o biată fată din şatră şi dumneata numai cât şăguieşti şi te duci. Iaca, boii îi înjugaţi şi carăle pornesc. încaleci şi dumneata, şi ea te poate aştepta hăt şi bine. Desară cine ştie unde ai să înseninezi. — Ba s-aştepte, îi răspunsei eu privind-o ţintă, fără zâmbet. La două ceasuri după înserat, eu mă întorc şi sunt acolo. Ea-şi plecă nasu-n pământ şi tăcu un răstimp. Apoi, fără să mă privească, începu cu alt glas: — Dar după ce duci vinul unde trebuie, nu te întorci tot pe acesta drum şi nu poposeşti aici? — Ba da. însă poate fi întârziere, dacă nu mi-a pregătit boierul de la Paşcani banii. — Aşa? Se răsucea uşor în loc, la dreapta şi la stânga mlădiindu-şi mijlocul şi privindu-şi cu stăruinţă ciuboţelele. Apoi deodată îmi apucă mâna cu care ţineam dârlogii calului, mi-o sărută, se întoarse şi fugi. Se mistui undeva, pe sub zidurile hanului. O mai aşteptai o vreme cu ochii, dar n-o mai văzui. Ancuţa ieşi în uşă, ca să-şi primească banii de gazdă. Măcar ca nu mai era tânără, era frumoasă femeie, plină şi voinică, îmi zâmbea viclean, clătinând din cap, căci toate le pricepea şi toate le vedea. Era ca şi Ancuţa astălaltă, care se uită acuma la mine. Dar asta-i mai tânără şi mai frumoasă. Oamenii îndemnau boii şi carăle ieşeau scârţâind la şleah. Când a trecut şi cel din urmă car, al unsprezecelea, m-am zvârlit şi eu în şa. Lăutarii s-au ploconit cu cuşmele în mână, din colţul gârliciului. Eu am trecut la drum, şi Lupei, câinele cel mare, sur, slobozit de moş Irimia din lanţ, începu să latre şi să salte împrejurul roibului. Era o dimineaţă limpede de toamnă în valea Moldovei. Se auzeau clopote de biserici sunând în depărtări. Acuma zvonul lor venea până la sufletul meu blând şi cu dulceaţă. Am mers multă vreme aşa, având soarele-n spate şi apele Moldovei în stânga. Am trecut prin satele răzăşilor de la Miteşti, Năvrăpeşti şi Miroslăveşti. Pe urmă am lăsat valea Moldovei ş-am prins a sui dealul cel lung spre Brăteşti. Când am ajuns acolo, în codru, sub schit, am făcut popas. Dar eu nu vaş putea spune ce-am grăit cu oamenii pe unde am trecut, nici ce-am văzut; căci aveam în mine chipuri şi vedenii care mă duceau ca-n zbor aiurea. Cătră asfinţitul soarelui am fost la Paşcani şi m-am înfăţişat la curte. M-am închinat cu sănătate în faţa lui Cânta şi i-am arătat că i-am adus vinul tocmit. Dumnealui m-a bătut pe spate şi mi-a zis „brava"; mi-a orânduit odaie de mas şi mâncare ş-a rămas hotărât să descărcăm a doua zi. Mi-a mai povestit domnia sa cum i-a bătut piatra în anul acela viile de la Cotnari; dar nu prea băgăm de samă, căci se ridicau pâcle de pe Şiret şi venea sară. După ce-am mâncat ş-am făcut cercetarea oamenilor şi rânduiala pe noapte, am spus o vorbă tainică lui moş Irimia, care mi-a scos pe furiş calul la poarta curţii. Cu Lupei după mine, am pornit întâi la pas. în sat am luat-o în trap uşor. Pe urmă am pişcat roibul cu harapnicul. Ş-am mers într-o întinsoare, cu şuier de vânt în urechi, domolindu-mi fuga numai în sate. Şi la două ceasuri după înnoptat am văzut hanul Ancuţei scânteind c-o singură lumină. L-am ocolit ş-am apucat prin mirişti. Am dat pe urmă în drumeag. Ş-am pus pe roib în pas când am simţit că m-apropii de fântâna cu patru plopi. îmi bătea inima şi mă temeam să nu găsesc locul mort. O lună ştirbă şi roşcată se ridica din răsărit ca peste o pustie. Deodată, când simţii freamătul plopilor, Lupei mârâi uşor. Atunci descălecai. Poruncii cu glas scăzut: „Fii cuminte, Lupei!" Şi mă oprii. Am avut o tresărire năprasnică în toată fiinţa. Marga era lângă mine. în lucirea ştearsă a lunii, sta puţin întoarsă, cu fruntea grămădită în cotul mânii stângi. Când am atins-o, şi-a lăsat braţele în jos şi mi-a făcut faţă. O auzii râzând încet. Purta pe ea toate podoabele: le simţeam pipăind-o. N-avea duh de tutun şi capu-i mirosea a flori. în acei ani ai tinereţii, nopţile-mi păreau mai scurte. Şi vorbeam mai puţin. Cum a asfinţit luna, roibul a nechezat încetişor. M-am înălţat în picioare, lângă ghizdelele fântânii. Marga mi s-a aninat de umăr, şi-a grămădit capu-n pieptul meu ş-a prins a plânge. — Nu fi proastă şi nu plânge! i-am zis eu. Desară mi-i drumul înapoi. Vreau să-ţi aduc o scurteică de vulpe de la Paşcani. Ea se strângea în mine suspinând. — N-ai să te-ntorci. Că eu îs o roabă ş-o nemernică. Dar am să te aştept ş-am să mor lângă fântână dacă nu vii! Am stăpânit-o un răstimp sub braţ, ş-am învelit-o-n contăş, căci tremura toată. Şi după ce m-a sărutat şi i-am mângâiat ochii, am lăsat-o arzând, în lacrimi. Am încălecat ş-am purces repede c-un gând necontenit şi stăruitor să mă opresc şi să mă-ntorc spre ea. Cu cât mă depărtam, cu atâta o simţeam mai aprig în mine. La Năvrăpeşti, am prins a zări pe Moldova pâcle nedesluşite şi-n răsărit s-a arătat geana de ziuă. Când am coborât la Paşcani, răsărea soarele-n negura Şiretului. Am descălecat la poarta curţii, mi-am dus calul la grajd. M-am întors la cişmea şi mi-am stropit obrazul cu apă rece. Pe urmă m-am îndreptat spre pivniţă, unde auzeam glasul supărat al lui moş Irimia. Am descărcat cu bine vinul. Şi toate antalele de la podgoriile cele de departe, după ce-au călătorit în scârţâit de cară şi-n soare de toamnă, au coborât la întuneric, în hrube. Oamenii boierului le ciocăneau, trăgeau pe vrană vin cu trestioare. Şi la urmă a venit şi boierul în fiinţă, a gustat o cupă, ş-a ciocnit cu mine şi mi-a zis iar: Brava! - De-acuma, căpitane Neculai, a urmat el, să vii după mine în cerdac să facem socoteală şi să-ţi dau dreptul tău! Cu ce mi-a dat boierul, florini de argint, mi-am umplut taşca. M-am închinat supus către cinstitu-i obraz, i-am pupat mâna ş-am coborât către tovarăşii mei. Era vremea de-amiază. După prânz, am hotărât să luăm drumul înapoi, către locurile noastre. Dar mâncarea, pentru mine, n-avea gust şi preţ. Am înfulecat hulpav ceva, în fugă. Şi, cu gândurile nopţii, mi-am lăsat tabăra ş-am dat o raită printre oamenii şi slujbaşii curţii, întrebând de-o scurteică de vulpe. Banul bun găseşte ce-ntreabă. Aşa c-am găsit îndată o blăniţă cu faţa de postav roş. Ş-am simţit, luând-o în mână, plăcerea ţigăncuşei, şi-n suflet mi-au scăpărat ochii ei iuţi. Am făcut calea-ntoarsă, încet, în pasul boilor. Era o zi lină, fără boare de vânt. Şi-n făgetul nalt, bătut de brumă, frunzele se desprindeau singure şi cădeau domol fâşâind: codrul parcă era o fiinţă şi ofta trudnic. Mergând în pas leneş, mângâiat de soare, dormitam în şa. Şi-mi visam ibovnica la fântâna cu patru plopi. Cu carăle, am mers astfel până către sară. N-aveam de ce mă grăbi. Pe urmă, când a intrat în mine neliniştea ca un pojar, m-am alăturat de Irimia, la carul cel din cap, şi i-am spus şoptit: — Moş Irimie, popasu-i la han la Ancuţa. Eu mă duc înainte. V-aştept acolo. Bătrânul şi-a întors cu mustrare ochii către mine: — Bine, căpitane Neculai. Du-te unde ştii şi ne-om vedea la han. Am dat pinteni calului. După douăzeci de obraţe, în jurul meu începu să salte şi să latre vesel Lupei. Moşneagul, mă gândeam eu, e cu grijă, ca totdeauna. Mi-a trimes străjer. Am pus calul în buiestru şi-i ascultam, în liniştea înserării, bătaia potcoavelor pe şleah. Stele se aprinseră în cerul curat. Câteva focuri clipiră şi parcă le răspunseră pe dealurile de dincolo de Moldova. Drumul era fără oameni, şi câmpurile! înţepeniseră în linişte, ca-ntr-o taină. Mi-am împins roibul de-a dreptul spre locul ştiut. Luna încă nu răsărise. Sub plopi, la fântână în vălcică, era mai întuneric. M-am apropiat pe jos, cu frâul calului trecut prin cotul mânii stângi. Când m-am oprit, am simţit numai freamătul neostoit al frunzişului. Am legat calul sub unul din plopi, de-o tufă. Lupei s-a încovrigat sub botul lui, în păiuş. Am aşteptat o vreme; nu multă. Când ieşi luna în răsărit ca un ochi de spaimă, câinele mârâi. Dar tăcu îndată, căci cunoscuse pe cel ce vine. Păşii spre fântână. Zării prin întunecime umbra Margăi: parcă venea fugind. Se opri c-un ţipăt înăbuşit: mă văzuse. Apoi se repezi şi mă cuprinse de grumaji. Gâfâia şi mă strângea către ea, scâncind. Rămase lipită de mine, şi după ce se potoli, suspină prelung şi adânc. Lepădai contăşul în iarbă, aproape de colacul de piatră al fântânii, şi mă lăsai jos. Fata îngenunche lângă mine. îi vorbii, mângâind-o: — Margă, ieri-noapte îţi era răcoare şi tremurai. Ţi-am adus scurteică juruită. Ea pipăi haina, râzând fericită, şi o trase pe mâneci. Grăi alintându-se: — Acu văd, boierule, că ţi-a fost puţintel dor de-o biată fată... Se întinse lângă mine. Am cuprins-o în braţe. O desmierdam şi ea avea o înfiorare ş-un gemăt ca de sălbătăciune rănită. — Ce ai tu, Margă? am întrebat-o eu într-un răstimp. Ca şi cum aş fi lovit-o, răsări în capul oaselor şi prinse a-şi bate fruntea cu pumnii. — Boierule! Calcă-mă-n picioare, omoară-mă şi zvârle-mă-n fântână căci nu ţi-am spus mai degrabă! I-am cuprins braţele strâns, îngrijat deodată. — Ce este? Nu înţeleg. Vorbeşte lămurit! Ea acuma plângea, şi se apleca spre mâinile mele, sărutându-le. — De ce nu mă baţi? de ce nu mă zdrobeşti? Iaca ce-i. Uncheşul Hasanache m-a trimis ieri dimineaţa la crâşmă. A băgat de samă că te uiţi lung la mine şi mi-a spus să viu şi să-ţi intru în suflet şi să ne-ntâlnim... Şi să-i spun lui unde mă găseşti. Şi el, cu cei doi fraţi mai mici ai lui, Dimachi şi Turcu, să vie când îi fi cu mine, unul să-ţi fure calul şi ceilalţi doi să sară şi să te doboare... Abia-i desluşeam vorbele din tânguire. — Şi tu ce-ai făcut? Le-ai spus unde vin să te găsesc? — Le-am spus, că altfel mă omorau. — Şi de ce n-au venit asară? — Au aşteptat să te-ntorci cu paralele de pe vin. — Ş-acuma au să vie? — Au să vie! răcni ea, înăbuşit. N-am putut răbda de dragoste ş-am vrut să mai stai cu mine, deaceea nu ţi-am spus cum am venit. Dar acuma nu mai pot, şi-ţi spun; căci vor să te omoare şi să-ţi ieie banii. Au mai făcut ei fapte de-acestea şi nu se tem de nimica! Acuma eu ştiu c-au să mă înjunghie, căci au înţeles că-mi eşti drag, ş-au să priceapă de ce-ai scăpat, dar de-acuma înainte nu-mi pasă! Mă ridicasem din locul meu, răcit de-un fior. Fata îmi îmbrăţişa genunchii: — Du-te repede! du-te repede! Glasul ei era plin de groază. Era prea târziu. Câinele începu a hămăi deodată sălbatic, întărâtat şi duşmănos. Mă repezii spre cal. „De-acu mă omoară, căci m-au auzit!" răcni Marga cu obrazul la pământ. în urma mea, în întunecime, cu ură, izbucni un strigăt gros: cunoscui glasul lui Hasanache. Am fost din câteva sărituri lângă cal. Lupei, c-un urlet, se izbise de ceva în tufe şi prinsese, rupând. L-am îndemnat cu glas apăsat: „Prinde, Lupei! Nu te lăsa!" Era un câine tare şi ager la colţ, în care îmi puteam pune nădejdea. Am smuls frâul, am încălecat ş-am deschis coburii. Cu pistolul în mână, am dat pinteni calului şi l-am repezit după larma câinelui. Din urmă-mi am auzit urlete omeneşti de îndemn. Cum suiam din vălcică în goană, am desluşit pe zare, la limpeziş, mogâldeaţa ţiganului care fugea de câine. Am tras cu pistolul; am auzit zăpăitul câinelui după el: nu-1 nimerisem. Ajuns sus, îmi îndreptai calul după glasul lui Lupei. Eram tare în şa, aveam arme la mine şi nu mă temeam. Dar cum goneam pe cel dinainte, din urmă simţeam că mă alungă şi pe mine cineva. Auzeam glasurile de îndemn tot mai aproape, din urmă şi pe două părţi, ca şi cum ar fi vrut să-mi taie lăturile. Pe mirişti, luna ştirbă vărsa o lucire slabă. Pe fugarul dinainte îl vedeam. întorsei capul la dreapta şi la stânga. Ţiganii din urmă se ţineau de mine zvârlindu-se în prăjini. Şi răcnetul lor, acelaşi cuvânt, îl repezeau din când în când celui dinainte. Deodată-i înţelesei, - când băgai de samă că alergam cotit. Cel gonit de Lupei fugea şerpuit prin mirişte; cei din urmă mă ajungeau. Şi deodată-mi ieşiră pe lături înainte. Săltau ghemuiţi şi răsucindu-se ca nişte diavoli negri. Unul dintre ei rămase pe pământ şi făcu pieziş din dreapta către mine. Celălalt îmi căzu şi el în stânga, înţelesei într-o clipă primejdia. Dar eram agitat în goană. Auzii vâjâitul prăjinilor aruncate în picioarele calului. Am avut un vârtej scurt ş-am căzut. însă eram deprins şi cu de-acestea. în clipa prăbuşirii picioarele nu-mi erau în scară. Mă rostogolii în mirişte, mă ridicai iute din şale şi făcui faţă. Ţiganii veneau peste mine. C-un zbârnâit mă pătrunse o lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept. Ridicai pistolul şi fulgerai la un pas, între ochi, pe cel ce mă încăleca. Se prăbuşi peste mine, stropindu-mă cu sânge. Ş-auzii în preajmă şi hârâitul sălbatic al lui Lupei care rupea pe celălalt. Simţii sub şold şpanga ce mă lovise. O apucai şi mă opintii în sus. în ochiul drept aveam o săgetare adâncă şi forfotit de sânge. Cu ochiul teafăr zării spre şleah lumina hanului şi începui a răcni c-un glas schimbat de tulburare şi de durere. Lupei prinse a gâfâi împrejurul meu ş-a-mi da târcoale. Ceilalţi doi duşmani se mistuiseră în întuneric. Dinspre han porniră a-mi răspunde chiuituri prelungi şi se aprinseră făclii. Până ce mi-au venit tovarăşii, mi-am legat strâns cu batista de la gât ochiul atins. Calul icnea la cinci paşi de mine şi se opintea din când în când să se scoale. Când l-au împresurat cărăuşii şi l-au cercetat, i-au găsit picioarele dinainte rupte. L-am lăsat acolo; şi, cu acelaşi glas schimbat şi răguşit, am îndemnat pe toată lumea îndărăt. Au pornit cu făcliile spre plopi, şi sileam şi eu scrâşnind din dinţi, ameţit, slăbit şi mişel. La fântână i-am găsit pe toţi cu capetele buluc asupra colacului de piatră. Sub lumini lucea sânge proaspăt. — Au stropşit-o ş-au prăpăstuit-o în fântână... am grăit eu slab. — Pe cine au prăpăstuit, pe cine au zvârlit? mă întrebă moş Irimia. Eu n-am mai simţit putere să răspund. Pe sub batistă m-a năboit iar sângele; mi se prelingea prin mustăţi şi-mi intra în gură. Şi parcă gustam din sângele împrăştiat pe colacul fântânii. Când îşi sfârşi căpitanul Neculai istorisirea, asfinţi soareli în munţi şi se întinse umbră peste valea Moldovei şi asupre hanului. Focul se stinsese. Noi, gospodarii şi cărăuşii din Ţara-de-Sus, am rămas tăcuţi şi mâhniţi. Numai comisul Ioniţă mormăi ceva şi se uită cu fudulie în juru-i. Ancuţa cea tânără grăi: — Tot aşa îmi povestea şi mama, demult, despre întâmplarea asta. Ţiganii ceilalţi doi au fugit şi s-au mistuit în codru... — Da, aşa-i, asta-i o întâmplare din vremea noastră.. întări, tot fudul, comisul Ioniţă de la Drăgăneşti. Am îndrăznit şi eu să ridic glasul într-un târziu, ş-am întrebat: — Mai este în fiinţă fântâna cu cei patru plopi? — Nu mai este... a răspuns încet moş Leonte, cititorul de zodii. S-a dărâmat ca toate ale lumii... Cu toate acestea, căpitanul de mazâli o vedea. Sta împovărat în locul lui, neclintit şi cu capul plecat. Obrazul drept, boţit spre ochiul stors, parcă era încleştat şi pecetluit pe totdeauna într-o durere. Iar ochiul cel viu, mare şi neguros, privea ţintă în jos în neagra fântână a trecutului. Târziu, la înserat, s-a aprins iar focul. Şi căpitanul Isac s-a ridicat din locul lui, a prins pe Ancuţa de mână ş-a cerut, pentru sine şi pentru soţi, vin vechi în oale nouă.

                                                         Cealaltă Ancuță               — Într-adevăr, în vremea veche s-au întâmplat lucruri care astăzi nu se mai văd, a grăit încet, în întunecimea înserării, meşterul Ienache coropcarul. încă părea cuprins de sfială după istorisirea căpitanului Neculai Isac. Totuşi glasul lui ne-a deşteptat la viaţa acelui ceas. Şi aşteptând pe Ancuţa, cu oale nouă şi vin proaspăt, am prins a ne apropia cu vorbe unii de alţii. Un fior de vânt sosi între noi din valea Moldovei. M-am dat lângă vatră, am împuns ş-am zădărât cu vreascuri focul aţipit în blăniţa-i de spuză. Când se răsuciră flăcări şi ne văzurăm iarăşi, fiorul de vânt stătu şi se aşeză peste noi şi peste han o negură uşoară de toamnă. — Acum nici nu mai sunt oamenii care au fost, urmă meşterul Ienache; şi comisul Ioniţă încuviinţă din cap, cu putere, asemenea cuvânt. Acuma trăieşte o lume nouă şi becisnică. — Aşa este! mormăi întărâtat răzăşul de la Drăgăneşti. — Şi iernile pe-atunci erau mai tari, hotărî coropcarul, ap-ropiindu-şi de foc luleaua de lut cu căpăcel de alamă. Dulama care o am pe mine e de pe-atunci; şi eu acuma n-am ce face cu dânsa în vremea iernii. O port aşa între umeri, ca să mă fudulesc cu dânsa. Asemenea să ştiţi dumneavoastră, căpitane Neculai şi comise Ioniţă, că şi verile erau mai îmbelşugate. Şi nici prin târguri nu erau atâţia venetici cu dugheni nouă: şi noi, coropcarii, eram îmbrăţişaţi prin sate ca nişte prieteni buni. Acuma trebuie să-mi plec grumazul mai tare şi să-mi port marfa sus, în munte. Numai acolo se mai găsesc oameni care n-au văzut încă târgurile; şi fetele înfloresc de bucurie când le deschid lădiţele. Apoi era şi altă credinţă-n Dumnezeu. Se duceau negustorii la Rusalim şi se-ntorceau sfinţiţi...Chiar eu m-am învrednicit de-am călătorit, pe jos, până la Sfântu-Munte. Ş-acolo am văzut un schit pe clonţ de stâncă şi monahi cu dreaptă credinţă se suiau şi se coborau de-acolo cu scripetele, în panere, căci drum naveau. Iar la noi, în târg la Ieşi, era aşezată Domnia cu altfel de rânduială. Când ieşea Vodă de la Curtea Domnească jucând pe hărmasar negru şi înconjurat de neferi, prostimea se punea cu dosu-n sus şi cu fruntea-n pulbere. Iar când te miluia un boier, nu-ţi dădea un grăiţar, ci un ban de aur. S-a întâmplat ca eu să fiu tânăr, să trăiesc pe-atuncea şi să mă bucur altfel de viaţă. Hălăduiam fără grijă şi eram cu chimirul bine căptuşit. Iar într-un rând, pe când îmi pregăteam lăzile ca să mă duc la iarmaroc, la Baia, în Ţara-de-Sus, s-a întâmplat în târgul nostru la Ieşi mare bucluc. Vă rog numai oleacă să îngăduiţi până ce-oi potrivi în lulea o frunză de tutun, căci atâta păcat am înaintea lui Dumnezeu, pe lângă altele. Şi să desfund ciubucul, pentru că Satana atâta grijă are: să-1 înfunde. Dar cel mai mare peste ceruri, peste pământuri şi peste mări s-a milostivit şi ne-a învăţat să facem suvac. Ş-apoi să vă spun că, pe când mă aflam în uliţă la Carvasara şi mă tocmeam pentru marfă cu doi negustori armeni, iaca s-arată dinspre Beilic, cu mare zvoană, o roată de arnăuţi, având în mijloc pe-un om legat. Lume multă după dânşii, mai ales muieri şi copii. Şi ieşeau căţei de sub gangurile şi bolţile negustorilor, hămăiau şi urlau. Negustorii de pe la toate tărăbile s-au bulucit barbă lângă barbă ş-au prins a se-ntreba boldindu-se. Arnăuţii umblau toţi cu hamgerele şi cu şuşane-lele gata, parcă s-ar fi temut ca omul legat să nu rupă funia şi să-i deie la pământ cu dosul palmelor. Cel prins era întru adevăr om nalt şi voinic - subţire în mijloc, lat în spate. Avea mustăţi bălai şi ochii negri şi se uita fudul în juru-i. Era îmbrăcat cu mintean şi cu ciubote roşii cu tureatca răsfrântă, ca un răzăş cuprins. Era cu capul gol şi cu buzele sângerate sub mustăţi. Se afla între arnăuţi unul Costea Căruntu, slujitor la agie. Când a trecut pe dinaintea negustorilor, s-a întors cu fală ş-a bătut iarăşi pe cel prins cu pumnul peste fălci. Am întrebat: — Cine-i omu ista şi cum îl cheamă, jupâne Coste? — Aista-i un rău ş-un mişel, a răspuns slujitorul agiesc. — Mă rog dumnitale, cum îl cheamă şi ce vină are? — îl cheamă Todiriţă Catană, un răzăş nebun şi nemernic din ţinutul Vasluiului. Şi fiind slujbaş la luminăţia sa vornicul Bobeică, a avut aşa neobrăzare, încât şi-a ridicat ochii asupra luminăţiei sale. Şi a cutezat să se-nţeleagă cu sora luminăţiei sale, duduca Varvara, - ş-au fugit astă-noapte. Dar luminăţia sa oblicise ceva şi pusese străji. Aşa că l-au ajuns şi l-au prins la Moara de Vânt. A fost muncă şi bătălie. Pân-acolo n-a fost chip. Câţi ţigani şi slujbaşi boiereşti îl ajungeau, pe toţi îi stâlcea şi-i dobora. Până ce nu l-au înconjurat arnăuţii domneşti cu hamgerele n-a fost chip să-1 supunem. Răcnea că el pentru duduca Varvara poate să-şi deie şi viaţa. Apoi l-am legat cum vedeţi şi l-am bătut peste fălci cum se cuvine - de are să-şi stupească limba şi măselele; ca să înţeleagă asemenea ticălos ce nu se cade să îndrăznească! — Foarte bine i-ai făcut, jupâne Costea, - am zis eu, şi împreună cu mine au încuviinţat şi toţi ceilalţi negustori. Dar când spuneam noi aceste vorbe, mişelul acela, Todiriţă Catană, şi-a întors fruntea şi s-a uitat drept şi holbat spre noi. Era om frumos şi îndrăzneţ, după cât se vedea, şi m-am cam înfricoşat de privirea lui. Pe urmă m-am gândit că tot au să-1 spânzure şi mi-a trecut sfiala; ş-am râs către dânsul. După aceea am grăit spre slujbaşul agiei: — Jupâne Coste, pentru vrednicia dumnitale, poate să-ţi dăruiască ş-o moşie luminăţia să vornicul Bobeică. Fii bun şi îngăduie o ţâră şi mai ţine puţintel în loc pe răul acesta şi pe arnăuţi, ca să ne spui ce s-a făcut duduca Varvara, sora luminăţiei sale. — Pe duduca Varvara o trimite boierul la mănăstire la Agapia, precum cere legea, ca să-şi plângă acolo greşala tinereţii. Chiar i-a şi rânduit căruţa şi slujitorii. Iar pe acest fără de minte răzăş îl duc ca să-1 închid în turnul Goliei, ca să aştepte acolo porunca lui Vodă. Sfârşitul lui are să fie sub buzdugan, aşa după cum înţelege orice om cu scaun la cap. — Aşa este, am zis eu cu încredinţare. Şi toţi negustorii din uliţă şi-au închinat bărbile ş-au arătat că şi ei tot asemenea dreaptă socotinţă au. Apoi după roata de arnăuţi s-a luat mahalaua ca după o laie, cu colb şi câini, cu muieri şi prunci, — şi Costea Căruntu pălea din când în când peste fălci ori peste grumaz pe răzăş. Aşa l-au dus şi l-au închis la Golia în turn, pe când eu mă clănţăneam cu armenii pentru marfă. Şi sfârşind târgul şi plătind aur cu zimţi, mi-am luat sarcina cu marfa-n spinare şi m-am dus acasă s-o aşez în cutii: marfă delicată şi subţire, mai mult pentru ochi şi pentru inima părţii femeieşti. Am rânduit-o frumos, am pus cutie peste cutie, am lustruit ca totdeauna cu grijă alămurile cu care-s ferecate, după cum le vedeţi şi-n ziua de azi; şi dormind un somn bun până ce-au cântat cucoşii straja a treia, m-am sculat, m-am pregătit, am luat coropca-n spate, şi cu ciomagul şi luleaua am pornit hai-hai, când se îngâna ziua cu noaptea. Ajungând în uliţa Goliei, aud larmă cumplită. Şi de la mănăstire ţâşnesc pe poarta de fier călăreţi cu părul vâlvoi. — Aman! Ce este, oameni buni? ce s-a întâmplat, lume dragă? Costea, cu capul gol, îndemna cu harapnicu-n mână: — Acu, băieţi, trebuie să fi apucat pe la cişmeaua Păcurarului! Să nu-1 lăsaţi! Cum l-ajungeţi, îl străpungeţi şi mi-1 aduceţi mort. — Jupâne Coste, a răspuns atunci un arnăut bătrân, cine poate să ştie drumul pe care a apucat blăstămatul acela? Cât a fost legat, am avut stăpânire şi putere asupra lui; dar acuma, dacă i-s slobode braţele şi are în pumnul lui fier, ş-a încălecat cal, nu se găseşte voinic care să-1 poată ajunge şi să-1 poată răpune. — Ce grăieşti tu, moşnege? - a răcnit slujbaşul agiei. — Nu te supăra dumneata, căci grăiesc adevărat, jupâne Coste. Căci noi îl cunoaştem de mai multă vreme pentru alte isprăvi ale lui. Aista-i un zălud care a făcut slujbă şi-n oastea nemţască, - şi i-a spăriat şi pe nemţi. Şi s-a oştit şi-n războaie adevărate şi are pe el crestături de gloanţe şi de sabie. Calul fuge în goană şi el stă în picioare în şa. Ridică sacul de orz în mâna dreaptă. Bate ca un berbec cu capul, şi pe cine-1 păleşte îl dă jos fără suflare. Ştiindu-1 aşa, l-am cetluit bine, l-am lepădat pe duşumea şi i-am pus proptea la uşă. Şi numai nebun ca el a fost vrednic să roadă funia, s-o lege după aceea de-o gratie, să-şi facă loc prin fereastră şi să pogoare în lungul turnului. A sărit la strajă şi i-a luat iataganul şi pistoalele, - a găsit undeva un cal, s-a dus; - unde să-1 aflăm noi acuma, jupâne Coste, şi ce-i putem face? Ş-aşa se frământa jupan Costea Căruntu şi răcnea ca un leu, încât pe loc slujitorii au apucat-o în toate părţile călări pe păr. Văzând ca i-a urnit după fugar, slujitorul domnesc s-a mai potolit, şi numai pufnea, - parcă se-năduşa şi nu-i mirosea bine. Avea un om al lui lângă el. I-a poruncit să-i aducă arme şi cal înşeuat. Atuncea am găsit şi eu cu cale să m-apropii şi să-ntreb cu mare uimire: — Jupâne Coste, pe mine tot nu m-ajunge mintea, cum s-a putut întâmpla asemenea faptă într-o cetăţuie cu ziduri nalte şi cu turn cum îi Golia. Pe lângă ziduri şi turn, se mai află puşti, lanţuri şi oşteni. Şi să scape aşa cu uşurinţă un nevrednic ca acela, care a cutezat să ruşineze o cinstită casă boierească! — întreabă-mă, Ienache, şi eu nu ţi-oi putea răspunde, - a pufnit iar slujbaşul. Acuma în mine au să bată toţi şi la mine are să se uite strâmb luminăţia sa vornicul Bobeică. Acuma slujba mea şi pricopseala mea au căzut jos. Să intru în sfânta mănăstire, să dau părintelui Nicanor un sorocovăţ să-mi facă o slujbă pentru scăpare de năpaste, - nu mă rabdă vremea, căci m-ajung din urmă supărarea şi harapnicul boieresc. Trebuie să mă repăd după hoţ, dar iarăşi trebuie să mă întorc, căci, după răsăritul soarelui am poruncă să pornesc pe duduca Varvara la drum. Trebuie s-o întovărăşesc, cu alţi slujitori, până la mănăstire la Agapia. Pe cale mi s-ar putea întâmpla alte necazuri şi nu ştiu ce-oi face. Inima mea, bre Ienache, acuma-i ca un fier roş, pe nicovală: şi trebuie să bată-n ea ciocanul. — De ce te înfricoşezi dumneata, jupâne Coste? am cercai eu a-1 domoli. Pe ticălos 1-îţi prinde; pe duducă îi duce-o la sfânta mănăstire; iar Domnia şi boierul s-or linişti, - şi pentru credinţa domniei tale, te-or milui după cuviinţă. Grăind aşa, - l-am lăsat încă fierbând lângă turnul Goliei, ş-am pornit la vale pe drumul Păcurarului, ca să nu m-apuce soarele în târg. Şi nădăjduiam aşa, în mine, că şi de data asta tot stăpânirea are să biruiască pe cel viclean. La marginea târgului m-am întâlnit cu unii din oştenii Domniei, care se întorceau la pas pe cai asudaţi. Erau supăraţi şi se uitau urât. Nu găsiseră şi nu prinseseră nici un răzăş. Acuma mi se lumina mintea şi-nţelegeam de ce-a mânat Costea Căruntu pe slujitori într-aceea parte, căci pe acelaşi drum avea a umbla şi căruţa duducăi Varvara, către mănăstire. Ş-un nebun, cum se vede că este Todiriţă Catană, numaidecât trebuia să încerce a-i aţine calea. Am priceput că de asta mai ales se temea jupan Costea. Am mers aşa o vreme pe drum lung. Când s-a suit pe cer soarele şi mi s-a îngreuiat în spate coropca, am poposit la o fântână şi mi-am potolit setea. Ş-am stat aşa sub arşiţă, aşteptând din zare un creştin drumeţ, care să mă primească lângă el, în căruţa cu fân. Ca şi-n alte daţi, Domnul Dumnezeu mi-a venit întru ajutor - şi s-a arătat dintr-o zare un om cu căruţa. S-a oprit la fântâna cu cumpănă ca sadape caii -şi eu spunându-i o vorbă bună, el mi-a răspuns cu prietinie. Am pus lădiţele bine, m-am aşezat în fân alături, ş-am mers aşa prin sate şi prin locuri singuratice până la Târgu-Frumos. Acolo omul cu căruţa a apucat în altă parte de lume, iar eu, cu lăzile-n spate, am intrat în pădure la Strunga şam mers la răcoare până ce-a asfinţit soarele în Şiret şi s-a arătat luna în urmă la răsărit. Atuncea mi-am pus jos lădiţele, la altă fântână, ş-am stat acolo până ce mi-a trimis Dumnezeu, de pe alt drum, altă căruţă. Era o căruţă uşoară, care venea iute, cu doi cai sprinteni. Omul a oprit şi ma întrebat: — De unde vii, măi creştine? — Tocmai de la târgul Ieşilor viu, gospodarule, şi mare pomană ţi-ai face dacă mi-ai scurta drumul, căci eu sunt coropcar, prietinul oamenilor, şi nu fac nimănuia nici un rău.          — Dacă vii de la Ieşi, suie lângă mine şi te grăbeşte... a grăit omul acela. Eu m-am suit lângă el şi îndată am trecut Şiretul. Iar pe lângă podul de lemn juca luna în apă - şi fulgera spre noi lumină. întorcându-mă spre om să-i mulţumesc şi să-i spun cuvânt bun, am înţeles îndată că lângă mine-i Todiriţă răzăşul, şi l-am cunoscut. El a rânjit, sticlindu-şi dinţii; şi m-am înfricoşat că mă cunoaşte şi el. — Tu eşti, zice, neguţătorul acela care a râs către mine, ieri, la Carvasarâ. — Am râs, răspund eu, căci mi-a plăcut faţa domniei tale. Nu te supăra, căci sunt om sărac şi umilit. — Tu eşti oaie din turmă, îmi întoarce el cuvânt: şi te păstoreşte lupul. Să ştii că asta eşti tu. — Bine, zic, asta sunt: numai nu te supăra pe mine. El iarăşi a râs. Apoi a fluierat ascuţit - şi caii, înţelegând putere îndărătul lor, s-au întins mai cu grăbire la fugă, pe şleah. Catană răzăşul se întoarce iar către mine. — Ce se mai aude în târg la Ieşi? — Ce să s-audă? - zic. Ştiu că dacă nu ţi-oi mărturisi adevărul, îmi răpun capul. Costea Căruntu de la agie trimite oştire multă după dumneata. Şi el duce singur pe duduca Varvara la mănăstire la Agapia. A pornit, socot eu, cam pe la prânzişor. — Asta-i bine, îngână răzăşul. — Asta este, zic eu iar, şi să ştii că el cunoaşte că şi dumneata trebuie să fi apucat tot pe acesta drum; şi a luat cu sine tărie, de care trebuie să te temi, căci eşti numai unul singur... Răzăşul râde iar. — Ascultă, omule, zice; eu pot pieri, dar de temut nu mă tem. Şi tu ia aminte la cuvântul meu şi din ce spun eu să nu ieşi. Acuma mergem încă o bucată de drum, până într-un loc care se cheamă Hanu-Ancuţei. Acolo eu vreau să mă opresc şi s-aştept pe jupan Coste, cu toată sila lui. Când are să vie, el n-are să mă găsească şi n-are să mă vadă, - dar eu n-am să fiu departe. Am să fiu lângă voi ş-am să vă am sub ochiul meu. Ş-am s-ascult şi vorbele pe care ai să le spui. El are să te întrebe şi tu ai să-i răspunzi c-am apucat şleahul înainte către Timişeşti, ş-am fugit de el cu mare spaimă... Să-i spui ade vărul, că m-ai văzut şi m-ai cunoscut, - însă nu într-alt chip, căci altfel ne mai putem întâlni într-această viaţă şi-n această lume. La asemenea vorbe, eu am plecat capul ş-am răspuns cu supunere; mă gândesc că poate întradevăr nemernicului i-i frică de puterea Domniei. însă de puterea celor mari nimene nu poate scăpa. Aşa, cinstite căpitane Neculai şi comise Ioniţă, dorind eu pedeapsă celui rău şi rânduială în ţară, am ajuns, nu în târzie vreme, aicea, la Hanul Ancuţei celei de-atunci. Era închis şi se afla numai cu luna în singurătate. Bate Catană în porţi, se deşteaptă câini răi, - s-aude înlăuntru glasul Ancuţei. Răzăşul strigă: — Lele Ancuţă, am venit la sfatul şi prietinia dumitale. Eu sunt Todiriţă Catană, şi dacă nu-ţi mai aduci aminte de mine, acuma ai să-mi cunoşti necazurile. Pe loc Ancuţa a tăcut; a grăit blând cu câinele; pe urmă a tras drugul ş-a desprins clempuşurile de fier. A deschis uşa, ne-a vârât în ochi pe rând făclia de ceară ş-a zis către Catană: — Intră. Dumneata eşti răzăşul cel nebun, cu pricina. Am auzit astăzi veste de la Iaşi despre isprăvile dumnitale. Atunci Todiriţă Catană s-a îndreptat din şale şi s-a uitat la dânsa. Ancuţa de altădată era muiere frumoasă, ca şi aceasta de-acum. Căta la el cu ochii mari şi-i luceau în ei două făclioare mititele. Răzăşul s-a uitat lung la dânsa, apoi şi-a lepădat pe-o laiţă pistoalele şi iataganul. S-a întors şi i-a cuprins mâna dreaptă care-i era slobodă. Ancuţa a prins a râde. — Stai, să pun lumina deoparte şi să-nchid porţile, a grăit ea, şi pe urmă spune ce ai de spus. Eu ştiu că nu eşti un ora cu mintea întreagă, căci te pui cu stăpânirea. Se vede că nu eşti înţelept, căci iubeşti o copilă de boier. Asta-i dragoste cu primejdie. Dar am înţeles că ai făcut o ispravă mare în târg la Ieşi, la turnul Goliei. Se bat cap în cap arnăuţii şi neferii Domniei şi te caută pe toate drumurile. Au să te găsească ş-au să te taie. — Lele Ancuţă, a răspuns Todiriţă Catană; dacă mi-a fi scris să mor, oi muri. Pentru o dragoste pot să-mi dau viaţa / tinereţile mele. Află, lele Ancuţă, că-n noaptea asta, - poate! peste-un ceas, poate peste două, au să cadă într-adevăr aicea, la porţile dumnitale, oştenii Domniei. Cu ei se află Costeaj Căruntu, care m-a legat ieri şi mă bătea peste fălci în vederea norodului. Costea Căruntu, dragă lele Ancuţă, duce pe duduca Varvara în pustie, la Agapia la mănăstire. Şi eu vreau să-ndrăznesc a scoate din mâna lor dragostea mea; ori izbândesc, ori îmi las aici oasele. Atunci, la aceste vorbe, am văzut-o pe Ancuţa înfricoşată. A clipit din ochi şi şi-a dus palmele la obraji. Ş-a răcnit subţire: — Tu eşti nebun, Todiriţă Catană, aşa cum spun şi alţi oameni! Dar îndată după aceea s-a întors şi s-a aplecat către el şi 1-a întrebat cu grabă cum socoate el că şi-ar putea împlini planurile. Trăgându-se amândoi în celălalt colţ de odaie, lângă vatră, au prins a descânta frunte lângă frunte, - şi mai ales Ancuţa mi se părea mie că grăieşte cu foc şi cu patimă. După ce-au isprăvit ei de grăit şi de pus la cale, Todiriţă Catană a venit împotriva mea, s-a oprit şi s-a uitat la mine cu sprâncenele încruntate. Avea nişte priviri pe care voiam să le lepăd din mine şi nu puteam. Nici n-am îndrăznit a-i spune nimic. Am înţeles aşa că a făcut legământ cu moartea şi de asemenea om trebuie să mă tem. — Du-te; nu întârzia... i-a grăit Ancuţa, când el îşi luă armele. Şi-a întins mâna pe umărul lui, apoi şi-a tras-o iute înapoi. Catană, ca şi cum l-ar fi întors braţul ei, s-a sucit în loc, a cuprins-o cu dreapta pe după gât ş-a sărutat-o. — Dacă se scoală soţul meu şi te vede, a zis ea râzând, măcar că-i bătrân, se poate supăra... Pe urmă a rămas neclintită, lângă uşă, - ş-a ascultat cum grăieşte răzăşul cu caii, cum îi îndeamnă şi cum porneşte. Vuietul căruţei s-a depărtat şi nu se mai auzea şi ea tot stătea cu urechea aţintită. Şedeam împovărat lângă lădiţele mele şi nu înţelegeam nimica. Ce fel de vânt tainic mâna veştile aşa de grabnic de la Ieşi în lume? Şi cum se pot aduna şi înţelege într-asemenea chip doi oameni străini? înalţ privirile: văd că Ancuţa s-a aşezat pe o laiţă: se uită înspre mine şi făclia îi joacă în luminile ochilor; dar nu mă vede. Parcă tot ascultă şi nu vede. Şi aşteptăm aşa până ce sună zvoană pe şleah - şi cu mare larmă de glasuri şi pocnete de harapnic se opreşte în bătătură alaiul cel mare de la Ieşi. Şi-ndată aud răcnetul lui jupan Costea Căruntu şi hangiţa se scoală din locul ei, deschide uşa şi saltă făclia deasupra capului. Pare apoi a-şi aduce aminte şi de mine şi, plecând numai uşor fruntea, îmi suflă pe sub braţ: — Dumneata, meştere Ienache, ştii ce ai de spus. Au tăbărât slujitorii Domniei, răcnind să le deie vin. Jupan Costea însă i-a înfruntat şi i-a ocărât şi i-a scos afară la cai şi-n jurul căruţei. Acolo, sub poclăzi, în lumina lunii, grămădită cu capu-n piept asupra genunchilor, am văzut pe duduca Varvara. Mi s-a arătat ca o umbră şi mi s-a părut că tot plânge. Iar jupan Costea, bătând cu sabia în podele, s-a apropiat şi m-a cunoscut. — Cum se poate, bre Ienache, zice - aşa degrabă ai ajuns în aceste locuri? Spune-mi dacă n-ai aflat cumva pe drum veste despre mişelul pe care-1 căutăm. — Jupâne Coste, zic, am auzit despre Todiriţă Catană pe care-1 cauţi dumneata şi l-am văzut... — Cum se poate, bre Ienache? a strigat slujitorul agiei; iar hangiţa s-a întors către mine, aţintindu-mă. — L-a văzut, a adaos ea. A trecut pe aici. — Da, încuviinţez eu; a trecut pe aici ş-am oblicit c-ar fi apucat spre vadul de la Timişeşti cu mare spaimă... Am auzit larma slujitorilor de-afară şi mi s-a părut că jupan Costea se bucură. — De armele noastre nu poate să scape! a răcnit el cu tărie. Hangiţa zâmbeşte şi grăieşte cu blândeţă: — S-aude că şi-ar fi găsit tovarăşi alţi răi şi bezmetici şi vor să prade marfa pe care o duceţi dumneavoastră în căruţă. — Ce? Cum? - s-a îngrijit omul stăpânirii. Are să-şi lese căpăţâna sub picioarele calului meu! — Moldova vine mare după ploi, grăieşte iarăşi hangiţa, şi vadul de la Timişeşti acuma e greu de trecut. — Cum se poate? Şi alt drum nu-i? — Este drum prin Tupilaţi. Treceţi pe pod umblător. — Atunci oamenii mei grăbesc după el şi-1 înfundă acolo, la Timişeşti, iar eu trec căruţa cu marfă boierească pe podul umblător. Facem două trebi bune şi mulţămim pe stăpânii noştri. Ne ferim astfel şi de orice fel de întâmplare potrivnică... Şi-ntr-un sfert de ceas, cât au mai stat acolo oamenii stăpânirii, lelea Ancuţa m-a coborât cu dânsa în pivniţă ş-am scos amândoi la lună cofe cu vin. Şi adăpându-se oamenii şi făcând zarvă şi prinzând mare curaj, au juruit pieirea mişelului fugar ş-au apucat-o pe şleah înainte. Iar jupan Costea, cu o samă de slujitori, a pornit prin partea ceastlaltă ca să deie pe podul umblător de la Tupilaţi. Lelea Ancuţa i-a dus pe drum foarte scurt şi m-a ţinut toată vremea lângă dânsa. Cum am ajuns la malul apei, jupan Costea a strigat cu mare glas la podar. Şi s-a înfăţişat un moşneag cu pletele-n ochi şi surd. — Să ne duci de ceea parte! a răcnit Căruntu la el, arătându-i cu sabia celălalt mal. — Vă duc, boieri dumneavoastră, bâlbâie moşneagul cu groază. Da-i apa mare, măria voastră, şi-i greu de trecut atâta norod, şi cai şi căruţă, şi fiind şi la vreme de noapte... — Nu-i nimica, moş Bara, îi ţipă hangiţa la ureche. îi treci pe dumnealor pe rând. întâi pe cel mai mare şi pe duduca din căruţă. După aceea or trece caii; pe urmă ceilalţi. Eu nu m-amestec, jupâne Coste, dar spun numai o vorbă. Şi nu s-a face decât după cum porunceşti dumneata. — Ţine podul bine şi bagă samă! s-a întors jupan Costea către moşneag. Mă treci întâi pe mine cu sora luminăţiei sale vornicului Bobeică. Şi dacă nu-ţi faci bine datoria, să ştii că unde-ţi stă capul, au să steie picioarele! Moşneagul şi-a vârât între umeri capul şi s-a tras către şăici. Iar jupan Costea Căruntu, cu vorbe blajine, a coborât din căruţă pe duduca Varvara, subţirică şi plină de spaimă. Când a trecut spre pod, s-a apropiat de ea lelea Ancuţa, aplecându-se să-i vadă ochii. Scripetele a prins a scârţâi pe odgon şi apa rupea şi fărma în solzi lumina. S-a lipit podul încet de celălalt mal ş-a rămas acolo neclintit şi tăcut. Nu s-a auzit de acolo nici un glas, nu s-a simţit nici o mişcare. Numai pe Ancuţa o vedeam că ascultă cu încordare, şi-i sticlea luna în ochi. O priveam stând aşa şi aşteptând, şi de la o vreme m-am întors de către ea cu frică. Nimenea n-a înţeles ce-a fost şi ce s-a întâmplat, cu toate strigătele şi chemările de mai pe urmă ale Ancuţei ş-ale oamenilor. Târziu, în zori, au venit gospodari din Tupilaţi ş-au adus iarăşi la cestălalt mal podul. Am găsit într-o şaică pe moşneag legat. Şi-n cealaltă şaică pe jupan Costea, strâns în funii până la sânge, cu căluş de răşină-n gură. Când l-am slobozit din funii şi i-am dat afară căluşul, a început a se prăvăli într-o parte şi-ntr-alta tehui şi şi-a stupit în prund dinţii de dinainte amestecaţi cu sânge închegat. Aşa era de prăpădit, încât a trebuit să-1 culce oamenii lui în căruţă, ca să-1 poată duce înapoi la agie. Aşa, m-am mirat eu de asemenea întâmplare, şi înţelegeam că lelea Ancuţa, când se uita la lună, auzea ce se petrece la celălalt mal. Eu n-am ştiut ce-a fost şi nici jupan Costea n-a spus niciodată. Nu cred să fi fost farmece de-a hangiţei, măcar că ea auzea. Mai degrabă răul acela, Todiriţă Catană, a stat acolo la pândă ş-a stropşit pe slujitorul Domniei. De sfătuit s-au sfătuit ei lângă horn, dar o femeie nu poate pune la cale asemenea fapte. De la Ancuţa am aflat târziu după aceea că acest mişel ar fi scăpat cu duduca Varvara în ţara ungurească. Ş-atunci iar am bănuit-o c-ar fi fost cu ştiinţa ei. Am fost eu, căpitane Neculai şi comise Ioniţă, multă vreme mâhnit pentru asemenea blăstămăţii, care s-au petrecut în târg la Ieşi şi la apa Moldovei.

                                   Judeţ al sărmanilor             S-a ridicat din tohoarca lui, de la un proţap, un om mătăhălos, şi s-a arătat în lumina focului păşind legănat. Numai după cum aducea picioarele, rar, cosind cu ele parcă, s-ar fi putut cunoaşte că-i cioban. Se vedea asta însă şi după glugă, după căciula dintr-un berbec, după chimirul lat şi lustruit şi mai ales după cămeşa scorţoasă de spălaturi în zer. Purta toiag nalt pe care-1 ţinea de sus. Şi ochii mititei, abia-i vedeam de sub streşina frunţii şi a sprâncenelor. Avea plete creţe unse cu unt, iar barba-i era rasă cu custură de coasă. — Eu toate le-am ascultat şi toate au fost istorisiri frumoase, a grăit el gros, şi nu mai doresc decât s-aud întâmplarea gospodarului istuia nalt şi uscat. Şi după asemenea vorbe cătră comis se cunoştea că-i un om din sălbătăcie. Nici nu-1 băgasem în samă pân-atunci; dar el toată vremea stătuse acolo cu noi, şi tăcuse. Tăcuse şi-şi văzuse de vin, şi abia acuma-i venise gust de vorbă şi chef. Cu mâna stângă făcu vânt oalei peste flăcările focului. O auzii ţipând în întuneric, la grămada cioburilor, - se sfarmă şi tăcu, încheindu-şi soarta. — Asta n-a mai cunoaşte băutura, vorbi iar ciobanul rânjind, - şi nu ne-om mai întâlni decât după ce-oi fi şi eu ulcior. Iar cei care nu mă cunoaşteţi, să ştiţi că eu nu-s mai departe decât de la Rarău, ş-acolo am stână cu alţi tovarăşi, şi bordeie pline cu putini de brânză şi de lapte acru, şi alte bordeie cu poclăzi şi cojoace. Şi mă cheamă Constandin Motoc. Cine vrea să ştie, pot să-i spun că mă duc până într-un sat la apa Şiretului, să aflu dacă mai sălăşluieşte pe lume os din osulj părinţilor, - o soră ce-am avut şi cu care nu m-am văzut dini tinereţile melc. Dac-a fi moartă, să mă întorc înapoi la oi şi laj tovarăşi şi la întristare, pe vârf de munte, unde nu se domoleşte vântul niciodată, - ca şi gândul omului. Dar eu râd, căci mi-am adus aminte de-un prietin, carele mi-a spus că, dac-oi trece pe la HanuAncuţei, să beau o oală de vin, să beau două, pân' ce-oi vedea tulbure şi să nu spunj la nimeni ce i s-a întâmplat lui într-o vreme, pe locurile acestea. Mi-a povestit câte a pătimit. Dar pot spune că, bând atâta vin cu o asemenea oală, nu-mi mai pot aduce decât cu greu aminte de-o întâmplare ca aceea. — Ce întâmplare? întrebă, după obiceiul lui, comisul Ioniţă. — O întâmplare, cinstite om bun, o întâmplare a aceluia care mi-i mie ca un frate. Măi lăutarilor: voi să ziceţi pe strunii după mine un cântec de voinicie al lui Vasile cel Mare, hoţu; ş-apoi dac-a dori lumea, oi spune; dacă nu, oi tăcea. începu deodată a cânta pe nas, c-un glas din cap, subţire, cu totul nepotrivit făpturii lui mari. — Ascultaţi, măi! Care-i tânăr şi voinic Iese noaptea la colnic Fără par, fără nimic, Fără brâu, fără pistoale, Numai cu palmele goale... îmi venea a râde ascultându-1 cum zice subţire, şi mâl veseleam, căci nu mi-i silă de omul cu chef. El s-a oprit arătându-şi dinţii, dar mai mult cu harţag decât cu voie-bună. — Acu cioroii să tacă, a zis el iar cu tărie şi gros, şi să-şi ascundă diblele sub aripi. Vreau să vă spun dumneavoastră,! dacă nu vi-i cu supărare, povestea despre care v-am vorbit. Şi dacă nu v-a plăcea, să nu-mi spuneţi pe nume. S-a posomorât spre umbra neagră a hanului, şi-a potrivit toiagul la subsuoară, sprijinindu-se în el după obiceiul ciobanilor, apoi s-a întors spre noi şi şi-a plimbat ochii în jur, - fără să ne vadă, căci privirea lui dintr-o dată se cufundase în timp. Dintre noi toţi numai Ioniţă comisul îl privea într-o parte cu oarecare nerăbdare şi dispreţ, - căci îl astupase aşa tam-nisam un om de rând şi din proşti, când domnia sa avea de povestit lucruri mari. Ciobanului însă nu-i era ruşine şi nu cunoştea asemenea rânduieli. — Ce-am vrut eu să spun? ne întrebă el, zâmbind din depărtare şi din singurătate. Apoi ce-aş vrea eu să vă spun, m-aş prinde mai degrabă să vă cânt din fluier; dar n-am chip. Aşa că trebuie să grăiesc cum m-oi pricepe. Era prietinul acesta al meu trăitor în sat la Fierbinţi, pe Şiret, fiind în acele vremi stăpân pe moşie un boier chiabur tare cu numele Răducan Chioru. Era acest boier om stătut şi văduvoi şi din când în când avea dumnealui plăcere pentru căte-o muiere dintr-a oamenilor, pentru care lucru noi râdeam şi făceam haz într-o privinţă. Dar iaca prietinul ista al nostru păţeşte şi el pozna şi nu-i mai vine-a râde. Află de la alte femei binevoitoare, că pe Ilinca lui a poftit-o boierul pân' la curte. — Cum se poate una ca asta? sare el în sus. — Iaca se poate; ba încă s-a întors acasă c-un testemel nou, roş ca focul. 28 Atuncea prietinul acesta al meu a simţit că-i creşte pe spinare păr de câine turbat. A lăsat în drum, dinaintea orândei, sania încărcată cu saci, a zvârlit biciul în coarnele boilor ş-a tras de după o scoarţă bărdiţa. Văzând înainte-i pâclă de sânge, s-a repezit acasă ş-a izbit cu umăru-n uşă. A luat în piept pe femeie ş-a prins a striga la dânsa: — Unde-ai fost? Să-mi spui unde-ai fost, că te tai în bucăţi ca securea. — N-am fost nicăierea, omule! Ce este? Ai înnebunit? — Spune-mi unde ai fost, că te tai. Unde-i testemelul cel roş? — Care testemel? Tu trebuie să fi băut, bărbăţele, - după aceea ai adormit în car ş-ai visat! A mai răcnit la dânsa, ea se apăra ca de înec; se ferea, da din mâni şi nu mai contenea din gură. A apucat-o omul de cozi ş-a bătut-o cu capul de colţul hornului; n-a fost chip să Scoată nimica de la dânsa. — Taie-mă, omoară-mă, nu-s vinovată cu nimica! Atuncea i s-au trudit şi prietinului istuia al meu manile. Se uita la dânsa cum plânge şi 1-a cuprins şi pe dânsul mare amărăciune. — Vai, Ilincă, zice, vai de zilele noastre cele ticăloase! Că noi numai de patru ani suntem luaţi. Şi când ne-am cununat, au înflorit zarzării de la casa noastră, iar acuma florile li-s scuturate şi mi-a îngheţat inima. Că tu mie mi-ai fost dragă şi te-am socotit cu credinţă; dar văd că m-am înşelat amar. Muierea atunci se jură pe luminile ochilor şi pe mormântul maică-sa, că nu ştie nici cu spatele despre ce poate fi vorba, îşi şterge gura cruntă de sânge şi-1 sărută pe bărbat; îl domoleşte şi-1 îndeamnă să se ducă să-şi caute sania cu boii. Iar după ce se duce el la boi şi la sanie, ea îşi pune în cap testemelul cel roş şi iese prin fundul grădinii într-o hudiţă de unde ia drumul la curtea boierească. Omul îşi duce sania s-o descarce de saci la hambare, pe urmă vine la curte să-1 scrie pe catastif grămăticul. în loc de grămătic, iese în cerdac boierul. îl cheamă ia aşa cu degetul şi-i rânjeşte numa-ntrun dinte. — Ia fă-te-ncoace, gospodarule. — Iaca viu. Care-i porunca, cucoane? — Măi păgânule, zice boierul, ce ai tu cu femeia de-o baţi şi-o asupreşti? Prietinul ista al nostru nu se dumereşte deocamdată. — N-am nimica, cucoane, dar nu pricep de unde ştii măria ta una ca asta şi de ce te-amesteci între român şi femeia lui. N-a apucat a sfârşi vorba, şi Răducan Chioru 1-a şi fulgerat cu palma peste gură. Prietinul ista al nostru închide ochii fără să înţeleagă; iar când îi deschide, vede la o fereastră pe Ilinca lui cu testemel roş şi-nţelege. Răcneşte cu mare tulburare şi-i vine să-şi facă o samă, să se deie cu capu-n fântână. Dar n-are când. Boierul a tras de după uşa tindei harapnicul şi-1 păleşte-n plin pe după grumaz şi-1 taie peste ochi cu şfichiul, parcă-1 scrie cu foc. încearcă a cârni la dreapta şi la stânga. Cu răsuflarea gâfâind în sânge se-ntoarce şi se prăvăleşte pe scări ca să scape şi să fugă. Jos îl prind în braţe haidăii curţii. Bate cu pumnii şi scapă şi se repede urlând la stăpân. Răducan Chioru îl arde iar cu şfichiul şi clipeşte râzând din ochiul cel sănătos. — Nu-1 lăsaţi, măi flăcăi, zice, că-i tulburat. Era să-şi omoare femeia. Haidăii au sărit şi l-au prins. L-au mai bătut până ce-au ostenit, pe urmă i-au dat drumul. După ce a bolit trei zile, muşcând scândura laiţii, prietinul ista al nostru sare-ntr-o noapte gardul la curtea boierului, ca să-şi găsească femeia. A pândit-o pe lângă odăile slugilor, până ce-a zărit-o. A sărit la dânsa urlând, ca să-i rupă cu unghiile gâtiţa. A auzit boierul ţipete din casă, ş-a ieşit cu hamgerul. Aşa că Răducan Chioru, ca un stăpân ce se afla, văzând atâta îndrăzneală, s-a scârbit ş-a poruncit haidăilor să-1 ridice pe prietinul ista al meu şi să-i facă petrecere cuvenită, după purtarea lui. întăi l-au legat cu mâinile la spate şi i-au pus căluş în gură, ca să nu urle. Şi noaptea aceea l-au ţinut cu capul vârât într-un gard, cu gâtul strâns între nuiele. L-au mai rupt câinii de pe lături; 1-a muşcat gerul Bobotezei înspre ziuă. Eu nu înţeleg de ce n-a murit. Făcându-se ziuă şi văzându-1 că se uită tot urât, cuconu Răducan porunceşte să-1 scoată din gard şi să-1 mâie cu harapnicele până devale la moară. Acolo slujitorii îl descalţă, îi suflecă iţarii până la genunchi şi-1 vâră în lăptoc până la glezne, - ca să simţească zimţii gheţii şi să nu mai îndrăznească a sui ameninţare împotriva unui obraz boieresc. Apoi a mai avut a îndura prietinul ista şi altele, ca să se-mplinească rânduiala care era atunci la curţile stăpânirii. L-au lepădat într-un bordei, în preajma focului, ca să se încălzească. Ca să nu fugă, iau pus picioarele în butuc, cu lăcată grea de-o ocă. Ş-au lăsat fumul să iasă în bordei, ş-au presărat pe jăratic ardei pisat. Tuşind şi stupind sânge, a petrecut într-asemenea chip; şi Dumnezeu a vrut să nu piară, ci să se chinuiască pe lumea asta, ca dincolo pe tărâmul Tartorului. Aşa s-a întâmplat, cinstiţilor creştini, această faptă acum treizeci de ani. Şi prietinul acesta al meu n-a pus fruntea-n ţărână, precum ar fi fost mai bine. A rămas schilod o vreme, urlând în inima lui; 29 şi când s-a putut târâi, a pribegit din sat. A trecut apa Moldovei; pe urmă a trecut apa Bistriţei, şi s-a ridicat pe plaiurile cele înalte, către Rarău. Acolo, în munte, sub cetină, sta cu ochii ţintă ca un nebun şi-şi vedea întâmplarea. O vedea în vâlvătaie şi-n sânge, şi inima-i era scrijelată de unghii de criţă. Gemea zvârcolindu-se şi nu găsea în el o putere. Ş-a fost rob ciobanilor mulţi ani, — până ce-a avut şi el mioare şi berbeci, învăţând rânduiala acelei sihăstrii. Atuncea, într-o sară de primăvară, prietinul ista al meu a auzit glasul lui Vasile cel Mare, cântând sub streşină de pădure precum v-am cântat eu. Când i s-a înfăţişat la colibă, prietinul meu 1-a înţeles numaidecât că-i om fugar din lume şi pribeag în pustie. L-a văzut voinic şi fudul, uitându-se pe sub sprâncene, şi 1-a primit cu dragoste, plăcându-i cântecul. Când a auzit că-1 cheamă Vasile, s-a bucurat, căci toată partea aceea de ţară cunoştea asemenea nume, şi de braţul lui se temeau câmpiile. Pe-atuncea Vasile cel Mare ţinea vadurile şi drumurile şi era mare vameş. — Poftim, bade Vasile, la focul meu, zice prietinul nostru. Eu am auzit de dumneata - şi te-oi primi bucuros, ospătându-te cu ce m-a blagoslovit Dumnezeu. Oi da şi roibului dumnitale fân bun. Ş-oi găsi pocladă, să-ţi fac hodină moale pe noapte. Atuncea hoţul s-a bucurat ş-a descălecat la colibă şi nu târzie vreme s-au făcut buni prieteni. Şi i-a spus Vasile toate ale lui; ş-a povestit şi prietinul ista al nostru hoţului întâmplarea cu muierea şi cu boierul. Auzind povestea, Vasile cel Mare s-a supărat; şi-a rupt căciula din cap şi a trântit-o de pământ. — Măi, zice, după istorisirea asta, tu să nu te mai numeşti prieten al meu! Căci ai supt lapte de iepuroaică ş-ai rămas mişel! — Ce-aş putea face, bădiţă Vasile? a întrebat omul cel sărman. — Pentru ce-ai putea face tu, eu aş putea să-ţi fiu învăţător, măi băiete! Aşa i-a spus; ş-acolo, la colibă şi lângă foc, cinstind ei rachiu de afine, l-a învăţat lucruri bune. — Măi băiete, zice hoţul, tu trebuie să înţelegi că la femeie nu găseşti credinţă. Eu de când voinicesc, am învăţat a o citi. Şi din pricina uneia ca a ta am fost eu puşcat de poteră în piciorul stâng, de mă vezi ş-acuma călcând mai îndesat într-o parte. Ci muierea fiind aşa lăsată de la Dumnezeu, vicleană ca apa şi trecătoare ca florile, eu o sudui ş-o iert. Dar nu uit a păli pe cel care nu m-a iertat şi pe cel care m-a asuprit. Fă şi tu aşa, ca să nu crapi de veninul de care eşti plin. — Aşa-i, sunt plin de otravă! a strigat prietinul acela al meu. Mă dau rob ţie, bădiţă Vasile. învaţă-mă cum să mă răcoresc! Povestind, ciobanul se aţâţase ş-acum îşi scutura capul şi braţele în rumeneala focului. Glasul îi ieşise din cumpăna; obişnuită. Vorbea prea tare, însă ca şi cum ar fi fost singur. Cu toate acestea comisul Ioniţă - ca şi ceilalţi - îl asculta cu luare-aminte şi nu mai părea jignit. — Şi precum vă spun, a strigat Constandin Motoc, Vasile cel Mare l-a învăţat pe acel prieten. — Lasă-ţi, zice, mioarele în sama soţilor, pe o săptămână. Lasă jintiţa şi câinii în sama scutarilor. Nu lua cu tine decât un cal şi doi caşi la coburi, ca să ne fie de prânzare. Avem să coborâm amândoi călări, ca doi negustori de treabă, până la apa Bistriţei şi mai departe pân' la apa Şiretului. Ca să văd şi eu satul întru care s-au întâmplat cele ce mi-ai povestit. Când a vorbit aşa fel acela hoţ, râzând, - prietinul meu a simţit tremurând în el inima cu mare durere şi mare nădejde. A dat pe sama soţilor averea, a lăsat plaiurile şi bradul, izvoarele cele reci şi poienile, şi, încălecând, a coborât cu hoţul între oameni la câmpie. De cunoscut nu-i cunoştea nimeni. Ş-au călărit ca doi negustori de treabă până la apa Şiretului în sat la Fierbinţi, mâncând caş cu pită rece şi bând apă la fântâni cu cumpănă. Şi-ntr-o joi dimineaţă, fiind şi sfânta sărbătoare a înălţării, s-au arătat amândoi pe şleah, venind împotriva bisericii, tocmai când ieşea norodul de la liturghie. Atuncea, printre oameni, prietinul meu a cunoscut pe Răducan Chioru. A simţit zbătându-se în el o dihanie, dar s-a; stăpânit. Ş-a zis: — Bădiţă Vasile, acesta-i stăpânul meu, carele m-a miluit. — Aşa? a răspuns hoţul. Tare bine! Ş-a strigat cu mare străşnicie, înălţându-se în scări: — Oameni buni, staţi! Oamenii au stătut. — Creştinilor şi oamenilor! a răcnit Vasile cel Mare, staţi cu linişte şi cu pace, căci eu n-am nimica cu dumneavoastră. Aflaţi că eu sunt Vasile cel Mare, hoţul. De numele meu ştiţi şi de urmările mele aţi auzit. Avem pistoale şi nu ne temem de nimeni; şi mai sunt alţii care străjuiesc aproape. Oamenii au murmurat şi s-au tras la o parte cu supunere. Iar boierul şi-a săltat barba din gulerul giubelei şi-n ochiul lui cel sănătos s-a aprins mare spaimă, când a cunoscut pe prietinul meu. — Ne-am înfăţişat, zice iar hoţul, ca să facem un judeţ, după vechi obicei. Căci până la judecata cea din urmă, a lui Dumnezeu, neavând ascultare nici la ispravnicii, nici la Divan, cată să facem dreptate singuri cu braţul nostru. Pentru muiere te iertăm, luminate stăpâne, dar am tremurat cu capu-n gard şi cu gleznele-n gheaţa morii, şi cu picioarele-n butuc şi cu ochii în fum de ardei, stupindu-ne sufletul, şi ne-ai ars cu harapnicul; ne-ai rupt unghiile. Ne-ai umplut de otravă viaţa, căci ne-am adus aminte de toate în toate zilele şi n-am găsit nici într-un fel alinare şi izbândă! Ne-am înfăţişat să-ţi plătim, cucoane! Răducan Chioru înţelegând, a căscat mare ochiul ş-a urlat la oameni şi la slujitori; a căutat scăpare în lături, a căutat scăpare înainte, dar hoţul şi prietinul acesta al meu l-au luat în piepturile cailor şi l-au dărâmat. După aceea au descălicat şi l-au lovit cu cuţitele. Prietinul meu a stat până ce-a văzut sângele băltindu-se în pulbere. Când cel căzut şi-a contenit tânguirile ş-a suspinat de moarte, 1-a pipăit cu vârful piciorului şi 1-a întors cu faţa-n sus şi cu ochiul deschis către cer. Şi nimenea dintre oameni n-a zis nimica, - ci stăteau martori cu spaimă, la judeţ. Asta a fost. Ş-au lăsat lângă mort punga cu opt galbeni, câtă avere aveau, pentru sfânta biserică. După aceea fiind o vreme frumoasă, cu soare de primăvară, au încălicat iar, ieşind din sat, şi s-au pustiit prin locuri ferite, până ce s-au suit iarăşi sub codrul verde. Sfârşindu-şi povestirea, ciobanul pufni spre flăcări amărăciunea pe care o avea încă în el. Apoi ne privi tulbure şi începu a râde pieziş, văzându-ne că tăcem. Şi se trase deoparte la tohoarca lui şi stătu iarăşi închis în mâhnire ca mai înainte, fără bucurie şi fără lumină, ca-n negurile muntelui.

                                                                        Negustor  L i p s c a n               În sfârşit, venise acel mult dorit ceas, când puteam să mă pregătesc a asculta cu mare plăcere istorisirea prea cinstitului nostru comis Ioniţă de la Drăgăneşti; dar, prin negura serii, s-auziră strigăte şi zarvă pe drumul Sucevei. De la focurile noastre ne întoarserăm cu toţii capetele într-o singură parte. Şi cel dintâi, punând ulcica jos, se sculă în picioare chiar comisul. — Ce să fie? ne întrebă el cu ascuţită nedumerire. Noi nu ştiam ce putea să fie şi nu găsirăm vorbe de răspuns. Comisul făcu doi paşi spre drum. Atunci se arătă din odaia ei Ancuţa, cu fanarul cel mare. îl ţinea la înălţimea pieptului şi lumina îi rumenea obrazul. în această lucire trandafirie ochii îi păreau mai mari şi mai negri. Coborî cele două trepte, grăbi spre şleah: noi îi vedeam numai obrazul lunecând pe trupu-i de umbră. — Trebuie să fie nişte cărăuşi, prietene Ioniţă, îşi dădu părerea căpitanul Isac. Când te-i întoarce la locul dumnitale, să bagi de samă să nu-ţi răstorni vinul, care-i lucru bun, măcar că nu-i scump. — Cărăuşi trebuie să fie, încuviinţă răzăşul. într-adevăr, erau cărăuşi. Se auzeau glasuri groase care opreau boii: aho-aho! Şi lumina fanarului, fulgerând asupra întunericului, descoperi dintr-o dată cară cu coviltir răsărite ca din pământ. Oamenii în alb se mişcau, apărând şi pierind. Cineva rosti cu voie-bună: — Bună vremea, jupâneasă Ancuţă. — Bine-aţi venit, răspunse hangiţa. în glasul ei era un cântec dulce pe care i-1 cunoşteam. Ridicând cu amândouă manile fanarul deasupra capului, aplecă fruntea ca să-şi deosebească mai bine oaspeţii. Atunci apăru; în lucirea făcliei de seu, mişcându-se spre gazdă, un bărbat bărbos cu căciulă şi cu giubea. Barba-i era astâmpărată şi rotunjită de foarfece; râdea cu obraji plini şi bogaţi de creştin bine hrănit. — Eu socot că-i un negustor, hotărî căpitanul Neculai Isac. Hangiţa îşi cunoscu muşteriul şi glasul ei crescu şi scăzu desmierdări: — Chiar domnia ta eşti, jupâne Dămian? Atuncea mai ales eşti binevenit şi te poftesc sub acoperişul nostru. Porunceşte cărăuşilor să tragă peste podeţ şi să bage de samă să nu prăvale. Să intre sub şandrama, unde ştii că putem închide porţile ca la cetate, şi n-ai nici o grijă, chiar dacă ai avea aur în boccele. — N-am aur, dragă jupâneasă Ancuţă, se apără negustorul râzând. 31 — Ştiu, jupâne Dămian: trebuie să ai lucru mai scump; de-aceea să fii fără grijă. Pe lângă porţi, pe care le cunoşti, avem în popas la focul acesta lume bună care cearcă vinul nou. Am tăiat pui graşi şam scos din cuptor azi pâine proaspătă. Toate-or fi pe pofta inimii dumnitale, mai ales ştiindu-te că eşti un om căruia îi plac tovărăşiile. Răzăşul Ioniţă se amestecă, ridicând glasul: — Apoi dacă-i asemenea om dumnealui, noi cu mare plăcere îi găsim loc între noi şi-1 poftim cu dragoste la focul nostru. — Domnia sa-i comisul Ioniţă de la Drăgăneşti, hurui Ancuţa ca o hulubiţă. Iar negustorul se ploconi spre comis şi spre umbrele de la foc. — Pentru mine are să fie mare cinste, grăi el, şi vă rog să mă socotiţi ca cel mai umilit rob al domniilor voastre. Mai întăi însă cată să-mi pun în rânduială marfa, să văd de hrana vitelor ş-a oamenilor; şi după aceea nimene n-a fi mai bucuros decât mine să guste după mâncare un pahar de vin nou. Căci după cum şi la carte scrie, vinul îndulceşte inima omului foloseşte mădularelor lui. Comisul se întoarse la focul nostru şi ne zise cu bunăcredinţă: — Mie-mi place negustorul acesta. — Ai dreptate, cinstite comise, încuviinţă moş Leonte. Omul l-care vorbeşte şi râde în cea dintăi clipă când te-a văzut, nu are întru sine nici viclenie, nici ascunziş, şi mai ales, dacă Dumnezeu 1-a lăsat să se nască în zodia Leului şi sub stăpânirea planetei Soarelui, apoi nu va găsi împotrivire nici ca să dobândească avere, nici să se bucure de cinste la cei mari. Lucrurile lui sunt vrednice şi spornice; şi măcar că va umbla semeţ şi va scârţâi din picioare, se va arăta pururea blajin şi prietinie... — Să-1 întrebăm atuncea, moş Leonte, în ce zodie s-a născut hotărî cu veselie comisul. — Dacă-i voia domniei tale astfel, să-1 întrebăm, eu nu mă-mpotrivesc... se-nvoi zodierul. Carăle şi cărăuşii treceau podeţul prin lucirea fanarului Ancuţei. Am numărat trei cară cu coviltire de scoarţă, mari şi grele, sunând plin. Ţăranii îndemnau boii: hăis-hăis! Şi bicele de cânepă plesneau uşor. Trecură şi se mistuiră sub şandramaua neagră a hanului. O vreme mai auzirăm glasuri amestecate, jugurile căzând unul după altul, apoi viersul subţire şi vesel al hangiţei. După aceea veni spre noi negustorul, legănându-se, mare şi gros, în antereu-i larg şi cu încălţările scării. — Vă poftesc la toţi sară bună şi bine v-am găsit... zise el. — Mulţămim domniei tale, îi răspunse comisul. Te poftesc, prea cinstite jupâne Dămian... — Mă cheamă Dămian Cristişor, întregi negustorul, şi am dugheană la Ieşi, în uliţa mare. — Tare bine. Aşa că te poftesc, prea cinstite jupâne Dămian, să şezi aicea lângă mine, pe butuc; şi la lumina focului să ne uităm noi la domnia ta şi domnia ta la noi, ca să ne cunoaştem mai bine. Acest prietin al meu bătrân şi înţelept, moş Leonte zodierul, spune, cinstite jupâne Dămian, că te-ai fi născut în zodia Leului şi noi am fi prea doritori să ştim dacă-i adevărat. Negustorul clipi din ochi, ca şi cum îl săgeta lucirea focului, şi se uită în juru-i cu îndoială. — într-adevăr, aşa este, mărturisi el. Ziua naşterii mele a vrut Dumnezeu să fie 18 iulie. — Şi eşti bun să ne mai spui domnia ta, dacă anul întru care te-ai născut a fost sub stăpânirea soarelui? — Nu pot s-ascund, aşa este, îngână uimindu-se cinstitul negustor; m-am născut în anul mântuirii 1814. Cum şi de unde aţi putut afla toate acestea? — Ai cuvânt să te miri, prietine, zâmbi comisul, precum şi noi mai tare ne mirăm; căci fără să te cunoască, şi numai umbra văzându-ţi-o, moş Leonte a putut arăta adevărul. Şi ne-a spus un lucru şi mai mare: că ai să vii cătră noi scârţâind din încălţări, ceea ce mai întâi şi mai întâi s-a dovedit. Văzându-ne pe toţi cu ochi crescuţi şi cu sprâncenele înălţate, moş Leonte s-a sculat de la locul său cu ulcica în mână. — Cinstite comise, a zis el cu tărie; şi dumneata, jupâne Dămiene, dacă v-oi spune că numai Domnul Dumnezeu şi cartea pe care o am în taşcă mă luminează întru toate câte le spun, atunci mirarea domniilor voastre faţă de mine trebuie să fie mai mică. Căci pentru Dumnezeu şi pentru cartea aceasta înţeleaptă nimic nu poate fi ascuns... Eu, ca om, puteam greşi. Cartea mea nu greşeşte. Şi spunând cartea care-i înfăţişarea omului născut sub cutare semn şi cutare stăpânire, eu îl cunosc pe om după acea înfăţişare în care zodie şi sub care planetă 1-a născut maica sa. Mai pot spune şi altele, deschizând cartea: despre căsnicie, despre avere şi cinste, despre sănătate şi anii vieţii, dar ştiinţa mea nu poate pătrunde pretutindeni. Şi dac-aş putea să-ţi spun, cinstite jupâne Dă-mian, că are să-ţi placă vinul şi tovărăşia noastră, nu ştiu dacă, întrebându-mă dumneata, aş fi în stare a-ţi răspunde că vii de la Liov ori de la Lipsea, cu marfă din ţara nemţască. — Aduc marfă de la Lipsea... mărturisi cu supunere negustorul. — Atunci îi bine. Să fii sănătos şi să-ţi deie Dumnezeu-sfântul câştig. Şi să bei cu noi ulcica de vin până la fund. Punându-şi deoparte uimirea, jupan Dămian Cristişor închină ulcica şi se arătă vesel şi prietinos cătră noi toţi. Primi apoi de la Ancuţa un pui fript în talger de lut şi pită proaspătă. Şi n-a trebuit să   treacă vreme multă ca să cunoaştem, în acel negustor drumeţ, bun tovarăş şi prietin la treaba întru care ne găseam. Când s-a potolit sub şopron orice mişcare şi cărăuşii învăliţi în cojoace se culcară între roţi sub cară, negustorul, ca şi cum ar fi grămădit grija în buzunările afunde ale giubelei, păru în toată floarea veseliei lui şi închină altă ulcică proaspătă căpitanului Neculai. Mai ales către mazâlul de la Bălăbăneşti părea el a simţi mai multă dragoste. — Dacă doreşti, căpitane Neculai, vorbi el, am să-ţi cum mi-au fost petrecerile mele prin ţări străine. Fiind de Cel Sus rânduit într-o cinstită breaslă ca aceea în care mă aflu, acuma câţiva ani am ajuns cu bine la o stare mulţămitoare şi la puţină avere. Atuncea am socotit că mi-a venit vremea să mă ridic şi mai sus cu puterile mele, precum au făcut alţi negustori bătrâni, m-am hotărât şi eu să mă duc la Lipse. Până-ntr-acea vreme umblam la iarmaroace cumpărând marfă de la negustori nemţi şi jidovi. Dar am cugetat apoi că dobânda lor e mai bine s-o agonisesc eu. Ş-aşa am încercat, acu doi ani, un drum până la Liov. Şi umblând atunci cu folos, mi-am pus în gând acest-an să merg mai departe: la Lipsea. Aşa că de Sântămăria cea mare m-am sculat ş-am dus patru lumânări frumoase de ceară curată sfintei Paraschiva la Trei-Sfetite. Ş-am pus pe părintele Mardare să-mi citească pentru drum, pentru primejdii, pentru boale. Ş-am şezut şi eu în genunchi sub sicriul sfintei rugând-o să m-ajute. Şi îmbrăţişând pe Grigoriţă, fratele meu mezin, şi lăsându-1 în dugheană, m-am suit în căruţă ş-am apucat drumul Huşilor. Apoi de la Huşi am trecut Prutul şi mi-am arătat la stăpânirea rusească toate îndreptările. Iar la Tighina, pe Nistru, m-am întâlnit c-un negustor arman, de sub stăpânirea muscalilor, cu care am mai făcut eu afaceri. Sfătuindu-ne şi înţelegându-ne, am cumpărat noi, acolo la Tighina, cinci sute de batali: frumoasă şi bună marfă. Am plătit câte-o rublă bucata. Şi-ndată, fără întârziere, având cu noi patru oameni, am pornit pe jos acei batali, în sus, pe Nistru. Am trecut fără necaz graniţa la nemţi ş-am dat la Cernăuţi. De-acolo la Liov. Şi-n Liov am pus marfa noastră în tren şi-n puţine zile am ajuns la Ştraţburg ş-am vândut bătălii c-un galbăn bucata - şi i-au luat alţi negustori, să-i ducă la un târg care se cheamă Pariz. — Pe jos ori cu trenu? întrebă căpitanul Isac. — Cu trenu, cinstite căpitane. Prin acele ţări, la Neamţ şi la Franţuz, oamenii umblă acuma cu trenu. Azi îs aici şi mâne cine ştie unde. — Cum cu trenu? întrebă cineva cu glas gros şi supărat. Mă întorsei şi văzui privind pe sub sprâncene pe ciobanul de la Rarău. Adevărat este că şi eu şi ceilalţi doream prea mult să cunoaştem ce fel de maşinărie e aceea despre care vorbeşte nrgustorul. Numai comisul şi căpitanul Isac păreau a şti despre ce-i vorba. Totuşi nu se împotriveau să asculte lămurirea pe o aşteptam noi. — Nu ştii ce-i trenu? întrebă râzând jupan Dămian. — Ştim, rosti moale comisul. — Eu nu ştiu! icni îndărătnic ciobanul. Cine ştie ce ticăloşie nemţască a mai fi! — Adevărată ticăloşie şi drăcie... râse cu voie-bună negustorul. Sunt un fel de căsuţe pe roate, şi roatele acestor căsuţe îmbucă pe şine de fier. Ş-aşa, pe şinele acelea de fier, le trage cu uşurinţă o maşină, care fluieră şi pufneşte de-a mirare; şi umblă singură cu foc. — Fără cai? întrebă Moş Leonte. — Fără. — Asta n-oi mai crede-o eu! mormăi ciobanul. Iar moş Leonte îşi făcu cruce. — De ce să nu credeţi? se amestecă împăciuitor comisul. Eu am mai auzit de asta şi trebuie să credem. De văzut însă n-am văzut. — Ba eu am văzut, cum vă spun, stărui cu veselie negustorul. Maşina umblă singură cu foc şi trage după dânsa toate căsuţele. Apoi în acele căsuţe sunt ori oameni, ori mărfuri. Şi bătălii de la Tighina i-am încărcat în acele căsuţe. Şi merg poarte bine, fără scuturătură şi fără necaz; numaicât e-un huiet mare de trebuie să grăiască oamenii unii cu alţii tare, ca surzii. — Hm! mormăi ciobanul. Ş-ai umblat dumneata în căruţa aceea cu foc? — Am umblat; de ce să se mire omul de asta, când am văzut şi alte lucruri mai de mirare? — Care lucruri mai de mirare? — Apoi să vedeţi. Pe-acolo, prin ţara nemţască, târgurile-s toate alcătuite din case cu câte patru şi cinci rânduri. — Adică din case una peste alta? Am mai auzit eu de asta şi n-am vrut să cred. — Apoi de ce să nu crezi, dac-aşa-i acolo? Da' eu nu m-am mirat prea tare de asta, cât de alta. C-am văzut uliţi dintr-o singură bucată de piatră... Noi ne privirăm în tăcere la aceste vorbe. — Da. Ş-apoi ies nemţii, boieri şi cucoane, şi se plimbă pe marginea uliţii. Cucoanele au toate pălării, iar boierii toţi au ceasornic. Nu numai boierii, ci şi lucrătorii mai săraci. — De ceasornice nu mă mir... întrerupse moş Leonte; dar femeile cu pălării, drept să-ţi spun, mie nu-mi plac. — Ei, ce să-i faci? îl mângâie comisul. Aşa-s pe-acolo năravurile oamenilor. Şi ce-ai mai văzut, cinstite jupâne Dămian? — Apoi altceva n-am văzut nimica, fărădecât mare iarmaroc, acolo la Lipsea. Mare iarmaroc cât lumea asta, şi comedii, şi muzici, şi nemţăria pământului bând bere. Cine n-a gustat, oameni buni, asemenea băutură, să nu fie cu părere de rău. Căci e-un fel de leşie amară. — Aşa? se veseli comisul. Şi ei nu ştiu ce-i vinul? — Or fi ştiind; dar eu vin ca la noi n-am văzut şi i-am dus dorul. — Aşa? Şi de mâncat ce-ai mâncat? Eu socot, cinstite jupâne Dămian, că te-ai ferit şi de mâţă, şi de broască, şi de guzgan. Ciobanul stupi cu putere într-o parte şi se şterse la gură cu amândouă mânecile tohoarcei. — Nu m-am ferit aşa de tare, vorbi negustorul, căci n-am prea văzut aceste dihănii. Dar cartofe, sodom şi carne fiartă de porc ori de vacă. — Carne fiartă? se mira căpitanul Isac. — Da, carne fiartă. Şi bere de-aceea de care vă spun. — Vrasăzică, urmă mazâlul, pui în ţiglă n-ai văzut? — Nu prea. — Nici miel fript tâlhăreşte şi tăvălit în mojdei? — Asta nu. — Nici sarmale? — Nici sarmale, nici borş. Nici crap la proţap. — Doamne fereşte şi apără! se cruci moş Leonte. — Apoi atuncea, urmă căpitanul Isac, dacă nu au toate acestea, nici nu-mi pasă! să rămâie cu trenul lor şi noi cu ţara Moldovei. Fiind prea veseli cu toţii de asemenea cuvinte, am închinat ulcelele cătră giubeaua, cătră barba şi cătră obrazul bucălat al lui jupan Dămian Cristişor. Ş-am răcnit cu mare larmă, felurit, fiecare-n legea lui. — Altfel nemţii aceia au şi lucruri bune, urmă a tâlcui cu îngăduinţă negustorul. Mai întâi şi mai întâi la dânşii învăţătura-i la mare cinste. — Iaca asta nu-i rău, întări comisul. — în tot târgu, în tot satu, cinstite comise Ioniţă, în tot târgu, în tot satu - şcoală şi profesori. Şi toată lumea la carte. — Atunci oile cine le păzeşte? mârâi ciobanul; iar noi iarăşi ne-am veselit. — Toată lumea la carte, şi băieţi şi fete. Comisul se încruntă: — Cum şi fete? Asta iar îi rânduială care trebuie să rămâie la dânşii. Noi cu toţii am fost, se-nţelege, de părerea comisului. Şi iar am strigat, ca să s-audă până-n ţara nemţască. Negustorul fiind într-o cumpănă mai dreaptă decât a noastră, a zâmbit ş-a aşteptat să ne liniştim. Iar după ce ne-am liniştit, a urmat: — Şi mai au acei nemţi, cinstite căpitane, lucru bun rânduială şi legea. Eu am cunoscut acolo un morar care s-a judecat pentr-un petic de moşioară cu împăratul. Şi dac-a avut dreptate, judecătorii i-au dat dreptate împotriva împăratului. — Asta eu iar n-oi crede-o ca şi căruţa cu foc! a strigat din nou Constandin ciobanul. — Ba eu cred şi-mi place şi asta, i-a întors răspuns răzăşul. — Aşa că, prea cinstite comise, stând eu acolo trei săptămâni şi văzând multe, nici mie nu mi-a plăcut aflăndu-i iritici. însă altfel cred tot în Domnul nostru Isus Hristos. — Atunci cum îs iritici? — îs iritici precum mi-a spus mie părintele Mardare de la Trei-Sfetite. — Apoi atunci tot iritici-s şi n-am ce le face! se învoi comisul. Şi părându-ne tare rău pentru asemenea cusur al nemţilor, l-am lăsat pe negustor să-şi isprăvească istorisirea călătoriei lui. — Ş-am umblat, zise el, la nemţi pe drumuri şi-n târguri şi nime nu mi-a făcut nici o sminteală, nici om de rând, nici slujbaş împărătesc. Şi mi-am adus cu căruţa aceea de foc, cum zice omu ista care nu crede, marfa până la Liov. Iar la Liov am încărcat-o în şarabane nemţeşti. Şi la Suceava am schimbat-o în cară de-acestea din Cordun. Şi la Cornu-Luncii am intrat în ţara Moldovei, cu bucurie. Şi dând vamă cătră Domnie, vameşii m-au întrebat dacă nu le-am adus şi lor câte-un dar de la iriticii şi ticăloşii aceia de nemţi. Atuncea am vârât mâna în buzunarul din dreapta al giubelei ş-am scos pentru doi vameşi câte-un baider roş. Căci din vreme mă pregătisem pentru asemenea împrejurare, ca să nu-mi spintec boccelele. Bucurându-i astfel, m-au lăsat să trec; ş-am umblat cu linişte până-n drept cu Boroaia. Ci acolo a ieşit din lunca Moldovei un călăreţ, frumos şi voinic om, şi mi-a făcut semn cu mâna, să stau. Am înţeles că, dacă nu stau, are să-mi facă semn cu pistoalele. Şi, stând şi aşteptându-1, s-a apropiat de carăle mele şi m-a întrebat cine sunt şi de unde vin şi ce fel de marfă duc. I-am spus toate, ca unui judeţ. Şi l-am întrebat şi eu cine-i. Mi-a răspuns: Uită-te la mine. Eu îs hoţ şi slujesc la acest drum mare. Să-mi dai banii pe care-i ai asupra dumnitale. — Om bun, îi zic eu, să-ţi dau marfă, căci alţi bani n-am. Ce-am mai avut am dat cărăuşilor şi până la locul meu mai am două zile de drum. — Aşa? Atunci să-mi spui ce marfă ai. — Apoi ce marfă să am? Am marfă de la Lipsea din ţara nemţască. Tot felul de horbote, şi mărgele, şi cercei, şi pânzeturi pentru nevoile femeieşti. — Ce vrei dumneata să fac cu asemenea marfă? zise hoţul. N-ai găsit la acei păcătoşi altceva, potrivit pentru un voinic ca mine? — Ba, dacă nu ţi—i cu supărare şi dacă ţi-a plăcea, m-am gândit şi la asta, om bun, îi spun eu. Poftim un baider roş de lână de la India, cum n-are nimeni în toată ţara şi care sade bine mai cu samă omului călare! — Să văd! cere hoţul. Eu îndată scot din buzunarul celălalt al giubelei al treilea baider şi i-1 întind. Când 1-a văzut, mare bucurie pe acel voinic. L-a luat şi s-a dus mulţămindu-mi. Bucuros de întâmplare, nimeresc în sat la Drăguşeni, tot deasupra Moldovei. Opresc carăle în popas şi pun pe oameni să facă un foc la botul boilor ş-o mămăligă în cujbă. Când scot eu brânza şi răstoarnă ei mămăliga, iaca se înfăţişează privighetorul şi-mi cere îndreptările, din porunca isprăvniciei. Ce să vă spun? Eu am straşnice îndreptări şi mai ales o scrisoare de la nănaşul meu dumnealui aga Temistocle Bucşan. Scot şi-i arăt îndreptările şi-i vâr sub nas mai ales acea scrisoare. Zice aşa în acea scrisoare: „Din porunca măriei sale Vodă, dumneata ispravnic ori privighetor, ori vameş, ori vornic de sat, orişicine ai fi, să nu cumva să cutezi a vătăma acestuia neguţător, ci să-1 Ieşi a merge cu pace la locul său. Aşa." Se chiorăşte acel privighetor la pecete şi la iscălitură şi cârneşte din nas. Zice: — Dumneata, jupâne, vii din ţara nemţască? Răspund: — Da. Vin de la Lipsea. — Şi ce fel de marfă aduci? — Apoi ce fel de marfă? Tot felul de horbote, şi mărgele, şi cercei, şi pânzeturi, şi cituri, pentru trebuinţele femeieşti. — Numai asta? zice el. Apoi ce poate face cu asemenea lucruri un holtei precum mă aflu eu? — Nu poate face nimica, îi întorc eu cuvânt zâmbind. Dacă nu ţi-i cu supărare şi dacă ţi-a fi pe plac, cinstite privighetor, eu m-am gândit şi la o întâmplare ca asta. Şi am la mine, pe lângă toate fleacurile muiereşti, un baider roş de lână de la India, cum nu se mai află pe lumea asta mai frumos. — Să văd, mă îndeamnă privighetorul. Eu scot al patrulea baider şi i-1 dau, şi el se duce fără sămi mulţămească. Asta este, fraţilor creştini, sfârşi cu voie-bună negustorul, Mi-am plătit dările şi vămile ş-acuma sunt slobod până-n târg la Ieşi. Acolo mai am o dare cătră sfânta noastră maică Paraschiva şi cătră părintele Mardare. Trebuie să caut şi la obrazul dumnealui nănaşului meu aga Bucşan. Şi pe urmă mă pot hodini în casa mea şi-n dugheana mea, aşteptând rodul trudelor mele şi anul când îmi va fi dat sămi iau soţie, căci trebuie să aflaţi că încă sunt holtei. Noi am făcut iar mare zvoană, grămădind ulcelele spre barba cinstitului negustor. Şi într-acea zvoană s-a-nfăţişat, părând spăriată, însă zâmbind în colţul gurii, Ancuţa. într-un chersin aducea plăcinte cu poalele-n brâu. La care vedere noi şi mai tare ne-am bucurat şi ne-am burzuluit. Iar Dămian Cristişor lipscanul, fiind înveselit aproape cât şi noi de vinul cel nou, s-a sculat, a vârât mâna stângă în buzunarul cel adânc al giubelei şi a scos la lumină o zgărdiţă de mărgele. Păşind lângă hangiţă, i-a aşezat-o sub guşă şi i-a încheiat-o la ceafă. Apoi, făcând un pas îndărăt, a privit-o cu uimire. — Jupâneasă Ancuţă, a zis el, iată aici mărturia tuturor oaspeţilor tăi. Să spuie toţi dacă au văzut vreodată zgărdiţă mai minunată la o muiere mai frumoasă! Apucând-o de după cap, a sărutat-o pe amândoi obrajii. Iar Ancuţa, lepădând chersinul, i s-a răsucit pe dedesubtul braţelor ş-a scăpat în fugă spre han.

                                                            Orb sărac   O babă ş-un moşneag ieşiră cătră lumină dinspre carăle lipscanului. Femeia venea înainte, omul ceva mai îndărăt, cu capul puţin înălţat şi părând a asculta cu mare luare-aminte zvoana şi glasurile de la focul nostru. Bătrânul e orb, mi-am zis eu privindu-1. Pare a-1 trage baba după dânsa c-o frânghioară; însă el păşeşte pe urma ei fără greş către mirosul fripturii şi larma sfatului. Baba purta broboadă de ştergar alb, catrinţă şi sumăieş scurt. Orbul era şi el îmbrăcat ca muntenii, cu pălărioară neagră şi strai alb, iar cojocelul îl ţinea numai pe umeri; şi de sub cojocel, de la subsuoara stângă, îi atârna cimpoiul, cu clonţul spre pământ... Când se simţi aproape, orbul se opri, numai baba mai făcu câţiva paşi cătră foc. El se opri şi lumina îi bătea obrazul neclintit împresurat de barbă albă. Mulţi dintre tovarăşii mei nu-1 băgaseră încă în samă. Numai jupanul negustor de Lipsea, înţelegând despre ce-i vorba, începu a râde. — Mătuşă Salomie, zise el, tot n-ai scăpat de moşneagul cel chior? Văd că se ţine hojma de dumneata. — Aşa-i, jupâne, răspunse ea cu vioiciune şi subţire, însă fără răutate; de când am purces din Rădăuţi, se ţine de mine ca umbra, ca să-1 duc şi să-1 lepăd la târgu Ieşilor. Acu dumneavoastră, urmă ea cătră noi ceilalţi, veţi fi socotit poate altceva, ca oamenii, că mi-i soţie ori frate; dar eu am uitat şi de asemenea zburdăciuni, şi de neamuri şi nu cuget decât la nevoile mele. M-am aninat şi eu într-adaos la căruţele dumnealui negustorului ca să pot ajunge până la sfânta cuvioasa Paraschiva, în cetatea Domniei, să pun pe racla ei un puişor de argint şi să-i mărturisesc ce durere am. Iar sărmanul acesta, călcând după mine, a îndrăznit să se apropie şi de sfatul domniilor voastre, fiind un bătrân viclean şi nădăjduind că-i veţi porunci să vă zică ceva din cimpoiul său. M-am stropşit la el să-şi puie în cap cojocelul şi să doarmă sub căruţă, dar el nu vrea să înţeleagă. Bătrânul zâmbea, aţintind spre foc ochii lui de albuşuri coapte. — Mie-mi plac tovărăşiile vesele, vorbi el c-o voce blândă şi joasă. îmi place şi vinul nou, şi friptura de pui în ţiglă. Foarte-mi place s-ascult istorisiri. Şi să spun şi eu câte ştiu din trecute vremi. Dumnezeu a rânduit să mă pedepsesc fără lumină într-această viaţă, să-ntind mâna şi să cerşesc pită de la creştini buni. Fiind aşa voia lui Dumnezeu şi având el grijă de mine ca şi de viermii pământului, am cugetat că nu trebuie să plâng, ci să primesc rânduiala. Comisul Ioniţă se întoarse spre orb; şi după ce-1 privi îl întrebă cu mirare: — Fiind un cerşetor nemernic precum eşti, îţi place friptura de pui în ţiglă? — îmi place, stăpâne şi frate, răspunse cu glasu-i prietenesc orbul. — Şi vinul îţi place? — Şi vinul nou pe care-1 simţesc înţepându-mi nările. — Dar istorisiri ştii să spui? — Ştiu, ca oricare om, de ce să nu ştiu? — Văd că te lauzi, însă află că istorisiri ca mine şi ca prietinul meu căpitanul Neculai Isac, nu-i nimeni să ştie în toată ţara asta a Moldovei. — La asta eu nu mă pun împotrivă, stăpâne. — Să nu te pui, căci eu am să spun cea mai frumoasă şi mai minunată istorisire din câte s-au spus. — S-o spui, stăpâne, şi eu am s-o ascult bând vin nou din oala domniei tale, pe care ai umplut-o acuma. Şi domniei tale jupâneasa crâşmăriţă are să-ţi aducă o oală nouă, pe care ai s-o umpli din proaspăt. Aşa, având şi ce mai trebuie pe lângă vin, am s-ascult cu mare plăcere. Şi după aceea, dacă vei binevoi, am să-ţi zic un cântec din acest cimpoi ş-am să-ţi cânt viers. — Vrasăzică, nemernicule şi orbule, nu ştii numai să bei şi să mănânci; ştii să şi cânţi. — Ştiu şi asta, stăpâne, din mila lui Dumnezeu. Ştiu şi altele. — Aşa? Şi cimpoiul tău zice frumos? — Zice, stăpânilor şi fraţilor, parc-ar fi din piele omenească. — Se poate; ş-ai să-mi cânţi, căci aşa am eu plăcere în acesta ceas, la Hanu-Ancuţei. Noaptea târzie şi cloşca cu pui grăbeşte spre crucea nopţii. Aud nişte cucoşi de-a Ancuţei bătând din aripi şi cântând. Unul dintre ei, care are glas mai prost, l-aş pofti mâni dimineaţă cu borş acru. — Cucoşii cântă, băgă de samă orbul, ca s-alunge şerpii şi duhurile din preajmă. O clipă sfatul nostru conteni, - ca s-ascultăm în tăcere bătăile de aripi şi trâmbiţările cucoşilor, întâi aproape în cetatea hanului, apoi ca o muzică stinsă, într-o mare depărtare, dincolo de apa Moldovei. Ancuţa puse oala nouă în mâna comisului. — Frate Ioniţă, zise căpitanul Isac, Ancuţa îţi dă dumnitale oală nouă şi mie îmi zâmbeşte. Cată să nu fiu eu mai mulţămit decât dumneata. Hangiţa râdea gâdilat. — Atunci oala astălaltă,   hotărî comisul, trebuie s-o dau orbului, care are să-mi cânte din cimpoiul lui. — Am să-ţi cânt, stăpâne. Baba, care adusese pe cerşetor, se arătă supărată fără pricină, când moşneagul păşi cu manile întinse spre noi. — Nu înţeleg de ce nevolnicii şi calicii încurcă petrecerile oamenilor! — Să nu te superi, soră Salomie, se întoarse către ea cerşetorul, căci supărarea-i de la Necuratul. — Nu-ţi sunt soră, se scutură baba, făcându-şi gura pungă şi întorcându-şi capul de cătră el. — Nu-mi eşti soră, adevărat, căci eu nu sunt decât un biet sărman pribeag prin această lume. Frumoasă-i şi eu n-o mai văd. Tânără-i şi eu n-o mai simt. Adă-ţi aminte, liţă Salomie, de vremea când purtai la gât mărgăritar, fii bună ca atunci şi nu te supăra pe mine. Baba tăcu. Ancuţa râdea. — Cum? Ştii şi ce-i mărgăritarul? se miră comisul Ioniţă. — Ştiu, căci l-am văzut şi eu odată lucind. Mărgăritarul, cinstite stăpâne, e o piatră scumpă care se găseşte în scoici, la mare. Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când marea-i lină, ies anume scoici la mal şi se deschid la lumina lunii. Şi aceea în care cade o picătură de rouă se închide şi intră la adânc. Iar din acea picătură de rouă se naşte mărgăritarul. — Acest orb sărac are, după câte văd, destulă înţelepciune, vorbi negustorul de Lipsea, fluturându-şi barba pe deasupra oalei. Cu toţii ne mişcarăm, ca şi cum am fi vrut să ne apropiem mai bine de foc. Orbul îşi răsuci trupu-ntr-o lăture şi sorbi din oală. Apoi obrazul i se întoarse iar spre noi şi zâmbi în noaptea-i prelungă. Puse oala la pământ şi se aşeză turceşte lângă ea. Trase spre el pliscul cimpoiului şi umflă cun răsuflet adânc foiul. Cuprinzând instrumentul sub cotul stâng, îl strânse, şi el ţipă o dată scurt, ca şi cum l-ar fi durut. Apoi începu a mormăi ş-a da sunet de cântec vechi. — Aista-i cântecul mioarei, grăi orbul întorcându-şi spre noi zâmbetul. Dacă pofteşti altceva, stăpâne, îţi pot zice pe urmă. — Cântă! vorbi întărâtat şi supărat ciobanul. Căpitanul Isac îl privi râzând subţire pe deasupra capetelor noastre. Cimpoierul umflă mai tare foiul, apoi, călcând cu degete repezi pe găurile surlei, chemă un viers de mâhnire din depărtarea anilor de demult. înălţând ochii morţi spre stele, lăsă pliscul cimpoiului şi cântă cu glas. Spunea ceva despre trei ciobani care coborau cu turmele din munte. Şi doi din ei aveau gânduri rele asupra celui mai tânăr... S-aude, s-aude  De trei ciobănaşi;Departe, la munte,           Goman gomănind, Gomăngomănaş    Oile pornind... Iar izbucni în surlă chemarea de demult. O simţeam în mine ca o bătaie de inimă a oamenilor care au fost şi nu mai sunt pe acest pământ. Auzeam pentru întâia oară cântecul acesta al păstorilor. Şi luam aminte la mioara care se tânguia şi vorbea omeneşte cu stăpânul său despre moartea lui... Mări s-au vorbit            Umbrele când cresc Şi s-au sfătuit   Neguri se opresc în apus de soare,  Pe munţi şi pe ape, Ca să mi te-omoare.   Dorm oile toate... Celelalte stihuri au rămas numai ca o pâclă în mine, cu totul nedesluşite. Iar printre ele tânguirea cimpoiului. Stăteam şi ascultam încă, pe când foiul se dezumfla la pământ ca o dihanie netrebnică, lângă picioarele orbului. El rupse cu dinţi lacomi dintr-un picior de pui şi înghiţi hulpav, cu albuşurile crescute în găvanurile negre ale ochilor. Apoi istovindu-şi şi oala de vin, rămase iarăşi alinat, cu faţa cătră noi. Ciobanul cel prost şi supărat de la Rarău, cum şi monahul care se ducea la Sfântu-Haralambie plângeau pe locurile lor fără nici o ruşine. Aşa că pot vorbi şi eu fără sfială de acea întâmplare, când am lepădat lacrimi pentru nişte închipuiri. — Dacă pofteşti, stăpâne, pot a-ţi cânta şi alte cântece mai frumoase, a vorbit cerşetorul. — Dacă ştii altele mai frumoase de ce mi l-ai cântat pe-acesta? răsări cu glas de harţag domnia sa comisul Ioniţă de la Drăgăneşti. — Iată de ce, fraţii şi stăpânii mei, a răspuns bătrânul; căci eu, rămânând fără vedere încă de pe când eram copil, am ieşit din sat de la noi ş-am pornit în lume. Şi oploşindu-mă într-o iarnă pe apa Prutului, la o perdea de oi, am stat pe lângă nişte baci bătrâni la focuri care nu se mai stingeau niciodată. Şi acei baci vechi din pustie m-au învăţat lângă foc acesta cântec; dar m-au legat cu blăstăm să nu-1 uit niciodată şi, de câte ori oi suna din cimpoi, să-1 zic mai întăi şi mai întăi. Iar după ce m-am despărţit de acei baci, aflaţi, stăpânii mei şi fraţii mei, că am trecut dincolo de Prut, sub mâna unui calic bătrân, care nu era orb cu adevărat, dar ştia să cerşească tare frumos, cântând creştinilor spre a fi miluit. Avea meşteşug să pară că nu vede, şi când eram noi singuri îl auzeam râzând. Iar Domnul Dumnezeu îl ierta pentru asta, pentru că se ducea totdeauna la biserică şi se închina cuviincios la sfintele icoane. Şi tot aşa se închina şi făcea cruce când, la o margine de sat din care ieşeam, se pregătea să fure o găină sau un miel. Şi rugându-se cu credinţă şi dreptate, Dumnezeu îl ajuta. Cu acel calic bătrân am trecut printre moscali şi nimeni nu ne-a oprit — nici cei mari, nici cei mici, căci şi-n acea ţară a lor cerşetorii sunt oamenii lui Dumnezeu şi n-au nevoie de hârtie cu pecete. Am umblat pe unde am vrut, prin târguri şi sate, şi pe la iarmaroace mari, şi creştinii ne miluiau din belşug. Din ce strângeam, aveam de vândut la crâşmari jidovi, ori la muncitori sărmani. Iar Ierofei, tovarăşul acela al meu, nu uita să cumpere din parale şi-o lumânărică de ceară, ca s-o puie la icoane. Sfinţii se bucură de dar, nu cunosc preţul lumânării şi nici nu pot afla că ne-au mai rămas carboave. De altminteri Ierofei le ţinea ascunse bine în chimir. Aşa am mers noi până la târgul cel mare al Chiului, ş-acolo ne-am oprit o iarnă ş-am cheltuit acele carboave agonisite. Cât am stat, am trăit tare bine şi tare frumos în breasla noastră a calicilor orbi, unii fiind orbi şi alţii nu. Ş-am cunoscut acolo, ca la o şcoală, învăţăminte pe care nu le ştiam, deprinzând cântări jalnice şi meşteşugul breslei. Ş-apoi pierind Ierofei la o petrecere şi la o bătaie într-o noapte, am fugit din Chiu ş-am umblat cu alţi tovarăşi prin lume, până la o apă mare unde am auzit limbă tătărască. Am trăit bine o vreme şi-n tagma necredincioşilor, după aceea mi-a venit dor într-o primăvară să miros răşină de brad. Ş-am întors spatele cătră limbile păgâne şi faţa cătră ţara Moldovei. Iar în toată această vreme, stăpânii mei şi fraţii mei, eu am purtat cimpoiul cu mine ş-am cântat, - neuitând blăstămul bacilor de la Prut. De aceea aţi auzit şi dumneavoastră acel cântec. De plăcut mie nu-mi place, însă trebuie să-1 cânt. Şi de poftiţi, vă pot zice unul mai mândru şi mai cu haz. Păşind eu înspre locurile mele, am întrebat de-un sat la apa Moldovei şi nu l-am mai aflat, căci se pustiise şi-1 strămutaseră domnii şi boierii. Trecuseră ani mulţi; pieriţi şi morţi au fost toţi ai mei; iar puhoiul Moldovei le-a risipit mormintele şi le-a dus ciolanele la vale prin scruntare şi lunci. Am umblat atunci întrebând de-un han de demult, care stătea şi-n vremea copilăriei mele la drumul împărătesc. Acel han, mi-au spus creştinii, nu departe de locul unde-a fost un sat Negoieşti, se cheamă în zilele noastre Hanu-Ancuţei şi oameni care se duc la târgul leşului ori la Roman fac acolo popas mare. Am venit la miroznă de brad ş-am trecut pe la acel han. De-atuncea nici mai ştiu câţi ani vor fi fiind. Iar acuma, ajungând vremea să mă duc iar la Ieşi, la Domnie, să mă închin şi eu la moaştele sfintei Paraschiva de la Trei-Sfetite, înţeleg c-am făcut iar popas la acest han, carele se cheamă a Ancuţei. Mulţămesc lui Dumnezeu c-am găsit cuvânt bun şi milă. Stăpânii mei şi fraţii mei, pe când eram eu un prunc şi vedeam satul nostru care nu mai este şi ţintirimul pe care l-au risipit apele, am auzit poveste adevărată de la un bunic al maicii mele, despre o minune a sfintei Paraschiva, unde ne ducem să ne închinăm eu şi liţa Salomia. Acea minune s-a făptuit în vremea veche, fiind o strămoaşă a noastră aici trăitoare la acest han. în acea vreme s-a fost ridicat asupra ţării Moldovei, ca Antihrist, Duca-Vodă. Având neistovită poftă de argint şi aur, a prins a arunca biruri asupra norodului. Atunci s-a iscat o zicală: că ce-i greu peste bordeie? - Birurile lui Duca-Vodă. - Umblau slujitori călări cu suliţi şi cu făclii. Luau vită, luau ştiubei, luau ţol, luau bani. Cui se punea împotrivă, îi luau şi viaţa. A ieşit în ţară hoţia domnească. Nu mai era chip să scape nimene de sub cumpăt. Fugeau noroadele peste graniţă. Până ce-au nimerit nişte sărmani necăjiţi, într-o toamnă, la Ieşi, la moaştele sfintei. Şi l-au pârât pe Duca-Vodă, scăldând racla cu lacrimi. Atunci, îndată după această rugăciune, s-a clătit racla sfintei. Şi poporul fiind de faţă, în ziua de 14 ale lunii octombrie, la amiază, s-a întunecat cerul, s-au tulburat stihiile ş-a prins a bate o zloată cu vifor. Iar până a doua zi s-a pus troian. Şi noroadele s-au spăimântat foarte. în acea noapte a căzut de pe vânt demonul la curtea domnească şi, bătând în geam cu gheara, a dat de ştire lui Vodă să lese în lumea asta toate bogăţiile strânse şi să se gătească de cale pentru drumul cel fără întoarcere. — A venit vremea, luminate Doamne, să-ţi dai socotelile şi să plăteşti ce-ai iscălit. Căci el făcuse zdelcă şi pusese iscălitură şi pecete, - ca să poată izbândi atâta urgie asupra lumii. DucaVodă a îngheţat în patul lui de argint, auzind glasul. După aceea a răsărit ca sub bici ş-a răcnit la slujitor să-i înhame telegarii la carate. Astfel a fugit, cu ce averi a putut strânge, până într-un sat din jos. Iar acolo, o dată cu viscolul, l-au ajuns nişte joimiri Ieşi şi l-au prins, prădându-1 de bani. Vestitorul nopţii fiind de faţă, râdea, şi 1-a dat pe mâna celor duşmani. L-au apucat de grumaz şi l-au dus cu dânşii. Găsind în calea lui omături şi troiene, mergea foarte greu şi i-au căzut caii. Atunci a scos din sân trei galbeni, ce-i mai avea ascunşi, şi i-a pus în palma unui ticălos de rând, pentru-o sanie cu oplene ş-o iapă albă. Şi cu acea sanie proastă a ajuns Duca-Vodă aici la han. Din toată averea de pe lumea asta nu mai avea nimica. Ş-a cerut bătrânei aceleia a noastre o ulcică de lapte de pomană. Iar ea nu-1 cunoştea. Şi se tânguia că n-are: — N-avem lapte, n-avem vaci, mămucă; n-avem, că ni le-a mâncat Duca-Vodă, mânca-1-ar temniţa pământului şi viermii iadului cei neadormiţi! El a tăcut, şi-a plecat fruntea, s-a suit în sanie, s-a dus. Iar mai pe urmă s-a aflat cine a fost. L-au dus joimirii spre hotar. Dar la craiul leşesc n-a mai ajuns. A intrat cu iapa cea albă în singurătăţi şi codri, a poticnit într-o râpă, ş-a trecut pe tărâmul celălalt, în locul blăstămurilor. Ş-a rămas istoria acelei minuni de la om bătrân la om bătrân până în vremurile mai nouă. Fraţii mei şi stăpânii mei, acestea-s lucruri trecute. Pentru plăcerea dumneavoastră de-acuma, dacă poftiţi şi porunciţi, eu pot să vă cânt altceva! La aceste vorbe s-a petrecut un lucru la care noi nu ne aşteptam, oricâţi răzăşi, negustori, cărăuşi şi oameni de rând ne aflam acolo. Comisul Ioniţă a strigat că pofteşte cântec. însă Ancuţa cea tânără, apropiindu-se de orb, 1-a cuprins de mână. I-a zis: — Am ascultat şi de la mama întâmplarea asta. întoarce-te spre mine. Poate dumneata, uncheşule, vei fi fiind unul Costandin, despre care am auzit pe maică-mea spunând că s-ar fi rătăcit prin lume. — Eu sunt, răspunse bătrânul. Aşa mă cheamă. Şi zâmbi întunericului. Apoi, cu degetele harnice, pipăi obrazul Ancuţei. Ea luă mâna care-o pipăia, o întoarse ş-o sărută. După aceea, sub aceleaşi degete, puse pită şi friptură. Săracul prinse iarăşi a rupe lacom din carne, cu dinţi de fier. Parcă uitase unde-i şi nu mai avea a spune nici un cuvânt. Noi îl priveam cu mare uimire; iar c-o uimire mai sporită decât a tuturora, clătinându-se uşor în zbaterile focului, se uita comisul, nu atât spre sărmanul flămând, cât spre acea dihanie care căzuse la pământ alături de el, dezumflată şi moartă.