Mihail Sadoveanu de citit

ŢARA DE DINCOLO DE NEGURĂ de Mihail Sadoveanu                                                             (Povestiri de vânătoare)                                                                   Despre această Ţară şi despre vânat şi pescuit prefaţa autorului din 1 octombrie 1936   Mirajul                      I.Maică-mea era mare farmazoană II. Ucenicie, într-o breaslă veche III. Poveştile de vânătoare sunt de la Dumnezeu  IV. Vânători de lupi, în veacuri vechi V. April - o clipă VI. Tovarăşul meu Voişel e vrednic vânător, ca mulţi alţii VII. Sitarii, când prietinii mei se ceartă VIII. Ploaie, în păduri depărtate IX. Lupii de la Cucoara, urmează un război neistovit X. Pasaj de raţe, sara XI. Gâşte sălbatice - adică numere incomensurabile XII. Oameni din bălţi, lângă Ostrovul lui Caliniuc  XIII. Când a căzut Moş Calistru, pe Deleleu XIV. Caprele lui Sfântu-Antonie XV. Vânt dinspre Căliman XVI. În singurătăţile Rarăului a cântat cucoşul sălbatic       XVII. Kiki dă examen în faţa onoratei comisii      XVIII. Tom a fost odată tânăr, ca şi Kiki   Mirajul                            Cum, prietine? Nu-ţi mai aduci aminte de moş Procor? Şi de alte umbre ciudate, care au trecut prin viaţa noastră, după ce am intrat în bălţile Dunării, în Ţara de dincolo de negură? Nu se poate să fi uitat minunile acelei călătorii în Deltă!             Am rătăcit amândoi multe zile, prin cotloanele necunoscute ale stuhului ş-ale fluviului. Eram în tovărăşia unui prietin distins, care acuma nu mai este, subt ocrotirea lui şi-ntr-un vaporaş harnic şi curat. Cum am ieşit în lungul Dunării, printre luncile cele mari de sălcii, care se închinau lin la suflarea vântului, am înţeles că intrăm în altă viaţă, ori într-un basm. Dincolo de lunci erau gârlele afunde şi nenumărate, cu închisorile peştelui; cherhanalele de ciamur, otacurile primitive ale pescarilor; ostroavele şi plăviile.             În plaurul plutitor, adică în pământul nou alcătuit din aluviuni, stuhuri, plante şi tot ce adună şi preface moartea , - o viaţă nouă şi înfrigurată fremăta. Plante necunoscute scânteiau în soare. Lejnicioare albastre se căţărau spre pămătufurile stuhului. Liane felurite se amestecau alcătuind draperii. Într-o luncă de tamarix, înflorită ca cerul, cântau într-un amurg privighetorile. În adâncul umbrei, în dosul acestui strălucit decor, miile de paseri şi de animale trăiau o viaţă neînfrânată. Şi subt ele, în apa fierbinte mâlul cald, altă viaţă a gângăniilor fără număr, fără sfârşit, multiplă şi fabuloasă, izvorâtă din veşnicie. Pajura ţipa sus în cer, unde curge râul cel mare al vânturilor. Mai aproape de noi pluteau şi vâsleau lebedele şi cormoranii. Lopătari albi se înşirau pe deasupra trestiilor. Din scorburi bătrâne de sălcii tresăreau egrete graţioase - ca nişte bucăţi de zăpadă înaripată. Şi raţele, şi gâştele, şi bâtlanii, şi cocorii, şi becaţele şi pescăruşii de felurite neamuri... Şi oamenii bizari cu care aveam raporturi, din alt neam şi altă zodie, ne vorbeau nu numai de felurimile de peşti ale gârlelor şi bălţilor, ci şi de animale ale plăviilor: lup şi mistreţ, vidră şi nurcă. Iar urechile noastre ascultau povestiri şi mai ciudate decât aceea a lui Caliniuc, pe care lau mâncat lupii, - întâmplare de altminteri mai adevărată decât toate adevărurile. Poposind subt revărsarea argintie a unei sălcii, stând amândoi cap la cap, am văzut gângănii înotătoare îmbrăcate în crustă cafenie tivită cu roş, alungându-se într-o rază de soare printre alte gângănii, puzderii de nenumărate forme. Ş-am auzit şi broaştele care au cântat oamenilor din locuinţile lacustre. Şi trecând pe lângă un ostrov, am văzut o livadă de gutăi, în care atârnau fructe mari de aur ca-n poveste. Debarcând în loc singuratic, departe de oamenii lumii noastre, am dat peste acel moş Procor, pe care se pare că lai uitat.             Trăia într-o căsuţă de ciamur, tristă ca şi bătrâneţa lui şi zbârlită ca şi el. Ai intrat în vorbă cu el şi ţi-a grăit de nişte întâmplări, care păreau neverosimile pentru că se petrecuseră în altă lume. Acolo, în afundurile Deltei, n-a ajuns încă mâna stăpânirii şi oamenii stau faţă în faţă cu natura şi cu Dumnezeu.  

I. La cornul lui Sas   Încă din zorii zilei se mişcase de deasupra Popricanilor Ştefan Tomşa, cu oastea lui amestecată. Iar din susul apei, vestitul şleahtic Potocki şi Constantin Vodă Movilă grăbeau cu leşii şi cu cazacii lor şi cu puţină oaste de ţară. Tomşa era nerăbdător. Pe harmasarul lui alb, arăbesc curat, întruna se sălta în şaua adîncă şi cerceta zarea malurilor Prutului. Apoi îşi întorcea căutătura încruntată, c-un ochi uşor fugind în laturi, spre şiragurile strînse de ieniceri, de tatari de Bugeac, de munteni şi de moldoveni din Ţara-de-jos. Cercetaşii tatari tocmai aduseseră „limbi” de la duşman, tîrîndu-le în arcane. – Constantin-Vodă cu ai lui veneau în Cornul lui Sas. Din mersul domolit al calului, Tomşa mai întrebă o dată pe cei doi cazaci sîngeraţi şi zdrenţuiţi care umblau între tatari: ― Vine într-acoace toată oastea? ― Vine… răspunse răguşit unul dintre cazaci, ridicînd spre Ştefan ochi alburii. Celălalt, mărunt şi spătos, rînji în barba-i mare: ― E oaste tare şi creştinească!… Husein aga, trimesul împărăţiei, care mergea alături de Tomşa, întrebă: ― Ce spun ghiaurii? ― Nu spun nimica… răspunse cu prefăcută nepăsare Tomşa şi-şi puse c-o mişcare obişnuită mîna pe buzduganul cu măciucă de argint. Puteţi să-i ridicaţi într-o creangă de copac! adăogi el cu voce înăbuşită spre călăreţi. Tatarii rămaseră în urmă cu prinşii. Husein şi Tomşa dădură pinteni cailor; apoi turcul zise întorcînd privirea-i neagră spre tovarăşul lui: ― Ieri leahul cel fudul (era vorba de Potocki) a spus cuvînt prea cutezător omului meu. Dacă nu vă înturnaţi – a zis – cu veneticul vostru, va fi vai şi amar de voi. Ieri a fost Mahmud pînă la marginea taberei lor. ― Eu venetic? strigă Tomşa scăpărînd din ochiu-i fugar. Venetici sînt ei, cu muierile şi cu Movileştii lor, cu leşii, cu raiterii şi cu franţujii lor! Au pustiit şi au sărăcit biata ţară! s-au aşezat aicea ca un cuib de viespi, fără învoirea pămîntenilor şi a Porţii… ― Potocki e om vrednic, zise domol turcul. El s-a oştit mult în Moldova; a pus în scaun pe Irimia şi a răpus capul lui Răzvan. ― Ş-acuma, grăi scurt Tomşa, se amestecă iar în trebile ţării din îndemnul muierii lui Irimia! Doamna Irimiei-Vodă e mare aspidă. Ea ar trebui întăi zdrobită în picioare. Dar îi va veni şi ei rîndul. Acuma avem să înfrîngem cerbicea lui Potocki şi să tăiem ca pe nişte miei pe coconii ei… ― Vom vedea, zise cu liniştit glas turcul; în curînd vom vedea care este voinţa cea mare şi neclintită a lui Alah! ― Dumnezeu e de partea noastră! strigă cu glasu-i repezit Tomşa; de partea celui pe care-l vrea norodul şi cei mari… ― Ascultă, prietine, grăi tot liniştit Husein, vezi barba asta căruntă? În ea sînt semnele trudelor şi năcazurilor mele. De multe ori am biruit, de multe ori am căzut. Noi niciodată nu putem cerceta şi bănui gîndurile Celui-de-sus! ― Husein aga! vorbi însufleţit Tomşa; cel ce vine cu inima mea, e tare. Dar eu vin şi c-un oştean ca tine; vin cu ienicerii luminăţiei sale Sultanul; vin cu Cantemir bei şi cu tatarii lui, care şi ei ştiu sama leşilor; vin cu pămînteni încercaţi în războaie; am năimit şi pe căpitanii cei viteji rămaşi din oştirile lui Mihai-Vodă: pe Mîrza, pe Gheţea, pe Recia şi pe alţii. ― Localnicii sînt azi cu tine şi mîne cu duşmanul tău. ― Nu-i aşa, Husein aga! Localnicii care au mers după mine sînt oameni care ştiu ce fac şi care, din vechi zile, ştiu sama războiului. Sînt oameni din Orhei şi Soroca, obişnuiţi cu leşii şi cu cazacii. ― Ce ştiu ei! mormăi turcul, răsfrîngîndu-şi buzele palide între mustaţa şi barba tuşinată. ― Ştiu şi pot multe, Husein aga! Le-am dat căpitenie pe unul Tudor Şoimaru, care-i din neamul lor, însă a umblat pribeag prin lume şi a slujit cu vrednicie în oştiri străine, la nemţi şi la unguri… ― Vom vedea… vom vedea… zise moale Husein. Apoi deodată, parcă l-ar fi străbătut un fior, se înţepeni în scările scurte şi se înălţă în şa. Ochii i se făcură rotunzi şi aţintiţi sub sprîncenele păroase, şi nasul coroiat i se zbîrci la îmbinarea frunţii. ― Ce este? zise el repede.      

Frații Jderi de M. Sadoveanu vol. 1 CAPITOLUL I DESPRE HRAMUL SFINTEI MĂNĂSTIRI NEAMŢU, LA ANUL DE LA HRISTOS 1469 ŞI DESPRE O ISTORISIRE A LUI NECHIFOR CĂLIMAN, STAROSTELE VÎNĂTORILOR DOMNEŞTI   De Sfînta Înălţare, hram al ctitoriei Neamţu, se strînsese în preajma zidurilor şi în ogrăzile călugărilor mare număr de norod. Unii veniseră  s-asculte slujba, alţii ca să ieie binecuvîntare ori naforă, alţii pentru scrisori de friguri, alţii cu femei lunatice, ca să le supuie sub patrafir la ieromonahi cu darul cetitului. Mai ales prea sfinţitul Iosif, stareţul, era vestit întru această bună tămăduire, nu numai în Moldova, ci şi-n Ţara Leşască şi cea Rusească. Toţi cei sosiţi ştiau de asemeni că se vor îndestula cu mîncare şi vin, faima de primire de oaspeţi a mănăstirii fiind întru totul neştirbită. Osîrdia boierilor şi mila voievozilor înzestraseră îndestulător acest sfînt lăcaş; din turmele de la munte, din podgoriile de la dealuri, din cîmpiile arate de la apa Prutului, cu mila lui Dumnezeu, era de unde sătura şi mai mari mulţimi decît cele strînse acolo, în acea luminată zi de mai a anului 1469. În livezile mănăstirii mai erau încă meri înfloriţi: soarele îi pătrundea de o aburire trandafirie. Slujba dintăi se mîntuise la biserica cea mare din cetăţuie, cînd toaca bătu din nou în turnul de la poartă, după care clopotul cel bătrîn începu a suna rar, numai într-o dungă. Grămezile de oameni prinseră a se mişca neliniştite. Se întrebau întăi din ochi, apoi dînd glas. O parte umplură medeanul de dinaintea intrării, în jurul fîntînii şi a foişorului unde se slujea, iarna, sfinţirea apelor. Prea puţini, şi numai dintre cîrmuitorii mănăstirii şi ai ţinutului, cunoscuseră din vreme vestea care se vădea acum. Cîţiva slujitori aflaseră ştirea cu două zile mai nainte şi o ţinuseră tăinuită de poporul care se îmbulzea la hram. Cu două zile în urmă, marţi, sosiseră doi călăraşi de la Suceava cu carte pentru vlădica Iosif. Unul poposise la mănăstire; al doilea trecuse mai departe spre Cetate, spre Vînători şi spre herghelia domnească de la Timiş la apa Moldovei, unde era rînduit de multă vreme, în slujba de comis, bătrînul Manole Păr-Negru, prietin de demult al răposatului BogdanVoievod, părintele măriei sale Ştefan-Vodă. Cartea pe care o cetise cu destulă greutate prea sfinţitul Iosif, punînd între dînsa şi ochii sfinţiei sale o făclie de ceară, cuprindea vestea de sosire a măriei sale Ştefan-Vodă la hramul sfintei mănăstiri Neamţu. Acum vestea asta o aflau şi noroadele. Pe cînd dădea sunet greu şi prelung, din cînd în cînd, chimvalul cel mare, monahii îşi purtau ici-colo rantiile mohorîte şi-şi aplecau bărbile spre urechile oamenilor. Ca şi cum s-ar fi aprins pulbere de puşcă, murmurul trecu dintr-o lature în alta, apoi se revărsă în ogrăzi. Muierile, care niciodată n-au destulă minte, prinseră a se tîngui cu mînile la tîmple şi a-şi căuta pruncii. Dacă bate clopotul şi vine măria sa, cine ştie ce are să se întîmple! Au să se işte puhoaie, are să reverse apa Moldovei, are să pornească iar vreun război! A rămas acasă, în sat, mîţa închisă în chiler; găinile umblă slobode şi n-are cine le da de mîncare. Cuminte şi bine ar fi să înhame gospodarii caii şi pe loc să pornească fiecare la locul său; dar mai întăi trebuie să se ştie de ce-i vorba şi numaidecît fiecare dintre cei care nu l-au văzut trebuie să vadă pe măria sa. Cu toate că numai un om viteaz poate cuteza să ridice ochii spre măria sa, iar cei nevrednici cată să-şi plece pletele în ţarină, muierile tot or îndrăzni să fure cu coada ochiului, doar l-or zări. Să fie oare cumplit la vedere precum se spune? Are anume paloş cu care ceartă pe unii boieri, scurtîndu-i, după cîte se povestesc? Dacă şi riga ungurilor, măria sa Matiaş-Crai, a dat înapoi de la Baia, cînd s-a arătat asupră-i, călare pe cal alb, măria sa Ştefan-Vodă — ce poate face un creştin de rînd? Acel crai a şi căzut la pat din acel cutremur, zăcînd trei luni. I s-au şi risipit oştile, a prăpădit puştile cele mari. A ieşit la toţi craii spaimă despre acest ŞtefanVodă, cum că a bătut şi cetatea Hotinului şi a Chiliei; şi este o poveste cum că părintele său Bogdan-Vodă l-a blagoslovit în taină la o biserică din muntele Atonului, ca să se ridice în zilele lui cu puteri mari de oşti şi să bată război cu spurcaţii ismailiteni. Aşa că mîţa şi găinile or mai răbda, pînă ce ochii oamenilor de la hram s-or învrednici să vadă pe măria sa şi pînă ce urechile s-or îndestula de toate veştile pe care le aduc curtenii şi ostaşii. Afară de asta, este praznic. Cum să porneşti la drum pe inima goală? Cine scorneşte asemenea zvonuri de primejdie şi de ce să plece lumea aşa fără de nici un temei, înainte de a vedea ce e de văzut, de a auzi ce e de auzit şi de a ospăta ceea ce s-a pregătit la cuhniile sfîntului lăcaş? Numai nişte bărbaţi bezmetici cum sînt moldovenii pot face asemenea socoteli. Dacă n-ar fi muierile, cu rînduială şi cuminţenie, ce s-ar face ţara? Nepotrivit şi prostesc lucru, să fugă noroadele de la vederea Domnului lor. Dimpotrivă, bine este a-i ieşi întru întîmpinare. Femeile, deci, cu mare aprindere, pofteau să afle pe unde are să vie alaiul domnesc. Despre asta nu ştie nimeni. Nu se afla slujitor ori monah care să dea ştire anume pe unde şi cum are să fie alaiul lui Vodă. Atunci de ce-s buni slujitorii şi monahii, dacă nu cunosc batîr atîta lucru? Slujitorii să caute în catastifuri şi monahii să cetească în cărţile lor şi să spuie. Degeaba, slujitorii au catastifuri mai puţin bune şi monahii cărţi mai puţin iscusite decît în vremea veche! S-aude chiar că măria sa nici nu mai vine. Sună clopotul în zadar, ca să stîrnească omenirea; iar măria sa are alte treburi. Aşa-i în ziua de azi lumea. Boierii se învrednicesc să vadă pe măria sa în fiecare zi; pe cînd sărmanii nu-l pot vedea niciodată. Minunat ar fi să nu mai fie în ţara asta boieri, şi să fie praznice pe la mănăstiri măcar în fiecare zi cîte unul. Şi batîr o dată pe an, la un asemenea praznic, să se arate măria sa, cu toată pohfala! Se vorbeşte prin sate despre măria sa că-i om nu prea mare de stat, însă groaznic cînd îşi încruntă sprînceana. Iar cînd vine la o sfîntă mănăstire, n-are de ce se uita groaznic. Cînd vine la o sfîntă mănăstire (dacă vine într-adevăr şi nu scornesc aceşti monahi vorbe deşarte); cînd vine la o sfîntă mănăstire, măria sa trebuie să se uite blajin în jurul său. Vede ici un prunc; vede ici o fată; vede dincolo o nevastă. Al cui e pruncul acesta? A cui e nevasta asta? Ca un stăpîn al ţării ce se află, măria sa trebuie să cunoască al cui e pruncul şi a cui e nevasta. Îndată vin boieri lîngă măria sa şi-i spun la ureche. Astfel măria sa vede şi cunoaşte unele şi altele; mai ales că măria sa, fiind văduv de atîţia ani, de cînd a murit Doamna sa Evdochia, trebuie să-şi desfăteze ochii şi să se mai îmblînzească din străşnicia în care se ţine. Să zicem că măria sa nu se uită la dreapta şi la stînga şi, cufundat fiind în gînduri, nu-şi vede decît socotelile lui domneşti. Atunci sînt ostaşi şi curteni care se uită la lume. Bune sînt hramurile cînd pe lîngă praznice au şi asemenea alaiuri. Miercuri la amiază, s-a văzut intrînd în mănăstire, călare pe un harmasaraş pag, un fecioraş de boier. Abia îi înfiera mustaţa. Purta contăş de postav albastru de Flandra, ciubote de marochin roş şi jungher la cingătoare.      

Frații Jderi volumul al doilea   Izvorul Alb    1936 CÎND A FOST CUTREMURUL CEL MARE   Era cătră amiază şi soarele bătea cu putere în zidăria sură a Cetăţii. Nu sufla adiere de vînt; se boltea deasupra un cer alburiu de secetă. De douăzeci şi una de zile nu plouase. În partea cîmpului, gospodarii nu mai puteau cosi otavă. Asemenea bucurie n-o puteau avea, ca totdeauna, decît oameni din munte. Într-o sfîntă zi ca aceea, a Tăierii Cinstitului Cap al lui Ion Botezătorul proroc, era acum mare sfat între munteni, la Ieslele lui Vodă şi la Timiş, şi sub Rarău, şi la Hangu, ca să iasă cu toţii de a doua zi, cu femei şi copii, să înceapă a cosi acea ierbuşcă de matasă, poreclită de ei «dulceaţa cerbilor». Pe cînd aici, împrejurul Sucevii, miriştile şi imaşurile erau cafenii. Ţăranii îşi purtau oile şi vitele sub poala pădurilor, spre apa Siretului şi tocmai dincolo de Moldova. Se dovedise, deasemenea, puţin spor la stupi. În acea vară nu ieşiseră nici paroi, nici nu putuseră prisăcarii să reteze a doua oară fagurii mătcilor neroite, cărora ei le zic «buhai». Nu ieşise spor nici la fruptul oilor, deoarece oile merg una cu albinele. Se împuţinase apa şi în fîntîni. Spuneau unii oameni vechi că să fie asta semn, ca în anul de la zidirea lumii 6963, cînd a detunat spurcatul Mehmet-Sultan cetatea Ţarigradului. Şi în acel an s-a prelungit seceta asupra toamnei, pînă în luna noemvrie; şi monahii de la Aton au scris despre un rîu de la Machedonia, care, la 7 noemvrie a acelui an pustiu, s-a vîrît sub pămînt într-un loc anume, lăsînd albia uscată; şi numai după ce s-a vestit căderea Cetăţii împărăteşti şi pieirea lui Constantin-Împărat, au pornit puhoaie mari de ploi şi apa acelui rîu numit Vardar a prins a curge iarăşi în albia ei. Asemenea acum, de pe zidurile Cetăţii Domneşti, străjerii văd peste zăvoaie Siretul curgînd împuţinat : pare un brîuşor de argint. Şi ziua şi noaptea, în lungul ceasurilor, fîlfîie cînd şi cînd dinspre miazăzi aceeaşi aburire caldă. La a treia strajă, în puterea nopţii, cînd ies spaimele şi înlemneşte firea, aşa de tare se subţiază văzduhul sub clipirea stelelor, de s-aude un cucoş cîntînd stîns dintr-aşa depărtare, încît nu poate să fie decît de pe celălalt tărîm. Cînd se descopăr în răsărit genele zilei, întăi se scrijelează zarea cu sînge şi după aceea se arată soarele în senin. Străjerul din chindia de cătră tîrgul Sucevii îşi înalţă ochii spre flamura de pe palatul măriei sale ; boarea dimineţii n-o poate desfăşura. Acea flamură de matasă albastră, cu stema Moldovei — cap de bour şi stea cu cinci crengi — cusută cu fir de aur, a fost adusă măriei sale de cătră doi cinstiţi boieri greci de la Domnia Mangopului, dar de la împărătiţa Măria Comneanca. Acei boieri graşi cu bărbi pătrate au plutit pe Marea într-o caravelă genoveză, de la Cafa pînă la Cetatea Albă ; şi de la Cetatea Albă au venit la Suceava cu călăreţi domneşti şi cu Luca Pîrcalabul, aducînd şi alte daruri de la Mangop, mai ales brocart italienesc, pentru straiul de mire al măriei sale Ştefan, şi, pe lîngă asta, şi cu bună vestire că va sosi chiar Împărătiţa Măria nu tîrzie vreme la Moldova. Cătră mijlocul lunii septemvrie se va sili înălţimea sa luminată să fie la Suceava. Deci se va bucura ţara de mireasă din viţa autocratorilor de la Bizanţ. — Să ştii că atunci se vor deslega ploile, dădea încredinţare cuviosul Timoftei Sîrbul, dascălul măriei sale Alexandrei-Voievod. Mai mult fost dascăl, căci acuma coconul domnesc era ieşit de subt ascultarea lui. — Se poate, a răspuns dumnealui Petre Hărman, căpitanul siimenilor din Cetate ; dacă acesta-i semnul secetei, apoi nu văd în el nici o minune. După secetă nu poate să urmeze decît ploaie, aşa cum, după văduvia destul de lungă a lui Vodă, urmează bucuria pe care ne-au vestit-o solii de la Mangop.      

Frații Jderi volumul al treilea                                                            Oamenii  Mariei Sale (1942)                          PE BĂTRÎNUL MANOLE PĂR-NEGRU ÎL DOR ŞALELE                                                                      Capitolul 1   Pe bătrînul Manole Păr-Negru îl dor şalele. De cînd măria sa Vodă a binevoit a-i îngădui hodină în sălaşul lui de la Timiş, dăruindui şi imaşurile cele mari de la Prut, în ţinutul Iaşilor, comisul îşi simţeşte încheieturile scîrţîind şi mai ales îl dor şalele. Căci nu mai stă hojma în şa ca altădată, şi nu se mai supără şi nu se mai frămîntă, şi nu mai dă porunci cu străşnicie, şi nu mai are griji zi şi noapte pentru herghelie şi harmasarii domneşti. Acuma bacii umblă cu oile de la munte la bălţile Prutului şi scutarii îi dau samă de toate, înfăţişîndu-se la poruncile sale din trei în trei luni; şi vatamanii lui de la tamazlîcurile de boi din aceleaşi păşuni dintre gîrlele Jijiei îi aduc aşijderea sămi cuviincioase şi-i dau socoteală pentru marfa gata să purceadă în tot anul cătră tîrgul cel mare al nemţilor, la Danţig. Îi vine ştire bună şi despre peştele închis în Bălţi în fiece primăvară, pe care măjerii îl prind apoi cu hărnicie în cap de vară la Sînpetru. Toamna, află şi cîte sloiuri de ceară se pot neguţa în prisăcile ce are la apa Moldovei cît şi la apa Prutului. Şi numai un drum se nevoieşte a face, fie la Suceava fie la Liov, ca să-l întîlnească pe Dămian, feciorul său, mare neguţător în ţară străină, şi să primească gălbinii ce i se cuvin. Căci pentru negoţurile sale cu limbile străine se îngrijeşte acest vrednic fecior al său. Însă avînd toate, şi toate umblîndu-i cu îmbielşugare, primindu-şi banii pe ciurde, şi dulceaţa oilor, şi mierea albinelor, şi vama morilor, şi peştele sărat, şi toate bunătăţile de care l-a învrednicit mila lui Dumnezeu şi a lui Vodă, îşi simte puterile scăzînd, îl dor şalele şi cu zîmbet mîhnit îşi aduce aminte de zburdăciunile tinereţii. Uneori îi vine cîte-o supărare gîndindu-se că încă nu i se cuvenea asemenea rînduială la care l-a supus hotărîrea măriei sale. L-a văzut de cîteva ori pe Vodă, după bătăliile din Ţara Românească şi de la Cetatea Dîmboviţii. La aceste fapte de arme s-a învrednicit şi el însuşi a lua parte, şi nu s-a putut spune nici o clipă că sabia sa a fost mai puţin harnică decît a feciorilor săi. Tocmai din pricina asta s-a bucurat măria sa cu gînd bun asupra vechiului său slujitor. Miluindu-l, măria sa a socotit că-i face dreptate. Aşezîndu-l pe Simion comis la herghelia domnească, măria sa a fost încredinţat că-i face bătrînului său credincios de două ori dreptate. Şi dîndu-i şi lui Jder cel mic slujba ce avusese Simion, Vodă chibzuise că mulţămirea bătrînului va fi sporită. Într-adevăr, mulţămirea îi fusese sporită lui jupîn Manole Păr-Negru; şi îndîrjirea nu-i venea decît cînd vedea pe alţii poruncind şi rînduind acolo unde el rînduise şi poruncise atîţia ani. Porunceau şi rînduiau feciorii săi; totuşi nu-i era îndămînă să audă pe alţii poruncind, iar el să tacă. Decît să se mai suie la grajdurile domneşti, să-i vie supărare, nu-i mai bine să-şi vadă de ale sale treburi la curtea sa din Timiş? Dar aici toate merg bine pe de o parte; iar pe de altă parte aici porunceşte altă putere, pe care domnia sa nu s-a simţit niciodată în stare so domolească şi s-o împuţineze. În curtea de la Timiş e mare şi tare jupîneasa Ilisafta. Măria sa Vodă Ştefan la Suceava, iar jupîneasa Ilisafta la Timiş. Să se ducă la oi în munte ori la şes, lui jupîn Manole nu i-i îndămînă, căci domnia sa în toată viaţa s-a îndeletnicit cu altele. Să se aşeze la tamazlîcurile de boi iarăşi nu i se părea îndeletnicire cuviincioasă. Se duce numai să-şi arate slugilor obrazul, şi se întoarce. Drumurile de negoţ iar îi sînt puţine, la soroace rînduite. Vînătorile măriei sale, iarăşi, sau împuţinat de cînd măria sa a început a bate războaie, deci nici din partea asta domnia sa n-are mulţămire. Îi rămîn vechile sale harţuri cu jupîneasa Ilisafta. Lehamite i-a fost de ele totdeauna şi i-i lehamite şi acuma. Aşa că s-a înfățișat în vremea din urmă de vreo două ori la Vodă, cu gînd să ceară o izbăvire.