O poveste despre dragostea maternă şi captivitate....
Recent Posts
Descriere
Familia Darling ducea o viaţă normală...
O minunată poveste frumoasă de dragoste între două...
Departe-n largul mării apa e albastră ca albăstre...
S-a întâmplat odată ca un Negustor, odinioară fo...
A fost odată un om putred de bogat şi omului ăstui...
Aventurile extraordinare ale unui pui de om in jun...
Trăiau odată, în vremuri uitate, un împărat şi o &...
CRÂNCU, VÂNĂTORUL CODRULUI
...
Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte&nb...
Posts
O poveste despre dragostea maternă şi captivitate.
Descrierea cartii pe scurt:
Pentru Jack, un băieţel în vârstă de cinci ani, Camera înseamnă lumea. Acolo s-a născut şi a crescut; împreună cu mama lui, acolo se joacă, citeşte şi învaţă lucruri despre viaţă. Noaptea, mama îl închide cu grijă în dulap, unde trebuie să doarmă când vine Batrânul Nick în vizită.
Pentru Jack, Camera înseamnă acasă, dar pentru mama lui e închisoarea în care Batrânul Nick a ţinut-o captivă timp de şapte ani.
Prin determinare, ingeniozitate şi o dragoste uriaşă, mama a creat o viaţă pentru Jack. Dar ştie că nu e de ajuns... nici pentru Jack, nici pentru ea însăşi. Aşa că pune la cale un plan de evadare, crezând în curajul fiului ei şi în noroc. Însă nu înţelege cât de puţin pregătită este în realitate pentru ca planul să reuşească.
Cadouri
Astăzi am cinci ani. Aseară, când m-am dus la culcare în Dulap, aveam patru, dar când m-am trezit în Pat, în întuneric, trecusem la cinci. Abracadabra! Înainte am avut trei, și mai înainte, doi, unu și zero.
— Am avut și minus ani?
— Hm?
Mami se întinde.
— Sus în Rai. Am avut minus unu, minus doi, minus trei…
— Nu, numărătoarea a început numai după ce-ai apărut tu la orizont.
— Prin Fereastră, îmi aduc aminte. Erai tristă până să apar eu în burtica ta.
— Ai nimerit-o.
Mami se apleacă să aprindă Lampa, care pac, luminează totul în jur. Închid ochii la țanc, apoi deschid o ușiță, pe urmă cealaltă.
— Am plâns până n-am mai avut lacrimi, îmi spune. Stăteam aici întinsă și număram secundele.
— Câte secunde? o întreb.
— Milioane și milioane.
— Nu, vreau să știu exact.
— Am pierdut șirul, spune.
— Apoi te-ai gândit și te-ai gândit la oul tău până te-ai umflat.
Mami zâmbește.
— Simțeam cum loveai.
— Ce loveam?
— Pe mine, bineînțeles, îmi spune.
De fiecare dată râd la partea asta.
Pe dinăuntru, bum bum.
Își ridică tricoul de dormit și își face burtica să tresară.
— Mă gândeam, Jack e pe drum. Și într-o zi dis-de-dimineață, te-ai rostogolit pe covor cu ochii larg deschiși.
Mă uit în jos la Covor, care are roșu și maro și negru încolăcite în model. Se vede pata pe care am făcut-o din greșeală când mă nășteam.
— Ai tăiat cordonul și eu am fost liber, îi spun. Și pe urmă m-am transformat într-un băiețel.
— De fapt, erai deja un băiețel.
Mami se dă jos din Pat și se duce la Termostat să încălzească aerul.
Nu cred că a venit aseară după nouă, dacă vine, aerul e întotdeauna altfel. Nu întreb, pentru că lui Mami nu-i place să vorbească despre el.
— Ia spune-mi, Domnule Cinci, îți vrei cadoul acum sau după micul dejun?
— Ce e, ce e?
— Știu că ești nerăbdător, îmi spune, dar amintește-ți să nu-ți rozi unghiile, îți faci o gaură și-ți intră microbi în ea.
— Care or să mă facă bolnav ca atunci când aveam trei ani și vomam și aveam diaree?
— Chiar mai rău de-atât, îmi spune Mami, de la microbi poți să mori.
— Și să mă duc înapoi în Rai mai devreme?
— În continuare le rozi.
Îmi dă mâna deoparte.
— Scuze.
Mă așez pe mâna rea.
— Mai spune-mi Domnule Cinci.
— Așadar, Domnule Cinci, spune, cadoul acum sau mai târziu?
Sar pe Balansoar ca să mă uit la Ceas, el spune 07:14. Pot să mă dau cu placa pe Balansoar fără să mă țin de el, pe urmă hop înapoi pe Plapumă și mă dau cu placa acolo.
— Sau acum, sau mai târziu. Oricum, o să fie distractiv. Vrei să aleg eu pentru tine?
— Nu. Acum am cinci ani, trebuie să aleg.
Degetul e iar în gură, îl bag sub braț și-l blochez acolo.
— Aleg… acum.
Mami scoate ceva de sub pernă, cred că s-a ascuns acolo toată noaptea, a fost invizibil. E un sul de hârtie, cu o fundă mov de la cele o mie de bomboane de ciocolată pe care le-am primit când a avut loc Crăciunul.
— Deschide-l, îmi spune. Cu grijă.
Mă prind cum trebuie să desfac nodul, hârtia se face dreaptă, e un desen cu creionul, fără culori. Nu știu despre ce e, pe urmă îl întorc.
— Sunt eu!
Așa ca în Oglindă, dar e mai mult din mine, capul și mâna și umărul în tricoul de dormit.
— De ce am ochii închiși?
— Dormeai, spune Mami.
— Cum ai făcut un desen dacă dormeai?
— Nu, eu eram trează. Ieri-dimineață și alaltăieri și mai înainte, am aprins lampa și te-am desenat.
Mami nu mai zâmbește.
— Ce e, Jack, nu-ți place?
— Nu – dacă tu ești trează când eu nu sunt.
— Păi, nu te puteam desena când erai treaz, nu? N-ar mai fi fost o surpriză.
Așteaptă.
— Credeam că-ți plac surprizele.
— Prefer o surpriză și să știu și eu.
Mami pare să râdă.
Mă urc pe Balansoar ca să iau o piuneză din Trusa de pe Raft, minus unu înseamnă că au mai rămas zero din cele cinci. Erau șase, dar una a dispărut. Una ține Marile capodopere ale artei occidentale. Volumul 3: Fecioara cu Pruncul cu Sf. Ana și Ioan Botezătorul, în spatele Balansoarului, și una ține Marile capodopere ale artei occidentale. Volumul 8: Impresie: Răsărit de soare lângă Baie, și alta ține caracatița albastră, și alta poza cu calul nebun pe care scrie Marile capodopere ale artei occidentale. Volumul 11: Guernica. Capodoperele au venit cu fulgii de ovăz, dar caracatița am făcut-o eu, e cel mai bun desen al meu din martie, dar s-a încrețit puțin de la aburii din Baie. Prind desenul surpriză al lui Mami fix în mijlocul plăcii de plută de deasupra lui Pat.
Mami dă din cap.
— Nu acolo.
Nu vrea să-l vadă Bătrânul Nick.
— Poate înăuntru în Dulap? întreb eu.
— Bună idee.
Dulapul e din lemn, așa că trebuie să împing piuneza o grămadă. Îi închid ușile, scârțâie tot timpul ca proastele, chiar și după ce punem ulei de porumb pe balamale. Mă uit prin crăpături, dar e prea întuneric. Îl deschid pe Dulap puțin ca să mă uit înăuntru, desenul secret e alb în afară de niște liniuțe gri. Rochia albastră a lui Mami atârnă puțin peste ochiul meu adormit, adică ochiul din desen, dar rochia e aia adevărată, din Dulap.
O pot mirosi pe Mami lângă mine, am cel mai bun nas din familie.
— Ah, ai uitat să-mi dai când m-am trezit.
— E în regulă. Poate putem sări peste asta din când în când, acum că ai împlinit cinci ani?
— Nici nu mă gândesc.
Așa că ea se întinde pe albul Plăpumii și eu la fel.
Descriere
Familia Darling ducea o viaţă normală şi fericită într-un colţ al Angliei – asta, până la apariţia lui Peter Pan. Peter fugise de acasă, fiindcă nu voia să crească. De atunci, îşi ducea traiul alături de băieţii pierduţi şi de zâne, pe o insulă numită Ţara de Nicăieri. Într-o noapte, Peter Pan şi zâna lui, Tinker Bell, aterizează în dormitorul copiilor Darling pentru a-şi recupera umbra. Băiatul îi convinge pe Wendy şi pe fraţii ei să zboare cu el în Ţara de Nicăieri. Urmaţi-i în uimitoarele lor aventuri! Veţi da peste o bandă de piraţi, peste Hook, căpetenia lor, şi chiar peste un… crocodil uriaş.
Descarcati povestea ilustrata pdf de la atasamente
O minunată poveste frumoasă de dragoste între două personaje. Lady, o frumoasă cățelușă cocker spaniel auriu, ajunge într-o parte rău famată a orașului unde îl întâlnește pe Trump, un vagabond metis, care o salvează din ghearele unor câini nemiloși. Cățelușa decide să-și părăsească actuala locuință din cauza unei bone ce trebuia să stea cu copilul familiei cât timp părinții sunt plecați din oraș. Femeia încearcă să pună botniță cățelușei și să o scoată la plimbare. Povestea de dragoste se întretaie cu momente de acțiune și suspans, care dau o savoare deosebită filmului. Un desen animat pentru cei mari și cei mici al celebrei case de producție Disney.
Descarcati povestea pdf de la atasamente
Departe-n largul mării apa e albastră ca albăstrelele şi limpede cum e cristalul, dar e şi foarte adâncă, atât de adâncă încât nici o ancoră nu poate ajunge până la fund; ar trebui să pui o mulţime de turnuri de biserică, unele peste altele, ca să ajungi de la fund până la luciul apei.
Să nu credeţi însă că acolo nu-i decât nisip şi mâl; nu, acolo cresc copaci ciudaţi şi ierburi ciudate, şi tulpinile şi frunzele lor sunt aşa de mlădioase încât se clatină la cea mai mică mişcare a apei, parcă ar fi vii. Toţi peştii, mici şi mari, se strecoară printre ramuri cum se strecoară păsările prin văzduh. În locul unde-i cea mai mare adâncime e palatul împăratului mării; zidurile sunt de mărgean şi ferestrele înalte şi arcuite sunt de chihlimbar străveziu; acoperişul e făcut din scoici care se deschid şi se închid după cum se mişcă apa. Şi în fiecare scoică e un mărgăritar de preţ; numai unul şi ar fi destul să împodobească măreţ coroana unui rege.
Împăratul mării era de multă vreme văduv şi casa i-o ţinea mamă-sa, bătrâna. Era o femeie înţeleaptă, dar foarte mândră de neamul ei; purta douăsprezece stridii pe coadă, pe când nobilii aveau numai câte şase. Încolo, era femeia vrednică, mai ales că ţinea foarte mult la nepoatele ei, domniţele mării. Acestea erau şase la număr şi toate frumoase, dar cea mai mică era cea mai frumoasă dintre toate; pielea ei era gingaşă şi moale ca o petală de trandafir, ochii albaştri ca nişte lacuri adânci, dar, ca şi celelalte, nu avea picioare şi trupul în partea de jos avea o coadă de peşte.
Descarcati poevstea ilustrata de la atasamente
S-a întâmplat odată ca un Negustor, odinioară foarte înstărit, irosindu-și averile, să fie nevoit să se mute într-o mică fermă de la țară, împreună cu cei trei fii și cele trei fiice ale sale. Fetele mai mari fură foarte nemulțumite de cele întâmplate, dar mezina, care se numea Frumoasa, încercă să-și mângâie tatăl și să transforme umila lor locuință într-o casă primitoare.
Într-o zi însă omul se hotărî să plece într-o călătorie îndepărtată, ca să-și caute norocul, iar fetele veniră să îi ureze drum bun. Surorile mai mari îl rugară să le aducă la întoarcere niște cadouri scumpe, dar Frumoasa de-abia îndrăzni să îi ceară tatălui să îi culeagă un trandafir. La înapoiere, Negustorul zări niște trandafiri minunați în curtea unui castel și, gândindu-se la Frumoasa lui, se opri să culeagă câțiva. Dar nu trecu mult și lângă el răsări ca din pământ o Bestie hidoasă. Creatura îl întrebă pe Negustor cum de îndrăznește să îi atingă florile. Apoi își puse în gând să-l omoare pe bietul om. Negustorul îi ceru îndurare, spunându-i că a vrut să culeagă doar un trandafir pentru că fiica lui, Frumoasa, îl rugase să-i aducă o asemenea floare la întoarcerea acasă.
Descarcati cartea de citit pdf de la atasamente
A fost odată un om putred de bogat şi omului ăstuia s-a întâmplat să-i cadă nevasta greu bolnavă. Şi când a simţit că i s-apropie sfârşitul, femeia şi-a chemat la căpătâi singurul ei copil, o fetiţă, şi i-a spus:
- Draga mamei, orice ţi s-ar întâmpla, cată să fii întotdeauna bună şi cu sufletul neîntinat. Acestea zicând, femeia îşi mai privi o dată copila şi închise ochii pentru vecie. Fetiţa se ducea în fiecare zi la cimitir şi plângea amar la mormântul maică-sii. Când veni iarna, zăpada se aşternu ca o maramă albă peste mormânt, iar în primăvară, când razele soarelui o topiră, omul îşi luă altă nevastă.
Descarcati povestea pdf gratuit de la atasamente
Aventurile extraordinare ale unui pui de om in jungla, crescut de o familie de lupi. Haideti sa ii cunoastem si noi pe Bagheera, pantera inteleapta, pe Baloo, ursul cel mare si bun, pe Kaa, pitonul si pe Shere Khan, tigrul cel temut.Mowgli, puiul de om, fura Floarea de Foc si reuseste sa il invinga pe Shere-Khan.
Cititi si descarcati pdf gratuit de la atasamente
Trăiau odată, în vremuri uitate, un împărat şi o împărăteasă care nu mai erau demult tineri. Dar cu toate că soarta nu se îndurase să le hărăzească un urmaş, iar ei nu se mai aflau în putere, nu trecea zi lăsată de bunul Dumnezeu în care să nu se tânguie amândoi: „Oh, cât de gol ne e palatul şi ce fericiţi am fi de-am avea şi noi un copil!” Însă pruncul cel râvnit se lăsă aşteptat multă vreme…
Descarcati cartea de povesti gratuit de la atasamente
CRÂNCU, VÂNĂTORUL CODRULUI
Zice c-a fost odata un om si, cand era sa moara, chema pe cei trei fii ai sai la pat si le zise:
— Dragii mei copii, daca voi muri eu, voi sa-mi faceti la mormant un foc din nouazeci si noua de cara de lemne si nouazeci si noua cara de paie.
Si dupa ce-a murit batranul, au adunat nouazeci si noua cara de paie si nouazeci si nou a cara de lemne. Intr-o zi pe-nserat e erau toate aci, dar cand dau sa le-aprinda — pace! lemnele erau jilave, iasca n-aveau sa scapere, iar la casele din apropiere nu vedeau nici fum, necum foc. Se uitara feciorii in toate partile, doar vor vedea undeva o zare de foc, dar nicaeri nu vad, numa intr-un varf de munte.
- Ei — zise cel mai mic — voi stati aci, ca eu merg dupa foc colo-n munte, unde se vede zarea.
Feciorul acesta era Crancu, vanatorul codrului.
Si porneste si merge, si merge, pana se-ntalneste cu Decusara.
— Buna seara, vere, zise Crancu.
— Buna sa-ti fie inima, raspunse Decusara. Dar de unde si pana unde?
— Vin de la mormantul tatii — raspunse Crancu — si merg in munte, ca vazui o zare de foc, sa cer de acolo oleaca de foc saprind la mormantul tatii.
— Si cand vrei sa aprinzi focul la mormantul tatane-tau?
intreba Decusara.
— Chiar astazi, raspunse Crancu.
— Ca azi nu poti!
— De ce?
— Ca eu sunt Decusara.
— Asa? Atunci stai numai locului. Si se puse Crancu si lega pe Decusara cu mainile-n spate si apoi cu spatele de un lemn. Aici sami stai pana te voi dezlega eu!
Apoi Crancu merse mai departe. Se duse, se tot duse pan a sentalni cu Miezdenoapte. Cu acesta facu chiar ca si cu Decusara, apoi mergand mai departe, ajunse la Decatraziua, adica se intalnira. Cu acesta facu ca si cu cei doi, apoi merse pana langa foc. Acolo erau sapte uriasi si dormeau in jurul focului, s-o caldare mare plina cu apa era la foc. El lua un taciune de foc si da sa plece, dar iara i se pare c-ar fi pacat sa faca pomenire dupa tatal sau cu foc de furat, deci merge indarat si zice catre uriasi:
— N-ati face bine sa-mi imprumutati o scanteie de foc?
— Ba, bucuros, daca vei ridica caldarea aceasta de pe foc s-o vei pune iar la locul ei.
Si lua feciorul caldarea deoparte si o puse iara la foc.
Acum zisera uriasii:
— Noi iti dam foc, daca vei fura fetele lui Verde imparat pe seama noastra, ca noi am cercat, dar numai in zadar.
— Haideti cu mine, zise feciorul.
Si mersera toti pana la curtile lui Verde imparat, apoi el zise catre urias:
— Numai pe horn putem scoate fetele, drept aceea eu merg inainte si voi cate unul dupa mine.
Si intra Crancu inainte prin horn la vale, iar dup a el un urias. Atunci Crancu-i taie capul de-i cazu capul pe horn la vale, iar trupul pe coperisul curtilor in jos. Tot asa facu cu toti sapte uriasi, apoi intra in chilii la fete si le saruta pe toate-n obraz, cum erau adormite, iar de la cea mai mica lua si inelul.
Dupa aceea se duse la foc si lua un taciune , apoi merse pe la Decatraziu a si-l dezlega , de acolo pe la Miez-de-noapte si pe la Decusara si, si pe ei i-a dezlegat, apoi a mers la fratii lui, colo la mormantul tatalui sau si facura focul cel mare care si arse dupa pofta lui. Vai, ca mult ai sezut, zisera fratii lui.
— Mult si nici prea, ca voi de mergeati, cine stie, poate ca nici acum nu mai erati aici.
Ei avura trei surori, fete mari da maritat si le dadura dupa cine le ceru mai intai; pe cea mai mare dupa un vultur, pe cea mijlocie dupa un harau (uliu) si pe a treia dupa un lup. Dar aceste trei dobitoace erau nazdravane.
Imparatul Verde, la care omorase feciorul uriasii, dupa ce le vazu dimineata capetele inauntru , iar trupurile cat de bivol afara , de bucurie porunci ca in imparatia lui sa fie toate carciumile in cinste, tot omul care-si va spune povestea sa manance si sa bea fara plata.
Carciumile erau toate pline de oameni, unii beau vin, altii vinars si mancau la mancari scumpe si-si povesteau pataniile.
Crancu, vanatorul codrului, inca merse-ntr-o carciuma si manca si bau , apoi le spuse toat a povestea , cata v-o spusei si eu dumneavoastra.
Cand povestea Crancu despre umblarile lui pe la curtile lui Verde imparat, fratii il trageau de suman sa nu minta asa tare, iar el le zise:
— Cand am omorat pe cei sapte zmei, am luat inelul de la fata cea mai mica a imparatului. Iaca-l pe degetul cel mic.
Iar carciumarul a trimis carte la imparatul, cum ca un fecior cu numele Crancu se lauda ca el ar fi omorat pe zmei si ca ar fi luat chiar si inelul celei mai mici dintre fetele imparatului. Si imparatul trimise numaidecat porunci mari imparatesti , ca adica Cranc u sa mearga la el si sa spuna intamplarea din fir in par, cum si ce fel s-a intamplat cu uriasii?
Si merse Crancu la Verde imparat impreuna cu fratii lui si spuse imparatului din fir in par toata intamplarea.
Atunci imparatul zise:
— Voi trei voinici care ati implinit cea din urma pofta a batranului
vostru tata, voi santeti vrednici sa luati fetele mele de muieri.
Si se insurara feciorii toti trei, si luara trei surori, pe fetele impa- ratului , iar Crancu chiar pe fata cea mai mica, care era cea mai frumoasa.
Mergand astfel catre casa, cei doi frati cu muierile lor mai inainte, iar Crancu mai indepartat cu muierea sa, iata le iese-n cale jupanul Pogan, un zmeu cu mult mai mare decat un om pamantean , si rapeste, adica fura muierea lui Crancu si pe el il omoara. Cata vreme va fi stat el acolo mort, nu se stie, destul ca-ntr-un tarziu vine pe-acolo cumnatul sau, care tinea pe sora lui cea mai mare, Vulturul, si cum vine, pe loc il cunoaste si aduce apa vie de-l invie si apa tare de-l intareste, baga in el puterea de la trei bivoli, apoi zboara de la cumnatul sau.
Cei doi frati nu stiau nimic de necazul lui, ca erau mult mai inainte. Deci el se lua, merse si merse multa lume imparatie, ca Dumnezeu sa ne tie, merse pan a dete de o casut a mica in mijlocul unei paduri .
Acolo sedea sora-sa cea mai mare, care era maritata dupa Vultur.
— Buna ziua, sora!
— Sanatate buna, frate, dar ce cauti pe-aici, ca pe aici om pamantean n-am vazut de cand sunt aici?!
— Oh, sora draga, nu umblu de gras si de buiac, ci de necaz. Iata, jupanul Pogan imi fura nevasta vazand cu ochii, nu ma stii tu indrepta unde sade?
— Nu stiu eu, dar stai pana vine barbatu-meu acasa, ca tot de la o fantana cara apa cu Poganul si tot cam intr-o vreme; el te va sti indrepta.
Nici n-avu s-astepte mult. Veni Vulturul de la fantan a cu doua fedelese mari pline de apa, iar cand a fost in tinda, se facu un fecior zdravan si frumos, sa te fi tot uitat la el.
— Buna ziua, cumnate!
— Fii sanatos, cumnate! Ce vanturi te poarta pe-aici, prin tara noastra?
— Oh, cumnate, mi s-a intamplat o paguba foarte mare. Mergand cu nevasta de mana de la socri, mi-a iesit jupanul Pogan in cale si mi-a furat-o ziua la amiazi; acum am venit sa ma indrepti unde sade, sa-mi iau nevasta de la el.
— Bucuros, cumnate , bucuros iti ara t unde sade, dar nici n-ai lipsa sa mergi pana la el, ca pare-mi-se o vazui venind la fantana dupa apa; hai sa ti-o arat. Si merse Crancu cu cumnatul sau pana aproape de fantana , unde in adevar intalnira nevasta, si-o duse Crancu cu sine catre casa.
Dar jupanu l Pogan avea un cal nazdrava n care ii da de stire cand i se
intampl a ceva dauna . Asa fu si atunci: calul incepu a ranchez a de gandeai ca lupii il mancau . Si iese jupanu l Pogan din curti si merge la grajd:
— Dar ce cainii sa te manance iti este? Nu mai poti de foame, ori te coace setea, ori ce te-a apucat?
— Nu ma sudui, stapane, zice calul, ca eu nu sunt de vina; nu ranchez nici de foame, nici de sete, dar Crancu, vanatorul codrilor, a prins pe stapana si merge cu ea.
— Cum dracu?
— Asa cum iti spusei, stapane!
— Putem sta pana voi manca un tipa u de paine si voi bea un cop de vin si voi dormi un somn?
— Putem si mai mult!
Si se puse jupanul Pogan si se ospat a bine, manc a si bau boiereste, apoi dormi una popeste si numai dupa aceea incaleca calul si merse dupa Crancu, vanatorul codrilor; dar in cateva minute si fu ajuns si omorat, iar muierea i-o lua din nou.
Dumneze u stie cat a vreme o fi stat el mort. Destul ca odata nimereste pe-acolo cumnatul sau Haraul si-l cunoaste; si daca-l cunoaste se pleaca la el cu apa vie si cu apa tare. Din apa cea vie toarn a cativa picuri si-l invie, iar cu apa cea tare-l intareste, ii da putere cata au sase bivoli, apoi zboara de acolo.
Dupa aceea ce scoala Crancu, vanatorul codrilor, frecandu-se la ochi, si vede ca iar e fara nevasta.
- Du-te, Crancule, iar in lume dupa ea.
Mergand asa, nimereste la o casuta la poalele unui munte; era numai aceea singura, iar inauntru afla pe sora sa cea mijlocie, ce era maritata dupa Harau.
— Buna ziua, sora!
— Sa fii sanatos, frate! dar ce cauti pe aici, pe unde numai eu sunt om pamantean?
— Oh, draga mea sora, dar uita-t e cum am pati t cu jupanu l
Pogan, ca-mi fura nevasta ziua la amiazi, iar pe mine ma lasa dormind . Acum as merge la el, dar nu stiu unde sade, sa merg sa mi-o iau si sa o duc acasa. De aceea venii sa te-ntreb pe tine nu cumva stii tu unde sade?
— Nu zau eu, frate, dar a stai pan a vine cumnatu l tau de la fantana, ca-i dus dupa apa si-ndata vine; el poate ca te va sti indrepta.
Nici nu trecu mult si numai vazura Haraul (uliul) venind cu doua fedelese pline de apa, iar cand fu dinaintea casei se facu un drag de fecior, de-ti era mai mare dragul de el.
— Buna vremea, cumnate.
— Buna sa-ti fie inima; da, cum mai traiesti?
— Bine, dar pe tine ce vremi grele te poarta pe aici?
— Oh, Doamne, cumnate , am dat de un necaz. Mergan d cu nevasta de la socri catre casa, imi iesi-n cale jupanul Pogan si-mi lua nevasta, iar pe mine ma adormi . Odata am scos-o de la el cu ajutorul cumnatu- meu Vultur, dar acum mergand cu ea catre casa, el iar m-a adormit si mi-a luat muierea si-a dus-o cu el; acum o tot caut, dar in zadar, nu stiu in ce parte sade, de aceea venii pana la tine sa te rog de cumva stii unde sade, sa-mi spui sa merg dupa ea.
— Nu trebui e sa mergi chiar pana la curtile lui, ca pare-mi-se o vazui mergan d dupa apa. Vino sa ti-o arat , apoi grija ta e cum vei merge.
Asa si fu: nevasta era la fantana si-o lua Crancu , vanatorul codrilor, si du-te! Dar calul iar spune lui jupa n Pogan ca-i fuge nevasta si cela-i zise:
— Pot manca doua paini si bea doua copuri de vin si dormi ca doua ceasuri?
— Poti, zise calul.
Si manca jupanul Pogan doua paini si bau doua copuri de vin si dormi ca doua ceasuri, apoi incaleca si intr-o minuta il ajunge si pe Crancu il omoara, iar cu nevasta pleaca spre curtile lui.
Dumnezeu stie cat a zacut el acolo in drum, destul ca odata nimereste pe-acolo un lup. Era chiar cumnatul sau care tinea pe sora cea mai mica. Si se uita Lupul bine la el si zise:
— O, Doamne, acesta e cumnatul meu Crancu , vanatorul codrilor;
l-a omorat hotul de capcan, jupanul Pogan! O sa-l inviu, sarmanul!
Apoi se lua Lupul si aduse apa vie si apa tare; cu apa cea vie mi-l invie, iar cu cea tare mi-l intari ; ii dadu putere cat a este in noua bivoli. Apoi se duse Lupul.
Dupa aceea se scormoni si Crancu vanatorul.
— Doamne, dar greu am mai dormit!
El credea ca numai adormise, apoi se uita dupa nevasta; adica ea ca pieri in palma!
- Apuca-te, Crancule, iar si-ti cauta nevasta, ori te du acasa fara ea, de rasul satului! Si merse Crancu, si merse, se duse multa cale si nu dadu nici de o casa, nici de un dobitoc baremi. Intr-un tarziu vede o casa langa padure; nici sa-i fi dat cat bine e in lume, nu i-ar fi parut mai bine decat cand vazu casuta aceea, ca era si suparat si obosit, dar era si lipit de foame, si gatase merindea. Adica in casa sedea sora lui cea mai mica, care era maritata dupa Lup.
— Buna ziua, sora draga!
— Sa traiesti cu bine, fratele meu, dar tu ce cauti aici?
— Nu ma intreba mult, sora draga, ci mai bine pune-mi ceva de mancare, ca apoi iti spun eu toate, dar acum nu te vad de foame.
Si-i puse sora-sa de manca, apoi incepu:
— Sora draga, am dat de un mare necaz: m-am insurat si cand mergea m cu nevasta la noi acasa , iata-m i iesi in cale jupanul Pogan si ma adormi, si-mi fura muierea. Dupa ce ma trezii din somn, umblai pan a dadui de cumnatul Vultur, acela iar mi-o dete-n maini , dar Poganul ma ajunse pe cale si ma adormi si-mi lua nevasta a doua oara. Daca ma trezii din somn mi-o mai puse o datan mana cumnatul meu Haraul, dar iar mi-o fura hotul de Pogan. Acum bine ca dadui de tine, doara stii unde sade, sa ma indrepti la el, sa-mi iau muierea, ca sa stiu ca chiar capul mi-l pun, tot nu ma las pana n-o aflu la el acasa, ca sunt foarte tare inversunat.
— Nu stiu, zau, dragul meu frate, dar acus trebuie sa vina de la fantana Lupul, cumnatul tau, el, de stie, de buna seama te vanvata ce sa faci.
Nici nu statura mult si veni lupul de la fantana cu doua fedelese mari de apa , dupa cap. Cand fu dinainte a usii, se facu un fecior frumos, de numai ca el doara, dar altcum nu mai puteai vedea.
— Buna ziua, cumnate!
— Sa dea Dumnezeu bine. Dar ce vanturi te poarta aici, pe la noi, cumnate?
— Bune vanturi si nu prea, ca uite cum si uite cum mi s-a intamplat cu muierea, adica cu jupanul Pogan; acum vin la tine sa ma indrepti baremi unde sade, ca — drept spunandu-ti — eu nu stiu pasi nici un pas in tara voastra, nu cunosc nici un colnic, nici o poteca.
— De mers — zise Lupul — n-ar fi mare lucru, ca indata putem merge chiar la el acasa si sa-i luam chiar si muierea, dar departe tot nu o vei duce. De trei ori ti-a luat pana acum muierea si-n tot randul te-a si omorat; noi te-am inviat, cumnatii tai, si te-am mai intarit;
intai te invie Vulturul, dup a aceea Haraul si-acum eu. Tu ar trebui sati insemni (castigi cu orice pret) un cal mai nazdravan decat al lui jupan Pogan, apoi sa furi muierea si s-o pui pe cal langa tine, ca jupanul Pogan sa nu te ajunga cu calul lui.
— De unde sa-mi insemn eu cal mai nazdravan ca al lui?
— Hm! De unde? In fundul iadului se afla o baba ce se cheama Vajbaba, aceea are caii cei mai nazdravani. Mergi si slujeste la ea un an (pe acolo e anul numai de trei zile) si capeti un cal. Tu-ti vei alege calul care-l vei vedea mai rau, numai cu pielea pe oase, apoi sa vii cu el incoace. Cand te va ajunge vreun necaz, gandeste-t e numai la unul din cumnatii tai.
Se puse bietul Crancu pe cale si nu se opri pana la fundul iadului, la Vajbaba, unde ajunse chiar cu seara o data. — Buna seara, matusa!
— Sa traiesti, voinice! Dar de unde si pana unde?
— De departe, matusa, chiar din lumea alba, sunt un biet fecior sarac, am venit doara ma vei baga sluga pe un an.
— Ca te bag — zise ea — dar bine sa ai grija, de nu-mi vei sluji pe placere , vezi parii cei nouazeci si noua ? Toti sunt plini cu capete de om; in parul al sutale a va merge al tau ; de ma vei sluji insa omeneste, atunci iti dau in tot anul cate un cal, care ti-l vei alege tu din stava mea. — Si ce lucru voi avea? intreba feciorul.
— Oh — zise baba — ziua vei dormi, iar noapte a vei griji de o iapa ce am; dar sa grijesti, cand va rasari soarele sa fii aici cu ea, ca eu cu lapte de la iapa aceea-mi fac cafeiul; iar de nu vei avea grija de ea, de s-ar intampla sa fuga acasa la manz , atunci manzul o suge si eu, neavand cu ce-mi face cafeiul, te voi manc a pe tine, iar capul colo ti-l voi pune lang a cele nouazeci si nou a si se implineste suta. Pricepusi?
— Pricepui.
— Si te legi?
— Ma leg!
— Te mai intreb o data: din bunavoie te bagi la mine sluga si vei face tot ce zic?
— Din bunavoie ma bag sluga si voi face tot ce zici.
Bine. Invoirea fu facuta . Baba intr a in casuta , unde avea o fata , si-i zice:
— Baga bine de seama, sa poti scapa, ca de nu, mane mancam pe dracul, vezi ca suntem hamesit e de foame si nu capata m un om plinut. Acesta ar fi numai bun.
— Lasa numai pe mine — zise fata — bine ca l-au adus
pacatele lui aci, ca o sa traim o tara si bine cu carnea lui. Si se dete peste cap si se facu iapa.
Indata ce insera, se sui Crancu, vanatorul codrilor, pe ea, si hi, la camp! El nu se cobori de pe ea cat fu noptit a de mare. Dar catr e ziua-l prinse un somn greu si adormi; atunci iapa-l puse frumusel calare pe un musuroi si se cam mai duse.
Cand se destepta, se mai facea ziua. Si incepe a plange: «Vai de mine, ca-mi pune baba capul in par!»
— Nu te teme — zice un Harau mare, era cumnatul sau, — nu te teme; iapa ta nu e iapa, e zmeoaica, fata babei, si vrea sa-ti puna capul in par, ci nu te teme; acum s-a facut o cioara si zboara chiar pe sub nori, ci merg eu dupa ea; cand o vei vedea aproape de tine, tu sa dai cu capastrul in ea si sa zici: «Hi, iapa babei, c-un man z dupa tine!»
Si zbura Haraul pana in inaltul cerului si acolo afla pe iapa babei in forma de cioara, si mi ti-o ciocani si mi ti-o flocai, de gandeai ca nu-i mai ramane pene, si mi ti-o aduse in jos. Cand fu aproape de fecior, el dete cu capastrul in ea si zise: «Hi, iapa babei, c-un manz dupa tine!» Si in clipa aceea se facu (iapa) si merse acasa.
— Buna dimineata, matusa; dar pare-ti bine ca-ti aduc iapa?
— Pare, ca si cand mi-ai trage un rug pe spate!
Apoi dete feciorului demancare si-i spuse sa mearga sa se culce. Si se culca feciorul fara pic de grija si adormi, ca omul obosit, iar baba lua pe fata la trei parale si-o batu , si-o batu pan a toat a o invineti, de ce s-a lasat de-o pascut-o sluga toata noaptea. In desert ii spunea fata tot ce stia, ca ea nu voi sa creada.
Dupa ce insera, merse iar la camp. Si nu se cobori de pe spatele iepei toata noptita, dar colo de catre dimineata in zori de zi, il lovi un somn nemaipomenit si, cum inchise ochii, indata se trezi calare pe un musuroi, iar iapa, ca-n palma.
Incepe a se vaita, incepe a plange, dar iapa nu-i si pace! Atunci ii iese in cale un Vultur mare — era cumnatul sau:
— Dar ce te vaieti, cumnate?
— Dar cum sa nu ma vaiet, ca uite cum am umblat si uite cum...
— Nu te supara nimic; ea s-a facut un miel sub o oaie, vezi colo in muntele cela. Eu merg si iau mielul de sub oaie si-l aduc aici langa tine. Cand il voi slobozi jos, tu sa dai cu capastrul in el si za zici: «Hi, iapa babei, cu doi manzi dupa tine!»
In cateva minute era aci Vulturul c-un miel in gheara si-l slobozi langa Crancu , iar acesta-i dete una cu capastrul si zise: «Hi, iapa babei, cu doi manzi dupa tine!» Si indat a fu facuta iapa si Crancu , vanatorul codrilor, se urca pe ea si hi! acasa.
— Buna dimineata , matusa ; dar pare-ti bine ca ti-aduc iapa acasa?
— Pare, ca si cand mi-ai trage un rug pe spate!
Dupa ce manca bine, Crancu se culca si dormi, iar baba se duse la fata s-o batu, s-o batu de gandeai c-o prapadeste cu bataia.
— Dar lasa-ma, mama, ca miel sub o oaie m-am facut si sacolo m-a aflat, dar la noapte tot trebuie sa scap. Vin acasa si ma fac un ghem, tu ma pune sub covata in tinda s-apoi sa sezi pe covata.
Seara iar merse Cranc u la iapa. Nici nu trecu bine de miezul noptii si incepe feciorul a cucui (motai) si numai se trezeste calare pe un musuroi cu capastrul in mana. Suparat, necajit, plangea ca un copil; acum cand isi mai implinise anul, acum sa-si puna capul!
Dar atunci i se ivi Lupul, cumnatul sau, si-i zise:
— Nu te supara nimic, cumnate; hai la baba acasa, ca iapa s-a facut un ghem sub covata-n tinda, iar baba sade calare pe covata. Eu voi intra in staulul oilor si-al caprelor si mi-oi face ispravil e mele, baba va auzi oile zvarcolindu-se si caprele zbierand si va iesi sa vada ce e. Atunci tu intra fara frica in tinda, ia ghemul de sub covata si mergi cu el in drum si-l tranteste jos si zi: «Hi, iapa babei, cu trei manzi dupa tine!»
Asa si facura; mersera la baba acasa. Lupul intra in staul si prinse numai o capra, dar aceea asa larma facu, incat trebui sa iasa baba pana afara sa vada ce e. Intr-aceea feciorul se furisa iute in tinda, lua ghemul de sub covata si fugi cu el in drum, unde oprindu-se dete cu el de pamant si zise: «Hi, iapa babei, cu trei manzi dupa tine!» Si numai vazu ca ghemul se face iapa si intra in curte:
— Buna dimineata, matusa; dar pare-ti bine ca ma vezi?
— Dar cum sa nu? Nu se putu insa destul mira ca de unde are iapa,ca ea stia ca-i sub covata.
— No, matusa, slujitu-te-am cum se cuvine?
— Slujit, mergi acum in grajd si-ti alege un cal, care vei voi, s-apoi te du.
Si intra Crancu in grajd si se uita peste toti caii, iar in fundul grajdului era o gloaba de cal rosu, dar numai pielea pe oase de gras; de-o posta-i vedeai coastele. Pe acela si-l alese feciorul. In zadar zicea Vajbaba ca nici de rusine nu-l lasa sa plece de la ea cu calul cel mai rau, ca el nu voi sa primeasca (decat) numai pe acela.
— No — zise baba dupa ce vazu ca (nu) invinge cu el — de-ai ales din mintea ta, buna minte ai, iar de te-a-nvatat cineva, ii poti multumi ca bine te-a invatat.
Si se lua Crancu pana iesi de la baba, apoi dupa ce-a ajuns intr-o padure a zis calul:
— Stapane, fa un foc mare, ca sa se adune jar mult, sa ma satur o data, apoi sa vezi ce cal ti-ai ales. Si facu feciorul un foc mare, mare din vreo treizeci de stejari de cei mari si dupa ce trecu focul tot, apoi vantura spuza cu palaria de pe jar s-aduse calul aici sa manance; si manca, pana manca tot jarul, apoi se scutura o data de-i sarira toate floacele de pe el si ramase ca uns cu unt de frumos.
— Acum sui, domnul meu, pe mine, si-mi spune: cum sa te duc ca vantul ori ca gandul?
— Sa ma duci ca gandul.
Si-ntr-o clipita au fost la curtile lui jupanul Pogan, ale zmeului. Aici aflara pe nevasta care chiar venea cu vasele pline de apa, dar nu mai pierdura pic de vreme, ci o puse pe cal si du-te, copile!
Armasarul zmeului din grajd atunci rancheza o data, incat toate ferestrele curtilor se sparsera si iesi zmeul afara mainios sa vaza ce-i.
— Dar ce caini ai iar, foame ti-e? Sete ti-e? Stiu ca Crancu, vanatorul codrilor, n-a mai inviat sa vina dupa nevasta.
— Ba chiar a inviat s-a dus-o mai inainte.
— Ce gandesti: pot manca trei paini, pot bea trei cupe de vin si dormi ca trei ceasuri, apoi sa plec dupa el?
— Poti pe dracul, c-acum Crancu e calare pe frate-meu cel mai mic care are de trei ori mai mare putere decat mine. — Sa mergem dar!
Si se luara, ca vantul, tot pe sub nori si-n urma Crancului, dar nu era modr u de-al ajunge. Cand zari oleaca calul zmeului pe-al Crancului, zise-n limba lor:
— Frate, frate, mai inceata-ti pasii ca, de nu, plesnesc.
Iar calul Crancului a zis, vezi bine in limba cailor, de nici zmeul nu pricepu:
— Bucuros imi mai domolesc pasii daca vei arunca pe zmeul o data- n sus in slava cerului, apoi sa faci cu el zup in fundul pamantului, ca nici de nume sa nu-i auzim.
Si calul zmeului asa facu: arunca o data pe zmeu in slava cerului, apoi facu cu el zup! in fundul pamantului, de tot mii de bucatele se facu. Acum astepta calul Cranculu i pa-al zmeului si merser a impreuna pana acasa la fratii Crancului. Aceia erau batrani si plini de copii, dar Crancu, prin cate trecuse, si tot era voinic si frumos, de gandeai ca nici un gand nu l-a mancat in viata. Dar Crancu aci putin a stat, caci i-a venit veste ca socru-sa u trage de moart e si-l cheama sa ia el stapanirea . S-a si dus s-a ramas imparat in locul socru-sau s-a stapanit cu dreptate si cu intelepciune; acum insa nu mai traieste, a murit deodata cu dreptatea.
Iar eu ma suii pe-un cui Sa nu v-o mai spui.
Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si nou a de oca de fier si s-arunc a in slava cerului de ne aduce a povesti.
De cand se scria musca pe perete, Mai mincinos cine nu crede.
Au fost odata un imparat mare si o imparateasa, amandoi tineri si frumosi, si voind sa aiba copii, au facut de mai multe ori tot ce trebuia sa faca pentru aceasta; au umblat pe la vraci si filozofi, ca sa caute la stele si sa le ghiceasca daca or sa faca copii; dar in zadar.In sfarsit, auzind imparatul ca este la un sat, aproape, un unchias dibaci, a trimis sa-l cheme; dar el raspunse trimisilor ca cine are trebuinta sa vie la dansul. S-au sculat deci imparatul si imparateasa si, luand cu dansii vreo cativa boieri mari, ostasi si slujitori, s-au dus la unchias acasa. Unchiasul, cum i-a vazut de departe, a iesit sa-i intampine si totodata le-a zis:
— Bine ati venit sanatosi; dar ce umbli, imparate, sa afli? Dorinta ce ai o sa-ti aduca intristare.
— Eu nu am venit sa te intreb asta — zise imparatul — ci, daca ai ceva leacuri care sa ne faca sa avem copii, sa-mi dai.
— Am, raspunse unchiasul; dar numai un copil o sa faceti. El o sa fie Fat-Frumos si dragastos, si parte n-o sa aveti de el.
Luand imparatul si imparateasa leacurile, s-au intors veseli la palat, si peste cateva zile imparateas a s-a simtit insarcinata . Toata imparatia si toata curtea, si toti slujitorii s-au veselit de aceasta intamplare.
Mai-nainte insa de a veni ceasul nasterii, copilul se puse pe un plans , de n-a putut nici un vraci sa-l impace. Atunci imparatul a inceput sa-i fagaduiasca toate bunurile din lume, dar nici asa n-a fost cu putinta sa-l faca sa taca.
— Taci, dragul tatei, zicea imparatul, ca ti-oi da imparatia cutare sau cutare; taci, fiule, ca ti-oi da de sotie pe cutare sau cutare fata de imparat si alte multe d-alde astea; in sfarsit, daca vazu si vazu ca nu tace, ii mai zise: taci, fatul meu, ca ti-oi da Tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
Atunci copilul tacu si se nascu; iar slujitorii detera in timpine si in surle si in toat a imparati a se tinu veselie mare o saptamana intreaga.
De ce crestea copilul, d-aceea se facea mai istet si mai indraznet. Il detera pe la scoli si filozofi, si toate invataturile, pe care alti copii le invata intr-un an, el le invata intr-o luna, astfel incat imparatul murea si invia de bucurie. Toata imparatia se falea ca o sa aiba un imparat intelept si procopsit ca Solomon imparat. De la o vreme incoace insa, nu stiu ce avea, ca era tot gales, trist si dus pe ganduri. Iar cand fuse intr-o zi, tocmai cand copilul implinea cincisprezece ani si imparatul se afla la masa cu toti boierii si slujbasii imparatiei si chefuiau, se scula Fat-Frumos si zise: — Tata, a venit vremea sa-mi dai ceea ce mi-ai fagaduit la nastere. Auzind acestea, imparatul s-a intristat foarte si i-a zis:
— Dar bine, fiule, de unde pot eu sa-ti dau un astfel de lucru nemaiauzit ? Si daca ti-am fagaduit atunci, a fost numai ca sa te impac.
— Daca tu, tata, nu poti sa-mi dai, apoi sunt nevoit sa cutreier toata lumea, pana voi gasi fagaduinta pentru care m-am nascut.
Atunci toti boierii si imparatul detera in genunchi, cu rugaciune sa nu paraseasca imparatia; fiindca, ziceau boerii:
— Tatal tau de aci inainte e batran, si o sa te ridicam pe tine in scaun, si avem sa-ti aducem cea mai frumoasa imparateasa de sub soare de sotie.
Dar n-a fost putinta sa-l intoarca din hotararea sa, ramanand statornic ca o piatra in vorbele lui; iar tata-sau, daca vazu si vazu, ii dete voie si puse la cale sa-i gateasca de drum merinde si tot ce-i trebuia.
Apoi Fat-Frumos se duse in grajdurile imparatesti, unde erau cei mai frumosi armasari din toata imparatia, ca sa-si aleaga unul; dar, cum punea mana si apuca pe cate unul de coada, il trantea, si astfel toti caii cazura. In sfarsit, tocmai cand era sa iasa, isi mai arunca ochii o data prin grajd si, zarind intr-un colt un cal rapciugos si bubos, si slab, se duse si la dansul, iar cand puse mana pe coada lui, el isi intoarse capul si zise:
— Ce poruncesti, stapane?
Si intepenindu-si picioarele, ramase drept ca lumanarea.
Atunci Fat-Frumos ii spuse ce avea de gand sa faca, si calul ii zise:
— Ca sa ajungi la dorinta ta, trebuie sa ceri de la tatal tau palosul, sulita, arcul, tolba cu sagetil e si hainele ce le purta el cand era flacau; iar pe mine sa ma ingrijesti cu insati mana ta sase saptamani, si orzul sa mi-l dai fiert in lapte.
Cerand imparatului lucrurile ce-l povatuise calul, el a chemat pe vataful curtii si i-a dat porunca ca sa-i deschiz a toate tronurile1 cu haine, spre a-si alege fiul sau pe acelea care ii va placea . Fat-Frumos , dupa ce rascoli trei zile si trei nopti, gasi in sfarsit, in fundul unui tron vechi, armele si hainele tatane-sau de cand era flacau , dar foarte ruginite . Se apuca insusi cu mana lui sa le curete de rugina , si dupa sase saptamaini, izbuti a face sa luceasc a armele ca oglinda. Totodata, ingriji si de cal, precum ii zisese el. Destul a munca avu; dar fie, ca izbuti.
Cand auzi calul de la Fat-Frumos ca hainele si armele sunt bine curatat e si pregatite , o data se scutur a si el, si toate bubele si rapciuga cazura de pe dansul, si ramase intocmai cum il fatase ma-sa, un cal gras, trupes si cu patru aripi; vazandu-l Fat-Frumos astfel, ii zise:
— De azi in trei zile plecam.
— Sa traiesti, stapane ; sunt gata chiar azi, de poruncesti, ii raspunse calul.
A treia zi de dimineata, toata curtea si toata imparatia era plina de jale. Fat-Frumos, imbracat ca un viteaz,cu palosul in mana, calare pe calul ce-si alesese, isi lua ziua bun a de la imparat , de la imparateasa, de la toti boierii cei mari si cei mici, de la ostasi, de la toti slujitorii curtii, care, cu lacrimi in ochi, il rugau sa se lase de a face calatoria aceasta, ca nu care cumva sa mearga la pieirea capului sau; dar el, dand pinteni calului, iesi pe poarta ca vantul, si dupa dansul carele cu merinde, cu bani si vreo doua sute de ostasi, pe care-i oranduise imparatul ca sa-l insoteasca.
Dupa ce trecu afara de imparati a tatalui sau si ajunse in pustietate, Fat-Frumos isi imparti toata avutia pe la ostasi si, luandu-si ziua buna, ii trimise inapoi, oprindu-si pentru dansul merinde numai cat a putut duce calul. Si apucand calea catre rasarit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile si trei nopti, pana ce ajunse la o campie intinsa, unde era o multime de oase de oameni.
Stand sa se odihneasca, ii zise calul:
— Sa stii, stapane, ca aici suntem pe mosia unei Gheonoaie, care e atat de rea, incat nimeni nu calca pe mosia ei, fara sa fie omorat. A fost si ea femeie ca toate femeile, dar blestemul parintilor, pe care nu-i asculta, ci ii tot necajea , a facut-o sa fie Gheonoaie ; in clipa aceasta este cu copiii ei, dar maine in padure a ce o vezi, o s-o intalni m venind sa te prapadeasca; e grozav de mare; dara sa nu te sperii, ci sa fii gata cu arcul ca sa o sagetezi , iar palosul si sulita sa le tii la indemana, ca sa te slujesti cu dansele cand va fi de trebuinta.
Se detera spre odihna; dar pandea cand unul, cand altul.
A doua zi, can d se revarsa u zorile, ei se pregateau sa treaca padurea. Fat-Frumos insela si infrana calul, si chinga o stranse mai mult decat alta data , si porni, cand auzi o ciocanitur a groaznica. Atunci, calul ii zise:
— Tine-te, stapane, gata, ca iata se apropie Gheonoaia.
Si cand venea ea, nene, dobora copacii: asa de iute mergea ; iar calul se urca ca vantul pana cam deasupr a ei, si Fat-Frumos ii lua un picior cu sageata , si, cand era gata a o lovi cu a doua sageata , strig a ea:
— Stai, Fat-Frumos, ca nu-ti fac nimic!
Si vazand ca nu o crede, ii dete inscris cu sangele sau.
— Sa-ti traiasca calul, Fat-Frumos, ii mai zise ea, ca un nazdravan ce este, caci de nu era el, te mancam fript; acum insa, mai mancat tu pe mine; sa stii ca pan a azi nici un murito r n-a cutezat sa calce hotarele mele pana aicea; cativa nebuni care s-au incumes a o face, d-abia au ajuns pana in campia unde ai vazut oasele cele multe.
Se dusera acasa la dansa, unde Cheonoaia ospata pe Fat-Frumos si-l omeni ca p-un calato r. Dar pe cand se aflau la masa si chefuiau, iara Gheonoaia gemea de durere , deodata el ii scoase piciorul pe care il pastra in traista, i-l puse la loc si indata se vindeca. Gheonoaia, de bucurie, tinu masa trei zile de-a randul si ruga pe Fat-Frumos sa-si aleaga de sotie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca niste zane; el insa nu voi, ci ii spuse curat ce cauta; atunci ea zise:
— Cu calul care il ai si cu vitejia ta, crez ca ai sa izbutesti.
Dupa trei zile, se pregatira de drum si porni. Merse Fat-Frumos, merse si iar merse cale lunga si mai lunga ; dara cand fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei , dete de o campie frumoasa , pe de o parte cu iarba inflorita , iara pe de alta parte — parlita . Atunci el intreb a pe cal:
— De ce este iarba parlita?
Si calul ii raspunse:
— Aici suntem pe mosia unei scorpii, sora cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot sa traiasca la un loc; blestemul parintilor le-a ajuns, si d-aia s-au facut lighioi, asa precum le vezi; vrajmasia lor e groaznica, nevoie de cap, vor sa-si rapeasca una de la alta pamant; cand Scorpia este necajita rau, varsa foc si smoala; se vede ca a avut vreo cearta cu sora-sa si, viind s-o goneasca de pe taramul ei, a parlit iarba pe unde a trecut ; ea este mai rea deca t sora-sa si are trei capete. Sa ne odihnim putin, stapane, si maine, dis-de-dimineata, sa fim gata.
A doua zi se pregatira , ca si cand ajunsese la Gheonoaie , si pornira. Cand auzira un urlet si o vajaietura cum nu mai auzisera ei pana atunci!
— Fii gata, stapane, ca iata se apropie zgripturoaica de Scorpie.
Scorpia, cu o falca in cer si cu alta in pamant si varsand flacari, se apropia ca vantul de iute; iara calul se urca repede ca sageata pana cam deasupr a si se las a asupra ei cam pe o parte. Fat-Frumo s o sageta si ii zbura un cap; cand era sa-i mai ia un cap, Scorpia se ruga cu lacrimi ca sa o ierte, ca nu-i face nimic si, ca sa-l incredinteze, ii dete inscris cu sangele ei. Scorpia ospata pe Fat Frumos si mai si decat Gheonoaia ; iara el ii dete si dansei inapoi capul ce i-l luase cu sageata, care se lipi indata cum il puse la loc, si dupa trei zile plecara mai departe.
Trecand si peste hotarele scorpiei, se dusera, se dusera si iara se mai dusera, pana ce ajunsera la un camp numai de flori si unde era numai primavara; fiecare floare era cu deosebire de mandra si cu un miros dulce, de te imbata; tragea un vantisor care abia adia. Aicea statura ei sa se odihneasca, iara calul ii zise:
— Trecuram cum trecuram pana aici, stapane; mai avem un hop: avem sa dam peste o primejdie mare; si, daca ne-a ajuta Dumnezeu sa scapam si de dansa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieste Tinerete fara batranete si — viata fara moarte. Aceasta casa este inconjurata cu o padure deasa si inalta, unde stau toate fiarele cele mai salbatice din lume; ziua si noaptea pazesc cu neadormire si sunt multe foarte; cu dansele nu este chip de a te bate; si ca sa trecem prin padure e peste poate; noi insa sa ne silim, dac- om putea, sa sarim pe deasupra.
Dupa ce se odihnira vreo doua zile, se pregatira iarasi; atunci calul,
tinandu-si rasuflarea, zise:
— Stapane, strange chinga cat poti de mult, si, incalecand, sa te tii bine si in scari, si de coama mea; picioarele sa le tii lipite pe langa subtioara mea, ca sa nu ma zaticnesti in zborul meu.
Se urca, facu proba, si intr-un minut fu aproape de padure. — Stapane , mai zise calul, acum e timpul cand se da demancare fiarelor padurii si sunt adunate toate in curte; sa trecem.
— Sa trecem, raspunse Fat-Frumos.
Se urcara in sus si vazura palatul stralucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dansul ba. Trecura pe deasupra padurii si tocmai cand erau sa se lase in jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul varful unui copac si deodat a toata padurea se puse in miscare; urlau dobitoacele, de ti se facea parul maciuca pe cap. Se grabira de se lasara in jos; si de nu era doamn a palatului afara , dand de mancare puilor ei (caci asa numea ea lighioanele din padure), ii prapadea negresit.
Mai mult de bucurie ca au venit, ii scapa ea; caci nu mai vazuse pana atunci suflet de om pe la dansa. Opri pe dobitoace, le imblanzi si le trimise la locul lor. Stapan a era o zana nalta , subtirica si dragalasa, si frumoasa , nevoie mare! Cum o vazu Fat-Frumos ramas e incremenit. Dara ea, uitandu-se cu mila la dansul, ii zise:
— Bine ai venit, Fat-Frumos! Ce cauti pe aici?
— Cautam, zise el, Tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
— Daca cautati ceea ce ziseti, aci este.
Atunci descaleca si intra in palat. Acolo gasi inca doua femei, una ca alta de tinere ; erau surorile cele mai mari. El incepu sa multumeasca zanei pentru ca l-a scapat de primejdie; iara ele, de bucurie, gatira o cina placuta, si numai in vase de aur. Calului ii dete drumul sa pasca pe unde va voi dansul; pe urma, ii facura cunoscuti tuturor lighioanelor, de puteau umbla in tihna prin padure.
Femeile il rugara sa locuiasca de aci inainte cu dansele , caci ziceau ca li se urase sezand tot singurele; iara el nu astepta sa-i mai zica o data, ci primi cu toata multumirea, ca unul ce aceea si cauta.
Incet, incet se deprinsera unii cu altii, isi spuse istoria si ce pati pana sa ajunga la dansele, si nu dupa multa vreme se si insoti cu fata cea mai mica. La insotirea lor, stapanel e casei ii deter a voie sa mearga prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o si aratara, ii zisera sa nu mearga, caci nu va fi bine de el; si-i si spusera ca acea vale se numea Valea Plangerii.
Petrecu acolo vreme uitata , fara a prinde de veste, fiindca ramasese tot asa de tanar ca si cand venise. Trecea prin padure, fara sa-l doara macar capul. Se desfata in palaturile cele aurite, traia in pace si in liniste cu sotia si cumnatele sale, se bucura de frumusetea florilor si de dulceata si curatenia aerului, ca un fericit. Iesea adesea la vana toare; dar, intr-o zi, se lua dupa un iepure, dete o sageata, dete doua si nu-l nimeri; suparat, alerga dupa el si dete si cu a treia sageata, cu care il si nimeri; dara nefericitul , in invalmaseala , nu bagas e de seama ca, alergand dupa iepure, trecuse in Valea Plangerii.
Luand iepurele, se intorcea acasa; cand, ce sa vezi d-ta? deodata il apuca un dor de tata-sa u si de mama-sa . Nu cuteza sa spuie femeilor maiestre ; dara ele il cunoscura dupa intristare a si neodihna ce vedeau intr-insul.
— Ai trecut, nefericitule, in Valea Plangerii! ii zisera ele, cu totul speriate.
— Am trecut , dragele mele, far a ca sa fi voit sa fac ast a neghiobie; si acum ma topesc d-a-n-picioarele de dorul parintilor mei, insa si de voi nu ma indur ca sa va parasesc . Sunt de mai multe zile cu voi si n-am sa ma plang de nici o mahnire. Ma voi duce dara sa-mi mai vad o data parintii si apoi m-oi intoarce, ca sa nu ma mai duc niciodata.
— Nu ne parasi, iubitule; parintii tai nu mai traiesc de sute de ani, si chiar tu, ducandu-te , ne temem ca nu te vei mai intoarce; ramai cu noi, caci ne zice gandul ca vei pieri.
Toate rugaciunile celor trei femei, precum si ale calului, n-au fost in stare sa-i potoleasca dorul parintilor, care-l usca pe de-a-ntregul.
In cele mai de pe urma, calul ii zise:
— Daca nu vrei sa ma asculti, stapane, orice ti se va intampla, sa stii ca numai tu esti de vina. Am sa-ti spun o vorba si, daca vei primi tocmeala mea, te duc inapoi.
— Primesc, zise el, cu toata multumirea, spune-o!
— Cum vom ajunge la palatul tatalui tau, sa te las jos si eu sa ma intorc, de vei voi sa ramai macar un ceas.
— Asa sa fie, zise el.
Se pregatira de plecare, se imbratisara cu femeile si, dupa ce-si luara ziua buna unul de la altul, porni, lasandu-le suspinand si cu lacrimile in ochi. Ajunsera in locurile unde era mosia Scorpiei; acolo gasira orase; padurile se schimbasera in campii; intreba pe unii si pe altii despre Scorpie si locuinta ei; dar ii raspunser a ca bunii lor auzisera de la strabunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. Cum se poate una ca asta? le zicea Fat-Frumos — mai alaltaieri am trecut pe aici; si spunea tot ce stia.
Locuitorii radeau de dansul, ca de unul ce aiureaza sau viseaza destept, iara el, suparat, pleca inainte, fara a baga de seama ca barba si parul ii albise.
Ajungand la mosia Gheonoaiei , facu intrebari ca si la mosia Scorpiei, si primi asemenea raspunsuri. Nu se putea dumeri el: cum de in cateva zile s-au schimbat astfel locurile? Si iarasi, suparat, pleca cu barba alba pana la brau, simtind ca ii cam tremurau picioarele, si ajunse la imparatia tatane-sau. Aici, alti oameni, alte orase, si cele vechi erau schimbate de nu le mai cunostea. In cele mai de pe urma, ajunse la palaturile in care se nascuse. Cum se dete jos, calul ii saruta mana si ii zise:
— Ramai sanatos, stapane, ca eu ma intorc de unde am plecat. Daca poftesti sa mergi si dumneata, incaleca indata si aidem!
— Du-te sanatos, ca si eu nadajduiesc sa ma intorc peste c urand. Calul pleca ca sageata de iute.
Vazand palaturil e daramate si cu buruieni crescute pe dansele , ofta si, cu lacrimi in ochi, cata sa-si aduc a aminte cat erau odata de luminate aste palaturi si cum si-a petrecut copilaria in ele; ocoli de vreo doua-trei ori, cercetand fiecare camara , fiecare coltulet ce-i aduce a aminte cele trecute ; grajdul in care gasise calul; se pogori apoi in pivnita, garliciul careia se astupase de daramaturile cazute.
Cautand intr-o parte si in alta, cu barba alba pana la genunchi, ridicandu-si pleoapele ochilor cu mainile si abia umbland, nu gasi decat un tron odorogit, il deschise, dara in el nimic nu gasi; ridica capacul chichitei, si un glas slabanogit ii zise:
— Bine ai venit, ca de mai intarziai, si eu ma prapadeam.
O palma ii trase Moartea lui, care se uscase de se facuse carlig in chichita, si cazu mort si indata se si facu tarana.
Iar eu incalecai pe-o sa si va spusei dumneavoastra asa.
Luceafărul de seară și luceafărul de noapte
A fost cand a fost, pe vremea cand se potcovea puricele cu nouazeci si noua oca de fier la un picior, cu nouazeci si noua oca de otel la alt picior si tot i se parea usor.
A fost odat a un impara t si avea imparatul cela un bahor e, de baiat neastamparat si zbantuit, de nu mai avea incotro. Intr-o zi, baiatul a iesit la poarta si improsca cu prastia pietre. Tocmai atunci a trecut prin poarta palatului o baba cu un ulcior cu apa. Baiatul a improscat si a nimerit drept in ulcior. Ulciorul s-a stricat, apa toata s-a varsat, iar baba s-a intors si i-a zis baiatului:
— Sa mergi tot pamantul umblator, astampar sa nu mai ai, pana nu vei nimeri pe taramul fara de moarte, si nici acolo ceas de tihna si loc de odihna sa nu-ti afli.
Baiatu l s-a intors in palat si dup a trei zile a prins a se lua pe ganduri, l-a palit o tristete si un dor sa mearga in lume, sa gaseasca taramul fara moarte. S-a luptat el in sinea lui cat s-a luptat si intr-o buna dimineat a ii spune imparatulu i sa-i dea bani de cheltuiala , haine de primeneala , sabie si buzdugan , ca se duce in lume. N-a putut nimeni sa-i stea in cale, s-a dus feciorul imparatului si dus a fost. Daca s-a pornit, a mers pe un drum, pe altul, ba intr-un sat, ba in altul, pe la Balti, pe la Soroca, mai stiu eu pe unde, si a ajuns la o chilie. A batut in usa, a iesit un sihastru si l-a intrebat:
— Ce cauti, mai baiate?
— Caut taramul fara de moarte.
Sihastrul s-a mirat:
— Inca nu mi s-a dat ochii a vedea si urechile a auzi de asa taram.
Baiatul s-a scarbit.
— Ce ma fac eu acum, ca doar inapoi n-am sa ma intorc.
Sihastrul atunci i-a dat un sfat:
— Treci padurea aceasta deasa si intunecoasa. In padure ai sa intalnesti tot felul de jivine, pe la toate sa mergi, sa le dai buna ziua! La urma ai sa ajungi la un palat, dinaintea acestui palat sta culcat un balaur cu capul pe prag, ii dai si lui buna ziua; el de bucurie are sa intoarca capul intr-o parte, si ai sa treci. Acolo ti-or spune incotro sa mergi.
Feciorul imparatului asa a si facut, a umblat padurea toata, si cate animale , pasar i si gangani i a intalni t pe toate le-a hiritisit. Dupa aceea a ajuns la un palat. In fata palatului statea un balaur culcat cu capul pe prag. Feciorul imparatului de departe s-a inchinat si i-a zis:
— Buna ziua, laur-balaur cu solzii de aur!
Balaurul s-a bucurat, a intors capul si a spus: — Sa nu-mi fi dat buna ziua, aici iti faceam capatul. Baiatul a pasit pragul si a raspuns:— Sa te fi repezit asupra mea, aici te faceam harcea-parcea.
A intrat feciorul imparatului in palat si a vazut un mosneag cat lumea de batran.
— Ce vanturi te poarta, voinice?
— Caut taramul fara de moarte.
— Departe-i, voinice,departe, nimeni n-a fost pe cele taramuri si nimeni nu stie drumul . Fiindca mi-ai hiritisit jivinele toate, o sa-ti dau un ghem de aur, sa-ti arate calea inainte. Incotro se va rostogoli ghemul, intr-acolo sa mergi.
Si-a luat baiatul ziua buna, a aruncat ghemul si ghemul a prins a se cotili peste dealuri, peste vai, peste campii, peste pustii.
Cat mergea ghemul, se desprindea de pe el un fir de aur subtire ca o ata de paianjen. Asa a mers voinicul cale lunga, si intr-un tarziu a ajuns la un stejar, unde s-a oprit sa poposeasca.
S-a asezat voinicul la umbra si a nimerit drept pe o ghinda , care crapas e si slobozise colt. Ghinda, simtind asa greutat e asupra ei, intreaba:
— Cine esti, voinice, si incotro mergi?
— Sunt fecior de imparat, merg la taramul fara de moarte, sa traiesc cat lumea si pamantul.
Ghinda ii zice:
— Da-te de pe mine, ca abia am incoltit, sunt firava si slaba, sa nu ma strivesti, lasa-ma sa cresc si, daca vrei, stai aici cu mine si vei trai pana voi creste eu stejar mare si falnic, vei vietui pana voi ajunge la adanci batranete si, cand ma voi risipi din picioare si se vor scalda vrabiile in colbul meu, abia atunci o sa-ti vie si tie sfarsitul.
Feciorul de imparat s-a sculat, a invelit ghinda cu pamant, ca sa creasca, si-a luat ziua buna si s-a pornit mai departe. A mers el si a tot mers din urma ghemului si a ajuns la un butuc de vita de vie,incarcat cu struguri. S-a oprit voinicul la popas, a rupt un strugure si a mancat. Dupa ce s-a saturat, vita de vie l-a intrebat: — Unde te duci, voinicule?
— Ma duc la taramul fara de moarte, unde voi trai cat lumea si pamantul.
Vita de vie ii zice:
— Ingroapa o bobita in pamant, sa creasca, sa rodeasca si, daca doresti, stai aici si vei trai pana s-a inmulti poama, de nu vor avea loc radacinile in pamant si frunzele sub soare, si cat voi fi aici, vei bea vin si vei manca poama.
Voinicul a ingropat o bobita de poama in pamant si a zis:
— Iti multumesc , vita de vie, ramai cu bine, creste si te inmulteste, ca eu ma duc mai departe.
— Fii sanatos si umbla in plin.
Feciorul de imparat a mers inainte si, nu multa zabava, vede un vultur. El a intins arcul sa traga. Vulturul atunci zice:
— Voinice, nu trage si nu ma sageta. Ia si ma lecuieste si ma vermuieste1, ca de mare folos ti-oi fi. Cand te-a pali vreo nevoie mare, numai cu gandul sa te gandesti la mine si eu voi fi la tine.
Feciorul de imparat i-a purtat de grija vulturului, i-a legat ranile cum stia mai bine, l-a hranit, l-a lasat bun sanatos si de acolea a mers mai departe si a ajuns la malul unei ape. Mergand asa pe malul apei, vede ceva stralucind si inalbind inainte. Se uita el si se gandeste:
— Oare ce sa fie?
A mers el hat departe, si cand colo ce sa vada? Marea se trasese la
adanc, iar pe nisipul fierbinte ca focul se parpalea imparatul pestilor lung de doisprezece pasi si inalt de un stat de om, cu solzii de aur, cu aripile de argint, cum nu s-a mai pomenit candva pe pamant.
Baiatul s-a apropiat si a zis:
— Alei, bun ospat de peste o sa mai fac!
Pestele l-a auzit si i-a raspuns:
— Voinice, daca ma vei manca, n-ai sa te ingrasi, mai bine ia si ma da la adanc si, cand ii gandi la mine, eu oi fi la tine.
El a cautat un druc lung, l-a saltat pe incetul si l-a dat pe imparatul pestilor in mare.
Apoi baiatu l si-a luat drumul inainte si a mers mult a lumeimparatie, cuvantul sa ne fie, limba sa nu osteneasca, nici sa popo- seasca, si la o bucata de loc vede o vulpe, fugarita de ogari, muscata de caini. El intinde arcul sa traga, dar vulpea zice:
— Voinice, nu ma omori, apara-ma de caini si de ogari, lecuieste- ma si la nevoie ti-oi fi de ajutor.
S-a repezit feciorul de imparat, a alungat cainii si ogarii, a luat-o sub ocrotirea lui si i-a purtat de grija, pana s-a intremat vulpea de-a binelea, si i-a dat drumul. La despartire vulpea i-a zis:
— Multumesc, fecior de imparat, ca nu m-ai lasat sa ma rupa cainii si ogarii. Cand ii ajunge la vreo greutate, sa te gandesti la mine si eu voi fi la tine.
A plecat feciorul de imparat iar la drum, si cu cat mergea, ghemul cel de aur se dezvartea si se facea tot mai mic. Asa a mers el pe bura nescuturata, pe cale necalcata , pan a a ajuns la un ulm cu dou a tulpini.
Intre tulpinile ulmului era intinsa o panza de paianjen, iar pe panza se zbatea un tantar. Cand l-a vazut pe feciorul de imparat, tantarul a prins a striga:
— Voinice, voinice, scapa-ma, ca ti-oi sta intr-o mana de ajutor. Eu stiu unde te duci, te duci la taramul fara de moarte, si de mii face un bine, la vremea vremii si eu te-oi ajuta cu ceva.
Drumetul, daca a vazut treaba de-asa, s-a oprit, l-a hranit si i-a dat drumul.
— Multumescu-ti dumitale, om calator, pentru benefacere.
Cand ii avea vreo greutate, numai cu gandul sa te gandesti la mine si eu voi fi la tine. Iar acum mergi sanatos inainte, caci nu ti-a ramas mult de mers si vei ajunge la un palat. Acolo daca vei ajunge, mergi drept la imparat si cere-i fata cea mai mica de mireasa, ca pana nu-i fi insurat, nu-i putea stapani taramul fara de moarte.
A mers feciorul de imparat, a tinut tot drumul inainte si de cale lunga ghemul se tot micsora , se facuse cat un mar, apoi cat o nuca, si cand ajunsese cat mazarea, a vazut feciorul de imparat inaintea lui niste palate aurite, poleite, mandre si, ce sa mai vorbesc, erau asa de frumoase, ca nu se mai aflau altele sa le stee impotriva pe fata pamantului.
Feciorul de imparat a mers drept la palat si a batut in poarta.
Imparatul a trimis straja de l-a intreba t ce umbl a el acolo, de unde vine si incotro se duce.
Feciorul de imparat i-a spus totul de-a fir a-n par. Iaca cum si iaca ce... atunci a iesit imparatul la poarta si voinicul i-a vorbit asa:
— Luminate imparate , vedea-o-as pe fiica ta cea mai mica mireasa in capul mesei si pe mine mire alaturi de ea. Iata am venit sa-i cer mana. Mi-o dai?
Ti-o dau, ti-o dau, daca te vei putea ascunde sa nu te gaseasca nimeni. Atunci vom face nunta si vei trai aici la palat cat lumea si pamantul, caci de la poarta aceasta incepe taramul fara de moarte.
Acum pe sarmanul baiat il palise o scarba ca aceea, dar ce era sa faca. Stand asa pe ganduri, isi aduse aminte de vultur si cat ai clipi din ochi vulturul a fost langa dansul.
— Ce te-ai intristat, stapane? — Uite ce nevoie m-a palit...
Si a prins a-i spune de porunca imparatului.
— Cat despre asta, n-ai ce te intrista.
Vulturul l-a luat pe feciorul imparatului si l-a dus tocmai la tortile cerului si l-a ascuns dupa noua randuri de nouri.
Imparatul avea trei fete tot o fata, tot un par, tot o imbracaminte, tot o ciubotica. A iesit imparatul, cu sabia goala, cu fata cea mai mare si i-a spus hotarat ca, daca nu l-a gasi pe feciorul imparatului unde-I ascuns, ii ia capul.
Fata s-a dus la vazdogarie,si-a luat o vazdoaga in paneras si a iesit cu tatal sau in pragul usii, sa-l vada pe feciorul imparatului.
S-a uitat fata pe pamant, nu l-a vazut, s-a uitat in mare, nu l-a vazut, s-a uitat in cer, l-a vazut si a strigat:
— Iesi de dupa nouri, ca te vad.
Cat te-ai sterge la ochi, vulturul l-a coborat pe feciorul imparatului din nouri.
Imparatul zice:
— Acum ce, sa-ti iau capul?
Fata i-a luat apararea voinicului:
— Luminate imparate, pacatul de prima data se iarta.
Imparatul l-a iertat.
— Iata te iert, dar a doua oara, daca te va vedea fata cea mijlocie, iti iau capul.
Imparatul s-a dus la palat s-o aduca pe fiica cea mijlocie. Baiatul nu mai stia ce sa faca.
Cum statea el oropsit si se tanguia, cine sa-l scoat a dintr-o greutate ca aceasta, isi aduce aminte de imparatul pestilor. Numai cu gandul s-a gandit si, cand colo, ce sa vezi, se pomeneste cu marea la zidurile palatului si cu pestele saltand din apa.
— Ce necaz ai, stapane?
— Am dat peste primejdie...
Si prinde a-i spune de cuvantul imparatesc, ca-l ameninta sa-i taie capul.
— Vai de mine, fa-ti pace, nici capul nu-ti bate, stiu eu niste ascunzisuri prin fundul marii , ca nu te mai gaseste nimeni cat pururea.
Pestele l-a luat pe feciorul imparatului in gura, ca pe un graunte, si l-a dus in strafundul marilor.
Imparatul a iesit cu fiica cea mijlocie, a scos sabia din teaca si i-a spus:— Sa-l gasesti pe feciorul imparatului unde-i ascuns, ca de nu, capul nu-ti mai sta unde sta.
Fata imparatulu i s-a spalat pe fata , si-a pus o vazdoag a in paneras, si s-a uitat sa-l vada pe feciorul de imparat. L-a cautat fata pe tot pamantul umblator si nu l-a gasit, s-a uitat in cer, pe dupa soare, pe dupa luna — nu l-a aflat, s-a uitat fata in fundul marilor si l-a zarit.
Imparatul a strigat:
— Iesi, voinice, ca te-a vazut fata mea.
Pestele l-a scos la mal, si imparatul, cand l-a vazut, i-a spus:
— Acum se cuvine sa-ti iau capul.
Fata cea mijlocie a sarit:
— Iarta-l, tata, caci pacatul de-al doilea se iarta; daca-l vei vedea a treia oara, sa-i ei capul.
— Ei, iata te iert si a doua oara pe cuvantul fetei. Daca si a treia oara nu te vei putea ascunde, sa stii ca nu mai calci iarba verde.
A ajuns feciorul de impara t la aman scarba , groaza , tine-te, inima!
— O sa-mi ieie capul si mantuita- i socoteala , ce sa fac eu sa nu ma vada fetele imparatului , cine sa ma scoat a de la un necaz ca acesta?
Pe cand se vaieta el, isi aduce aminte de vulpe, si cat s-a gandit — iata si vulpea dinaintea lui.
— Ce plangi, stapane?
— Iaca cum si iaca ce...
— Taci, nu plange si nu te scarbi pentru atata treaba, fa-ti pace, nici capul sa nu te doara. Daca ti-i vorba de asa, hai cu mine, ca stiu eu ce-oi face.
S-a pornit vulpea inainte, feciorul de imparat dupa dansa, au sarit parleazul prin fundul gradinii, au intrat in vazdogari a fetelor, si vulpea s-a rotit imprejur, l-a lovit pe feciorul imparatulu i cu coada si l-a facut o vazdoaga mare, inflorita, decat toate vazdoagele mai aleasa si mai frumoasa.
Fata cea mai mica a imparatului s-a spalat, s-a dus la vazdogarie si tocmai vaz doaga aceea a rupt-o, caci i-a placut mai mult, si a pus-o in paneras.
A iesit imparatul in fata palatului cu sabia goala, a chemat-o pe fata cea mai mica si i-a hotarat sa-l caute pe feciorul imparatului unde stie, ca, de nu, ii taie capul cu sabia.
Se uita fata imparatulu i pe paman t — nu-i; se uita pe mare — nu-i;
se uita in cer tot nu-i. Se mai uita ea o dat a prin fundul pamantului, prin intorsul cerului, pe scarile stelelor si mai departe, nu-i si pace.
Imparatul atunci i-a zis:
— Uita-te bine, tu il ascunzi!
Fata a raspuns:
— M-am uitat de-a maruntelul si nu-i, umbra lui este, iar el nu se vede.
Imparatul n-a avut incotro si a strigat:
— Iesi, voinice, de unde esti, ca nu te-a vazut fata mea.
El a sarit din paneras si a zis:
— Iata-ma-s, imparate!
— Bine, voinice, vad ca esti viteaz.
Imparatul a dat porunca sa vina muzicile si i-a spus baiatului sa intre in curte, s-o cunoasca pe fata cea mai mica; daca va cunoaste-o, face nunta, iar de nu, ii taie capul.
Cand sa se vada baiatul cu ganduril e implinite, na-ti-o si pe aceasta mai decat toate. Se pune el pe plans si plange, si plange pana i se facura ochii ca pastrama. De buna seama, nu mai scapa. Cat a fost, a fost, iar acum hotarat ca imparatul ii ia capul.
Cum se vaieta el asa, si-a adus aminte de tantar.
Si cat a gandit cu gandul, tantarul a si fost langa dansul.
— Ce greutate ai, stapane, de bocesti asa de tare?
— Cum sa nu plang, sarmanul de mine, ca uite cand sa ma vad si eu scapat de nevoi, ma sfarseste imparatul de zile. Mai pot eu sa le deosebesc pe fetele imparatului, cand ele seamana leit una cu alta?
— Nu te scarbi, stapane, nici in seama nu lua, eu le cunosc bine pe fetele imparatului, stiu care-i mai mare, care-i mai mica, eu intre dansele am crescut. Cand le-a scoate imparatul pe tustrele, eu ma voi aseza pe nas la cea mai mica si tu pe aceea s-o alegi.
Fetele imparatului au iesit toate tot un ochi, tot o fata, aceeasi statura, aceeasi rochie, nici ca sa se deosebeasca cu ceva. Tantarul a zburat prin stufarii, prin dudai, a venit si s-a asezat pe nasul uneia dintre fete.
Fata a ridicat man a sa-l paleasca , da feciorul imparatulu i a apucat-o de mana si a spus:
— Aceasta-i, imparate, fata cea mai mica.
Imparatul a zis:
— Adevarat, aceasta este.
Si era fata aceea mandra si frumoasa, ca soarele cand rasare, ca busuiocul cu floare.
Imparatului foarte bine i-a parut, l-a poftit pe mire in palat, l-a pus in capul mesei si i-a vorbit:
— Dau fiica dup a tine si imparati a cat incape in hotare. De azi inainte vei trai cu noi, nu vei sti de moarte, vei vietui de-a pururi cat lumea si pamantul . Umbla si cutreier a imparati a in lungis si in curmezis, dar inapoi, pe poarta care ai intrat , sa nu iesi, ca o sa fie rau.
Feciorul de imparat a intrat si a vazut gradini de aur si argint impodobite cu piatra scumpa, fantani zidite de marmora cu cani de argint, rauri pe care curgeau lapte si miere, dumbravi cu fel de fel de pasari cantatoare, pajisti cu flori, cu iarba verde crescuta, in trei, in patru impletita, batuta cu margarint, de n-am vazut de cand sunt...
Si cate si mai cate nu erau acolo, ca sa stai sa la spui pe toate, leai spune, dar nunta s-a asezat cu tot temeiul, cu chiote si veselie si asa a tinut nunta aceea multa vreme, cat anume nu pot spune, caci acolo soarele nici nu rasarea , nici nu asfintea , statea numai in crucea amiezii.
Dupa nunta, s-a asezat feciorul imparatului pe trai si traia ca in flori de mar. La un timp de vreme a plecat el la vanatoare, a luat arcul si, cand a tras, sageata a zburat peste poarta. El a vazut incotro a zburat sageata, s-a luat dupa dansa si a uitat de povetele socru-sau.
A tras zavorul, a deschis poarta si nu s-a mai gandit sa pateasca ceva. Cand colo, vede stralucind firisorul de ata de la ghemul cel de aur, isi aduce aminte de casa, de tata, de mama si-l paleste un dor sa se duca sa-i vada. Mai trece cat mai trece, si ce gandi el? Las toate in pamant si ma duc acasa, sa vad ce mai este.
Imparatul i-a tot zis:
— Stai, dragul tatei, n-ai la ce te duce, ca de atunci au trecut maluri de vreme, nici pomeneala de parinti, nici neam din rasstraneamul lor nu mai este.
Dar el n-a crezut. S-a gatit voinicul de drum, si-a pus armele la indemana, s-a inchinat pana la pamant si a plecat.
Imparatul si fata cea mai mica au ramas cu jale in inima.
S-a pornit feciorul de imparat pe firisorul cel de aur si a tot mers calea inapoi, a ajuns la vita de vie si a gasit-o batrana , intins a pe coline, ca nu i se vedea capatul nici intr-o parte, nici in alta.
— Stai, voinice, si poposeste.
El i-a raspuns:
— Bun cuvant ai, dar ma grabesc sa ajung mai degraba acasa.
A mers el mai departe si a ajuns la un stejar batran. Si stejarul l-a cunoscut.
— Ingaduie, voinice, stai la popas, ca mare bine mi-ai facut, cand ai trecut pe aici. Eu am crescut din ghinda pe care ai acoperit-o cu pamant.
Feciorul de imparat s-a mirat, nici nu-i venea sa creada ca a trecut atata vreme.
A mers mai departe, a ajuns la palatul de unde luase ghemul de aur si l-a gasit pe balaur uscat de batran. I-a dat buna ziua, balaurul s-a bucurat, a intors capul si a spus:
— Mai baiate, acum era sa te mananc, dar fiindca mi-ai dat buna ziua nu-ti fac nimica.
Feciorul de imparat a intrat si l-a gasit pe stapanul palatului. De multa vreme ce-a trecut ii crescuse barba, cu o parte se invelea si alta isi asternea. Batranul a ridicat genele de la ochi cu carja, s-a uitat la voinic si a zis:
— Inapoi cand vei veni, tot pe aici sa treci.
Si-a luat el ziua buna, s-a pornit spre casa, caci nu mai ramasese mult, si cand a ajuns la chilia sihastrului, a dat de o sihla deasa, sa te apuce lupii de spate. Cat despre chilie, sihastru — nici urma. L-a palit pe feciorul de imparat tristetea si mai ca-l bate a gandul sa se intoarca inapoi, dar nu s-a oprit, a mers inainte si a ajuns acasa . S-a uitat incolo,s-a uitat incoace, intr-o parte, in alta, si n-a vazut nimic. Numai prepunea locurile. A potrivit cam pe unde era casa parintilor, dar n-a gasit nici palat, nici curte, erau numai niste risipituri. Intr-o rapa a zarit o cascioara. S-a dus acolo si a intrebat asa si asa. In casa aceea traia un mosneag de trei sute de ani. El i-a spus ca a auzit de la rasstrabuni ca a fost aici curtea unui imparat, care avea un fecior, si vorbeau ca s-a dus pe lume dupa viata fara moarte si tinerete fara batranete, sa traiasca cat lumea si pamantul. In sat a fost dupa aceea o ciuma si a murit si om, si vita, si pasare. Feciorul de imparat s-a scarbit, si-a adus aminte de sfatul lui socru-sau si s-a intors inapoi. Cand a ajuns pe locul unde fusese poarta curtii imparatesti vede un marcotet. Da voinicul cu piciorul in marcote t si de desupt iese moartea — neagra, uscata.
— Ehe, dragul matusii, tocmai acum ai venit, de cand te astept eu, nu-mi pot mantui zilele fara tine.
Voinicul si-a tinut firea si hai fuga inapoi, de da inima dintr-insul, sa ajunga cat mai degraba la taramul de unde venise.
Cand l-a vazut moartea fugind, s-a luat dupa dansul.
Aproape de casa mosneagului nu mai putea fugi, a dat buna ziua balaurului , balauru l s-a bucurat , a intors capul intr-o parte, si voinicul a intrat. De ostenit ce era, atata a zis:
— Ajuta-ma, mosule, nu ma lasa, pune-ma la cale ce sa fac, ca ma calca moartea din urma.
Mosneagul i-a dat un brau si i-a spus:
— Na, da-i-l mortii, sa-l poarte pana l-a ponosi, de nu se va tine fir de fir, si abia atunci sa vina la tine.
Cand a ajuns moartea si a vazut balaurul, a ridicat coasa sa-l taie. Balaurul a sarit cu gura cascata, cu limba infocata, a duhnit foc si smoala asupra ei si n-a lasat-o sa se apropie.
— Stai, boanghina, opreste-te, ce dai oarba peste oameni?
— N-am treaba cu tine, da-mi drumul sa intru in casa.
— Trebuia sa-mi fi dat buna ziua, iar acum cauta-ti de drum, daca ti-s dragi zilele, ca ia amus te-oi apuca, ti-a trece de toate.
Vazandu-l asa valvas, moartea a dat inapoi si de departe striga:
— Mosule, da-i drumul feciorului de imparat sa iasa afara, cam sa-ti smulg barba cate un fir.
Atunci a iesit feciorul de imparat cu braul si a spus:
— Na, moarte , braul acesta, incinge-te, intoarce-te inapoi si poarta-l. Cand il vei ponosi de istov, de nu se va mai tine fir de fir, sa vii la mine.
Moartea a luat braul sa-l poarte, sa-l ponoseasca, iar feciorul de imparat a mers tot inainte, a ajuns la stejar, si stejarul l-a chemat:
— Vino, voinice, la popas.
— Nu pot, ca ma ajunge moartea din urma.
— Despre asta n-avea grija, baga mana in scorbura mea, scoate un toiag de fier.
— L-am scos...
— Daca te-a ajunge moartea din urma, da-i toiagul acesta si spu- ne-i sa-l poarte, pana-l va roade, de nu va avea ce tine in mana, si abia atunci sa vina la tine.
Si cum a vorbit l-a si nimerit.
Voinicul si-a luat ziua buna, si misca, baiete, a mers el si a mers peste campuri fara drumuri, peste ape fara vaduri. Si intr-o zi ii iese moartea in cale.
— Stai, voinice, atata ti-a fost sa traiesti!
— De ti-i voia sa ma sfarsesti de zile, sfarseste-ma, dar mai intai poarta toiagul acesta de fier si, cand il vei roade, de nu vei avea ce tine in mana, atunci sa vii la mine.
Moartea a apucat toiagul si a luat drumul in picioare, ca doar tre- buia sa umble, nu ceva, ca sa roada un toiag ca acela.
Feciorul de imparat, cand s-a vazut slobod, parca prinsese aripi, a mers cale inainte, a ajuns la vita de vie si vita de vie, cum l-a vazut, de departe l-a chemat:
— Stai, voinice, de mananca poama si bea vin.
— De stat, prea as sta, dar trebuie sa ma duc, ca mi-s drumurile departe si cararile incurcate, uite ma ajunge moartea din urma.
— N-avea nici o grija, ca m-oi pune luntre si punte sa-ti fiu de folos.
— Toate ca toate, de mi-i spune ce sa fac sa opresc moartea, stiu ca mi-i face un bine.
— Apoi de te ajunge, sa arunci sabia si sa zici:
— Ia, moarte , sabia si tine-o sa rugineasca , pana nu s-a alege nimica dintr-insa, si atunci vino la mine.
— Iti multumesc, cum oi da ochii cu dansa, cum i-oi spune.
S-a pornit iar feciorul imparatului pe cale, pe carare si pasea cat apuca piciorul. La o haba se pomeneste cu moartea in fata.
— Stai, ca ti-a venit capatul!
— Apoi, daca ti-i vorba de asa, nu-ti stau impotriva. Iata mai am o sabie, nu m-as lasa de ea odata cu viata, ti-o dau s-o tii pana va rugini si nu se va alege nimica dintr-insa, si atunci, de ma vei ajunge — bine, de nu, sa nu cauti pricina, ca eu ma duc la taramul de unde am plecat.
Feciorul imparatului i-a dat sabia si s-a tot dus. Dupa ce a ruginit sabia, moarte a s-a pornit din urma lui ca vantu l si ca gandul . Da atunci feciorul imparatului a ajuns la palat, a deschis poarta, fiica cea mai mica i-a iesit in intampinare , l-a apucat de mana , can d colo, si moartea soseste si-l apuca de picior.
— Stai pe loc, esti al meu, unde te duci? facu moartea.
— Ba e al meu! Se opuse fiica imparatului.
— Da-i drumul!
Fata imparatului a zis atunci:
— De-i asa, eu l-oi face un mar de aur, l-oi azvarli in sus, si cine dintre noi il va prinde, a aceleia va fi.
Fata imparatului a azvarlit marul cel de aur in sus, si marul s-a prefacut in luceafar de seara.
Imparatul si cele doua fete ale lui au venit la poarta si, afland ce-i socoteala, au prefacut-o pe fata intr-un mar de aur, au aruncat-o in sus si i-au spus sa-l gaseasca pe feciorul imparatului si sa se coboare cu el in curtea palatului, ca moartea n-o sa aiba ce face.
Marul a zburat in cer si s-a prefacut in luceafarul de zi.
Vazand una ca aceasta, moartea s-a mainiat, i-a calcat pe tustrei pe umbra si i-a prefacut, pe imparat si cele doua fete, stane de piatra in poarta. De atunci sunt luceferi in cer si stalpi de piatra — la porti.
Am incalecat pe un arici
Si am venit pana aici, Am incalecat pe un pui
Si alta poveste nu-i.
ION CEL SARAC SI ZANA LACULUI
Cica au fost undeva intr-o tara un om si o femeie, si cat au trait au tot argatit pe la boieri. Dar din munca lor nu se alegeau cu nimic. De slujeau pe haine, se ponoseau, de slujeau pe bani, se cheltuiau, de slujeau pe vite, se treceau. Nu le mergea la nimic, si pace. De munci grele, de necazuri a murit si omul, si femeia. Si au lasat din urma lor un bordei si un ogor. Orfan pe acest pamant, fara sprijin de nicaieri, a ramas si un baiat al lor cu numele Ion.
Ce sa faca baiatul singur? A semanat ogorul din jurul bordeiului cu grau. La vremea lui a crescut graul mare, frumos, o dragoste sa te uiti la el. De la radacina si pana la varf avea numai spice de aur.
— Acuma, face Ion, sa-mi caut o secera buna, sa secer graul, sa nu se scuture.
A umblat pe la iarmaroc, pe la fierari, a cumparat o secera si se intorcea sa puna lanul in clai. Cand colo, se uita el, graul tot era scuturat de pasari, pana si paiele erau mancate.
A ramas baiatul sarac fara seaman, de nu avea dupa ce bea o gura de apa.
Umbla el asa necajit cat umbla si se gandeste: “O sa seman ogorul cu hrisca si tot o sa strang roada anul acesta”. A semana t hrisca si a rasari t bine, a inflorit si se arat a road a multa,
dar intr-o noapte a dat o bruma si s-a topit toata hrisca din varf pana in radacina.
Amu vazuse baiatul ca-i nevoie mare si s-a pornit in lume. Si a tot mers pe dealuri necalcate , pe vai neumblat e si a ajuns la o curte boie- reasca. Acolo s-a oprit sa argateasca un an. La un an, a primit simbrie un manz. Bucuros s-a pornit el inapoi si a poposit la o margine de padure. Niste lupi s-au repezit din padure si au mancat manzul. Ce sa faca atunci sarmanul Ion? Iar s-a dus la boierul la care argatise. Stapanul l-a primit si i-a zis:
— Spune, Ioane, ce rasplata vrei, ca ce ii cere ti-oi da.
Se uita Ion si vede o piatra de moara.
— Nu stiu, stapane, pe ce sa slujesc, ca la nimic nu-mi merge, doar pe piatra cea de moara sa ne impacam sa-ti s lujesc.
— Vai de mine, mai baiate, de ce sa-ti prapadesti munca in zadar, a raspuns stapanul, alege si tu alta plata.
— Pe vite nu mai slujesc, vreau sa slujesc pe piatra cea de moara. S-au impacat si a argatit baiatul cu tot inadinsul .
Dupa ce s-a implinit slujba, i-a dat piatra cea de moara , si Ion a dus-o si a asezat-o dinaintea bordeiului.
Cand venea cu cofele de la izvor, le aseza pe piatra si se uita bucuros la ele ca la o mare avere.
Intr-o buna zi, s-a ridicat o furtuna naprasnica, cerul s-a innourat, a inceput sa tune si sa fulgere, si a detunat piatra, de s-a facut ea mici farame.
Ion s-a uitat la piatra cea de moar a si, cand a vazut- o numai bucati, a zis:
— Nici la paine, nici la vite, nici la piatra seaca nu-mi sta norocul. O sa ma duc in lume sa-mi caut alta soarta, alt noroc.
SI si-a pus in traista ce a mai avut si s-a pornit in lume si mai amarat ca alta data.
Daca s-a pornit, a mers si a tot mers, zi de vara pana-n seara, si a ajuns la o braniste domneasca. Acolo un om punea fanul in stoguri.
— Mai, om bun, ajuta-ma sa stoguiesc fanul, sa nu ma asfinteasca soarele.
— Ti-oi ajuta, de ce sa nu-ti ajut, ca tot caut de lucru.
A tras capitele la stog si pana in seara a mantuit de cladit.
Omul n-avea parale sa-l rasplateasca si i-a dat un cocos.
Ion a luat cocosul, s-a pornit mai depart e si a ajuns la curtea imparatului. A batut in poarta si a iesit un strajnic.
— Ce trebuinta ai?
— Vreau sa vorbesc cu imparatul, sa ma jeluiesc, sa-i spun de necazurile mele.
Curtenii au inchis poarta si i-au spus ca, de a indrazni sa intre, o sa-l asmute cu cainii si o sa-l puna la dubala.
Trei zile si trei nopti a stat Ion si a asteptat nebaut si nemancat la poarta imparatului.
Tocmai dupa trei zile l-a auzit imparatul strigand la poarta si a intrebat:
— Cine-i acolo?
— Luminate imparate, de cateva zile sta un om si asteapta sa vorbeasca cu luminatia voastra!
— Du-te si il cheama!
Se duce strajnicul si ii face stiuta porunca sa vie in palat.
Omul a intrat cu cocosul subtioara, s-a inchinat.
Imparatul l-a intrebat:
— Ce trebuinta ai si ce umbli cu cocosul acesta subtioara?
— Ca ia, am venit si eu sa-l dau celui ce ma va judeca drept.
— Spune, ce poftesti sa afli?
— Luminate imparate , daca n-au mai muncit parinti i mei pe lumea aceasta, si muncesc si eu din noapte pana in noapte, si n-am nimic la casa...
Imparatul s-a incruntat:
— Da bine, drumetule, unde te visezi, cine te-a pus la cale sa intri cu cocosul la palat? Ori te-ai gandit sa ma iei in batjocura? Judecata pe care o ceri nici un imparat pe lume n-o poate face.
Pleaca, si alta data de vei veni, sa stii, capul iti va sta unde-ti stau picioarele.
Baiatul a iesit pe poarta palatului si mai amarat decat intrase. Intreba, intreba, si adevarul nu era chip sa-l afle. Se porneste el si merge cale lunga sa-i ajunga, si nu scurta, ca aceea mai rau incurca, si ajunge la o rascruce de drumuri si a mers tot inainte, nu s-a abatut nici intr-o parte si a vazut un foc arzand si un sihastru cu barba pana in talpa piciorului. Sihastrul l-a chemat pe drumet si l-a intrebat:
— Incotro tii calea, om bun, cu cocosul acesta?
Da flacaul face:
— Umblu prin lume, cine ma va judeca drept, sa-l rasplatesc cu cocosul.
Sihastrul de la foc intreaba:
— Ce necazuri ai? Hai vorbeste, ce doresti sa afli?
— Daca n-au mai muncit parinti i mei pe lumea aceasta , si muncesc si eu zi si noapte, si n-am nimic la casa.
— De mare lucru ma intrebi, voinice. E peste fire sa-si afle cineva ursita. Ia si te insoara, ca in doi mai degraba veti afla norocul.
Baiatu l i-a dat cocosul, si mosneagul de la foc i-a arata t o cararusa printre dumbravi si branisti.
— Apuca pe cararusa aceasta si mergi pana vei ajunge la un ceair verde. Acolo este un lac cu lapte, unde vin trei pasari la scaldat. Pe mal ele isi lasa aripile si se prefac in zane. Una cu rochia ca campul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile, a treia, cea mai mica, e imbracat a intr-o rochie frumoas a ca soarele cu razele. Tu sa iei aripile la zan a cea mai mica, sa te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul lacului si sa stai acolo pana va striga ea de trei ori: “Iesi, vazutule si nevazutule, tu vei fi al meu si eu voi fi a ta”. Atunci poti sa iesi, ca ea va fi a ta. Sa traiti bine, caci zana aceea are sa-ti fie femeie.
— Ramai sanatos, mosule!
— Mergi cu sanatate, fie-ti drumul cu folos.
Se porneste baiatul si cat mergea numai codrul verde ii sta in fata. Asa a mers el pana a iesit la un ceair verde si la niste zavoaie de salcii, unde se auzea murmur de izvor. S-a oprit baiatul dupa cale lunga, si acolo i-a fost masul si popasul. Langa izvor, la malul lacului, cat statea, tot priveghea, era numai ochi si urechi, sa afle cine se va scalda in lacul acesta.
Iata ca pe la vreme de noapte, pe luna, vin trei pasari la scaldat. Pe malul lacului ele si-au lasat aripile, s-au prefacut in trei fete mari, in trei zane, vorba cantecului: tot un stat, tot un purtat, tot un ochi, tot o spranceana si frumoase fara seaman; una cu rochia ca campul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile si a treia, cea mai mica, imbracata intr-o rochie aleasa ca soarele cu razele, de lumina locul pe unde trecea. Si au pasit asa toate trei pe iarba, de pe iarba pe piatra, de pe piatra in lacul cu lapte, sa se scalde.
El a vazut bine unde a pus zana cea mai mica aripile, s-a repezit, cat l-a tinut duhul, le-a luat si s-a ascuns in nisipul din izvor si a mai pus si o brazda pe deasupra.
S-au scaldat zanele cat s-au scaldat si au venit la mal. Cele doua mai mari au imbracat aripile si au zburat, iar cea mai mica striga si ingrozea sa-i dea aripile, ca ineaca lumea cu apa . Si pe dat a s-au ridicat niste nouri negri cu tunete si fulgere sa rupa pamantul, iar baiatul statea sub nisipul din izvor, habar de grija.
Neafland pe nimeni in cuprinsul acelui ceair, a venit zana la izvor si a cuvantat:
— Care mi-a luat straiele, de-a fi femeie batrana, sa-mi fie mama; de-a fi om, sa-mi fie tata; de-a fi fata, sa-mi fie sora.
El tace. Atunci zana a strigat:
— Iesi, vazutule si nevazutule, de-i fi flacau, sa-mi fii sot pana la moarte!
El n-a raspuns pana n-a strigat zana de trei ori. Abia dupa ce a strigat a treia oara, el a intrebat:
— Facem nunta?
— Facem.
Atunci el a iesit, si cum s-au vazut , s-au strans in brate, s-au sarutat pe fata, ca trebuia zana dupa aceasta sa-i fie parte, adica sotie pana la moarte. Dimineata, s-au pornit a mearga la cununie, sa se lege dupa obicei. Soarele, cand a rasarit si a vazut o mireasa asa de frumoasa, a incremenit pe loc. Ma rog, vroia si el sa aiba asa o zana. S-a repezit si a luat-o si a dus-o tocmai in imparatia cerului.
A ramas sarmanul baiat scarbit si intristat ca si mai inainte.
— Mai, zice el, se vede ca nu mai am eu parte de noroc pe lume.
Se porneste inainte sa se tocmeasca sa slujeasca cu luna, cu anul si a ajuns intr-un targ . In targul acesta batuse toba trei zile, si crainicii dadusera de stire ca imparatul are un copac inalt cu varful tocmai la cer, si cine s-a afla si a cuteza sa se suie in copac, sa-i aduca poame, ii da jumatate din imparatie.
Multi au incercat sa se suie in copacul acela, dar au cazut jos si nu s-au mai sculat.
Drumetul s-a dus intr-o zi la imparat si i-a zis:
— Luminate imparate, lasa-ma sa ma urc in copacul acesta, sa-ti aduc poame.
I-a dat voie imparatul, si a prins el a se urca din creanga in creanga tot sus la cer. Daca ostenea, isi facea pat de crengi si se odihnea. Asa s-a urcat el in sus si a ajuns unde copacul avea trei craci: unul la rasarit , unul la amiaza si unul la apus. Cracul de la rasarit era incarcat cu mere domnesti, cel dinspre ameaza — cu prasade1, iar cel de la apus — cu alune. El s-a urcat pe creanga cea de la amiaza si manca prasade.
Soarele din cer il vede si-i vorbeste:
— Buna ziua, mai omule. Ce faci acolo in pom?
— Ia mananc si eu niste fructe.
— N-ai vrea sa mergi in imparatia mea sa mai razele, ca eu sunt logodit numai de vreo trei zile si vreau sa fac nunta.
— Vreau, de ce sa nu vreau. Mi-i da trei pungi de galbeni si mancare de trei ori pe zi.
— Cat ceri iti dau, plata si mancarea o sa ti le aduca dimineata la rasarit Pasarila-Lati-Lungila; la pranz, Brumarul-cel-Mare; la amiaza, un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o sa-ti aduca mancare un Balaur-cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra si poarta ploile si e mai mare peste fulgere si tunete. Cum ti-i voia, te prinzi?
— Ma prind.
— Atunci zi: hop, hop, unde ma gandesc, acolo sa ma gasesc!
Si sa te gandesti la imparatia Soarelui. Ion a zis:
— Hop, hop, unde ma gandesc, acolo sa ma gasesc.
Si cand a zis asa, s-a si pomenit la casa Soarelui.
Ion era ostenit ca vai de dansul . Soarele l-a pus la masa , l-a ospatat, apoi l-a dus la raze si i-a aratat cum sa le maie.
Indeplinea Ion porunca intocmai cum spusese, din zori pana la rasaritu l Soarelui si s-a oprit intr-o gradin a de aur si astepta sa-i aduca mancare.
Pasarila-Lati-Lungila a intarziat mult cu mancarea.
Cand l-a vazut ca vine, de departe i-a strigat:
— Haide, Pasarila, ca s-a pus soarele drept inima.
Dar Pasarila raspunde:
— Dumneata, voinice, stii una: sa mai razele soarelui, alta grija nu ai, iar eu sunt stapan pe pasari.
— Si ce grija ai?
— Eu le dau porunci, unde sa se duca,ce sa faca, le povatuiesc sa nu mearga la cei saraci sa la manance painea, dar sa mearga la cei bogati.
Ion se repede si-l apuca de piept, il scutura bine si-l zdupaceste1.
— Argate, pentru ce faci aceasta?
— Ma mai intrebi?! Pentru ca ai lasat vrabiile sa-mi mananc e graul cel cu spicele de aur!... Ai noroc ca iesti om batran , da altfel nai scapa din mainile mele.
I-a dat drumul Ion si a plecat sa maie razele mai departe. La vremea pranzului s-a oprit in alta gradina de aur din imparatia soarelui.
Brumarul-cel-Mare intarzia sa vina cu mancare. Cand l-a vazut argatul, l-a luat cu cearta si ocara:
— De ce ai intarziat cu mancarea?
Da Brumarul-cel-Mare face:
— Bine-i de dumneata, ca alt lucru n-ai, decat sa mai razele soarelui. Dar eu sunt stapan pe bruma, pe promoroaca, pe viscol, pe spulber.
— Asa, vasazica, si ce povete le dai?
— Le spun sa nu mearga sa inghete semanaturile celor saraci,dar sa se duc a la cei bogati, ca au lanuri multe si mari, de nu le tin seama.
Ion se repede, il prinde vartos de barba si il bate.
— Ce faci?
— Stiu eu ce fac. Pentru ca ai degerat hrisca si n-am avut nici un folos dintr-insa. Ai inghetat-o intr-o noapte, ca pana dimineata statea toata fiarta si patulita, la pamant.
Brumarul-cel-Mare a lasat mancarea si a scapat cu fuga.
Ion a stat la masa si s-a pornit cu razele mai departe pe cer, pe pamant, pe suflare de vant.
La amiaza a poposit intr-o gradina de aur din imparatia soarelui si tot se uita in lungul drumului, de nu vine cineva cu mancarea.
Stand asa si asteptand, a vazut un lup cu capul de fier, care venea cu mancare.
— Haide, lupule, ca mi s-au scurs ochii uitandu-ma in lungul drumului, de cand tot te astept.
— Dumneata ai numai un lucru, sa porti razele, iar eu cate le am, nu-mi ajung maini si picioare.
— Si ce slujba mai ai?
— Eu sunt imparatul lupilor. Ii pun la cale ce sa faca, ii stapanesc, nu-i las sa se duca la unul sarac sa-i manance vita, pe care o mai are, dar sa se duca la cirezele boierilor, ca acolo au de unde manca de ajuns si de ramas.
— D-apoi, imparate lupule, eu am argatit un an pe un manz si, cand ma duceam cu el acasa, tu ai indreptat lupii si l-au mancat la marginea codrului, de muream de scarba.
Si l-a luat si pe acesta la trei parale, ca numai fuga l-a scapat pe lupde paruiala.
A stat Ion la masa de amiaza si s-a pornit sa maie razele mai departe. Asa le-a tot manat el in cer, pe pamant si in suflare de vant, pana la chindii.
La chindii s-a oprit intr-o gradina de aur a soarelui. “Ma rapune foamea de a manca ce mi-i, si balaurul nu mai vine.”
La o haba vine balaurul val vartej, sarind din deal in deal, din vale in vale. Ion i-a strigat de departe:
— Sileste, Balaure, sileste, ca foamea ma curma la inima! De ce vii asa de tarziu?
— Tu alta grija nu ai decat sa mai razele, iar eu am multe simi vine greu sa le scot la capat pe toate.
— Si ce anume ai de facut?
— Pai, ca sa stii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de pazit fulgerele si de indreptat tunetele , sa nu detune casa vreunui om sarac, sa ramaie fara adapost, dar sa detune numai la cel bogat.
Ion il si apuca de gat:
— Cum atunci te-a lasat inima si mi-ai sfaramat piatra cea de moara, care imi era draga si pentru care am slujit un an intreg!?
L-a luat Ion in raspar pe balaur, ca acela nu nimerea drumul pe care venise.
Ospateaza Ion masa de chindii si iar se apuca de manat razele si le-a tot manat pana la capatul zilei.
Cand s-a intors seara la curte, il vede pe Soare gatindu-se sa mearga la cununie. Si cu cine credeti? Cu zana cea mai mica!
El de scarba si necaz apuc a o secure si taie pomii de aur din gradina si ii rastoarna in calea Soarelui.
Toti ortacii Soarelui: si Pasarila-Lati-Lungila , si Brumarul-cel-Mare, si Lupul-cu-Capul-de-Fier, si Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plansera in ziua aceea ca-i buzduganise Ion, argatul, incat abia au scapat cu zile.
A venit Soarele la Ion si l-a intrebat:
— De ce l-ai batut pe Pasarila-Lati-Lungila?
— Trebuia sa-l bat si mai bine, fiindca a dat drumul pasarilor si mi-au mancat un lan de grau. Si ce lan! Fiecare firisor de la varf pana la radacina era batut cu spice de aur.
— E vinovat. Dar pe Brumarul-cel-Mar e de ce l-ai scuturat de barba?
— Pentru ca mi-a inghetat un lan de hrisca in floare si s-a topit tot, de n-am inteles nimic dintr-insul.
— De-i asa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai intrunchinat?
— Cum era sa nu-l probozesc, daca a dat drumul lupilor si mi-au mancat manzul, pentru care slujisem un an.
— S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit?
— L-am pedepsit, fiindca mi-a detunat o piatra de moara, pentru care argatisem un an.
— Bine i-ai facut. Iar eu cu ce sunt de vina ca mi-ai taiat pomii de aur si mi-ai infundat drumurile si cararile?
— Esti de vina, ca mi-ai luat femeia.
Soarele o cheama pe Zana cea frumoasa si o intreaba:
— Zana prea frumoasa, a cui esti? Zana raspunde:
A lui Ion Saracul sunt!
— De-i asa, ia-ti-o si mergi cu bine. Cine strica casa altuia n-are loc nici in cer, nici pe pamant.
Si Zana atunci a vorbit:
— E-e, Ioane, de mult te astept sa ma iei din cer, sa ma duci pe pamant, sa facem nunta.
S-a dus Ion cu Zana cea frumoas a la copacul acela, pe care se urcase la cer, a cules mere domnesti, prasad e si alune si s-a coborat jos.
A mers Ion cu poamele drept la imparat si i le-a dat.
Cand l-a vazut imparatul cu poame si cu o fata asa de frumoasa, inima i se inchise, fata i se intuneca: vroia acum cu dinadinsul sa aiba aceasta zana frumoasa, ba, pe langa, si imparatia intreaga. Mai in scurt, imparatul cel lacom a chemat indata divanul si a intrebat ce sa faca.
— Ie-i capul! il sfatuiau sfetnicii.
— Alei, ce cuvinte rostiti voi! Cum pot sa-l mantui de zile fara de nici o vina?
— Imparate, nu-l omori, da-i niste porunci grele, sa nu le poata scoate la capat, si atunci sfarseste-l de zile. Spune-i sa sadeasca o vie, cat cuprinzi cu ochii in jurul palatului, si pana maine dimineata sa fie butucii crescuti, sa vorbeasca butucul cu vita, vita cu bobita si poama coapta sa fie, sa spanzure strugurii in palat, sa intinzi mana si sa-i ajungi din crivat.
L-a chemat pe Ion si i-a spus imparatul:
— Vad ca esti om vrednic. Din cati s-au urcat in copac, numai tu te-ai intors cu poame si se cuvine sa-ti dau jumatate de imparatie, dar mai intai sa-mi indeplinesti o porunca . Pana main e dimineata locul din jurul palatului, cat il cuprinzi cu ochii, sa fie sadit cu vie si butucii sa fie crescuti, sa vorbeasca butucul cu vita si vitacu bobita, cand m-oi scula dimineata sa spanzure strugurii copti in palat, sa-i ajung din crivat.
— Bine-i si asa, imparate , a raspun s Ion, si a plecat scarbit , luanduse cu gandul ca poate a rasari dreptatea de undeva.
Ajunge el si-i spune Zanei:- Nu stiu, jumatate de imparatie voi primi ori nu, dar capul stiu ca o sa mi-l taie.
— Si pentru ce?
— Uite si uite ce porunca mi-a dat imparatul, sa fac intr-o noapte asa o vie, ca sa vorbeasca butucul cu vita si vita cu bobita, ca unde s-a mai pomenit una ca aceasta?!
— Cine ti-a dat asa porunca, nu ti-a dat sa te creasca, dar ti-a dat sa te prapadeasca. Nu te scarbi si nu te intrista. Da aripile, care leai luat de la mine, iar tu culca-te si dormi, ca esti trudit. Ion s-a culcat, iar Zana a desfacut cele doua aripi, si ca din pamant au aparut doi lei-paralei cu cusmele in mana si au intrebat:
— Ce doresti, stapana?
— Vedeti dealurile din jurul palatului?
— Vedem.
— Sa luati sa asemanati locul si pana maine in revarsatul zorilor sa saditi o vie, cat poate cuprinde ochiul omului, poama crescuta sa fie, sa vorbeasca butucul cu vita, vita cu bobita, cand s-a scula imparatul sa culeaga struguri copti din crivat.
Si cand au suierat cei doi lei-paralei o data..., au prins a iesi din pamant, din iarba verde, tot ortaci de ai lor, multi ca frunza, iuti ca spuza si i-au trimis cat mai iute la munca in toate partile, sa faca dealurile vale si sa dureze o podgorie in toata legea, cum a fost porunca. Si au lucrat toti cat a fost draga de noapte: unii arau, unii rasadeau , unii cotorau , unii legau, altii reteza u lastarii , si pana in zori de ziua erau strugurii copti, numai buni de cules. In rasaritul soarelui veneau carutele cu panere de poama la palat.
Zana l-a sculat pe Ion:
— Hai, porneste si tu, Ioane, de vezi poama. Cand s-a uitat el in jur, cat cuprinde ochiul omului era numai vie.
A mancat imparatul poama coapta, a iesit in pridvor si se minuna de o vie ca aceea.
Tot atunci au venit si sfetnicii divanului, boierii.
Aceasta a facut-o, luminate imparate, dar acum sa-l trimiteti sa aduca fluierul fermecat din volbura marii, care canta singur.
L-au chemat strajnicii si i-au spus porunca imparatului.
Vine el scarbit si amarat si-i spune Zanei:
— Iata ce mi-a poruncit acuma imparatul.
— Ti-a dat o porunca grea, sa te prapadeasca. La volbura marii traiesc uciganii, acolo e salasul necuratilor, si numai ei pot sa faca un asemenea fluier, — a spus Zana si a scos inelul de pe deget, si i l-a dat lui. Na, tine-l, la vreme de neputinta ti-a fi de trebuinta, cand iti va fi dor de mine sa-i dai drumul si sa pasesti tot din urma lui. Acum mergi cu bine, fie-ti drumul cu folos.
Si-au luat ei ramas bun, si s-a pornit Ion la drum lung si s-a dus cat pe lume, cat pe sub lume, si a ajuns la malul marii . Acolo s-a asezat jos, scarbit si amarat, si a oftat o data adanc, cu jale si cu durere:
— Of, of, of!
In clipa aceea apare un om in fata lui si zice:
— Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat? Ion a prins a lacrama si a se tangui.
— Cum n-oi ofta si n-oi lacrama , daca mi-a poruncit imparatul sa-i aduc fluierul care canta singur de la volbura marii. Si acuma unde sa-l caut eu in apa?
— Asa un fluier il pot face uciganii in sapte ani, dar toata vremea aceasta trebuie sa fii treaz, sa nu atipesti nici o clipa. Te prinzi sa nu dormi?
— Ma prind.
Oftea l-a luat atunci in spate si s-a dus prin apa pana la volbura marii. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai mare peste ucigani, l-a intrebat:
— Ai venit de buna voie?
— Ba de nevoie.
— Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rau.
Si i-a spus ca, daca n-a dormi sapte ani, o sa-i faca un fluier care canta singur.
Din clipa aceea uciganii, necuratii, s-au apucat de lucru la fluier cu tot temeiul si au lucrat trei ani de zile in sir, si toat a vremea aceasta Ion n-a inchis un ochi. Dupa trei ani l-a razbit somnul si a inceput a atipi.
— Ioane, Ioane, ce faci, dormi?
— Nu dorm, nu!
— Ia seama, ca amus stricam fluierul! Ni s-a parut ca ai atipit...
— Stau asa si ma gandesc, ce sa fie oare mai mult pe lume: iarba in lunca, ori frunza in codru?
Diavolii din fundul marii s-au lovit peste frunte. Nici ei nu stiau.
— Stai sa ne ducem sa numaram si ti-om spune.
Au iesit toti diavolii din fundul marii si s-au apucat de numarat. Cat au umblat ei pamantul in lung si in lat, Ion a avut cand dormi si cand se trezi.
Dupa ce au terminat de numarat, au venit si i-au spus:
— Cu noua fire e mai multa iarba decat frunza.
Si iar s-au apucat de lucru si lucrau zi si noapte. Dupa trei ani fluierul era gata, mai trebuia inflorit si poleit, dar Ion nu mai putea de somn si a inceput a clipoci.
— Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi?
— Nu dorm, ma tot framanta gandul sa aflu ce este mai mult in mare: peste ori nisip.
Dracii au cazut pe ganduri , vroiau si ei sa stie si s-au dus sa numere.
Ion a ramas singur si a avut cand dormi si cand se trezi.
Ca sa numeri pestele si nisipul din mare se cerea amar de vreme. Se trezeste Ion, se uita la inel si isi aduce aminte de Zana. Si daca l-a palit dorul de casa, n-a mai asteptat sa fie fluierul inflorit si poleit, l-a luat, a dat drumul inelului si, mergand dupa dansul, a iesit la malul marii. Cand a calcat pe mal, s-a pomenit cu dracii in fata.
— Stai, Ioane, sa facem fluierul pan a la capat, ne-a mai rama s sa inflorim, sa-l poleim.
— Lasati-l, canta bine, il duc si asa neinflorit si nepoleit.
Si picior dupa picior s-a pornit dupa urmele inelului si a mers pe iarba necalcata si roua nescuturata pana a ajuns la palat.
A batut in poarta si a strigat:
— Deschide, imparate, ca ti-am adus fluierul cel fermecat care canta singur!
A iesit imparatul. Cheama si sfetnicii, si boierii.
Dupa ce s-au strans toti roata imprejur, Ion a scos fluierul si a spus: — Fluier fermecat!
— Aud.
— Sa canti o hora, sa joace toti curtenii.
A cantat fluierul o hora, si au jucat toti pana la unul.
— Iata, luminate imparate, acesta-i fluierul care canta singur si care am avut porunca sa-l aduc.
Imparatul l-a luat, iar Ion a iesit si a tinut drumul lui pana unde era Zana si s-a culcat fara grija si a dormit somn voinicesc de trei zile si trei nopti, ca era trudit de drum lung si nesomn.
Imparatul , curtenii, boierii au vrut si ei sa incerce fluierul cel fermecat si i-au vorbit:
— Fluier fermecat, canta-ne niste hore lungi, sa jucam!
S-a pornit fluierul sa zica hore, si imparatul si curtenii au inceput sa joace. O hora se sfarsea si alta incepea, iar imparatul si cu boierii jucau pe intrecute , fiindca fluierul era fermecat si la cantec l lui jucau si pietrele in jur. Si asa au jucat pana au cazut posmo la pamant, si tot sareau, caci nu stiau cum sa zica sa steie.
La trei zile, aude Ion ca cineva canta si cuvanta:
— Du-te, Ioane, la palat si scoate-i afara pe sfetnici, pe boieri si pe imparat, ca au murit toti jucand. De acum n-ai nici o grija, caci n-are cine iti mai da porunci grele sa te prapadeasca. Eu am cantat si te-am scapat de imparat si de sfetnici. Acuma ai ramas tu stapan la palat, si a ta este imparatia cat incape in hotare.
Acesta era glasul fluierului fermecat.
Ion a ascultat de sfatul fluierului, a luat imparati a aceea in stapanire si acum ce a mai facut el? A trimis ravase pe vant , pe revant, sa ajunga curand prin toate satele, prin toate targurile ca face nunta.
Si s-a strans lume de pe lume, caci imparati a aceea era mare de n-o cuprinde a gandul omului, si a facut nunta cu mese mari, cu lautari.
Am fost si eu la nunta lor, am petrecut trei zile si trei nopti si i-am lasat band si petrecand si voie buna facand, si am venit la mariile voastre calare pe un fus si m-am apucat povestea de spus.
Ascultati povestea ...................Ion cel sărac si zâna lacului
GREUCEANU
A fost odata ca niciodata etc.
A fost un imparat si se numea imparatul Rosu. El era foarte mahnit ca, in zilele lui, niste zmei furasera soarele si luna de pe cer.
Tramise deci oameni prin toate tarile si ravase prin orase, ca sa dea in stire tuturor ca oricine se va gasi sa scoata soarele si luna de la zmei, acela va lua pe fie-sa de nevast a si inca si jumatat e din imparatia lui, iara cine va umbla si nu va izbandi nimic, acela sa stie ca i se va taia capul.
Multi voinici se potricalisera , semetindu-s e cu usurinta ca va scoate la capat o asemenea insarcinare; si cand la treaba, hat in sus, hat in jos, da din colt in colt si nu stia de unde s-o inceapa si unde s-o sfarseasca, vezi ca nu toate mustele fac miere. Imparatul insa se tinu de cuvant.
Pe vremea aceea se afla un viteaz pe nume Greuceanu. Auzind si el de fagaduinta imparateasca, ce se gandi, ce se razgandi, ca numai isi lua inima in dinti, incumetandu-se pe voinicia sa, si pleca si el la imparatul, sa se inchine cu slujba. Pe drum se intalni cu doi oameni pe care slujitorii imparatesti ii ducea u la imparatul ca sa-i taie, pentru ca fugiser a de la o batalie ce o avuse imparatul acesta cu niste gadine. Ei erau tristi, bietii oameni, dara Greuceanu ii mangaie cu niste vorbe asa de dulci, incat le mai veni nitica inima, ca era si mester la cuvant Greuceanu nostru.
El isi puse nadejdea in intampinarea aceasta si isi zise: «Imi voi incerca norocul. De voi izbuti sa induplec pe imparatul a ierta pe acesti oameni de la moarte, ma voi incumeta sa ma insarcinez si cu cealalta treaba; iara de nu, sanatate buna! Ma voi duce de unde am venit. Asta sa fie in norocul meu; niciodata nu strica cineva sa faca o incercare».
Si astfel, poftorindu-si unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea Imparateasca infatisandu-se la imparatul, atatea ii povesti, asa cuvinte bune si dulci scoase si atata mestesug puse in vorbirea sa, incat imparatul crezu ca pe nedrept ar fi sa omoare pe acei oameni; mai de folos i-ar fi lui sa aiba doi supusi mai mult si ca mai mare va fi vaza lui in lume de s-ar arata milostiv catre popor.
Nu mai putura oamenii de bucurie cand, auzira ca Greuceanu a maglisit2 pe imparatul pana intr-atata , incat l-a facut sa-i ierte. Multumira lui Greuceanu din toata inima si ii fagaduira ca in toata viata lor se vor ruga pentr u dansul , ca sa mearg a din izbanda in izbanda, ceea ce si facura.
Aceasta izbanda o lua drept semn bun, si Greuceanu, mergand a doua oara la imparatul, grai cu cuvintele lui mieroase cele urmatoare:
-Marite doamne, sa traiesti intru multi ani pe luminatul scaun al acestei imparatii. Multi voinici s-au legat catre maria ta sa scoata de la zmei soarele si luna pe care le-a rapit de pe cer si stiu ca cu moarte au murit, fiindca n-au putut sa-si indeplineasca legamintele ce au facut catre maria ta. Si eu, marite doamne, cuget a ma duce intru cautarea acestor talhari de zmei, si mi-ar fi voia sa-mi cerc si eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu sa ajungem a putea pedepsi pe acei blestemati de zmei, pentru nesocotita lor indrazneala. Dar fii-mi milostiv si mana de ajutor.
— Dragul meu Greucene, raspunse imparatul, nu pot sa schimb nici o iota, nici o cirta din hotarare a mea. Si aceasta nu pentru altceva, ci numai si numai pentru ca voiesc sa fiu drept. Poruncile mele voi sa fie una pentru toata imparatia mea; la mine partinire nu este scris.
Vazand statornica hotarare a imparatului si dreptate a celor vorovite de dansul, Greuceanu cuvanta cu glas voinicesc:
— Fie, marite imparate, chiar de as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de bunavoia mea.
Se invoira, si peste cateva zile si pleca, dupa ce puse la cale tot ce gasi ca e bine sa faca ca sa scape cu fata curat a din aceasta intreprindere.
Greuceanu lua cu dansul si pe fratele sau si merse, merse cale lunga, departata, pana ce ajunse la Faurul pamantului, cu care era frate de cruce. Acest Faur, fiind cel mai mester de pe pamant, era si nazdravan. Aici se oprira si poposira. Trei zile si trei nopti au stat inchisi intr-o camara Greuceanu si Faurul pamantului si se sfatuira.
Si, dupa ce se odihnira cateva zile si mai planuira ceea ce era de facut, Greuceanu si frate-sau o luara la drum.
Indata dupa plecarea Greuceanului,Faurul pamantului se apuca si facu chipul lui Greuceanu numai si numai din fier, apoi porunci sa arza cusnita ziua si noaptea si sa tina chipul acesta fara curmare in foc.
Iara Greuceanu si frate-sau mersera cale lunga si mai lunga, pana ce li se facu calea cruci; aici se oprira, se asezara pe iarba si facura o gustarica din merindele ce mai aveau si apoi se despartira, dupa ce se imbratisara si plansera ca niste copii.
Mai-nainte d-a se desparti isi impartira cate o basma si se intelesera zicand: «Atunci cand basmalele vor fi rupte pe margini, sa mai traga nadejde unul de altul ca se vor mai intalni; iara cand basmalele vor fi rupte in mijloc, sa se stie ca unul din ei este pierit». Mai infipsera si un cutit in pamant si zisera: «Acela din noi, care sar intoarce mai intai si va gasi cutitul ruginit, sa nu mai astepte pe celalalt, fiindca aceasta insemneaza ca a murit». Apoi Greuceanu apuca la dreapta si frate-sau — la stanga.
Fratele Greuceanului , umbland mai mult a vreme in sec, se intoarse la locul de despartire si, gasind cutitul curat, se puse a-l astepta acolo cu bucurie ca vazuse soarele si luna la locul lor pe cer.
Iara Greuceanu se duse, se duse pe o poteca care-l scoase tocmai la casele zmeilor, asezate unde-si intarcase dracul copiii. Daca ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap si se facu un porumbel. Vezi ca el ascultase nazdravaniile ce-l invatase Faurul pamantului. Facandu-se porumbel, Greuceanu zbura si se puse pe un pom care era tocmai in fata caselor. Atunci iesind fata de zmeu cea mare si uitandu-se, se intoarse repede si chema pe muma-sa si pe sora-sa cea mica ca sa vina sa vaza minunea.
Fata cea mai mica zise: — Maiculita si surioara , pasarea asta gingasa nu mi se pare ogurlie pentru casa noastra. Ochii ei nu seamana a de pasare, ci mai mult seamana a fi ochii lui Greuceanul cel de aur. Pana acum ne-a fost si noua! D-aici inainte numai Dumnezeu sa-si faca mila de noi si d-ai nostri.
Pasamite aveau zmeii cunostinta de vitejia lui Greuceanu. Apoi intrara catestrele zmeoaicele in casa si se pusera la sfat. Greuceanu numaidecat se dete iarasi de trei ori peste cap si se facu o musca si intra in camara zmeilor. Acolo se ascunse intr-o crapatura de grinda de la tavanul casei si asculta la sfatul lor. Dupa ce lua in cap tot ce auzi, iesi afara si se duse pe drumul ce ducea la Codrul-Verde si acolo se ascunse sub un pod.
Cum se vede treaba, din cele ce auzise stia acum ca zmeii se du- sesera la vanat in Codrul-Verde si aveau sa se intoarca unul de cu seara, altul la miezul noptii si tartorul cel mare despre ziua.
Asteptand Greuceanu acolo, iata, mare, ca zmeul cel mai mic se intorcea, si ajungand calul la marginea podului, unde sforai o data si sari inapoi de sapte pasi. Dara zmeul, mainiindu-se, zise:
— Ah, manca-oar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frica de nimeni, numai de Greuceanul de aur; dar si pe acela c-o lovitura il voi culca la pamant.
Greuceanu, auzind, iesi pe pod si striga:
— Vino, zmeule viteaz, in sabii sa ne taiem sau in lupta sa ne luptam.
— Ba in lupta, ca e mai dreapta.
Se apropiara unul de altul si se luara la tranta.
Aduse zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana la genunchi. Aduse si Greuceanu pe zmeu si-l baga in pamant pana la gat si-i taie capul. Apoi, dupa ce arunca lesul zmeului si al calului sub pod, se puse sa se odihneasca.
Cand, in putere a noptii, veni si fratele cel mare al zmeului, si calul lui sari de saptesprezece pasi inapoi. El zise ca si frate-sau, iar Greu- ceanu ii raspunse si lui ca si celui dintai.
Iesind de sub pod, se lua la tranta si cu acest zmeu.
Si unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana la brau. Dara Greuceanu, sarind repede, unde miaduse si el pe zmeu o data, mi-l tranti si-l baga in pamant pana in gat si-i taie capul cu palosul. Aruncandu-i si mortaciunea acestuia sia calului sau sub pod, se puse iarasi de se odihni.
Cand despre zori, unde venea, mare, venea tatal zmeilor, ca un tartor, catranit ce era, si cand ajunse la capul podului, sari calul lui de saptezeci si sapte de pasi inapoi. Se necaji zmeul de aceasta intamplare, cat un lucru mare, si unde racni:
— Ah, mancare-ar lupii carnea calului; ca pe lumea asta nu mi-e frica de nimenea, doara de Greuceanul de aur; si inca si pe acesta numai sa-l iau la ochi cu sageata si il voi culca la pamant. Atunci, iesind Greuceanu de sub pod, ii zise:
— Deh! zmeule viteaz, vino sa ne batem; in sabii sa ne taiem, in suliti sa ne lovim ori in lupta sa ne luptam.
Sosi zmeul si se luara la bataie: in sabii se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitele; apoi se luara la lupta; se zguduira unul pe altul de se cutremura pa- mantul; si stranse zmeul pe Greuceanu o data; dara acesta, bagand de seama ce are de gand zmeul, se umfla si se incorda in vine, si nu pati nimic, apoi Greuceanu stranse o data pe zmeu, tocmai cand el nu se astepta, de-i parai oasele.
Asa lupta nici ca s-a mai vazut. Si se luptara, si se luptara, pana ce ajunse vremea la namiezi, si ostenira.
Atunci trecu pe deasupr a lor un corb, carele se legan a prin vazduh si cauta la lupta lor. Si vazandu-l, zmeul ii zise:
— Corbule, corbule, pasare cernita, adu-mi tu mie un cioc de apa si-ti voi da de mancare un voinic cu calul lui cu tot.
Zise si Greuceanu:
— Corbule, corbule, mie sa-mi aduci un cioc de apa dulce, caci tioi da de mancare trei lesuri de zmeu si trei de cal.
Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apa dulce si ii astampara setea; caci insetosasera, nevoie mare. Atunci Greucean u mai prinse la suflet, si imputernicindu-se , unde ridica , nene, o data pe zmeu, si trantindu-mi-l, il baga in pamant pana in gat si-i puse piciorul pe cap, tinandu-l asa. Apoi zise:
— Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele si luna, caci azi nu mai ai scapare din mana mea.
Se codea zmeul, ingan a verzi si uscate, dara Greuceanu ii mai zise:
— Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi gasi, si inca si capul retezati-l-voi.
Atunci zmeul tot mai nadajduindu-se a scapa cu viata, daca ii va spune, zise:
— In Codrul-Verde este o cula. Acolo inauntru sunt inchise. Cheia este degetul meu cel mic de la mana dreapta.
Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, ii reteza capul, apoi ii taie degetul si-l lua la sine. Dete corbului, dupa fagaduiala, toate starvurile,si ducandu-se Greuceanu la cula din Codrul-Verde, deschise usa cu degetul zmeului si gasi acolo soarele si luna. Lua in mana dreapta soarele si in cea stanga luna, le arunc a pe cer si se bucur a cu bucurie mare. Oamenii, cand vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara taria lui Greuceanu de a fi izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii.
Iara el, multumit ca a scos la bun capat slujba, o lua la drum, intorcandu-se inapoi.
Gasind pe frate-sau la semnul de intorlocare, se imbratisara si, cumparand doi cai ce mergeau ca sageata de iute, intinsera pasul la drum ca sa se intoarca la imparatul.
In cale, dete peste un par plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise ca ar fi bine sa mai poposeasca putin la umbra acestui par, ca sa mai rasufle si caii, iara pana una alta, sa culeaga si cateva pere spre a-si mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce planuisera, se invoi a se odihni; dara nu lasa pe frate-sau sa culeaga pere, ci zise ca le va culege el. Atunci trase palosul si lovi parul la radacina. Cand, ce sa vezi dumneata ? Unde incepu a curge niste sange si venin scarbos si un glas se auzi din pom zicand:
— Ma mancasi fripta, Greucene, precum ai mancat si pe barbatul meu.
Si nimic nu mai ramase din acel par decat praf si cenusa; iara frate-sau incremeni de mirare, nestiind ce sunt toate acestea.
Dupa ce plecara si mersera ce mersera, detera preste o gradina foarte frumoasa cu flori si cu fluturei, si cu apa limpede si rece.
Fratele Greuceanului zise:
— Sa ne oprim aici nitel, frate, ca sa ne mai odihnim si caisorii.
Iara noi sa bem nitica apa rece si sa culegem flori.
— Asa sa facem, frate, raspunse Greuceanu, daca aceasta gradina va fi sadit a de main i omenesti si daca acel izvor va fi lasat de Dumnezeu.
Apoi, tragand palosul, lovi in tulpina unei flori care se parea mai frumoas a si o culca la pamant ; dup a aceea impunse si in fundul fantanii si a marginilor ei, dara, in loc de apa, incepu a clocoti un sang e mohorat,ca si din tulpin a florii, si umplu vazduhul de un miros gretos. Praf si tarana ramase si din fata cea mai mare de zmeu, caci ea se facuse gradina si izvor, ca sa invenineze pe Greuceanu si sa-l omoare.
Si scapand si de aceasta pacoste, incalecara si plecara la drum, repede ca vantul; cand, ce sa vezi dumneata? Unde se luase dupa dansii scorpia de muma a zmeoaicelor cu o falca in cer si cu alta in pamant, ca sa inghita pe Greuceanu si mai multe nu; si avea de ce sa fie catranit a si amarata: caci nu mai avea nici sot, nici fete, nici gineri.
Greuceanu, simtind ca s-a luat dupa dansii zmeoaica cea batrana,
Zise fratane-au:
— Ia te uita, frate, inapoi si spune-mi ce vezi.
— Ce sa vaz, frate, ii raspunse el, iata un nor vine dupa noi ca un vartej.
Atunci dete bice cailor care mergeau repede ca vantul si lin ca gindul; dara Greuceanu mai zise o data fratelui sau sa se uite in urma. Acesta ii spuse ca se apropia norul ca o flacaraie. Apoi, mai facand un vant cailor, ajunsera la Faurul pamantului. Aci, cum descalecara, se inchise in fauriste. Pe urma lor iaca si zmeoaica. De-i ajungea ii prapadea! Nici oscior nu mai ramanea din ei. Acum insa n-avea ce le mai face.
O intoarse insa la siretlic: ruga pe Greuceanu sa faca o gaura in perete , ca macar sa-l vaza in fata. Greuceanu se prefacu ca se indupleca si facu o gaura in perete. Dara Faurul pamantului se atinea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese in foc de sare a scantei din el. Cand zmeoaica puse gura la spartura ca sa soarba pe Greuceanu, Faurul pamantului ii baga in gura chipul de fier rosu ca focul si i-l vari pe gat. Ea, inghiort! inghiti si pe loc si crapa . Nu trecu mult, si starvul zmeoaicei se prefac u intr-un munte de fier, si astfel scapara si de dansa.
Faurul pamantului deschise usa fauristei, iesi afara si se veselira trei zile si trei nopti de asa mare izbanda. El mai cu seama era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci calfilor sa faca o caruta cu trei cai cu totul si cu totul de fier. Dupa ce fura gata, sufla asupra lor si le dete duh de viata.
Luandu-si ziua buna de la frate-sau de cruce Faurul pamantului, Greuceanu se urca in trasura cu frate-sau cel bun, si porni la Rosu imparat, ca sa-si primeasca rasplata.
Merse, merse, pana ce li seinfurci calea. Aci se oprira si poposira. Apoi, Greuceanu desprinse de la caruta un cal si-l dete fratelui sau, ca sa duca imparatului Rosu vestea cea buna a sosirii lui Greuceanu cu izbanda savarsita; iara el ramase mai in urma. Inaintand el alene, rasturnat in caruta , trecu pe langa un diavol schiop care le tinea calea drumetilor ca sa le faca neajunsuri. Acestuia ii fu frica sa dea piept cu Greuceanu, dara, ca sa nu scape nici el neatins de rautatea lui cea draceasca, ii scoase cuiul din capul osiei de d-indarat si-l arunca de-parte in urma. Apoi tot el zise Greuceanului:
— Mai, vericule, ti-ai pierdut cuiul, du-te de ti-l cauta.
Greuceanu, sarind din caruta, isi uita acolo palosul, din greseala. Iara cand el isi cauta cuiul, diavolul ii fura palosul, apoi, asezandu-se in margine a drumului, se dete de trei ori peste cap si se schimba intr-o stana de piatra.
Puse Greuceanu cuiul la capatul osiei, il intepeni bine, se urca in caruta si pe ici ti-e drumul! Nu baga de seama ca palosul ii lipseste.
Ascultati acum si va minunati, boieri dumneavoastra, de patania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-al imparatului Rosu se fagaduise diavolului, daca il va face sa ia el pe fata imparatului.
Ba inca si rodul casatoriei sale il inchinase acestui necurat. Impielitatul stiaca Greuceanu, fara palos, era si el om ca toti oamenii. Puterea lui in palos era; fara palos era necunoscut. Ii fura palosul si-l dete be- cisnicului de sfetnic.
Acesta se infatisa la imparatul si ii ceru fata, zicand ca el este cel cu izbanda cea mare.
Imparatul il crezu, vazandu-i si palosul, si incepusera a pune la cale cele spre cununie. Pe cand se pregatea la curte pentru nuntirea fiicei imparatului cu voinicul cel mincinos, ce zicea ca a scos soarele si luna de la zmei, vine si fratele Greuceanulu i cu vestea ca Greuceanu are sa soseasca in curand.
Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta , merse la imparatul si zise ca acela este un amagitor si trebuie pus la inchisoare. Imparatul il asculta . Iar sfetnicul umbla d-a-ncatelea , zorind sa se faca mai curand nunta , cu gand ca, daca se va cunun a odata cu fata imparatului, apoi poate sa vina o suta de Greuceni, ca n-are ce-i mai face, lucrul fiind sfarsit.
Imparatului insa nu-i prea placu zorul ce da sfetnicul pentr u nunta, Si mai taragani lucrurile.
Nu trecu mult, si iata ca soseste si Greuceanu, si infatisandu-se la imparatul, acesta nu stia intre care sa aleaga. Credea ca acesta sa fie Greuceanu, dara nu-si putea da seama de cum palosul lui Greuceanu se afla in mana sfetnicului. Atunci baga de seama si Greuceanu ca-i lipseste palosul si tocmai acum ii veni in minte pentru ce nu vazuse el stana de piatra , decat dupa ce-si gasise cuiul de la osie si se intorcea la caruta cu dansul. Pricepu el ca nu e lucru curat.
— Imparate prea luminate — zise el — toata lumea zice ca esti om drept. Te rog sa-mi faci si mie dreptate, mult ai asteptat, mai astepta, rogu-te, inca putin si vei vedea cu ochii adevarul.
Primi imparatul a mai astepta pana ce sa se intoarca Greuceanu. Acesta se puse iarasi in caruta lui cu cai si tot de fier si intr-un suflet merse, pana ce ajunse la stana de piatra, acolo unde necuratul ii scosese cuiul de la caruta.
— Fiinta netrebnica si pagubitoare omenirii, zise el, da-mi palosul ce mi-ai furat, caci de nu, praful se alege de tine. Piatra nici ca se clinti din loc macar.
Atunci si Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se facu un buzdugan cu totul si cu totul de otel si unde incepu, nene, a lovi in stana de se cutremura pamantul. De cate ori da, de atatea ori cadea cate o zburatura de piatra. Si lovi ce lovi, pana ce ii sfarama varful. Apoi deodata incepu stana de piatra a tremura si a cere iertaciune. Iara buzduganul, de ce da, d-aia isi intetea loviturile si dete, si dete, pana ce o facu pulbere. Cand nu mai fu in picioare nimic din stana de piatra, cata prin pulberea ce mai ramasese si-si gasi Greuceanu palosul ce-i furase Satana.
Il lua si, fara nici o clipa de odihna, veni si se infatisa iarasi la imparatul.
— Sunt gata, marite imparate, zise el, s-arat oricui ce poate osul lui Greuceanu . Sa vina acel sfetnic nerusinat, care a voit sa te amageasca, spre a ne intelege la cuvinte.
Imparatul il chema.
Acesta, daca veni si vazu pe Greuceanu cu spranceana incruntata, incepu sa tremur e si-si ceru iertaciune , spunand cum cazuse in mainile lui palosul lui Greuceanu.
Dupa rugaciunea lui Greuceanu , dobandi iertare si de la imparatul, dar acesta ii porunci sa piara din imparatia lui. Apoi, scoase pe fratele Greuceanului de la inchisoare si se facu o nunta da-lea imparatesti si se incinse niste veselii care tinura trei saptamaini... Si eu incalecai p-o sa, si va povestii dumneavoastra asa
Poveste audio............De ascultat Greuceanu
FAT-FRUMOS CU PĂRUL DE AUR
A fost odata ca niciodata, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; ca nu suntem de cand cu basmele, ci suntem de cand cu minciunile ; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si calcaiul tot ramanea gol si se urca in slava cerului si tot i se parea ca este usor;
De cand scria musca pe perete, Mai mincinos care nu crede.
A fost odata, intr-o pustie mare, un pusnic. El petrecea singur- singurel. Vecinii sai erau fiarele padurilo r. Si asa era de bun la suflet incat toate dobitoacel e i se inchinau cand se intalnea u cu dansul.
Intr-una din zile, se duse pusnicul la marginea garlei, care curgea pe aproape de coliba lui, si iata, vazu ca vine pe apa un sicrias smolit bine, si auzi un oracait iesind dintr-insul. Statu putin de cugeta, si dupa ce zise cateva vorbe de rugaciune, intra in apa si, cu o prajina, trase sicriasul la margine . Cand il deschise, ce sa vaza in el? Un copilas cam de vreo doua luni; il scoase din sicriu si, cum il lua in brate, copilul tacu.
Pusnicul vroia din toata inima sa creasca pruncul, dar, cand se gandi ca n-are cu ce sa-l hraneasca, il podidi un plans ce nu se mai putea sfarsi. Deodat a rasar i dintr-u n colt al chiliei sale o vita si numaidecat crescu si se inalta pana la streasina. Pusnicul cauta la dansa si vazu struguri, unii copti, altii parguiti, altii agurida si altii in floare; indata lua si dete copilului si, vazand ca-i mananca,se bucura din tot sufletul. Cu must de vita crescu copilul, pan a incepu sa manance si cate altceva.
Iara daca se mai mari copilul, pusnicul se apuc a si-l invat a sa citeasca, sa adune radacini ca sa se hraneasca si sa umble la vanat.
Dar intr-o zi, chema pusnicul pe copil si-i zise:
— Fatul meu, simt ca slabesc din ce in ce; sunt batran, precum ma vezi, si afla ca, de azi in trei zile, ma duc pe lumea cealalta. Eu nu sunt tatal tau cel adevarat, ci te-am prins pe garla. Daca voi adormi somnul cel vecinic, care o sa-l cunosti dupa raceala si amortirea ce vei vedea in tot trupul meu, sa bagi de seama ca o sa vie un leu. Sa nu te sperii, dragul tatei; leul imi va face groapa, si tu vei trage pamant peste mine. De mostenire n-am ce sa-ti las, deca t un frau de cal. Dupa ce vei ramanea singur, sa te sui in pod, sa iei fraul, sa-l scuturi, si indata va veni un cal la asta chemare si te va invata ce sa faci.
Dupa cum zise batranul, asa se si intampla. A treia zi, pusnicul, luandu-si ramas bun de la fiul sau cel de suflet, se culca si dormi somnul cel lung. Apoi indata veni un leu groaznic, nevoie mare, si veni racnind si, cum vazu pe batran mort, ii sapa groapa cu unghiile sale; iar fiul il ingropa , si ramas e acolo trei zile si trei nopti, plangand la mormant . A treia zi foamea ii aduse aminte ca era dator sa traiasca; se scula de pe mormant cu inima zdrobita de durere, se duse la vita si cu mare mahnire vazu ca ea se uscase; atunci, si-aduse aminte de vorbele batranului si se sui in pod, unde gasi fraul, il scutura, si iata ca veni un cal cu aripi si, stand inainte-i, zise:
— Ce poruncesti, stapane?
Copilul spuse calului din cuvant in cuvant toata intamplarea cu moartea batranului, si ii zise:
— Iata-ma aici singur; tatal, care mi-a fost dat, nu mai este; ramai tu aici, cu mine; dar sa mergem intr-alta parte, unde sa ne facem o coliba; caci aici, dinainte a astui mormant , nu stiu de ce-mi vine sa tot plang. Iar calul ii raspunse:
— Nu asa, stapane; noi ne vom duce sa locuim unde sunt multi oameni ca dumneata.
— Cum? intreba baiatul, sunt multi oameni ca mine si ca tata? Si o sa traim in mijlocul lor?
— Negresit, ii raspunse calul.
— Atunci, daca-i asa, intreba copilul, de ce nu vin si ei pe la noi?
— Ei nu vin, ii mai zise calul, fiindca n-au ce cauta p-aici; trebuie sa mergem noi la dansii.
— Sa mergem, raspunse copilul cu bucurie.
Iar daca-i spuse ca trebuie sa fie imbracat, fiindca ceilalti oameni nu umbla asa goi, el ramase cam pe ganduri; si calul ii zise sa bage mana in urechea lui stanga; si dupa ce baga mana, scoase niste haine pe care le imbraca, ciudindu-se ca nu stia cum sa le intrebuinteze; calul insa il invata, si apoi copilul incaleca pe dansul, se imbraca si porni.
Dupa ce ajunse in orasul cel mai de aproap e si se vazu intre multimea de oameni furnicand in sus si in jos, se cam spaimanta copilul de atat a zgomot si umbla tot cu frica, mirandu-s e de fru- musetea caselor si de tot ce vedea, bagand insa de seama ca fiecare lucru-si are randuiala sa. Dar calul, imbarbatandu-l, ii zise:
— Vezi, stapane ? Aici toate sunt cu sartul lor! De aceea, dar, trebuie sa stii, ca sa-ti faci si tu un capatai.
Si dupa ce sezu acolo cateva zile, mai dedandu-se cu lumea si obicinuindu-se a trai in huietul ce innabuseste orasele, pleca, luand cu sine calul sau; si se duse, si se duse pana ce ajunse pe taramul unor zane. Dupa ce ajunse la zane, care erau in numar de trei, cauta sa se bage argat la dansele, caci asa-l sfatuise calul sa faca. Zanele, deocamdata, nu prea voiau sa-l ia in slujba; dar se induplecara la rugaciunile lui si-l primira.
Calul adesea venea pe la domnul sau, si intr-o zi ii zise sa bage bine de seama, cum ca, in una din case, zanele aveau o baie in care la cativa ani, intr-o zi hotarata , curge aur, si cine se scald a intai, aceluia i se face parul de aur. Ii mai spuse sa vaza ca, intr-unul din tronurile casei, zanele aveau o legatura cu trei randuri de haine, pe care le pastrau cu ingrijire. El baga bine de seama aceste vorbe, si de cate ori avea cate ceva greu de facut, el chema calul si-i da ajutor.
Zanele-i dasera voie sa umble prin toate casele, sa deretice, sa scuture, dar in camera cu baia sa nu intre. Insa cand lipsira ele o data de acasa, el intra si lua aminte la toate cate ii zisese calul. Ochi si legatura cu hainele puse cu ingrijire intr-un tron. Intr-o zi, zanele au plecat la o sarbatoare, la alte zane, si avura grija sa porunceasca argatului ca, in minut ce va auzi ceva zgomot in cameruta cu baia, sa rupa o sindrila din streasina casei, ca sa le dea de stire lor si sa se intoarca degraba, fiindca ele stiau ca e aproape sa inceapa a curge aceasta apa de aur.
Fiul pusnicului pandea, si cand vazu minunea asta, chema numai- decat pe cal. Calul ii zise sa se scalde; si asa facu. Iesind din baie, el lua si legatura cu hainele si o porni la sanatoasa, calare pe calul lui cel cu aripi, cu care zbura ca vantul si se ducea ca gandul. Cum calca peste pragul portii, incepu casele, curtea si gradina a se cutremura asa de groaznic, incat se auzi pan a la zane , si zanel e indat a se intoarsera acasa. Daca vazura ca argatul lipseste si hainele nu sunt la loc, se luara dupa dansul si-l urmarira din loc in loc, pana ce, cand era sa puie mana pe dansul, el trecu hotarele lor si apoi statu.
Cum il vazura scapat, zanele se ciudira de necaz ca nu putura sa-l prinza. Atunci ele ii zisera:
— Ah! Fecior de lele ce esti, cum de ne amagisi? Arata-ne, macar, sa-ti vedem parul.
Atunci el isi rasfira parul pe spinare; iar ele se uitau cu jind la dansul si-i zisera:
— Asa par frumos niciodata n-am vazut! Fii sanatos, insa; incai fii bun de ne da hainele.
Dar el nu voi, ci le opri si le lua in locul simbriei ce-i datorau zanele. De aici, se duse intr-un oras, isi puse o basica de cirivis in cap si se duse de se ruga de gradinarul imparatului ca sa-l primeasca argat la gradina imparateasca. Gradinarul nu prea voia sa-l asculte; dar, dupa multa rugaciune, il primi, il puse sa lucreze pamantul, sa care apa , sa ude florile; il invat a ca sa curete pomii si brazdel e de buruieni. Fat-Frumos lua in cap tot ce-l invata gradinarul, stapanul sau.
Imparatu l avea trei fete; si asa mult a grija ii dase trebile imparatiei, incat uitase de fete si ca trebuie sa le marite. Intr-una din zile, fata cea mai mare se vorbi cu surorile ei ca sa duc a fiecare cate un pepene din care-i alesese sa fie dusi la masa imparatului. Dupa ce se puse imparatul la masa, venira si fetele si adusera fiecare cate un pepene pe tipsie de aur si il pusera dinaintea imparatului.
Imparatul se mira de aceasta fapta si chema sfatul imparatiei sa-i ghiceasca ce pilda sa fie asta. Si daca se aduna sfatul, taie pepenii si, dupa ce vazu ca unul se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mancare si al treilea dase in copt, zise:
— Imparate , sa traiesti multi ani, pilda asta inseamn a varst a fetelor mariei-tale , si ca a sosit timpul de a le da la casa lor. Atunci imparatul hotari sa le marite. Dete, deci, sfoara in tara de aceasta hotarare; si chiar de-a doua zi, incepura a veni petitori de la cutare si de la cutare fecior de imparat.
Iara dupa ce fata cea mai mare si-alese mire pe un fiu de imparat, care-i paru mai frumos, se facu mare nunta imparateasca. Si dupa ce sfarsi veseliile, pleca imparatu l cu toat a curtea, ca sa petreac a pe fiica- sa pana la hotarele imparatiei sale celei noi. Numai fiica imparatului cea mai mica ramas e acasa . Fat-Frumos , argatu l de la gradina , vazand ca si gradinarul se dusese cu alaiul, chema calul, incaleca, se imbraca cu un rand de haine zis campul cu florile, din cele luate de la zane, si, dup a ce-si lasa parul lui de aur pe spate, incepu a alerga prin gradini in toate partile, fara sa fi bagat de seama ca fiica imparatului il vede de pe fereastra , caci odaia ei da in gradina . Calul cu Fat-Frumo s strica toata gradina si, cand vazu ca veselia lui facuse paguba, descaleca, se imbraca cu hainele sale de argat si incepu a drege ceea ce stricase.
Cand veni acasa gradinarul si vazu stricaciunea, se lua de ganduri si incepu a certa pe argat de neingrijire , si era ata t de suparat , incat p-aci era sa-l bata.
Dar fiica imparatului, care privea de la fereastr a toate acestea, batu in geam si ceru gradinarului sa-i trimita nitele flori. Gradinarul facu ce facu si aduna de prin colturi cateva floricele, le lega si le trimise imparatesei celei mici. Iar ea, daca primi florile, ii dete un pumn de galbeni si-i trimise raspuns sa nu se atinga de bietul argat. Atunci gradinarul, vesel de un dar asa de frumos, isi puse toate silintele si,in trei saptamaini, facu gradina la loc, ca cum nu s-ar fi intamplat nimic intr-insa.
Nu mult dupa aceasta, fata imparatului cea mijlocie isi alese si ea un fecior de imparat si-l lua de barbat. Veseliile tinura ca si la sorasa cea mare; iar la sfarsitul veseliilor, fu petrecuta si ea pana la hotarele imparatie i sale. Dar fata cea mica a imparatulu i nu se duse, ci ramase acasa, prefacandu-se de asta data ca este bolnava. Argatul gradinii se vazu iara singur, vru sa se veseleasca si el ca toti slujitorii curtii, dar, fiindca el nu se putea veseli decat cu bidiviul sau, isi chema calul, se imbrac a cu alte haine: cerul cu stelele; isi lasa paru l pe spate, incaleca si calca toata gradina. Cand baga de seama ca iar faramase tot, se imbraca cu hainele sale cele proaste si, bocindu-se, incepu sa dreaga ceea ce stricase. Ca si la intaia data, gradinarul, voind sa-l carpeasca, fu oprit de fata cea mica a imparatului, care ceruse flori si care ii trimise doi pumni de bani. Gradinarul se puse iara pe munca si dadu gradina gata in patru saptamani.
Imparatul facuse o vanatoare mare si, fiindca scapase de o mare primejdie, ridica un chiosc in padurea aceea si chema, ca sa serbeze mantuirea sa, pre toti boierii si slujitorii curtii, la o masa infricosata ce pregatise acolo. Toti curtenii se dusera la chemarea imparatului, numai fiica sa ramase.
Fat-Frumos, vazandu-se iara singur, chema calul si, voind sa se veseleasc a si dansul , imbrac a hainele : cu soarele in piept, luna in spate si doi luceferi in umeri; isi lasa parul de aur pe spate, incaleca calul si-l incurca prin gradina, incat nu mai era chip de a o drege. Iar daca vazu aceasta, el incepu a se vaicara, se imbraca iute cu hainele lui cele de argat si nu stia de unde sa inceap a meremetul. Mainia gradinarului trecu orice hotare, cand veni si vazu acea mare paguba. Dar cand voi sa-i dea pe foi pentru neingrijirea lui, fiica imparatului batu iara in geam si ceru flori. Gradinarul da din colt in colt si nu stia ce sa faca in cele mai de pe urma , cat a si mai gasi vreo dou a floricele, care abia scapasera de copitele calului cu aripi, si le trimise. Dar fata de imparat ii dete porunca sa ierte pe bietul argat, pentru care ii si dadu trei pumni de galbeni.
Se apuca dar, croi din nou, si in patru saptamaini, abia putu face ceva care sa mai semene a gradina; iar argatului dete fagaduinta ca de se va mai intampla una ca asta, apoi are sa fie zdrobit in bataie si gonit.
Imparatul se luase de ganduri , vazand pe fiica-sa tot trista. Ea acum nu mai voia sa iasa afar a nici din casa. Hotari , dar, s-o marite; si incepu a-i spune de cutare, de cutare si de cutare fiu de imparat. Dar ea nu voi sa auda de nici unul. Si daca vazu asa, imparatul chema sfatul si boierii si ii intreba: ce sa faca?
— Un foisor cu poarta pe dedesubt , ii raspunsera , pe unde sa treaca toti fiii de imparat si de boieri, si pe care-l va alege fata sa-l loveasca cu un mar de aur ce-l va tine in mana , si dup a acela s-o dea imparatul.
Asa si se facu. Se dete sfoara in tara ca este hotararea imparatului sa se adune si mic si mare si sa treaca pe sub poarta. Toti trecura; dar fata nu lovi pe nici unul. Multi credea u ca fata n-are voie sa se marite.
Insa un boier batra n zise sa treac a si oamenii curtii.Trecu si gradinarul, si bucatarul cel mare, si vataful, si slugile, si vizitiii si randasii, dar degeaba; fata nu lovi pe nici unul. Se facu intrebare, oare daca n-a mai ramas cineva netrecut, si se afla ca a mai ramas un argat de la gradinarie, un argat cheles.
— Sa treaca si acesta, zise imparatul.
Atunci chema si pe argatul cel cheles si-i zise sa treaca si dansul, dar el nu cuteza; iar daca fu silit sa treaca , trecu, si, cand trecu, fatal lovi cu marul ! Argatul incepu a tipa si a fugi, si zise ca i-a spart capul.
Imparatul, cum vazu una ca aceasta, zise:
— Nu se poate asta! Este o greseala! Fata mea nu e de crezut sa fi ales tocmai pe chelesul asta.
Caci nu putea sa se invoiasca a da pe fie-sa dupa dansul, desi era lovit cu marul. Atunci puse de a doua oara sa treaca lumea, si de-a doua oara fiica-sa lovi cu marul in cap tot pe cheles, care iar fugi,tinandu-se cu mainile de cap. Imparatul, plin de mahnire, iarasi lua vorba inapoi si puse de-a treia oara sa treaca toata lumea. Daca vazu imparatul ca si de-a treia oara tot chelesul a fost lovit, sa plecat la sfatul imparatiei si i-a dat lui pe fiica-sa. Nunta se facu in tacere, si apoi ii oropsi pe amandoi; si nici nu voia sa stie si sa corespunda cu dansii, atata numai ca, de sila, de mila, ii primi sa locuiasca in curtea palatului. Un bordei intr-un colt al curtii li se dete spre locuinta, iar argatul se facu sacagiul curtii. Toate slugile imparatului radeau de dansul, si toate murdariile le aruncau pe bordeiul lui. Inauntru insa, calul cu aripi le aduse frumusetil e lumii; nu era in palatul imparatului ceea ce era in bordeiul lor.
Fiii de imparat , care veniser a in petit la fiica cea mica, se-mbufnara de rusinea ce au patit, fiindca fiica imparatului alesese pe cheles; si se invoira intre dansii ca sa porneasc a oaste mare impotriva lui.
Imparatul simti mare durere, cand auzi hotararea vecinilor sai; insa ce sa faca? Se pregat i de razboi , si nici ca avea incotro. Amando i ginerii imparatului se sculara cu oaste si venira in ajutorul sau. FatFrumos trimise si el pe sotia sa ca sa roage pe imparatu l a-i da voie sa mearga si el la batalie. Imparatul, insa, o goni, zicandu-i:
— Du-te dinaintea mea, nesocotito, fiindca, iata, din pricina ta mi se tulbura linistea; nu mai voi sa va vaz in ochii mei, nemernicilor ce sunteti!
Dar, dupa mai multe rugaciuni, se indupleca si porunci sa-l lase sa care si el macar apa pentru ostire. Se pregatira si pornira.
Fat-Frumos , cu hainele lui proast e si calar e pe o martoag a schioapa, pleca inainte. Ostirea-l ajunse intr-o mlastina, unde i se nomolise iapa si unde se muncea sa o scoata, tragand-o cand de coada, cand de cap, cand de picioare. Rasera ostirea si imparatul, cu ginerii cei mai mari ai sai, si trecura inainte. Dupa ce, insa, nu se mai vazura dansii, Fat-Frumos scoase iapa din noroi, isi chema calul sau, se imbraca cu hainele: campul cu florile, si porni la campul bataliei; ajungand, se si sui intr-un munte apropiat , ca sa vaza care parte este mai tare. Ostile, daca ajunsera , se si lovira, iar Fat-Frumos , vazan d ca oastea vrajmasa este mai mare la numar si mai tare, se repezi din varful muntelui asupra ei, si ca un vartej se intorcea prin mijlocul ei cu palosul in mana, si taia, cum se taia, in dreapta si in stanga. Asa spaima le dete iuteala, stralucirea hainelor sale si zborul calului sau, incat oastea vrajmas a intreag a o lua la fuga, apucan d drumu l fiecare incotro vedea cu ochii. Iara imparatu l se intoarse vesel acasa . Pe drum, intalni iarasi pe Fat-Frumos prefacut in argat, muncind sa-si scoata iapa din noroi; si cum era cu voie buna, zise la cativa:
— Duceti-va de scoateti si pe nevoiasul acela din noroi.
N-apucara sa se aseze bine, si veni veste la imparatul ca vrajmasii lui, cu ostire si mai mare, s-au ridicat asupra lui. Se gati dara si el de razboi si pleca s-o intalneasca. Fat-Frumos, iara se ruga sa-l lase si pe dansul sa mearga, si iara fu huiduit, dara daca dobandi voia, porni iara cu iapa lui. Fu si de asta data de ras si de bataie de joc, cand l-a vazut ostirea ca iara se innamolise si nu putea sa-si scoata iapa din noroi. Il lasara inapoi, dar el ajunse si acum mai inainte la locul de lupta, prefacut in Fat-Frumos, calare pe calul cu aripi si imbracat cu hainele lui cele cu cerul cu stelele.
Ostile detera in tampene si in surle si se lovira; iara Fat-Frumos, iarasi vazand ca vrajmasii sunt mai puternici, se repezi din munte sii puse pe goana . Imparatu l se intoarse iara vesel, si iara porunci ostasilor sa scoata din noroi pe nevoiasul de sacagiu. Iara el era impacat cu cugetul sau de izbandele sale.
Imparatul se mahni pana in fundul inimii sale, cand auzi ca vrajmasii se ridica de-a treia oara cu oaste si mai mare, si ca au si ajuns la hotarel e imparatie i sale, cat frunz a si iarba ; un plans il napadi, si planse , pana ce simti ca-i slabesc vederile. Apoi isi strans e si dansul toata oastea sa si porni la batalie.
Fat-Frumos porni si el, tot pe martoaga lui. Iara dupa ce trecu toata oastea, facand haz de dansul cum se muncea ca sa-si scoata iapa din noroi, se imbraca cu hainele cele cu soarele in piept, luna in spate si doi luceferi in umeri, isi lasa parul de aur pe spate, incaleca calul si intr-un minut fu iarasi pe munte, unde astepta sa vaza ce s-o intampla.
Se intalnira ostile si se lovira de trei parti, si se taiau unii pre altii fara de nici o mila, atata erau de inversunati ostasii. Iar cand fu catre seara, cand vazu ca ostirea vrajmasa era sa ia in goana pre a impa- ratului, unde se repezi o data Fat-Frumos din munte ca un fulger, si unde trasni o data in mijlocul lor, cat se ingrozira de nu mai stiau ce fac; se imprastia u ca puii de potarnich e si fugeau de-si rupea u gaturile. Fat-Frumos insa-i gonea si-i taia ca pe niste foi. Imparatul il vazu sangera t la mana , la care se crestase insusi, si ii dete nafram a sa ca sa se lege, apoi se intoarsera acasa, izbaviti de primejdie.
Cand venira, gasira iara pe Fat-Frumos in noroi cu iapa; si iara il scoasera. Iara daca sosira acasa, imparatul cazu la boala de ochi si orbi. Toti vracii si toti filozofii care citeau pe stele fura adusi, si nimeni nu putu sa-i dea nici un ajutor. Intr-una din zile, daca se scula din somn imparatul, spuse ca a vazut in vis un batran, care i-a zis ca, daca se va spala la ochi si daca va bea lapte de capra rosie salbatica, va dobandi vedere. Auzind astfel, ginerii sai pornira cu totii, cei doi mai mari singuri, fara sa ia si pe cel mai mic si fara a voi sa-l lase a merge maca r impreun a cu dansii. Iara FatFrumo s chema calul si merse cu dansul spre smarcuri, gasi capre rosii salbatice, le mulse si, can d se intorcea, se imbrac a in haine de cioban si iesi inaintea cumnatilor sai cu o cofa plina de lapte de oi. Ei il intrebara: “lapte are acolo?” Iara el le raspunse “da”, prefacandu-se ca nu-i cunoaste, si ca il duce la imparatul, care visase ca-i va veni vederea, daca va da cu acel lapte la ochi. Ei se cercara a-i da bani, si el sa le dea laptele. Dara ciobanul le raspuns e ca laptele nu-l da pe bani, si ca, daca voieste sa aiba lapte de capra rosie, sa se zica ca sunt robii lui si sa rabde ca sa le puna pecetea lui pe spinarea lor, macar ca el are gand sa se duca si sa nu mai dea pe la dansii. Cei doi gineri se socotira ca lor, pentru ca sunt imparati si gineri de imparat, n-o sa le pese nimic; se lasara deci de le puse pecetea lui in spinare si apoi luara laptele si-l adusera, zicand pe drum:
— De se va incerca nerodul sa ne zica ceva, il facem nebun, si tot noi vom fi mai crezuti dcat dansul.
Se intoarsera, deci, la imparatul, ii detera laptele, se unse la ochi si bau ; dar nu-i ajut a nimic. Dupa aceea, veni si fie-sa cea mai mica la imparatul si-i zise:
— Tata, ia acest lapte; el este adus de barbatul meu; unge-te cu dansul, asa te rog.
Imparatul ii raspunse:
— Ce lucru bun a facut nataraul tau de barbat, ca sa faca si acum ceva de isprava? N-au putut face nimic ginerii mei ceilalti, care m-au ajutat asa de mult in razboaie, si tocmai el, ticalosul, o sa-mi poata ajuta? Si apoi, nu v-am zis ca nu aveti voie a va mai arata inaintea fetei mele? Cum ai cutezat sa calci porunca mea? — Ma supui la orice pedeapsa vei binevoi sa-mi faci, tata, numai unge-te, asa te rog, si cu acest lapte ce ti-l aduce umilitul rob. Imparatul , daca vazu ca atat a de mult se roag a fiica sa, se indupleca si lua laptele ce-i aduse; si, apoi se unse cu dansul la ochi o zi, se unse si a doua zi; si, cu marea sa mirare, simti ca pare ca incepuse a zari ca prin sita; si daca se mai unse si a treia zi, vazu cat se poate de bine. Dupa ce se insanatosi, dete o masa la toti boierii si sfetnicii imparatiei si, dupa rugaciunea lor, primi si pe Fat-Frumos sa seaza in coada mesei. Pe cand se veseleau mesenii si se chefuiau, se scula Fat- Frumos si, rugandu-se de iertare, intreba:
— Marite imparate, robii pot sedea cu stapanii lor la masa?
— Nu, nicidecum, raspunse imparatul.
— Apoi, daca este asa, si fiindca lumea te stie de om drept, fa-mi si mie dreptate, si scoala pe cei doi oaspeti care sed d-a dreapta si d-a stanga mariei tale, caci ei sunt robii mei; si ca sa ma crezi, cauta-i si vei vedea ca sunt insemnati cu pecetea in spinare.
Cum auzira ginerii imparatului , o bagara pe maneca , si marturisira ca asa este; indata fura nevoiti a se scula de la masa si a sta in picioare. Iar catre sfarsitul mesei, Fat-Frumos scoase naframa care i-a fost data de imparat la batalie.
— Cum a ajuns naframa mea in mainile tale? intreba imparatul.
Eu am dat-o celui care ne-a ajutat la razboi.
— Ba nu, marite imparate, mie mi-ai dat-o.
— Apoi, daca este asa, tu esti acela care ne-ai ajutat?
— Eu, marite imparate.
— Nu te crez, adauga iute imparatul , daca nu te vei arat a asa cum era atunci acela caruia am dat naframa.
Atunci el se scula de la masa, se duse de se imbraca cu hainele cele mai frumoase , isi lasa parul pe spate si se infatisa imparatului si la toata adunarea. Cum il vazura mesenii, indata se ridicara si se minunara : Fat-Frumos era atat de mandru si stralucitor, incat la soare te puteai uita, dara la el ba.
Imparatul, dupa ce lauda pe fiica-sa pentru alegerea sa cea buna,
se dete jos din scaunul imparatiei si ridica in el pe ginerele sau, Fat- Frumos; iara el cea dintai treaba ce facu fu de a slobozi pe cumnatii sai, si in toata imparatia se facu bucurie mare si masa imparateasca. Eram si eu p-acolo si caram mereu la vatra lemne cu frigarea, apa cu ciurul si glume cu caldarea, pentru care capatai:
Un naparstoc de ciorba Si-o sfanta de cociorba
Pentru cei ce-s lunga-vorba.