Gramatica limbii române titularizare învățători 2023-2024

                                                                Substantivul          Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumește ființe, lucruri, fenomene ale naturii. Exemple:  — ființe: copil, albină, fetiță, căprioară; — lucruri: catedră, bloc, creion, carte; — fenomene ale naturii: furtună, vijelie, ploaie, demnitate;                                          Clasificarea substantivelor I. După formă există: a) substantive simple — formate dintr-un singur cuvânt, precum: mască, cer, corn, bomboană, cadou, floare, brad...etc. b) substantive compuse: 1) formate prin contopirea a două sau mai multe cuvinte, precum: bunăvoință, binefacere, radioascultători, portavion, primăvara; 2) formate din elemente care se scriu cu cratimă: redactor-șef, floarea-soarelui, zi-lumină, rea-voință, prim-ministru, Turnu-Severin.   II. După felul obiectului denumit există:   a) substantive comune — denumesc obiecte de același fel și se scriu cu literă mică, excepție făcând doar situația în care apar la începutul enunțului și după punct. Exemple: lac, oraș, teritoriu, muncă, prietenie, pace, munte b) substantive proprii — denumesc numai anumite obiecte, spre a le deosebi de altele de același fel și se scriu cu literă mare(majusculă) Exemple: Maria, Irina, București, Marea Neagră, Anul Nou, Marte, Munții Carpați. Substantivele proprii exprimă nume de persoane, nume geografice, denumiri ale instituțiilor, nume ale corpurilor cerești, nume de animale, titluri ale operelor literare, sărbători, evenimente.                           Categoriile gramaticale ale substantivului: genul, numărul, cazul.                                                            Genul substantivelor           În limba română substantivul are trei genuri: — masculin: (un, doi):  brad, frate, cărbune, ochi, ianuarie, trandafir; — feminin: (o, două): petală, carte, castană, Luna, amiază, dimineață, bucurie; — neutru: (un, două): stilou, miros, chestionar,televizor,teatru.   Diferența de sex dintre substantivele care denumesc ființe se exprimă în două feluri: a) prin întrebuințarea unor cuvinte diferite la masculin și feminin: cocoș — găină, fată — băiat, frate — soră, bărbat — femeie; b) prin formarea femininului de la masculin: lupoaică — lup, prietenă — prieten c) prin formarea masculinului de la feminin: vulpe — vulpoi, rață — rățoi. Aceste substantive se numesc substantive mobile.       Substantivele, numele de animale, care au o singură formă pentru ambele sexe se numesc substantive epicene: elefant, fluture, veveriță, țânțar, lăcustă, maimuță, girafă.                                                                Numărul substantivelor      Prin formele pe care le iau substantivele, acestea pot arăta un singur obiect sau mai multe obiecte de același fel,  adică numărul substantivelor.     Substantivele au o formă pentru numărul singular și o formă pentru numărul plural.     Numărul substantivelor: — singular: plop, prieten, fată, gutuie, test; — plural:  plopi, prieteni, fete, gutui, teste.      Există substantive cu forme duble de număr: — la singular: bulgăre - bulăr, glonț - glonte, fluture - flutur, șoarece - șoarec; — la plural: vreme - vremuri - vremi, blană - blănuri - blăni, coală - coli - coale albuș - albușuri - albușe.         Se numesc substantive defective de singular acele substantive care au formă numai pentru plural. Exemple: câlți, zori, Bucegi, Carpați, tăiței, cheiuri, pantaloni          Unele substantive au la plural alt înțeles decât substantivul la numărul singular: friguri, lapți, fiare, cristaluri.        Aceste forme de plural reprezintă alt substantiv decât forma de singular.         Se numesc substantive defective de plural substantivele care au formă numai pentru singular. Exemple: aur, feudalism, foame, sete, miere, soare, volei, curaj, eroism, miere, făină, tinerețe.          Substantive cu sens colectiv Sunt substantivele care denumesc o colectivitate de obiecte de același fel. Exemple: popor, armată, roi, trib, ceată, grup, grămadă.         Se pot forma substantive colective cu ajutorul sufixelor „-inie”, „-iș”, „-et”. Exemple: mult+ime = mulțime, student+ime = studențime, muncitor+ime = muncitorime fag+et = făget, nuc+et = nucet, alun_iș = aluniș, brad+iș = brădiș, papură+iș = păpuriș, piatră+iș = pietriș.                                                               Cazul substantivelor   Cazurile substantivului Nominativ (cine? ce?) subiect: Lui i se cuvine această cinste. nume predicativ (întotdeauna în relație cu un verb copulativ): Radu este un copil bun. apoziție (atribut apozițional): Râul Mureș a ieșit din matcă.       Atenție!        Exemplele se pot construi ușor dacă se folosesc adverbele: adică, anume, chiar, tocmai. Mihai, (adică) nepotul meu a împlinit un an.   Acuzativ atribut substantival prepozitional (care? ce fel de?) - Apa de la munte este rece. (care apă?)       Atenție Nu face greșeala să pui întrebarea: de unde? nume predicative (urmează după un verb copulativ, iar substantivul e însoțit de prepoziție) - Florile sunt pentru mama. complement direct (pe cine? ce?) - Îl intreb pe Mihai. complement indirect (prepoziții + cine? ce?) - Vorbim despre cazuri. complement de agent (de cine? de către cine?) - Întrebarea a fost pusă de Alina.      Atenție!       Urmează după un verb la diateza pasivă sau după un participiu. complement circumstanțial de loc (unde? cu sau fără prepoziții, încotro?) - Vine de la pădure. complement circumstanțial de timp (când? cu sau fără prepoziții, cât timp?) - A lipsit de acasa o saptamana. complement circumstanțial de mod (cum?, cât?, în ce fel?) - Copiii vin in grupuri. Aleargă ca vântul. (complement circumstanțial de mod comparativ) complement circumstanțial de cauză (din ce cauză?) - Codrul clocoti de zgomot. complement circumstanțial de scop (în ce scop?) - A plecat în oraș pentru cumpărături.   Genitiv atribut substantival genitival (al,a,ai,ale cui?) - Intervenția colegei a fost salutară. nume predicative (urmează dupa un verb copulativ și este însoțit de articol genitival: al, a, ai, ale) - Pământul este al țăranilor.      Atenție!                Substantivele în genitiv pot îndeplini și alte funcții sintactice dacă sunt precedate de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, forma articulată: asupra, contra, împotriva, înapoia, deasupra, dedesubtul, în susul, în josul, în fundul, din cauza etc. complement indirect – Toți s-au ridicat contra propunerii lui. complement circumstanțial de loc - Vizitatorii se uitau in fundul peșterii. complement circumstanțial de timp - A ajuns la gară înaintea sosirii trenului. complement circumstanțial de cauză - A întârziat din cauza vremii. atribut substantial prepozițional - Grădina din fata casei era inundată de verdeață.   Dativ   §complement indirect (cui?) Pădurii îi lipsește cântecul păsărilor.      Atenție!                Substantivele în dativ pot îndeplini și alte funcții sintactice, dacă sunt precedate de prepozițiile: grație, datorită, mulțumită, potrivit, conform, contrar, aidoma, asemenea complement circumstanțial de loc (dativ locativ) - Stai locului, copile! complement circumstanțial de mod - A răspuns conform așteptărilor noastre. nume predicativ - El este aidoma fratelui tău. atribut substantival prepozițional (care?) – Intervenția conform planului a condus la reușită. atribut substantival (cui?) - Preot deșteptării noastre... / Oferirea de premii olimpicilor a fost televizată. (de obicei dupa infinitivul lung) complement prepozițional - Am reușit datorită Ioanei. complement circumstanțial de cauză - A întârziat din cauza ploii.   Vocativ § nu are funcție sintactică; se desparte prin virgulă de restul cuvintelor, indiferent de locul pe care-l ocupă în propoziție - Ioana,vino afară!      

                                                         Relații semantice între cuvinte               Sinonimie     Definiţie: Capacitatea limbilor de a utiliza mai multe forme pentru a exprima acelaşi sens. Este un tip de relaţie semantică ce se stabileşte între cuvinte care au înţelesuri atât de apropiate, încât le considerăm identice. Câmpul de expansiune sinonimică este o  modalitate de a arăta diferenţele dintre sensurile cuvântului polisemantic dar  şi o posibilitate de organizare a cuvintelor în serii sinonimice.  Exemplu de câmp de expansiune  sinonimică:  a ridica (o greutate)              = a sălta = a înălţa;  a ridica (mânecile)               = a sufleca;  a ridica (o casă)                    = a zidi = a construi;  a ridica (masele)                   = a mobiliza = a strânge = a aduna;  a ridica (preţurile)                = a creşte = a urca = a  mări;  a ridica(o pedeapsă)             = a suspenda = a desfiinţa  = a anula;  a (se) ridica, (de pe scaun)   = a se scula, a se sălta;  a (se) ridica (la luptă)           = a se răzvrăti, a se  răscula.               Tipologia sinonimelor   Având în vedere echivalenţa de sens, sinonimele  trebuie să aibă un număr cât mai mare de componente de sens comune (de  preferinţă toate). Din această perspectivă se pot clasifica  (Dicţionar de  ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997) astfel:  sinonime perfecte (totale), care nu se diferenţiază prin nici o trăsătură  de sens (au aceeaşi definiţie semantică):   azot = nitrogen; stibiu = antimoniu; circumlunar = perilunar;  mister = enigmă; vorbăreţ= guraliv = locvace; a scrânti = a  luxa; vlăguit = istovit = epuizat = extenuat;  sinonime imperfecte (parţiale) care se diferenţiază numai printr-o  componentă de sens graduală:    teamă = frică ( „grad  nedeterminat") şi spaimă = groază („grad maxim", alături  de componentele de sens comune tuturor celor patru termeni); deştept = inteligent („grad nedeterminat") faţă de genial („grad maxim") şi isteţ = ager („grad mic"), alături de trăsături comune celor cinci  sinonime („apreciere în plus privind inteligenţa");         c) sinonime  care  au  câte  o  componentă  de  sens  diferită:            duşumea  =   podea  trăsătură  de sens comună: „partea de jos a unei încăperi";  trăsătură  de sens proprie: „numai din scânduri" (duşumea) şi „din orice  material"(podea), trăsătură care poate fi neglijată în anumite  contexte;  d) sinonime care prezintă atât diferenţe graduale, cât şi semantice,  dar limitate cantitativ:    cald, călduţ, căldicel, fierbinte,  clocotit, canicular  se definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la temperatură";  se regrupează  prin  trăsături  de  sens diferite (uneori neglijabile): cald „grad  nedeterminat"; călduţ = căldicel „grad mic"; fierbinte „grad mare"; canicular „grad maxim"; clocotit (tor) „grad  maxim" + „proces de fierbere"; dogoritor „grad maxim" +  „emanaţie de căldură".             Antonimie               Definiție: Tip de relaţie semantică ce constă în opoziţia de sens între două cuvinte care trimit la realităţi (referenţi) nu numai diferite, ci şi contrare şi contradictorii. (Angela Bidu Vrânceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1988, p. 165) Există  o   antonimie  logică, obiectivă,  care  este  implicată  în  lucruri din realitatea extralingvistică: noapte - zi, iarnă - vară, dimineaţă - seara, şi o antonimie pe care  o stabilesc vorbitorii. În enunţul: „Am văzut două filme, unul bun şi  altul prost,sensul antonimelor bun - prost reflectă o apreciere  subiectivă.        De aceea se spune că antonimia ca fenomen lingvistic  acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare (iarnă - vară,  dimineaţă - seară, bărbat - femeie, viaţă - moarte, îngheţ - dezgheţ), cât  şi pe acelea puse de vorbitori în evidenţă („Ce grea este valiza neagră  şi ce uşoară este valiza gri").   Antonimele sunt fixate perechi şi,  de aceea, par mai puţin dependente de context sau de o situaţie de comunicare.  De exemplu, în mintea oricărui vorbitor este asociat mic cu mare,  tânăr cu bătrân, sărac cu bogat, adevăr cu minciună etc.              Clasificarea antonimelor: în funcţie de dimensiunea semantică (vezi Dicţionar de Ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed.  Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p.56):  antonime polare, care nu admit termeni intermediari: soţ / soţie;  antonime scalare, care admit gradarea şi  care sunt adesea legate de proceduri de comparare: mare /mijlociu / mic;  fierbinte / cald/rece: antonime contradictorii: celibatar (necăsătorit) / căsătorit;  antonime contrarii: a urca / a coborî;  antonime reciproce: a cumpăra / a  vinde etc.   în  funcţie de structura cuvântului:    antonime cu radicali diferiţi: corect - greşit; frig -  căldură, întuneric - lumină; trecut- viitor; a veni  apleca;  antonime cu acelaşi radical stabilite prin prefixe şi sufixe: corect - incorect; disciplinat - indisciplinat; noroc - nenoroc; moral a imoral; reversibil - ireversibil; hipotensiv - hipertensiv;  cărticică -cărţoaie; căscioară - căsoaie etc.  Aceste antonime au o marcă  formală (prefixul, sufixul) care subliniază antonimia. Prefixele cu care se  formează în general antonime sunt: ne-, non-, in-,  i-, des-, dez-, dis-, de- etc.               Omonimie   Definiţie: Relaţie dintre două sau mai multe cuvinte care au aceeaşi formă dar sensuri diferite. Nivele de reprezentare:   - lexical (omonimie lexicală):    lin = „uşor";   lin = „specie de  peşte". - gramatical (omonimie morfologică, lexico-gramaticală):    el cântă (pers.  a IlI-a, sg.) =   ei cântă(pers.  a III-a, pl.);    un (nişte)=   articol nehotărât;    un (doi)=   numeral;    un (altul)=   adjectiv pronominal.  - sintactic:  chemarea profesorului =„profesorul cheamă"  sau „profesorul   este  chemat". Cauzele omonimiei lexicale: convergenţa fonetică (evoluţia fonetică spre aceeaşi formă a două  cuvinte diferite ca  sens, de origini diferite, fie un cuvânt moştenit sau altul împrumutat, fie  împrumuturi din limbi diferite):   casă (< lat. casa) =   „clădire  destinată pentru a servi de locuinţă omului";   casă (< it. cassa) =   „dulap, lădiţă pentru bani", „loc unde  se fac plăţi".   lin (< lat. lenis)=   „domol, uşor";   lin (împrumut din slavă) = „specie de peşte". divergenţă  semantică (apariţia  unui sens nou în structura semantică a unui cuvânt polisemantic îndepărtat de  sensul de bază, astfel încât legătura semantică nu se mai poate vedea):    calcul (< lat. calculus) =„pietricică formată în  anumite organe   ale omului (renal, vezicular etc.)";    calcul (< lat. calculus) = „socoteală,  operaţie matematică".   Diferenţierea sensurilor se face prin formele  diferite de plural (omonimie parţială):    calcul / calculi = „pietricele";    calcu / calcule = „socoteli".  c) derivarea lexicală:   sunătoare = „nume de plantă";    sunătoare = „care produce sunete" (sună + sufix  -ător);   fierăriei = „lucruri de fier" (fier + sufix  colectiv  -arie);   fierărie =„prăvălia în care se prelucrează sau se   vinde fier" (fierar + sufix nume  de loc  -ie).               Omonimele               Definiție: sunt cuvinte înregistrate în articole de  dicţionar diferite, ca o dovadă că, deşi au o formă identică, între sensurile  cuvintelor respective nu mai există nici o legătură. Au calitatea de a fi omofone (aceeaşi pronunţare) şi omografe (aceeaşi grafie).     Clasificarea omonimelor: A. După  gradul de identitate formală:  omonime  totale (au toate formele identice):    mai adverb;    mai  substantiv  = „lună calendaristică";   coş (coşuri)      = „obiect împletit din papură, rafie  sau nuiele";   coş  (coşuri)      = „bubuliţă purulentă care se formează pe piele". omonime parţiale (sunt  identice numai unele forme flexionare):    diferenţiere  semantică prin formele de plural: cap, capi, capuri, capete; corn, corni,  cornuri, coarne; ochi; ochi, ochiuri.  diferenţiere semantică prin apartenenţă la clasa  morfologică: cer (substantiv);  cer(verb, indicativ prezent).    B. După relaţia dintre omonime (în funcţie de  posibilitatea de a se întâlni în   aceleaşi domenii sau contexte):   a) omonime intolerabile (unul dintre cuvinte este înlăturat  pentru a se evita   confuzia de sens):    păcurar =  „vânzător de păcură",     păcurar = „păstor",    caz în care s-a înlocuit cuvântul păcurar 2  = „păstor" cu „cioban",    rămânând ca „păcurar" să denumească  „vânzătorul de păcură".  b) omonime tolerabile (diferenţiabile în funcţie de context):    a afecta = „a atribui o sumă de  bani" („Guvernul a afectat suma de   ...pentru...");    a afecta = „a manifesta o stare  sufletească negativă ca urmare a unui   eveniment neplăcut" („Este afectat de vestea primită").    C. După  apartenenţa morfologică: a) omonime  lexico-gramaticale:  aparţin unor clase morfologice diferite: cer = substantiv;                                                                      cer = verb;                                                                      vine = substantiv, forma de plural de la vână;                                                                      vine = verb.  provin din conversiune: absolut  (adj.) - absolut (subst.) - absolut (adv.);                                             muncitor j(adj.) - muncitor (subst.)   Observaţie:    Omonimele lexico-gramaticale provenite din  conversiune sunt numeroase, pentru că limba română se numără printre limbile în  care fenomenul conversiunii este foarte frecvent. Fenomenul  omonimiei este acceptat numai în  cazul în care cuvintele respective îşi schimbă şi  sensul lexical, nu numai valoarea morfologică.    b) gramaticale (aparţin  aceleiaşi clase morfologice, au acelaşi sens, dar au forme flexionare  diferite):      lucrează  = verb  intranzitiv, prezent, pers. a III-a, sg.;      lucrează = verb  indicativ prezent, pers. a III-a, pl.;     lucrează = verb  imperativ, pers. a II-a, sg.             Polisemia           Cuvintele polisemantice sunt acele cuvinte care au două sau mai multe sensuri. Aproximativ 80% din lexicul activ sunt cuvinte polisemantice.        Stabilirea calității de cuvânt polisemantic se face prin analiza comparată a contextelor în care cuvântul respectiv este folosit. Toate contextele distincte în care regăsim cuvântul pot atribui tot atâtea sensuri distincte cuvântului respectiv.           Atunci când un cuvânt este frecvent folosit în numeroase contexte și are multe sensuri, spunem despre el că are parte de o inflație semantică (pletoră semantică). Fenomenul de inflație semantică este întâlnit la multe cuvinte din vocabularul fundamental. Spre exemplu, cuvinte precum gură, cap, mână, face, fi, lua au fiecare din ele peste zece sensuri principale, cărora li se adaugă alte sensuri secundare.           În tabelul următor sunt enumerate câteva contexte în care apare cuvântul polisemantic cap și sensurile pe care le primește în aceste contexte.   Înțeles Context     parte a corpului uman sau animal     Are un cap disproporționat de mare.     căpătâiul patului     M-am lovit de capul patului.     individ     Au primit câte 100 de lei de cap.       inteligent     Aceasta este o treabă care trebuie făcută cu cap.             viață   Constantin Brâncoveanu a plătit cu   capul   pentru îndrăzneala de a se opune turcilor.                   căpetenie      Avram Iancu a fost capul revoluționarilor din Transilvania.     margine de țară   Eu locuiesc în celălalt cap de țară.   nu-i nimic grav, nicio nenorocire Nu-i un cap de țară dacă economia nu crește cât ne-am așteptat.       primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor      El a fost cap de afiș la concertul de Crăciun.     a rezolva; a învinge   În cele din urmă i-am dat de cap exercițiului dificil.    absolut nimic      Nu-i voi lăsa moștenire niciun cap de ață.     loc de onoare la masă     Am stat în capul mesei și m-am simțit important.    dispozitiv de citire discuri      Capul magnetic a atins discul și a defectat hard-discul computerului.                    Cauzele polisemiei                      Cuvintele nu denumesc un singur aspect din realitate, ci categorii diferite de aspecte, rezultate din asociații convenționale. Spre exemplu, cuvântul prag are două sensuri, care trimit la două categorii de obiecte: „partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau a unei porți‖ și „ridicătură de teren în formă de prag, treaptă de stâncă greu de trecut‖. Pentru vorbitorii limbii române există o asemănare între cele două categorii de obiecte care permite folosire aceluiași cuvânt pentru ambele realități. Pe baza acestei asemănări, convențional, de la sensul de bază al cuvântului prag „partea de jos a tocului ușii‖, s-a format al doilea sens derivat „ridicătură de teren‖.           O altă cauză a polisemiei poate fi și influența unor cuvinte străine. Sensurile derivate ale unor cuvinte pot fi împrumutate și folosite precum în limba străină din care au fost copiate. Spre exemplu, cuvântul pânză cu înțelesul „țesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cânepă‖ a primit după modelul împrumutat din limba franceză (fr. toile) sensul de „bucată de țesătură deasă fixată pe un cadru, pe care se pictează; tablou‖.            Paronimie          Definiţie: Relaţie dintre cuvinte foarte  asemănătoare ca formă şi deosebite ca sens (diferenţa    de formă se reduce la numai un  sunet sau două). Se organizează pe baza apropierii formale în „serii  paronimice". Se stabileşte între unităţi lexicale, nu între un cuvânt şi o  formă gramaticală a acestuia, ci între formele-tip ale aceleiaşi părţi de vorbire:  substantive: (abilitate -  agilitate);  adjective: (etic - epic);  verbe: (a deconta - a decanta). • Paronimia apare şi la nivelul elementelor de formare a cuvintelor     (prefixe şi prefixoide):    anti- / ante-;      pre-/ pro-;      în-/ in-;       homeo-/ homo-   Dublete paronimice: atlas - atlaz, argou -  argon, adsorbţie - absorbţie, conjunctură - conjectură, locatar -  locator.    Triplete paronimice: atitudine - aptitudine - altitudine, a migra - a emigra - a imigra, a releva  a reliefa - a revela.         Atracţia paronimică este  o greşeală de exprimare produsă de apropierea formală dintre paronime, care  constă în faptul că unul dintre termenii paronimi, care e mai frecvent în limbă  (mai cunoscut vorbitorilor) îl „atrage" pe cel care este mai puţin  cunoscut, substituindu-i-se acestuia din urmă în procesul comunicării verbale:  „analizăliterală" în loc de „analiză literară". În  situaţia în care fiecare dintre termenii seriei paronimice (dublet sau triplet)  este neologism mai puţin accesibil, eventual termen specializat,  posibilitatea erorii lingvistice este mai mare.           Termenii ştiinţifici din limbajele  specializate neînsuşiţi corect sunt cei mai susceptibili de a intra în sfera  „atracţiei paronimice". Când ambii termeni din perechea paronimică aparţin  limbajelor specializate (elipsă - eclipsă, etic -epic, glacial -  glaciar, a evoca - a invoca), confuzia poate deveni mai frecventă.      Arhaismele parte din masa vocabularului, sunt cuvinte sau expresii care au dispărut din limba comună ori au încetat să mai fie folosite (scoase din uz).        Odată cu evoluția societății și vocabularul limbii vorbite în acea societate se dezvoltă prin îmbogățirea cu neologisme. O parte din cuvintele vechi sunt uitate și dispar din vorbirea uzuală, deoarece obiectul de referință al cuvintelor (noțiunea, instituția, funcția etc.) dispare sau sunt folosite variante mai noi (sinonime). cuvinte care nu mai au obiect de referință în prezent: agă, arnăut, comis, clucer, diac, giubea, hatman, haraci, logofăt, medelnicer, pașă, postelnic, serdar, spătărie, tui etc cuvinte înlocuite prin sinonime: herb > stemă, slobozenie > libertate, buche > literă, pizmă > invidie, ocârmuire > guvernare, zapis > document, zlătar > aurar, iscoadă > spion, pojarnic > pompier, catadicsi > a considera   Arhaismele sunt de mai mult feluri: lexicale, fonetice, morfologice, sintactice și semantice.   Arhaisme lexicale Arhaismele lexicale sunt cuvintele vechi care au dispărut odată cu realitățile social-politice în care au fost produse și folosite: argat, armaș, bir, caimacan, chezaș, chezășie, clacă, dijmă, grămătic, ienicer, logofăt, pârcălab, polcovnic, spătar, stolnic, vistavoi, vornic etc.   Arhaisme fonetice Arhaismele fonetice sunt forme vechi ale unor cuvinte, cu pronunție învechită, folosite și în prezent în mod frecvent, dar cu o pronunție actualizată: hitlean > viclean, a îmbla > a umbla, împle > a umple, lăcaș > locaș, părete > perete, pre > pe, a rumpe > a rupe, samă > seamă, sară > seară etc.   Arhaisme gramaticale Arhaismele gramaticale sunt compuse din forme gramaticale (morfologice) și structuri sintactice învechite și ieșite din uz. arhaisme morfologice: aripe, greșeale, grădine, inime, lunge, mânuri, palaturi, plânsem, ruinuri, șezum, văzum; s-a fost dus arhaisme sintactice: tu stăpân vieții mele, preot deșteptării noastre, El este nepot Mariei, somnul vameș vieții (dativ adnominal, funcție de atribut)   Arhaisme semantice Arhaismele semantice sunt cuvinte care au dispărut din uzul curent cu sensul învechit. Ele mai pot fi folosite, dar cu un sens schimbat, iar uneori cu valori stilistice. sensuri învechite dispărute: limbă (=popor), mândru (= înțelept), tăbărî ( = a așeza tabără), a săruta (=a saluta), mișel (=sărman, sărac), nemernic (=pribeag, străin), moșie (=patrie), carte (=scrisoare), a certa (= a pedepsi), a hotărî (= a trage hotar) folosite cu sens schimbat rost (=cioc, gură) > a spune pe de rost, a ști pe de rost, a lua pe cineva la rost; valoare stilistică: Și încet cu mâna ridicată / Sprâncenele, din rostu-i rar / Duios cuvintele răsar         În unele locuțiuni și expresii, în care sunt folosite arhaisme semantice, vorbitorii nu mai sesizează sensul propriu al cuvântului vechi folosit: a trage la aghioase (aghios = imn religios), a nu ști buche (buche = literă), a rămâne lefter (lefter = liber), a da ortul popii (ort = ban, monedă)        Chiar dacă nu mai sunt folosite în mod curent, arhaismele pot fi folosite și în prezent cu valori stilistice, pentru a da o anumită culoare textului, în evocarea unor oameni, a obiceiurilor și mai ales a evenimentelor din trecutul istoric.   Regionalismele parte din masa vocabularului, sunt cuvinte cu o răspândire geografică limitată, cunoscute de vorbitorii dintr-o anumită arie.         Evoluția pe termen mai lung a regionalismelor poate fi diferită. O parte din ele vor intra în limba literară și o vor îmbogăți, prin adaosul de noi valori stilistice și semantice, iar altele vor ieși din uz, trecând în categoria arhaismelor.          Regionalismele se împart după natura lor în lexicale, fonetice, gramaticale, semantice.   Regionalisme lexicale Regionalismele lexicale sunt cuvintele folosite doar într-o anumită regiune a țării (au o arie de circulație restrânsă) și care au sinonime în limba literară. bai (=supărare), barabulă (=cartof), curechi (=varză), dadă (=soră mai mare), sabău (=croitor)    Regionalisme fonetice       Regionalismele fonetice (variante regionale) sunt forme cu circulație restrânsă ale unor cuvinte din limba literară, pronunțate diferit față de norma literară și sunt specifice unei anumite zone geografice. bage (=bade), dește (=degete), frace (=frate), gios (=jos), mâne (=mâine), păianjeni (=păienjeni), șin și (=cinci)   Regionalisme gramaticale Regionalismele gramaticale sunt forme flexionare (morfologice) sau structuri sintactice specifice unei anumite regiuni. regionalisme morfologice: o făcut, o fost, a mele regionalisme sintactice: ei merge, e toți   Regionalisme semantice   Regionalismele semantice (de sens) sunt formate din sensurile cuvintelor folosite doar în anumite regiuni ale țării. carte (=scrisoare)   O altă clasificare a regionalismelor, întâlnită în hărți și atlase lingvistice, are în vedere aria geografică de răspândire. După acest criteriu avem regionalisme moldovenești (moldovenisme), muntenești, ardelenești. Există și regionalisme de mai mică circulație cum sunt cele din Oltenia, Banat, Dobrogea sau Maramureș.   Exemple de regionalisme: moldovenești: agud, barabulă, bojdeucă, buhai, ciubotă/ciubotar, colb, curechi, cușmă, dugheană, harbuz, oleacă, ogradă, păpușoi, perjă, postmagi, strujan, șleah, zăplaz etc. muntenești: alde, ciurdă, dadă, deliu, ghioroc, groștei, pehlivan, pogon, a se șurupi, teci (=păstăi) etc. ardelenești: bai, ai (=usturoi), bolund, cătană, cucuruz, duhan/a duhăni (tutun/a fuma), făgădău, grof, iugăr, laibăr, lepedeu, pălincă, sămădău etc. din Oltenia: muică, țest, țol, lubeniță, juvete etc. din Banat: frunce, munce, șură etc. din Dobrogea: geamie, tui etc. din Maramureș: clop, horincă etc.   Regionalisme vs. cuvinte populare Regionalismele nu trebuie confundate cu cuvintele populare, care sunt fapte lingvistice generale.   Acesta din urmă sunt cuvinte cu circulație generală (sau aproape generală), deci nu sunt limitate la o anumită arie geografică. muiere (=soție), mâță (=pisică), grumaz (=gât) De reținut este că o serie de elemente populare sunt forme neliterare, adică pronunțări incorecte ale unor cuvinte existente și care trebuie combătute pentru a impune forma corectă recomandată de DEX sau DOOM. (cumpanie, ghivetă, stății, genunchi, mingie etc.)   Elementele de jargon sunt cuvinte sau expresii din alte limbi, întrebuinţate de anumite persoane cu intenţia de a impresiona şi a-şi evidenţia o pretinsă superioritate culturală:  bonjour, madam', O.K., weekend, look. Elementele  de  jargon  au  fost  adesea  satirizate   de Alecsandri şi Caragiale pentru ilustrarea snobismului personajelor.   Elementele de argou sunt cuvinte sau expresii, folosite de vorbitorii unor grupuri sociale restrânse, cu scopul de a nu fi înţeleşi: biştari (bani), curcan (poliţist), a ciordi (a fura), pârnaie, mititica (închisoare), mişto (frumos sau batjocură), naşpa (urât) etc.   Neologismele parte din masa vocabularului, sunt cuvinte noi împrumutate recent dintr-o limbă străină sau create prin mijloace proprii limbii (derivare, compunere). Dintr-o altă perspectivă, neologismele reprezintă un indicator direct și imediat al schimbărilor survenite în viața materială și spirituală a unui popor. Lingviștii au estimat că în limba română există aproximativ 50.000 de neologisme, în acest număr nefiind incluși termenii tehnico-științifici de strictă specialitate. În categoria neologismelor sunt incluse cuvintele noi intrate în limba română după anul 1850, perioadă în care a avut loc un împrumut masiv de cuvinte îndeosebi din limba franceză, deci indirect din latina savantă. limba  latină savantă:  colocviu,  biblic,  literă, fabulă, pictură etc; din limba franceză: monument, poezie, recamier etc; din limba italiană: capodoperă, spaghete, pizza etc; din limba germană: sortiment, ştachetă, tact etc; din limba engleză: star, derbi, penalti etc Împrumuturile neologice au prilejuit formarea unor dublete sinonimice: cutremur - seism; amănunt - detaliu; ceresc - celest; (a) bănui - (a) suspecta; moarte - deces; prăpastie - abis etc.   CÂMPUL LEXICAL             Prin câmp lexico-semantic înțelegem un fragment de lexic relativ autonom și izolat format din cuvinte care se află într-o relație de ierarhizare, stabilită pe baza înrudirii noționale sau denotative. Noțiunea de câmp lexico-semantic poate fi întâlnită și sub denumirea de subansamblu lexico-semantic, dar și câmp lexical sau câmp semantic. Spre exemplu, câmpul lexico-semantic al cuvântului locuință este alcătuit dintr-o submulțime de cuvinte precum: casă, vilă, castel, palat, bloc, colibă; iglu, bungalou; hotel, han, cămin, internat, pensiune; cabană, baracă, colibă, cort etc.        Rudenia dintre cuvintele câmpului semantic de mai sus se bazează pe primele două seme comune (trăsături semantice comune):  „loc construit‖, „pentru a fi locuit‖.    În termeni de unități semantice minimale, cuvintele unui câmp lexico-semantic se delimitează în urma stabilirii trăsăturilor semantice (seme) comune și trăsăturilor semantice (seme) diferențiatoare.       Prin analiza componențială au fost izolate fragmente lexicale (câmpuri lexico-semantice) care pot avea de la câteva zeci de elemente înrudite (50 de nume de rudenie), mergând până la câteva sute de termeni (200 de termeni cromatici).       Spre exemplu, câmpul lexical al cuvântului rudă are ca seme comune rudă, rudă de sânge, rudă prin alianță, iar ca seme diferențiatoare sexul, direcția ascendentă, direcția descendentă, linia directă, linia colaterală, momentul realizării și este format din: cumnat, cumnată, cuscru, fiu, fiică, frate, ginere, mamă, mătușă, mire, mireasă, nepot, nepoată, noră, soacră, soră, soț, soție, tată, unchi, văr, vară etc.   Elementele care formează un câmp semantic au aceeași clasă gramaticală. Câmpurile semantice de mai sus ale cuvintelor rudă și locuință sunt formate din substantive. Alte câmpuri, cum ar fi cel al numelor de culoare sunt adjective, iar cele ale fenomenelor sonore sunt verbe.      

    CUVÂNTUL (formă și sens)              Cuvântul reprezintă unitatea lexicală (unitatea de bază a vocabularului), unitatea fundamentală a limbii (materialul de construcție a limbii în ansamblul ei), unitatea fundamentală a gândirii și a comunicării dintre oameni. Totalitatea cuvintelor (unităților lexicale) formează vocabularul (lexicul) limbii.                                 Deși cuvântul este o noțiune deosebit de importantă în lingvistică, până în prezent, datorită naturii complexe a acestei realități lingvistice, o definiție pe deplin satisfăcătoare nu a fost oferită. Cu toate acestea, putem spune că orice definiție a cuvântului trebuie să țină cont de trăsăturile lui esențiale: autonomia și interdependența între formă și conținut.                         Pe baza acestor caracteristici, cuvântul ar putea fi definit simplu ca o structură fonică autonomă, care are asociat un sens și poate să îndeplinească o funcție în comunicare.                       Alte definiții pentru noțiunea de cuvânt                       Autonomia cuvântului - capacitatea lui de a fi scos dintr-un anumit context și de a fi utilizat într-un alt context, fără ca acesta să-și piardă semnificația inițială.  În fața casei am un copac uscat. (cuvinte în context) o în, fața, casei, a avea, copac, uscat (cuvinte scoase din context) În exemplul anterior, cuvântul autonom copac poate fi extras din propoziția anterioară fără să-și piardă valoarea și semnificația inițială, aceea de „plantă lemnoasă cu crengi și coroană”.   Forma și conținutul cuvântului                       Forma cuvântului se referă la manifestarea lui sonoră (pronunțarea), adică unul sau mai multe sunete, și care poate avea și o reprezentare prin semne grafice (litere în scrierile alfabetice).   Spre exemplu, cuvântul copac este format din înșiruirea de sunete c-o-p-a-c (transcriere fonetică [kopak]).   Conținutul cuvântului se referă la imaginea mentală abstractizată și generalizată pe care un vorbitor o asociază la pronunțarea sau scrierea unor sunete. Spre exemplu, sunetele c-o-p-a-c au asociate imaginea abstractă de   , care are semnificația de „plantă lemnoasă cu crengi și coroană‖.            Prin interdependența dintre forma și conținutul cuvântului înțelegem că un grup de sunete care nu au asociate nici măcar un sens nu constituie un cuvânt, precum și faptul că sensul care formează conținutul există doar în măsura în care are asociat o formă.           Spre exemplu, în limba română, înșiruirea de sunete c-o-p-a-p reprezintă doar un complex sonor, deoarece nu are asociată niciun înțeles. În schimb, complexul sonor c-o-p-a-c are asociat înțelesul de „plantă lemnoasă cu crengi și coroană‖ și invers, înțelesul acesta există deoarece are asociată forma menționată anterior, copac. Prin urmare, între forma copac și conținutul „plantă lemnoasă cu crengi și coroană‖ există solidaritatea necesară existenței cuvântului (noțiunii) copac.           Chiar dacă forma și conținutul se află într-o relație de dependență, între cele două aspecte ale cuvântului nu există o relație logică. Faptul că în limba română „planta lemnoasă cu crengi și coroană‖ a fost numită copac este pur întâmplător și ține de convenție, ca dovadă că în alte limbi aceeași semnificație au asociate alte forme sonore (en. tree, fr. arbre, germ. baum).            În funcție de cele două caracteristici ale cuvântului, forma și conținutul, se poate prezenta organizarea cuvântului.                                     Organizarea cuvântului                       În planul formei, cuvântul prezintă o organizare fonematică și morfematică, iar în planul conținutului cuvântul are o organizare semantică. Pentru a descrie aceste tipuri de organizări, trebuie să avem în vedere delimitarea și criteriile de delimitare ale elementelor minimale care alcătuiesc cuvântul sub aspectul formei și al conținutului.                      Cuvântul, unitate lexicală            Privite ca unități lexicale, cuvintele se împart din punct de vedere al structurii în: simple: mama, masă, oraș, frumos, a merge, sus, pe, și derivate: preșcolar, neștiutor compuse: dreptunghi, binefăcător, doisprezece, bună-credință, floarea-soarelui; îmbinări stabile de cuvinte (combinații de cuvinte), dar care din punct de vedere al înțelesului se comportă „ca un singur cuvânt”             Lexem, alolexeme și lexie             Din dorința de a lămuri conceptul de cuvânt și pentru a aduce mai multa lumină în definirea acestuia, lingvistica modernă a înlocuit termenul tradițional de cuvânt cu termeni precum lexem și lexie.             Lexemul, format după modelul fonemului din fonologie și a morfemului din gramatică, reprezintă un morfem, dar cu semnificație lexicală, nu gramaticală. El denumește o invariantă formală și semantică, adică radicalul stabil. În fapt, lexemul este forma standard a cuvântului sau forma-tip, întâlnită în dicționare. (copac, casă, mașină)                      Formele flexionare ale lexemului se numesc alolexeme. (casei, caselor; copacii, copacului, copacilor)                     După cum am văzut mai sus, cuvintele trebuie privite ca unități lexicale, care, la rândul lor, pot fi alcătuite nu doar din cuvinte simple, ci și din îmbinări de cuvinte, care se comportă ca unități individuale. Unii cercetători au considerat de cuviință să simplifice înțelegerea termenului, reunind toate tipurile de cuvinte sub un nou termen, lexie (fr. lexie). Deci, prin lexii se înțeleg tipuri de cuvinte, simple sau compuse, precum și expresii frazeologice și care sunt de fapt unități lexicale. Există și lingviști care consideră că cele două denumiri complică inutil terminologia și nu aduc un folos în definirea cuvântului, motiv pentru care recomandă folosirea noțiunii de unitate lexicală.   Sensul cuvintelor                În funcție de punctele de vedere din care privim sensul, avem de-a face cu diferite tipuri de sens:   Când ținem cont de legătura dintre sensul cuvântului și obiectul pe care-l denumește, avem sens propriu și sens figurat. În funcție de raportarea strictă la obiect sau la ce trezește obiectul în mintea vorbitorului, sensul cuvintelor este propriu sau figurat.          Sens propriu (literal) este sensul obișnuit, folosit în mod curent și care trezește în mintea vorbitorului imaginea obișnuită a unui obiect, a unei acțiuni, însușiri. roșu la față (Copilul era roșu la față.) picior (El  și-a fracturat piciorul.)                  Sensul propriu are două aspecte: a. sensul propriu de bază şi b. sensul propriu secundar. Sensul propiu de bază reprezintă ceea ce un cuvânt are specific în sine în orice context.         braţ (parte a corpului omenesc), picior (parte a corpului omenesc), gură (cavitate bucală) Sensul propriu secundar este sensul ce rezultă dintr-o asemănare şi depinde strict de context.         braţul balanţei, piciorul podului, gură de canal.   Sensul figurat este un sens mai puțin obișnuit al cuvintelor și care trezește în mintea vorbitorului altă imagine decât cea obișnuită. Sensul figurat presupune un transfer semantic realizat printr-o figură de stil, precum: metaforă, metonimie, sinecdocă. felurite fețe (Câmpul este copleșit de flori cu felurite fețe.) fețe-fețe (La auzul acuzației, omul a făcut fețe-fețe.) picior de plai (Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai)         Atunci când sensul figurat este folosit frecvent și generalizat, el poate fi considerat conotativ, deși figura de stil s-a tocit, iar motivația artistică s-a estompat. Spre exemplu, cuvântul ochi are un sens obișnuit de „organe ale vederii‖, dar are și un sens la fel de obișnuit conotativ „înnăditură a unei plase”.   Când vorbim despre apariția sensurilor la un cuvânt polisemantic, avem un sens primar (etimologic) și sensuri derivate   Sensul de bază (primar sau etimologic) reprezintă sensul inițial (primar) al unui cuvânt, cel mai cunoscut, cel mai frecvent, de la el derivând sensurile ulterioare - față – „parte a corpului omenesc (chip)”   Sensurile derivate sunt cele care au părut ulterior în diferite contexte și prezintă o oarecare îndepărtare de sensul de bază -  fața casei, om cu două fețe, fața monedei, față nevăzută a lunii (sensuri derivate de la sensul de bază al cuvântului față de mai sus)        Observație:              Sensurile de bază nu trebuie să fie automat și sensuri principale. Există situații în care un sens derivat       devine sens principal. Spre exemplu, cuvântul crainic, cu sensul de bază (etimologic) și cândva principal, „persoană care anunță mulțimii deciziile autorităților‖ a devenit învechit, deci secundar. În prezent, sensul principal și derivat din cel etimologic este de „persoană care citește anumite informații la radio sau televiziune‖.   Când privim sensul din perspectiva importanței funcționale a sensurilor, avem sens principal și sens secundar Prin sensul principal se înțelege cel mai obișnuit sens, unul general și este utilizat în limba literară și în toate zonele. El se opune unuia sau mai multor sensuri secundare - fețele oamenilor Prin sensuri secundare se înțeleg cel mai puțin obișnuite și mai puțin folosite sensuri, cunoscute în zone mai restrânse și care pot avea și o oarecare valoare stilistică -  fața lunii, fața lucrurilor   Observație:         Cuvintele polisemantice pot avea unul sau mai multe sensuri principale, fiecare din acestea pot avea la rândul lor unul sau mai multe sensuri secundare. Spre exemplu, cuvântul pieptene prezintă următoarele sensuri principale și secundare: sens principal(1):  „obiect cu dinți mărunți care servește la pieptănatul părului două sensuri secundare: „unealtă cu dinți din metal folosită la pieptănatul fibrelor textile și „nume pentru alte obiecte, unelte sau părți componente, care au forma și utilizarea unui pieptene. Cuvântul parchet prezintă următoarele sensuri principale și secundare: sens principal: „pardoseală executată prin îmbinarea unor elemente de lemn un sens secundar: „fiecare din piesele de lemn folosite la executarea tipului de pardoseală cu același nume. sens principal(2): „suprafețele în care este împărțită o pădure pentru a fi exploatată rational. sens principal(3): „instituție judiciară două sensuri secundar: „membrii instituției judiciare‖ și „locul (clădirea) în care funcționează instituția judiciară     Când ținem cont de natura sensului avem sens denotativ și sens conotativ           Sensul denotativ este sensul invariabil și nonsubiectiv și reprezintă ceea ce denumește în mod obișnuit  un cuvânt.           Cuvintele monosemantice prezintă doar acest sens, în timp ce cele polisemantice prezintă și un sens particular, afectiv (expresiv) adăugat primului, numit sens conotativ. Sensurile conotative apar prin producerea unor abateri subiective de la denotație. Spre exemplu cuvântul păpușă are sensul denotativ „jucărie care înfățișează o figurină cu chip de om sau „personaj din teatrul de păpuși.    În schimb, când spunem despre cineva că este „păpușa cuiva”, cu sensul de „se lăsa condus, dirijat de cineva, este la discreția cuiva sensul devine conotativ, apărut în urma unei asemănări subiective, între acea persoană și modul în care o păpușă este manipulată.      

                                                 Cuvinte omografe și omofone         Cuvintele se deosebesc între ele și în funcție de modul în care se realizează în scris și oral. Din acest punct de vedere, cuvintele se împart în omografe și omofone.         Putem spune despre cuvintele omonime că sunt omografe și omofone, numai în măsura în care folosim noțiunile de omograf și omofon pentru a sublinia forma grafică identică a cuvintelor (omograf), respectiv forma sonoră identică a cuvintelor (omofon).         Un cuvânt nu are cum să fie și omograf și omofon în același timp, dacă ținem cont de faptul că omografia are ca și caracteristică pronunția diferită, iar omofonia scrierea diferită. cuvinte omografe - fonetic diferite —  grafic identice  cuvinte omofone - fonetic identice  — grafic diferite         Atunci când un cuvânt are o formă scrisă identică cu un alt cuvânt ( grafic identice) și are aceeași pronunție ( fonetic identice ), acel cuvânt este omonim.   Omografe   Definiție -  Sunt omografe cuvintele care se scriu identic, dar se pronunță diferit   Exemple:   Umbrele copacilor se oglindesc în lac. (acc. cade pe al doilea „e‖) Am fost într-un magazin în care se vând doar umbrele. (acc. cade pe ultimul „e‖)   Va pleca în zori. (acc. cade pe „o”) Îl zori ca să nu întârzie. (acc. cade pe „i”)   Voia să vină și el la întâlnire. (aac. cade pe „a”) o Nu se poate face totul după voia ta. (acc. cade pe „o”)   Este o fire foarte veselă. (acc. cade pe primul „e”) o Și-a cumpărat veselă nouă. (acc. cade pe al doilea „e”)   Păsările au migrat spre alte zări. (acc. cade pe „ă”) o Îl zări pe când se întorcea acasă. (acc. cade pe „i”)   2. Dacă prin cuvinte omografe subliniem doar structura grafică identică a cuvintelor, iar acele cuvinte au și pronunție identică, acele cuvinte sunt omonime. De regulă, aceste omografe sunt omonime lexicogramaticale.   Omofone   Definiție -  Omofonele sunt cuvinte care se pronunța identic, dar se scriu diferit. Este cazul ortogramelor.   Exemple:   Mama sa este cântăreață. / S-a dus până la piață.   Ei vor să meargă în concediu la munte. / V-or (popular, cu sensul de „v-au”) dat premiul pe care vi l-au promis?   Când m-ai sunat, nu eram acasă. / M-am născut în luna mai. / Mai vreau o porție de ciorbă.   Dacă prin cuvinte omofone subliniem doar structura sonoră identică a cuvintele, iar acele cuvinte au și scrierea identică, acele cuvinte sunt omonime.        

         DIFTONGUL este grupul de sunete alcătuit dintr-o VOCALĂ  ŞI O SEMIVOCALĂ. pronunţate în aceeaşi silabă.               Diftongul poate fi:    URCĂTOR (ASCENDENT), atunci  când este alcătuit din SEMIVOCALĂ + VOCALĂ:  iar-nă; broas-că; deal; soa-re; pia-tră.    COBORÂTOR (DESCENDENT), atunci  când este alcătuit din VOCALĂ + SEMIVOCALĂ:    mai; grâu; ca-dou: câi-ne; vrei      ATENŢIE!            Diftongul   se poate constitui din DOUĂ SUNETE ALĂTURATE  APARŢINÂND UNOR CUVINTE DIFERITE, dar care se pronunţă într-o silabă. Intre  elementele componente ale acestor silabe apare CRATIMA: mi-a amintit;  să-i dau; că-i spune;  În diftong, semivocalele o şi e apar  întotdeauna ca prim element, iar celelalte semivocale (i și u ) pot  fi sau primul sau al doilea element.    Notă:           După  consoanele C', G, K', G' nu există diftongi   deoarece în această situaţie e sau i  sunt numai  LITERE AJUTĂTOARE pentru  scrierea acestor consoane:  ceaţă  = c'aţă; geam = g'am; gheaţă = g'aţă.          Atunci  când c şi i sunt vocale urmate de o semivocală (ghiocei, rochii), ei şi  ii sunt diftongi deoarece e şi primul i sunt vocalele silabelor  respective: ghi-o-cei; ro-chii;    TRIFTONGUL  este   grupul   de   sunete   alcătuit  dintr-o vocală şi două semivocale pronunţate în aceeaşi silabă. Triftongii sunt  de două feluri:    PROGRESIVI, atunci când semivocalele preced vocala: ari-pioa-ră:  cre-ioa-ne: i-ni-mioa-ră             CENTRAŢI, atunci  când semivocalele încadrează vocala: le-oai-că; do-reau; tră-iai;  fo-iau; so-seau      ATENŢIE!          Triftongul se poate constitui din trei  sunete alăturate,  aparţinând unor cuvinte diferite, dar pronunţate împreună, în aceeaşi silabă. Între  elementele componente ale acestor silabe apare cratima: şi-au spus; mi-ai dat; ne-au adus                                  Notă:           După consoanele C\ G\ K\ G\ nu există  triftongi, deoarece în această situaţie e sau i sunt LITERE AJUTĂTOARE pentru scrierea acestor consoane, deci NU AU  ROL DE VOCALE:                   zi-ceau = zi-c 'au; ve-gheau = ve-g 'an.   HIATUL    apare    între    două    vocale   alăturate pronunţate in  silabe diferite:  ca-i-să,  a-e-ro-port, al-co-ol: fi-in-ţă; i-de-e: po-e-zi-e; res-pec-tu-os; sca-un               Accentul            Accentul reprezintă rostirea mai energică a unei silabe, față de rostirea mai puțin energică a silabelor învecinate. El poate deosebi înțelesul cuvintelor și este semnalizat printr-un apostrof (‗) adăugat deasupra vocalei silabei pronunțate mai intens.            Tipuri de accent   pe ultima silabă (accent oxiton) – popór, topór, măséa, debará pe penultima silabă (accent  paroxiton) – cásă,  másă, scáun, blúză, búrsă, fústă, frúnte, róșu, ápă, cárte pe antepenultima silabă (accent  proparoxiton)– áncoră, cámeră, répede, márgine, pásăre Cele mai multe cuvinte românești au accent pe penultima silabă (paroxiton).   Cuvintele derivate cu sufixe au accent pe ultima silabă (oxiton) – amărúi, băiețél, drăgúț, muncitorésc, lăptós   Accentul poate să apară într-un cuvânt, formă gramaticală (corp fonetic lexico-gramatical) sau într-o propoziție (corp fonetic sintactic).   móbilă (substantiv) vs. mobílă (adjectiv) vs. mobilắ (formă verbală la timpul perfect)   El și ea sunt prieteni. (și conjuncție neaacentuată) vs. El a întârziat, dar și ea a ajuns mai târziu. (și adverb de întărire accentuat)   Din exemplele anterioare se observă că accentul este liber, adică poate să cadă pe oricare dintre silabele cuvintelor. accent pe ultima silabă: cân-ta, co-vor, șco-lă-resc accent pe penultima silabă: cân-tă, co-voa-re, șco-lă-reas-că accent pe antepenultima silabă: cân-te-ce, re-pu-bli-că, ro-man-ti-că înainte de antepenultima silabă: ve-ve-ri-țe, ve-ve-ri-țe-le; doc-to-ri-ță, doc-to ri-țe-le          Un alt aspect, care se observă în exemplele de mai sus, este că libertatea accentului permite diferențierea cuvintelor, a formelor gramaticale, chiar dacă acestea au un număr identic de silabe și de sunete-tip.   veselă (adjectiv) vs. veselă (substantiv) cântă (verb formă de prezent) vs. cântă (verb formă de perfect)          De regulă, cuvintele au o singură silabă accentuată, dar există și situații particulare în care cuvintele prezintă două accente sau niciunul. Două accente, unul principal și unul secundar pot fi întâlnite în cuvintele polisilabice compuse, precum radiodifúziune (accentul principal cade pe u, iar cel secundar pe ra-).         Cuvintele fără accent sunt monosilabice, precum formele pronumelor personale (îl, o, îi, le), care se și numesc forme neaccentuate.