Amos Oz

  Subteranele Panterei de Amos Oz   Am fost numit trădător de multe ori în viaţa. Prima data a fost când aveam doisprezece ani şi trei luni şi locuiam într-o periferie a lerusalimului. Era în timpul vacanţei de vara, cu mai puţin de un an înainte ca englezii sa părăsească ţara, într-o vreme când Israelul se născuse ca stat din mijlocul războiului.          Într-o dimineaţa aceste cuvinte au apărut pe pereţii casei noastre, scrise cu litere groase şi negre, chiar sub fereastra bucătăriei:          PROFFI BOGED SHAFEL: „Proffi este un trădător josnic”. Cuvântul shafel, Josnic” a făcut sa se ivească m mintea mea o întrebare care ma preocupa şi acum, scriind aceasta poveste. Este posibil ca un trădător sa fie altfel decatjosnic? Şi daca nu, de ce s-a mai chinuit Chita Reznik (caci îi recunoscusem scrisul) sa adauge cuvântul Josnic”? Lar daca este posibil, în ce condiţii nu este trădarea josnica?          Fusesem poreclit Proffi de când eram considerat atât de important. Era prescurtarea cuvântului „profesor” şi ma numiseră aşa din cauza obsesiei mele de a analiza cuvinte (încă mai iubesc cu-vintele: îmi place sa le adun, sa le aranjez, sa le schimb topica, sa le inversez, sa le combin; la fel cum fac oamenii care iubesc banii cu monedele şi bancnotele şi la fel cum fac cu cărţile împătimiţii jocului de căiţi.)          Tatăl meu văzuse cuvintele de sub fereastra bucătăriei când s-a dus sa ia ziarul, la şase şi jumătate, în acea dimineaţa. La micul dejun, în timp ce îşi întindea gem de zmeura pe o felie de paine neagra, a înfipt dintr-o data cuţitul m borcanul cu gem aproape pana la mâner şi a spus în felul sau pmdent: „Ce surpriza plăcută. Ce-a mai făcut Domnia Sa, ca sa merite aşa o onoare?”          Mama interveni: „Nu te lua de el la prima ora a dimineţii. E destul ca de fiecare data se iau de el copiii ceilalţi.”          Tata era îmbrăcat în uniforma kaki, ca toţi ceilalţi din zona în acea vreme. Avea gesturile şi vocea cuiva care are totdeauna drepta-te. Răzuind o bucata lipicioasa de zmeura de pe fundul borcanului şi întinzând o cantitate egala pe ambele parţi ale feliei de paine, spuse: „Adevărul e ca aproape toată lumea foloseşte cuvântul „tra-dator” cu prea multa libertate, în zilele noastre. Dar ce este un trădător? Chiar aşa. Un om fara onoare. Un om care, pe ascuns, de dragul unui avantaj îndoielnic, îşi ajuta duşmanii împotriva propriului sau popor. Ori face rau familiei şi prietenilor. E mult mai vrednic de dispreţ decât un criminal. Termină-ţi de mâncat oul, te rog. Am citit în ziar ca se moare de foame în Asia”.          Mama îmi trase farfuria din faţa şi termina de mâncat oul şi restul de paine cu gem, nu pentru că-l era foame, ci ca sa fie linişte. Spuse: „Nici un om care iubeşte nu este trădător”.          Mama nu adresase aceste cuvinte nici mie, nici tatălui meu: după direcţia în care se uita, vorbea mai degrabă unui cui care fusese bătut în peretele bucătăriei, chiar deasupra frigiderului şi care nu servea unui scop anume.          După micul dejun, părinţii mei s-au grăbit sa prindă autobuzul către slujba. Eram liber şi aveam o grămadă de timp pana seara, deoarece era vacanţa de vara. Întâi de toate am curăţat masa şi am pus totul la locul lui, în frigider, în dulapuri sau în chiuveta, pentru ca îmi plăcea sa stau acasă singur, toată ziua, fara sa fac ninuc. Am spălat vasele şi le-am pus pe uscător. Apoi am închis toate geamu-rile şi obloanele din toată casa ca sa ma pof bucura de umbra pana seara. Soarele şi praful deşertului provocau deteriorarea cărţilor tatălui meu, aliniate pe rafturile de pe pereţi, iar unele dintre ele erau volume rare. Am citit ziarul de dimineaţa, apoi l-am împăturit şi l-am pus pe masa din bucătărie, după care am aşezat broşa mamei la loc în cutie. Am făcut toate acestea nu ca un trădător josnic plin de căinţă, ci din placerea de a sta într-un loc în care era curăţenie. Pana acum îmi făcusem o obişnuinţa din a merge prin toată casa în flecare dimineaţa şi seara, punând fiecare lucru la locul lui. Cu cinci minute înainte scriam despre cum închideam geamurile şi obloanele. Ma oprisem din scris pentru ca mi-am amintit ca trebuia sa închid uşa de la baie, deşi era de preferat sa rămână deschisa, având în vedere huruitul pe care l-a făcut în timp ce o deschideam.          Toată vara aceea mama şi tata plecau la opt dimineaţa şi se întorceau la şase seara. Prânzul ma aştepta în ftigider şi în fiecare zi eram liber ca pasarea cerului. De exemplu, puteam începe sa ma joc pe covoraş cu un grup mic de cinci sau zece soldaţi sau pio-nieri, cercetaşi, constructori de drumuri, constmctori de forturi şi, încetul cu încetul, puteam îmblânzi forţele naturii, puteam sa înfrangduşmanii, sa cuceresc spaţii întinse, sa construiesc oraşe şi sate şi sa fac drumuri care sa facă legătura între ele.          Tatăl meu era corector şi un fel de asistent editorial într-o mica editura. Noaptea obişnuia sa stea pana la doua sau trei dimineaţa, înconjurat de umbrele rafturilor sale de cărţi, cu trupul cufimdat în întimeric, doar capul sau cu paml încărunţit plutind în cercul de lumina care venea de la lampa de pe masa, ca şi cum ar fi nrcat din greu o vâlcea prin munţii de cărţi aranjate în teancuri pe biroul sau, umplând hârtiuţe şi cartonaşe cu observaţii, pregătindu-se pentru marea sa carte despre istoria evreilor din Polonia. Era un om profund, cu principii, care era total dedicat conceptului dejustiţie.          Mamei mele, pe de alta parte, îi plăcea să-şi ridice paharul de ceai pejumatate plin şi sa privească fix prin el la lumina albastra din fereastra. Şi uneori îl lipea de obraz, ca şi cum ar fi atras căldură prin contact cu el. Era profesoara într-o casa de copii pentru orfanii imigranţi, care reuşiseră sa se ascundă de nazişti în inanastiri sau sate îndepărtate şi ajunseseră la noi, cmn spunea mama, „direct din întunecimea văilor umbrei morţii”. Dintr-o data se corecta: „Vin dintr-un loc unde oamenii se comporta ca lupii unii cu alţii. Chiar şi refugiaţii, chiar şi copiii”. În imaginaţia mea asociam satele îndepărtate cu imagini îngrozitoare ale unor oameni-lupi şi întunecimea văilor umbrei morţii. Lubeam cuvintele „întunecime” şi „vale” penim ca trezeau în mine imaginea unei vai învăluite în întuneric, cu mănăstiri şi pivniţe. Şi iubeam umbra morţii pentru ca nu o înţelegeam. Daca murmuram „umbra morţii”, aproape ca puteam auzi un fel de sunet ca notele scoase de cea mai joasa clapa a pianului, un sunet ce atrăgea după el o urma de ecou abia perceptibila, ca şi cum un mare dezastru s-ar fi întâmplat şi nu mai exista cale de întoarcere.          M-am întors în bucătărie. Citisem în ziar ca trăiam într-o perioada fatala şi, în consecinţa, trebuia sa ne angajam toate resursele morale. Mai scria acolo ca acţiunile englezilor „aruncau o umbra grea” şi ca evreii erau mobilizaţi sa „treacă testul”.          Am plecat de acasă, uitându-mă înjurul meu, ca în timpul Re-zistenţei, ca sa ma asigur ca nu naa urmarea nimeni: de exemplu, un om ciudat cu ochelari de soare, ascuns în spatele nnui ziar, aşteptând în pragul uşii vreunei clădiri, pe cealaltă parte a drumu-lui. Însa oamenii de pe strada păreau absorbiţi de propriile lor treburi. Zarzavagiul construia un zid din lăzi goale. Băiatul care lucrase la băcănia Fraţilor Sinopski trăgea după el un camcior care scârţâia. Bătrâna Pani Ostrowska, o femeie fara copii, matura pa-vajul din faţa uşii, probabil, a treia oara în acea dimineaţa. Doc-toriţa Gryphus stătea pe balcon completând fişe de dosar. Era fata bătrână, iar tata o ajuta sa adune material pentru memoriile sale despre viaţa evreilor din oraşul ei, Rosenheim din Bavaria. Lar vânzătorul de gaz mergea domol în căruţa lui cu frâiele atamandu-l pe genunchi, sunând dintr-un clopoţel şi cântându-l calului sau un cântec trist, în idiş. Aşa ca am stat acolo scrutând cuvintele scrise cu negru: PROFFI BOGED SHAFEL, „Proffi este un trădător josnic”, căutând vreun mic detaliu care ar fi putut să-l puna într-o alta lumina. Din graba sau din teama, uttima litera a cuvântului BOGED părea mai degrabă un R decât un D, făcându-mă nu un tradatorjosnic, ci un adultjosnic (BOGER). În dimineaţa aceea aş fi dat bucuros orice aveam ca sa fiu un adult.          Aşadar Chita Reznik „făcuse un Balaam”.          Domnul Zerubbabel Gihon, profesorul nostm de reiigie şi iuda-lsm, ne explicase în clasa: „Ce înseamnă a face un Balaam. Când un blestem pare o bine-cuvantare. De exemplu, ca atunci când ministrul Emest Bevin a spus în Parlamentul din Londra ca evreii sunt o rasa încăpăţânată, a făcut un Balaam”.          Domnul Gihon avea obiceiul de a-şi condimenta lecţiile cu glume care nu erau deloc amuzante. Adesea îşi folosea soţia drept tinta a glumelor sale. De pilda, atunci când a vrut ilustreze pasajul din Cartea Regilor despre bice şi scorpioni, a spus: „Scorpionii sunt de o suta de ori mai rai decât biciul. Eu va pedepsesc cu biciul, iar soţia mea ma chinuie cu scorpionii”. Sau: „Exista un text care spune aşa: „Ca trosnetul ghimpelui sub oala”. Ecleziastul, capitolul şapte. Ca doamna Gihon când încearcă sa cânte”.          O data am spus în timpul cinei: „îl ştii pe profesorul meu Gihon; nu exista zi în care sa nu-şi ponegrească soţia în clasa”.          Tatăl meu s-a uitat la mama şi a spus: „Fiul tau cu siguranţa şi-a ieşit din minţi” (Tatăl meu era îndrăgostit decuvintele „cu siguranţa”, precum şi de „indubitabil”, „evident”, „într-adevăr”).          Mama spuse: „în loc să-l insulţi, mai bine ai încerca sa vezi ce vrea sa spună. Nu-l asculţi niciodată. Nici pe mine. Sau pe oricine altcineva. Tot ce asculţi tu sunt ştirile de la radio”.          „Orice lucru în lumea asta” a răspuns tatăl meu calm, refuzând, ca de obicei, sa fie atras într-o discuţie aprinsa, „are cel puţindoua parţi. Şi asta o ştiu toţi, cu excepţia câtorva suflete frenetice.”          Nu ştiam ce însemnau „suflete frenetice”, dar ştiam ca nu era mo-mentul potrivit sa întreb. Aşa ca i-am lăsat sa stea în tăcere faţa în faţa aproape un minut întreg – aveau uneori momente de tăcere care semănau cu luptele de skandenberg – şi doar după aceea am spus: „Cu excepţia unei umbre”.          Tatăl meu m-a străfulgerat cu una din privirile sale pline de suspiciune, cu ochelarii lăsaţi pe lajumatatea nasului, clătinându-şi capul în sus şi-njos, una dintre acele priviri care aminteşte de ceea ce învăţasem la ora de religie, „aştepta sa culeagă struguri şi a cules agurida”, iar ochii lui albaştri au sclipit pe deasupra ochelarilor cu o dezamăgire pura, faţa de mine şi faţa de tineri, în general, faţa de eşecul sistemului educaţional căruia i se încredinţase un fluture şi dăduse la iveala o crisalida.              

  Sotul meu, Michael de Amos Oz     1. Am început să scriu paginile acestea, deoarece mulţi dintre cei pe care i-am iubit sunt morţi. Am început să scriu paginile acestea, deoarece când eram tânără aveam o uriaşă forţă de a iubi, iar acum această forţă a început să moară. Şi eu nu vreau să mor. Am împlinit treizeci de ani şi sunt căsătorită. Soţul meu, Michael Gonen, doctor în geologie, este un om cumsecade. L-am iubit. Ne-am întâlnit la colegiul Terra Sancta, acum zece ani. Eram studentă în anul întâi la Universitatea Ebraică, pe vremea când încă se mai ţineau cursuri la colegiul Terra Sancta. Iată cum ne-am întâlnit: Era într-o zi de iarnă şi, pe la nouă dimineaţa, coborând scările, am alunecat. Un tânăr necunoscut m-a susţinut, prinzându-mă de braţ. Avea o mâna sigură şi totuşi reţinută. I-am zărit degetele scurte, cu unghii late. Degete palide, cu o tentă uşor mai închisă la articulaţii. Se repezise să mă prindă şi am rămas sprijinită de braţul lui până mi-a trecut durerea. Eram descumpănită. E umilitor să cazi aşa, deodată, în faţa unor străini: te aştepţi să întâlneşti priviri curioase şi zâmbete maliţioase. Eram stânjenită şi pentru că simţeam mâna tânărului necunoscut mare şi caldă. Aşa cum mă susţinea, căldura degetelor pătrundea prin mânecă rochiei albastre de lină pe care mi-o împletise mama. Era iarnă la Ierusalim A vrut să ştie dacă m-am lovit. I-am răspuns că mi-e teamă să nu-mi fi scrântit glezna. Mi-a spus că i-a plăcut întotdeauna cuvântul gleznă. Apoi a zâmbit. Un zâmbet timid şi intimidant. M-am înroşit. Nu l-am refuzat atunci când m-a invitat la barul de la parterul colegiului. Mă durea piciorul. Colegiul Terra Sancta este o mănăstire creştină ce fusese închiriată Universităţii Ebraice după războiul din 1948, când clădirile de pe muntele Scopus fuseseră distruse. Era o construcţie rece, cu coridoarele înalte şi largi. Mă simţeam tulburată, lăsându-mă condusă de tânărul necunoscut care mă sprijinea. Eram bucuroasă să-i ascult vocea. Nu eram în stare să-l privesc în faţă şi să-i cercetez trăsăturile. Bănuiam, mai mult decât vedeam, că are chipul prelung, slab şi smead. — Hai să ne aşezăm, spuse el. Am luat loc, evitând să ne uităm unul la altul. Fără să mă întrebe ce doresc, a comandat două cafele. Mi-am iubit tatăl mai mult decât pe oricare alt bărbat de pe lume. Când noul meu prieten îşi întoarse capul, am văzut că părul îi era tăiat scurt şi că nu se bărbierise egal. Pe ici, pe colo, în special pe sub bărbie, îi rămăseseră câţiva ţepi negricioşi. Nu ştiu de ce amănuntul acesta mi s-a părut important, ca o bilă albă în favoarea lui. Îmi plăcea cum surâde, iar degetele lui care se jucau cu o linguriţă păreau însufleţite de o viaţă proprie. Şi linguriţei îi plăcea să fie atinsă de ele. Propriile mele degete tânjeau să-i atingă bărbia, acolo unde nu se răsese bine şi îi rămăseseră câţiva ţepi. Se numea Michael Gonen. Era student în anul trei la geologie. Se născuse şi crescuse în Holon. — E frig în Ierusalimul ăsta al tău. — Ierusalimul meu? De unde ştii că sunt din Ierusalim? M-a rugat să-l iert dacă se înşelase, deşi el credea că nu se înşelase. Învăţase să-i distingă pe cei din Ierusalim dintr-o singură privire. Pe când vorbea, se uită pentru prima dată în ochii mei. Ai lui erau cenuşii. Am observat în ei o licărire de amuzament, lipsită însă de veselie. I-am spus că ghicise. Eram într-adevăr din Ierusalim. — Să ghicesc? Da' de unde! Se prefăcu jignit, dar colţurile gurii îi zâmbeau. Nu, nu ghicise. Vedea limpede că sunt din Ierusalim. Să vadă? Se învăţau oare asemenea lucruri la cursurile de geologie? Nu, bineînţeles că nu. De fapt învăţase asta de la pisici. De la pisici? Da, îi plăcea să observe pisicile. Pisicile nu se împrietenesc niciodată cu cineva care nu-i dispus să le îndrăgească. Pisicile nu se înşală niciodată în privinţa oamenilor. — Am impresia că eşti un om fericit, i-am spus eu veselă. Am început să râd şi râsul m-a dat de gol. După aceea, Michael Gonen m-a invitat să-l însoţesc la etajul trei al clădirii, unde urmau să se proiecteze nişte filme documentare despre Marea Moartă şi deşertul Arava. În drumul nostru am trecut pe lângă locul unde alunecasem mai devreme, iar Michael mi-a prins din nou braţul cu mâna stingă, de parcă aş fi fost în pericol să alunec din nou pe treapta respectivă. Prin mânecă de lină a rochiei albastre, îi simţeam fiecare deget în parte. A tuşit sec, ceea ce m-a făcut să-l privesc. Îmi surprinse privirea şi se înroşi. Se înroşi până la urechi. Ploaia bătea furioasă în ferestre. — Toarnă cu găleata, spuse Michael. — Într-adevăr. Toarnă cu găleata, întării şi eu cu entuziasm, de parcă aş fi descoperit brusc că suntem rude. Michael şovăi, apoi adăugă : — Dis-de-dimineaţă am constatat că e ceaţă şi că suflă un vânt puternic. — În Ierusalimul meu iarna e iarnă, am răspuns eu veselă, accentuând „Ierusalimul meu" ca să-i reamintesc de primele lui cuvinte. Aş fi vrut să-l mai aud vorbind, dar n-a găsit nimic de spus. Nu era un tip spiritual. Zâmbi din nou. Într-o zi ploioasă, în Ierusalim, la Colegiul Terra Sancta, pe scările dintre etajul întâi şi doi. Cât de bine îmi aduc aminte! În documentarul ştiinţific am văzut cum se evaporă apă până când iese la iveală sarea pură, cristale de un alb scânteietor, deasupra nămolului cenuşiu. Mineralele din cristale erau asemenea unor vinişoare delicate şi fragile. Nămolul cenuşiu se cliva treptat sub ochii noştri întrucât documentarul prezenta procesele naturale într-un ritm accelerat. Imaginile nu erau însoţite de comentarii. Ferestrele fuseseră acoperite cu storuri negre, ca lumina zilei să nu pătrundă înăuntru. De altfel lumina acelei zile era palidă şi mohorâtă. Un conferenţiar bătrân făcea din când în când câte o observaţie, dădea explicaţii pe care eu nu le înţelegeam. Vocea îi era domoală şi sonoră. Îmi amintea vocea doctorului Rosenthal care mă tratase de difterie când aveam nouă ani. Cu ajutorul unui arătător, indica mereu elementele mai semnificative din imagini, ca mintea studenţilor să nu se îndepărteze de la subiect. Eu eram singura spectatoare liberă să observ amănunte lipsite de importanţă, ca de pildă amărâtele, dar rezistentele, plante de deşert care apăreau mereu pe ecran în preajma instalaţiilor de extras carbonat de potasiu. În lumina scăzută a fasciculului magic puteam examina în voie şi trăsăturile, braţul, arătătorul bătrânului conferenţiar, îmi amintea de o poză dintr-una dintre cărţile mele preferate; mă ducea cu gândul la gravurile întunecate care ilustrau Moby Dick. De afară se auzeau uneori bubuituri răguşite de tunet. Ploaia răpăia mânioasa în geamurile acoperite, de parcă ar fi vrut să ne atragă atenţia că ne-a adus o veste importantă. Răposatul meu tată obişnuia să spună : Oamenii puternici pot să înfăptuiască aproape tot ce doresc, dar nici cei mai puternici dintre ei nu pot hotărî ce să-şi dorească. Eu nu sunt un om deosebit de tare. Michael şi cu mine ne-am dat întâlnire pentru aceeaşi seară la cafeneaua Atara din stradă Ben Yehuda. Afară se dezlănţuise furtuna, lovind furioasă în zidurile de piatră ale Ierusalimului. Restricţiile alimentare erau încă în vigoare. Ni s-a servit un surogat de cafea şi nişte pliculeţe minuscule de zahăr. Michael a făcut o glumă pe chestia asta, dar n-a avut nici un haz. Nu-i un tip spiritual. Probabil nu ştiuse el cum s-o spună. Îmi făcea însă plăcere că se străduieşte, eram încântată că-l  vedeam încordat din cauza prezenţei mele. De dragul meu ieşea din carapace şi încerca să fie amuzant şi să se amuze. Pe când aveam nouă ani, tot mai speram că, dacă voi mai creşte, voi deveni bărbat, şi nu femeie. Mică fiind nu aveam prietene, mă jucam numai cu băieţii şi citeam cărţi scrise pentru băieţi. Mă băteam, loveam cu piciorul, mă cocoţam peste tot. Locuiam în Kiryat Shmuel, la marginea unui cartier numit Katamon. Alături de noi cobora în pantă un teren viran plin de pietroaie, de ciulini şi de fiare vechi. Jos, în vale, se află casa gemenilor. E vorba despre doi arabi, Halii şi Aziz, fiii lui Rashid Shahada. Dacă eu eram prinţesă, ei îmi formau escorta, dacă eu pretindeam că sunt comandant de oşti, ei erau ofiţerii, când eram explorator, făceau pe cărăuşii băştinaşi, dacă eram căpitan de vas, alcătuiau echipajul, dacă eram spion, ei erau complicii. Tot împreună exploram străzi îndepărtate, hoinăream prin păduri, flămânzi şi gâfâind de oboseală, îi hărţuiam pe copiii ortodocşilor, strecurându-ne în păduricea din jurul mănăstirii Sfântul Simeon, îi făceam cum ne venea la gură pe poliţiştii britanici. Ne ţineam după ei ca apoi s-o luăm la goană, ne ascundeam şi apoi brusc apăream la un pas de ei. Gemenii erau supuşii mei. Le porunceam cu o plăcere rece, distantă. Michael spuse: — Eşti timidă, nu-i aşa? După ce şi-a băut cafeaua, a scos o pipă din buzunarul hainei şi a pus-o pe masă, între noi. Eram îmbrăcată în pantaloni maro de catifea reiată, cu un pulover roşu, lălâu, cum obişnuiau să poarte studentele pe vremea aceea, ca să-şi dea un aer degajat. Michael remarcă sfios că-i părusem mai feminină în rochia de lină albastră pe care o purtasem de dimineaţă. Cel puţin aşa avea el impresia. — Şi tu păreai altfel azi-dimineaţă, am ripostat eu. Michael purta un impermeabil gri pe care nu l-a dezbrăcat deloc cât am stat la cafeneaua Atara. Obrajii îi erau aprinşi din cauza frigului biciuitor de afară. Trupul lui era zvelt şi osos. Luă pipa neaprinsă şi începu să deseneze contururi pe faţa de masă. Degetele lui care se jucau cu pipa îmi dădeau o senzaţie de linişte. Cuprins probabil brusc de remuşcări pentru observaţia făcută cu privire la hainele mele, îmi spuse, ca şi cum ar fi vrut s-o dreagă, că sunt frumoasă. Rosti cuvintele cu ochii aţintiţi la pipă. Nu sunt destul de tare, dar tot sunt mai tare decât tânărul acesta. — Spune-mi ceva despre tine, l-am rugat apoi. — N-am luptat în brigada Palmach. Am fost la transmisiuni. Operator radio în regimentul Cârmei.            

  Scene de viață campestra de Amos Oz   Scene de viaţă campestră       Moştenitori. Străinul acela nu era tocmai un străin. Lui Arie Tzelnik figura lui i s-a părut respingătoare şi fermecătoare în acelaşi timp, din prima clipă în care 1-a zărit, dacă într-adevăr existase o asemenea clipă: Arie Tzelnik avea senzaţia că mai văzuse undeva acel chip şi braţele acelea lungi, atârnând până aproape de genunchi, o amintire înceţoşată, venită parcă din altă viaţă. Bărbatul şi-a parcat maşina exact în faţa porţii. Maşina lui prăfuită, de culoare bej, era şi ea străină, iar pe parasolarul care acoperea partea de sus a geamurilor laterale era un întreg puzzle de culori, tot felul de semne de punctuaţie, propoziţii, formule, sloganuri. A închis portiera, dar s-a întors să verifice, cu mişcări energice, uşă după uşă, pentru a vedea dacă sunt încuiate bine. După aceea a lovit uşor capota cu palma, ca şi cum ar fi fost un cal bătrân pe care îl priponeşti de gard şi căruia îi transmiţi, prin lovituri uşoare, pline de afecţiune, că nu va avea mult de aşteptat. Apoi a deschis poarta cu o mişcare hotărâtă şi a păşit pe veranda umbrită de viţă-de-vie. Mersul lui părea repezit şi frânt de durere în acelaşi timp, precum paşii cuiva care calcă desculţ pe nisip încins. Din hamacul lui cuibărit într-un col? Al verandei, de unde putea vedea totul fără a fi văzut, Arie Tzelnik îşi urmărise oaspetele încă de când acesta îşi parcase maşina. Insă, în ciuda tuturor eforturilor, nu reuşea să-şi amintească cine anume era străinul acesta câtuşi de puţin străin. Oare unde îl mai întâlnise, când îl mai întâlnise? Poate într-una dintre călătoriile lui în străinătate? La repetiţii? La birou? La universitate? Sau poate îi fusese coleg de şcoală? Figura bărbatului era vicleană şi jovială, ca şi cum tocmai i-ar fi reuşit cine ştie ce farsă, iar acum se bucura că-şi ia tălpăşiţa. Îndărătul acestei măşti, undeva, sub obrazul străin, puteai intui trăsăturile unui chip cunoscut, supărător, enervant: faţa cuiva care te-a făcut să suferi la un moment dat. Sau, poate, din contră, căruia tu i-ai pricinuit o de mult uitată nedreptate? Ca un vis cufundat în uitare în proporţie de nouăzeci la sută, dar din care un firicel firav mijeşte în amintire asemenea unui vlăstar. Prin urmare, Arie Tzelnik a hotărât să nu se ridice pentru a ieşi în întâmpinarea oaspetelui său, ci să-1 primească acolo, tolănit în hamacul de pe verandă. Străinul a ţopăit cu paşi repezi de-a lungul cărării care lega poarta de treptele verandei, în vreme ce ochii lui mici se roteau neobosiţi când spre stânga, când spre dreapta, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie descoperit prea devreme sau, din contră, ca şi cum ar fi fost terorizat de un câine furios, care se putea repezi în orice clipă asupra lui din tufişurile încâlcite şi pline de ţepi ce străjuiau cărarea. Părul blond care începuse să-i cadă, pielea roşie şi ridată a gâtului, care amintea de guşa unui curcan, ochii umezi şi înceţoşaţi, care se roteau asemenea unor degete băgăcioase, braţele lungi ca de cimpanzeu, toate arătau că înăuntrul lui zace o tensiune latentă. Din punctul lui de observaţie, bine ascuns în hamacul atârnat la adăpostul umbrei viţei-de-vie, Arie Tzelnik a observat că bărbatul acesta solid are şi o oarecare fragilitate, asemenea cuiva care îşi revine după o grea suferinţă, ca şi cum până nu demult fusese un om corpolent, iar de câtăva vreme îngenunchease cumva pe dinăuntru, chircindu-se în propriul lui sac de piele. Chiar şi jacheta aceea subţire pe care o purta, o jachetă cu buzunare umflate, de un bej murdar, părea mult prea largă pentru el, atârnându-i lălâie pe umeri. În ciuda faptului că, vara fiind pe sfârşite, poteca era uscată, străinul a purces pe dată să-şi şteargă tălpile pantofilor pe covoraşul din faţa treptelor. După ce a terminat, a ridicat pe rând fiecare picior, verificându-1, examinând cât de curate sunt tălpile pantofilor. Numai după aceea a urcat treptele şi a încercat uşa principală, din capătul scării, şi abia după ce a ciocănit politicos de câteva ori fără să primească nici un răspuns şi-a întors privirea şi 1-a descoperit pe stăpânul casei, care vegeta leneş în hamacul său înconjurat de ghivece mari şi jardiniere rectangulare, în colţul umbrit de viţa-de-vie care îl proteja atât pe el, cât şi întreaga terasă. Imediat, oaspetele a zâmbit larg şi aproape că a făcut o reverenţă, dregându-şi vocea înainte de a rosti pe un ton protocolar: — In ce loc incredibil de frumos locuiţi dumneavoastră, domnule Tzelkin! Uluitor! O adevărată Provenţa a Israelului! Dar ce spun eu Provenţa! Toscana! Ce peisaj! Ce pădure! Tel Ilan este pur şi simplu cel mai frumos sat din această patrie levantină. Minunat. Bună dimineaţa, domnule Tzelkin. Îmi cer iertare. Sper că nu vă deranjez. Arie Tzelnik îi răspunse cu un bună dimineaţa sec, după care îl corectă, spunându-i că numele său e Tzelnik, nu Tzelkin, şi îi dădu de înţeles că îi pare rău, însă nu are nevoie de absolut nimic din ceea ce i-ar putea oferi un agent de vânzări. — Aveţi dreptate! Chiar aveţi mare dreptate! Spuse bărbatul pe un ton vesel, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu mâneca jachetei. De unde putem şti dacă nu cumva omul din faţa noastră este un agent de vânzări sau chiar un escroc? Sau, Doamne păzeşte, un răufăcător care vine în recunoaştere, pregătind terenul pentru o bandă de spărgători de locuinţe. Dar eu, domnule Tzelnik, cu siguranţă nu sunt agent de vânzări. Sunt Maftzir! — Ce? — Maftzir. Wolf Maftzir. Avocatul Maftzir de la biroul de avocatură Lotem-Pruzhinin. Îmi pare bine de cunoştinţă, domnule Tzelnik. Am venit la dumneavoastră, domnul meu, din pricina unei chestiuni, cum să vă spun, poate că ar fi mai bine pentru amândoi, tocmai pentru a nu mai încerca să definesc motivul, să intru direct în subiect. Îmi permiteţi, vă rog, să iau loc? Este vorba despre o problemă mai mult sau mai puţin personală, nu de-a mea, Doamne fereşte, pentru că sub nici o formă şi cu nici un chip nu aş fi avut îndrăzneala de a vă invada intimitatea şi de a vă deranja cu asemenea pricini fără a vă anunţa dinainte. Pentru că am încercat, am făcut mari eforturi, am stăruit iar şi iar, însă numărul dumneavoastră de telefon este protejat, iar scrisorile pe care vi le-am trimis au rămas fară răspuns. De aceea am decis să ne încercăm norocul printr-o vizită neanunţată şi ne cerem scuze pentru deranj. Chiar nu ne stă în obicei un astfel de comportament, să dăm buzna în intimitatea celorlalţi, mai ales când aceştia trăiesc în cel mai frumos loc din întreaga ţară. Una peste alta, ca să spun aşa, nu este o problemă care ne priveşte doar pe noi. Nu, nu. În nici un caz. Ba din contră: chestiunea aceasta, cum aş putea să formulez într-o manieră mai blândă, probabil putem spune în felul următor, chestiunea aceasta vă priveşte personal, domnule. O chestiune care vă priveşte personal şi pe dumneavoastră, nu doar pe noi. Ca să fiu mai explicit, este o problemă legată de familia dumneavoastră. Poate legată de familie la modul general, poate într-un mod special – este vorba, mai precis, de o rudă de-a dumneavoastră, de o rudă anume. Nu mă poftiţi să iau loc şi să stăm de vorbă câteva clipe? Iar eu vă asigur că voi face tot posibilul pentru ca această chestiune să nu vă răpească mai mult de zece minute. Dar toate astea depind numai şi numai de dumneavoastră, domnule Tzelkin. Arie Tzelnik a spus: — Tzelnik. După care a adăugat: — Ia loc. Şi imediat: — Nu aici. Acolo. Şi pentru că grăsanul sau, mai bine zis, fostul grăsan a aterizat iniţial în hamacul dublu, chiar lângă gazda sa, coapsele lor atingându-se, o pleiadă de mirosuri grele l-au înconjurat asemenea unui anturaj periculos, miros de sucuri gastrice, de şosete murdare, de pudră de talc şi transpiraţie. Peste toate aceste mirosuri trona urma abia simţită a unei ape de colonie cu parfum înţepător. În clipa în care i s-a spus nu aici, acolo, oaspetele s-a ridicat, s-a clătinat puţin pe picioare, sprijinindu-şi genunchii cu braţele de maimuţă, şi-a cerut scuze, şi-a schimbat poziţia şi şi-a aşezat fundul îmbrăcat într-o pereche de pantaloni mult prea mari în locul indicat de gazdă, pe băncuţa de lemn din spatele mesei de grădină stacojii. Era o masă ţărănească, făcută din scânduri negeluite, asemănătoare traverselor ce unesc şinele de cale ferată. Era foarte important pentru Arie ca nici în ruptul capului mama lui bolnavă să nu-1 vadă pe fereastră pe străinul acesta, să nu-i zărească spinarea, să nu-i observe silueta conturându-se în umbra vi? Ei-de-vie. De aceea 1-a aşezat într-un loc în care ar fi fost imposibil să fie văzut de la fereastră. Cât priveşte vocea de cantor a grăsanului, nu avea de ce anume să-şi facă griji, fiindcă femeia era surdă. În urmă cu trei ani, soţia lui Arie Tzelnik, Naama, plecase la San Diego să-şi viziteze o bună prietenă, pe Telma Grant, însă nu se mai întorsese niciodată. Nu lăsase în urmă nici un bilet în care să-i spună explicit că are de gând să-1 părăsească, dar la început îi zisese cu blândeţe: Deocamdată nu mă întorc. După o jumătate de an, îi scrisese: Mai rămân o vreme cu Telma. După încă o jumătate de an, îi scrisese din nou: Nu are sens să continui să mă aştepţi. Lucrez cu Telma la un salon de înfrumuseţare. Iar într-o altă scrisoare: Mie şi Telmei ne este bine împreună, avem karme asemănătoare. Apoi i-a spus: Mentorul nostru spiritual crede că ne va fi cel mai bine dacă vom rămâne una lângă cealaltă. Te vei descurca. Nu-i aşa că nu te superi? Fiica lui cea căsătorită, Hila, i-a scris din Boston: Tată, pentru binele tău, îţi sugerez să nu o presezi pe mama. Caută să-ţi vezi de viaţa ta. Şi pentru că între el şi fiul său cel mare, Eldad, toate legăturile fuseseră rupte cu mult timp în urmă, iar el nu mai avea altă rudă, se hotărâse acum un an să-şi vândă apartamentul de pe Cârmei şi să se întoarcă la mama sa, în casa părintească din Tel Han, trăind din chiria încasată pe două apartamente din Haifa şi dedicându-se în întregime hobby-urilor sale. Astfel găsise de cuviinţă să-şi vadă de viaţa lui, după cum îi sugerase fiica sa. În tinereţe, Arie fusese membru al marinei militare, încă din fragedă pruncie dăduse dovadă de mult curaj, nefiindu-i teamă de absolut nimic, nici de duşmani, nici de înălţimi. Însă, odată cu trecerea timpului, înăuntrul lui se căscase un hău de frică muşcătoare în faţa întunericului dintr-o casă goală. De aceea a hotărât, în cele din urmă, să se întoarcă să locuiască alături de mama sa, în casa veche în care se născuse şi crescuse, la marginea satului Tel Han. Mama lui, Rozalia, avea peste nouăzeci de ani, era surdă, cocoşată şi abia mai rostea câteva cuvinte. De cele mai multe ori îl lăsa pe el să se ocupe de îngrijirea gospodăriei, fără a-1 împovăra însă, uneori fără a scoate un cuvânt. Adesea, Arie Tzelnik se gândea că este posibil ca, la un moment dat, mama lui să cadă bolnavă la pat sau să îmbătrânească atât de mult, încât trupul să nu-şi mai poată căra mădularele, şi atunci el avea să fie nevoit să o hrănească, să o spele şi să o schimbe. Sau să aducă în casă o îngrijitoare, dar în clipa aceea echilibrul căminului lor avea să fie zdruncinat şi viaţa lui expusă privirilor străinilor. Mai era şi speranţa, sau umbra de speranţă că declinul mamei e aproape: iar atunci urma să aibă un motiv raţional şi emoţional pentru a o duce la azil, şi întreaga casă avea să fie a lui şi numai a lui. I-ar plăcea să-şi poată aduce acolo o femeie nouă-nouţă, frumoasă. Sau nu-şi va aduce o femeie, va găzdui o mulţime de fete tinere. Va putea chiar să spargă pereţii interiori şi să dea o nouă faţă întregii case. Va începe o viaţă nouă. Dar, până atunci, trăiau amândoi, fiul şi mama, în casa aceea întunecată şi demodată, în linişte şi pace. Dimineaţa devreme venea menajera, aducea cumpărăturile pe care ei i le puneau în prealabil pe o listă, făcea ordine, curăţa casa şi gătea, iar după ce le servea în tăcere prânzul mamei şi fiului îşi vedea de drum. Cea mai mare parte a zilei, mama şi-o petrecea în camera ei, citind cărţi vechi, timp în care Arie Tzelnik şedea în camera lui, ascultând radioul sau construind machete de avioane. Deodată, pe chipul străinului a apărut un zâmbet jucăuş, ca şi cum i-ar fi făcut cu ochiul: parcă i-ar fi adresat gazdei sale o propunere indecentă, hai să păcătuim puţin împreună, ce zici? Iar apoi – temându-se parcă să nu-şi atragă din partea acestuia cine ştie ce pedeapsă – a întrebat pe un ton plin de căldură: — Îmi cer iertare, îmi permiteţi să mă servesc puţin? Şi, fiindcă i s-a părut că gazda a încuviinţat printr-o mişcare a capului, bărbatul şi-a turnat din carafa de sticlă apă rece ca gheaţa, în care pluteau felii de lămâie şi câteva frunze de mentă, în singurul pahar care se afla pe masă, paharul lui Arie Tzelnik, şi-a lipit buzele cărnoase de el şi i-a sorbit întreg conţinutul din cinci, şase înghiţituri zdravene, după care şi-a mai turnat jumătate de pahar, bând cu o sete de nepotolit, pentru ca imediat după aceea să se scuze: — Îmi pare rău! Explicaţia este cât se poate de simplă, aici, pe veranda dumneavoastră splendidă, pur şi simplu nu se simte cât de cald e de fapt afară. E foarte cald azi. Foarte! Cu toate acestea, în ciuda căldurii îngrozitoare – locul în care ne aflăm e cu adevărat magic! Tel Ilan este fără doar şi poate cel mai frumos sat din întreaga ţară! Provenţa! Dar ce spun eu Provenţa! Toscana! Păduri! Viţă-de-vie! Case ţărăneşti vechi de peste o sută de ani, acoperişuri roşii şi chiparoşi înalţi! Şi acum, ce credeţi, domnule? V-aţi simţi mai bine dacă am mai flecări o vreme despre frumuseţea peisajului? Sau îmi veţi permite să intru direct în subiect, fără să ne mai învârtim în jurul cozii?                  

  Să cunoști o femeie de Amos Oz     Unu   Yoel a ridicat obiectul de pe polița căminului și l-a studiat cu atenție. Îl dureau ochii. Agentul imobiliar, gândind că nu auzise ce i-a spus, și-a repetat întrebarea: — Vreți să mergem și în spatele casei, să aruncați o privire? Cu toate că hotărârea lui era gata luată, Yoel nu s-a grăbit să-i răspundă. Avea obiceiul să facă întotdeauna o pauză înainte de a răspunde, chiar și la întrebări simple ca: „Ce mai faci?” sau „Ce-au mai spus azi la știri?”. Ca și cum cuvintele ar fi fost niște bunuri personale, de care nu te puteai despărți cu ușurință. Agentul aștepta. Tăcerea se înstăpânise în camera elegant mobilată: un covor albastru-închis, lat, moale și adânc, fotolii, o canapea, o măsuță de cafea din mahon, un televizor de import, un filodendron uriaș în colțul potrivit, un șemineu din cărămidă, unde erau aranjați, de-a curmezișul, vreo șase butuci care se încălecau, mai curând pentru imagine decât pentru folosință. Lângă fereastra-ghilotină din zid, prin care se pasau mâncărurile din bucătărie, se găsea o masă de sufragerie de culoare închisă și șase scaune cu spetează înaltă. Doar tablourile fuseseră scoase de pe pereți și lăsaseră în urmă dreptunghiuri de tapet decolorat. Bucătăria, văzută pe ușa deschisă, era de tip scandinav și echipată cu cele mai moderne dispozitive electrice. Cele patru dormitoare, pe care le vizitase cu puțin înainte, corespundeau și ele cerințelor lui. Yoel examina cu ochii și cu degetele obiectul pe care-l luase de pe poliță. Era o figurină, o statuetă, opera unui artist amator, un animal de pradă, o felină, cioplită în lemn cafeniu de măslin și smălțuită cu câteva straturi de lac. Fălcile îi erau larg căscate, lăsând la vedere colții ascuțiți. Cele două labe din față se înălțau în aer, într-un salt spectaculos; și laba din spate, din dreapta, era ridicată, dar arăta încordată, cu mușchii bulbucați în efortul de a sări; numai laba din stânga împiedica desprinderea de sol, înțepenind lighioana pe un mic postament de oțel inoxidabil. Trupul animalului se avânta într-un unghi de patruzeci și cinci de grade, iar tensiunea încercării de salt era atât de impulsivă, încât Yoel aproape că simțea în carnea lui durerea labei poprite și disperarea elanului curmat. Statueta i se părea nefirească și neconvingătoare, deși artistul izbutise să imprime lemnului o admirabilă suplețe de felină. Până la urmă, probabil că nu era opera unui amator. Detaliile fălcilor și ale labelor, unduirea spinării arcuite, tensiunea mușchilor, curbura pântecelui, boltirea diafragmei în cușca dură a coastelor, până și unghiul urechilor animalului, trase îndărăt, aproape lipite de ceafă – tot ce însemna finisare a amănuntului era lucrat cu minuție și vădea stăpânirea tainei de sfidare a limitelor materiei. Da, evident, era o sculptură izbutită, eliberată de inerția lemnului și animată de o vitalitate crudă, sălbatică, aproape sexuală. Și totuși, ceva nu era în regulă. Ceva anume era deviat, deplasat, sau prea finisat, sau nu îndeajuns de finisat. Ce anume, Yoel nu-și putea da seama. Îl dureau ochii. I-a încolțit din nou bănuiala că era opera unui amator. Dar unde se ascundea cusurul? Simțea iscându-se în el o enervare ușoară, fizică, odată cu impulsul de a se înălța în vârful picioarelor. Poate din pricină că figurina aceea, cu defectul ei ascuns, își bătea joc, categoric, de legile gravitației. Greutatea animalului de pradă din mâna lui era cu mult mai mare decât cea a suportului de oțel din care se căznea creatura să se desprindă, și de care rămânea prinsă doar printr-un mic punct de contact între laba din spate și piedestalul de metal. Asupra acestui punct se concentra acum întreaga atenție a lui Yoel. A descoperit că laba era înfundată într-o depresiune infinitezimală de pe suprafața oțelului. Dar cum? Vaga enervare i s-a întețit când a întors obiectul cu fața în jos și, spre surprinderea lui, nu a descoperit urma șurubului care ar fi trebuit să se găsească acolo, atașând laba de piedestal. A răsucit din nou statueta: nicio urmă de șurub în carnea jivinei, între gheare și laba aceea dindărăt. Atunci ce împiedica saltul ucigaș al fiarei? În niciun caz cleiul. Greutatea figurinei n-ar fi îngăduit nici unui adeziv dintre cei cunoscuți de Yoel să lipească jivina de suport printr-un atât de infim punct de contact; trupul animalului, proiectat în aer într-un unghi primejdios, s-ar fi dezlipit imediat de bază. Poate că era momentul să se dea bătut și să înceapă să poarte ochelari. Iată-l, un văduv, în vârstă de patruzeci și șapte de ani, savurând o pensionare timpurie, un om liber, aproape în toate înțelesurile cuvântului: ce rost avea să nege cu încăpățânare adevărul evident, anume că era un om obosit, își câștigase dreptul la odihnă și avea nevoie de odihnă. Uneori îl ardeau ochii; câteodată literele se încețoșau pe pagină, mai ales noaptea, la lumina lămpii de pe noptieră. Și totuși, întrebarea aceea capitală rămăsese fără răspuns. Din moment ce animalul era mai greu decât baza și se proiecta aproape în întregime dincolo de ea, cum de nu se răsturna? Dacă punctul de contact ar fi fost întărit cu un adeziv, s-ar fi desprins de multă vreme. Și dacă jivina arăta intactă, unde se ascundea cusurul invizibil? De unde provenea senzația că, pe undeva, se ascundea o fisură? Dacă exista vreun truc ascuns, care era acesta? În cele din urmă, impulsionat de acea vagă furie – Yoel se simțea furios chiar și pe această furie care încolțise în el, pentru că îi plăcea să se considere un om calm, perfect stăpân pe emoțiile lui – a apucat animalul de gât și a încercat să rupă vraja, nu chiar prin forță, dar eliberând magnifica sălbăticiune din chinul misterioasei încleștări. Poate că în felul acesta o să dispară și invizibilul cusur. — Vai de mine, a intervenit agentul imobiliar. Ar fi păcat să o stricați. Nu vreți să mergem să aruncăm o privire la magazia din grădină? S-ar putea ca grădina să vi se pară cam neglijată, dar nu-i nevoie decât de o dimineață de lucru ca să fie pusă la punct și să arate strălucitoare ca rouă. Cu delicatețe, ca într-o subtilă mângâiere, Yoel și-a plimbat degetul în jurul tainicei legături dintre animat și inanimat. Până la urmă, statueta nu era opera unui amator, ci a unui artist dotat cu viclenie și forță. O clipă, i-a fluturat în minte amintirea ștearsă a unei icoane bizantine care reprezenta răstignirea: și acolo exista ceva neplauzibil și totuși impregnat de durere. A dat de două ori din cap, de parcă, în cele din urmă, căzuse de acord cu el însuși să pună capăt dezbaterii lăuntrice. A suflat ușor peste statuetă, vrând parcă să îndepărteze un invizibil fir de praf, sau poate amprentele propriilor lui degete, apoi a așezat-o la loc pe raftul cu bibelouri, între o vază de sticlă albastră și o cădelniță de alamă. — E-n regulă, a rostit. O iau. — Poftim? — Am hotărât să o iau. — Ce să luați? a întrebat agentul derutat, privindu-și clientul cu oarecare suspiciune. Părea să fie un om dintr-o bucată, dur, adânc înfipt în ascunzișurile lăuntrice ale propriei lui făpturi, un tip stăruitor, dar, în același timp, distrat, absent. Stătea nemișcat, cu fața spre etajera cu bibelouri și cu spatele spre el. — Casa, a răspuns, calm, omul. — Cum, chiar așa, pe nepusă masă? Nu vreți să vedeți grădina? Sau magazia? — Am spus că o iau. — Și sunteți de acord cu chiria de nouă sute de dolari pe lună, plătibilă pe o jumătate de an în avans? Cheltuielile pentru reparații și impozitele căzând în răspunderea dumneavoastră? — De acord. — Doamne, dacă toți clienții mei ar fi ca dumneavoastră! a chicotit agentul. Aș putea și eu să-mi petrec toată ziua la mare. Am un hobby: canotajul. Nu vreți să încercați mai întâi mașina de spălat și cuptorul electric? — Te cred pe cuvânt. Dacă se vor ivi ceva probleme, ne putem oricând întâlni. Du-mă la biroul dumitale și să terminăm cu hârțogăria.              

  Rime despre viață și moarte de Amos Oz       Întrebările obişnuite sunt: De ce scrii? De ce scrii aşa? Vrei să-ţi influenţezi cititorii? Şi, dacă da, în ce fel? Ce rol au poveştile tale? Ştergi şi corectezi tot timpul ceea ce aşterni pe hârtie, sau eşti un scriitor inspirat? Cum este să fii un scriitor renumit şi cum îţi afectează asta familia? De ce vezi aproape întotdeauna numai latura negativă a lucrurilor? Ce părere ai despre alţi scriitori, cine te influenţează şi pe cine nu poţi suporta? Şi, apropo, cum te defineşti? Cum le răspunzi celor care te contestă, cum te simţi când se întâmplă acest lucru? Cât de tare te afectează asemenea atacuri? Scrii de mână, sau la calculator? Cam cât câştigi de pe urma unei cărţi? Inventezi poveştile pe care le scrii, sau te inspiri din viaţa de zi cu zi? Ce crede fosta ta soţie despre personajele feminine din cărţile tale? De ce ţi-ai părăsit şi prima, şi a doua soţie? Ai un program de scris, sau scrii numai când ai inspiraţie? Eşti un scriitor angajat? Dacă da, ce cauză susţii? Poveştile tale sunt autobiografice, sau rodul imaginaţiei tale? Şi, lucrul cel mai important dintre toate, artist fiind, cum se face că viaţa ta nu este agitată? Am putea spune chiar că este destul de monotonă. Sau poate că există încă o mulţime de lucruri pe care nu le cunoaştem despre tine? Cum se face că un scriitor, un artist ca tine, are o slujbă de contabil? E doar un mijloc de a-ţi câştiga existenţa? Şi, spune-mi, contabilitatea nu alungă muza?          Sau poate că dispui şi de alte mijloace de trai, mai puţin licite? Poate ne dai şi nouă câteva sfaturi în acest sens? Şi poate ne zici şi nouă, te rugăm, pe scurt şi în cuvintele tale, ce anume ai vrut să spui în ultima ta carte?          Există răspunsuri înşelătoare şi răspunsuri în doi peri. Răspunsuri simple şi directe nu există.          De aceea scriitorul se va opri într-o cafenea micuţă, la trei sau patru străzi de Casa de cultură „Shunia Shor”, unde, în seara aceasta, are loc o întâlnire literară. Cafeneaua e strâmtă şi întunecoasă, înăbuşitoare şi, tocmai de aceea, numai bună pentru el. Va sta aici şi se va concentra asupra acestor întrebări (de când se ştie ajunge întotdeauna cu o jumătate de oră sau patruzeci de minute înainte de începerea evenimentului şi de fiecare dată trebuie să îşi caute câte ceva de făcut până îi vine rândul). Îi cere unei chelneriţe obosite, cu sâni generoşi şi îmbrăcată într-o fustă scurtă, să şteargă masa la care stă, dar suprafaţa devine mai lipicioasă decât înainte. Poate că nici cârpa nu era prea curată.          Scriitorul se va holba în tot acest timp la picioarele chelneriţei, sculpturale şi frumoase, al căror singur cusur sunt gleznele puţin cam groase. Apoi îi va privi cu coada ochiului chipul, O faţă drăguţă, luminoasă, cu sprâncene îmbinate. Părul îi e legat cu un elastic roşu. Scriitorul va simţi un iz de transpiraţie şi săpun, miros de femeie obosită. Prin materialul fustei se vede linia chiloţilor. Ochii lui rămân aţintiţi acum asupra acestui loc: o uşoară asimetrie pe fesa stângă îl stârneşte. Ea va vedea că-i măsoară picioarele, coapsele, fesele şi va ofta dezgustată, părând să spună: termină odată!          *          Din politeţe, scriitorul îşi va muta privirea, va comanda omletă şi salată, o chiflă şi o ceaşcă de cafea, va scoate o ţigară din pachet şi o va strânge între degetele care îi vor susţine obrazul: chipul lui capătă o expresie plină de spiritualitate, de care chelneriţa nu se lasă impresionată, răsucindu-se pe călcâie şi dispărând îndărătul uşii bucătăriei.          În timp ce îşi aşteaptă omleta, scriitorul îşi imaginează prima dragoste a acestei chelneriţe (se hotărăşte să o numească de acum înainte Riki): la doar şaisprezece ani, s-a îndrăgostit de portarul de rezervă al echipei Bnei Yehuda, Charlie, care odată, într-o zi ploioasă, şi-a făcut apariţia la volanul maşinii sale, Lancia, în faţa salonului de înfrumuseţare la care lucra ea şi a răpit-o de acolo. Au petrecut împreună trei zile, într-un hotel din Eilat (unchiul lui era coproprietar al acelui hotel). În Eilat, el i-a cumpărat o rochie uluitoare, cum aveau cântăreţele grecoaice, o rochie cu monede micuţe de argint şi tot tacâmul, dar după numai două săptămâni a părăsit-o şi s-a întors din nou la hotel, de data aceasta împreună cu una care ieşise pe locul al doilea la concursul Miss Litoral. Iar Riki, în toţi cei opt ani care au trecut de atunci şi pe întreg parcursul celor patru relaţii avute după aceea, nu a încetat să viseze că într-o zi el se va întoarce: aşa îi era firea, uneori era îngrozitor de furios pe ea, i se şi făcea frică, se simţea în pericol, fiindcă se purta ca şi când şi-ar fi ieşit din minţi, pentru ca imediat după aceea, pe neaşteptate, să se potolească şi să îi ceară iertare, ca un copil, îmbrăţişând-o, spunându-i pisi-pisi, sărutând-o pe gât, gâdilând-o puţin cu respiraţia lui caldă, dezmierdând-o cu vârful nasului şi sărutând-o cu blândeţe, ceea ce o făcea să se înfioare de o plăcere dulce ca mierea, apoi ridicând-o în braţe cu un gest ferm şi aruncând-o în sus ca pe o pernă, până ce ea striga măiculiţă, dar el o prindea, ca întotdeauna, exact în ultima clipă, şi o strângea cu putere la piept, să nu o scape. Ii plăcea să o dezmierde îndelung cu vârful limbii îndărătul fiecărei urechi, ba chiar şi înăuntrul lor, apoi puţin în locul acela de la ceafa, exact unde creşte un păr moale ca puful, până când plăcerea aceea dulce precum mierea se transforma în pasiune. Charlie nu a ridicat niciodată palma asupra ei şi nici nu a insultat-o. A învăţat-o cum să danseze lipită de partenerul ei, a învăţat-o să poarte bikini, să stea la soare dezbrăcată, întinsă pe burtă, să închidă ochii şi să îşi imagineze tot felul demascări, dar a fost şi ultimul bărbat care i-a spus cat de bine o prind cerceii lungi, cu pietre verzi, punându-i în evidenţă frumuseţea feţei şi a gâtului.          Însă curând după aceea a fost forţat să returneze Lancia şi i-au pus mâna ruptă în ghips, iar el s-a întors din nou la Eilat, de data aceasta cu o altă fată, Lucy, care ieşise pe locul al doilea la concursul Miss Litoral, şi înainte de a pleca i-a spus, vezi tu, pisi, chiar îmi pare foarte rău, dar încearcă să mă înţelegi, dacă e să fim cinstiţi, Lucy a fost înaintea ta şi, ca să ţi-o spun pe şleau, Lucy şi cu mine nu ne-am despărţit niciodată cu adevărat, numai ne-am ciondănit puţin şi am luat o pauză o vreme, dar acum pur şi simplu ne-am regăsit şi cu asta basta, iar Lucy m-a rugat să îţi spun că nu este supărată pe tine, no hardfeelings, şi vei vedea, pisi, că după o vreme vei depăşi încetul cu încetul episodul despărţirii noastre şi îţi vei găsi, cu siguranţă, un bărbat mult mai potrivit decât mine, deoarece adevărul e că meriţi pe cineva mai bun ca mine, meriţi bărbatul cel mai bun din lume.          Dar cel mai important lucru, pisi, este ca şi tu, şi eu să rămânem numai cu amintiri frumoase.          În cele din urmă, Riki i-a dăruit unei verişoare rochia aceea grecească, plină de bănuţi de argint, iar bikiniul l-a îndesat în fundul unui sertar plin de ace şi aţe pentru cusut, uitându-l acolo: bărbaţii nu pot fi altfel, pur şi simplu aşa sunt ei plămădiţi, dintr-un aluat de proastă calitate, dar cu toate acestea, după părerea ei, nici femeile nu sunt mult mai breze, şi de aceea poveştile de dragoste se termină aproape întotdeauna prost.          A trecut deja destul de multă vreme de când Charlie nu mai face parte din echipa Bnei Yehuda.          Acum are familie şi trei copii şi o fabrică în Holon, care produce sisteme de încălzire folosind energia solară, aprovizionând chiar şi teritoriile palestiniene şi Ciprul. Dar ce s-a întâmplat cu Lucy? Cu picioarele ei zvelte? Să ne imaginăm cum s-a sfârşit povestea ei. Oare şi de ea s-a descotorosit Charlie după ce s-a plictisit? Dacă aş avea adresa ei sau numărul de telefon, dacă aş avea destul curaj, aş căuta-o. Am bea o cafea.          Am sta de vorbă. Poate chiar am deveni prietene? Acum nu îmi mai pasă de el câtuşi de puţin, în schimb mă gândesc la ea. Pe el nu mi-l mai amintesc nici măcar cu dezgust, dar îmi aduc aminte de ea destul de des: poate pentru că acum trece prin ce am trecut eu? Oare şi pe ea o alinta în timp ce stăteau culcaţi pe pat, spunându-i pisl? Râdea şi îi dezmierda buzele cu vârful nasului? O ajuta să se descopere, să îşi cunoască trupul, ghidându-i cu blândeţe mâinile? Dacă aş reuşi să o găsesc şi să vorbim despre toate lucrurile astea, poate că în cele din urmă am deveni prietene.          Între o femeie şi un bărbat nu există loc pentru prietenie, dacă între ei s-a strecurat pasiunea. Iar dacă nu există pasiune, între ei nu e loc pentru nimic. Dar între femei, mai ales între două femei care au avut parte de multă suferinţă şi dezamăgire provocate de bărbaţi, cu atât mai mult între două femei care au suferit din pricina aceluiaşi bărbat… Poate că tocmai de-asta ar trebui să încerc să o găsesc pe Lucy.          *          La o masă din apropiere stau doi domni care par că nu se grăbesc nicăieri, amândoi la vreo cincizeci de ani. Unul dintre ei atrage atenţia: e un bărbat corpolent, complet chel, cu un chip serios, şi care seamănă cu personajele negative din filmele poliţiste. Bărbatul mai scund e mai ponosit, chiar zdrenţăros; e expansiv, iar chipul lui arată că e gata să dăruiască admiraţie sau compătimire oricui ar avea nevoie. Scriitorul îşi aprinde o ţigară şi îşi închipuie că e un funcţionar mărunt sau un agent de vânzări care se ocupă de fonduri.