Basme si povesti pentru copii

Roman Năzdrăvan de Nicolae Filimon A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă. A fost odată trei fraţi olteni, dintre care unul era năzdrăvan. Într-o zi îşi ascuţiră coasele şi plecară pe o câmpie. După ce merseră şi iar merseră, dederă peste o livede de fân mare. Ei se opriră în loc şi o priviră; dar fratele cel mai mare zise:         – Ştiţi voi una, mă?         – Ştim, daca ne vei spune, răspunseră ceilalţi doi fraţi.        – Ai, mă, să ne-ncercăm coasele prin ăst fân verde.         – Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, şi îndată începură amândoi să cosească la fân; dar n-apucară să sfârşească vorba bine şi zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure şchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mână, dar Roman Năzdrăvan le zise:         – Nu vă temeţi, măre, lăsaţi pe mine, că-i viu eu de hac.         Zmeul din ce în ce s-apropia, iar când fu aproape de dânşii, învârti buzduganul de trei ori şi zise:         – Cine sunteţi voi, bre, dă mi-aţi turburat izvoarele şi mi-aţi încurcat livezile?         – Suntem nişte oameni săraci şi nemernici, măria-ta, să nu-ţi faci păcat cu noi.         – Ai, sculaţi-vă, că vă iert, zise zmeul cu şiretlic, dar fiindcă aţi început livedea, cosiţi-o toată şi diseară să veniţi acasă să vă plătesc.         Câtetrei fraţii se puseră pe cosit şi cosiră zi de vară până seara; dar când înnoptă, veni zmeul şi-i luă cu dânsul acasă, ca să le plătească. Ajungând acasă, zmeul fluieră de trei ori şi numaidecât sări buzduganul din cui şi puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pâine, o strachină cu apă, o lingură şi o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.         Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:         – Să trăieşti, măria-ta! noi suntem nişte oameni săraci, învăţaţi să mâncăm cum om putea şi să bem ce-om putea. Dă-ne pâinea aia de colo, strachina cu apă, lingura şi plosca şi ne va fi de ajuns.         Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan şi tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte şi-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gând ca să vie peste noapte, să le taie capetele.         Roman Năzdrăvan simţi şiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic şi, ca să înşele şi mai bine pe zmeu, luă plosca şi se duse în beci, împreună cu fraţii lui, iar după aceea scoase din traistă un fluier de prun şi începu să cânte:         Fluieraş frumuşel,         Mititel, gingăşel,         Dacă tu mă iubeşti,         Vin-acum să-mi slujeşti.         N-apucă să sfârşească cântecul şi d-odată veniră patru păsări măiestre şi puseră o masă cum se pune la domni şi la împăraţi. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicele zmeului şi le dete de băut până se îmbătară şi adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor şi se îmbrăcă el şi fraţii lui cu dânsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbăteşti şi se duseră să se culce. Dar abia ce începură să aţipească de somn şi zmeul veni cu paloşul să le taie capetele. Văzându-i însă îmbrăcaţi muiereşte, merse înainte şi tăie capetele slujnicelor, apoi se duse şi se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalţi doi fraţi şi o apucară la sănătoasa.         Se duseră şi iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvântul din poveste înainte mai lung şi mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se găteşte, Dumnezeu în casă la noi soseşte. Se duseră trei zile şi trei nopţi şi dederă peste un palat mândru şi frumos şi se puseră câtetrei la poartă.         Împăratul îi văzu după geam şi trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rândaşi la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine şi să-l facă copil în casă.         Nu trecu mult timp şi împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curţii împărăteşti. Fraţii lui, cum auziră aceasta, hotărâră să-l piardă.         Într-o zi, când împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieşiră înainte cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, să trăieşti, măria-ta, întru mulţi ani! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ţi aducă cloşca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot şi cu limba de doi.         Împăratul chemă numaidecât pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Fraţii tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloşca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.         – E, e, măria-ta, cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun este Dumnezeu, o să-ţi aduc cloşca, măcar de-aş şti că-mi voi răpune viaţa.         – Să ştii, Romane, adăogă împăratul, că daca nu-mi vei aduce cloşca, unde-ţi stă picioarele o să-ţi stea capul.         N-apucă să plece împăratul, şi Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat şi, ajungând la odaia unde era cloşca închisă, se făcu pai de mătură şi intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcându-se iarăşi om, zise cloştii:         – Fă, cloşcă, vino cu mine!         Cloşca începu să strige:         – Sari, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan! Zmeul veni numaidecât cu paloşul în mână, dar Roman se făcu grăunte de mei şi se puse după uşă. Zmeul, văzând că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brâu şi trase cloştii o bătăiţă ţeapănă. Roman se făcu iar om şi zise:         – Fă, cloşcă, vii tu cu mine ori ba?         – Viu, răspunse cloşca.         Atunci Roman luă cloşca cu pui cu tot ş-o dete împăratului, zicându-i:         – Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit.         Împăratul luă cloşca şi dete lui Roman două căuşe de galbeni şi se duse, iar Roman se puse în scară şi începu să-i numere. Din întâmplare, fraţii lui tocmai atunci treceau cu hârdăul cu apă la grajd; văzând însă pe Roman numărând bani, zise unul către celălalt:         – Văzuşi, mă, ce de bani a câştigat afurisitul de Roman?         – Las’ pe mine, mă, că ţi-l voi aşeza eu pe dânsul.         A doua zi, când ieşi împăratul la plimbare, ei veniră iarăşi la scară cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ţi aducă armăsarul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat.         Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Auzi, mă, Romane, ce zic fraţii tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat!         – Să trăieşti, măria-ta! Cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun e Dumnezeu.         După aceea încălecă calul, se duse la zmeu şi, intrând în grajd, zise armăsarului:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         Armăsarul, cum auzi acestea, strigă:         – Sări, stăpâne, că mă ia Roman Năzdrăvan!         Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloşul într-o mână şi cu biciul de foc într-alta şi zise calului:         – Unde este Roman Năzdrăvan, bre? Calul se uită împrejur şi nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai şi intrase în iesle; atunci zmeul, văzându-se înşelat, se puse cu biciul pe cal şi îi muie binişor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui.         Roman, văzându-se iarăşi numai cu calul, îi zise:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         – Acuma viu, stăpâne, dar înainte de a pleca, sapă la picoarele mele cele dindărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit şi altul cu argint; să iei două căuşe de argint şi să mă stropeşti de la mijloc până la coadă şi să-ncalici pe mine.         Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dânsul şi se duse. Dar ce mândreţe, Doamne! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint şi atât de frumos, încât la soare te puteai uita, dar la dânsul, ba.         Când ajunse Roman la împărăţie, împăratul tocmai se întorcea de la plimbare; îi dede calul şi luă patru căuşe de galbeni.         Fraţii lui însă văzu toate acestea şi ziseră unul către altul:         – Bre! ce dă bani a câştigat nelegiuitul!         – Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ţi-l pui eu bine pe dânsul!         A doua zi, când împăratul se plimba prin grădină, fraţii lui Roman Năzdrăvan îi ieşiră înainte şi-i ziseră:         – Luminate-mpărate, să-ţi lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ţi aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat.         – Dar asta este cu neputinţă, răspunse împăratul.         – Ştim prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru aşa s-a lăudat.         Împăratul chemă pe Roman şi-i zise:         – Aşa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat?         – E, luminate-mpărate, cine m-a pârât la măria-ta, nu m-a pârât să mă crească, ci m-a pârât să mă piardă; dar fie, mă leg să-ţi aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu şase bivoli, să-mi dai şase dulgheri, şase tâmplari şi şase fierari, şi treaba e făcută.         Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car şi apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară până seara; iar când fu aproape de palatul zmeului, se făcu moş bătrân cu barba şi sprâncenele până la pământ. Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieşi în cale şi-i zise:         – Ce cauţi, moşule?         – Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoţul de Roman Năzdrăvan şi am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul.         – Bucuros, moşicule!         Atunci Roman tăie plopul şi numai cât clipeşti din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar când veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului:         – Luminate-mpărate, ştii că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul şi să scape, şi atunci ne prăpădeşte pe toţi; fă bine de intră măria-ta în butoi şi, după ce l-oi înfunda, pune-ţi toată puterea să vedem, poţi să-l spargi?         Zmeul se supuse şi intră în butoi, iar dulgherii, tâmplarii şi fierarii înfundară butoiul şi, după ce îl legară cu lanţuri groase de fier, înjugară bivolii şi plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăţie şi deteră pe zmeu în mâna împăratului, viu nevătămat.         Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi:         – Luminate-mpărate, daca vrei să trăieşti, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa, nu se alege praf de tine şi de palatul tău.         Atunci împăratul porunci să aducă lemne şi, făcând focul, arse pe zmeu trei zile şi trei nopţi; iar Roman luă oasele zmeului şi le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece şi-i dete pe fie-sa de soţie. Roman căzu la pământ şi sărută poala împăratului, iar după aceea zise:         – Ştii una, luminate-mpărate; fraţii mei s-au lăudat că poţi să-i legi pe vârful unei şire de paie aprinsă şi că ei nu vor arde.         Împăratul porunci să-i lege şi, dându-le foc, arseră de se făcură cenuşă. Iar Roman trăi şi împărăţi şi împărăţeşte şi până în ziua de astăzi. Încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

Marele Pictor  de Emilia Plugaru          Vara, bună prietenă cu Toamna, gospodăreşte pe ici pe colo, chiar dacă vremea ei a plecat. Totuşi într-o bună zi Toamna îşi intră în drepturi. Odată cu ea vin şi ploile reci şi mărunte. Nu e frunză sau firicel de iarbă să nu tremure în faţa ploiţei ciobăneşti. Soarelui i se face milă de sărmanele frunze. Îşi trimite razele să le încălzească şi nu observă că din zi în zi el însuşi se împuţinează, se face mic, tot mai mic. Nu e de glumă, să încălzeşti luni în şir e lucru greu, a obosit bietul soare. Are nevoie de odihnă. Adoarme, moţăie, se trezeşte, mereu e somnoros, îşi zice că odihna e lucru minunat, dar cum să laşi vietăţile fără pic de căldură? Somnul însă îl ia pe neprins de veste. Doarme câteva zile, se trezeşte, priveşte şi nu-i vine să creadă. Pământul e inundat de lumină. Atât de mult aur soarele nu a mai văzut. Ce o fi? se întreabă. Apoi se dumereşte. Câteva raze nu s-au întors. Au rămas să vopsească, să coloreze, să lumineze copacii, fructele, dealurile şi vâlcelele.         – Tabloul pământului e minunat, îşi zice el şi e mândru, e foarte mândru. Cât timp razele rămase în frunze luminează, poate să lenevească un pic. Doar că… Pe ici pe colo ar mai fi de îndreptat câte ceva. Uite pe deluţul cela e bine să adauge un pic de roşu, pe celălalt un pic de portocaliu, poamei i-ar sta de minune în violet, iar merele… mărul e frumos dacă jumătate e galben, jumătate e roşu.         Şi Măria-sa Soarele îşi meştereşte rapid o pensulă, apoi fără să stea pe gânduri se implică în crearea unei capodopere de care cu toţii ne bucurăm în fiecare an.         Şi doar gospodina Toamnă nu-şi găseşte loc de atâtea trebi. Aleargă, strânge, adună, pune în hambare, nu vede lumea în jur! Abia după ce răsună muzica, însemnând că vinul în poloboace e fiert iar nunţile şi cumătriile-s în toi, îşi scoate şorţul, urcă pe un nouraş şi priveşte cu mândrie la gospodăria ei.         – Au! strigă brusc harnica Toamnă. Câtă frumuseţe, câtă culoare! Vezi? îi zice ea nouraşului, nu e pe lume o pictoriţă mai mare ca mine. Îţi place?         – Îmi place, bineînţeles, cum să nu-mi placă, răspunde nouraşul, numai că…         aceasta nu e opera dumitale, e a marelui Soare! El e marele Pictor!         – Ba eu sunt marea Pictoriţă! se înfurie Toamna. Ca să te conving voi crea imediat un nou tablou!         Cu un burete făcut din nori fioroşi, cenuşii, şterge rapid tot aurul. Pe ici, pe colo lasă pete de galben murdar şi fiindcă pentru ea culoarea gri e cea mai preferată, pământul acum e colorat în gri.         – Hm… exclamă Toamna mândră de sine, nu am ce zice… Sunt talentată. Nici nu se compară cu ce era înainte… Hei!         Îl strigă pe nouraş, dar acesta nu mai e căci brusc Soarele se trezeşte, alungă norii, priveşte spre pământ şi vai! Nu are cuvinte.         – E trebuşoara Toamnei, nu poate Soarele de necaz. E imposibil să refacă ceva… La primăvară, la primăvară le va drege pe toate… Acum o va chema pe bătrâna Iarnă care va îmbrăca Pământul într-o mantie albă şi strălucitoare.         În scurt timp culoarea gri e acoperită, Toamna, agitată, nu pricepe ce se întâmplă, dar Iarna nu-i dă răgaz. Îşi continuă nestingherită munca.         – A venit Iarna! A venit Iarna! strigă mulţime de copilaşi.         Săniuţele sunt scoase din case şi duse la derdeluş. Bucurie, voie bună, râsete şi veselie! Şi doar sărmana Toamnă nu pricepe ce se întâmplă.         – Încă e toamnă, porneşte să le zică tuturor, însă nimeni nu-i dă atenţie aşa că într-un târziu se dă bătută şi pleacă. La anul neapărat va încerca din nou să-l convingă pe nouraş că nu Soarele, ci ea e marele Pictor!

Blaniţă Neagră  de Emilia Plugaru         Bob şi Fil, doi ursuleţi durdulii, aleargă prin pădure şi strigă:         – Hei, prieteni! Veniţi iute şi vedeţi ce minunăţie de frăţior ne-a adus în astă seară barza! Dănn al nostru nu seamănă deloc cu ceilalţi ursuleti!         – Da, zic prietenii lui Bob şi Fil, Dănn e altfel. Are blăniţa neagră, nu brună. Iar ochişorii îi sunt ca două mărgeluţe strălucitoare. Când va creşte – vom fi şi prietenii lui! Coţofana Carra, imediat ce aude noutatea, fără să-l cunoască pe Dănn, străbate pădurea în lung şi-n lat trâmbiţând entuziasmată: "Carrr! Carrr! Carrr! În pădurea noastră s-a ivit pe lume o minunăţie de ursuleţ cu blăniţa neagră, neagră! Cu botişorul roşu, roşu! Grăbiţi-vă la casa bătrânilor urşi de lângă Poieniţa Murilor! Veţi avea o mare surpriză! O mare surpriză!"         În scurt timp în bârlogul ursului Thimoti şi a ursoaicei Merri se adună toată spuma pădurii. Vine Lupul şi Lupoaica, Mistreţul şi Mistreţoaica, Vulpoiul şi Vulpoaica, Bursucul şi Bursucioaica, Ariciul şi Aricioaica. Şi toţi îi aduc lui Dănn cadouri. Lupul îi dăruieşte un cojocel, Vulpea – o pălărie cu pană, Mistreţul – un coş plin cu alune, Bursucul – un polobocel cu unt, iar nenea Arici – o superbă cutie cu creioane colorate.         – Pentru când va creşte mare, zice Ariciul. Toţi îl laudă pe Dănn, iar ursoaica Merri e foarte fericită:         – Dănn va ajunge vestit, şopteşte ea la urechea lui Thimoti. Altfel de ce ar fi venit atâta lume bună aici? Veselia curge gârlă. Oaspeţii sunt serviţi cu faguri de miere, cu mure-n ciocolată, cu bere spumoasă şi rece. Şi nimeni nu-i observă pe cei doi fraţi, pe Bob şi Fil.         – Fil, zice Bob foarte supărat. Toate cadourile, toată atenţia doar pentru ăsta micu? Cred că nu e corect. Hai să-i luăm cadourile.         – Să i le luăm?         – Da. Îi lăsăm doar cutia cu creioane colorate. De acord?         – De acord, răspunde Fil şi cât ai clipi în coşul cu alune nu rămâne zare de alună, polobocelul cu unt sună a gol, iar Bob, îmbrăcat în cojocel de cârlan, aleargă după Fil care poartă o pălărie cu pană pe cap. Abia după miezul nopţii oaspeţii se împrăştie şi cei ai casei se pregătesc de culcare. Dar nu reuşesc. Cineva bate în uşă. E Coţofana Carra care intră în casă fără să fie poftită:         – Ştiu, zice ea, e târziu, dar am fost ocupată. Foarte ocupată. Însă nu puteam să nu trec să-l văd pe micuţul Dănn. Doamne, Merri, continuă să trăncănească Carra, ursuleţul ăsta seamănă leit cu o jucărie pe care am văzut-o în vitrina unui magazin dintr-un oraş de-al oamenilor. Poate că Dănn… chiar e o jucărie?         – Ce tot trăncăneşti, Carra? Se supără ursoaica. Nu vezi? E un ursuleţ în carne şi oase.         – Ştiu, ştiu, am glumit, se dezvinovăţeşte coţofana. Că supărăcioasă mai eşti, Merri. Asemănarea lui cu acea jucărie nu e de rău, e de bine… Adică, vreau să zic că acest pui de urs nu va avea soarta unui urs obişnuit. Şi… va fi mare prieten cu oamenii. Mare… Va deveni vestit, zău… Dar nu reuşeşte Carra să-şi termine prorocirea că micuţul Dănn se aşterne pe un plâns sfâşietor. Părinţii încearcă să-l liniştească, nimănui nu-i pasă de oaspetele nepoftit şi coţofana se vede nevoită să plece.         – Ei, Fil, ei, Bob, zice Carra la despărţire, am impresia că frăţiorul vostru are de gând să vă dea mare bătaie de cap. Sunt convinsă că părinţii de azi înainte vor avea ochi doar pentru el. Ha, ha, ha! Am glumit, adaugă Carra şi pleacă.         – Bob, Fil, strigă mama ursoaică, veniţi să vă dea mama câte un pupic şi fuga în pătucuri! Dar Dănn se aşterne pe bocet şi frăţiorii rămân fără de pupicul promis.         – Vezi? îl ghionteşte Bob pe Fil. Carra a spus adevărul. Nimeni nu ne ia în seamă. Nimeni nu ne iubeşte. Pentru toţi doar plângăciosul ăla contează. Când eram ca el, continuă Bob culcat deja în pătuc, ţin minte precis – nu scoteam un sunet. Eram foarte cuminte, foarte cuminte…         – Nu ai de unde să ştii, Bob!         – Ba ştiu… Şi nu mă contrazice! Nu-ţi permit! Sunt fratele tău mai mare.         – Bine, mormăie Fil.         – Fil, începe iar Bob, aş vrea nespus de mult să o întâlnesc pe barza care ni la adus pe Dănn.         – De ce, se miră Fil.         – Cum adică de ce? Ca să-i frâng picioruşele. Nu putea să-l lase într-o altă ogradă?         – Eşti răutăcios, Bob. Dănn e fratele nostru. De aceea şi ni la adus nouă. Trec zile şi săptămâni. Micuţul Dănn o ţine într-un plâns. Chiar dacă ursoaica Merri şi ursul Thimoti îl îngrijesc cu toată dragostea, îl hrănesc cu toate bunătăţile, ursuleţul cu blăniţa neagră se linişteşte doar dacă mama îl strânge şi îl încălzeşte la piept.         – Fil, mormăie mereu nemulţumit Bob, noi doi parcă nu am mai avea mamă. Mama noastră acum îi aparţine doar lui. Îl urăsc, Fil. Zău.         – Vorbeşti prostii, Bob.         – Vorbesc prostii? Vrei să te convingi? Atunci hai să ne îmbolnăvim.         – Ai înnebunit? Cum să ne îmbolnăvim? Mie îmi place să fiu sănătos.         – Fil, nu de-adevăratelea. Ne prefacem că suntem bolnavi. O să vezi, nimeni nu o să alerge să ne ţină în braţe. Ne vor lăsa să murim. A doua zi Bob şi Fil se zvârcolesc în pătucuri, oftează, se ţin de burtică, urlă cât îi ţine gura: "Au! Au! Mă doare! Burta! Au!"         – Asta-mi mai lipseşte, se trage de blană ursoaica Merri. Thimoti, strigă ea, vezi ce se întâmplă cu Bob şi Fil!         – Aţi umblat prin gunoaie?! Se enervează tatăl urs. V-am spus de atâtea ori – lăbuţele să fie întotdeauna curate! Tot ce puneţi în gură – să fie bine spălat! O meritaţi!         – Au! Of! Of! Au! urlă Bob şi Fil.         – Liniştiţi-vă, se îmbunează Thimoti. Îl chem pe nenea Arici. Câte o injecţie la fiecare şi aţi scăpat de durere.         – Nu-u-u-u! Sar brusc din pătucuri cei doi fraţi ursuleţi. Gata! Ne-a trecut. Nu ne mai doare nimic. Suntem sănătoşi-tun! De data asta se supără Fil:         – Cât pe ce să înhaţ o injecţie din pricina ta, Bob. Doar ştii că mor de frica injecţiilor. Nu vreau să mai fiu de acord cu tine vreodată.         – Fil, se dezvinovăţeşte Bob, nu sunt eu vinovat. Vinovat e Dănn. O să mă răzbun pe mucosul ăla. O să vezi… Şi iată că într-o zi, când bietul Dănn abia aţipise, deşteptul de Bob i se strecură în pătuc şi fără milă îşi înfipse dinţişorii în picioruşul lui. Ţipete infernale. Bârlogul e întors cu fundul în sus.         – Thimoti! Unde eşti, Thimoti?! Strigă disperată ursoaica Merri. Vino, că moare Dănn!         – Moară dacă aşa îi este dat, nu se urneşte din loc Thimoti. Eu unul m-am săturat. Plec la casa de nebuni…         – Aoleu! Nu se poate să vorbeşti astfel, Thimoti! Ai teamă de Dumnezeu! Pleacă de-l cheamă pe medicul pădurii, pe nenea Arici! Repede, Thimoti! Ce stai?! Nenea Arici Îl consultă pe Dănn. Observă doar o mică zgârietură la picioruş, în rest e sănătos tun.         – Nu are nimic, zice nenea doctor. E un adevărat urs. Pentru prima dată văd un bolnav care… nu e bolnav. Nu pricep ce o fi cu el… Cred… că e deocheat. Chemaţi-o pe Carra. Ea e mare specialistă în descântece. Thimoti imediat e trimis să o găsească pe Carra. Dar Carra nu e de găsit. Aproximativ peste o săptămână Cara le bate la uşă.         – Carra, o îmbrăţişează Mărri ca pe cea mai bună prietenă, e nevoie de ajutorul tău! Micuţul Dănn e deocheat. Descântă-l, Carra! Te rog.         – O, da! Răspunde mândră de sine coţofana. Descântecele sunt pasiunea mea. Nu vă faceţi griji! Dănn va fi sănătos cât ai zice peşte. Ei, flăcăilor, îi observă Carra pe cei doi frăţiori, nu e aşa că am avut dreptate? Dănn vă dă mare bătaie de cap? Despre asta însă vorbim mai târziu. Acum iute la izvor după apă neîncepută! Altfel descântecul nu va avea nici o putere.         – Bob, Fil, strigă tatăl Thimoti, mai sunteţi aici?!         – Vezi? Zice Fil în drum spre izvor. În loc să sforăim în pătucuri – alergăm ca nebunii cu noaptea-n cap. Ţi-a trebuit?         – Ce?         – Să-l muşti?         – Floare la ureche, răspunde Bob. Nu ştii ce-o să urmeze. Apa e adusă. Coţofana îl stropeşte pe Dănn. Apoi poartă un cuţitaş nou–nouţ pe spinarea lui făcând semnul crucii şi descântecul începe:                         Păsărică albă, cu dalbă, şopteşte Carra aşa ca să audă cu toţii,                         În cer ai zburat şi trei picături de lapte pe o piatră au picat!                         Şi piatra-n patru a crăpat!                         Aşa să crape ochii cui deoache!                         De o fi Dănni deocheat de vânt – să-i crape calul!                         De o fi deocheat de câmp – să i se usuce florile,                         De o fi deocheat de pădure – să i se usuce rădăcinile,                         De o fi deocheat de parte bărbătească – să-i crape…         – Fil, îl ghionteşte Bob pe frate–său, hai în curte!         – Nu, Bob, vreau să ascult…         – Fil, e grav… Dacă doamne fereşte noi l-am deocheat? Îţi dai seama ce se va întâmpla?         – Ce?         – Ne vor crăpa ochii.         – Aoleu!         – Fil, mi-e frică, scânceşte Bob. Ce facem?         – Ce facem, ce facem… Plecăm de acasă.         – Unde?         – În pădure. Stăm până dimineaţă. Dacă nu ni se întâmplă nimic – ne întoarcem.         – Şi dacă ni se întâmplă?         – Atunci… Nu ne mai întoarcem. Vom trăi orbi şi singuri… Nimeni nu bagă de seamă când cei doi ursuleţi dispar. Între timp Dănn, văzându-se scăpat din braţele Carrei, adoarme. Carra, încărcată cu de toate, pleacă. Merri se cuibăreşte alături de puiul ei drag, iar Thimoti… Thimoti nu are probleme cu somnul:         – Sforrr! Sforrr! Sforrr! Sforrr! Când se trezesc, e deja întuneric.         – Thimoti, îşi aminteşte mama ursoaică, pe unde o fi Bob cu Fil? E târziu. Cheamă-i acasă. Dar Bob şi Fil nu sunt de găsit. De cum se îndepărtează de casă, ursuleţii dau de o poieniţă doldora cu pomuşoare dulci. Se ghiftuiesc, uită de necazuri, se culcă şi adorm imediat. Se trezesc când soarele e spre asfinţit. În pădure se furişează noaptea.         – Fil, e speriat Bob, nu văd nimic! Am orbit! Sunt orb, Fil!         – Şi eu, Bob. Linişteşte-te. O să ne treacă. Să ne continuăm somnul. Somnul e de leac.         – Nu o să ne treacă! Acum pricepi câte ni se întâmplă de când în viaţa noastră a apărut Blăniţă Neagră? Îl urăsc, Fil!         – Nu din pricina lui Dănn ni se întâmplă, Bob. Ci fiindcă nu e bine să urăşti… Eu aşa cred…         – Uf… Nu ştiu… Poate… Şi cei doi ursuleţi se ghemuiesc unul lângă celălalt, suspină, suspină, apoi somnul îi ia în împărăţia sa. Dimineaţa, când soarele îşi plimbă razele prin cele mai îndepărtate unghere, iar păsărelele îşi varsă trilul peste pădure, Bob şi Fil deschid ochii.         – Fil, sare din culcuş Bob, te văd sau mi se pare?         – Mă vezi, Bob. Şi eu te văd.         – Asta-nseamnă că nu am orbit?         – Poate că am orbit… Numai că atunci… dormeam. Acum ne-am trezit şi suntem iar văzători…         – Ce facem, Fil?         – Ne întoarcem acasă.         – Hai să ne întoarcem. Mi-e foame şi mi-e dor de mama.         – Mie chiar şi de Blăniţă Neagră mi-e dor.         – Nu-mi vorbi de el, altfel rămân în pădure. Şi vei avea doar un singur frate – pe Dănn. Fil cu Bob se strecoară tiptil în casă, îşi trag cearşafurile peste cap şi se prefac că dorm.         – Sforrr! Sforrr! Sforrr! Îi aude mama ursoaică.         – Thimoti, îl cheamă ea pe bătrânul urs, vino să vezi… S-au întors Fil cu Bob. Nimeni nu-i ceartă. Pentru prima dată cei trei fraţi ursuleţi se joacă împreună. Blăniţă Neagră e foarte fericit, iar mama ursoaică îşi priveşte puii cu multă dragoste. Dar trec câteva zile şi micuţul Dănn iarăşi e cu ochii în lacrimi. Frăţiorii săi aleargă cu prietenii prin pădure, iar el rămâne singur-singurel în casă. Ca să-i treacă de urât îşi ia cutia cu creioane colorate de la nenea Arici şi desenează. Desenează tot ce vede în jur. Această ocupaţie îi place atât de mult, încît uită că e singur şi că nimeni nu-l iubeşte. Când o vede pe mama îşi întinde lăbuţele şi dacă se pomeneşte în braţe – se lipeşte strâns-strâns de ea, de parcă s-ar teme să nu o piardă.         – Priveşte-l, Fil, o alintătură fără de pereche. Se anină de mama ca scaiul. Mi-e scârbă, zău, se revoltă Bob. Să-l învăţăm minte, Fil. Să nu-l luăm niciodată cu noi la joacă. Promite-mi că aşa vei face!         – Nu-ţi promit, Bob. Blăniţă Neagră e fratele meu. Acum e mic, dar când va creşte…         – Atunci socoteşte că eu nu-ţi mai sunt frate. Alege pe unul din noi!         – Uf, Bob… Te aleg pe tine, oftează Fil. De la o vreme până şi ursoaica Merri se enervează pe Dănn.         – Da’ lasă-mă–n pace odată, strigă ea iritată. În loc să alergi de rând cu ceilalţi pe afară, te ţii mereu de blana mea! Ruşine!         – Bob! Fil! Îi cheamă ursoaica într-o zi pe cei doi frăţiori mai mari, veniţi încoace!         – Ne-ai strigat, mamă?         – Da. Luaţi-l pe Dănni şi plecaţi în Poieniţa cu Mure. Acolo unde creşte un arbore înalt cu o scorbură adâncă. Să nu vă întoarceţi până deseară. Aici e prea cald.         – Ne ducem, dar fără de Dăn, mormăie Bob. Ursoaica însă îl priveşte ameninţător şi Bob ştie că o labă de-a ei cântăreşte greu. Astfel, pentru prima dată Dănn se pomeneşte în Poieniţa cu Mure. În poieniţă iarba e verde, cresc o mulţime de floricele şi e foarte răcoare.         – Dănn, zice Bob, noi plecăm şi ne vom întoarce foarte târziu. Să nu te urneşti de aici! S-ar putea să te rătăceşti, şi atunci nu o mai vezi niciodată pe mama.         – Ha, ha, ha! râde răutăcios Bob. Ai înţeles, Dănn?         – Am înţeles, scânceşte Dănn. Fraţii revin în poieniţă abia spre seară. Chinuit de singurătate, flămând, obosit – Dănn e atât de bucuros când îi vede încât îi cuprinde, mai întâi pe Bob, apoi pe Fil.         – Hm, se scarpină după ureche Bob. Puştiul ăsta nu e chiar atât de nesuferit… Dănn, adaugă el, ia seama, nimeni nu trebuie să ştie nimic. Toată ziua am stat aici împreună cu tine. Ai înţeles?         – Da, răspunde Dăn şi Bob e convins, puştiul nu va sufla o vorbă. Acum însă de fiecare dată când pleacă în poieniţă, ursuleţul cu blăniţa neagră ia cu sine şi cutia cu creioane colorate. Adună foiţe de mesteacăn, se sprijină de arborele bătrân şi ziua-ntreagă desenează. I se pare că nimic nu e mai frumos pe lume decât florile ce-l înconjoară.         – Mai întâi desenează-mă pe mine, îl roagă câte-o floricică.         – Ba pe mine, iese-n faţă altă floricică.         – Nu uita nici de noi, se zbenguie pe fundul izvorului ce curge chiar la picioarele lui câţiva peştişori argintii. În poiană Dăn îşi face o mulţime de prieteni. Acum, lipsa fraţilor nu-l mai afectează. Seara se întoarce acasă cu un teanc mare de desene.         – Mâzgăleli, zice ursoaica Merri.         – Mai bine ar aduna mure, cum face Bob şi Fil, adaugă tatăl Thimoti. Şi doar coţofana Carra văzând desenele micului ursuleţ plesneşte din aripi:         – Doamne, Merri, zice ea, Dănn e un adevărat pictor! Ar trebui să-l daţi la vreo şcoală! Să nu i se piardă talentul!         – Care şcoală, Carra? Ce talent? Care pictor? Desene obişnuite.         – Merri, insistă coţofana, ai o minunăţie de pui. Eh, să am eu unul ca el… Gândeşte-te bine ce faci, Merri.         – Linişteşte-te, Carra. Nimic ieşit din comun… Aşa credeam şi eu la început… Acum nu mai cred.         – Păcat, nu se dă bătută Carra. Mare păcat… Dănn e foarte necăjit că părinţii nu-i apreciază desenele. În schimb fraţii continuă să-l invidieze.         – Fil, zice Bob, Dăni are lăbuţe să deseneze, iar noi avem lăbuţe doar ca să culegem mure? Nu e corect, Fil.         – Nu e corect, Bob. Şi de atunci, venind în Poieniţă, Bob şi Fil îl obligă pe Dănn să umple coşurile cu mure. Dar în ajutorul lui Blăniţă Neagră sar păsărelele şi coşuleţele sunt umplute foarte repede. Într-una din zile o arşiţă năprasnică se abate peste florile din Poieniţă.         – Ni-e sete, Ni-e sete, abia de şoptesc bietele floricele. Ursuleţul îşi umple guriţa cu apă şi repejor, rând pe rând, le stropeşte pe toate.         – Ne-ai salvat, îi mulţumesc florile şi îl sfătuiesc să se ascundă de arşiţă. Dănn se doseşte în scorbura adâncă. Pe fundul scorburii e un aşternut moale de muşchi, e răcoare, e plăcut şi ursuleţul adoarme. În Poieniţă dorm fluturaşii, dorm peştişorii. Când se întorc, Bob şi Fil găsesc doar coşurile pline. Dănn nu e de găsit. Îl caută, îl strigă – nu răspunde nimeni. Abia acum îşi dă seama Bob că niciodată nu l-a urât cu adevărat pe micuţul Blăniţă Neagră. Se roagă de pădure să-i redea frăţiorul. Vrea să-i spună cât de mult îl iubeşte. Dar pădurea rămâne mută. Nu vrea să-l audă… Spre dimineaţă Dănn se trezeşte. Iese din scorbură, îşi spală ochişorii şi nu se pricepe unde se află.         – Bună dimineaţa! Îl salută floricelele.         – Bună dimineaţa! Îl salută păsărelele.         – E dimineaţă? Se sperie ursuleţul. Asta-nseamnă că frăţiorii mei m-au părăsit. Nimeni nu mă iubeşte… nimeni, plânge Dănn.         – Noi te iubim, încearcă să-l consoleze floricelele.         – Şi noi! Ciripesc păsărelele.         – Şi noi! Flutură din aripioare fluturaşii.         – Şi noi te iubim, Dănn, se zbenguie pe fundul izvorului peştişorii. Deodată în Poieniţă se face linişte:         – Fugi, Dănn, îi şoptesc florile şi fluturaşii.         – Fugi! Îi strigă păsărelele.         – Salvează-te, îi fac semne peştişorii. Dănn nu pricepe nimic. Ridică privirile. În faţă e o vietate ciudată care vine spre el. Nu reuşeşte să i se ferească din cale… De îndată ce intră în curte, ţăranul strigă:         – Nic! Unde eşti?! Vino să vezi! Vine Nic, un pui de om cu mânuţele subţiri, cu faţa palidă, cu doi ochi albaştri ca două picăţele de cer.         – Ce e, tată?         – Priveşte ce ţi-am adus.         – Un ursuleţ? E atât de frumos! Are blăniţa neagră. Unde l-ai găsit?         – Într-o Poieniţă… Vom lua o mulţime de bani pe el, Nic.         – Tată! Strigă speriat copilul şi-şi încolăceşte braţele în jurul gâtului lui Blăniţă Neagră. Nu, tată! Să nu-i pricinuieşti nici un rău!         – Avem nevoie de bani, Nic…         – Nu vreau bani! Vreau ca acest ursuleţ să trăiască!         – Bine, oftează ţăranul. Linişteşte-te… Dacă reuşeşti, adaugă el, să-l înveţi să meargă pe bicicletă, să bată mingea, să sară coarda, sau altceva din care am putea câştiga bani, atunci, Nic, nu-i voi vinde pielcica. Avem nevoie de bani, Nic… Trece un timp. Prin satele şi oraşele locuite de oameni din când în când apare un ţăran şi un copilaş cu ochii albaştri care trage de zgărdiţă un ursuleţ cu blăniţa neagră. Imediat în jurul celor trei se adună lume. Şi nu pentru că ţăranul ţine în mâini un talger de argint, şi nu pentru că băiatul are ochii ca cerul, ci pentru că oamenii văd o minune – un ursuleţ ce desenează.         De îndată ce i se instalează şevaletul în faţă, ursuleţul cu blăniţa neagră aşterne cu uşurinţă pe hârtie pădurea, brazii, florile, cerul nemărginit. Totul e atât de neobişnuit, atât de frumos încât privitorii aruncă fără regrete bănuţii în talgerul ţăranului.         Astfel prorocirea Carrei se adevereşte. Ursuleţul Dănn devine vestit… Vestit… printre oameni. Dar oamenii nu se întreabă de ce Blăniţă Neagră, trăind mulţi ani alături de ei, în afară de o Poieniţă cu flori şi fluturaşi, în afară de un arbore înalt cu o scorbură adâncă, în afară de Măria Sa Codrul, nimic altceva nu mai desenează. Oare de ce?

 

POVESTEA TUNETULUI RAI-TARO        Unii spun că Rai-den, Tunetul, are o fire rea şi respingătoare şi că este duşmanul omului. Aşa gândesc cei care se tem de furtună ca de moarte şi urăsc fulgerul şi vijelia şi, de aceea, n-au decât vorbe urâte pentru Rai-den şi fiul său, Rai-Taro. De fapt, n-au de loc dreptate.    Rai-den Sama locuia în Castelul Norilor, înălţat pe culmile albastre ale cerului. Mare şi puternic era acest stăpân al stihiilor. Şi avea numai un singur fecior, o mândreţe de băiat, pe nume Rai-Taro; şi îl iubea nespus de mult.    În răcoarea serii, tatăl şi fiul aveau obiceiul să se plimbe pe meterezele castelului şi de acolo, de pe metereze, să urmărească isprăvile oamenilor din Ţara Întinderilor de Trestii. Priveau în cele patru vânturi şi râdeau adesea; da, da, foarte adesea. Alteori oftau. Câteodată, Rai-Taro se apleca peste ziduri, ca să vadă mai bine cum jos, pe pământ, se zbenguiau copiii.    Şi iată că într-o astfel de seară Rai-den Sama îi spuse lui Rai-Taro :    — Fătul meu, de data aceasta uită-te cu luare-aminte la cele ce se petrec pe pământ.    — Da, tată, o să fac aşa cum îmi spui, răspunse Rai-Taro.    Se suiră pe zidurile dinspre miazănoapte şi de-acolo zăriră câţiva generali şi o mulţime de oşteni gătindu-se de război. Apoi se căţărară pe meterezele dinspre miazăzi, de unde văzură preoţi şi călugări rugându-se într-un templu îmbâcsit cu fum de tămâie şi în care statuile de aur şi de bronz ale zeilor străluceau în lumina amurgului. Apoi zăbovind şi pe zidul dinspre soare-răsare, privirile li se opriră asupra iatacului unei domniţe tinere şi frumoase. Şedea înconjurată de fecioare îmbrăcate în straie trandafirii, care îi desfătau auzul cu un cântec străvechi. Erau şi copii acolo, şi se jucau cu un căruţ împodobit cu flori.    — Ah, cât de drăguţi sunt copiii ceia, oftă Rai-Taro.    Se uitară şi-nspre soare-apune şi într-acolo zăriră un biet ţăran care robotea pe palma lui de ogor. Era aproape vlăguit. Nevastă-sa muncea în rând cu el. Erau săraci lipiţi pământului şi hainele de pe ei, numai zdrenţe.    — N-au copii ? întrebă Rai-Taro. Rai-den dădu din cap în semn că nu.    Intr-un târziu, întrebă aşa, din senin :    — Ei, Rai-Taro, te-ai uitat bine ? Ai luat aminte la isprăvile oamenilor ?    — Întocmai, tată, răspunse Rai-Taro.    — Atunci alege, fătul meu, alege încotro să te îndrepţi, pentru că vei coborî pe pământ.    — Trebuie să mă duc printre oameni ? întrebă Rai-Taro.    — Da, fiule, trebuie.    — Nu vreau printre oşteni, zise Rai-Taro. Războiul nu mi se potriveşte de fel.    — Oho, tu spui asta, fiule ? Atunci poate vrei să te duci la curtea domniţei ?    — Nu, nici acolo n-am ce căuta. Şi nici ca să-mi rad capul şi să trăiesc printre călugări nu mă trage inima.    — Doar nu vrei să te duci la ţăranul cel sărac ?! Viaţa o să-ţi fie grea şi răsplata mică, Rai-Taro.    — N-au copii şi poate o să mă îndrăgească, răspunse Rai-Taro.    — Du-te, du-te liniştit, zise Rai-den Sama, pentru că alegerea ta a fost cum nu se poate mai înţeleaptă.    — Cum să mă duc, tată ? întrebă Rai-Taro.    - Aşa cum se cade unui prinţ al cerurilor.    Ţăranul sărman, ca să vorbim şi de el, trudea din greu pe petecul său de pământ de la poalele muntelui Ha-kusan, în provincia Ichizen.    Zilele se scurgeau una după alta, tot aşa şi săptamânile, dar soarele nu mai contenea să dogorească. Ţărâna se scorojea şi răsadurile de orez se uscau şi ele.    — Vai ş-amar ! se tânguia ţăranul. Ce-o să mă fac dacă seceta o să strice toată recolta ? De s-ar milostivi zeii cu noi cei amărâţi şi sărmani. Şi se aşeză pe o piatră la marginea ogorului şi adormi îndată, de obosit şi necăjit ce era.    Când se trezi, cerul se înnegrise de nori şi, cu toate că nu era decât amiază, se întunecase ca noaptea. Frunzele copacilor începuseră să tremure şi păsărelele amuţiseră.    — Vine furtuna, vine furtuna, începu ţăranul să strige. Rai-den Sama a pornit călare pe armăsarul său cel negru, bătând toba cea mare. O să fie ploaie din belşug, slavă lui !    Şi, într-adevăr, plouă din belşug. Apa se revărsa din ceruri cu fulgere ce-ţi luau vederea şi tunete ce-ţi spărgeau urechile.    — O, Rai-den Sama, spuse ţăranul, fii sănătos, dar e mai mult decât ne trebuie.    La aceste cuvinte, un fulger răzbi printre nori şi, ca un ghem de foc; se rostogoli pe pământ, iar cerul trosni asurzitor.    — Vai, vai, sărăcan de mine ! strigă bietul ţăran. Trăsnetul cela cu înfăţişare de balaur a pus ochii pe mine ! Şi se aruncă la pământ, ascunzându-şi faţa în ţărână.    Dar se întâmplă ca trăsnetul să-l cruţe şi, curând, ţăranul se ridică în capul oaselor şi îşi frecă ochii cu pumnii. Ghemul de foc pierise, dar pe ţarina udă şedea un prunc, un băieţaş de toată frumuseţea, cu stropi de ploaie pe obraji şi în păr.    — O, Kwannon [notă în text: Zeul îndurării în mitologia japoneză.], spuse ţăranul, mare e mila ta şi mângâierea pe care mi-o aduci !    Luă pruncul în braţe şl-l duse a-casă.    Ajungând în pragul cocioabei, ţăranul strigă :    — Nevastă, nevastă, ţi-am adus ceva.    — Ce ? întrebă nevastă-sa. Şi bărbatul răspunse :    — Pe Rai-Taro, fiul Tunetului.    Rai-Taro crescu mare şi voinic, cel mai înalt şi cel mai vesel flăcău din ţinut. Părinţii lui de suflet ţineau la el ca la lumina ochilor şi toţi vecinii îl îndrăgiră. La zece ani lucra pe câmp ca un bărbat în toată firea. Şi tot el era acela care prevestea vremea ; şi niciodată nu dădea greş.    — Tată, spunea, hai să facem aşa şi aşa, pentru că o să avem vreme bună.    Sau :    — Tată, hai mai bine să facem aşa şi aşa, pentru că la noapte o să vină furtuna.    Şi, cum spunea el, aşa se şi întâmpla. Adusese norocul şi belşugul în casa bietului ţăran.    Când Rai-Taro împlini optsprezece ani, toţi vecinii fură chemaţi să-l sărbătorească. Erau din belşug bucate şi sake, vin de orez, foarte tare, şi oamenii se încălziră şi se veseliră, numai Rai-Taro stătea posomorit, fără să scoată un cuvânt.    — De ce eşti trist, Rai-Taro ? îl întrebă maică-sa. Tu, care ar trebui să fii cel mai vesel, de ce stai mâhnit ?    — Pentru că trebuie să vă părăsesc, îi răspunse Rai-Taro.    — Nu, Rai-Taro, fătul meu, nu se poate una ca asta. De ce vrei să ne părăseşti ? îl întrebă maică-sa.    — Pentru că trebuie, mamă, spuse Rai-Taro şi ochii i se umplură de lacrimi.    — Tu ai fost norocul nostru ; ne-ai dat totul. Eu ce ţi-am dat ? Ce ţi-am dat eu, Rai-Taro, fiule ?    — M-ai învăţat trei lucruri, răspunse Rai-Taro : să muncesc, să îndur greul şi să iubesc. M-ai învăţat mai mult decât ştiu zeii.    Apoi, preschimbându-se într-un nor alb, îi părăsi. Se ridică spre culmile cerului până ce ajunse la castelul tatălui său. Rai-den îi ură bun sosit şi apoi, împreună, se suiră pe meterezul dinspre soare-apune şi priviră în jos, pe pământ.    Femeia plângea amarnic, dar bărbatul ei o apucă încetişor de mână :    — Draga mea, nu te mai necăji atâta, Rai-Taro o să fie mereu cu noi.      

Capitolul 1       Ultimii pasageri părăseau barca şi, ajutaţi de doi marinari care stăteau în capătul scării de fier, urcau pe puntea vasului fluvial ce înainta pe Dunăre în vuietul trepidant, asurzitor al maşinilor. Cu mîna încleştată de bara scării de fier, Scatiul urmărea liniştit operaţia de transbordare a pasagerilor. În dimineaţa aceasta, manevra de acostare în plin mers a Vulturului fusese foarte grea. Plouase torenţial cîteva zile în şir. Apele Dunării se umflaseră, şi-acum vuiau mînioase, rostogolindu-se, clocotind, în mari explozii de mîl, între malurile împădurite ale fluviului, învăluite ici şi colo în ceţuri albastre. Curenţi puternici de apă se năpusteau asupra micului „port“ plutitor din Pradina, cu cabina lui de lemn vopsită în verde, cu debarcaderul de scînduri aşezat pe două bacuri de tablă, făcîndu-l să alunece încolo şi încoace, cînd spre mal, cînd spre larg, în scrîşnetul ruginit al lanţurilor grele cu care era legat. Rămas fără cîrmaci (Babuşcă nu mai trecuse prin port de o săptămînă), Scatiul cu o barcă tixită de pasageri luptase din răsputeri, trăgînd vîrtos la vîsle, cu furia dezlănţuită a apelor. Pasagerii de pe puntea Vulturului, aşezaţi pe băncile lor de lemn, sub prelatele imense care fluturau în vînt deasupra lor, urmăriseră cu sufletele la gură apropierea de vas a uriaşei bărci negre, care, ba părea că îşi va lua zborul de pe creasta înaltă a unui val, ba că se prăvale şi dispare pentru cîteva clipe în adîncurile înspumate ale Dunării. Văzîndu-l pe Scatiu fără cîrmaci, căpitanul Vulturului ordonase grăbit oprirea maşinilor, lăsînd vasul să alunece masiv şi tăcut, în voia apelor ce goneau la vale. Acostarea vasului se făcu în mijlociii Dunării într-o linişte mormîntală, acoperită numai de murmurul pasagerilor din barcă, care se înghesuiau să ajungă pe puntea vasului. — Noroc, Scatiule… îl salută prietenos de pe puntea de comandă, făcîndu-i un semn prietenos cu mîna.. Dar ce-ai păţit, băiatule? Pe Dunărea asta fără cîmaci? Ai tras la lopeţi, nu glumă! În clipa aceea maşinile vasului începură să vuiască din nou, antrenînd cu un huruit asurzitor uriaşa turbină ce se învîrtea din ce în ce mai repede într-o ploaie de stropi clocotitori. Vulturul prindea din nou viteză. Ultimul din pasagerii aduşi de Scatiu părăsi barca şi se avîntă cu un sac în spate pe treptele scării de fier, Scatiul împinse mahuna, îndepărtînd-o de vas, şi strigă vesel: — Drum bun, Vulturule! — Noroc, căpitane! îi răspunseră rîzînd cei doi marinari, în vreme ce îl ajutau pe ultimul pasager să ajungă pe punte… Pe mîine dimineaţă! Vasul se îndepărtă. Rămas singur în mijlocul Dunării, Scatiul se aşeză în barcă şi apucă lopeţile. După vreun sfert de ceas, tăind valurile în curmeziş, Scatiul ajunse la debarcader, fixă barca cu un lanţ de un inel gros de fier, aşeză lopeţile în barcă şi după ce sări afară din ea se îndreptă spre mica cabină verde. Pătrunzînd în cabină, se apropie de un pupitru ce se afla într-un colţ al micuţei încăperi şi pe care se afla aşezat un registru cu coperţi groase, cafenii. Scoţînd un pix din buzunar, Scatiul deschise registrul, îl răsfoi şi-apoi scrise cu litere apăsate: „Portul Pradina, 15 iullie a.c., ora 9,30 dimineaţa. Transportat 15 (cincisprezece) călători la vasul fluvial de pasageri Vulturul. În timpul manevrei de transbordare nimic deosebit de semnalat. Scatiul". Tocmai se pregătea să închidă registrul cînd, afară, pe mal, răsună zgomotul puternic al motorului unui camion. Scatiul vîrî pixul în buzunar şi se apropie de unul din gemuleţele rotunde ale cabinei. Afară, pe mal, zări un camion care tocmai oprea în dreptul „portului”. Apoi, portiera cabinei se deschise şi din cabină sări jos un şofer îmbrăcat îrttr-o salopetă pătată ici-colo de ulei şi cu o şapcă cu cozoroc lung pe cap. Un alt individ, a cărui umbră Scatiul mai mult o ghicea în cabină, rămase în camion. Şoferul care coborîse din camion, un bărbat de vreo treizeci de ani, cu faţa măslinie, purtînd o mustăcioară subţire care abia îi tivea buzele, trecu peste scîndura debarcaderului spre cabină. Scatiul îi ieşi în întîmpinare. — Bună ziua, băiete, spuse şoferul, cu un aer vesel, dînd cu ochii de Scatiu… Dar ce se întîmplă? Eşti singur pe-aici? Scatiul îl cîntări uşor din cap pînă în picioare şi, apoi, adăugă liniştit: — Bună ziua… Ce doriţi? Şoferul începu să se scotocească în buzunarul de Ia piept al salopetei. — Îl caut pe tovarăşul Varlam… căpitanul portului… continuă pe un ton grăbit şoferul, scoţînd din buzunar un teanc de hîrtii şi de acte şi căutînd ceva printre ele… Este aici? — Tovarăşul Varlam a fost chemat la NAVROM… Este la Tulcea… răspunse Scatiul. Se întoarce tocmai mîine dimineaţă… Şoferul îl privi o clipă, nedumerit: — Şi atunci cine îi ţine locul? Scatiul se propti bine cu tenişii lui albaştri în scîndurile debarcaderului şi îşi încrucişă braţele la piept. — În lipsa lui, eu comand aici…, — Mă rog, mă rog… continuă uimit şoferul, găsind în sfîrşit, hîrtia pe care o căuta şi întinzînd-o Scatiului… Am o adresă de la primărie pentru căpitănia portului Pradina… Poftim! Citeşte-o, băiete! Scatiul luă cu un gest marţial hîrtia din mîna şoferului, o despături şi citi: „Primăria comunei Pradina – către căpitănia portului Pradina. În urma faptului că apele Dunării au rupt digul cel nou, în dreptul Cotului Pisicii aprovizionarea staţiei centrale de pompare din cadrul Şantierului naţional de desecare şi de despădurire a bălţii a devenit imposibilă cu mijloace auto. Veţi transporta de urgenţă (de urgenţă era subliniat cu roşu) sacii cu alimente aduşi de şoferul Ion Cazacu de la Trustul 2 Şantiere-Tulcea, pentru personalul staţiei de pompare, izolat de trei zile în pădurea inundată de la Teregova. Secretarul primăriei, Ştefan Gligor”. Scatiul împături gînditor adresa: — Hmm… — Ce înseamnă „hmm“? făcu uşor ironic şoferul. Scatiul arătă spre Dunăre cu mîna în care ţinea hîrtia trimisă de primărie. — Hm… înseamnă că Dunărea este umflată, răspunse cu o uşoară enervare în glas Scatiul, iar la mila 24 curenţii sînt foarte puternici… o să mă arunce înapoi cu barcă cu tot… Dumneata nu te pricepi la chestiile astea… — Cum adică, puternici? întrebă şoferul. Scatiul îl fixă cu privirea lui cenuşie. — Atît de puternici, că dacă arunci o piatră în Dunăre, ţi-o aruncă pe mal ca din praştie. Şoferul holbă ochii la el: — Şi-atunci, ce facem, băiete? Cei de la staţia de pompare din pădurea Teregova au isprăvit, pesemne, de alaltăieri alimentele… şi îi lăsăm să crape de foame? Scatiul se scărpină uşor după ceafă şi oftă: — Dacă aş putea trece de mila 24 deseară, la 7, aş fi în pădurea Teregova… şi deodată adăugă cu ochi strălucitori: — Am găsit soluţia, nene: Babuşcă!… — Cine este Babuşcă? făcu mirat şoferul. — Cel mai grozav cîrmaci de pe Dunăre, răspunse Scatiul, ridicînd mîndru capul. N-aţi auzit de Babuşcă? — N-am auzit! — Curios, nene… — Mă rog, cu Babuşcă sau fără Babuşcă, transportaţi sacii cu alimente, sau nu? Scatiul arătă spre barca ce se legăna în valuri, izbindu-se, din cînd în cînd, de scîndurile putrede ale debarcaderului. — Încărcaţi barca… Pornesc chiar acum: Şoferul îl pocni prietenos cu palma peste umăr. — Eşti grozav, băiete! şi strigă apoi, întorcîndu-se spre camion: — Bijule! Fă-te cu sacii ăia-ncoace… Peste cîteva dipe, din cabina camionului îşi făcu apariţia un individ slab, deşirat, ce părea nebărbierit de cîteva zile. Ajuns jos, deschise unul din capacele camionului şi, apucînd un sac ce se afla în camion, îl azvîrli în spate. Trecînd peste scîndura ce lega debarcaderul de mal, se apropie şi îl azvîrli în barcă. — Cîţi saci aveţi, nene? întrebă Scatiul… — Doi, răspunse, pe un ton vesel, şoferul, înghiontindu-l pe însoţitorul său… Hai, Bijule, dă-i bătaie! Dă-i bătaie! Treaba ne-a ieşit bine, nu vezi? Slăbănogul se repezi spre camion după celălalt sac. După cîteva clipe sosi, în pas alergător, cu sacul în spate şi îl azvîrli din fugă în barcă, lîngă celălalt. S-a făcut, şefule… mîrîi el, plesnindu-şi palmele una de cealaltă. Scatiul coborî în barcă şi începu să desfacă lanţul care o ţinea fixată de debarcader. Şoferul îl privi şi chicoti uşurel. — Se cunoaşte că sînteţi pionieri. Nu vă lăsaţi bătuţi cu una, cu două… Drum bun, băiete! Scatiul apucă vîslele şi, ridicînd capul, tresări uşor. I se păru că pe buzele şoferului flutură un zîmbet rău şi schimonosit. Dar adresa primăriei pe care o avea în buzunar îl linişti. — Noroc bun, tovarăşe! strigă el, afundînd lopeţile în apă şi trăgînd cu putere. N-aveţi grijă. Deseară la 7 ajung în pădurea Teregova! Şoferul privea după barca ce se îndepărta de debarcader, făcîndu-i Scatiului semne prietenoase cu mîna. Încet, încet, barca în care se afla Scatiul se îndepărta pe Dunăre. — Să mergem, Bijule, îi spuse cu un rînjet pe buze şoferul Slăbănogului, aruncînd o ultimă privire în urma bărcii. Nici secretarul primăriei şi nici puştiul n-au simţit nimic. “Chioru” mi-a ordonat să-l atrag în cursă şi pe Babuşcă. Şi adăugă, rîzînd cu poftă: Tocmai îmi era frică că celălalt o să ne scape. — Nu cred că o să-l găsească pînă mîine pe şofer, în bălăriile în care l-am ascuns, isprăvi Slăbănogul. Cu camionul ce facem? Îl abandonăm? — De îndată ce ieşim din sat, răspunse aşa-zisul şofer, deschizînd portiera cabinei camionului. Cred că toată miliţia este pe urmele lui “Chioru”. Hai, urcă! De-ar şti Scatiul şi Babuşcă despre evadarea lui “Chioru” şi că îi aşteaptă în pădurea de la Teregova!   Slăbănogul urcă primul în camion. — Dar ce are “Chioru” cu băieţii ăştia? Vrea să se răfuiască cu ei pentru că din cauza lor a fost prins? întrebă el, trîntindu-se pe canapeaua de piele. „Şoferul” se urcă la volan şi închise portiera. — Cred că pînă la urmă “Chioru” o să-i pună pe amîndoi în frigare, continuă el, în vreme ce pornea motorul camionului. Dar deocamdată, alta-i chestia… — Adică? — Cei doi băieţi l-au transportat anul trecut pe Freddy. Pe „Profesor” adică, la Ostrovul lupilor. — Care Freddy? Cel căruia… — Exact! „Profesorul” avea asupra lui un document important. Cînd a ajuns la Ostrovul lupilor nu îl mai avea. Numai cei doi băieţi pot să ştie ce s-a întîmplat pe drum. — Şi crezi că ăştia doi or să vorbească? „Şoferul” apăsă cu piciorul pe accelerator şi rîse: — Dar Ciupitu de ce crezi că a evadat o dată cu “Chioru”? Nu ca să se socotească cu ei? — adăugă, manevrînd volanul, în vreme ce camionul se punea în mişcare pe şoseaua prăfuită care ducea în sat. Apoi, nu uita că domnul Fridrich s-a deplasat personal în România, pentru afacerea asta. Îţi dai seama că trebuie să fie o chestie foarte importantă? Foarte importantă, Bijule! Camionul se îndepărtă şi dispăru într-un nor de praf. … Scatiul nu bănuia nimic din toate astea. Trăgea din răsputeri la rame, privind, din cînd în cînd, în spate, spre casa lui Babuşcă, ce se apropia încet, încet, strălucind ici şi colo alb, orbitor, printre crengile zarzărilor stufoşi, ce se legănau puternic în vînt. Cînd Scatiul ajunse cu barca în dreptul ogrăzii lui Babuşcă, îl zări pe acesta pe mal, cocoţat pe fundul unei bărci vechi şi sparte şi trăgînd de zor un pripon din Dunăre. Era desculţ şi îmbrăcat doar cu o cămaşa Din cîteva lopeţi, Scatiul trase barca la mal. — Noroc, Babuşcă! îl salută bucuros Scatiul, sărind din barcă şi apropiindu-se de el. Cum merge treaba? Ai încurcat ceva la pripoane? Babuşcă fixă asupra Scatiului privirea lui verde şi somnoroasă şi adăugă, dispreţuitor, arătînd cu capul spre cîţiva pui de somn negricioşi ce se aflau într-o găleată. — Cîţiva somotei… La „bucăţică” mi-a rupt… Trebuie să fi fost vreun şalău sau vreun somn mai mare. Dar tu încotro ai pornit-o, Scatiule? Scatiul se aşeză pe fundul bărcii alături de Babuşca şi oftă: — Mi-a trimis primăria pe cap doi saci cu alimente. Trebuie să-i duc cu barca la staţia de pompare din pădurea Teregova… Dincolo de Ostrovul lupilor. Babuşcă continua să tragă priponul din Dunăre, încolăcind cu dibăcie firul gros de nailon la picioarele sale. — Aş merge şi eu cu tine, Scatiule! spuse el. Dar nu am în ce… spuse Babuşcă în vreme ce un fulger scurt licări în ochii lui verzi şi piezişi ca de pisică. După povestea aceea cu prunii gospodăriei, tata mi-a încuiat în dulap pantalonii şi cizmele ca să nu mai ies din curte. — Şi unde este nea Dumitru? îl întrebă Scatiul. — Este în casă… doarme, răspunse Babuşcă. A lucrat toată noaptea la lumina farurilor cu combinele la grîu… Scatiul îşi făcu degetul mijlociu cîrlig şi ciocăni de cîteva ori cu el în fundul dogit al bărcii. — Dunărea este umflată… spuse el, cu un glas trist. Nu cred că am să pot trece fără tine mila 24… Babuşcă trase priponul afară din Dunăre. Într-unul din cîrlige se zbătea, vibrînd ca o lamă de oţel, o mreană albă ca argintul. Babuşcă o desprinse cu un gest larg şi o aruncă dispreţuitor în găleată. Ochii lui verzi îi străluceau. — Atunci aşteaptă-mă aici, Scatiuie. Vin îndată! spuse el, coborînd de pe fundul bărcii şi, apucînd găleata pe jumătate umplută cu peşti, se îndreptă spre casă. Vremea trecea. Deodată, Scatiul îl zări pe Babuşcă venind spre el într-o fugă nebună, îmbrăcat în nişte pantaloni uriaşi, suflecaţi sub genunchi, legaţi pe mijloc cu o sfoară de cînepă şi cu două băbăici grele cumpănite pe umăr. Babuşcă şterpelise pantalonii brigadierului Dumitru. — S-o ştergem, Scatiule, strigă Babuşcă azvîrlind lopeţile în barcă şi răsuflînd greu. Tata m-a simţit prin somn că am intrat în cameră… Dacă observă că i-am luat pantalonii mă omoară… Se pare că nici Scatiul nu aştepta să fie poftit a doua oară, aşa că sări în barcă. Babuşcă instală cu o iuţeală de necrezut vîslele în strapazane şi apoi împinse barca spre larg. Instalaţi la două rînduri de lopeţi, cei doi băieţi începură să tragă vîrtos la rame. Barca zbura spre largul Dunării. Casa lui Babuşcă rămînea treptat în urmă, în timp ce crengile zarzărilor stufoşi păreau că se strîng şi se închid deasupra ei. De altfel era şi timpul. Brigadierul Dumitru apăruse ca un punct alb pe malul Dunării şi strigătele lui îndepărtate, ameninţătoare, răzbăteau pînă la cei doi băieţi, prin clipocitul înspumat al valurilor. Dar cu fiecare lovitură de vîslă micuţul punct alb şi malul se estompau, se împăienjeneau, prefăcîndu-se intr-un uriaş amestec verde, îndepărtat şi ceţos. Apoi, nu mai rămase decît Dunărea largă, cenuşie, strălucitoare. Pe măsură ce barca înainta, apele Dunării devenea din ce în ce mai înspumate şi mai repezi. — Ne apropiem de mila 24, spuse Scatiul continuînd să vîslească. O luăm pe lîngă mal! Babuşcă aşeză lopeţile în barcă şi, apucînd o lopăţică, se repezi spre pupa bărcii. Cocoţat pe botul ei ascuţit – bărcile de pe Dunăre au şi prova şi pupa în formă ascuţită – Babuşcă înşurubă lopăţica în apă şi spuse cu aerul lui somnoros — Cîrma spre mal! Dă-i drumul, Scatiule! Încet, încet, barca părăsea firul apei îndreptîndu-st spre mal. După cîtva timp, începu să alunece în apropierea malului de-a lungul unei păduri de sălcii înecate. Nimic din ceea ce se vedea aici nu părea să anunţe vreo primejdie. Sălciile îşi despleteau frunzişurile lungi, legănîndu-se uşor în vînt, ciupind ici şi colo, cu degetele lor delicate, oglinda întunecată şi strălucitoare a apei. Stoluri de peştişori, fugărite, pesemne, de vreo ştiucă, explodau ici şi colo printre frunzele de nuferi, într-o ploaie de mici schije argintii. Dar Scatiul şi Babuşcă nu vedeau nimic din toate acestea. Tăcuţi, încordaţi, ascultau vuietul surd, ce creştea mereu, undeva în faţa lor, revărsîndu-se greu ca uleiul, prin scorburile putrezite şi păroase ale pădurii de sălcii. Barca se apropia de capătul pădurii. — Atenţie, Babuşcă! Începe! strigă Scatiul, afundînd parcă şi mai adînc vîslele în apă. Babuşcă nu îi răspunse. Făcu un gest de lehamite cu mîna şi strînse bine lopăţica în mîini. Şi deodată, în faţa bărcii, la un cot al Dunării, apăru mila 24. Imaginaţi-vă un perete abrupt de pămînt, înalt cît un bloc cu zece etaje, şi lung de cîteva sute de metri, asupra căruia apele dezlănţuite ale Dunării se năpustesc cu o furie fantastică, clocotind, spumegînd, zburînd parcă. Izbindu-se cu un vuiet înfricoşător de peretele înalt şi abrupt, se prefac în valuri uriaşe, negre şi înspumate, care se ciocnesc unele cu altele, se-amestecă, se sparg în trombe ameţitoare de apă, în vreme ce totul se rostogoleşte şi zboară la vale. Vai de barcagiul neîndemînatic sau de cîrmaciul prost care se avîntă să treacă mila 24! Cît ai clipi din ochi, barca răsucită, învîrtită de şuvoaiele furioase de apă ca o elice, este izbită de peretele înalt şi abrupt şi, răsturnîndu-se, dispare pentru totdeauna în văgăunile adînci – împărăţia somnilor uriaşi – săpate de Dunăre, sub malul prăpăstios. Acum Scatiul şi Babuşcă se aflau în plină vîltoare. Barca trosnea, gemea din toate încheieturile, se cabra peste trombele înspumate de apă, smucindu-se cînd în stînga, cînd în dreapta, gata să se răsucească. Dar Babuşcă veghea. Cu lopăţica în mînă, cocoţat la pupa ascuţită a bărcii părea că stă la pîndă. Apoi, deodată, sărind fulgerător ca un arc, se apleca, lopătînd cînd în stînga, cînd în dreapta lui, în vreme ce valurile îl plesneau peste faţă – şi apoi îşi relua vechea poziţie, rămînînd încremenit ca o statuie de piatră. Pas cu pas, ascultătoare, barca despica vîltoarea, în bubuitul asurzitor al valurilor care se spărgeau în malul înalt şi prăpăstios. Mila 24 rămînea în urmă. Încet, încet, furia apelor se domolea. În faţa bărcii, răsărea, treptat, silueta gigantică cenuşie a stăvilarului, care zăgăzuia drumul spre pădurea Teregova. În curînd Scatiul şi Babuşcă părăsiră Dunărea, pătrunzînd cu barca pe un canal cu malurile betonate, care ducea la stăvilar. Cînd ajunseră în dreptul porţii de fier a ecluzei stăvilarului, un miliţian, înarmat cu un pistol-mitralieră, apăru pe mal şi îi somă să se oprească. — Încotro, băieţi? se interesă miliţianul, privim spre cei doi saci care se aflau în barcă. Şi ce duceţi acolo?  Scatiul se ridică mîndru în picioare şi scoase adresa primăriei pe care o avea în buzunar. — Sînt de la căpitănia portului Pradina… Transport alimente pentru staţia de pompare din pădurea inundată de la Teregova… Miliţianul se aplecă mirat de pe mal spre el şi, luînd hîrtia din mîna Scatiului, o citi. În clipa aceea, din clădirea stăvilaruiui, înaltă de cîteva etaje, îşi făcu apariţia un ofiţer. — Ce-i cu băieţii ăştia? se interesă ofiţerul, apropiindu-se de ei şi privind cu luare-aminte cînd spre Scatiu, cînd spre Babuşcă. De ce vor să meargă în baltă? Miliţianul luă o uşoară poziţie de drepţi şi îi întinse adresa. Ofiţerul o citi, părînd să se enerveze uşor. — Cei de la Pradina nu ştiu că doi bandiţi periculoşi au evadat şi se ascund în baltă? întrebă ofiţerul pe acelaşi ton uşor enervat, ridicînd privirea de pe hîrtie spre miliţian. De ce trimit doi copii într-o poveste ca asta? Miliţianul ridică nedumerit din umeri. Ofiţerul le restitui băieţilor adresa, părînd să gîndească o clipă. — Bine! Dă-le drumul! spuse el, întorcîndu-se spre miliţian. Dar cînd vine vedeta rapidă din patrulare, trimite echipa să cerceteze drumul pînă în pădurea Teregova… Îndepărtîndu-se, ofiţerul reintră în clădire. Scatiul şi Babuşcă nu aveau de unde să ştie că aici se instalase un comandament provizoriu al miliţiei pentru prinderea Chiorului şi a complicelui său. Între timp, miliţianul făcuse un semn cu mîna, spre ferestrele mari, albastre, ale clădirii stăvilaruiui. Undeva, în clădire, răsună deodată vuietul unor motoare grele. Uriaşa poartă de fier a ecluzei începu să se ridice, încet, încet. Scatiul împinse barca de la mal şi apucînd vîslele, se îndreptă spre camera de beton a ecluzei, trecînd pe sub uriaşa poartă de fier care se ridica scîrţîind. Desigur că, privind în urma celor doi băieţi, nici miliţianul nu ştia ce se întîmplase la staţia de pompare din pădurea Teregova şi ce primejdie îi pîndea pe Scatiul şi pe Babuşcă acolo. În curînd cei doi băieţi, părăsind ecluza, pătrunseră pe canalul navigabil care ducea în baltă. În vreme ce vîsleau de zor, o privelişte cu totul neobişnuită le apăru în faţă, jur-împrejur cît vedeau cu ochii, acolo unde erau altădată păduri întunecate de sălcii, se întindea un cîmp imens, cenuşiu, răscolit ca de explozia unor obuze. Ici şi colo, uriaşe grămezi de sălcii uscate îşi zburleau în văzduh rădăcinile păroase. Părea că un vînt năprasnic suflase deasupra bălţii, desrădăcinînd sălciile, răscolind pamîntul, măturînd totul din calea lui. Scatiul şi Babuşcă vîsleau uimiţi şi tăcuţi. Deodată, la un cot al canalului, apăru şantierul. Printre corturi şi mici căsuţe de lemn, buldozere uriaşe, învăluite în fum, atacau sălciile uscate şi putrede. Cu boturile lor de oţel, vibrînd, jucînd pe şenilele lor grele se opinteau în pămînt, şi sărind parcă înainte, într-o ploaie de bulgări de lut, muşcau din rădăcina sălciilor. Ele trosneau, pîrîiau şi se prăvăleau într-o ploaie de crenguţe uscate. În urma buldozerelor, gigantice escavatoare înhăţau sălciile în fălcile lor de metal, rotindu-le prin văzduh şi azvîrlindu-le, ca pe nişte surcele, una peste alta în grămezi înalte. Şi, în acestă privelişte fantastică, prin vuietul şi duduitul motoarelor, prin fumul maşinilor ce pluteau în mari pînze albastre deasupra cîmpului răscolit, zeci şi zeci de muncitori în salopete cenuşii roiau ici şi colo, într-un amestec nelămurit de strigăte şi de murmure. Cei doi băieţi vîsleau din ce în ce mai uimiţi. Cu fiecare lovitură de vîslă, pătrundeau într-o lume nouă şi necunoscută pentru ei. Apoi încet, încet, şantierul rămase în urmă. Canalul se afunda în hăţişurile sălbatice ale pădurilor de sălcii. Cei doi băieţi îşi conţinuară drumul. Pînă la pădurea Teregova nu se întîmplă nimic deosebit. Soarele începuse să apună undeva în adîncurile pădurilor de sălcii, cînd Scatiul şi Babuşcă, părăsind canalul, se îndreptară spre staţia de pompare. Înaintau printre trunchiurile înalte ale sălciilor, străpungînd cu botul ascuţit al bărcii covoarele nesfîrşite de nuferi albi. Scatiul vîslea rar, cu lopăţica în mînă. Babuşcă dădea la o parte ramurile pletoase ale sălciilor ce atîrnau deasupra apei în perdele groase. — Staţia de pompare! anunţă Ia un moment dat Babuşcă, întorcîndu-se spre Scatiu. Uite-o colo… vîsleşte Spre dreapta, Scatiule. Continuînd să vîslească, Scatiul îşi aruncă privirea în spatele lui. Prin frunzişurile sălciilor, zări silueta masivă, de cărămidă roşie a staţiei de pompare, aşezată în inima pădurii de sălcii, pe postamentul ei de beton, ca o fortăreaţă tăcută şi singuratică. Nicio mişcare. Ferestrele micuţe ale staţiei de pompare erau închise, uşa părea zăvorîtă. La piciorul scărilor de ciment, legată cu o frînghie, o ţeavă uriaşă se ridica asemeni unui cot de burlan în sus, pierzîndu-se apoi în pădure; o barcă fără lopeţi pendula uşor, încolo şi încoace, în adierea vîntului. Ieşind din pădurea inundată, Scatiul trase barca la piciorul scării de ciment şi sări jos, pe prima treaptă. — Hei! strigă el. Este careva pe-aici? Ecourile pădurii inundate repetară de cîteva ori strigătul lui şi-apoi se stinseră undeva în adînc. Nici un răspuns. Scatiul se întoarse spre Babuşcă. Un fulger trecu prin ochii verzi, somnoroşi ai lui Babuşcă. — Este cineva la geamul de colo… Ne priveşte, şopti Balbuşcă, ridicînd privirea spre un perete imaginar. ÎI vezi? Scatiul se întoarse fulgerător. — Unde? La geamul de colo? şi adăugă după o vreme: nu văd pe nimeni. — Îţi spun că cineva se uită la noi, repetă, încăpăţînat, Babuşcă. Nu-mi place ce se întîmplă pe aici… Eu zic s-o ştergem, Scatiule! Scatiul păru să se gîndească o olipă. — Ai dreptate. Nici mie nu-mi place liniştea asta de pe-aici, spuse el. Să ducem sacii cu alimente în clădire şi să plecăm. Babuşcă privi lung spre clădirea întunecată şi tăcută a staţiei de pompare şi se scărpină cu vîrful micuţei lopeţi după ceafă. — Eu zic să nu intrăm în clădire… — Şi cu ăştia ce facem? O să-i roadă şobolanii de apă! făcu Scatiul. Hai, Babuşcă, lăsăm sacii şi o tulim cu barca! Babuşcă sări şi el afară din barcă şi în curînd cei doi băieţi, ducînd fiecare cîte un sac în spate, se îndreptară pe scări, spre uşa masivă de lemn a staţiei de pompare. Ajuns în dreptul ei, Scatiul, răsuflînd din greu sub sacul care aproape că îl strivea, împinse uşa cu piciorul. Ea se deschise, scîrţîind încet din balamalele ei ruginite. În faţa celor doi băieţi se căsca un gol de întuneric. — Unde eşti, Babuşcă? — Aici… — Haide! Cu sacii în spate, Scatiul şi Babuşcă pătrunseră în liidirea întunecoasă a staţiei de pompare. În jurul lor, creşteau fantomatic umbrele unor maşini şi ale unor ţevi uriaşe. — Să lăsăm sacii aici… propuse Scatiul, azvîrlind sacul din spate pe pardoseala rece şi umedă de ciment. — Bine, Scatiule, spuse Babuşcă, lăsînd la rîndul său povara care-i alunecă din spate. În clipa aceea uşa de la intrare se trînti cu putere şi un hohot sinistru de rîs răsună afară. Scatiul şi Babuşcă simţiră, că părul li se face măciucă. Cunoşteau acest rîs. Era al omului cu faţa vînătă ciupită de vărsat, pe care îl credeau la închisoare. Deodată, lumina se aprinse în încăpere. Clipind din ochi, cei doi băieţi priviră încordaţi în jur. Se aflau într-o sală imensă, cu maşini înalte grele, prevăzute cu tot felul de manivele şi curele, deasupra cărora se arcuia un snop de ţevi uriaşe. Totul părea încremenit. Undeva în stînga, o scară cu trepte de fier se încolăcea înspre încăperile de sus, ca o cochilie de melc. Deodată, sus, la capătul scării răsună un zgomot ciudat, şi-apoi scîrţîitul uşor al treptelor de fier. Cineva cobora scara. Scatiul şi Babuşcă săriră pe sacii care se aflau la picioarele lor şi se repeziră la uşă. Era încuiată. Cei doi băieţi se lipiră cu spatele de uşă. Pe treptele scării de fier, apăru umbra prelungă şi neagră a celui care se apropia. Cei doi băieţi se repeziră din nou la uşă, încercînd să o deschidă. Zadarnic. — În sfîrşit, iată-vă… răsună de îndată în încăpere o voce glumeaţă, care făcu să le îngheţe sîngele în vine… ce mai faceţi, băieţi? Cu capetele între umeri, zgribuliţi parcă, Scatiul şi Babuşcă se răsuciră încet, încet, cu faţa spre cel care vorbea. Înaintea lor, stătea un am în haine vărgate, cenuşii, de puşcăriaş, rupte pe-alocuri şi stropite cu mîl negru,uscat. Mîinile lui mari şi puternice erau încleştate pe o armă de vînătoare cu două ţevi. — „Chiorul”, şoptiră înmărmuriţi cei doi băieţi… — Ho-ho-ho… rîse omul în haine vărgate şi ochii lui se micşorau, se subţiau, strălucind ca două lame de brici… Dar voi ce-aţi crezut? Că m-aţi băgat la închisoare şi nu o să mai daţi ochii cu mine? Scatiul şi Babuşcă îl priveau uimiţi, muşcîndu-şi buzele în tăcere. „Chioru” se aşeză pe marginea unei ţevi şi le făcu semn cu mîna să se apropie. Continuă să rîdă. — Haide… Haide… Faceţi-vă ’ncoa, eroilor. Astăzi este zi de chenzină… zi de plată… „Ciupitu” a vrut să vă împuşte pe amîndoi acolo în pădure… dar eu nu l-am lăsat… Vedeţi ce-am păţit dacă am fost băiat cu caracter? Scatiul ridică brusc capul şi îl înfruntă cu mîndrie. — Ai păţit-o, nene, pentru că te-ai legat de noi… Şi după cum văd te legi din nou… — Zău, frăţioare? chicoti „“Chioru””, îndreptînd ţeava spre pieptul Scatiului… Dar cine i-a adus pe coIonelul acela şi pe ostaşi pe capul nostru? Scatiul continua să-l înfrunte. — Sîntem pionieri! Şi adăugă, întorcîndu-se spre Balbuşcă: Nu-i aşa, Babuşcă? Babuşcă tresări ca speriat din somn şi strigă: — Sîntem! Mai e vorbă?!! În clipa aceea „Ciupitu”, care între timp pesemne că descuiase uşa de la intrare şi pătrunsese în clădire, apăru ca o umbră în spatele lor, cu un drug de fier în mînă. „Chioru” îl opri cu un gest. —  Lasă-l! Nu acuma! Mai bine aflăm ce fel de „alimente” ne-au adus băieţii… Omul cu faţa vînătă, ciupită de vărsat, aruncă drugul de fier pe pardoseala de ciment şi, îngenunchind lîngă sacii aduşi de băieţi, începu să-i desfacă. Sub privirile încremenite ale Scatiului şi ale lui Babuşcă scoase din sac nişte haine nou-nouţe, pe care, despăturindu-le, lăsă să iasă la iveală un pistol-mitralieră şi cîteva încărcătoare pline cu gloanţe. — Cădelniţa lui „Diaconu”! rînji admirativ omul cu faţa vînătă, arătîndu-i pistolul-mitralieră. De unde-o fi făcut el rost de jucăria asta? Scatiul şi Babuşcă înţeleseră în clipa aceea că adresa primăriei era falsă, şi că aşa-zisul şofer al Trustului de construcţii Tulcea şi însoţitorul său erau de fapt oamenii lui „Chioru”. — Lasă-l pe aiuritul acela… spuse „Chioru”, rezemînd puşca de ţeava pe care se afla aşezat şi încrucişînd braţele la piept… Hainele şi arma ni le-a procurat domnul Fridrich… Joacă tare acest domn… Nu ţi-a spus eu? „Ciupitu“ scoase o pereche de cizme galbene, de piele, şi le azvîrli peste hainele ce se aflau pe jos. — Dar ce nevoie are de noi acest domn Fridrich… întrebă el. „Chioru” arătă cu capul spre cei doi băieţi. — Nu de noi are nevoie, ci de ăştia doi… „Ciupitu” rămase pentru o clipă perplex. — De leprele astea mici? Un zîmbet ciudat flutură pe buzele lui „“Chioru””. — Ai să vezi… Domnul Fridrich trebuie să sosească din clipă în clipă cu barca lui pneumatică cu motor. Face pe turistul prin Deltă… Un zgomot puternic răsună undeva în încăperile de sus ale staţiei de pompare. „Chioru” apucă puşca de vînătoare şi sări fulgerător în picioare. — Iar nu se astîmpără… spuse el cu ton enervat. Încearcă să spargă uşa… Şi doar i-am prevenit că, dacă nu se potolesc, îi curăţ… Cei doi băieţi înţeleseră că cei de la staţia de pompare deveniseră, ca şi ei, prizonierii celor doi bandiţi. „Ciupitu“ vîrî un încărcător în pistolul mitralieră şi întrebă: — Să mă duc sus să le trag o rafală, şefule? — Pentru ce? Astîmpără-te odată! îi strigă mînios acesta, azvîrlindu-i puşca de vînătoare… Şi dă jucăria aia încoace! „Ciupitu” prinse arma de vînătoare din zbor şi-apoi, ridicîndu-se de jos, se apropie de omul în haine vărgate şi îi dădu pistolul mitralieră. — Şi cu ăştia doi ce facem? — Deocamdată leagă-i şi încuie-i în magazia de scule… Este inundată, dar cu atît mai bine… Să se răcorească… Oricum, o să-i apuce căldurile cînd o să vină domnul Fridrich… După ce le legă miîinile la spate cu o sfoară groasă „Ciupitu” deschise o uşă din tablă de fier şi îi îmbrînci pe cei doi băieţi pe nişte scări de piatră care duceau în subsolul învăluit în întuneric al staţiei de pompare.  Ajunşi jos, cei doi băieţi o porniră orbecăind prin întuneric pe un culoar îngust, inundat, prin apa care le ajungea pînă la glezne. Ajunşi la capătul culoarului, „Ciupitu” le porunci să se oprească. Deschise o uşă şi, apucîndu-l pe Scatiu de umăr, îi făcu vînt într-o încăpere. După cîteva clipe, Babuşcă zbură şi el după Scatiu. „Ciupitu“ încuie uşa şi, apoi, paşii lui se îndepărtară, plescăind prin apă, pe culoarul întunecat şi pustiu. Scatiu se ridică în capul oaselor, în vreme ce apa îi şiroia din păr pe cămaşă. — Hai, Babuşcă!… Unde eşti? O umbră se mişcă greoaie lîngă el. — Aici sînt, Scatiule! Se aflau într-o încăpere cu pereţii înalţi, slab luminaţi de o ferestruică prăfuită şi cocoţată undeva sus, sus de tot, aproape de tavan. Cîteva ţevi de fier, groase, verticale, străpungeau tavanul, dispărînd undeva mijlocul pardoselei de beton. —  „Ciupitu” a plecat, spuse Scatiul, ridicîndu-se jos. Babuşcă înaintă prin apă spre el. — Fereastra este prea sus, Scatiule! spuse el repede. Nu putem s-o ştergem pe-acolo, ce facem? Scatiul se răsuci ca un titirez prin apă, în jurul său. — Ia stai, făcu el… Parcă aud nişte voci… — Şi eu… şopti Babuşcă. De unde or veni? De la ţevi? Scatiul se repezi cu mîinile legate la spate şi îşi lipi urechea de o ţeavă. — Îi aud, murmură el. Ei sînt. Vorbesc în sala de sus. — Şi ce spun? — Sst! Vorbesc de noi… Babuşcă îşi lipi şi el urechea de ţeavă. Vocile celor doi bandiţi răsunau limpezi în ţeavă. — Tot nu înţeleg, şefule, spunea „Ciupitu”, ce legătură să fie între domnul Fridrich şi mucoşii ăştia. — Ţi-aminteşti de „Profesor”? — Cel pe care l-a omorît „vînătorul” la Ostrovul lupilor? — Da… — Şi ce-i cu el? — „Profesorul”, cînd s-a urcat în vapor la Galaţi avea un pistol… Cînd a ajuns la Ostrovul lupilor nu mai avea… Domnull Fridrich are nevoie de acel pistol pricepi? — Nu prea… Nu se mai găsesc alte pistoale? — Nu fi prost, mă… în ultimul glonţ din încărcător se află lista cu numele celor care trebuiau să-l ajute pe domnul Fridrich… Numele a cinci oameni. Dacă ăştia seacă balta, dau peste pistol… Gloanţele vor fi cercetate de cineva, nu? — Şi-atunci Securitatea… — În sfrşit, ai priceput… greu, dar ai priceput. — Şi puştii? Ce hram poartă în povestea asta? — Păi, cine să ştie dacă nu ei, unde şi-a pierdut „Profesorul" pistolul în baltă? — Şi crezi că o să ne spună ăştia ceva, şefule? Nu-i ştii ce băieţi sînt? Hohotul de rîs al lui „Chioru” făcu să vibreze ţeava roasă de fier. — O să vorbească… Altfel îi dau pe mîna… Ha, ha, ha!… Rîsul puternic al lui „Chioru” fu acoperit de zgomotuI unei bărci care se apropia. Într-un duduit puternic, trepidant, motorul bărcii se opri brusc. Scatiul şi Babuşcă auziră forfota unor paşi deasupra lor şi scîrţîitul uşii de la intrarea în sala naşiniilor. Îşi lipiră şi mai mult urechile de conducta rece şi lucioasă de fier. — Bună seara! auziră ei, prin conductă, o voce puternică, frumos timbrată. Mă bucur că vă găsesc pe amîndoi ca scoşi din cutie… şi înarmaţi pînă în dinţi. Înseamnă că „alimentele” pe care vi le-am trimis v-au prins bine… Unde sînt cei doi eroi? — I-am legat şi i-am închis jos, în magazia de scule, sosi pe conductă răspunsul Chiorului. Scatiul şi Babuşcă înţeleseră că cel care sosise era domnul Fridrich. — I-aţi legat? răsună din nou vocea lui. În ce scop domnii mei? Vă este teamă de doi copii sau există o fereastră acolo? — Fereastra este prea sus ca s-ajungă la ea, răspunse „Chioru”. Le-ar trebui o scară. — Şi atunci? — Nu-i cunoaşteţi încă, domnule Fridrich, continuă „Chioru”. În Dunăre să-i arunci cu cîte o piatră legată de gît şi tot nu poţi fi sigur că, peste o clipă nu răsar ca din pămînt şi ţi se aruncă în spate. — Ha-ha-ha! izbucni într-un rîs vesel domn Fridrich. Trebuie să fie doi puşti nostimi. Cred că o să mă înţeleg bine cu ei. Dar ce-i cu tărăboiul acesta? Undeva, sus, se auzeau lovituri îndepărtate. — Am închis-o pe ingineră şi pe cei trei mecanici sus, în dormitorul comun, explică „Chioru”. Vor să spargă uşa. Auziţi-i. — Pesemne că nu înţeleg situaţia, spuse pe acelaşi ton amuzat domnul Fridrich. Dacă vor continua, va trebui să-i răcorim cu un duş. Slavă domnului, avem apă, şi destule pompe pe-aici! — Să vi-i aduc pe băieţi? se interesă „Chiorul”. — Da, şi încă repede, spuse domnul Fridrich. În timp ce mă îndreptam spre voi, m-am întîlnit cu o vedetă rapidă plină cu miliţieni. S-ar putea să ne trezim cu ei pe-aici. Scatiul şi Babuşcă auziră nişte paşi care se îndepărtau în grabă. Înţeleseră că unul dintre cei doi bandiţi vine spre ei. Se îndepărtară de lîngă conductă şi se sprijiniră cu spatele de unul din pereţii umezi şi vîscoşi ai magaziei cu scule. Scatiul îşi aruncă privirea spre ferestruica ce se deschidea în zid, sub tavan, prin al cărei geam prăfuit se vedeau, licărind afară, undeva, deasupra pădurii de sălcii, primele stele. — La noapte o ştergem pe-acolo, Babuşcă, îi şopti el prietenului, întorcînd capul spre el prin întuneric. Şi ne oprim tocmai la tovarăşul colonel Vlad, la Tulcea… Babuşcă oftă din greu: — Pe fereastră? Ne-ar trebui nişte aripi să zburăm pînă acolo sus… — O să zburăm, ai să vezi! răspunse cu dîrzenie Scatiul. — La noapte… Dar acum ce facem? suspină Babuşcă. — Acum? Facem pe proştii. Nu ştim nimic, Babuşcă, da? Paşii se apropiau plescăind puternic pe culoarul inundat. Apoi cheia se răsuci în broască şi uşa se deschise. — Hei, voi de-acolo! strigă „Chioru” din pragul uşii, făcîndu-le semn cu pistolul-mitralieră pe care îl ţinea în mînă. Ieşiţi afară şi urmaţi-mă! După ce îl urmară pe „Chioru”, pe culoarul inundat, Scatiul şi Babuşcă urcară scara de beton şi pătrunseră în sala maşinilor. Domnul Fridrich îi aştepta. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu faţa măslinie, cu părul uşor încărunţit la tîmple, cu ochii cenuşii, cu o strălucire rece, aproape metalică în ei. Purta pantaloni scurţi, albi şi o bluză albă, cu talia strînsă într-un cordon lat, prevăzut cu o cataramă uriaşă de argint. Pe cap avea o pălărie colonială. — Deci voi sînteţi! spuse domnul Fridrich, după ce îi cîntări din priviri dîteva clipe. Apoi, făcînd un semn Ciupitului, adăugă: Taie-le legăturile! Omul cu faţa vînătă şi ciupită de vărsat rezemă puşca de vînătoare de o ţeavă şi, scoţînd un briceag din buzunar, le tăie legăturile. Domnul Fridrich se apropie de cei doi băieţi. — Acum v-aş ruga să-mi răspundeţi, scurt şi precis la întrebări, le spuse el. Voi l-aţi transportat anul trecut cu barca pe „Profesor” la Ostrovul lupilor? — Da, răspunse Scatiul. O expresie de mulţumire apăru pe faţa domnului Fridrich. — Acum aminteşte-ţi, băiete! „Profesorul” avea un revolver asupra lui? Scatiul îl privi cu un aer nătîng: — Un revolver?… Adică un pistol, nene? — Spune-i cum vrei. Avea sau nu avea? Da sau nu? Scatiul se întoarse cu acelaşi aer nătîng spre Babuşcă: — Tu ai văzut vreun pistol, Babuşcă? Babuşcă păru să se gîndească cîteva clipe şi apoi se scărpină la ceafă: — Ce fel de pistol, Scatiule? Cu doape? Domnul Fridrich îi urmărea cu atenţie pe cei doi                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   băieţi, muşcîndu-şi buzele în tăcere. „Chioru”, care afla lîngă el, izbucni: — V-am prevenit, domnule Fridrich, nu vedeţi că-şi bat joc de dumneavoastră? „Ciupitu” vîrî briceagul în buzunar şi începu să suflece mînecile cămăşii. — Cu ăştia trebuie discutat altfel, domnule Fridrich! spuse el cu un rînjet întunecat şi sinistru. Îmi daţi voie să-i iau la întrebări? Domnul Fridrich îl opri cu un gest: — Asta este o treabă de diletant, spuse el pe un ton dispreţuitor. Sau de borfaş de teapa dumitale. Obişnuieşte-te cu gîndul că lucrezi pentru un serviciu de informaţii. „Ciupitu” îl privi năucit. — Păi, altfel… Păi, altfel cum? se bîlbîi el arătînd spre cei doi băieţi. Păi, merge fără?… — Fără, băiete! continuă rece domnul Fridrich. Noi nu gîndim cu pumnii. Să-ţi intre bine lucrul acesta cap! adăugă pe un ton poruncitor, arătînd spre scara de fier care ducea în spirală spre încăperile de sus. Roag-o pe doamna inginer să poftească pînă la mine. Faţa „Ciupitului” exprima o stupoare fără margini. Aruncă o privire semnificativă „Chiorului”. — S-o rog pe doamna inginer? Am auzit bine sau visez, „Chiorule”? „Chioru” mută pistolul-mitralieră dintr-o mînă în alta. — Hai, du-te, „Ciupitule”! Du-te! îi spuse el pe un ton împăciuitor şi fă aşa cum ţi-a spus domnul Fridrich. Cine plăteşte, comandă. E clar? „Ciupitu” apucă puşca de vînătoare şi se îndreptă bombănind. Domnul Fridrich îl urmări cu privirea. Se întoarse şi-i spuse „Chiorului”, pe un ton rece şi tăios ca un brici. — Nu avem ce face cu de-alde ăştia! După ce iprăvim treaba aici, n-ai să poţi să te strecori împreună cu el pe vasul vostru comercial. Aşa că va trebui, să-l lichidezi. „Chioru” se înclină politicos. — Nici o grijă, domnule Fridrich. Am să-i închid gura. În curînd o femeie tînără, zveltă, îmbrăcată într-o salopetă albastră, de lucru, coborî în sala maşinilor, urmată îndeaproape de „Ciupitu”. — Vreţi să-mi explicaţi şi mie ce înseamnă toate acestea? întrebă ea, înaintînd mînioasă spre domnul Fridrich. Cine sînteţi? Ce doriţi? Domnul Fridrich îşi scoase pălăria colonială şi o salută politicos. — Fridrich… Alfons Fridrich. Turist… Tînăra femeie continua să-l privească mînioasă şi dispreţuitoare: — Sînteţi un turist cam ciudat, domnule Fridrich! Și adăugă, întorcînd capul spre „Chioru”: Şi individul acesta înarmat tot cu turismul se ocupă? Un zîmbet ironic flutură pe buzele subţiri ale domnului Fridrich. — Nu vă alarmaţi, doamnă. Sînt un om civilizat. Pistolul mitralieră este un simplu element de recuzită, noi nu ucidem pe nimeni… dacă nu este absolută nevoie… Tînăra ingineră continua să-l înfrunte cu curaj: — Pentru ce aţi oprit staţia de pompare?! strigă ea. Ce urmăriţi? Vă daţi seama că Dunărea a rupt digul la Cotul Pisicii şi că inundă balta? Că apele cresc şi cel mai tîrziu pînă mîine seară vor inunda şantierul şi vor distruge barăcile, magaziile cu carburanţi, maşinile? Domnul Fridrich continua să surîdă maliţios: — Desigur, doamnă. Dar depinde de dumneavoastră ca acest lucru să nu se întîmple. — Cum adică? De mine? făcu tînăra ingineră. Nu înţeleg ce doriţi să spuneţi. Domnul Fridrich continua să zîmbească. — Am să vă explic, doamnă. Anul trecut un om de-al meu a pierdut în baltă un obiect important. Am nevoie de acest obiect. Tînăra femeie îl privi nedumerită. — Cu atît mai mult. Aşteptaţi să secăm balta şi-l veţi găsi. Domnul Fridrich îşi muşcă buzele. — Mă grăbesc, doamnă, spuse el pe un ton categoric, întorcîndu-se spre Scatiu şi spre Babuşcă. Micii dumneavoastră compatrioţi cunosc locul unde a fost pierdut obiectul. Convingeţi-i să ni-l arate şi, în clipa următoare, puteţi porni staţia de pompare. Şantierul  fi salvat. Tînăra ingineră, care nu ştia ce fel de „obiect” pierduse domnul Fridrich, se întoarse avîntată spre cei doi băieţi: — Băieţi, nu-i timpul de glumit! le spuse ea. Cunoaşteţi locul unde se află acel obiect? Scatiul şi Babuşcă se priviră în tăcere. Amîndoi înţeleseră că domnul Fridrich îi prinsese într-un cleşte din care nu exista nicio scăpare. — Aţi auzit ce poate să se întîmple, insistă tînăra ingineră, pradă unei mari agitaţii. Cunoaşteţi acel loc sau nu? Scatiul simţi cum mîna lui Babuşcă îl strînse uşor de braţ. Înţelese. Se scărpină cîteva clipe după ceafă. — Şi dacă vă arătăm locul unde s-a răsturnat „Profesorul” cu barca, spuse el într-un tîrziu, ridicînd o privire spre domnul Fridrich, daţi drumul staţiei de pompare? — De îndată! Pe cinstea mea! spuse repede domnul Fridrich, întorcîndu-se spre tînăra ingineră. Mecanicii pot coborî cînd vor să dea drumul maşinilor. Tînăra ingineră îi învălui pe cei doi băieţi într-o privire caldă, aproape rugătoare. — S-a făcut, spuse Scatiul, vîrînd mîinile adînc în buzunare şi fixîndu-l pe domnul Fridrich pe sub gene. Locul pe care îl căutaţi se află în apropiere de Ostrovul lupilor. — Perfect! Perfect! exclamă mulţumit domnul Fridrich. Văd că sînteţi doi băieţi de treabă. Mîine dimineaţă pornim spre Ostrovul lupilor… — Atenţie, domnule Fridrich, interveni „Chioru“, băieţii ăştia vor să cîştige timp ca să ne tragă pe sfoară. Îi cunosc prea bine, la noapte vor încerca să evadeze… Fridrich păru să se gîndească cîteva clipe. Un zîmbet vag, ceţos, flutură pe buzele lui subţiri. — Tocmai de aceea va trebuie să-i închidem din nou la subsol. Şi adăugă, arătînd cu mîna spre omul cu faţa vînătă: Dumneata vei păzi bărcile toată noaptea… Tînăra ingineră păru că-şi pierde răbdarea. Se adresă lui Fridrich pe un ton rece şi dispreţuitor: — Aţi obţinut ce-aţi dorit, domnule… Pot să chem mecanicii să dea drumul staţiei? Domnul Fridrich se înclină ironic: — Desigur, doamnă. Simţiţi-vă ca la dumneavoastră acasă! Tînăra ingineră îi întoarse spatele şi îndepărtîndu-se grăbită începu să urce scara cu trepte de fier. Domnul Fridrich îi cîntări din ochi, cîteva clipe, Scatiu şi pe Babuşcă şi-apoi spuse pe un ton rece poruncitor: — Duceţi-vă! Peste cîteva minute, cei doi băieţi se pomeniră din nou zăvorîţi în încăperea întunecoasă din subsol. Paşii „Ciupitului”, care îi condusese în magazia de scule, lipăiră din nou pe culoarul inundat şi se stinseră undeva departe. Erau din nou singuri. În aceeaşi clipă, în sala maşinilor răsună un vuiet infernal care părea să cutremure întreaga clădire. Motoarele staţiei de pompare se puseră în mişcare. Scatiul şi Babuşcă se repeziră şi îşi lipiră din nou urechile de conducta de fier. Se auzea şuierat puternic al apei care urca pe ţevi. — Staţia a pornit, murmură Scatiul, întorcîndu-se pe întuneric spre Babuşcă. E timpul s-o pornim şi noi. — S-o pornim şi noi? Încotro, Scatiule? făcu mirat Babuşcă. Scatiul îl prinse de mînă şi îl trase după el. Se rezemară din nou de peretele umed şi vîscos al magaziei de scule. Picături grele de apă cădeau de undeva de sus, la picioarele lor. — La noapte va trebui s-o ştergem pe-acolo, spuse Scatiul, întinzînd mîna spre fereastră. — Uşor de zis, dar cum? întrebă în şoaptă Babuşcă. — Păi, de unde picură apa? — Păi, de unde? — Întinde mîna şi vezi…  Babuşcă se înălţa în vîrful picioarelor şi, întinzînd mîna, începu să pipăie orbeşte peretele. Mîna lui întîlni o roată mare de fier. — Da, e ceva aici, Scatiule, şopti el, un fel de roată de fier. — Răsuceşte-o! făcu Scatiul. Babuşcă se propti bine în picioare şi răsuci roata. Un şuvoi puternic de apă şuieră pe deasupra capetelor lor şi se împrăştie cu un răpăit puternic pe pardoseala inundată. Babuşcă răsuci repede roata de fier la loc. Şuvoiul de apă se opri brusc. Se făcu tăcere. Numai picăturile grele de apă se auzeau căzînd egal şi repede ca bătăile unui ceasornic. — Ai priceput acum Babuşcă? îl întrebă, în şoaptă, Scatiul. — Pe cinstea mea, Scatiuie, răspunse Babuşcă, avînd în glas ceva ca o mirare fără de margini. Vrei să înecăm subsolul? — Chiar aşa, continuă Scatiul, apa ne va ridica pînă la fereastra de sus… — Păi, „Ciupitu” păzeşte bărcile… — Aici e-aici, spuse în şoaptă Scatiul. Şi mai are şi o puşcă, dar ne descurcăm noi, frăţioare… Nu-i aşa? Babuşcă rîse uşor pe întuneric — Mai e vorbă! Şi-acum ce facem? — Acum aşteptăm. — S-adoarmă domnul Fridrich? — Chiar aşa. Cei doi băieţi tăcură. Maşinile staţiei de pompare vuiau surd deasupra lor, făcînd să vibreze întreaga clădire. Orele care trecură li se părură celor doi băieţi fără de sfîrşit. Prin ferestruica prăfuită doar cerul nopţii se limpezea mereu, desfăcîndu-şi deasupra pădurii de sălcii, parcă din ce în ce mai aproape, pînzele lui uriaşe şi împăienjenite de stele! După ce ascultă cîteva clipe cu urechile ciulite, vuietul motoarelor din sala maşinilor, Scatiul se prinse cu mîinile de roata de fier fixată de perete şi îi şopti lui Babuşcă: — Dă-te la o parte, Babuşcă. Îi dau drumul… Şi răsuci roata. Un şuvoi puternic şi zgomotos de apă, ca o cascadă se năpusti în încăpere. În vuietul şi în clocotul apei care năvălea în magazia de scule, cei doi băieţi simţiră cum nivelul apei care inunda pardoseala începe să crească. La început apa le trecu de glezne, apoi le acoperi pulpele picioarelor, şi încet, încet, le trecu de genunchi, apoi le trecu de brîu, ca să le ajungă la gît. Scatiul şi Babuşcă înotau „călcînd” apa în magazia de scule învăluită în beznă. O linişte grea, apăsătoare, umedă, atîrna deasupra lor. Apa depăşise gura ţevii de fier prin care năvălea şuvoiul, şi-acum apele creşteau în tăcere. Cei doi băieţi înotau de zor. Ferestruica prăfuită prin care licăreau stelele se apropia văzînd cu ochii. Scatiul sări afară din apă, încercînd să se prindă de marginea ei, dar nu reuşi. — Las-o! strigă Babuşcă, înotînd de zor, jur împrejurul Scatiului. Ai răbdare, vine ea singură la noi. Într-adevăr, peste un timp, ferestruica era aproape la un pas. Scatiul se prinse de marginea ei, desfăcu cîrligul şi o deschise. — S-o ştergem, Babuşcă! spuse el, sărind din apa care se rotea ca o bulboană în încăperea inundată, sprijinindu-se, cu pieptul în cercevea. Urmează-mă! — Eu mă opresc la bărci, tu ai grijă de Ciupitu… şopti Scatiu lui Babuşcă, în vreme ce înota prin Dunăre uşor ca o umbră, alături de el. — Să îi fac „vidra”? se interesă Babuşcă, oprindu-se din înot şi călcînd apa. — Chiar aşa, făcu Scatiul, apropiindu-se de el. Haide, la fund, Babuşcă, la fund! Cei doi băieţi săriră din apă pînă la brîu, şi apoi dispărură fulgerător în adîncuri. Atras de zgomotul făcut de clipocitul apei, omul cu faţa vînătă, ce se afla pe scara de beton, scoase repede o lanternă din buzunar şi o aprinse. Razele de lumină ale lanternei măsurară de cîteva ori, asemeni unui mic reflector, suprafaţa liniştită a apei, şi se opriră pe scorburile fantomatice ale pădurii de sălcii învăluită în aburi. Nicio mişcare. Totul părea încremenit. Omul cu faţa vînătă stinse lanterna. În clipa aceea, capul Scatiului se ivi la suprafaţa apei, asemeni unui dop uriaş, undeva lîngă barca pneumatică a domnului Fridrich. Scatiul se afla la doi paşi de treptele scării de beton. Pe scară, omul cu faţa vînătă, ţinînd puşca sub braţ, alunga cu mîna roiurile furioase de ţînţari care năvăleau asupra lui cu un zumzăit lacom şi sălbatic. Babuşcă nu se zărea nicăieri. Deodată, undeva în stînga scării, departe, spre pădure, răsună un fel de chiţăit de şoarece şi ceva plescăi de cîteva ori puternic în apă. „Ciupitu” se răsuci fulgerător într-acolo şi aprinse din nou lanterna. Razele de lumină ale lanternei alunecară, scînteind pe frunzele verzi-lucioase ale unui imens covor plutitor de nuferi. Nicio mişcare. Totul părea încremenit. Agăţat de marginea bărcii pneumatice cu motor, Scatiul lucra repede. Degetele lui desfăceau uşor nodul frînghiei care fixa barca de scară. Deodată, parcă presimţind ceva, omul cu faţa vînătă se răsuci şi îndreptă lumina lanternei spre barca cu motor. Scatiul dispăruse. Nici o mişcare. Şi din nou, undeva în stînga scării de beton, spre pădure, în mijlocul covorului plutitor de nuferi, răsună ceva ca un sforăit şi apoi răsună iar un plescăit puternic. Era Babuşcă. Ciupitu se răsuci fulgerător pe călcîie şi îndreptă lumina lanternei spre locul de unde se auzise zgomotul. În razele scînteietoare de lumină, frunzele de nufăr se unduiau uşor, urcînd şi coborînd pe nişte valuri nevăzute. Babuşcă se scufundase în adîncuri. În schimb Scatiul, care apăruse din nou la suprafaţă, desfăcu nodul frînghiei care lega barca pneumatică de scara de beton. Cu o mişcare uşoară întinse mîna scoţînd cheia de contact de la motorul bărcii, o lăsă cadă pe fundul apei. Apoi se scufundă şi dispăru adîncuri. Împinsă în larg de briza nopţii, barca pneumatică cu motor se desprinse de lîngă scara de beton şi o porni în derivă, spre pădurea de sălcii. Dînd cu ochii de barca care se îndepărta, „Ciupitu” îşi rezemă puşca de vînătoare de una din treptele scării, dezlegă repede o mahună şi sări în ea. Pilotînd-o ajutorul unei lopeţi, porni în urmărirea bărcii pneumatice cu motor, care se îndepărta văzînd cu ochii. În clipa aceea, Scatiul sări de undeva din adîncurile apei şi se aşeză pe prima treaptă a scării. — Babuşcă! strigă el cu un glas înăbuşit. Capul lui Babuşcă răsări de undeva din întuneric lîngă el, la piciorul scării. — Sînt aici, Scatiule! Scatiul îşi aruncă o clipă privirile spre peretele luminat al staţiei de pompare. — Să adunăm toate lopeţile… repede, Babuşcă. — Dacă ne zăreşte „Chioru“, trage în noi prin fereastră. Sărind la rîndul său afară din apă, Babuşcă se repezi şi începu să strîngă lopeţile risipite ici şi colo prin bărcile legate de piciorul scării de beton. Scatiul aşeză puşca de vînătoare în mahuna în care veniseră şi instală apoi, cu mişcări repezi şi precise vîslele. Tocmai în clipa aceea, Babuşcă sosi şi el, gîfîind din greu sub cele cîteva vîsle care aproape că-i striviseră umărul. Ajutat de Scatiu, Babuşcă aşeză uşor, una cîte una lopeţile în barcă. În clipa următoare, cei doi băieţi auziră scîrţîitul uşii de fier, de la intrarea în staţia de pompare. Cu răsuflarea tăiată, se azvîrliră, ghemuindu-se în fundul bărcii. “Chioru” apăru cu pistolul-mitralieră în mînă şi, punînd piciorul pe prima treaptă a scării de beton, strigă: — Hei! Unde eşti, „Ciupitule”? — Aici sînt! sosi, dinspre pădure, răspunsul omului cu faţa vînătă. — Şi ce faci acolo? — S-a dezlegat barca cu motor a domnului Fridrich! răsună undeva, în întuneric, glasul omului cu faţa vînătă. O aduc îndată… — Cum s-a dezlegat? întrebă cu glas îngrijorat „“Chioru”“. Doar eu am legat-o. Şi am legat-o bine!… Undeva în întuneric, spre pădure, răsună clipocitul vîslei cu care „Ciupitu“ îşi pilota barca. — Păi, ştiu eu cum? strigă el. Uite… Am remorcat-o şi o aduc… “Chioru” se plesni deodată puternic cu palma peste frunte. — Doamne Dumnezeule! urlă el. Să ştii că afurisiţii au şters-o! Şi dispăru în fugă în clădirea staţiei de pompare. — La vîsle! La vîsle, Babuşcă! strigă Scatiul, ridicîndu-se din fundul bărcii şi repezindu-se la lopeţi. Dacă se întoarce „Chioru” sîntem pierduţi! Babuşcă nu păru să aştepte să fie poftit de două ori. Se repezi şi el la vîsle. Lopeţile coborîră, se urniră puternic şi barca ţîşni înainte ca o săgeată. Abia acum Ciupitu dădu cu ochii de ei. — Staţi, staţi că trag! strigă el, agitînd vîsla deasupra capului. Fug, opriţi-i, fug! Scatiul şi Babuşcă vîsleau din răsputeri. Barca zbura pe apă. În curînd, se topi ca o umbră în întunericul pădurii de sălcii. Era şi timpul. Domnul Fridrich, urmat de „Chioru” se năpustiră afară din clădirea staţiei de pompare. — Barca cu motor! Adu mai repede barca cu motor, idiotule! striga, furios, domnul Fridrich. Vîsleşte nemernicule! Ce stai?! Omul cu faţa vînătă vîslea din răsputeri, cînd într-o parte a bărcii, cînd în cealaltă. În curînd ajunse la piciorul scării de beton. Cu pistolul-mitralieră în mînă, “Chioru”sări primul în barca cu motor, urmat de domnul Fridrich. Acesta din urmă se inistală grăbit la volan. Degetele lui pipăiră repede tabloul de bord al bărcii cu motor. — De prisos, spuse el cu ciudă. Băieţii au luat cheia de contact. Nu pot porni barca. — V-am prevenit, domnule Fridrich… V-am prevenit… făcu, pe un ton plîngăreţ, „Chioru“… Şi-acu ce-o să facem? Mîine dimineaţă miliţia va sosi aici. Domnul Fridrich alungă cu mîna ţînţarii care începuseră să-l ia cu asalt. — Am prevăzut această situaţie, domnule, răspunse el liniştit… Băieţii nu vor ajunge prea departe… Am pus pe doi din oamenii mei să-i pîndească, pentru orice eventualitate, ia ieşirea din pădurea Teregova… “Chioru” îşi şterse fruntea îmbrobonată de sudoare cu dosul palmei. — Sînteţi extraordinar, domnule Fridrich! — Sînt doi agenţi foarte experimentaţi, continuă domnul Fridrich, aşa că, în cîteva ore, vii sau mor băieţii vor fi ai noştri… În clipa aceea, uşa masivă de fier a staţiei de pompare se trînti cu putere şi o cheie se răsuci în broască. — Ne-au încuiat afară, nemernicii! urlă omul cu faţa vînătă, repezindu-se brusc şi lovind cu pumnii poarta… Deschideţi sau vă curăţăm pe toţi. Deschideţi, n-auziţi? Dar, de dincolo de uşă, nu răspunse decît vuietul puternic al maşinilor care pompau apa. Domnul Fridrich privi cîteva clipe silueta de cărămidă roşie, masivă ca o cetate, a staţiei de pompare şi adăugă, plictisit, întorcînd capul spre „“Chioru”“: — Spune-i să nu mai urle! Deocamdată am pierdut partida… Dar cunosc o cheie care în cîteva zile ne va deschide uşa de fier.      

Aladin si lampa fermecata     

              Gasesti cartea la atasamente              

Povesti nemuritoare Berbecul de aur A fost odată un împărat care avea o fată neînchipuit de frumoasă: ochii ei albaştri erau ca azurul cerului, iar pletele ei dalbe străluceau ca razele soarelui. Fiind singură la părinţi, fusese crescută cu mare grijă şi pază. Aşa de mult se temea tatăl să nu i se întâmple ceva, să nu i-o fure careva, încât îşi zăvorâse copila într-o cetate care se afla pe o insulă în mijlocul mării. De jur împrejurul apelor străjuia oaste, ca să nu se poată apropia nimeni de fiica împăratului. Numai o şerbă îi ducea zilnic hrana pe o luntre legată cu frânghii şi, în afară de oamenii casei, nimeni nu avea voie s-o vadă măcar la faţă. Când ajunse la vârsta căsătoriei, împăratul dete sfoară în ţară că-şi va mărita fata cu cel care se va învrednici să ajungă în acea insulă; bizuindu-se pe oastea puternică, era încredinţat că nimeni nu va pune piciorul acolo. Celor ce voiau să se încumete la aşa ispravă, le da răgaz de nouăzeci şi nouă de zile spre a-i aduce semnul cerut, ca dovadă că au putut pătrunde până la ea, altminteri unde le stau picioarele le va sta şi capul. Multă vreme nu îndrăznise nimeni a-şi primejdui zilele, dar în cele din urmă s-a ivit un viteaz fără pereche, care să vină să-i ceară mâna domniţei. Acesta se tot chitise cum să-şi ajungă ţinta. El avea un prieten mare cărturar, căruia i se încrezu şi-i ceru sfatul. -Asta e mare greutate, îi răspunse înţeleptul. Fă-mi rost de zece ocale de aur şi am să închipui un berbec în care să încapă un om şi să mai aibă loc şi de merinde de câteva zile, iar la ochi să aibă două deschizături prin care cel ascuns să poată vedea în afară, fără să fie băgat în seamă. Zis şi făcut. Cărturarul se duse la un meşter aurar, iar acesta făuri berbecul aşa cum i se ceruse. Apoi îl aduse acasă , oploşi pe tânăr înăuntru, îl înzestra cu merinde pentru mai multe zile şi-l scoase la piaţă, prefăcându-secă vrea să-l neguţeze. Se îngrămădi lumea să-l vadă, dar nimeni nu fu în stare să-l cumpere, că omul cerea pe el trei mii de galbeni şi cine ar fi putut să dea atâta bănet? Merse buhul despre berbec până la urechea împăratului şi acesta trimise după el, să vadă ce fel de marfă este? Cum îl zări, îl îndrăgi, fiindcă era de mare maistru măiestrit. Numaidecât îl iscodi la preţ. Omul îi spuse că nu e de vânzare, dar dacă îi place îl poate opri vremelnic la curte, să-l privească până se va sătura. Asta mulţumi pe împărat şi-i zise: -Lasă-l aici, că la mine oricând îl vei găsi, nu se pierde.   A doua zi, fata care ducea hrană la domniţă o înştiinţa de tot ce auzise vorbindu-se despre berbecul de aur. -Pare că e un berbec viu! adaose ea. Domniţa stărui din răsputeri pe lângă tatăl ei să-i trimită frumoasa jucărie, ca să-i mai treacă de urât. Şi el îi împlini voia. Fata, care toată ziua şedea singură şi nu mai putea de pustietate, se bucură cum îl văzu şi-şi petrecea tot timpul jucându-se cu el. Nu mai voia cu nici un chip să se despartă de el. Dar tânărul adăpostit în berbec isprăvise merindele şi sta cu sufletul strâmtorat, până îi veni în minte un gând de mântuire. Îndată ce adormi domniţa, trase capacul şi pe furiş se hrăni din bucatele ei de pe masă, apoi se adăposti iarăşi în berbec şi închise la loc capacul. Tot aşa se îndestula zi de zi, de rămânea fata flămândă. Atunci, socotind că şi berbecul se hrăneşte din mâncarea ei, ceru să i se aducă un adaos de mâncare. Dar după o bucată de vreme, cum domniţa se zbenguia în joc cu berbecul, hoţul ascuns îşi pierdu răbdarea, trase capacul şi sări afară. Ea se sperie grozav la început, dar el, şiretul, o luă aşa de frumos şi drăgăstos şi cu glasul mieros: -Domniţă drăgălaşă, minunăţie vie, nu fi supărată pe mine, iartă-mi cutezarea ce am avut să vin la tine; numai dragostea şi mila m-au silit să fac ce nimeni n-a făcut, ca să te scap din temniţa în care ai încăput. Tatăl tău nu vrea nimănui să te dea, de aceea el te ţine închisă aşa. Şi de la orice peţitor cere lucrul cel mai greu de înfăptuit: să răzbată în cetate, să-i ducă un semn că a ajuns la tine. Iar dacă nu-l poate aduce, peste viaţă îi pune cruce. Tot astfel s-a învoit el şi cu mine. Mi-a sorocit nouăzeci şi nouă de zile, ca să-i dau dovada asta, şi de nu i-o voi aduce, va cădea şi pe capul meu năpastă! -Cum se poate? Vai de mine, îţi dau semne câte vrei, răspunse fata. Şi deodată, ca o vrabie de sprintenă, zbură prin casă, cotrobăi prin lăzi şi scoase un inel, un ceasornic de aur şi o şuviţă aurie legată cu panglică de mătase albă şi-i făcu o scrisoare cu jurământ de iubire pentru el. Ei petreceau împreună ca fratele cu sora, erau fericiţi şi uitaseră de toată lumea, când veni omul împăratului cu rugămintea să înapoieze berbecul stăpânului său. Cât de mult stărui împăratul să i-l mai lase, acesta nu vru în ruptul capului. Odată ajuns acasă, cărturarul întrebă pe prieten: -Ai făcut vreo ispravă? Ori s-au dus banii pleavă în vânt? -N-am dat greş până acum. Vom vedea mai departe. Au trecut nouăzeci şi nouă de zile ca nouăzeci şi nouă de ceasuri şi tânărul fu chemat la împărăţie să dea răspunsul. El asigură pe împărat că are semne din cetate şi scoase mai întâi inelul.împăratul luă inelul în mână, îl cercetă pe amândouă feţele, pricepu că e al fetei, dar cu toate astea nu-l primi: -Inelul, zise el, nu e singura chezăşie. Argintarii de azi te fac şi pe tine aidoma, nu numai un inel. îl vei fi cumpărat de la vreun giuvaergiu. Mai ai şi altă dovadă? Peţitorul scoase din buzunar ceasornicul cu pecetea fiicei. Împăratul îl căută cu de amănuntul, văzu că e ceasul fetei, dar se împotrivi: -Nici asta nu-i temeinică mărturie. Sunt multe ceasornice asemănătoare în lumea asta. Alta mai ai? Tânărul scoase atunci la iveală şuviţa de păr. -Nici asta nu e un lucru pe care să mă bizui eu, deşi la culoare şi strălucire seamănă cu pletele fiicei mele. La urmă scoase răvaşul şi împăratul nu mai dezise dovada scrisă de mâna ei. De data asta, neavând încotro, el fu silit să se ţie de cuvânt şi astfel pregăti o nuntă împărătească cum nu se mai văzuse până atunci

 

Zmeul si prințesa de Claudia Groza   Când noaptea lasă loc zorilor şi stelele dispar pe rând, parcă jucându-se de-a v-aţi ascunselea, un zgomot fioros perturbă liniştea. Frunzele copacilor au început să tremure speriate, păsările fie şi-au luat zborul, fie s-au ascuns care pe unde au apucat, insectele s-au adăpostit în crăpăturile solului sau ale arborilor. Pe moment, nimeni nu ştia de unde vine acel zgomot înfricoşător.   Un zmeu cu aripi solzoase, ce scoatea flăcări pe nări, căuta, printre copacii înalţi, groşi datorită vârstei lor, o fiinţă umană. Simţise mirosul şi dărâma cu putere tot ce îi ieşea în cale. Nu se înşelase. Prinţesa Zori-de-Zi îşi făcea plimbarea de dimineaţă, când aduna picăturile de rouă cu efect tămăduitor pentru vederea bătrânului său tată. Auzind zgomotul, îngheţase de teamă şi s-a ascuns după un copac cu trunchiul gros. – Te rog, apără-mă de această fiară! îngăimă fata. - Degeaba te ascunzi, oricum te voi găsi, iar tu ştii asta foarte bine! răcni zmeul. Într-adevăr, nu a trecut mult timp şi animalul hidos, cu solzi, un corn mare în frunte, dinţi conici şi lungi, cioc ascuţit se înfăţişă înaintea tinerei. - Eşti a mea, prinţeso. Nu încerca să te împotriveşti. Tremurând, cu lacrimile şiroind pe ambii obraji palizi de la frica ce pusese stăpânire pe ea, prinţesa s-a lăsat prinsă cu ghearele şi aşezată pe spatele zmeului. Căuta speriată în jur păsări pe care să le roage să îl anunţe pe tatăl său de nenorocirea ce se abătuse asupra lor şi să-l roage să trimită ajutoare. Dar nu se vedea nici măcar un fulg, ce să mai spunem de o pasăre întreagă!   Străbătând munţi şi văi, creste şi zări întinse, câmpii de un verde smarald, cu maci şi flori multicolore, zmeul şi prinţesa Zori-de-Zi au ajuns într-un ţinut cu multă umbră, lipsit de vegetaţie şi de vieţuitoare. Un castel cenuşiu îi aştepta, cu porţile păzite de doi demoni cu aripi negre şi ochi roşii. Aceasta este o pradă preţioasă. Uitaţi-vă bine la ea! Să nu cumva să vă scape când nu voi fi acasă, aţi înţeles? zise cu voce apăsată zmeul. - Da, stăpâne, stai fără nicio grijă, a fost răspunsul prompt al celor doi demoni. - Vreau să-mi pregătiţi camera cea mai frumoasă pentru această fiinţă pură şi fragedă şi deosebită. - Chiar acum, stăpâne, şi demonii au mers să deschidă cea mai luminoasă încăpere din tot castelul. - Prinţesa mea, din această clipă, eşti a mea şi numai a mea. Vom lua masa împreună, îmi vei cânta, îmi vei citi, îmi vei ţine companie. Îmi poţi cere tot ce-ţi pofteşte inima… mai puţin libertate. Nu vei avea voie să părăseşti acest castel, decât în prezenţa mea. - Cum spui tu, zmeule, răspunse fata timid, privind pe furiş şi cu teamă hidoasa creatură. * Pădurea arăta ca şi cum un uragan se abătuse asupra ei. Frunzele formau un covor verde la baza copacilor. Iarba era călcată ca şi cum ar fi fost arsă. Totul în jur părea pârjolit. Toate vietăţile au început să răsară care de pe unde se ascunseseră. Multe animale muriseră de frică sau călcate în picioare de alte animale mai mari. Soarele călduţ le-a dezmorţit sufletele, iar vântul le-a calmat rănile. - Este cazul să dăm de veste! Nu se poate, nu se poate! strigau păsările şi celelalte vietăţi. - Să mergem spre palat! spuse şoimul. Cârduri de păsări, grupuri de insecte au plecat să anunţe răpirea fetei. Păsările zburau agitat, dând rotocoale ferestrelor de la palat. - Stăpâne, se întâmplă ceva afară! Zeci de păsări şi de insecte dau târcoale palatului de câteva ore bune. Parcă ar vrea să transmită un mesaj. - Ieşi şi vezi despre ce este vorba! Adevărul e că fiica mea a întârziat destul de mult, iar inima îmi spune că nu e a bună, spuse abătut regele. Băiatul care avea grijă de palat a ieşit rapid în curte.  - Îmi puteţi explica despre ce e vorba? De ce sunteţi atât de agitate?   Păsările au înscenat o piesă în care una dintre surate a jucat rolul victimei, iar un vultur rolul răpitorului. Celelalte insecte şi păsări s-au ascuns pe după copacii din grădină, astfel încât băiatul a înţeles că prinţesa Zori-de-Zi a fost răpită. - Da, temerile regelui s-au adeverit. La starea sănătăţii sale, era tot ce îi lipsea. Când a aflat acestea, regele şi-a adunat ultimele puteri şi l-a rugat pe slujitorul său să dea de veste că acela care îi va aduce fiica teafără va primi în dar palatul şi pe prinţesă de soţie, bineînţeles cu voia sa. După ce a rostit acestea, regele a căzut într-un somn adânc, ca şi cum o vrajă puternică a căzut asupra lui.   Băiatul a răspândit, în cele patru zări ale împărăţiei, vestea că frumoasa prinţesă Zori-de-Zi a fost răpită, iar cine o va aduce vie şi nevătămată va primi palatul şi mâna prinţesei. Prinţii din cele mai depărtate meleaguri, aflând vestea, s-au pregătit de luptă. În ceasul serii, s-au adunat şi au stabilit de comun acord ca cel mai viteaz dintre ei să câştige mâna prinţesei. Astfel, Prinţul Vestului, Prinţul Nordului, Prinţul Estului şi Prinţul Sudului au hotărât ca a doua zi dimineaţă, în zori, fiecare să pornească din ţinutul său spre tărâmul unde locuia zmeul. Acela dintre ei care va salva prinţesa urma să trăiască până la adânci bătrâneţi alături de Zori-de-Zi.                                                                       * Când dimineaţa de-abia îşi făcea simţită prezenţa prin sita norilor pufoşi, jucându-se cu razele soarelui, Prinţul Vestului şi-a scos calul negru din grajd, l-a periat, i-a dat o mână de fân şi l-a înşeuat. Prietene, să nu mă laşi la greu! Am nevoie de ajutorul tău mai mult ca niciodată. Mi-aş dori să câştig această luptă. Tânărul îşi aranjează sabia în teacă, îşi potriveşte armura de zale strălucitoare şi se pregăteşte de drum. Calul bate pământul cu copita, hornăie şi porneşte în galop. Străbat munţi şi văi, în faţa pădurii dese, cu copaci de diferite înălţimi şi forme. - Ciudată pădurea aceasta, murmură prinţul. Calul se opri brusc, presimţind parcă un pericol.  Dintr-odată, braţele pomilor au prins viaţă şi i-au înconjurat din toate părțile. Tânărul a tras sabia din teacă și a început să se lupte cu micii monştrii. Zalele i-au fost smulse. Şi-a rănit mâinile. Într-o clipă de neatenţie, uitându-se cum roibul său negru a fost răpus de o creangă ascuţită care i-a sfâşiat inima, Prinţul Vestului a fost omorât. * În tot acest timp, prinţesa Zori-de-Zi spera ca cineva să fi ajuns la bătrânul său tată, să-l fi înştiinţat de cele întâmplate. Zmeul nu-i făcuse nimic rău, dar vroia  dragostea ei şi să îi gătească, să îi spună seara poveşti frumoase din lume și să îi cânte. Un bondar îi spusese fetei, într-o zi însorită când ieşise să culeagă flori din grădină, cum că zmeul nu era rău de fapt, dar se afla sub o vrajă puternică, dar nici el nu ştia mai multe.   Stelele străluceau înconjurând Luna, iar ceaţa învelea totul, ca un văl argintiu. Nu se auzea nimic, nu se vedea nimic. Prinţul Nordului se pregăti de drum. A îmbrăcat costumul de luptă, şi-a luat arcul cu săgeţi şi sabia pe care o ascuţise cu o seară în urmă, şi-a pregătit hrană pentru drum şi a pornit să-l întâlnească pe zmeu. Ştia că este drum lung, aşa că dăduse calului său jăratec cu o seară înainte. Slujitorii îl periaseră, îi împletiseră coama şi-l pregătiseră pentru luptă. Să mergem la luptă, viteazule! Să fie într-un ceas bun şi să ne întoarcem victorioşi, spuse calm prinţul, lovind cu pintenii calul. Calul alb galopa atât de repede, încât prinţul nu vedea decât fâşii colorate, ca şi cum cineva arunca vopsea pe o pânză, urmând să dea contur. Un nechezat puternic, o ridicare pe picioarele din spate şi călăreţul a fost trântit la pământ. - Dar ce s-a întâmplat? Ai sărit aşa din senin! Ce ai văzut? Ridicându-se încet, ţinând mâna la spate, prinţul a observat cum calului îi sângera o ureche. În câteva minute, veninul ciudatei insecte, mult mai mare decât una obişnuită, şia făcut efectul, iar calul a murit. Prințul a consumat hrana pe care o luase pentru drum, dar, după un timp, fără apă, a murit. Prinţul Estului a plecat şi el încrezător în puterile sale. Nu pierduse niciodată un duel. Tinereţea şi puterea lui îi dădeau curaj. - Să mergem ca vântul şi ca gândul, murgule! Calul pur sânge parcă zbura. Nici păsările, nici insectele nu puteau ţine pasul cu el. Au străbătut munţi şi văi, şi iarăşi munţi şi din nou văi. După o stâncă, din senin, din pământ din iarbă verde, a apărut o fată frumoasă, cu părul bălai, strâns în cosiţe lungi. Rochia albă ca spuma laptelui îi evidenţia tenul şi albastrul puternic al ochilor. Zâmbetul său l-a făcut pe prinţ să îşi dorească să stea de vorbă cu ea. - Ce cauţi pe aici, tânără frumoasă? - Locuiesc în apropiere şi am venit să culeg flori pentru mama. Este ziua ei astăzi. - Foarte frumos din partea ta. Te pot ajuta? - Nu, mulţumesc. Ar fi bine să te odihneşti. Bănuiesc că vii de departe. Într-adevăr m-a uimit să văd chip de om pe aici. - Poftim un măr ca să prinzi puteri. - Mulţumesc. Acum am realizat că îmi este foame, spuse prinţul şi muşcă din măr. Este foarte gustos. - Ha ha ha… da, este foarte gustos. Ha ha ha… chiar foarte foarte gustos.  Nici nu a terminat de grăit aceste cuvinte şi fata s-a transformat într-o vrăjitoare cocoşată, cu nasul mare şi unghiile lungi şi încovoiate. - M-ai păcălit! Blestemată să fii, zise prinţul, rostogolindu-se peste o movilă de pământ, otrăvit.   * Soarele îşi trimitea spre pământ primele raze aurii. Frunzele se răsfăţau mângâiate de picăturile de rouă. Toate fiinţele se dezmorţeau şi îşi făceau toaleta de dimineaţă, iar Prinţul Sudului îşi pregătea cele două săbii şi armura. - Bună dimineaţa, fiule! - Sărut mâna, mamă. Voi avea nevoie de îmbrăţişarea ta norocoasă. Este drum lung, iar lupta nu va fi uşoară. - Dragul meu, vei reuşi! Eşti curajos, puternic, tânăr şi inteligent! - Mulţumesc, mamă. Mă voi întoarce victorios! - Drum bun şi să te întorci cu bine! - Să ne întoarcem, mamă. O voi elibera pe prinţesa  Zori-de-Zi.   Acestea fiind spuse, prinţul a pornit la drum. Florile, păsările şi toate animalele îl priveau cu admiraţie. Soarele era blând cu el, vântul îl ajuta să se răcorească. Norii îl însoţeau şi îi ofereau umbră. Ajuns la o apă învolburată, tânărul s-a oprit. Teama a pus stăpânire pe el, iar calul deveni destul de agitat. A scrutat zările şi a observat un pod în depărtare. În dreptul podului, stătea un băiat slab, neîngrijit, dar cu ochi scânteietori. – Daţi-mi ceva de mâncare, vă rog! Sunt lihnit, obosit, am să mor. - Nu am timp de pierdut, spuse prinţul, înaintând pe pod. Nu merse mult şi constată că podul nu era până pe malul celălalt. Vrând să se întoarcă, în spatele său a apărut un balaur cu trei capete, ce scotea flăcări uriaşe. Tânărul se luptă, dar a fost prins într-o poziţie incomodă, şi ştia că va fi ucis. Nu era mai bine să mă hrăneşti? Bunătatea este calitatea ce permite trecerea acestui pod. Prinţul Sudului a fost omorât.                                         * Zilele treceau. Prinţesa Zori-de-Zi era tot mai palidă, din cauza grijilor. Ce se întâmpla cu bătrânul ei tată? De ce nu trimisese pe nimeni să o salveze? Zmeul se purta frumos cu ea, iar palatul prinsese viaţă şi culoare. Grădina era parcă din ce în ce mai îngrijită şi primitoare.   Slujitorii din palatul prinţesei, deveniseră şi ei neliniştiţi. Nimeni nu fusese atât de viteaz şi puternic încât să salveze prinţesa. Bătrânul dormea sub efectul vrăjii. Cel mai tânăr dintre slugi, cel care dăduse vestea în cele patru zări despre răpirea prinţesei, se gândea că este cazul să îşi încerce norocul. - Am să pornesc spre castelul zmeului. Cu orice sacrificiu! Se duse în grajd, alese cel mai frumos şi tânăr şi puternic cal şi îl pregăti de drum. Decizia a fost luată. În zorii zilei, va pleca să-şi salveze stăpâna.    Noaptea de dinaintea plecării fu foarte liniştită. Niciun greiere nu se auzi, vântul amuţise şi el, stelele nu mai licăreau, de coborât nici nu se mai punea problema. Luna alunecă încetîncet spre întâlnirea cu soarele. Îngerii se adunară şi se rugară pentru izbânda tânărului – slujitor cu inima largă, de parcă ar fi fost de elefant, şi nu a unui biet băiat de douăzeci de ani, sărac, dar care iubea tot ce se afla în jurul lui. Pieptul băiatului tresălta ritmat, mai accelerat decât în alte dăţi. Sigur avea emoţii, căci, dacă n-au reuşit prinţii obişnuiţi cu luptele, care posedă arme, cum ar izbuti el, cu mâinile goale, să îşi aducă stăpâna înapoi? Nu ştia şi nici nu-i păsa la acel moment. Să fie aşa cum trebuie să fie. Se lăsă în mâinile sorţii. * Tânărul slujitor, trezit de cântatul cocoşilor, îşi simţea sufletul în gât. A băut o cană cu apă proaspătă, care i-a mai calmat emoţiile. Şi-a pus câteva merinde pentru drum, a mers în grajd, şi-a mângâiat calul, i-a dat un cub de zahăr şi a pornit în călătoria vieţii lui. Nu îşi dorea decât să îşi salveze stăpâna. Nu aştepta recompensa promisă. Nu era pentru el! - Bună dimineaţa, natură! Eşti magnifică în zorii zilei! Niciodată nu te-am privit atât de aproape şi atât de devreme. Animalele îl însoţeau sărind prin copaci sau zburând sau alergând până oboseau, apoi îi urau drum bun şi noroc. O pasăre chiar i-a adus în cioc un trifoi cu patru foi. - Mulţumesc, spuse băiatul, punând trifoiul într-un buzunar, în dreptul inimii. Zâmbetul şi bunătatea tânărului reprezentau puteri „înfricoşătoare“ în faţa răului. La  o  răscruce,  neştiind  încotro  s-o apuce, s-a întristat puţin. Fără voie, a dus mâna la piept, şi o energie degajată sub formă de căldură l-a făcut să întoarcă privirea spre drumul corect. Uitase cu desăvârşire de trifoi. Luând-o spre dreapta, nu mai parcurse mult din distanţă, şi în cale i-a apărut o bătrână, care l-a rugat să o ajute să umple o găleată cu apă dintr-o fântână.  - Cu mare drag, bătrânico! Văzând sufletul său bun, vrăjitoarea – căci asta era de fapt – a hotărât să nu-l oprească din drumul său. După ce sarcina a fost îndeplinită, bătrâna i-a mărturisit: Pentru amabilitatea ta, îţi dăruiesc acest toiag fermecat! Poate îngheţa ape, poate stinge focul, poate transforma fiinţele în statui. - Să îţi fie de folos, tinere! - Mulţumesc, sunt sigur că voi avea nevoie! răspunse băiatul fericit. Doar era cea mai grea călătorie a vieţii lui. Nimeni nu se întorsese din confruntarea cu zmeul. Oare el va reuşi? Merindele i se terminaseră şi, ajungând într-o livadă, s-a oprit să se odihnească la umbra pomilor şi să ceară câteva fructe stăpânului livezii. O tânără frumoasă, cu lungi cosiţe aurii, îi oferi un măr roşu, cum nu mai văzuse. - Mulţumesc,  dar  am  să  cer  voie  stăpânului  livezii  să-mi dea câteva fructe. Acest măr este atât de frumos, încât prefer să-l mănânci tu, domniţă. - Cât de înţelept eşti tinere, spuse uimită fata. Încotro te îndrepţi? - Să îmi salvez stăpâna din ghearele zmeului care a răpit-o. - Bine, primeşte aceste seminţe de la mine. Dacă vei fi în primejdie, din ele vor creşte rapid, cât ai clipi, arbori înalţi şi groşi, astfel încât vei avea timp să fugi. - Mulţumesc din inimă, tânără domniţă!    După ce s-a odihnit sub cerul înstelat şi a fost hrănit cu fructe şi pâine de stăpânul livezii, tânărul a plecat mai departe. În dreptul unei ape învolburate, tânărul a observat un băiat slab, dar cu ochii luminoşi, ce tremura şi plângea. - Ce ai păţit? întrebă cu bunătate tânărul slujitor. - Mi-e foarte foame. - Nu mai am decât aceste două piersici pe care ţi le dăruiesc cu dragă inimă. Sper să-ţi mai potolească foamea. Cu mâini tremurânde, cu ochii ţintă când spre fructe, când spre acest tânăr simpatic, băiatul îi mulţumi. - Pentru că ai fost atât de darnic, vreau să mă recompensez. Îţi ofer acest fluier magic. Cântecele alungă răutatea, invidia, frica şi tot ce este rău dispare. - Îngerii să fie cu tine, copile!    Tânărul aruncă toiagul peste apă şi aceasta îngheţă. Aşa că trecu destul de repede pe malul celălalt. Trase aer în piept şi răsuflă uşurat pentru că depăşise cu bine acest hop. Când se pregătea să urce pe cal, din înaltul cerului, de nicăieri, apăru un balaur cu trei capete, suflând flăcări pe nări. Păstrându-şi cumpătul, scoase din buzunar seminţele dăruite de fata cu cosiţe şi le aruncă pe pământ. În acelaşi timp, toiagul stinse flăcările ce ieşeau pe nările balaurului. Închise ochii de spaimă, dar, până să se dezmeticească, între el şi balaur se ridică o pădure deasă, prin care de-abia putea trece. Balaurul  i-a pierdut urma. Obosit, speriat şi slăbit, tânărul nostru zări în depărtare castelul zmeului.   Ar fi cazul să înnoptez aici, sub aceste stânci, iar mâine dimineaţă, cu puterile refăcute, să înfrunt zmeul şi să-mi recuperez stăpâna. Descălecă, lăsă calul să pască, iar el se ghemui, cu mâinile sub cap, pe stânca acoperită de muşchi. Gâdilat de furnici, stropit de păsările care se spălau cu roua argintie a dimineţii, tânărul dădu bineţe naturii, după care se dezmorţi. - Te-ai odihnit, calule-năzdrăvanule? Un nechezat prelung răsună în toată valea, urmat de o scuturare a coamei şi un tropăit de nerăbdare. După ce se răcori cu apa rece a izvorului ce curgea liniştit din stâncile sub care îşi odihnise trupul şi sufletul, încălecă şi pe-aici ţi-e drumul. Norii îşi schimbau forma însoţindu-l. Acum păreau delfini, acum erau doar fâşii de vată de zahăr. Păsările îi păzeau din văzduh. Soarele zâmbea şi îi mângaia corpul cu razele sale blânde. Paznicii castelului au simţit pericolul apropiindu-se, văzând norii de praf ce se ridicau în depărtare. - Stăpâne, avem oaspeţi neaşteptaţi! - Era şi timpul, grăi zmeul. Închideţi prinţesa în temniţă şi trageţi obloanele la geamuri. Tânărul mai făcu un popas în pădure, unde a găsit fructe şi şi-a potolit foamea,  prinzând puteri, apoi s-a apropiat de castel. Era linişte deplină împrejur. Şi vântul se temea să adie, iar păsările şi insectele amuţiseră parcă.   E cam straniu pe aici. Frica pune stăpânire pe mine. Sper să ies viu şi nevătămat din această aventură. Nu termină bine aceste gânduri şi în faţa sa apăru zmeul, scoţând sunete înfiorătoare. - Credeam că nu am să mai văd curând chip de om. Cam târziu tinere. Te-ai lăsat aşteptat, nu glumă, răcnea zmeul. Cu mâini tremurânde şi reci, tânărul căuta fluierul în buzunarul cămăşii. Îl găsi şi începu să cânte, cu inima  bătându-i în gât. Pe măsura ce melodia se înteţea, un văl cenuşiu ca un abur se ridica în preajma zmelui, iar el se transforma într-un bărbat liniştit, calm, chipeş. - M-ai salvat! Blestemul a fost ridicat datorită ţie. Îţi mulţumesc! Să mergem la palat şi să sărbătorim. Cei doi bărbaţi au ajuns călărind pe acelaşi cal la palat. - Eliberaţi prinţesa! Vom da un mare ospăţ! Deschideţi obloanele. Lumina blândă a soarelui, căldura şi ciripitul păsărilor a pătruns în camerele reci ale palatului. Slugile erau mirate de aspectul stăpânului. Zori-de-Zi, văzând chip cunoscut, se aruncă la pieptul tânărului servitor şi nu mai contenea cu întrebările. - Ce face bătrânul meu tată? Credeam că aici voi rămâne. A durat aşa de mult până ai sosit!   Regele a dat de veste în cele patru zări, apoi a căzut într-un somn adânc. Prinţii au plecat în căutarea ta, dar se pare că s-a întâmplat ceva cu ei. Cum nicio veste despre salvatori sau despre tine nu a ajuns înapoi la palat, am decis să-mi încerc şi eu norocul. - Şi ai reuşit, tinere! Ba, mai mult, m-ai eliberat şi pe mine de vrajă. Prinţesă, iartă-mă! Devotatul tău slujitor te va conduce acasă, să-ţi vezi tatăl. Dar înainte să ne ospătăm aşa cum se cuvine. Şi-au povestit, şi-au mâncat, şi-au râs, iar vremea bună le-a ţinut companie. - Veţi pleca în zori. Nu are rost să călătoriţi noaptea, spuse gazda, încântată de chipul său pe care aproape că-l  uitase. Bineînţeles! * Noaptea a fost agitată pentru prinţesă. Îşi făcea griji pentru tatăl ei, pentru drum, ar fi vrut să zboare. Se bucura că zmeul fusese eliberat de blestem. Când cocoşii cântau să anunţe zorii, prinţesa şi slujitorul ei erau deja pe drum. Băiatul din dreptul podului, tânăra cu cosiţe aurii, bătrâna i-au salutat cu admiraţie şi l-au felicitat pe tânăr pentru reuşita lui. În acea clipă, Zori-de-Zi înţelese ce suflet nobil avea acest băiat, şi s-a îndrăgostit de el.   * Cum au ajuns, tânăra a alergat în iatacul regelui, s-a aruncat la pieptul său, i-a luat mâinile şi i le-a sărutat, i-a mângâiat obrajii. - Tată, sunt eu, fiica ta iubită! M-am întors! Ochii bătrânului rege s-au deschis ca dintr-un somn luuung, şi o lacrimă i-a alunecat pe obraz. - Copila mea, ai revenit! Tânărul stătea în pragul uşii privind întâlnirea emoţionantă. Zori-de-Zi întoarse capul şi îi făcu semn cu mâna să se apropie.   - Da, tată. El este cel care a venit după mine şi m-a salvat. Am hotărât să ne căsătorim, căci drumul de întoarcere ne-a făcut să ne cunoaştem mult mai bine. Te rog să ne dai binecuvântarea! - Cu mare drag, copiii mei!   * A urmat o nuntă ca-n poveşti, ce a ţinut trei zile şi trei nopţi. Din dragostea lor s-au născut copii isteţi, frumoşi, buni şi darnici… Viaţa la palat era armonioasă şi fericită!

GRĂDINA ZEIŢEI DE JAD        Grădina Zeiţei de Jad se află pe coasta Muntelui Peştera Vrăjită. De fapt, Grădina Zeiţei de Jad nu este decât un deluşor. Bătrânii spun că pe vremuri pe Muntele Peşterii Vrăjite erau numai pietre goale: nu creştea nici o rădăcină de copac, nici un fir de iarbă. Oamenii care locuiau acolo, toţi spărgători de pietre, erau săraci lipiţi pământului; vântul şi căldura îi pârjoleau, sudoarea le curgea în ochi, buzele li se uscau şi crăpau. Visau pomi încărcaţi cu fructe, izvoare cristaline, dar visul lor rămânea numai vis. Într-o zi, nu se ştie când s-a întâmplat, pe creasta muntelui a răsărit un piersic. Băteau ploile şi vântul, apele din munte cărau cu ele pietrişul, dar micul piersic rămânea bine împlântat şi creştea de-ţi era mai mare dragul.      Pe atunci s-a oploşit pe munte un flăcăiaş străin de acele locuri. Nimeni nu ştia de unde venise şi cum îl cheamă. Tot spărgând piatra în bătaia vântului şi-n arşiţa soarelui, se înnegrise de-i sclipea obrazul. De aceea oamenii îi spuneau Uang cel Negru. Era bun la inimă feciorul şi tare arătos şi priceput. Nu era însurat şi nu strânsese un ban în viaţa lui. Când se afla cineva la ananghie, Uang cel Negru era primul care-i venea în ajutor. Vorbeau toate satele din jur de bunătatea lui.      De câte ori urca muntele să spargă piatră, Uang cel Negru trecea pe lângă puiul de piersic. Pe neaşteptate, într-o noapte, puiul de piersic a crescut de să nu-l recunoşti. Şi tot în noaptea aceea i-au dat frunzele şi a înflorit. Dimineaţa, trecând pe lângă piersic, deşi nu adia nici o boare de vânt şi crengile erau nemişcate, băiatul a simţit cum se scutură peste el boabele de rouă de pe frunzele pomului. Seara a trecut din nou pe sub piersic şi atunci florile au început să-l ningă cu petalele lor. Altă dată, lui Uang cel Negru i s-a părut că piersicul îi zâmbeşte şi i-a fugit toată oboseala. De atunci, în fiecare seară, când îşi termina treaba, Uang cel Negru se aşeza sub ramurile piersicului.      Într-o zi, trecând pe acolo, a văzut cum piersicile roşii şi mari se copseseră. S-a dus la locul lui şi s-a apucat de spart piatră. Mirosul piersicilor îl ameţea cu parfumul lor. Era în iunie, când soarele pripeşte mai tare şi pietrele se încinseseră ca focul, pârjolindu-i picioarele desculţe. La amiază toţi ceilalţi flăcăi şi-au găsit câte un loc să se răcorească, clar Uang cel Negru a rămas să mai spargă piatră. Deodată s-a simţit obosit de cădea din picioare şi a adormit. Când s-a trezit, în jurul lui era o răcoare neobişnuită. A deschis ochii şi a văzut că dormea la umbra unui pom.      Crengile şi frunzele pomului se strânseră una în alta ca o umbrelă deasupra-i. Uang cel Negru a sărit deodată în sus, mirându-se de unde a răsărit pomul acolo. L-a scuturat cu putere, dar acesta era bine înfipt în pământ. Uang cel Negru s-a minunat şi mai mult ştiind că pe tot muntele nu se afla decât piersicul pe sub care trecuse dimineaţa. S-a uitat mult la pom, dar n-a găsit un răspuns la întrebarea ce-l frământa şi, fără a mai sta pe gânduri, s-a îndreptat către locul unde ştia că e piersicul. Cât ai clipi din ochi a ajuns acolo şi a văzut că acesta era locul lui. Şi, mare minune, pe o creangă stătea o fată de toată frumuseţea şi culegea piersici. Uang cel Negru s-a mirat şi mai mult văzând aşa mândreţe de fată cum nu văzuse nicăieri pe unde umblase. Avea faţa ca o floare de piersic înflorit şi-i zâmbea. Uang cel Negru s-a apucat iarăşi de spart piatră. Fata a făcut un semn cu mâna şi din locul unde spărgea băiatul piatra a venit în zbor o ramură de piersic. Fata a lipit-o de pom şi crenguţa s-a lipit ca şi când niciodată nu fusese smulsă de acolo. Apoi, a rupt o piersică şi i-a aruncat-o băiatului drept în mână. Fata râdea din toată inima. Uang se simţea tare încurcat şi nu ştia ce să facă, dar ea s-a oprit din râs şi i-a făcut semn s-o mănânce. După ce a mâncat-o, băiatul s-a simţit aşa de răcorit de parcă fusese la scăldat. Fata a luat o ramură de piersic şi a scuturat-o şi Uang s-a pomenit, deodată, într-un pavilion verde scăldat în lumină. Pe un perete era agăţat un tablou cu o piersică mare. Râzând, fata a spus:      - Eu sunt Zeiţa de Jad. Ştiu că eşti un băiat bun şi săritor. Dacă ai vreun necaz vreodată, să vii aici şi să mă cauţi.      În timp ce vorbea, faţa zeiţei s-a îmbujorat şi mai mult. ochii îi scânteiau şi mai tare. Uang cel Negru nu ştia ce să mai zică de bucurie şi mulţumire, dar fata s-a făcut nevăzută. Uang s-a pomenit iarăşi înconjurat de flăcăii care spărgeau piatră.      Seara s-a întors acasă şi n-a dormit toată noaptea gândindu-se la Zeiţa de Jad. A doua zi, plecând la lucru, i se părea că merge mai repede decât ceilalţi. Când s-a luminat de ziuă, el ajunsese deja sub piersic. Aici a întâlnit-o din nou pe Zeiţa de Jad. Zâna îl privea râzând. Roşindu-se, băiatul i-a spus:      - Am venit să te rog să-mi cârpeşti cămaşa. Zeiţa s-a învoit, deşi ştia că nu venise pentru asta, şi i-a spus:      - Uang băiete, ştiu că n-ai dormit toată noaptea. Culcă-te puţin.      Văzând cât de bine se poartă zeiţa cu el, Uang cel Negru se simţea în al nouălea cer. După puţin timp a adormit. A răsărit soarele şi băieţii care treceau la lucru l-au văzut dormind sub piersic şi, alături de el, cămaşa cârpită.      De atunci, Uang cel Negru se ducea în fiecare zi sub piersic şi se întâlnea cu Zeiţa de Jad. Azi aşa, mâine aşa, ceilalţi flăcăi au început să facă glume pe seama lui:      - Negrule, s-au terminat de mult piersicile, tu ce mai cauţi?      Uang cel Negru, care nu minţea niciodată, le-a spus flăcăilor tot adevărul.      La vreo 20 de li* [*Li - unitate de măsură egală cu 500 m] de locurile acelea se afla un orăşel în care trăia un mare bogătaş. într-o zi, după ce a mâncat şi a băut pe săturate, bogătaşul a început să-şi facă planuri: „Dacă aş avea o grădină in care să sap un lac, să ridic un munte şi pe munte să construiesc un pavilion, ce bine ar mai fi". După planuri, a trecut la fapte. A chemat toţi oamenii din împrejurimi, printre care era şi Uang cel Negru, şi le-a dat poruncă să-i aducă piatră de pe munte. În ziua aceea, când tocmai căra piatră pentru bogătaş, Uang şi-a rupt încălţările. Le-a spus băieţilor să-l aştepte până se duce la zână să-i coase. Şi a plecat la piersic.      Văzând că băieţii stau degeaba, paznicul i-a luat la bătaie. Când s-a înapoiat Uang, paznicul a întins mâna să-l lovească şi pe el. Dar, ca un făcut, mâna a început să-l lovească chiar pe paznic. Acesta ţipa de durere, i se învineţise faţa, dar mâna nu înceta să-l lovească. Unii se uitau miraţi, alţii făceau haz. Paznicul a căzut în genunchi şi a început să se roage:      - Iartă-mă, iartă-mă! De acum încolo n-am să mai bat pe nimeni!      După ce a spus de trei ori aşa, a auzit vocea unei femei:      - De data asta te iert. Şi mâna a încetat să lovească.      Îngrozit, paznicul a fugit la bogătaş şi i-a spus tot. Acesta a dat ordin, să fie adus Uang cel Negru şi aruncat în temniţă.      Aflând flăcăii ce i s-a întâmplat, au ţinut sfat şi au hotărât să-i dea de ştire Zeiţei de Jad. Când au plecat pe munte să spargă piatră, au trecut cu toţii pe la piersic, însă, nevăzând pe nimeni, nu ştiau cui să-i spună. Îl auziseră ei înainte pe Uang cel Negru vorbind de zeiţă, dar în afară de el n-o văzuse nimeni. Atunci, unul dintre ei a strigat:      - Zeiţă de Jad! Vrem să-ţi spunem ceva!      Nici n-a terminat bine, că au auzit o voce de femeie:      - Aşteptaţi puţin să va deschid uşa.      Şi frunzele piersicului au început să foşnească şi băieţii s-au trezit deodată în Pavilionul Verde, iar în faţa lor se afla o fecioară care broda o pereche de papuci bărbăteşti. Atunci, ci au înţeles că aceasta e Zeiţa de Jad şi i-au spus totul. Aceasta i-a liniştit:      - Fiţi pe pace, mă duc eu să-l scap! Şi îndată s-a făcut nevăzută.      Bogătaşul tocmai se afla la masă, când a auzit o voce:      - Bogătaş afurisit, ele ce l-ai închis pe Uang cel Negru? Eu l-am bătut pe paznic. Vrei cumva să te pui cu mine? Încearcă!      Moşierul s-a holbat in jurul lui, dar n-a văzut nimic şi a început să tremure de frică.      Vocea s-a auzit din nou:      - Netrebnicilor, să-l eliberaţi de îndată pe băiat!      De abia acuma şi-a dat seama moşierul că aude vocea unei femei şi, făcând pe grozavul, a zis:      - Dar cine eşti tu care nu te arăţi?      - Crezi că mi-e frică să-ţi spun cine sunt? Sunt Zeiţa de Jad! a răspuns vocea.      Îngâmfat, moşierul a spus:      - Eu sunt stăpânul ţinutului. N-am decât să deschid gura, că argintul va curge gârlă, temniţele se vor ticsi.      Îţi poruncesc să te arăţi la faţă! Râzând, zâna i-a spus:      - Încă n-am văzut nici un stăpân aici!      - Eu sunt stăpânul, a spus moşierul.      - Chiar tu? Şi eu care credeam că eşti o grămadă de gunoi! Nu meriţi tu să mă vezi!      - Orice ai spune, eu sunt stăpânul, iar Uang cel Negru nu este decât un spărgător de piatră şi supusul meu! a spus moşierul fără obraz.      Zâna s-a înfuriat şi a început să-l batjocorească, dar moşierul, roşu de ciudă, n-avea cum s-o vadă. Atunci, zâna i-a spus:      - Vrei neapărat să mă vezi? Să-ţi arăt mai întâi de ce sunt în stare!      Şi deodată a intrat pe uşă o rămurică de piersic care s-a înfipt în mijlocul camerei şi, cât ai clipi din ochi, din ea a crescut un piersic gros şi mare care împingea cu crengile tavanul camerei. Speriat, moşierul a început să ţipe şi a rupt-o la fugă mai repede de cum se strecoară un şoarece în gaura lui. În rândul paznicilor a început îmbulzeala: cădeau şi se împingeau unii pe alţii strigând:      - Iartă-ne, zână! Iartă-ne, zână!      - Vă iert pe toţi dacă descuiaţi uşa temniţei! le-a răspuns zâna.      Uang cel Negru a văzut cum se deschide uşa, a ieşit din temniţă şi a fugit repede acasă.      A doua zi, când tocmai se pregătea să plece la lucru, s-a pomenit cu Zeiţa de Jad că intră în curte. Fâstâcit, Uang nu ştia pe ce să pună mâna mai întâi.      N-a trecut mult şi de afară s-a auzit hărmălaie mare. Bogătaşul trimisese soldaţi şi cai să-l prindă pe Uang cel Negru. Zâna l-a apucat de mână şi i-a spus:      - Hai repede cu mine.      Soldaţii au început să-i urmărească. Zâna şi băiatul s-au căţărat pe munte, dar soldaţii erau pe urmele lor.      Ajungând la un zid de piatră, zâna s-a oprit şi a zis:      - Sapă mai repede aici!      Băiatul a început să lovească cu târnăcopul în zid până ce a apărut ca o uşă ce ducea într-o peşteră unde zâna i-a spus să se ascundă. Când au ajuns soldaţii acolo, n-au văzut nici urmă de băiat, ci numai peştera neagră. Unii, mai curajoşi, au intrat în peşteră şi au mers, până ce au dat de o apă adâncă, adâncă şi foarte învolburată.      De atunci nu. l-a mai văzut nimeni pe Uang cel Negru. Peştera de pe munte au numit-o Peştera Zeiţei, iar muntele l-au numit Muntele Peşterii Zeiţei. Adeseori, din gura peşterii iese o ceaţă albă care cuprinde tot muntele şi atunci se aude un zgomot ca şi când cineva ar sparge piatră. Şi când ceaţa devine mai deasă, oamenii spun că e vremea când zeiţa se întâlneşte cu Uang cel Negru. Nimeni n-a mai văzut-o pe Zeiţa de Jad, dar tot muntele e acoperit cu piersici, aşa că i se spune Grădina Zeiţei de Jad.  

POVEŞTI PERSANE   Înţeleptul Bu-Ali, Diavolul şi prinţesa   CU MULT TIMP ÎN URMĂ, trăia într-o ţară un şah. În afară de o singură şi frumoasă fată, el nu mai avea alţi copii. Printre slujitorii şahului era şi o bătrână, al cărei fiu, pe nume Bu-Ali, învăţând ştiinţe felurite, a ajuns mare înţelept. într-o zi, Bu-Ali se duse la palat să-şi vadă mama şi acolo, întâmplător o zări pe fata şahului, care se plimba prin grădină, adunând flori. Nu cu o inimă, ci cu o sută se îndrăgosti Bu-Ali de ea şi-i spuse acest lucru mamei sale. — Ai înnebunit, se îngrozi bătrâna. Cum e cu putinţă să te îndrăgosteşti tocmai de prinţesă? Să-ţi iasă aceste gânduri din cap! Nimic bun nu te poate aştepta. Bu-Ali nu-i răspunse nimic bătrânei sale mame şi de atunci, în fiecare zi, de dimineaţa până seara, stătea în faţa palatului până când îl văzu chiar măritul şah. Şi atunci îl chemă şahul pe vizir şi-i porunci: — Du-te şi vezi ce vrea Bu-Ali, că de la prima rază de soare şi până la asfinţit stă nemişcat în faţa palatului. Vizirul se apropie de Bu-Ali şi-l întrebă de ce stă acolo. Iar Bu-Ali îi spuse: — Sunt îndrăgostit de prinţesă şi vreau să mă însor cu ea, orice s-ar întâmpla. Vizirul îi repetă şahului marea dorinţă ce-o avea Bu-Ali. Auzind acestea şahul se mânie, chemă o slugă şi-i dădu ordin: — Alungă-l pe acest om din oraşul nostru şi spune străjilor de la porţile cetăţii să nu-i dea voie să se mai întoarcă aici vreodată. — Voi face întocmai precum aţi poruncit! îl încredinţa sluga. Şi, luând de căpăstru măgarul lui Bu-Ali, îi scoase pe amândoi afară din oraş, poruncind totodată străjilor dorinţa şahului. Amărât şi cu inima zdobită, Bu-Ali luă calea pustiului. Merse el cale lungă, când, pe neaşteptate, îi ieşiră în drum şapte, opt călăreţi. Apropiindu-se, Bu-Ali îi întrebă: — Cine sunteţi şi unde mergeţi?     — Venim dintr-o ţară îndepărtată să-l luăm la şahul nostru pe înţeleptul Bu-Ali. Numai ce-şi spuse numele, şi călăreţii şi puseră o şa scumpă pe unul dintre cai şi-l ajutară pe Bu-Ali să încalece. Şi cu mare alai îl duseră pe Bu-Ali în ţara lor. Văzându-l, şahul cel străin, în semn de adâncă preţuire, se ridică în picioare şi porunci slugilor să-i aducă lui Bu-Ali un tron. Bu-Ali se miră de atâta cinstire. Când se terminară toate urările de bun venit, şahul i se plânse lui Bu-Ali: — De un an întreg sufăr de mari dureri de cap. Câţi tămăduitori m-au văzut până acum, niciunul nu m-a putut vindeca. Toţi într-un glas mi-au răspuns: „Noi nimic nu putem face. Singurul om care te poate ajuta este înţeleptul Bu-Ali”. De aceea am trimis după tine. Nu apucă şahul să-şi termine vorba, că Bu-Ali şi chemă o slugă. — Să mi se aducă un lighean! Şi slugile aduseră îndată un lighean de aur. Bu-Ali îşi scoase de la cingătoare un brici şi-l tăie pe şah chiar pe frunte. Nu după mult timp, el opri scurgerea sângelui, iar şahului, imediat îi trecu durerea.     Şi se bucură şahul şi-i dărui lui Bu-Ali o sută de galbeni, un cal iute cu o şa care avea scările din aur şi-l rugă să rămână la palat. — Nu, eu trebuie să mă întorc acasă! — După cum am auzit, se împotrivi şahul cel străin, îţi este oprită întoarcerea în oraşul tău, iar străjile te vor împiedica s-o faci. Doar ai fost alungat de stăpânul acelor ţinuturi. Gândeşte-te singur, unde vrei să te duci? — Ştiu o vorbă, îi răspunse Bu-Ali: dimineaţa e altfel decât seara; sau moare măgarul sau stăpânul lui. Sau moare şahul, sau marele vizir, sau amândoi. Şi Bu-Ali porni la drum, trecând prin bazar cu gândul de a-i cumpăra mamei sale în dar un cazan de aramă. Abia trecu de porţile oraşului şi nu străbătuse decât un drum foarte scurt că cerul se acoperi deodată de nori şi începu să plouă cu găleata. Bu-Ali se grăbi să-şi dezbrace hainele şi să le bage în cazan, punându-i capacul. Numai ce a stat ploaia şi Bu-Ali îşi scoase hainele din cazan şi se îmbrăcă. Nu apucă bine să-şi pună veşmintele pe el, când pe neaşteptate apăru Diavolul. Scaraoţchi     rămase foarte mirat văzând că Bu-Ali nu e ud deloc, deşi plouase foarte mult. — Cum se face că nu te-a atins ploaia? Eu, cu toată viclenia şi iscusinţa mea, tot m-am udat. De unde ai învăţat această şiretenie? — Eu am învăţat un lucru foarte bun, răspunse Bu-Ali. — Spune-mi-l şi mie! se rugă Diavolul, crezând că-i vorba de o taină. — Degeaba, n-am să ţi-l spun! se împotrivi Bu-Ali. Mult se tocmiră ei şi, până la urmă, Bu-Ali îi grăi lui Scaraoţchi: — Toată taina e în acest cazan! — Atunci dă-mi mie cazanul acela, stărui Diavolul. — Bine, mă învoiesc, dar, în schimb, dă-mi cartea ta cu taine. Numai atunci îţi voi da şi eu cazanul. Diavolul se gândi puţin: „Tot ce e scris în această carte ştiu pe dinafară. Mai mult nu-mi mai trebuie. Am să-i dau cartea şi-am să iau cazanul”. Şi-i dădu cartea cu taine lui Bu-Ali, primind în schimb cazanul. Întrebând despre însuşirile pe care le are, Bu-Ali îl lămuri: — Cum vezi că începe să plouă, scoate cât mai repede hainele de pe tine, ascunde-le în cazan, pune capacul şi gata. Când ploaia se va opri, scoate hainele din el şi îmbracă-te! Scaraoţchi rămase nemulţumit. — Şi asta-i tot? Păi nu-i nimic nemaipomenit, în două vorbe, Diavolul a înţeles că Bu-Ali l-a păcălit. Dar ce era de făcut? Nu-i rămăsese decât să-şi vadă de drum. Bu-Ali deschise cartea cu taine a Diavolului şi văzu că în ea sunt o muţime de înţelepciuni. Era scris acolo despre toate. Într-un loc citi un descântec cu ajutorul căruia se pot lipi la un loc mai multe lucruri. Ca să se convingă, Bu-Ali se apropie de o turmă de oi şi, pentru a face o încercare, citi descântecul. Şi, în aceeaşi clipă, toate oile se lipiră una de alta, prinzându-l până şi pe cioban la mijloc. Bu-Ali citi un alt descântec şi oile se dezlipiră, împrăştiindu-se care încotro. Vesel, se îndreptă atunci Bu-Ali spre oraşul său. Când se apropie de porţile oraşului straja îl recunoscu şi vru să-i aţină calea. Bu-Ali citi repede descântecul şi straja se lipi de măgarul care stătea lângă porţi. Cât de mult n-a încercat straja să se despartă de măgar, însă lucrul acesta i-a fost peste puteri, aşa că Bu-Ali intră liniştit în oraş şi-şi îndreptă paşii spre casă. Văzându-şi fiul, bătrâna mamă se bucură mult, îl sărută şi-l întrebă mirată: — Oare şahul n-a poruncit să fii împiedicat de-a pătrunde în oraş? — Ba a poruncit, îi răspunse Bu-Ali. Şi cu toate astea eu am venit, pentru că vreau să mă însor cu prinţesa. Auzind acest răspuns, bătrâna îl certă cu blândeţe: — Fiule, ce-i cu gândul ăsta zadarnic ce nu-ţi dă pace? Tu ai uitat cine suntem noi şi cine-i şahul?! Du-te şi vezi ce fel de oameni peţesc pe prinţesă. Unuia din ei îi va da el fata, şi nu ţie! — Cine crezi că este alesul? întrebă Bu-Ali, îngândurat. — Fiul unui şah. În afară de bogăţiile şi puterea pe care le are tatăl său, tot capul şi pieptul îi sunt acoperite cu giuvaeruri care costă o jumătate de milion de galbeni. — Ei vor să se logodească? Şi fata şahului ce zice? mai întrebă Bu-Ali. — Cititorii în stele au vestit că mâine după miezul zilei se face nunta.     Bu-Ali nu mai zise nimic. în ziua următoare, după-amiază, el îmbrăcă haine bogate şi strălucitoare şi împreună cu mulţimea de gură-cască plecă la palatul şahului, în sala oglinzilor. După o oră, intrară acolo marii preoţi, apoi vizirul mâinii drepte şi vizirul mâinii stângi şi oamenii mai de frunte ai ţării, care se aşezară alături. Când sala se umplu de oameni, apăru şi logodnicul prinţesei. Bu-Ali îl privi atent şi înţelese că dacă iei de pe el giuvaerurile, coroana şi brâul şi-l îmbraci într-o haină obişnuită, atunci nici grăjdarii nu l-ar lua ca ajutor. La intrarea prinţului, toţi se ridicară şi-l poftiră să se aşeze pe locul cel mai de cinste. Trecu încă puţin timp şi se auzi un murmur care vestea că vine Atotputernicul lumii – şahul. Iarăşi toată suflarea se nelinişti şi fiecare se ridică de la locul său. Şahul făcu semn marilor preoţi să înceapă citirea rugăciunilor. După aceea le porunci să se ducă la harem, unde să primească încuviinţarea prinţesei. în timp ce preoţii citeau rugăciunile, Bu-Ali îşi spuse şi el descântecul. Rugăciunea se termină şi preoţii se ridicară cu gândul de-a se îndrepta spre harem, când toţi văzură nedumeriţi că pernele pe care stătuseră se lipiseră de spate. Cu toţii începură să râdă. Şahul se întunecă, mâniindu-se: — Cum de îndrăznesc supuşii mei să râdă înaintea mea? Dar atunci când el însuşi observă năzdrăvănia, nici el nu-şi putu stăpâni râsul. Oaspeţii nu se dumireau ce s-a întâmplat, când, pe neaşteptate, din harem, se auziră ţipete: — S-au lipit, s-au lipit! Şahul, nemaiavând răbdare, plecă să vadă cu ochii lui ce se petrece. În harem îşi găsi nevasta, judecătorul, prinţesa, prinţul, slugile şi pe mulţi alţii lipiţi unul de altul. Şahul se zăpăci şi chemă îndată vizirii pentru a le cere sfatul. — Gândiţi-vă, porunci el vizirilor, şi găsiţi o ieşire din această încurcătură! — Noi nu putem face nimic, răspunseră ei, trebuie să aducem ghicitori şi cititori în stele. Pe loc, zece slugi care nu se lipiseră fură trimise în grabă după ghicitori şi cititori în stele şi, când aceştia se apropiara de şah, Bu-Ali iarăşi îşi spuse descântecul şi şahul văzu că şi ei se lipiră: şi ghicitorii şi cititorii în stele şi cele zece slugi, care-i aduseseră.   Şahul îşi pierdu capul cu totul şi iarăşi îi întrebă pe viziri ce e de făcut, fiindcă însăşi puterea lui nu mai ajuta la nimic. Pe de altă parte, se temea ca nu cumva şi el să se lipească de viziri şi, de frică, stătea la zece paşi de ei. Şi aşa începură să se răspândească felurite veşti. Se zicea că pe un munte trăieşte o vrăjitoare bătrână, care ştie de toate. Auzind acestea, şahul chemă pe unul din viziri dându-i poruncă să fie adusă la palat vrăjitoarea. Vizirul îi răspunse: — Bătrâna vrăjitoare nu iese niciodată din ascunzătoarea ei. Ea nu cere nimănui nimic, iar dacă cineva are nevoie de ajutorul ei, atunci trebuie singur să meargă s-o caute. Şi aşa, şahul, vrând-nevrând, fu nevoit să plece la vrăjitoare. O înduplecă să-l ajute şi până la urmă ea acceptă să meargă la palat. Şi trecea vrăjitoarea călare pe cal, iar pe de lături şahul, vizirii şi slugile. Trecând prin piaţa oraşului, alaiul se apropie de palat. Atunci Bu-Ali nu pierdu vremea şi spuse din nou descântecul.     Imediat, şahul se lipi de vrăjitoare, vizirii de şah şi de toţi ceilalţi ce mai erau în jur. Cei care-i priveau mai-mai să moară de râs. Şahul se supără foarte, şi-i strigă vrăjitoarei: — Asta ţi-e priceperea şi slava ta? La care vrăjitoarea îi răspunse: — Pe câte înţeleg eu, între aceşti oameni este unul care ştie bine cartea cu taine a Diavolului, şi tot ce se întâmplă aici nu-i decât mâna lui. — Dar cine este acest om? — Priveşte, îl sfătui vrăjitoarea, cine din aceşti oameni nu este lipit? Şi cu toţii se uitară în jur şi văzură că omul acela e Bu-Ali. Şi el, nepăsător îşi rosti iarăşi descântecul. — El e, Bu-Ali! îl arătă bătrâna. Şi toţi oamenii, de la şah până la cel mai sărac, începură să-l roage pe Bu-Ali să-i elibereze. — Eu numai în schimbul unei făgăduinţe am să vă dezleg. Dacă şahul îngăduie să-mi dea pe prinţesă de nevastă. Şi mai vreau ca patruzeci de zile să bată în cinstea mea tobele şi pe noile monede să fie săpat numele meu. Văzând că n-are nicio scăpare, chiar dacă Bu-Ali ar fi vrut să-l vadă făcând de zece ori tumbe ca o maimuţă, şahul se învoi.     Bu-Ali citi dezlegarea descântecului şi toţi se dezlipiră unul de altul. Şi aşa, judecătorul îl cunună pe Bu-Ali cu prinţesa. Toboşarii bătură spre slava sa tobele. Aurari pricepuţi îi săpară numele pe noile monede. Astfel se face că, pentru prima dată în istorie, într-o ţară au fost doi şahi. Dacă fericirea lui Bu-Ali nu va fi şi fericirea voastră, atunci să reuşiţi să adunaţi toată ştiinţa şi înţelepciunea lui. Bu-Ali şi Spânul ÎN VREMURILE DE DEMULT trăia în Harosan un om căruia toţi îi ziceau Abdullah din Balh. Şi avea acest om un băiat cu numele de Bu-Ali, şi credea despre el că e mare leneş şi pierde-vară. Zi şi noapte băiatul hoinărea pe străzile pline de dervişi, întrebându-i pe aceştia 1 Derviş – călugăr musulman (n. Red.). despre tot ce este pe lume. Dar din hoinăreli nu se putea căpătui şi nici câştiga vreun bănuţ.   Cât nu l-au îndemnat părinţii şi cunoscuţii pe Bu-Ali să se apuce de vreo meserie şi astfel să-şi câştige singur pâinea de toate zilele. La nimic n-a ajutat. Odată, Bu-Ali îi spuse tatălui său: — Tată, nu mai pot rămâne în acest oraş în care m-am născut. Vreau să plec într-o călătorie, să văd alte oraşe şi aşa să pot afla ce este şi ce nu este în ţinutul nostru. — Tot ce ştii, pentru tine este de ajuns, îi răspunse tatăl. Numai lui Allah îi este dat să ştie tot şi nimeni nu poate cunoaşte atât cât el. — Asta e adevărat, încuviinţă Bu-Ali. Nici eu nu mă îndoiesc că nimeni nu va putea ajunge la desăvârşire în ştiinţe ca însuşi Allah. Dar omul poate tot timpul să înveţe. Mult a trecut sau puţin, din ziua în care Abduilah şi Bu-Ali s-au sfădit, nu se ştie. Se ştie doar că Bu-Ali se duse iarăşi într-o zi la tatăl său şi-i spuse: — Astă-noapte am avut un vis neobişnuit. Se făcea că stăteam pe un nor cu care zburam pe cer. La sfârşit am ajuns la o mare de lapte.     M-am aplecat la ţărm, am băut lapte şi pe loc aşa mă îngrăşasem, că nu mai aveam loc pe lume. — Tu ai plutit călare pe un nor, se gândi tatăl, înseamnă că vei face o călătorie. Marea de lapte e ştiinţa, şi cum tu ai băut lapte din acea mare te-ai îngrăşat, arată că vei fi un mare învăţat şi slava ta se va duce în toată lumea. Hai cu mine în alt oraş şi acolo am să te dau pe mâna unui înţelept care să te înveţe tot ce ştie el însuşi. Şi-l luă pe Bu-Ali de mână şi se îndreptară spre acel oraş. Merseră ei multă vreme printr-un pustiu uscat şi dogoritor şi, când erau mai obosiţi, zăriră în depărtare un izvor în jurul căruia creşteau copaci mari şi bătrâni. Se apropiară de izvor, băură apă, se spălară şi se aşezară să se odihnească la umbră, Şi, cum stăteau aşa, tatăl lui Bu-Ali oftă de oboseală: — Offf! Pe neaşteptate din scorbura unui copac ieşi un om spân care-l întrebă: — Ce-ţi trebuie de la mine? De ce m-ai chemat? — Eu n-am chemat pe nimeni, îi răspunse Abdullah. Fiind obosit, m-am spălat, m-am lungit aici să mă odihnesc şi-am oftat: „Offf!” — Şi eu m-am gândit că mă strigi pe mine. Numele meu e „Of, zise omul cel spân. Spune-mi ce fel de oameni sunteţi, ce căutaţi şi de ce aţi ajuns prin aceste locuri? Bătrânul din Balh răspunse. — El e fiul meu. Nu vrea să înveţe nicio meserie, însă are marea dorinţă de a şti ce este pe lume, să-şi bage nasul în toate lucrurile, să caute ceva nou şi să ţină minte tot ce-a văzut în faţa ochilor. Spânul îl privi atent pe Bu-Ali şi se gândi că poate băiatul îi va fi de folos. — Dacă e aşa cum spui, lasă băiatul la mine, îi spuse el tatălui, eu îl voi învăţa tot ceea ce ştiu. Abdullah se învoi şi-l lăsă pe Bu-Ali sub copac, după care se întoarse în oraş. Iar Spânul îl luă pe Bu-Ali de mână şi-l băgă prin scorbură într-un copac. Din copac îl duse prin nişte uşi într-o grădină uriaşă, de unde îl conduse într-una din camerele unei case. — Asta e odaia ta şi aici vei locui. În alte încăperi n-ai voie să intri. Eu sunt cunoscător al chimiei şi te voi învăţa şi pe tine această ştiinţă. Dacă vei ţine minte tot ceea ce îţi voi povesti, eu te voi opri la mine, iar de nu, te voi alunga. Auzind aceste vorbe, Bu-Ali se bucură foarte mult. „Aceasta este marea care mi-a apărut în vis!”     A rămas Bu-Ali aşadar acolo şi-a început să înveţe cu sârguinţă. Trecură câteva zile. Odată, când Spânul plecă în pustiu şi Bu-Ali rămase singur-singurel în camera lui, pe neaşteptate se deschise uşa şi intră o fată aşa de frumoasă şi minunată, de parcă i-arfi zis lunii: „De ce să mai răsări, doar eu sunt aici!” Şi era aşa de mândră şi avea un mers aşa de uşor, că Bu-Ali, de mirare, deschise gura şi nu se mişcă din be, de parcă era bătut în cuie. „Cine-i această fată, se gândi el, cum a apărut ea aici?”   Până la urmă îşi veni în fire şi-o întrebă: — Cine eşti şi ce faci aici? — Eu sunt fata Spânului! Chiar din prima zi, după ce-ai venit aici la tatăl meu, m-am îndrăgostit de tine! Arde în inima mea dragostea şi soarta ta mă nelinişteşte. Am venit să-ţi destăinui o taină. Dacă vrei să scapi din acest loc, întreg şi nevătămat, ţine minte tot ce te învaţă tata, însă fereşte-te a-i arăta că ai înţeles tot şi că n-ai uitat ceva. Prefă-te nătărău şi socoteşte-te un prostănac. Spune-i cât mai des: „Mie mi-e greu, eu nu pricep ceea ce mă înveţi; până la urmă n-am să fac nimic. Mai bine arată-mi lucruri mai uşoare, să le pot ţine minte!” Iar tu fii atent şi nu le uita toate câte îţi vor fi de folos în viaţă. Căci altfel, dacă tatăl meu vede că tu ai înţeles tot, şi că mintea ta e ascuţită, atunci el te va arunca în unul din butoaiele pline cu oţet. Aceste butoaie zac în pivniţele care sunt undeva aici, sub acest lăcaş, poate chiar sub camera lui. Sunt acolo jos mulţime de butoaie şi în fiecare este închis câte un tânăr, şi eu nu ştiu ce are tata de gând să facă până la urmă cu ei. Odată, eu l-am întrebat ce face cu atâtea butoaie. Iar el mi-a răspuns că vrea să le întărească tuturor acestor tineri inimile, minţile şi sufletele, ca apoi să-şi altoiască sufletul său cu sufletele lor şi astfel să ajungă nemuritor, rămânând veşnic viu. Dar încă n-a reuşit să-şi ducă încercările până la capăt. Aşa că tu nu uita nimic din ceea ce te învaţă. într-o zi, când Spânul din nou plecă în pustiu, fata veni la Bu-Ali, aducându-i toate cărţile Spânului. — Toate înţelepciunile, tata de aici le ia, îi spuse ea tânărului.   Bu-Ali le citi şi căută să ţină minte toate buchiile, şi în curând îl întrecu pe Spân în ştiinţă şi în înţelepciune. Şi din ce în ce mai des se gândea Bu-Ali cum să-i scape pe ceilalţi tineri de soarta lor crudă, şi cum ar putea şi el să fugă din casa Spânului. Se tot prefăcea că e prostănac şi că nu se poate descurca în ştiinţele pe care îl învăţa dascălul său. Până la urmă, ajungând la capătul puterilor, Spânul îi spuse tânărului: — În ziua în care te-am întâlnit împreună cu tatăl tău, eu am crezut că eşti un tânăr isteţ şi că poate îmi vei fi de folos. Însă aşa cum se vede, nădejdile mele s-au spulberat şi truda mi-a fost zadarnică. După aceea îl luă pe Bu-Ali de mână, ieşiră din casă, strecurându-se prin scorbura copacului şi-l lăsă într-un pustiu fără apă. Spânul îşi făcu socoteala că Bu-Ali va muri de foame şi de sete. În acel timp, părinţii lui Bu-Ali erau la ei acasă şi gândeau la copilul lor. — De cât amar de vreme nu ne-am văzut feciorul! se jeluiau ei. Şi nici n-au sfârşit bine aceste vorbe, când în prag apăru Bu-Ali. Se bucurară bătrânii, îl îmbrăţişară şi-l sărutară, după care îl întrebară: — Pentru mult timp ai venit? — Pentru totdeauna, le răspunse Bu-Ali. Am venit să vă ajut, să vă fiu sprijin şi să folosesc pentru binele oamenilor tot ceea ce am învăţat.     După aceea îi mărturisi tatălui său: — Să ştii că eu nu mai sunt Bu-Ali cel de pe vremuri. Atâtea lucruri ştiu acum, că nici n-o să credeţi până nu veţi vedea singuri. Trecură câteva zile şi Bu-Ali, mergând la tatăl său, îi spuse: — Se zice că judecătorului din oraşul nostru îi plac foarte mult cerbii. Eu voi lua înfăţişarea unui cerb, iar tu du-mă la el şi vinde-mă cu trei sute de galbeni şi ai grijă ca în niciun caz să nu dai şi căpăstrul. Dacă vei uita, va fi rău de noi. Şi nu uita să-i spui judecătorului că cerbul nu mănâncă iarbă ca toate celelalte vieţuitoare, ci zahăr candel. Aşa şi făcu tatăl lui Bu-Ali. Duse cerbul acasă la judecător, iar acesta, cum ieşi din casă şi văzu frumuseţe de cerb, pe loc se şi hotărî să-l cumpere. — Cât vrei pe cerb? — Îl dau pe trei sute de galbeni, îi răspunse bătrânul. Dar, să ştii, că cerbul mănâncă numai zahăr candel. Iarba nu-i place. Judecătorul plăti trei sute de galbeni şi luă cerbul. Abdullah se pregătea să scoată de pe cerb căpăstrul când judecătorul îl opri. Abdullah îi zise:   — Eu vând cerbul, fără căpăstru. — Cerbii se vând întotdeauna cu căpăstru, se mânie judecătorul. — Aşa e obiceiul la noi, se apără Abdullah. Dacă vrei cumpără-l, dacă nu, nu! Judecătorului nu-i mai rămase nimic de făcut, decât să se supună acestei dorinţe. El dădu cerbul slugilor ca să-l ducă în grajd şi porunci tuturor foarte aspru: — Cerbul nu mănâncă iarbă. În locul trifoiului şi fânului să-i daţi zahăr candel! — Haida de! se miră un grăjdar. Unde s-a mai pomenit să-i dai unui cerb de mâncare zahăr candel? Cerbul, singur, niciodată nu găseşte zahăr candel. De unde o fi deprins el un asemenea obicei? Asta ne mai lipsea acum. Slugile judecătorului şi toţi ceilalţi, care erau de faţă, îi ziseră grăjdarului: — Nu vorbi prostii! Cerbul judecătorului e şi el judecător peste cerbi şi de aceea nu va paşte, ci va ronţăi zahăr candel. Şi aşa, posomorât, grăjdarul duse cerbul în grajd. — Şi acum, îi strigă el cerbului, înainte de a-ţi da zahăr candel, te voi îndulci cu biciul!     Spunând aceste vorbe, grajdarul şi începu să-şi caute biciul. Cum îl găsi, ridică mâna să îl lovească, dar iată că cerbul se feri şi biciul nici nu-l atinse. Şi aşa a sărit cerbul, că tot grajdul s-a umplut de praful stârnit de copitele lui; apoi cerbul a zburat în sus, a împuns acoperişul cu coarnele, prăbuşindu-l. Când praful s-a împrăştiat, grajdarul de-abia se ridică viu pe picioare şi privi în jur. De cerb nici urmă nu mai rămăsese. Atunci începu să ţipe: — Unde-i cerbul, unde-i cerbul? Unde a fugit? Venindu-şi în fire, de frică, se duse în grabă la judecător şi cu mare greutate îi şopti: — Am dus cerbul în grajd, ca apoi să zboare şi să dispară! — Mincinosule! se mânie judecătorul. Cerbul nu poate zbura şi nici dispărea din ochi! Recunoaşte, ce-ai făcut cu cerbul? — O dată sau de două ori l-am lovit cu biciul, zise grajdarul, şi atunci el a început să sară, a stârnit mult praf cu copitele lui şi-a dispărut. Mai mult, eu nu l-am văzut. — Atunci te voi lega pe tine în grajd în locul cerbului! îl ameninţă judecătorul. Aşa şi făcu.     În acest timp, Abdullah, tatăl lui Bu-Ali, ajunse acasă şi începu să-şi socotească banii. Tot atunci intră şi Bu-Ali care-i zise tatălui său: — Mâine am să mă întruchipez într-un cal frumos şi tu ai să mă duci la vizirul oraşului. Se zice că lui îi plac mult caii. Ai să mă vinzi cu cinci sute de galbeni şi să nu uiţi să iei căpăstrul înapoi! Dacă ai să uiţi, atunci suntem pierduţi şi niciodată n-ai să mă mai vezi. — Bine, îi răspunse taică-său. Şi, în dimineaţa următoare, Abdullah duse vizirului un cal atât de minunat, de nu-i găseai pereche în tot oraşul. Mai-marele peste grăjdari, când văzu calul, rămase cu gura căscată de uimire. Se apropie de Abdullah şi vru să se tocmească la preţ, când, pe neaşteptate, alături, apăru Spânul. Şi el îşi schimbase înfăţişarea, aşa că Abdullah nu-l dibui. Dar Spânul îl recunoscu şi înţelese că Bu-Ali l-a păcălit. Se apropie de Abdullah şi-l întrebă: — Cât vrei pe acest cal? — Cinci sute de galbeni, dar fără căpăstru, îi răspunse Abdullah. — Fie aşa cum zici şi ia şase sute, dar dă-mi calul cu căpăstru cu tot!     Se tocmiră ei ce se tocmiră şi, până la urmă, Spânul Ti dădu o mie de galbeni. Fiind lacom, Abdullah se învoi şi-i dădu calul cu căpăstru cu tot. Bu-Ali îl recunoscuse pe Spân şi înţelese că dacă va cădea pe mâna lui, atunci nu va găsi nicio salvare şi va trebui să-şi ia rămas bun de la viaţă. Şi cât nu s-a uitat el la Abdullah! Cum nu i-a făcut semne să nu dea căpăstrul! Nimic n-a ajutat. Tatăl lui Bu-Ali n-a înţeles nimic sau poate n-a vrut să înţeleagă. Şi iată că Spânul îl duse pe Bu-Ali acasă. Pe drum îi spuse: — Ce bine ai putut să mă păcăleşti făcând pe prostul! Se vede că i-ai sucit capul fetei mele, ca apoi ea să-ţi arate drumul şi ieşirile sub- pământene şi te-a învăţat tot ce ştiu eu! Toată ştiinţa adunată de mine nu e pentru a o da atât de uşor omului şi a-i deschide toate tainele lucrurilor. în sfârşit, ajunseră acasă la Spân şi acesta îşi chemă fata pentru a o certa. — Ticăloaso, tu i-ai arătat tainele cărţilor mele acestui tânăr, ca el să ajungă duşmanul meu şi să mă alunge de pe faţa pământului. Adu-mi un cuţit ascuţit!     Fata se gândi imediat: „O, Allah, tata are de gând să omoare un tânăr aşa de frumos!” Totuşi merse la bucătărie, luă un cuţit, se întoarse către Spân şi, pe neaşteptate, căzu la pământ, ţipând: — Vai, vai, mi-am scrântit piciorul! Spânul se sperie şi fugi spre fată pentru a o ajuta să se ridice. în clipa aceea, calul îşi scutură căpăstrul, îşi luă înfăţişarea unui porumbel şi zbură. Văzând că a scăpat, Spânul se întruchipa în şoim şi, ca o săgeată, zbură în urma porumbelului. Porumbelul, simţind că şoimul îl ajunge, coborî lângă palatul padişahului, prefăcându-se într-un diamant şi se prinse în coroana împărătească. Neavând ce face, şoimul îşi luă înfăţişarea unui cerşetor, se apropie şi sărută pământul dinaintea tronului. — Ce vrei? îl întrebă padişahul. — Acel diamant care s-a prins în coroana ta. — De ce să-ţi dau diamantul? se miră padişahul. Mai bine îţi dau o pungă cu aur. — Nu, îi răspunse cerşetorul, dacă vrei să mă răsplăteşti, atunci dă-mi ceea ce îţi cer eu. Dă-mi diamantul! — Dacă-i aşa, ia-l!   Şi cerşetorul se apropie să ia diamantul din coroana padişahului, când piatra căzu pe podea şi se prefăcu în boabe de granat. Cerşetorul îşi schimbă înfăţişarea în cocoş şi începu să ciugulească boabele. Dar iată că dintr-o boabă apăru un şacal care-l mancă pe cocoş. Toţi văzură aceste minuni şi de uimire nu mai înţelegeau nimic. Şacalul dispăru şi în locul lui apăru un tânăr înalt şi frumos. — Cine eşti? îl întrebă padişahul. Şi ce înseamnă tot ce-am văzut aici? Bu-Ali îi povesti toate peripeţiile lui de la început până la sfârşit, de-a fir-a-păr. Mult se bucură padişahul că în ţara lui a venit un aşa înţelept. Îi spuse lui Bu-Ali: — Înţeleptule Bu-Ali, dacă eu aş fi găsit o logodnică pentru fiul meu, o fată frumoasă şi luminată, chiar azi ţi-aş fi dat-o pe fiica mea de nevastă, însă eu îţi promit că până nu-l însor pe fiul meu, n-am s-o mărit nici pe fată. După cum văd, tu ştii totul, eşti un mare înţelept. Ajută-mă să găsesc o fată frumoasă şi luminată pentru fiul meu. — Mărite padişah, eu ştiu o asemenea fată, îi răspunse Bu-Ali.     Şi plecă îndată şi o aduse la palat pe fata Spânului. Padişahul, văzând-o, îşi dădu seama că ea este acea fată potrivită fiului său, fată frumoasă şi luminată. Padişahul porunci ca oraşul să fie gătit de sărbătoare. Îşi dădu fiica lui Bu-Ali, iar prinţul se însura cu fata Spânului. Şapte zile şi şapte nopţi ţinură petrecerile de nuntă. Iar pe Bu-Ali toţi au început de atunci să-l numească „înţeleptul Bu-Ali”, deoarece ştia tainele tuturor lucrurilor, taine pe care Ie-a dat şi altor oameni. Darnicul şi zgârcitul AU FOST ODATĂ doi vecini: unul era darnic din cale-afară, iar celălalt din cale-afară de zgârcit. De câte ori se duceau împreună la târg sau la vânătoare, cel zgârcit îi spunea celui darnic: — Vai de mine, mi-am uitat merindele acasă. Ce mă fac?     Şi cel darnic îi răspundea: — Nu-i nimic. Am luat eu destul să ne ajungă amândurora! într-o bună zi plecară amândoi la vânătoare şi povestea se repetă. Când să poposească în pădure, cel zgârcit spuse celuilalt că uitase sacul cu merinde acasă, iar cel darnic îl pofti să mănânce din plăcintele pe care le luase cu el. El primi, se făcu noapte, iar a doua zi în zori porni de unul singur în pădure, după vânat, mâncând cu poftă din bunătăţile pe care le avea cu el; căci îl minţise pe vecinul lui că uitase mâncarea, când, de fapt, avea cu el un sac plin cu de toate, dar nu voia să împartă nimic cu nimeni. Când se trezi singur, vecinul cel darnic bănui ceea ce se întâmplase, căci n-ar fi fost pentru prima dată, şi fără să-şi facă sânge rău, porni singur mai departe. Când se înnopta, i se păru că vede, nu prea departe, licărind o lumină. Se îndreptă într-acolo. Ajunse la o căsuţă şi intră înăuntru; acolo văzu o masă şi trei culcuşuri. Pe masă era o farfurie cu plăcinte. Cum îi era foame, bietul om îndrăzni să ia şi el o plăcintă şi apoi se aşeză umil într-un colţ mai întunecat, să se odihnească.     După câtva timp, în căsuţă intrară un urs, un lup şi o vulpe. Luară fiecare câte o plăcintă şi începură să stea de vorbă, fără să-l vadă pe omul care dormea. — Pun rămăşag că nimeni nu ştie că lângă casa noastră a căzut azi dintr-o căruţă un sac cu galbeni, mormăi ursul. — Ba eu pun rămăşag că nimeni nu ştie că în spatele casei noastre un vânător a ascuns nu de mult doi saci cu galbeni, spuse lupul. — Şi eu pun rămăşag că nimeni, în afara mea, n-a văzut pe cel care a ascuns în scorbura copacului din faţa casei noastre trei saci cu galbeni, se făli şi vulpea. Omul cel darnic moţăia în colţul odăii, dar ca prin vis auzea ce vorbeau gazdele sale. Aşa că a doua zi, după ce animalele plecară, omul se duse în toate cele trei locuri amintite, luă sacii cu galbeni şi porni spre casa lui. Când îl văzu vecinul său cel zgârcit ce bogat se întorsese celălalt, se înnegri de ciudă; dar, linguşitor cum era, îl trase de limbă şi astfel află tot ce se întâmplase după ce-l lăsase singur în pădure. A doua zi chiar, ahtiat după comori, porni şi el spre căsuţa ursului, a lupului şi a vulpii. Când ajunse acolo, nu era nimeni acasă. Văzu plăcintele pe masă şi, hapsân cum era, le mancă aproape pe toate, iar pe cele rămase le vârî în traista sa. Auzi deodată zgomot: se întorceau stăpânii căsuţei. Nemaiavând timp să caute un loc mai ascuns privirilor, se ascunse repede sub masă. De la uşă se înfurie ursul când intră înfometat în căsuţă şi văzu că farfuria cu plăcinte era goală. Lupul se arătă la fel de înfuriat, iar vulpea strigă: — Hoţul e sub masă! Şi poate că tot el a luat şi sacii cu galbeni despre care am vorbit noi noaptea trecută. Şi cele trei animale se năpustiră deodată asupra lui şi-l sfâşiară.

POVEŞTI INDIENE   Povestea motanului Mojontali   A FOST ODATĂ un pisoi care trăia în casa unui pescar. Pescarul era tare zgârcit şi nu-i dădea nicio coadă, niciun solz de peşte măcar. Săracul pisoi slăbea din zi în zi şi ajunsese în aşa hal încât de-abia se mai ţinea pe picioare. în acelaşi sat trăia şi un alt pisoi, în casa unui lăptar. Lăptarul era un om cumsecade şi-i dădea pisoiului său lapte, brânză, smântână şi tot soiul de bunătăţi de acestea. Pisoiul lăptarului mânca pe săturate şi se îngraşă pe zi ce trecea, până se făcu un cotoi mare. într-o zi, pisoiul cel slab se duse la pisoiul cel gras şi-l pofti la masă; ştia el bine ce fel de bucate se puteau găsi în casa pescarului. Îndată ce pisoiul gras trecu pragul casei, pescarul luă un baston şi se repezi la el.     — Uite, strigă pescarul, a venit motanul ăla gras al lăptarului să-mi fure peştii. Nu eşti sătul, mă, de laptele şi brânza ce-ţi dă stăpânul tău? Acuma mai vrei să mănânci şi peşte! îţi dau eu peşte, motanule! Şi pescarul îl lovi în cap cu un baston gros şi-l omorî. Pisoiul cel slab abia aştepta să moară celălalt. Se duse în casa lăptarului şi se aşeză acolo. Lăptarului îi fu milă de el şi-i dădu şi lui lapte, brânză, smântână şi alte bunătăţi din care-i dădea pisoiului său. De-atâta trai bun pisoiul cel slab se îngraşă. Ajunse şi el un motan mare şi gras, se îngâmfă, însă, atât de mult, încât nu mai vorbea cu ceilalţi pisoi din sat. Dacă îl întreba vreunul pe stradă: „Cum te cheamă, frate?”, el îi răspundea supărat: „Pe mine mă cheamă Mojontali. Sunt slujitorul regelui, nu sunt frate cu tine”. într-o zi, îi trecu lui Mojontali o trăsnaie prin cap. Luă nişte hârţoage sub braţ, îşi puse un toc după ureche şi porni spre pădure. Când intră în pădure, dădu de trei pui de tigru care se jucau prin tufişuri.     — Hei, ce faceţi voi aici? le strigă Mojontali. Vă jucaţi pe terenul regelui, dar birul l-aţi plătit? Puii de tigru se speriară văzând o fiinţă atât de stranie, cu hârţoage sub braţ şi un toc după ureche. Fugiră de acolo şi se pitulară în vizuină. — Du-te afară, măicuţo, îi spuseră ei tigroai- cei, vezi că a venit un… nu ştim cine, şi spune… nu ştim ce. Tigroaica ieşi din vizuină şi se miră când îl văzu pe Mojontali. — Cine eşti, frate? Şi ce cauţi aici? îl întrebă ea, privindu-l curioasă. — Mă numesc Mojontali şi nu sunt frate cu tine. Sunt slujitorul regelui. Am venit să iau birul, îi răspunse motanul. — Ce vorbeşti? Nu te înţeleg! — V-aţi instalat fără învoire pe moşia regelui şi nu-i plătiţi birul. Scoate banii ca să vă dau chitanţă, vorbi Mojontali şi scoase o hârţoagă. Luă apoi tocul de după ureche şi începu să-l ascută cu ghearele. Tigroaica se zăpăci de tot. — Stai, eu sunt femeie şi nu mă pricep la legi. Nici n-am auzit de aşa ceva vreodată în viaţă. Noi stăm în pădurea asta de când lumea. Trăim din vânat, iar bani n-am văzut niciodată. Aşteaptă să vină tigrul şi vorbeşte cu el! Pofteşte în casă, dacă vrei, şi aşază-te!   Lui Mojontali nu-i convenea nicicum să intre în vizuina tigrului. Îi era frică să nu fie sfâşiat în bucăţi. Dar, şmecher cum era, îi vorbi tigroaicei astfel: — Slujitorul regelui nu-şi coboară labele în groapa unui animal mărunt ca tine. Stau mai bine aici şi-l aştept. Şi zicând vorbele astea se sui într-un copac înalt, uitându-se la poteca pe unde urma să vină tigrul. Când tigrul veni acasă şi află toată povestea de la tigroaică, se supără foc. — Halum! scoase el un ţipăt furios şi zise: Unde a fugit ticălosul? Vrea să-şi bată joc de tigri? îi rup oasele şi-l înghit! Tigrul ieşi din vizuină şi-l zări pe Mojontali în copac. — Vino încoace, ticălosule! Te omor! Mojontali îi răspunse de sus: — Slujitorul regelui nu coboară să stea de vorbă cu un animal mărunt cum eşti tu. Dacă ai curaj să te baţi cu mine, vino sus, tigrule! Tigrul se înfurie şi se caţără în copac. Între timp, Mojontali se urcase şi mai sus şi ajunsese     În vârful copacului, unde ramurile erau mai şubrede. Când tigrul se repezi spre el, crengile nu mai rezistară şi se rupseră; căzu şi tigrul o dată cu ele. Din nenorocire, chiar sub frunzişul copacului acela se afla un tufiş de spini. Tigrul căzu peste el şi se încurcă în tufiş. Oricât încercă să iasă, nu putu şi spinii otrăvitori i se înfipseră adânc în trup. Se zbătu de câteva ori şi muri. După ce muri tigrul, Mojontali coborî din copac şi o chemă pe tigroaică: — Vino încoace, tigroaico, să vezi că ţi-am omorât bărbatul. Prostul a vrut să se lupte cu mine. Aşa se lăuda Mojontali şi biata tigroaică crezu că într-adevăr motanul îl omorâse pe tigru. Speriată, tigroaică împreună două labe spre iertare şi-i spuse respectuos: — Linişteşte-te, domnule Mojontali, şi iartă-mă! Ai milă de mine şi de bieţii mei copilaşi! Noi n-avem cum să-ţi plătim birul şi nu ştim ce vrei de la noi. Dar, dacă îţi place poţi să locuieşti în casa noastră. Te servim cu tot ce avem şi-ţi stăm dinainte cu tot ce putem. „N-ar fi rău, se gândi Mojontali. M-am săturat să trăiesc în casa lăptarului. Dacă o să stau la tigri o să mănânc şi carne.”     Dar, viclean, nu recunoscu că propunerea tigroaicei îi surâde. Fără să arate niciun fel de bucurie, îi spuse cu asprime tigroaicei: — Bine, dacă mă rogi atât de mult, pot să rămân la voi câteva zile ca să păzesc puii. Dar ai grijă să-mi dai mâncărurile cele mai bune şi proaspete, altfel am să te omor şi pe tine. De atunci Mojontali stătea în vizuina tigrului şi mânca din prada adusă de tigroaică din pădure. Mancă atât de multă carne încât se îngraşă şi se umflă ca un balon. Nu mai putea să umble; puii tigrului îl cărau pe umeri. Văzându-l pe umerii acestora, celelalte vieţuitoare din pădure credeau că era un animal foarte puternic. Tuturor li se făcu frică de el şi nimeni nu îndrăznea să-l supere măcar cu o vorbă. într-o zi, tigroaică veni la el şi-i spuse: — Domnule slujitor, ţi-am servit toate felurile de animale ce se găsesc pe aici. Dar după cum ştii, pădurea asta e mică şi n-ai de unde să găseşti un vânat mai mare. Mă tem că nu-ţi ajunge carnea pe care ţi-o aducem. Dacă vrei, mergem să vă năm în pădurea de pe celălalt mal al râului. Acolo o să găsim o pradă mult mai mare.     însă nu exista pod peste râu şi nu aveau cum ajunge în pădure decât înotând. Tigrii ştiau să înoate, dar Mojontali, nu. Îi fu ruşine să-i spună tigroaicei. Nici nu voia ca tigrişorii să afle că el era un animal atât de slab. „Fie ce-o fi!” se gândi el şi porni cu tigrii. Tigroaica şi cei trei pui ai ei traversară râul fără nicio greutate, dar pe bietul Mojontali îl luară valurile mari ale apei şi-l traseră spre mijlocul râului, unde curentul era mai puternic. Era gata să se înece. Avu însă noroc că-l văzu un pui de tigru, care imediat sări în apă şi-l aduse la mal. Scăpă astfel de moarte, dar în loc să-i mulţumească puiului de tigru, îndată ce ajunse la uscat, începu să-l certe: — Ce mi-ai făcut, prostule? Abia începusem să număr câte valuri şi câţi peşti sunt în râu, şi nu m-ai lăsat să-mi isprăvesc treaba. Neisprăvit mai mare ca tine n-am văzut. Cum pot să dau acuma socoteală regelui? Grozav o să se supere regele pe mine şi o să mă certe miniştrii. Se vaită astfel şi puii se speriară. Maica lor veni la Mojontali şi-l potoli: — Te rog, nu te supăra! Puiul meu e cam prostuţ, n-are carte ca tine. Ce ştie el de treaba de la curţile regelui? Haidem în pădure! O să găsim mâncăruri bune şi până la urmă o să-ţi treacă supărarea. Mojontali era ud leoarcă. Strănuta şi tuşea. Căută un loc unde să pătrundă soarele, ca să-şi usuce blana. Dar pădurea era atât de deasă că nu pătrundea nicio rază. Mojontali se urcă într-un copac, unde bătea soarele, şi strigă: — Nu vă grăbiţi, tigrilor! Lăsaţi-mă să cer cetez pe unde trec animalele. în timp ce-şi usca blana, Mojontali zări undeva un bivol mort. Sări din copac în copac şi ajunse acolo. Coborî şi începu să zgârie ici şi colo corpul bivolului. Apoi se întoarse la tigri şi le spuse: — Duceţi-vă în cutare loc şi vedeţi că v-am omorât un bivol. Tigrii se duseră acolo şi văzând zgârieturile de pe corpul bivolului, crezură că-l omorâse Mojontali. Se mirară de voinicia lui. La întoarcere, tigroaica îl întrebă: — Mojontali dragă, cum vrei să vânăm? Să mergem noi înainte, eu şi puii mei, şi să hăituim prada ca s-o omori tu, sau vrei s-o alungi tu şi apoi s-o omoram noi? Mojontali râse în sinea sa.   „Cui să-i fie frică de mine ca să-l pot alunga eu? Pe-aici nu sunt decât animale mari, ar putea să mă facă praf şi pulbere. Mai bine să-i las pe dânşii să scormonească pădurea, iar eu mă ascund ca să mă apăr de fiarele pe care le vor alunga ei.” Dar nu putea să spună aşa ceva tigroaicei. În schimb, îi zise cu dispreţ: — Dacă îţi trimit animale prea mari, ele au să te omoare. E mai bine să-mi trimiteţi voi prada şi apoi văd eu ce e de făcut. Astfel se înţeleseră şi tigrii porniră la treabă, iar Mojontali se ascunse într-un tufiş şi nici nu sufla. Tigrii răscoliră tot codrul şi toate animalele, începând de la elefanţi şi bivoli până la cerbi, iepuri şi veveriţe, care alergau zăpăcite prin toate colţurile pădurii. Numai cât le zărea, şi Mojontali tremura de frică şi se pitula cât putea mai bine în tufiş, unde niciun animal mare n-avea cum să intre. Dar deodată se strecură acolo un arici înfricoşat care fugea din faţa tigrilor. Mojontali nu văzuse niciodată un arici şi-i fu frică de spinii săi. Ieşi repede din tufiş şi o luă la fugă. Tocmai atunci trecea un elefant pe acolo şi bietul Mojontali nimeri chiar sub picioarele lui.     Tigrii obosiseră de atâta alergătură. Tigroaica le spuse puilor: — Ajunge cât am colindat astăzi! Cred că Mojontali a omorât destule animale până acum. Haideţi la el să ne ospătăm şi noi cu ceva din vânat! Dar când sosiră acolo unde îl lăsaseră pe Mojontali, îl găsiră una cu pământul. — Vai de mine! Cine a îndrăznit să facă una ca asta, Mojontali? îl întrebă speriată tigroaica. Ce s-a întâmplat? — Nu s-a întâmplat nimic, răspunse el. Mi-aţi trimis animale atât de mici, că am râs toată ziua. Aşa de mult am râs, că mi-a plesnit burta şi am murit de râs. Astfel zise şi muri motanul cel lăudăros.   Cele două surori   A FOST ODATĂ un moşneag, care avea două fete. Una mai mare de la nevasta dintâi, care murise când fetiţa era mică. A doua fată o avea de la cea de a doua nevastă, pe care omul o luase ca să aibă cine-i îngriji de gospodărie. Mama vitregă o chinuia cât putea mai mult pe fiica cea mare a bărbatului său. O punea să facă toate treburile casei în vreme ce fata ei şedea în pat ca o cloşcă. De aceea lumea îi spunea fetei dintâi „Ducu” sau „Nefericita” şi celeilalte „Sucu” sau „Cea fericită”. Când moşul era plecat de acasă, mama şi sora vitregă o certau pe Ducu, ba o şi băteau, iar când tatăl ei se întorcea, o pârâu că nu le ajută cu nimic. Ba, pe deasupra, pretindeau că ea o ceartă pe Sucu şi o bate. Deşi bătrânul îşi dădea prea bine seama că tot ce spuneau ele nu era adevărat, de frica nevestei, căci era foarte rea de gură, nu le zicea nimic. Ducu era o fată cuminte; oricât de greu îi treceau zilele, niciodată nu se plângea de nimic tatălui său.     într-o zi, pe când moşneagul plecase după treburi, mama vitregă o bătu atât de rău pe Ducu, că-i smulse aproape tot părul din cap. Apoi, de teamă ca nu cumva s-o vadă bărbatul său şi să înţeleagă ce făcuse, o îmbrânci pe uşă afară şi o alungă, ameninţând-o că dacă mai calcă pragul casei, are s-o omoare. Unde să se ducă sărmana fată? N-avea în lume decât pe taică-său. Se gândi ce se gândi şi hotărî să plece în lume. Aşadar porni spre pădure, fără să-i pese că putea muri de foame ori o vor mânca fiarele sălbatice. După ce trecu de marginea satului, fata moşului văzu un arbore de bumbac. Culese nişte crengi uscate, care erau împrăştiate ici şi colo, şi-şi făcu o mătură. Apoi mătură pământul de jur-împrejurul copacului, îl curăţă de ramuri şi de foi uscate. Copacul fu mulţumit şi o binecuvânta. Merse Ducu mai departe pe câmp şi dădu de un bananier. Mătură şi în jurul bananierului, îl curăţă de frunze uscate. Bananierul fu mulţumit şi o binecuvânta. Mai merse încă o bucată de drum, când zări un grajd neîngrijit. Intră în grajd, îl curăţă şi îl spălă, în grajdul acela se afla o singură vacă, pe care o ţesălă şi-i aduse iarbă proaspătă. Vaca fu mulţumită şi o binecuvânta. Merse ce merse Ducu şi văzu o plantă de tulsi, pe care oamenii o iubesc şi o cresc pe lângă casă. Mătură în jurul ei, şi o curăţă şi o udă. Planta de tulsi fu mulţumită şi o binecuvânta. Ducu se închină în faţa plantei după obiceiul pământului, rugându-se pentru sănătatea tatălui său şi plecă mai departe. Ajunse la marginea pădurii, unde văzu o colibă din frunze de palmier. Îşi închipui că acolo trebuie să locuiască vreun înţelept şi porni spre ea. Într-adevăr, întâlni acolo un bătrân cu barbă lungă şi părul încâlcit, care stătea cu ochii închişi, meditând. Ducu ştia că nu e îngăduit să tulburi un înţelept care meditează; deci se aşeză sub un copac şi aşteptă până ce bătrânul îşi isprăvi caierul de gânduri. Când deschise ochii, înţeleptul o zări şi se miră. — Cine eşti, fată? o întrebă bătrânul pe Ducu. Ce vânt te-a adus aici, în pădure? Glasul domol şi ochii blânzi ai bătrânului o liniştiră şi o încurajară pe Ducu. Veni lângă el, făcu o plecăciune şi îi povesti pe îndelete tot ce pătimea de la maica ei vitregă. înţeleptului îi fu milă de ea. O mângâie pe cap şi-i vorbi cu multă duioşie:     — Nu te necăji, fata mea! Du-te să te scalzi la izvorul acela şi apoi vino la mine. Dar ai grijă, să nu-ţi uzi părul decât o singură dată, altfel mare pacoste are să cadă pe capul tău. Ducu se linişti. Îşi şterse ochii. Se duse la izvor şi se spălă. Iar, după ce se udă o dată pe cap, văzu în apă că părul ei crescu la loc. Şi ce păr! Lung până la călcâi, des ca norii din cer şi negru ca pana corbului. Pieriseră zgârieturile şi umflăturile de pe corp, semnele bătăii pe care o suferise de la mama vitregă. Acum pielea ei se făcu mai netedă ca înainte, iar chipul, o! mult, mult mai frumos decât odinioară. Cu sufletul plin de bucurie şi de recunoştinţă, Ducu se grăbi să-i mulţumească înţeleptului. Căzu la picioarele lui şi-i spuse: — N-am cum să-ţi răsplătesc şi de aceea îţi cer voie să mă laşi să stau lângă tine să te îngrijesc ca pe tatăl meu. — Fată dragă, îi răspunse bătrânul, eu sunt un om singur, mă hrănesc cu puţin şi n-am nevoie de îngrijire. Iar tu n-ai ce căuta în pădure. O fată tânără ca tine nu trebuie să trăiască aici. Fă cum îţi spun eu. Intră în colibă şi vezi că într-un colţ se află nişte cutii. Alege-ţi una şi du-te acasă cu ea. Până vei ajunge acasă, are să treacă şi supărarea mamei tale vitrege. Deşi Ducu nu prea avea curaj să se ducă înapoi la femeia aceea rea, ascultă de sfatul înţeleptului. Aşa că intră în colibă şi-şi alese o cutie. Alese însă cutia cea mai mică dintre toate. Înţeleptul îi spuse să deschidă cutia numai noaptea şi să fie singură în odaie, cu uşile închise. Ducu făcu încă o plecăciune la picioarele înţeleptului, îşi luă rămas bun şi plecă. În drum spre casă trecu pe lângă planta de tulsi, care o chemă şi-i spuse să meargă liniştită, căci o aşteaptă o mare fericire. Ducu îi mulţumi şi plecă mai departe. Trecu pe lângă grajd şi vaca o chemă să-i dea lapte dulce să bea. Apoi îi dădu o pereche de brăţări, făcute din cornul său, şi-i zise că oricând va dori ceva, să le poarte şi să-şi spună dorinţa. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi plecă mai departe. Trecu pe lângă bananier şi acela o chemă şi o îmbie să mănânce banane mari şi coapte. Îi dădu o frunză spunându-i că atunci când va vrea să mănânce orice fel de fructe, va trebui doar să scuture acea frunză. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi porni mai departe.     Sosi la arborele de bumbac, care o pofti să-i dea un sari1 frumos şi roşu, asemenea celor pe care le poartă miresele. Îi spuse că oricând se va îmbrăca cu el şi-şi va dori un alt sari, va avea orice va gândi. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi plecă. Pe drum îmbrăcă sari-ul acela fumos şi roşu şi-şi puse şi brăţările pe care i le dăduse vaca. Şi aşa, cu frunza de banană în mână şi cutia din casa sihastrului la subţioară, ajunse acasă. Îl găsi pe bătrânul său tată doborât de mâhnire. Dar fata era atât de frumoasă şi aşa de bine îi veneau gătelile, încât îndată ce intră în casă bătrânul se însenină. Fata îi povesti tot ce i se întâmplase pe drum şi în pădure, şi tatăl ei se bucură mult. Iar Sucu şi mama sa nu mai puteau de supărare. Crezuseră că au scăpat de fată, care le stătea ca sarea-n ochi, dar iată că Ducu nu murise, ci venise înapoi de două ori mai frumoasă şi încărcată de daruri. 1Sari – piesă principală din costumul femeiesc tradiţional indian: o fâşie de ţesătură dreaptă care se înfăşoară în jurul corpului ca o fustă strâmtă, un capăt strângând mijlocul ca un cordon, iar celălalt capăt, liber, aruncându-se peste umăr (n. Red.).     Ducu intră în odăiţa ei şi se închise acolo. După ce se înnopta, se apucă să deschidă cutia. Ridică încet capacul şi iată că din cutie se înălţă un tânăr frumos şi încărcat cu podoabe din cap până în picioare. Îi puse fetei o coroană de aur pe cap, coliere de perle la gât, brăţări cu diamante pe braţe, inele cu tot felul de pietre scumpe pe degete, un cordon cu paftale’ de aur peste mijloc, iar la glezne îi puse lănţişoare de argint cu o mulţime de clopoţei. Apoi tânărul se duse la tatăl fetei, mărturisi că e un mare prinţ şi ceru mâna fetei. Ducu arăta ca o adevărată prinţesă. Fireşte că moşneagul se bucură peste măsură şi-i cunună pe cei doi tineri. Ducu îşi luă rămas bun de la tată, de la mama vitregă şi de la soră şi plecă împreună cu soţul ei în ţara lui ca să-şi serbeze nunta. Sucu şi mama se făcuseră negre de mânie. Abia aşteptară să treacă noaptea. În zori de zi, plecă şi Sucu din casă ca să-l caute pe înţeleptul acela din pădure. În drumul său trecu şi ea pe lângă arborele de bumbac, pe lângă bananier, pe lângă grajdul cel neîngrijit şi pe lângă planta 1 Pafta – încheietoare ornamentală la cingători, lucrată de obicei din metal (n. Red.).     detulsi. Dar era atât de grăbită, încât nu le aruncă nici măcar o privire. O ţinu tot într-o fugă până ajunse la coliba sihastrului. Acesta se afla tocmai în clipele de meditaţie şi nu se cădea să fie tulburat. Dar Sucu nu ţinu seama de asta. Fără să-i dea bineţe, îl strigă şi-i ceru să-i dea şi ei tot ce-i dăduse sorei sale. înţeleptul, trezit din meditaţie, îşi stăpâni supărarea, aşa cum se cuvine unui om desăvârşit, îi spuse lui Sucu să se ducă mai întâi la izvor ca să facă baie şi apoi să vină la el. Îi atrase atenţia să nu-şi ude capul decât o singură dată, altfel poate să i se întâmple ceva rău. Fata se grăbi să ajungă la izvor şi se scaldă. După ce-şi udă capul o dată văzu că-i crescuse părul la fel de frumos ca al surioarei ei, Ducu. Închipuindu-şi că părul va creşte şi mai frumos dacă se va spăla pe cap de" mai multe ori, şi că bătrânul îi spusese să nu se spele pe cap decât o dată pentru că nu voise ca ea să fie mai frumoasă decât Ducu, îşi vârî capul încă o dată în apă. Dar pe loc îi căzu tot părul de pe cap. Rămase cheală. Şi chipul ei se făcu de două ori mai urât decât era. Supărată foc, ieşi din apă, se duse la înţelept şi începu să-l certe. Acesta, la rândul său, se supără şi o mustră.     — Ce-ai făcut, nenorocita? Nu ţi-am spus să-ţi uzi capul numai o singură dată? Te-ai lăcomit să fii mai frumoasă, şi n-ai vrut să mă asculţi. Acum n-am ce să-ţi fac. Pleacă de aici şi lasă-mă în pace! — Nu mă mişc de aici până nu-mi dai şi mie o cutie cu un prinţ. — Du-te în colibă şi alege-ţi una! Sucu intră în colibă şi după ce măsură cu privirea toate cutiile, şi-a ales cutia cea mai mare şi mai arătoasă. O arătă înţeleptului, care îi spuse şi ei să n-o deschidă decât noaptea şi când va fi singură în cameră. Sucu săltă pe umeri cutia aceea grea şi fugi fără să facă vreo plecăciune de mulţumire şi bun rămas înţeleptului. Pe drum o chemă planta de tulsi: — De două ori ai trecut pe lângă mine, dar nu m-aiângrijit. Maica ta nu te-a învăţat nimic. Ai grijă… Sucu nu avu însă răbdare să asculte ce-i spune. — Lasă-mă în pace, zise ea, mă grăbesc să ajung acasă să-mi văd norocul. — Dacă te duci acasă, du-te sănătoasă, fata! Dar n-ai pentru ce să te grăbeşti, căci acasă nu te aşteaptă nicio fericire.     Fără să se gândească la aceste vorbe, Sucu alergă spre casă. Trecu pe lângă bananier şi pe lângă grajdul vacii. Dar nu primi nimic nici de mâncat, nici de băut, pentru că nu le slujise cu nimic. Nici arborele de bumbac nu-i dădu sari-ul nădăjduit. Nemâncată întreaga zi, istovită de drum şi de greutatea cutiei, ajunse acasă spre seară. Mama sa o aştepta cu mare nerăbdare, dar când o văzu atât de obosită şi încă şi mai urâtă decât înainte, se necăji de moarte. Curioasă, o încuie pe Sucu într-o cameră şi-i spuse să deschidă cutia. Ea se lipi de uşă, ciulin-du-şi urechile ca să audă ce se petrece înăuntru. Sucu ridică degrabă capacul, dar… vai şi amar de ea! Din cutie, în loc de prinţ, apăru un şarpe mare care i se încolăci pe picioare. — Mamă, deschide uşa! ţipă fata. Vai, vai, picioarele mele! — Stai cuminte, fată, încercă mama s-o liniştească, aşa te doare când pui lanţuri grele de argint la picioare. Nici nu-şi terminase bine vorba şi auzi din nou un ţipăt: — Deschide uşa, mamă. Vai, mijlocul! — Îmi închipui că ginerele te-a încins cu un cordon mare plin de paftale grele. Stai cuminte, poartă-ţi liniştită bijuteriile! Nu-i nimic dacă te doare puţin. Peste o clipă, fata iar strigă dinăuntru: — Deschide uşa, mamă, mi-a prins mâinile! — Lasă-l pe prinţul tău să-ţi pună toate bră-ţările şi toate inelele. — Mamă, mă nenoroceşti! Deschide uşa şi dă-mi drumul! îmi arde gâtul. — De bună seamă că frumoase coliere ţi-a pus la gât. Ai răbdare să-ţi pună şi coroana de mireasă pe cap. — Mi s-a dus şi capul, mamă! strigă Sucu. Femeia era convinsă că ginerele ei o împodobise pe Sucu din cap până în picioare. Curioasă, deschise uşa şi intră în cameră. Dar în loc de un prinţ frumos, ea găsi înăuntru un şarpe mare cât camera, care acum se repezi şi la ea şi o înghiţi. A doua zi de dimineaţă veniră Ducu şi soţul său cu o trăsură şi îl luară pe moşneag acasă la ei. Acolo moşneagul trăi fericit o sută de ani şi muri înconjurat de mulţi, mulţi nepoţi drăguţi şi voinici.  

Cică au fost undeva într-o ţară un om şi o femeie, şi cât au trăit au tot argăţit pe la boieri. Dar din munca lor nu se alegeau cu nimic. De slujeau pe haine, se ponoseau, de slujeau pe bani, se cheltuiau, de slujeau pe vite, se treceau. Nu le mergea la nimic, şi pace. De munci grele, de necazuri a murit şi omul, şi femeia. Şi au lăsat din urma lor un bordei şi un ogor. Orfan pe acest pământ, fără sprijin de nicăieri, a rămas şi un băiat al lor cu numele Ion. Ce să facă băiatul singur? A semănat ogorul din jurul bordeiului cu grâu. La vremea lui a crescut grâul mare, frumos, o dragoste să te uiţi la el. De la rădăcină şi până la vârf avea numai spice de aur. — Acuma, face Ion, să-mi caut o seceră bună, să secer grâul, să nu se scuture.A umblat pe la iarmaroc, pe la fierari, a cumpărat o seceră şi se întorcea să pună lanul în clăi. Când colo, se uită el, grâul tot era scuturat de păsări, până şi paiele erau mâncate. A rămas băiatul sărac fără seamăn, de nu avea după ce bea o gură de apă. Umblă el aşa necăjit cât umblă şi se gândeşte: “O să semăn ogorul cu hrişcă şi tot o să strâng roadă anul acesta”. A semănat hrişcă şi a răsărit bine, a înflorit şi se arăta roadă multă, dar într-o noapte a dat o brumă şi s-a topit toată hrişca din vârf până în rădăcină.Amu văzuse băiatul că-i nevoie mare şi s-a pornit în lume. Şi a tot mers pe dealuri necălcate, pe văi neumblate şi a ajuns la o curte boie- rească. Acolo s-a oprit să argăţească un an. La un an, a primit simbrie un mânz. Bucuros s-a pornit el înapoi şi a poposit la o margine de pădure. Nişte lupi s-au repezit din pădure şi au mâncat mânzul. Ce să facă atunci sărmanul Ion? Iar s-a dus la boierul la care argăţise. Stăpânul l-a primit şi i-a zis: — Spune, Ioane, ce răsplată vrei, că ce îi cere ţi-oi da. Se uită Ion şi vede o piatră de moară. — Nu ştiu, stăpâne, pe ce să slujesc, că la nimic nu-mi merge, doar pe piatra cea de moară să ne împăcăm să-ţi slujesc. — Vai de mine, măi băiate, de ce să-ţi prăpădeşti munca în zadar, a răspuns stăpânul, alege şi tu altă plată. — Pe vite nu mai slujesc, vreau să slujesc pe piatra cea de moară. S-au împăcat şi a argăţit băiatul cu tot înadinsul. După ce s-a împlinit slujba, i-a dat piatra cea de moară, şi Ion a dus-o şi a aşezat-o dinaintea bordeiului. Când venea cu cofele de la izvor, le aşeza pe piatră şi se uita bucu- ros la ele ca la o mare avere. Într-o bună zi, s-a ridicat o furtună năprasnică, cerul s-a înnourat, a început să tune şi să fulgere, şi a detunat piatra, de s-a făcut ea mici fărâme. Ion s-a uitat la piatra cea de moară şi, când a văzut-o numai bucăţi, a zis: — Nici la pâine, nici la vite, nici la piatră seacă nu-mi stă norocul. O să mă duc în lume să-mi caut altă soartă, alt noroc. ŞI şi-a pus în traistă ce a mai avut şi s-a pornit în lume şi mai amărât ca altă dată. Dacă s-a pornit, a mers şi a tot mers, zi de vară până-n seară, şi a ajuns la o branişte domnească. Acolo un om punea fânul în stoguri. — Măi, om bun, ajută-mă să stoguiesc fânul, să nu mă asfinţească soarele. — Ţi-oi ajuta, de ce să nu-ţi ajut, că tot caut de lucru. A tras căpiţele la stog şi până în seară a mântuit de clădit. Omul n-avea parale să-l răsplătească şi i-a dat un cocoş. Ion a  luat cocoşul, s-a pornit mai departe şi a ajuns la curtea împăratului. A bătut în poartă şi a ieşit un strajnic. — Ce trebuinţă ai? — Vreau să vorbesc cu împăratul, să mă jeluiesc, să-i spun de necazurile mele. Curtenii au închis poarta şi i-au spus că, de a îndrăzni să intre, o să-l asmuţe cu câinii şi o să-l pună la dubală. Trei zile şi trei nopţi a stat Ion şi a aşteptat nebăut şi nemâncat la poarta împăratului. Tocmai după trei zile l-a auzit împăratul strigând la poartă şi a întrebat: — Cine-i acolo? — Luminate împărate, de câteva zile stă un om şi aşteaptă să vorbească cu luminăţia voastră! — Du-te şi îl cheamă! Se duce strajnicul şi îi face ştiută porunca să vie în palat. Omul a intrat cu cocoşul subţioară, s-a închinat. Împăratul l-a întrebat: — Ce trebuinţă ai şi ce umbli cu cocoşul acesta subţioară? — Că ia, am venit şi eu să-l dau celui ce mă va judeca drept. — Spune, ce pofteşti să afli? — Luminate împărate, dacă n-au mai muncit părinţii mei pe lumea aceasta, şi muncesc şi eu din noapte până în noapte, şi n-am nimic la casă... Împăratul s-a încruntat: — Da bine, drumeţule, unde te visezi, cine te-a pus la cale să intri cu cocoşul la palat? Ori te-ai gândit să mă iei în batjocură? Judecata pe care o ceri nici un împărat pe lume n-o poate face. Pleacă, şi altă dată de vei veni, să ştii, capul îţi va sta unde-ţi stau picioarele. Băiatul a ieşit pe poarta palatului şi mai amărât decât intrase. Întreba, întreba, şi adevărul nu era chip să-l afle. Se porneşte el şi merge cale lungă să-i ajungă, şi nu scurtă, că aceea mai rău încurcă, şi ajunge la o răscruce de drumuri şi a mers tot înainte, nu s-a abătut nici într-o parte şi a văzut un foc arzând şi un sihastru cu barba până în talpa piciorului. Sihastrul l-a chemat pe drumeţ şi l-a întrebat:   — Încotro ţii calea, om bun, cu cocoşul acesta? Da flăcăul face: — Umblu prin lume, cine mă va judeca drept, să-l răsplătesc cu cocoşul. Sihastrul de la foc întreabă: — Ce necazuri ai? Hai vorbeşte, ce doreşti să afli? — Dacă n-au mai muncit părinţii mei pe lumea aceasta, şi muncesc şi eu zi şi noapte, şi n-am nimic la casă. — De mare lucru mă întrebi, voinice. E peste fire să-şi afle cineva ursita. Ia şi te însoară, că în doi mai degrabă veţi afla norocul. Băiatul i-a dat cocoşul, şi moşneagul de la foc i-a arătat o cărăruşă printre dumbrăvi şi branişti. — Apucă pe cărăruşa aceasta şi mergi până vei ajunge la un ceair verde. Acolo este un lac cu lapte, unde vin trei păsări la scăldat. Pe mal ele îşi lasă aripile şi se prefac în zâne. Una cu rochia ca câmpul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile, a treia, cea mai mică, e îmbrăcată într-o rochie frumoasă ca soarele cu razele. Tu să iei aripile la zâna cea mai mică, să te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul lacului şi să stai acolo până va striga ea de trei ori: “Ieşi, văzutule şi nevăzutule, tu vei fi al meu şi eu voi fi a ta”. Atunci poţi să ieşi, că ea va fi a ta. Să trăiţi bine, căci zâna aceea are să-ţi fie femeie. — Rămâi sănătos, moşule! — Mergi cu sănătate, fie-ţi drumul cu folos. Se porneşte băiatul şi cât mergea numai codrul verde îi sta în faţă. Aşa a mers el până a ieşit la un ceair verde şi la nişte zăvoaie de sălcii, unde se auzea murmur de izvor. S-a oprit băiatul după cale lungă, şi acolo i-a fost masul şi popasul. Lângă izvor, la malul lacului, cât stătea, tot priveghea, era numai ochi şi urechi, să afle cine se va scălda în lacul acesta. Iată că pe la vreme de noapte, pe lună, vin trei păsări la scăldat. Pe malul lacului ele şi-au lăsat aripile, s-au prefăcut în trei fete mari, în trei zâne, vorba cântecului: tot un stat, tot un purtat, tot un ochi, tot o sprânceană şi frumoase fără seamăn; una cu rochia ca câmpul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile şi a treia, cea mai mică, îmbrăcată într-o rochie aleasă ca soarele cu razele, de lumina locul pe unde trecea. Şi au păşit aşa toate trei pe iarbă, de pe iarbă pe piatră, de pe piatră în lacul cu lapte, să se scalde. El a văzut bine unde a pus zâna cea mai mică aripile, s-a repezit, cât l-a ţinut duhul, le-a luat şi s-a ascuns în nisipul din izvor şi a mai pus şi o brazdă pe deasupra. S-au scăldat zânele cât s-au scăldat şi au venit la mal. Cele două mai mari au îmbrăcat aripile şi au zburat, iar cea mai mică striga şi îngrozea să-i dea aripile, că îneacă lumea cu apă. Şi pe dată s-au ridicat nişte nouri negri cu tunete şi fulgere să rupă pământul, iar băiatul stătea sub nisipul din izvor, habar de grijă. Neaflând pe nimeni în cuprinsul acelui ceair, a venit zâna la izvor şi a cuvântat: — Care mi-a luat straiele, de-a fi femeie bătrână, să-mi fie mamă; de-a fi om, să-mi fie tată; de-a fi fată, să-mi fie soră. El tace. Atunci zâna a strigat: — Ieşi, văzutule şi nevăzutule, de-i fi flăcău, să-mi fii soţ până la moarte! El n-a răspuns până n-a strigat zâna de trei ori. Abia după ce a strigat a treia oară, el a întrebat: — Facem nuntă? — Facem. Atunci el a ieşit, şi cum s-au văzut, s-au strâns în braţe, s-au sărutat pe faţă, că trebuia zâna după aceasta să-i fie parte, adică soţie până la moarte. Dimineaţa, s-au pornit să meargă la cununie, să se lege după obicei. Soarele, când a răsărit şi a văzut o mireasă aşa de frumoasă, a încremenit pe loc. Mă rog, vroia şi el să aibă aşa o zână. S-a repezit şi a luat-o şi a dus-o tocmai în împărăţia cerului. A rămas sărmanul băiat scârbit şi întristat ca şi mai înainte. — Măi, zice el, se vede că nu mai am eu parte de noroc pe lume. Se porneşte înainte să se tocmească să slujească cu luna, cu anul şi a ajuns într-un târg. În târgul acesta bătuse toba trei zile, şi crainicii dăduseră de ştire că împăratul are un copac înalt cu vârful tocmai la cer, şi cine s-a afla şi a cuteza să se suie în copac, să-i aducă poame, îi dă jumătate din împărăţie. Mulţi au încercat să se suie în copacul acela, dar au căzut jos şi nu s-au mai sculat. Drumeţul s-a dus într-o zi la împărat şi i-a zis: — Luminate împărate, lasă-mă să mă urc în copacul acesta, să-ţi aduc poame. I-a dat voie împăratul, şi a prins el a se urca din creangă în creangă tot sus la cer. Dacă ostenea, îşi făcea pat de crengi şi se odihnea. Aşa s-a urcat el în sus şi a ajuns unde copacul avea trei craci: unul la răsărit, unul la amiază şi unul la apus. Cracul de la răsărit era încărcat cu mere domneşti, cel dinspre amează — cu prăsade1, iar cel de la apus — cu alune. El s-a urcat pe creanga cea de la amiază şi mânca prăsade. Soarele din cer îl vede şi-i vorbeşte: — Bună ziua, măi omule. Ce faci acolo în pom? — Ia mănânc şi eu nişte fructe. — N-ai vrea să mergi în împărăţia mea să mâi razele, că eu sunt logodit numai de vreo trei zile şi vreau să fac nuntă. — Vreau, de ce să nu vreau. Mi-i da trei pungi de galbeni şi mâncare de trei ori pe zi. — Cât ceri îţi dau, plata şi mâncarea o să ţi le aducă dimineaţa la răsărit Păsărilă-Lăţi-Lungilă; la prânz, Brumarul-cel-Mare; la amiază, un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o să-ţi aducă mâncare un Balaur- cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra şi poartă ploile şi e mai mare peste fulgere şi tunete. Cum ţi-i voia, te prinzi? — Mă prind. — Atunci zi: hop, hop, unde mă gândesc, acolo să mă găsesc! Şi să te gândeşti la împărăţia Soarelui. Ion a zis: — Hop, hop, unde mă gândesc, acolo să mă găsesc. Şi când a zis aşa, s-a şi pomenit la casa Soarelui. Ion era ostenit ca vai de dânsul. Soarele l-a pus la masă, l-a ospătat, apoi l-a dus la raze şi i-a arătat cum să le mâie. Îndeplinea Ion porunca întocmai cum spusese, din zori până la răsăritul Soarelui şi s-a oprit într-o grădină de aur şi aştepta să-i aducă mâncare.  Păsărilă-Lăţi-Lungilă a întârziat mult cu mâncarea. Când l-a văzut că vine, de departe i-a strigat: — Haide, Păsărilă, că s-a pus soarele drept inimă. Dar Păsărilă răspunde: — Dumneata, voinice, ştii una: să mâi razele soarelui, altă grijă nu ai, iar eu sunt stăpân pe păsări. — Şi ce grijă ai? — Eu le dau porunci, unde să se ducă, ce să facă, le povăţuiesc să nu meargă la cei săraci să la mănânce pâinea, dar să meargă la cei bogaţi. Ion se repede şi-l apucă de piept, îl scutură bine şi-l zdupăceşte1. — Argate, pentru ce faci aceasta? — Mă mai întrebi?! Pentru că ai lăsat vrăbiile să-mi mănânce grâul cel cu spicele de aur!... Ai noroc că ieşti om bătrân, da altfel n-ai scăpa din mâinile mele. I-a dat drumul Ion şi a plecat să mâie razele mai departe. La vremea prânzului s-a oprit în altă grădină de aur din împărăţia soarelui. Brumarul-cel-Mare întârzia să vină cu mâncare. Când l-a văzut argatul, l-a luat cu ceartă şi ocară: — De ce ai întârziat cu mâncarea? Da Brumarul-cel-Mare face: — Bine-i de dumneata, că alt lucru n-ai, decât să mâi razele soarelui. Dar eu sunt stăpân pe brumă, pe promoroacă, pe viscol, pe spulber. — Aşa, vasăzică, şi ce poveţe le dai? — Le spun să nu meargă să îngheţe semănăturile celor săraci,dar să se ducă la cei bogaţi, că au lanuri multe şi mari, de nu le ţin seama. Ion se repede, îl prinde vârtos de barbă şi îl bate. — Ce faci? — Ştiu eu ce fac. Pentru că ai degerat hrişca şi n-am avut nici un folos dintr-însa. Ai îngheţat-o într-o noapte, că până dimineaţă stătea toată fiartă şi pătulită1, la pământ. Brumarul-cel-Mare a lăsat mâncarea şi a scăpat cu fuga. Ion a stat la masă şi s-a pornit cu razele mai departe pe cer, pe pământ, pe suflare de vânt. La amiază a poposit într-o grădină de aur din împărăţia soarelui şi tot se uita în lungul drumului, de nu vine cineva cu mâncarea. Stând aşa şi aşteptând, a văzut un lup cu capul de fier, care venea cu mân- care. — Haide, lupule, că mi s-au scurs ochii uitându-mă în lungul drumului, de când tot te aştept. — Dumneata ai numai un lucru, să porţi razele, iar eu câte le am, nu-mi ajung mâini şi picioare. — Şi ce slujbă mai ai? — Eu sunt împăratul lupilor. Îi pun la cale ce să facă, îi stăpânesc, nu-i las să se ducă la unul sărac să-i mănânce vita, pe care o mai are, dar să se ducă la cirezele boierilor, că acolo au de unde mânca de ajuns şi de rămas. — D-apoi, împărate lupule, eu am argăţit un an pe un mânz şi, când mă duceam cu el acasă, tu ai îndreptat lupii şi l-au mâncat la marginea codrului, de muream de scârbă. Şi l-a luat şi pe acesta la trei parale, că numai fuga l-a scăpat pe lup de păruială. A stat Ion la masa de amiază şi s-a pornit să mâie razele mai de- parte. Aşa le-a  tot mânat el în cer, pe pământ şi în suflare de vânt, până la chindii. La chindii s-a oprit într-o grădină de aur a soarelui. “Mă răpune foamea de a mânca ce mi-i, şi balaurul nu mai vine.” La o habă vine balaurul val vârtej, sărind din deal în deal, din vale în vale. Ion i-a strigat de departe: — Sileşte, Balaure, sileşte, că foamea mă curmă la inimă! De ce vii aşa de târziu? — Tu altă grijă nu ai decât să mâi razele, iar eu am multe şi-mi vine greu să le scot la capăt pe toate. — Şi ce anume ai de făcut? — Păi, ca să ştii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de păzit fulgerele şi de îndreptat tunetele, să nu detune casa vreunui om sărac, să rămâie fără adăpost, dar să detune numai la cel bogat. Ion îl şi apucă de gât: — Cum atunci te-a lăsat inima şi mi-ai sfărâmat piatra cea de moară, care îmi era dragă şi pentru care am slujit un an întreg!? L-a luat Ion în răspăr pe balaur, că acela nu nimerea drumul pe care venise. Ospătează Ion masa de chindii şi iar se apucă de mânat razele şi le-a tot mânat până la capătul zilei. Când s-a întors seara la curte, îl vede pe Soare gătindu-se să meargă la cununie. Si cu cine credeţi? Cu zâna cea mai mică! El de scârbă şi necaz apucă o secure şi taie pomii de aur din grădină şi îi răstoarnă în calea Soarelui. Toţi ortacii Soarelui: şi Păsărilă-Lăţi-Lungilă, şi Brumarul-cel-Mare, şi Lupul-cu-Capul-de-Fier, şi Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plânseră în ziua aceea că-i buzdugănise Ion, argatul, încât abia au scăpat cu zile. A venit Soarele la Ion şi l-a întrebat: — De ce l-ai bătut pe Păsărilă-Lăţi-Lungilă? — Trebuia să-l bat şi mai bine, fiindcă a dat drumul păsărilor şi mi-au mâncat un lan de grâu. Şi ce lan! Fiecare firişor de la vârf până la rădăcină era bătut cu spice de aur. — E vinovat. Dar pe Brumarul-cel-Mare de ce l-ai scuturat de barbă?  — Pentru că mi-a îngheţat un lan de hrişcă în floare şi s-a topit tot, de n-am înţeles nimic dintr-însul. — De-i aşa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai întrunchinat? — Cum era să nu-l probozesc, dacă a dat drumul lupilor şi mi-au mâncat mânzul, pentru care slujisem un an. — S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit? — L-am pedepsit, fiindcă mi-a detunat o piatră de moară, pentru care argăţisem un an. — Bine i-ai făcut. Iar eu cu ce sunt de vină că mi-ai tăiat pomii de aur şi mi-ai înfundat drumurile şi cărările? — Eşti de vină, că mi-ai luat femeia. Soarele o cheamă pe Zâna cea frumoasă şi o întreabă: — Zână prea frumoasă, a cui eşti? Zâna răspunde: — A lui Ion Săracul sunt! — De-i aşa, ia-ţi-o şi mergi cu bine. Cine strică casa altuia n-are loc nici în cer, nici pe pământ. Şi Zâna atunci a vorbit: — E-e, Ioane, de mult te aştept să mă iei din cer, să mă duci pe pământ, să facem nuntă. S-a dus Ion cu Zâna cea frumoasă la copacul acela, pe care se urcase la cer, a cules mere domneşti, prăsade şi alune şi s-a coborât jos. A mers Ion cu poamele drept la împărat şi i le-a dat. Când l-a văzut împăratul cu poame şi cu o fată aşa de frumoasă, inima i se închise, faţa i se întunecă: vroia acum cu dinadinsul să aibă această zână frumoasă, ba, pe lângă, şi împărăţia întreagă. Mai în scurt, împăratul cel lacom a chemat îndată divanul şi a întrebat ce să facă. — Ie-i capul! îl sfătuiau sfetnicii. — Alei, ce cuvinte rostiţi voi! Cum pot să-l mântui de zile fără de nici o vină? — Împărate, nu-l omorî, dă-i nişte porunci grele, să nu le poată scoate la capăt, şi atunci sfârşeşte-l de zile. Spune-i să sădească o vie, cât cuprinzi cu ochii în jurul palatului, şi până mâine dimineaţă să fie butucii crescuţi, să vorbească butucul cu viţa, viţa — cu bobiţa şi poama coaptă să fie, să spânzure strugurii în palat, să întinzi mâna şi să-i ajungi din crivat. L-a chemat pe Ion şi i-a spus împăratul: — Văd că eşti om vrednic. Din câţi s-au urcat în copac, numai tu te-ai întors cu poame şi se cuvine să-ţi dau jumătate de împărăţie, dar mai întâi să-mi îndeplineşti o poruncă. Până mâine dimineaţă locul din jurul palatului, cât îl cuprinzi cu ochii, să fie sădit cu vie şi butucii să fie crescuţi, să vorbească butucul cu viţa şi viţa — cu bobiţa, când m-oi scula dimineaţă să spânzure strugurii copţi în palat, să-i ajung din crivat. — Bine-i şi aşa, împărate, a răspuns Ion, şi a plecat scârbit, luându- se cu gândul că poate a răsări dreptatea de undeva. Ajunge el şi-i spune Zânei: — Nu ştiu, jumătate de împărăţie voi primi ori nu, dar capul ştiu că o să mi-l taie. — Şi pentru ce? — Uite şi uite ce poruncă mi-a dat împăratul, să fac într-o noapte aşa o vie, ca să vorbească butucul cu viţa şi viţa — cu bobiţa, că unde s-a mai pomenit una ca aceasta?! — Cine ţi-a dat aşa poruncă, nu ţi-a dat să te crească, dar ţi-a dat să te prăpădească. Nu te scârbi şi nu te întrista. Dă aripile, care le-ai luat de la mine, iar tu culcă-te şi dormi, că eşti trudit. Ion s-a culcat, iar Zâna a desfăcut cele două aripi, şi ca din pământ au apărut doi lei-paralei cu cuşmele în mână şi au întrebat: — Ce doreşti, stăpână? — Vedeţi dealurile din jurul palatului? — Vedem. — Să luaţi să asemănaţi locul şi până mâine în revărsatul zorilor să sădiţi o vie, cât poate cuprinde ochiul omului, poama crescută să fie, să vorbească butucul cu viţa, viţa — cu bobiţa, când s-a scula împăratul să culeagă struguri copţi din crivat. Şi când au şuierat cei doi lei-paralei o dată..., au prins a ieşi din pământ, din iarbă verde, tot ortaci de ai lor, mulţi ca frunza, iuţi ca spuza şi i-au trimis cât mai iute la muncă în toate părţile, să facă dealurile vale şi să dureze o podgorie în toată legea, cum a fost porunca. Şi au lucrat toţi cât a fost draga de noapte: unii arau, unii răsădeau, unii cotorau, unii legau, alţii retezau lăstarii, şi până în zori de ziuă erau strugurii copţi, numai buni de cules. În răsăritul soarelui veneau căruţele cu panere de poamă la palat. Zâna l-a sculat pe Ion: — Hai, porneşte şi tu, Ioane, de vezi poama. Când s-a uitat el în jur, cât cuprinde ochiul omului era numai vie. A mâncat împăratul poamă coaptă, a ieşit în pridvor şi se minuna de o vie ca aceea. Tot atunci au venit şi sfetnicii divanului, boierii. — Aceasta a făcut-o, luminate împărate, dar acum să-l trimiteţi să aducă fluierul fermecat din volbura mării, care cântă singur. L-au chemat strajnicii şi i-au spus porunca împăratului. Vine el scârbit şi amărât şi-i spune Zânei: — Iată ce mi-a poruncit acuma împăratul. — Ţi-a dat o poruncă grea, să te prăpădească. La volbura mării trăiesc uciganii, acolo e sălaşul necuraţilor, şi numai ei pot să facă un asemenea fluier, — a spus Zâna şi a scos inelul de pe deget, şi i l-a dat lui. Na, ţine-l, la vreme de neputinţă ţi-a fi de trebuinţă, când îţi va fi dor de mine să-i dai drumul şi să păşeşti tot din urma lui. Acum mergi cu bine, fie-ţi drumul cu folos. Şi-au luat ei rămas bun, şi s-a pornit Ion la drum lung şi s-a dus cât pe lume, cât pe sub lume, şi a ajuns la malul mării. Acolo s-a aşezat jos, scârbit şi amărât, şi a oftat o dată adânc, cu jale şi cu durere: — Of, of, of! În clipa aceea apare un om în faţa lui şi zice: — Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat? Ion a prins a lăcrăma şi a se tângui.  — Cum n-oi ofta şi n-oi lăcrăma, dacă mi-a poruncit împăratul să-i aduc fluierul care cântă singur de la volbura mării. Şi acuma unde să-l caut eu în apă? — Aşa un fluier îl pot face uciganii în şapte ani, dar toată vremea aceasta trebuie să fii treaz, să nu aţipeşti nici o clipă. Te prinzi să nu dormi? — Mă prind. Oftea l-a luat atunci în spate şi s-a dus prin apă până la volbura mării. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai mare peste ucigani, l-a întrebat: — Ai venit de bună voie? — Ba de nevoie. — Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rău. Şi i-a spus că, dacă n-a dormi şapte ani, o să-i facă un fluier care cântă singur. Din clipa aceea uciganii, necuraţii, s-au apucat de lucru la fluier cu tot temeiul şi au lucrat trei ani de zile în şir, şi toată vremea aceasta Ion n-a închis un ochi. După trei ani l-a răzbit somnul şi a început a aţipi. — Ioane, Ioane, ce faci, dormi? — Nu dorm, nu! — Ia seama, că amuş stricăm fluierul! Ni s-a părut că ai aţipit... — Stau aşa şi mă gândesc, ce să fie oare mai mult pe lume: iarbă în luncă, ori frunză în codru? Diavolii din fundul mării s-au lovit peste frunte. Nici ei nu ştiau. — Stai să ne ducem să numărăm şi ţi-om spune. Au ieşit toţi diavolii din fundul mării şi s-au apucat de numărat. Cât au umblat ei pământul în lung şi în lat, Ion a avut când dormi şi când se trezi. După ce au terminat de numărat, au venit şi i-au spus: — Cu nouă fire e mai multă iarbă decât frunză. Şi iar s-au apucat de lucru şi lucrau zi şi noapte. După trei ani fluierul era gata, mai trebuia înflorit şi poleit, dar Ion nu mai putea de somn şi a început a clipoci. — Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi? — Nu dorm, mă tot frământă gândul să aflu ce este mai mult în mare: peşte ori nisip. Dracii au căzut pe gânduri, vroiau şi ei să ştie şi s-au dus să numere. Ion a rămas singur şi a avut când dormi şi când se trezi. Ca să numeri peştele şi nisipul din mare se cerea amar de vreme. Se trezeşte Ion, se uită la inel şi îşi aduce aminte de Zână. Şi dacă l-a pălit dorul de casă, n-a mai aşteptat să fie fluierul înflorit şi poleit, l-a luat, a dat drumul inelului şi, mergând după dânsul, a ieşit la malul mării. Când a călcat pe mal, s-a pomenit cu dracii în faţă. — Stai, Ioane, să facem fluierul până la capăt, ne-a mai rămas să-l înflorim, să-l poleim. — Lăsaţi-l, cântă bine, îl duc şi aşa neînflorit şi nepoleit. Şi picior după picior s-a pornit după urmele inelului şi a mers pe iarbă necălcată şi rouă nescuturată până a ajuns la palat. A bătut în poartă şi a strigat: — Deschide, împărate, că ţi-am adus fluierul cel fermecat care cântă singur! A ieşit împăratul. Cheamă şi sfetnicii, şi boierii. După ce s-au strâns toţi roată împrejur, Ion a scos fluierul şi a spus: — Fluier fermecat! — Aud. — Să cânţi o horă, să joace toţi curtenii. A cântat fluierul o horă, şi au jucat toţi până la unul. — Iată, luminate împărate, acesta-i fluierul care cântă singur şi care am avut porunca să-l aduc. Împăratul l-a luat, iar Ion a ieşit şi a ţinut drumul lui până unde era Zâna şi s-a culcat fără grijă şi a dormit somn voinicesc de trei zile şi trei nopţi, că era trudit de drum lung şi nesomn. Împăratul, curtenii, boierii au vrut şi ei să încerce fluierul cel fermecat şi i-au vorbit: — Fluier fermecat, cântă-ne nişte hore lungi, să jucăm! S-a pornit fluierul să zică hore, şi împăratul şi curtenii au început să joace. O horă se sfârşea şi alta începea, iar împăratul şi cu boierii jucau pe întrecute, fiindcă fluierul era fermecat şi la cântecul lui jucau şi pietrele în jur. Şi aşa au jucat până au căzut posmol1 la pământ, şi tot săreau, căci nu ştiau cum să zică să steie. La trei zile, aude Ion că cineva cântă şi cuvântă: — Du-te, Ioane, la palat şi scoate-i afară pe sfetnici, pe boieri şi pe împărat, că au murit toţi jucând. De acum n-ai nici o grijă, căci n-are cine îţi mai da porunci grele să te prăpădească. Eu am cântat şi te-am scăpat de împărat şi de sfetnici. Acuma ai rămas tu stăpân la palat, şi a ta este împărăţia cât încape în hotare. Acesta era glasul fluierului fermecat. Ion a ascultat de sfatul fluierului, a luat împărăţia aceea în stăpânire şi acum ce a mai făcut el? A trimis răvaşe pe vânt, pe revânt, să ajungă curând prin toate satele, prin toate târgurile că face nuntă. Şi s-a strâns lume de pe lume, căci împărăţia aceea era mare de n-o cuprindea gândul omului, şi a făcut nuntă cu mese mari, cu lăutari. Am fost şi eu la nunta lor, am petrecut trei zile şi trei nopţi şi i-am lăsat bând şi petrecând şi voie bună făcând, şi am venit la măriile voastre călare pe un fus şi m-am apucat povestea de spus. Împăratul l-a întrebat: — Ce trebuinţă ai şi ce umbli cu cocoşul acesta subţioară? — Că ia, am venit şi eu să-l dau celui ce mă va judeca drept. — Spune, ce pofteşti să afli? — Luminate împărate, dacă n-au mai muncit părinţii mei pe lumea aceasta, şi muncesc şi eu din noapte până în noapte, şi n-am nimic la casă... Împăratul s-a încruntat: — Da bine, drumeţule, unde te visezi, cine te-a pus la cale să intri cu cocoşul la palat? Ori te-ai gândit să mă iei în batjocură? Judecata pe care o ceri nici un împărat pe lume n-o poate face. Pleacă, şi altă dată de vei veni, să ştii, capul îţi va sta unde-ţi stau picioarele. Băiatul a ieşit pe poarta palatului şi mai amărât decât intrase. Întreba, întreba, şi adevărul nu era chip să-l afle. Se porneşte el şi merge cale lungă să-i ajungă, şi nu scurtă, că aceea mai rău încurcă, şi ajunge la o răscruce de drumuri şi a mers tot înainte, nu s-a abătut nici într-o parte şi a văzut un foc arzând şi un sihastru cu barba până în talpa piciorului. Sihastrul l-a chemat pe drumeţ şi l-a întrebat:   — Încotro ţii calea, om bun, cu cocoşul acesta? Da flăcăul face: — Umblu prin lume, cine mă va judeca drept, să-l răsplătesc cu cocoşul. Sihastrul de la foc întreabă: — Ce necazuri ai? Hai vorbeşte, ce doreşti să afli? — Dacă n-au mai muncit părinţii mei pe lumea aceasta, şi muncesc şi eu zi şi noapte, şi n-am nimic la casă. — De mare lucru mă întrebi, voinice. E peste fire să-şi afle cineva ursita. Ia şi te însoară, că în doi mai degrabă veţi afla norocul. Băiatul i-a dat cocoşul, şi moşneagul de la foc i-a arătat o cărăruşă printre dumbrăvi şi branişti. — Apucă pe cărăruşa aceasta şi mergi până vei ajunge la un ceair verde. Acolo este un lac cu lapte, unde vin trei păsări la scăldat. Pe mal ele îşi lasă aripile şi se prefac în zâne. Una cu rochia ca câmpul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile, a treia, cea mai mică, e îmbrăcată într-o rochie frumoasă ca soarele cu razele. Tu să iei aripile la zâna cea mai mică, să te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul lacului şi să stai acolo până va striga ea de trei ori: “Ieşi, văzutule şi nevăzutule, tu vei fi al meu şi eu voi fi a ta”. Atunci poţi să ieşi, că ea va fi a ta. Să trăiţi bine, căci zâna aceea are să-ţi fie femeie. — Rămâi sănătos, moşule! — Mergi cu sănătate, fie-ţi drumul cu folos. Se porneşte băiatul şi cât mergea numai codrul verde îi sta în faţă. Aşa a mers el până a ieşit la un ceair verde şi la nişte zăvoaie de sălcii, unde se auzea murmur de izvor. S-a oprit băiatul după cale lungă, şi acolo i-a fost masul şi popasul. Lângă izvor, la malul lacului, cât stătea, tot priveghea, era numai ochi şi urechi, să afle cine se va scălda în lacul acesta. Iată că pe la vreme de noapte, pe lună, vin trei păsări la scăldat. Pe malul lacului ele şi-au lăsat aripile, s-au prefăcut în trei fete mari, în trei zâne, vorba cântecului: tot un stat, tot un purtat, tot un ochi, tot o sprânceană şi frumoase fără seamăn; una cu rochia ca câmpul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile şi a treia, cea mai mică, îmbrăcată într-o rochie aleasă ca soarele cu razele, de lumina locul pe unde trecea. Şi au păşit aşa toate trei pe iarbă, de pe iarbă pe piatră, de pe piatră în lacul cu lapte, să se scalde. El a văzut bine unde a pus zâna cea mai mică aripile, s-a repezit, cât l-a ţinut duhul, le-a luat şi s-a ascuns în nisipul din izvor şi a mai pus şi o brazdă pe deasupra. S-au scăldat zânele cât s-au scăldat şi au venit la mal. Cele două mai mari au îmbrăcat aripile şi au zburat, iar cea mai mică striga şi îngrozea să-i dea aripile, că îneacă lumea cu apă. Şi pe dată s-au ridicat nişte nouri negri cu tunete şi fulgere să rupă pământul, iar băiatul stătea sub nisipul din izvor, habar de grijă. Neaflând pe nimeni în cuprinsul acelui ceair, a venit zâna la izvor şi a cuvântat: — Care mi-a luat straiele, de-a fi femeie bătrână, să-mi fie mamă; de-a fi om, să-mi fie tată; de-a fi fată, să-mi fie soră. El tace. Atunci zâna a strigat: — Ieşi, văzutule şi nevăzutule, de-i fi flăcău, să-mi fii soţ până la moarte! El n-a răspuns până n-a strigat zâna de trei ori. Abia după ce a strigat a treia oară, el a întrebat: — Facem nuntă? — Facem. Atunci el a ieşit, şi cum s-au văzut, s-au strâns în braţe, s-au sărutat pe faţă, că trebuia zâna după aceasta să-i fie parte, adică soţie până la moarte. Dimineaţa, s-au pornit să meargă la cununie, să se lege după obicei. Soarele, când a răsărit şi a văzut o mireasă aşa de frumoasă, a încremenit pe loc. Mă rog, vroia şi el să aibă aşa o zână. S-a repezit şi a luat-o şi a dus-o tocmai în împărăţia cerului. A rămas sărmanul băiat scârbit şi întristat ca şi mai înainte. — Măi, zice el, se vede că nu mai am eu parte de noroc pe lume. Se porneşte înainte să se tocmească să slujească cu luna, cu anul şi a ajuns într-un târg. În târgul acesta bătuse toba trei zile, şi crainicii dăduseră de ştire că împăratul are un copac înalt cu vârful tocmai la cer, şi cine s-a afla şi a cuteza să se suie în copac, să-i aducă poame, îi dă jumătate din împărăţie. Mulţi au încercat să se suie în copacul acela, dar au căzut jos şi nu s-au mai sculat. Drumeţul s-a dus într-o zi la împărat şi i-a zis: — Luminate împărate, lasă-mă să mă urc în copacul acesta, să-ţi aduc poame. I-a dat voie împăratul, şi a prins el a se urca din creangă în creangă tot sus la cer. Dacă ostenea, îşi făcea pat de crengi şi se odihnea. Aşa s-a urcat el în sus şi a ajuns unde copacul avea trei craci: unul la răsărit, unul la amiază şi unul la apus. Cracul de la răsărit era încărcat cu mere domneşti, cel dinspre amează — cu prăsade1, iar cel de la apus — cu alune. El s-a urcat pe creanga cea de la amiază şi mânca prăsade. Soarele din cer îl vede şi-i vorbeşte: — Bună ziua, măi omule. Ce faci acolo în pom? — Ia mănânc şi eu nişte fructe. — N-ai vrea să mergi în împărăţia mea să mâi razele, că eu sunt logodit numai de vreo trei zile şi vreau să fac nuntă. — Vreau, de ce să nu vreau. Mi-i da trei pungi de galbeni şi mâncare de trei ori pe zi. — Cât ceri îţi dau, plata şi mâncarea o să ţi le aducă dimineaţa la răsărit Păsărilă-Lăţi-Lungilă; la prânz, Brumarul-cel-Mare; la amiază, un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o să-ţi aducă mâncare un Balaur- cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra şi poartă ploile şi e mai mare peste fulgere şi tunete. Cum ţi-i voia, te prinzi? — Mă prind. — Atunci zi: hop, hop, unde mă gândesc, acolo să mă găsesc! Şi să te gândeşti la împărăţia Soarelui. Ion a zis: — Hop, hop, unde mă gândesc, acolo să mă găsesc. Şi când a zis aşa, s-a şi pomenit la casa Soarelui. Ion era ostenit ca vai de dânsul. Soarele l-a pus la masă, l-a ospătat, apoi l-a dus la raze şi i-a arătat cum să le mâie. Îndeplinea Ion porunca întocmai cum spusese, din zori până la răsăritul Soarelui şi s-a oprit într-o grădină de aur şi aştepta să-i aducă mâncare.  Păsărilă-Lăţi-Lungilă a întârziat mult cu mâncarea. Când l-a văzut că vine, de departe i-a strigat: — Haide, Păsărilă, că s-a pus soarele drept inimă. Dar Păsărilă răspunde: — Dumneata, voinice, ştii una: să mâi razele soarelui, altă grijă nu ai, iar eu sunt stăpân pe păsări. — Şi ce grijă ai? — Eu le dau porunci, unde să se ducă, ce să facă, le povăţuiesc să nu meargă la cei săraci să la mănânce pâinea, dar să meargă la cei bogaţi. Ion se repede şi-l apucă de piept, îl scutură bine şi-l zdupăceşte1. — Argate, pentru ce faci aceasta? — Mă mai întrebi?! Pentru că ai lăsat vrăbiile să-mi mănânce grâul cel cu spicele de aur!... Ai noroc că ieşti om bătrân, da altfel n-ai scăpa din mâinile mele. I-a dat drumul Ion şi a plecat să mâie razele mai departe. La vremea prânzului s-a oprit în altă grădină de aur din împărăţia soarelui. Brumarul-cel-Mare întârzia să vină cu mâncare. Când l-a văzut argatul, l-a luat cu ceartă şi ocară: — De ce ai întârziat cu mâncarea? Da Brumarul-cel-Mare face: — Bine-i de dumneata, că alt lucru n-ai, decât să mâi razele soarelui. Dar eu sunt stăpân pe brumă, pe promoroacă, pe viscol, pe spulber. — Aşa, vasăzică, şi ce poveţe le dai? — Le spun să nu meargă să îngheţe semănăturile celor săraci,dar să se ducă la cei bogaţi, că au lanuri multe şi mari, de nu le ţin seama. Ion se repede, îl prinde vârtos de barbă şi îl bate. — Ce faci? — Ştiu eu ce fac. Pentru că ai degerat hrişca şi n-am avut nici un folos dintr-însa. Ai îngheţat-o într-o noapte, că până dimineaţă stătea toată fiartă şi pătulită1, la pământ. Brumarul-cel-Mare a lăsat mâncarea şi a scăpat cu fuga. Ion a stat la masă şi s-a pornit cu razele mai departe pe cer, pe pământ, pe suflare de vânt. La amiază a poposit într-o grădină de aur din împărăţia soarelui şi tot se uita în lungul drumului, de nu vine cineva cu mâncarea. Stând aşa şi aşteptând, a văzut un lup cu capul de fier, care venea cu mân- care. — Haide, lupule, că mi s-au scurs ochii uitându-mă în lungul drumului, de când tot te aştept. — Dumneata ai numai un lucru, să porţi razele, iar eu câte le am, nu-mi ajung mâini şi picioare. — Şi ce slujbă mai ai? — Eu sunt împăratul lupilor. Îi pun la cale ce să facă, îi stăpânesc, nu-i las să se ducă la unul sărac să-i mănânce vita, pe care o mai are, dar să se ducă la cirezele boierilor, că acolo au de unde mânca de ajuns şi de rămas. — D-apoi, împărate lupule, eu am argăţit un an pe un mânz şi, când mă duceam cu el acasă, tu ai îndreptat lupii şi l-au mâncat la marginea codrului, de muream de scârbă. Şi l-a luat şi pe acesta la trei parale, că numai fuga l-a scăpat pe lup de păruială. A stat Ion la masa de amiază şi s-a pornit să mâie razele mai de- parte. Aşa le-a  tot mânat el în cer, pe pământ şi în suflare de vânt, până la chindii. La chindii s-a oprit într-o grădină de aur a soarelui. “Mă răpune foamea de a mânca ce mi-i, şi balaurul nu mai vine.” La o habă vine balaurul val vârtej, sărind din deal în deal, din vale în vale. Ion i-a strigat de departe: — Sileşte, Balaure, sileşte, că foamea mă curmă la inimă! De ce vii aşa de târziu? — Tu altă grijă nu ai decât să mâi razele, iar eu am multe şi-mi vine greu să le scot la capăt pe toate. — Şi ce anume ai de făcut? — Păi, ca să ştii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de păzit fulgerele şi de îndreptat tunetele, să nu detune casa vreunui om sărac, să rămâie fără adăpost, dar să detune numai la cel bogat. Ion îl şi apucă de gât: — Cum atunci te-a lăsat inima şi mi-ai sfărâmat piatra cea de moară, care îmi era dragă şi pentru care am slujit un an întreg!? L-a luat Ion în răspăr pe balaur, că acela nu nimerea drumul pe care venise. Ospătează Ion masa de chindii şi iar se apucă de mânat razele şi le-a tot mânat până la capătul zilei. Când s-a întors seara la curte, îl vede pe Soare gătindu-se să meargă la cununie. Si cu cine credeţi? Cu zâna cea mai mică! El de scârbă şi necaz apucă o secure şi taie pomii de aur din grădină şi îi răstoarnă în calea Soarelui. Toţi ortacii Soarelui: şi Păsărilă-Lăţi-Lungilă, şi Brumarul-cel-Mare, şi Lupul-cu-Capul-de-Fier, şi Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plânseră în ziua aceea că-i buzdugănise Ion, argatul, încât abia au scăpat cu zile. A venit Soarele la Ion şi l-a întrebat: — De ce l-ai bătut pe Păsărilă-Lăţi-Lungilă? — Trebuia să-l bat şi mai bine, fiindcă a dat drumul păsărilor şi mi-au mâncat un lan de grâu. Şi ce lan! Fiecare firişor de la vârf până la rădăcină era bătut cu spice de aur. — E vinovat. Dar pe Brumarul-cel-Mare de ce l-ai scuturat de barbă?  — Pentru că mi-a îngheţat un lan de hrişcă în floare şi s-a topit tot, de n-am înţeles nimic dintr-însul. — De-i aşa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai întrunchinat? — Cum era să nu-l probozesc, dacă a dat drumul lupilor şi mi-au mâncat mânzul, pentru care slujisem un an. — S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit? — L-am pedepsit, fiindcă mi-a detunat o piatră de moară, pentru care argăţisem un an. — Bine i-ai făcut. Iar eu cu ce sunt de vină că mi-ai tăiat pomii de aur şi mi-ai înfundat drumurile şi cărările? — Eşti de vină, că mi-ai luat femeia. Soarele o cheamă pe Zâna cea frumoasă şi o întreabă: — Zână prea frumoasă, a cui eşti? Zâna răspunde: — A lui Ion Săracul sunt! — De-i aşa, ia-ţi-o şi mergi cu bine. Cine strică casa altuia n-are loc nici în cer, nici pe pământ. Şi Zâna atunci a vorbit: — E-e, Ioane, de mult te aştept să mă iei din cer, să mă duci pe pământ, să facem nuntă. S-a dus Ion cu Zâna cea frumoasă la copacul acela, pe care se urcase la cer, a cules mere domneşti, prăsade şi alune şi s-a coborât jos. A mers Ion cu poamele drept la împărat şi i le-a dat. Când l-a văzut împăratul cu poame şi cu o fată aşa de frumoasă, inima i se închise, faţa i se întunecă: vroia acum cu dinadinsul să aibă această zână frumoasă, ba, pe lângă, şi împărăţia întreagă. Mai în scurt, împăratul cel lacom a chemat îndată divanul şi a întrebat ce să facă. — Ie-i capul! îl sfătuiau sfetnicii. — Alei, ce cuvinte rostiţi voi! Cum pot să-l mântui de zile fără de nici o vină? — Împărate, nu-l omorî, dă-i nişte porunci grele, să nu le poată scoate la capăt, şi atunci sfârşeşte-l de zile. Spune-i să sădească o vie, cât cuprinzi cu ochii în jurul palatului, şi până mâine dimineaţă să fie butucii crescuţi, să vorbească butucul cu viţa, viţa — cu bobiţa şi poama coaptă să fie, să spânzure strugurii în palat, să întinzi mâna şi să-i ajungi din crivat. L-a chemat pe Ion şi i-a spus împăratul: — Văd că eşti om vrednic. Din câţi s-au urcat în copac, numai tu te-ai întors cu poame şi se cuvine să-ţi dau jumătate de împărăţie, dar mai întâi să-mi îndeplineşti o poruncă. Până mâine dimineaţă locul din jurul palatului, cât îl cuprinzi cu ochii, să fie sădit cu vie şi butucii să fie crescuţi, să vorbească butucul cu viţa şi viţa — cu bobiţa, când m-oi scula dimineaţă să spânzure strugurii copţi în palat, să-i ajung din crivat. — Bine-i şi aşa, împărate, a răspuns Ion, şi a plecat scârbit, luându- se cu gândul că poate a răsări dreptatea de undeva. Ajunge el şi-i spune Zânei: — Nu ştiu, jumătate de împărăţie voi primi ori nu, dar capul ştiu că o să mi-l taie. — Şi pentru ce? — Uite şi uite ce poruncă mi-a dat împăratul, să fac într-o noapte aşa o vie, ca să vorbească butucul cu viţa şi viţa — cu bobiţa, că unde s-a mai pomenit una ca aceasta?! — Cine ţi-a dat aşa poruncă, nu ţi-a dat să te crească, dar ţi-a dat să te prăpădească. Nu te scârbi şi nu te întrista. Dă aripile, care le-ai luat de la mine, iar tu culcă-te şi dormi, că eşti trudit. Ion s-a culcat, iar Zâna a desfăcut cele două aripi, şi ca din pământ au apărut doi lei-paralei cu cuşmele în mână şi au întrebat: — Ce doreşti, stăpână? — Vedeţi dealurile din jurul palatului? — Vedem. — Să luaţi să asemănaţi locul şi până mâine în revărsatul zorilor să sădiţi o vie, cât poate cuprinde ochiul omului, poama crescută să fie, să vorbească butucul cu viţa, viţa — cu bobiţa, când s-a scula împăratul să culeagă struguri copţi din crivat. Şi când au şuierat cei doi lei-paralei o dată..., au prins a ieşi din pământ, din iarbă verde, tot ortaci de ai lor, mulţi ca frunza, iuţi ca spuza şi i-au trimis cât mai iute la muncă în toate părţile, să facă dealurile vale şi să dureze o podgorie în toată legea, cum a fost porunca. Şi au lucrat toţi cât a fost draga de noapte: unii arau, unii răsădeau, unii cotorau, unii legau, alţii retezau lăstarii, şi până în zori de ziuă erau strugurii copţi, numai buni de cules. În răsăritul soarelui veneau căruţele cu panere de poamă la palat. Zâna l-a sculat pe Ion: — Hai, porneşte şi tu, Ioane, de vezi poama. Când s-a uitat el în jur, cât cuprinde ochiul omului era numai vie. A mâncat împăratul poamă coaptă, a ieşit în pridvor şi se minuna de o vie ca aceea. Tot atunci au venit şi sfetnicii divanului, boierii. — Aceasta a făcut-o, luminate împărate, dar acum să-l trimiteţi să aducă fluierul fermecat din volbura mării, care cântă singur. L-au chemat strajnicii şi i-au spus porunca împăratului. Vine el scârbit şi amărât şi-i spune Zânei: — Iată ce mi-a poruncit acuma împăratul. — Ţi-a dat o poruncă grea, să te prăpădească. La volbura mării trăiesc uciganii, acolo e sălaşul necuraţilor, şi numai ei pot să facă un asemenea fluier, — a spus Zâna şi a scos inelul de pe deget, şi i l-a dat lui. Na, ţine-l, la vreme de neputinţă ţi-a fi de trebuinţă, când îţi va fi dor de mine să-i dai drumul şi să păşeşti tot din urma lui. Acum mergi cu bine, fie-ţi drumul cu folos. Şi-au luat ei rămas bun, şi s-a pornit Ion la drum lung şi s-a dus cât pe lume, cât pe sub lume, şi a ajuns la malul mării. Acolo s-a aşezat jos, scârbit şi amărât, şi a oftat o dată adânc, cu jale şi cu durere: — Of, of, of! În clipa aceea apare un om în faţa lui şi zice: — Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat? Ion a prins a lăcrăma şi a se tângui.  — Cum n-oi ofta şi n-oi lăcrăma, dacă mi-a poruncit împăratul să-i aduc fluierul care cântă singur de la volbura mării. Şi acuma unde să-l caut eu în apă? — Aşa un fluier îl pot face uciganii în şapte ani, dar toată vremea aceasta trebuie să fii treaz, să nu aţipeşti nici o clipă. Te prinzi să nu dormi? — Mă prind. Oftea l-a luat atunci în spate şi s-a dus prin apă până la volbura mării. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai mare peste ucigani, l-a întrebat: — Ai venit de bună voie? — Ba de nevoie. — Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rău. Şi i-a spus că, dacă n-a dormi şapte ani, o să-i facă un fluier care cântă singur. Din clipa aceea uciganii, necuraţii, s-au apucat de lucru la fluier cu tot temeiul şi au lucrat trei ani de zile în şir, şi toată vremea aceasta Ion n-a închis un ochi. După trei ani l-a răzbit somnul şi a început a aţipi. — Ioane, Ioane, ce faci, dormi? — Nu dorm, nu! — Ia seama, că amuş stricăm fluierul! Ni s-a părut că ai aţipit... — Stau aşa şi mă gândesc, ce să fie oare mai mult pe lume: iarbă în luncă, ori frunză în codru? Diavolii din fundul mării s-au lovit peste frunte. Nici ei nu ştiau. — Stai să ne ducem să numărăm şi ţi-om spune. Au ieşit toţi diavolii din fundul mării şi s-au apucat de numărat. Cât au umblat ei pământul în lung şi în lat, Ion a avut când dormi şi când se trezi. După ce au terminat de numărat, au venit şi i-au spus: — Cu nouă fire e mai multă iarbă decât frunză. Şi iar s-au apucat de lucru şi lucrau zi şi noapte. După trei ani fluierul era gata, mai trebuia înflorit şi poleit, dar Ion nu mai putea de somn şi a început a clipoci. — Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi? — Nu dorm, mă tot frământă gândul să aflu ce este mai mult în mare: peşte ori nisip. Dracii au căzut pe gânduri, vroiau şi ei să ştie şi s-au dus să numere. Ion a rămas singur şi a avut când dormi şi când se trezi. Ca să numeri peştele şi nisipul din mare se cerea amar de vreme. Se trezeşte Ion, se uită la inel şi îşi aduce aminte de Zână. Şi dacă l-a pălit dorul de casă, n-a mai aşteptat să fie fluierul înflorit şi poleit, l-a luat, a dat drumul inelului şi, mergând după dânsul, a ieşit la malul mării. Când a călcat pe mal, s-a pomenit cu dracii în faţă. — Stai, Ioane, să facem fluierul până la capăt, ne-a mai rămas să-l înflorim, să-l poleim. — Lăsaţi-l, cântă bine, îl duc şi aşa neînflorit şi nepoleit. Şi picior după picior s-a pornit după urmele inelului şi a mers pe iarbă necălcată şi rouă nescuturată până a ajuns la palat. A bătut în poartă şi a strigat: — Deschide, împărate, că ţi-am adus fluierul cel fermecat care cântă singur! A ieşit împăratul. Cheamă şi sfetnicii, şi boierii. După ce s-au strâns toţi roată împrejur, Ion a scos fluierul şi a spus: — Fluier fermecat! — Aud. — Să cânţi o horă, să joace toţi curtenii. A cântat fluierul o horă, şi au jucat toţi până la unul. — Iată, luminate împărate, acesta-i fluierul care cântă singur şi care am avut porunca să-l aduc. Împăratul l-a luat, iar Ion a ieşit şi a ţinut drumul lui până unde era Zâna şi s-a culcat fără grijă şi a dormit somn voinicesc de trei zile şi trei nopţi, că era trudit de drum lung şi nesomn. Împăratul, curtenii, boierii au vrut şi ei să încerce fluierul cel fermecat şi i-au vorbit: — Fluier fermecat, cântă-ne nişte hore lungi, să jucăm! S-a pornit fluierul să zică hore, şi împăratul şi curtenii au început să joace. O horă se sfârşea şi alta începea, iar împăratul şi cu boierii jucau pe întrecute, fiindcă fluierul era fermecat şi la cântecul lui jucau şi pietrele în jur. Şi aşa au jucat până au căzut posmol1 la pământ, şi tot săreau, căci nu ştiau cum să zică să steie. La trei zile, aude Ion că cineva cântă şi cuvântă: — Du-te, Ioane, la palat şi scoate-i afară pe sfetnici, pe boieri şi pe împărat, că au murit toţi jucând. De acum n-ai nici o grijă, căci n-are cine îţi mai da porunci grele să te prăpădească. Eu am cântat şi te-am scăpat de împărat şi de sfetnici. Acuma ai rămas tu stăpân la palat, şi a ta este împărăţia cât încape în hotare. Acesta era glasul fluierului fermecat. Ion a ascultat de sfatul fluierului, a luat împărăţia aceea în stăpânire şi acum ce a mai făcut el? A trimis răvaşe pe vânt, pe revânt, să ajungă curând prin toate satele, prin toate târgurile că face nuntă. Şi s-a strâns lume de pe lume, căci împărăţia aceea era mare de n-o cuprindea gândul omului, şi a făcut nuntă cu mese mari, cu lăutari. Am fost şi eu la nunta lor, am petrecut trei zile şi trei nopţi şi i-am lăsat bând şi petrecând şi voie bună făcând, şi am venit la măriile voastre călare pe un fus şi m-am apucat povestea de spus. povestea audio o puteti asculta aici............