Basme si povesti pentru copii

Marele Pictor  de Emilia Plugaru          Vara, bună prietenă cu Toamna, gospodăreşte pe ici pe colo, chiar dacă vremea ei a plecat. Totuşi într-o bună zi Toamna îşi intră în drepturi. Odată cu ea vin şi ploile reci şi mărunte. Nu e frunză sau firicel de iarbă să nu tremure în faţa ploiţei ciobăneşti. Soarelui i se face milă de sărmanele frunze. Îşi trimite razele să le încălzească şi nu observă că din zi în zi el însuşi se împuţinează, se face mic, tot mai mic. Nu e de glumă, să încălzeşti luni în şir e lucru greu, a obosit bietul soare. Are nevoie de odihnă. Adoarme, moţăie, se trezeşte, mereu e somnoros, îşi zice că odihna e lucru minunat, dar cum să laşi vietăţile fără pic de căldură? Somnul însă îl ia pe neprins de veste. Doarme câteva zile, se trezeşte, priveşte şi nu-i vine să creadă. Pământul e inundat de lumină. Atât de mult aur soarele nu a mai văzut. Ce o fi? se întreabă. Apoi se dumereşte. Câteva raze nu s-au întors. Au rămas să vopsească, să coloreze, să lumineze copacii, fructele, dealurile şi vâlcelele.         – Tabloul pământului e minunat, îşi zice el şi e mândru, e foarte mândru. Cât timp razele rămase în frunze luminează, poate să lenevească un pic. Doar că… Pe ici pe colo ar mai fi de îndreptat câte ceva. Uite pe deluţul cela e bine să adauge un pic de roşu, pe celălalt un pic de portocaliu, poamei i-ar sta de minune în violet, iar merele… mărul e frumos dacă jumătate e galben, jumătate e roşu.         Şi Măria-sa Soarele îşi meştereşte rapid o pensulă, apoi fără să stea pe gânduri se implică în crearea unei capodopere de care cu toţii ne bucurăm în fiecare an.         Şi doar gospodina Toamnă nu-şi găseşte loc de atâtea trebi. Aleargă, strânge, adună, pune în hambare, nu vede lumea în jur! Abia după ce răsună muzica, însemnând că vinul în poloboace e fiert iar nunţile şi cumătriile-s în toi, îşi scoate şorţul, urcă pe un nouraş şi priveşte cu mândrie la gospodăria ei.         – Au! strigă brusc harnica Toamnă. Câtă frumuseţe, câtă culoare! Vezi? îi zice ea nouraşului, nu e pe lume o pictoriţă mai mare ca mine. Îţi place?         – Îmi place, bineînţeles, cum să nu-mi placă, răspunde nouraşul, numai că…         aceasta nu e opera dumitale, e a marelui Soare! El e marele Pictor!         – Ba eu sunt marea Pictoriţă! se înfurie Toamna. Ca să te conving voi crea imediat un nou tablou!         Cu un burete făcut din nori fioroşi, cenuşii, şterge rapid tot aurul. Pe ici, pe colo lasă pete de galben murdar şi fiindcă pentru ea culoarea gri e cea mai preferată, pământul acum e colorat în gri.         – Hm… exclamă Toamna mândră de sine, nu am ce zice… Sunt talentată. Nici nu se compară cu ce era înainte… Hei!         Îl strigă pe nouraş, dar acesta nu mai e căci brusc Soarele se trezeşte, alungă norii, priveşte spre pământ şi vai! Nu are cuvinte.         – E trebuşoara Toamnei, nu poate Soarele de necaz. E imposibil să refacă ceva… La primăvară, la primăvară le va drege pe toate… Acum o va chema pe bătrâna Iarnă care va îmbrăca Pământul într-o mantie albă şi strălucitoare.         În scurt timp culoarea gri e acoperită, Toamna, agitată, nu pricepe ce se întâmplă, dar Iarna nu-i dă răgaz. Îşi continuă nestingherită munca.         – A venit Iarna! A venit Iarna! strigă mulţime de copilaşi.         Săniuţele sunt scoase din case şi duse la derdeluş. Bucurie, voie bună, râsete şi veselie! Şi doar sărmana Toamnă nu pricepe ce se întâmplă.         – Încă e toamnă, porneşte să le zică tuturor, însă nimeni nu-i dă atenţie aşa că într-un târziu se dă bătută şi pleacă. La anul neapărat va încerca din nou să-l convingă pe nouraş că nu Soarele, ci ea e marele Pictor!

Blaniţă Neagră  de Emilia Plugaru         Bob şi Fil, doi ursuleţi durdulii, aleargă prin pădure şi strigă:         – Hei, prieteni! Veniţi iute şi vedeţi ce minunăţie de frăţior ne-a adus în astă seară barza! Dănn al nostru nu seamănă deloc cu ceilalţi ursuleti!         – Da, zic prietenii lui Bob şi Fil, Dănn e altfel. Are blăniţa neagră, nu brună. Iar ochişorii îi sunt ca două mărgeluţe strălucitoare. Când va creşte – vom fi şi prietenii lui! Coţofana Carra, imediat ce aude noutatea, fără să-l cunoască pe Dănn, străbate pădurea în lung şi-n lat trâmbiţând entuziasmată: "Carrr! Carrr! Carrr! În pădurea noastră s-a ivit pe lume o minunăţie de ursuleţ cu blăniţa neagră, neagră! Cu botişorul roşu, roşu! Grăbiţi-vă la casa bătrânilor urşi de lângă Poieniţa Murilor! Veţi avea o mare surpriză! O mare surpriză!"         În scurt timp în bârlogul ursului Thimoti şi a ursoaicei Merri se adună toată spuma pădurii. Vine Lupul şi Lupoaica, Mistreţul şi Mistreţoaica, Vulpoiul şi Vulpoaica, Bursucul şi Bursucioaica, Ariciul şi Aricioaica. Şi toţi îi aduc lui Dănn cadouri. Lupul îi dăruieşte un cojocel, Vulpea – o pălărie cu pană, Mistreţul – un coş plin cu alune, Bursucul – un polobocel cu unt, iar nenea Arici – o superbă cutie cu creioane colorate.         – Pentru când va creşte mare, zice Ariciul. Toţi îl laudă pe Dănn, iar ursoaica Merri e foarte fericită:         – Dănn va ajunge vestit, şopteşte ea la urechea lui Thimoti. Altfel de ce ar fi venit atâta lume bună aici? Veselia curge gârlă. Oaspeţii sunt serviţi cu faguri de miere, cu mure-n ciocolată, cu bere spumoasă şi rece. Şi nimeni nu-i observă pe cei doi fraţi, pe Bob şi Fil.         – Fil, zice Bob foarte supărat. Toate cadourile, toată atenţia doar pentru ăsta micu? Cred că nu e corect. Hai să-i luăm cadourile.         – Să i le luăm?         – Da. Îi lăsăm doar cutia cu creioane colorate. De acord?         – De acord, răspunde Fil şi cât ai clipi în coşul cu alune nu rămâne zare de alună, polobocelul cu unt sună a gol, iar Bob, îmbrăcat în cojocel de cârlan, aleargă după Fil care poartă o pălărie cu pană pe cap. Abia după miezul nopţii oaspeţii se împrăştie şi cei ai casei se pregătesc de culcare. Dar nu reuşesc. Cineva bate în uşă. E Coţofana Carra care intră în casă fără să fie poftită:         – Ştiu, zice ea, e târziu, dar am fost ocupată. Foarte ocupată. Însă nu puteam să nu trec să-l văd pe micuţul Dănn. Doamne, Merri, continuă să trăncănească Carra, ursuleţul ăsta seamănă leit cu o jucărie pe care am văzut-o în vitrina unui magazin dintr-un oraş de-al oamenilor. Poate că Dănn… chiar e o jucărie?         – Ce tot trăncăneşti, Carra? Se supără ursoaica. Nu vezi? E un ursuleţ în carne şi oase.         – Ştiu, ştiu, am glumit, se dezvinovăţeşte coţofana. Că supărăcioasă mai eşti, Merri. Asemănarea lui cu acea jucărie nu e de rău, e de bine… Adică, vreau să zic că acest pui de urs nu va avea soarta unui urs obişnuit. Şi… va fi mare prieten cu oamenii. Mare… Va deveni vestit, zău… Dar nu reuşeşte Carra să-şi termine prorocirea că micuţul Dănn se aşterne pe un plâns sfâşietor. Părinţii încearcă să-l liniştească, nimănui nu-i pasă de oaspetele nepoftit şi coţofana se vede nevoită să plece.         – Ei, Fil, ei, Bob, zice Carra la despărţire, am impresia că frăţiorul vostru are de gând să vă dea mare bătaie de cap. Sunt convinsă că părinţii de azi înainte vor avea ochi doar pentru el. Ha, ha, ha! Am glumit, adaugă Carra şi pleacă.         – Bob, Fil, strigă mama ursoaică, veniţi să vă dea mama câte un pupic şi fuga în pătucuri! Dar Dănn se aşterne pe bocet şi frăţiorii rămân fără de pupicul promis.         – Vezi? îl ghionteşte Bob pe Fil. Carra a spus adevărul. Nimeni nu ne ia în seamă. Nimeni nu ne iubeşte. Pentru toţi doar plângăciosul ăla contează. Când eram ca el, continuă Bob culcat deja în pătuc, ţin minte precis – nu scoteam un sunet. Eram foarte cuminte, foarte cuminte…         – Nu ai de unde să ştii, Bob!         – Ba ştiu… Şi nu mă contrazice! Nu-ţi permit! Sunt fratele tău mai mare.         – Bine, mormăie Fil.         – Fil, începe iar Bob, aş vrea nespus de mult să o întâlnesc pe barza care ni la adus pe Dănn.         – De ce, se miră Fil.         – Cum adică de ce? Ca să-i frâng picioruşele. Nu putea să-l lase într-o altă ogradă?         – Eşti răutăcios, Bob. Dănn e fratele nostru. De aceea şi ni la adus nouă. Trec zile şi săptămâni. Micuţul Dănn o ţine într-un plâns. Chiar dacă ursoaica Merri şi ursul Thimoti îl îngrijesc cu toată dragostea, îl hrănesc cu toate bunătăţile, ursuleţul cu blăniţa neagră se linişteşte doar dacă mama îl strânge şi îl încălzeşte la piept.         – Fil, mormăie mereu nemulţumit Bob, noi doi parcă nu am mai avea mamă. Mama noastră acum îi aparţine doar lui. Îl urăsc, Fil. Zău.         – Vorbeşti prostii, Bob.         – Vorbesc prostii? Vrei să te convingi? Atunci hai să ne îmbolnăvim.         – Ai înnebunit? Cum să ne îmbolnăvim? Mie îmi place să fiu sănătos.         – Fil, nu de-adevăratelea. Ne prefacem că suntem bolnavi. O să vezi, nimeni nu o să alerge să ne ţină în braţe. Ne vor lăsa să murim. A doua zi Bob şi Fil se zvârcolesc în pătucuri, oftează, se ţin de burtică, urlă cât îi ţine gura: "Au! Au! Mă doare! Burta! Au!"         – Asta-mi mai lipseşte, se trage de blană ursoaica Merri. Thimoti, strigă ea, vezi ce se întâmplă cu Bob şi Fil!         – Aţi umblat prin gunoaie?! Se enervează tatăl urs. V-am spus de atâtea ori – lăbuţele să fie întotdeauna curate! Tot ce puneţi în gură – să fie bine spălat! O meritaţi!         – Au! Of! Of! Au! urlă Bob şi Fil.         – Liniştiţi-vă, se îmbunează Thimoti. Îl chem pe nenea Arici. Câte o injecţie la fiecare şi aţi scăpat de durere.         – Nu-u-u-u! Sar brusc din pătucuri cei doi fraţi ursuleţi. Gata! Ne-a trecut. Nu ne mai doare nimic. Suntem sănătoşi-tun! De data asta se supără Fil:         – Cât pe ce să înhaţ o injecţie din pricina ta, Bob. Doar ştii că mor de frica injecţiilor. Nu vreau să mai fiu de acord cu tine vreodată.         – Fil, se dezvinovăţeşte Bob, nu sunt eu vinovat. Vinovat e Dănn. O să mă răzbun pe mucosul ăla. O să vezi… Şi iată că într-o zi, când bietul Dănn abia aţipise, deşteptul de Bob i se strecură în pătuc şi fără milă îşi înfipse dinţişorii în picioruşul lui. Ţipete infernale. Bârlogul e întors cu fundul în sus.         – Thimoti! Unde eşti, Thimoti?! Strigă disperată ursoaica Merri. Vino, că moare Dănn!         – Moară dacă aşa îi este dat, nu se urneşte din loc Thimoti. Eu unul m-am săturat. Plec la casa de nebuni…         – Aoleu! Nu se poate să vorbeşti astfel, Thimoti! Ai teamă de Dumnezeu! Pleacă de-l cheamă pe medicul pădurii, pe nenea Arici! Repede, Thimoti! Ce stai?! Nenea Arici Îl consultă pe Dănn. Observă doar o mică zgârietură la picioruş, în rest e sănătos tun.         – Nu are nimic, zice nenea doctor. E un adevărat urs. Pentru prima dată văd un bolnav care… nu e bolnav. Nu pricep ce o fi cu el… Cred… că e deocheat. Chemaţi-o pe Carra. Ea e mare specialistă în descântece. Thimoti imediat e trimis să o găsească pe Carra. Dar Carra nu e de găsit. Aproximativ peste o săptămână Cara le bate la uşă.         – Carra, o îmbrăţişează Mărri ca pe cea mai bună prietenă, e nevoie de ajutorul tău! Micuţul Dănn e deocheat. Descântă-l, Carra! Te rog.         – O, da! Răspunde mândră de sine coţofana. Descântecele sunt pasiunea mea. Nu vă faceţi griji! Dănn va fi sănătos cât ai zice peşte. Ei, flăcăilor, îi observă Carra pe cei doi frăţiori, nu e aşa că am avut dreptate? Dănn vă dă mare bătaie de cap? Despre asta însă vorbim mai târziu. Acum iute la izvor după apă neîncepută! Altfel descântecul nu va avea nici o putere.         – Bob, Fil, strigă tatăl Thimoti, mai sunteţi aici?!         – Vezi? Zice Fil în drum spre izvor. În loc să sforăim în pătucuri – alergăm ca nebunii cu noaptea-n cap. Ţi-a trebuit?         – Ce?         – Să-l muşti?         – Floare la ureche, răspunde Bob. Nu ştii ce-o să urmeze. Apa e adusă. Coţofana îl stropeşte pe Dănn. Apoi poartă un cuţitaş nou–nouţ pe spinarea lui făcând semnul crucii şi descântecul începe:                         Păsărică albă, cu dalbă, şopteşte Carra aşa ca să audă cu toţii,                         În cer ai zburat şi trei picături de lapte pe o piatră au picat!                         Şi piatra-n patru a crăpat!                         Aşa să crape ochii cui deoache!                         De o fi Dănni deocheat de vânt – să-i crape calul!                         De o fi deocheat de câmp – să i se usuce florile,                         De o fi deocheat de pădure – să i se usuce rădăcinile,                         De o fi deocheat de parte bărbătească – să-i crape…         – Fil, îl ghionteşte Bob pe frate–său, hai în curte!         – Nu, Bob, vreau să ascult…         – Fil, e grav… Dacă doamne fereşte noi l-am deocheat? Îţi dai seama ce se va întâmpla?         – Ce?         – Ne vor crăpa ochii.         – Aoleu!         – Fil, mi-e frică, scânceşte Bob. Ce facem?         – Ce facem, ce facem… Plecăm de acasă.         – Unde?         – În pădure. Stăm până dimineaţă. Dacă nu ni se întâmplă nimic – ne întoarcem.         – Şi dacă ni se întâmplă?         – Atunci… Nu ne mai întoarcem. Vom trăi orbi şi singuri… Nimeni nu bagă de seamă când cei doi ursuleţi dispar. Între timp Dănn, văzându-se scăpat din braţele Carrei, adoarme. Carra, încărcată cu de toate, pleacă. Merri se cuibăreşte alături de puiul ei drag, iar Thimoti… Thimoti nu are probleme cu somnul:         – Sforrr! Sforrr! Sforrr! Sforrr! Când se trezesc, e deja întuneric.         – Thimoti, îşi aminteşte mama ursoaică, pe unde o fi Bob cu Fil? E târziu. Cheamă-i acasă. Dar Bob şi Fil nu sunt de găsit. De cum se îndepărtează de casă, ursuleţii dau de o poieniţă doldora cu pomuşoare dulci. Se ghiftuiesc, uită de necazuri, se culcă şi adorm imediat. Se trezesc când soarele e spre asfinţit. În pădure se furişează noaptea.         – Fil, e speriat Bob, nu văd nimic! Am orbit! Sunt orb, Fil!         – Şi eu, Bob. Linişteşte-te. O să ne treacă. Să ne continuăm somnul. Somnul e de leac.         – Nu o să ne treacă! Acum pricepi câte ni se întâmplă de când în viaţa noastră a apărut Blăniţă Neagră? Îl urăsc, Fil!         – Nu din pricina lui Dănn ni se întâmplă, Bob. Ci fiindcă nu e bine să urăşti… Eu aşa cred…         – Uf… Nu ştiu… Poate… Şi cei doi ursuleţi se ghemuiesc unul lângă celălalt, suspină, suspină, apoi somnul îi ia în împărăţia sa. Dimineaţa, când soarele îşi plimbă razele prin cele mai îndepărtate unghere, iar păsărelele îşi varsă trilul peste pădure, Bob şi Fil deschid ochii.         – Fil, sare din culcuş Bob, te văd sau mi se pare?         – Mă vezi, Bob. Şi eu te văd.         – Asta-nseamnă că nu am orbit?         – Poate că am orbit… Numai că atunci… dormeam. Acum ne-am trezit şi suntem iar văzători…         – Ce facem, Fil?         – Ne întoarcem acasă.         – Hai să ne întoarcem. Mi-e foame şi mi-e dor de mama.         – Mie chiar şi de Blăniţă Neagră mi-e dor.         – Nu-mi vorbi de el, altfel rămân în pădure. Şi vei avea doar un singur frate – pe Dănn. Fil cu Bob se strecoară tiptil în casă, îşi trag cearşafurile peste cap şi se prefac că dorm.         – Sforrr! Sforrr! Sforrr! Îi aude mama ursoaică.         – Thimoti, îl cheamă ea pe bătrânul urs, vino să vezi… S-au întors Fil cu Bob. Nimeni nu-i ceartă. Pentru prima dată cei trei fraţi ursuleţi se joacă împreună. Blăniţă Neagră e foarte fericit, iar mama ursoaică îşi priveşte puii cu multă dragoste. Dar trec câteva zile şi micuţul Dănn iarăşi e cu ochii în lacrimi. Frăţiorii săi aleargă cu prietenii prin pădure, iar el rămâne singur-singurel în casă. Ca să-i treacă de urât îşi ia cutia cu creioane colorate de la nenea Arici şi desenează. Desenează tot ce vede în jur. Această ocupaţie îi place atât de mult, încît uită că e singur şi că nimeni nu-l iubeşte. Când o vede pe mama îşi întinde lăbuţele şi dacă se pomeneşte în braţe – se lipeşte strâns-strâns de ea, de parcă s-ar teme să nu o piardă.         – Priveşte-l, Fil, o alintătură fără de pereche. Se anină de mama ca scaiul. Mi-e scârbă, zău, se revoltă Bob. Să-l învăţăm minte, Fil. Să nu-l luăm niciodată cu noi la joacă. Promite-mi că aşa vei face!         – Nu-ţi promit, Bob. Blăniţă Neagră e fratele meu. Acum e mic, dar când va creşte…         – Atunci socoteşte că eu nu-ţi mai sunt frate. Alege pe unul din noi!         – Uf, Bob… Te aleg pe tine, oftează Fil. De la o vreme până şi ursoaica Merri se enervează pe Dănn.         – Da’ lasă-mă–n pace odată, strigă ea iritată. În loc să alergi de rând cu ceilalţi pe afară, te ţii mereu de blana mea! Ruşine!         – Bob! Fil! Îi cheamă ursoaica într-o zi pe cei doi frăţiori mai mari, veniţi încoace!         – Ne-ai strigat, mamă?         – Da. Luaţi-l pe Dănni şi plecaţi în Poieniţa cu Mure. Acolo unde creşte un arbore înalt cu o scorbură adâncă. Să nu vă întoarceţi până deseară. Aici e prea cald.         – Ne ducem, dar fără de Dăn, mormăie Bob. Ursoaica însă îl priveşte ameninţător şi Bob ştie că o labă de-a ei cântăreşte greu. Astfel, pentru prima dată Dănn se pomeneşte în Poieniţa cu Mure. În poieniţă iarba e verde, cresc o mulţime de floricele şi e foarte răcoare.         – Dănn, zice Bob, noi plecăm şi ne vom întoarce foarte târziu. Să nu te urneşti de aici! S-ar putea să te rătăceşti, şi atunci nu o mai vezi niciodată pe mama.         – Ha, ha, ha! râde răutăcios Bob. Ai înţeles, Dănn?         – Am înţeles, scânceşte Dănn. Fraţii revin în poieniţă abia spre seară. Chinuit de singurătate, flămând, obosit – Dănn e atât de bucuros când îi vede încât îi cuprinde, mai întâi pe Bob, apoi pe Fil.         – Hm, se scarpină după ureche Bob. Puştiul ăsta nu e chiar atât de nesuferit… Dănn, adaugă el, ia seama, nimeni nu trebuie să ştie nimic. Toată ziua am stat aici împreună cu tine. Ai înţeles?         – Da, răspunde Dăn şi Bob e convins, puştiul nu va sufla o vorbă. Acum însă de fiecare dată când pleacă în poieniţă, ursuleţul cu blăniţa neagră ia cu sine şi cutia cu creioane colorate. Adună foiţe de mesteacăn, se sprijină de arborele bătrân şi ziua-ntreagă desenează. I se pare că nimic nu e mai frumos pe lume decât florile ce-l înconjoară.         – Mai întâi desenează-mă pe mine, îl roagă câte-o floricică.         – Ba pe mine, iese-n faţă altă floricică.         – Nu uita nici de noi, se zbenguie pe fundul izvorului ce curge chiar la picioarele lui câţiva peştişori argintii. În poiană Dăn îşi face o mulţime de prieteni. Acum, lipsa fraţilor nu-l mai afectează. Seara se întoarce acasă cu un teanc mare de desene.         – Mâzgăleli, zice ursoaica Merri.         – Mai bine ar aduna mure, cum face Bob şi Fil, adaugă tatăl Thimoti. Şi doar coţofana Carra văzând desenele micului ursuleţ plesneşte din aripi:         – Doamne, Merri, zice ea, Dănn e un adevărat pictor! Ar trebui să-l daţi la vreo şcoală! Să nu i se piardă talentul!         – Care şcoală, Carra? Ce talent? Care pictor? Desene obişnuite.         – Merri, insistă coţofana, ai o minunăţie de pui. Eh, să am eu unul ca el… Gândeşte-te bine ce faci, Merri.         – Linişteşte-te, Carra. Nimic ieşit din comun… Aşa credeam şi eu la început… Acum nu mai cred.         – Păcat, nu se dă bătută Carra. Mare păcat… Dănn e foarte necăjit că părinţii nu-i apreciază desenele. În schimb fraţii continuă să-l invidieze.         – Fil, zice Bob, Dăni are lăbuţe să deseneze, iar noi avem lăbuţe doar ca să culegem mure? Nu e corect, Fil.         – Nu e corect, Bob. Şi de atunci, venind în Poieniţă, Bob şi Fil îl obligă pe Dănn să umple coşurile cu mure. Dar în ajutorul lui Blăniţă Neagră sar păsărelele şi coşuleţele sunt umplute foarte repede. Într-una din zile o arşiţă năprasnică se abate peste florile din Poieniţă.         – Ni-e sete, Ni-e sete, abia de şoptesc bietele floricele. Ursuleţul îşi umple guriţa cu apă şi repejor, rând pe rând, le stropeşte pe toate.         – Ne-ai salvat, îi mulţumesc florile şi îl sfătuiesc să se ascundă de arşiţă. Dănn se doseşte în scorbura adâncă. Pe fundul scorburii e un aşternut moale de muşchi, e răcoare, e plăcut şi ursuleţul adoarme. În Poieniţă dorm fluturaşii, dorm peştişorii. Când se întorc, Bob şi Fil găsesc doar coşurile pline. Dănn nu e de găsit. Îl caută, îl strigă – nu răspunde nimeni. Abia acum îşi dă seama Bob că niciodată nu l-a urât cu adevărat pe micuţul Blăniţă Neagră. Se roagă de pădure să-i redea frăţiorul. Vrea să-i spună cât de mult îl iubeşte. Dar pădurea rămâne mută. Nu vrea să-l audă… Spre dimineaţă Dănn se trezeşte. Iese din scorbură, îşi spală ochişorii şi nu se pricepe unde se află.         – Bună dimineaţa! Îl salută floricelele.         – Bună dimineaţa! Îl salută păsărelele.         – E dimineaţă? Se sperie ursuleţul. Asta-nseamnă că frăţiorii mei m-au părăsit. Nimeni nu mă iubeşte… nimeni, plânge Dănn.         – Noi te iubim, încearcă să-l consoleze floricelele.         – Şi noi! Ciripesc păsărelele.         – Şi noi! Flutură din aripioare fluturaşii.         – Şi noi te iubim, Dănn, se zbenguie pe fundul izvorului peştişorii. Deodată în Poieniţă se face linişte:         – Fugi, Dănn, îi şoptesc florile şi fluturaşii.         – Fugi! Îi strigă păsărelele.         – Salvează-te, îi fac semne peştişorii. Dănn nu pricepe nimic. Ridică privirile. În faţă e o vietate ciudată care vine spre el. Nu reuşeşte să i se ferească din cale… De îndată ce intră în curte, ţăranul strigă:         – Nic! Unde eşti?! Vino să vezi! Vine Nic, un pui de om cu mânuţele subţiri, cu faţa palidă, cu doi ochi albaştri ca două picăţele de cer.         – Ce e, tată?         – Priveşte ce ţi-am adus.         – Un ursuleţ? E atât de frumos! Are blăniţa neagră. Unde l-ai găsit?         – Într-o Poieniţă… Vom lua o mulţime de bani pe el, Nic.         – Tată! Strigă speriat copilul şi-şi încolăceşte braţele în jurul gâtului lui Blăniţă Neagră. Nu, tată! Să nu-i pricinuieşti nici un rău!         – Avem nevoie de bani, Nic…         – Nu vreau bani! Vreau ca acest ursuleţ să trăiască!         – Bine, oftează ţăranul. Linişteşte-te… Dacă reuşeşti, adaugă el, să-l înveţi să meargă pe bicicletă, să bată mingea, să sară coarda, sau altceva din care am putea câştiga bani, atunci, Nic, nu-i voi vinde pielcica. Avem nevoie de bani, Nic… Trece un timp. Prin satele şi oraşele locuite de oameni din când în când apare un ţăran şi un copilaş cu ochii albaştri care trage de zgărdiţă un ursuleţ cu blăniţa neagră. Imediat în jurul celor trei se adună lume. Şi nu pentru că ţăranul ţine în mâini un talger de argint, şi nu pentru că băiatul are ochii ca cerul, ci pentru că oamenii văd o minune – un ursuleţ ce desenează.         De îndată ce i se instalează şevaletul în faţă, ursuleţul cu blăniţa neagră aşterne cu uşurinţă pe hârtie pădurea, brazii, florile, cerul nemărginit. Totul e atât de neobişnuit, atât de frumos încât privitorii aruncă fără regrete bănuţii în talgerul ţăranului.         Astfel prorocirea Carrei se adevereşte. Ursuleţul Dănn devine vestit… Vestit… printre oameni. Dar oamenii nu se întreabă de ce Blăniţă Neagră, trăind mulţi ani alături de ei, în afară de o Poieniţă cu flori şi fluturaşi, în afară de un arbore înalt cu o scorbură adâncă, în afară de Măria Sa Codrul, nimic altceva nu mai desenează. Oare de ce?

Roman Năzdrăvan de Nicolae Filimon A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă. A fost odată trei fraţi olteni, dintre care unul era năzdrăvan. Într-o zi îşi ascuţiră coasele şi plecară pe o câmpie. După ce merseră şi iar merseră, dederă peste o livede de fân mare. Ei se opriră în loc şi o priviră; dar fratele cel mai mare zise:         – Ştiţi voi una, mă?         – Ştim, daca ne vei spune, răspunseră ceilalţi doi fraţi.        – Ai, mă, să ne-ncercăm coasele prin ăst fân verde.         – Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, şi îndată începură amândoi să cosească la fân; dar n-apucară să sfârşească vorba bine şi zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure şchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mână, dar Roman Năzdrăvan le zise:         – Nu vă temeţi, măre, lăsaţi pe mine, că-i viu eu de hac.         Zmeul din ce în ce s-apropia, iar când fu aproape de dânşii, învârti buzduganul de trei ori şi zise:         – Cine sunteţi voi, bre, dă mi-aţi turburat izvoarele şi mi-aţi încurcat livezile?         – Suntem nişte oameni săraci şi nemernici, măria-ta, să nu-ţi faci păcat cu noi.         – Ai, sculaţi-vă, că vă iert, zise zmeul cu şiretlic, dar fiindcă aţi început livedea, cosiţi-o toată şi diseară să veniţi acasă să vă plătesc.         Câtetrei fraţii se puseră pe cosit şi cosiră zi de vară până seara; dar când înnoptă, veni zmeul şi-i luă cu dânsul acasă, ca să le plătească. Ajungând acasă, zmeul fluieră de trei ori şi numaidecât sări buzduganul din cui şi puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pâine, o strachină cu apă, o lingură şi o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.         Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:         – Să trăieşti, măria-ta! noi suntem nişte oameni săraci, învăţaţi să mâncăm cum om putea şi să bem ce-om putea. Dă-ne pâinea aia de colo, strachina cu apă, lingura şi plosca şi ne va fi de ajuns.         Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan şi tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte şi-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gând ca să vie peste noapte, să le taie capetele.         Roman Năzdrăvan simţi şiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic şi, ca să înşele şi mai bine pe zmeu, luă plosca şi se duse în beci, împreună cu fraţii lui, iar după aceea scoase din traistă un fluier de prun şi începu să cânte:         Fluieraş frumuşel,         Mititel, gingăşel,         Dacă tu mă iubeşti,         Vin-acum să-mi slujeşti.         N-apucă să sfârşească cântecul şi d-odată veniră patru păsări măiestre şi puseră o masă cum se pune la domni şi la împăraţi. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicele zmeului şi le dete de băut până se îmbătară şi adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor şi se îmbrăcă el şi fraţii lui cu dânsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbăteşti şi se duseră să se culce. Dar abia ce începură să aţipească de somn şi zmeul veni cu paloşul să le taie capetele. Văzându-i însă îmbrăcaţi muiereşte, merse înainte şi tăie capetele slujnicelor, apoi se duse şi se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalţi doi fraţi şi o apucară la sănătoasa.         Se duseră şi iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvântul din poveste înainte mai lung şi mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se găteşte, Dumnezeu în casă la noi soseşte. Se duseră trei zile şi trei nopţi şi dederă peste un palat mândru şi frumos şi se puseră câtetrei la poartă.         Împăratul îi văzu după geam şi trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rândaşi la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine şi să-l facă copil în casă.         Nu trecu mult timp şi împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curţii împărăteşti. Fraţii lui, cum auziră aceasta, hotărâră să-l piardă.         Într-o zi, când împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieşiră înainte cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, să trăieşti, măria-ta, întru mulţi ani! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ţi aducă cloşca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot şi cu limba de doi.         Împăratul chemă numaidecât pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Fraţii tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloşca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.         – E, e, măria-ta, cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun este Dumnezeu, o să-ţi aduc cloşca, măcar de-aş şti că-mi voi răpune viaţa.         – Să ştii, Romane, adăogă împăratul, că daca nu-mi vei aduce cloşca, unde-ţi stă picioarele o să-ţi stea capul.         N-apucă să plece împăratul, şi Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat şi, ajungând la odaia unde era cloşca închisă, se făcu pai de mătură şi intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcându-se iarăşi om, zise cloştii:         – Fă, cloşcă, vino cu mine!         Cloşca începu să strige:         – Sari, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan! Zmeul veni numaidecât cu paloşul în mână, dar Roman se făcu grăunte de mei şi se puse după uşă. Zmeul, văzând că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brâu şi trase cloştii o bătăiţă ţeapănă. Roman se făcu iar om şi zise:         – Fă, cloşcă, vii tu cu mine ori ba?         – Viu, răspunse cloşca.         Atunci Roman luă cloşca cu pui cu tot ş-o dete împăratului, zicându-i:         – Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit.         Împăratul luă cloşca şi dete lui Roman două căuşe de galbeni şi se duse, iar Roman se puse în scară şi începu să-i numere. Din întâmplare, fraţii lui tocmai atunci treceau cu hârdăul cu apă la grajd; văzând însă pe Roman numărând bani, zise unul către celălalt:         – Văzuşi, mă, ce de bani a câştigat afurisitul de Roman?         – Las’ pe mine, mă, că ţi-l voi aşeza eu pe dânsul.         A doua zi, când ieşi împăratul la plimbare, ei veniră iarăşi la scară cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ţi aducă armăsarul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat.         Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Auzi, mă, Romane, ce zic fraţii tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat!         – Să trăieşti, măria-ta! Cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun e Dumnezeu.         După aceea încălecă calul, se duse la zmeu şi, intrând în grajd, zise armăsarului:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         Armăsarul, cum auzi acestea, strigă:         – Sări, stăpâne, că mă ia Roman Năzdrăvan!         Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloşul într-o mână şi cu biciul de foc într-alta şi zise calului:         – Unde este Roman Năzdrăvan, bre? Calul se uită împrejur şi nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai şi intrase în iesle; atunci zmeul, văzându-se înşelat, se puse cu biciul pe cal şi îi muie binişor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui.         Roman, văzându-se iarăşi numai cu calul, îi zise:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         – Acuma viu, stăpâne, dar înainte de a pleca, sapă la picoarele mele cele dindărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit şi altul cu argint; să iei două căuşe de argint şi să mă stropeşti de la mijloc până la coadă şi să-ncalici pe mine.         Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dânsul şi se duse. Dar ce mândreţe, Doamne! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint şi atât de frumos, încât la soare te puteai uita, dar la dânsul, ba.         Când ajunse Roman la împărăţie, împăratul tocmai se întorcea de la plimbare; îi dede calul şi luă patru căuşe de galbeni.         Fraţii lui însă văzu toate acestea şi ziseră unul către altul:         – Bre! ce dă bani a câştigat nelegiuitul!         – Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ţi-l pui eu bine pe dânsul!         A doua zi, când împăratul se plimba prin grădină, fraţii lui Roman Năzdrăvan îi ieşiră înainte şi-i ziseră:         – Luminate-mpărate, să-ţi lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ţi aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat.         – Dar asta este cu neputinţă, răspunse împăratul.         – Ştim prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru aşa s-a lăudat.         Împăratul chemă pe Roman şi-i zise:         – Aşa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat?         – E, luminate-mpărate, cine m-a pârât la măria-ta, nu m-a pârât să mă crească, ci m-a pârât să mă piardă; dar fie, mă leg să-ţi aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu şase bivoli, să-mi dai şase dulgheri, şase tâmplari şi şase fierari, şi treaba e făcută.         Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car şi apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară până seara; iar când fu aproape de palatul zmeului, se făcu moş bătrân cu barba şi sprâncenele până la pământ. Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieşi în cale şi-i zise:         – Ce cauţi, moşule?         – Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoţul de Roman Năzdrăvan şi am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul.         – Bucuros, moşicule!         Atunci Roman tăie plopul şi numai cât clipeşti din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar când veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului:         – Luminate-mpărate, ştii că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul şi să scape, şi atunci ne prăpădeşte pe toţi; fă bine de intră măria-ta în butoi şi, după ce l-oi înfunda, pune-ţi toată puterea să vedem, poţi să-l spargi?         Zmeul se supuse şi intră în butoi, iar dulgherii, tâmplarii şi fierarii înfundară butoiul şi, după ce îl legară cu lanţuri groase de fier, înjugară bivolii şi plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăţie şi deteră pe zmeu în mâna împăratului, viu nevătămat.         Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi:         – Luminate-mpărate, daca vrei să trăieşti, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa, nu se alege praf de tine şi de palatul tău.         Atunci împăratul porunci să aducă lemne şi, făcând focul, arse pe zmeu trei zile şi trei nopţi; iar Roman luă oasele zmeului şi le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece şi-i dete pe fie-sa de soţie. Roman căzu la pământ şi sărută poala împăratului, iar după aceea zise:         – Ştii una, luminate-mpărate; fraţii mei s-au lăudat că poţi să-i legi pe vârful unei şire de paie aprinsă şi că ei nu vor arde.         Împăratul porunci să-i lege şi, dându-le foc, arseră de se făcură cenuşă. Iar Roman trăi şi împărăţi şi împărăţeşte şi până în ziua de astăzi. Încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

MOMOTARO        Dacă mă credeţi, a fost odată o vreme când zânele nu erau nici pe departe atât de sfioase ca în ziua de astăzi. Era pe timpul când toate vietăţile vorbeau şi oamenii credeau în farmece şi vrăji, comorile aşteptau să fie dezgropate şi aventurile, întâmplările cele mai ciudate, se iveau pretutindeni pentru cei dornici de ele.    Şi tot în vremurile acelea trăiau singuri-singurei un moş şi o babă. Erau buni la suflet, dar tare săraci, şi nici copii n-aveau ca să le mângâie bătrâneţele.    Intr-o bună zi, baba îl întrebă pe moşneag :    — Ce-ai de gând să faci în dimineaţa asta ?    — Mă duc în pădure s-adun un braţ de vreascuri pentru foc. Dar tu, dragă nevestică ?    — Eu mă duc la pârâu să spăl rufe. Aşa că moşneagul se duse în pădure, iar baba la pârâu.    Dar, pe când limpezea albiturile, ce-i văzură ochii ? O piersică mare şi rumenă plutea în josul pârâului.    „Am noroc în dimineaţa asta", îşi spuse baba, şi, cu un băţ de bambus, trase piersica la mal.    Mai târziu, când sosi moşul acasă, îi puse piersica dinainte, pe masă :    — Mănânc-o, omule, îl îmbie ea. E cu noroc, am găsit-o în pârâu.    Dar moşneagul n-apucă să guste din piersică. Şi vă întrebaţi de ce ? Pentru că nu termină bine baba, că piersica se şi despică în două. În locul sâmburelui zăriră un prunc de toată frumuseţea.    — Cerule ! strigă baba, uluită.    — Zeilor ! strigă moşul, plin de uimire.    Pruncul mâncă mai întâi o jumătate din piersică, apoi cealaltă jumătate, şi îndată ce isprăvi de mâncat, crescu şi se înzdrăveni, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti.    — Momotaro ! Momotaro ! strigă moşneagul. Fiul cel mare al piersicii.    — Da, asta aşa e, spuse baba, căci s-a născut dintr-o piersică.    Îl îngrijiră cât putură mai bine şi în scurtă vreme Momotaro deveni cel mai voinic şi mai cumpătat flăcău din împrejurimi. Şi puteţi fi siguri că le făcea cinste bătrânilor. Toţi vecinii ţineau la el şi nu mai conteneau să zică :    — Momotaro e un flăcău cum nu se poate mai chipeş şi mai de ispravă.    Dar, într-o bună zi, Momotaro îi spuse bătrânei :    — Mamă, fii te rog atât de bună şi coace-mi şi mie un cuptor de turte de mei.    — Dar ce vrei să faci cu ele ? îl întrebă ea.    — Mă duc în lume să-mi încerc norocul şi o să am nevoie pe drum să-mi astâmpăr foamea.    — Unde te duci, Momotaro ? îl întrebă ea.    — Mă duc pe Insula Căpcăunilor, şi o să-ţi fiu tare recunoscător dac-o să poţi coace turtele cât mai degrabă, spuse Momotaro.    Maică-sa îi pregăti turtele, Momotaro le puse într-o desagă şi, după ce-şi legă desaga la brâu, purcese la drum.    — Noroc, şi să ne vedem cu bine, Momotaro, îi urară din prag bătrânii.    — La revedere, la revedere, le răspunse Momotaro.    Nu merse mult, că se şi întâlni cu o maimuţă.    — încotro, Momotaro ? strigă maimuţa.    — Spre Insula Căpcăunilor, să-mi încerc norocul.    — Dar în desagă ce ai ?    — Aşa întrebare mai zic şi eu, răspunse Momotaro. Am câteva turte de mei, cele mai bune din toată Japonia.    — Dă-mi şi mie una, îl rugă maimuţa, şi-o să merg cu tine.    Zis şi făcut. Momotaro îi dădu o turtă şi amândoi porniră mai departe. Nu merseră mult, că se întâlniră cu un fazan.    — încotro, Momotaro ? întrebă fazanul.    — Spre Insula Căpcăunilor. Mă duc să-mi încerc norocul, răspunse Momotaro.    — Dar în desagă ce ai ?    — Am câteva turte de mei, cele mai bune din toată Japonia.    — Dă-mi şi mie una, îl rugă fazanul, şi-o să merg cu tine.    Zis şi făcut. Momotaro îi dădu o turtă şi porniră tustrei mai departe. Nu merseră mult că se întâlniră cu un câine.    — încotro, Momotaro ? întrebă clinele.    — Spre Insula Căpcăunilor.    — Dar în desagă ce ai ?    — Câteva turte de mei, cele mai bune din toată Japonia.    — Dă-mi şi mie una, îl rugă dinele, şi-o să merg cu tine.    Zis şi făcut. Momotaro dădu o turtă câinelui şi tuspatru porniră mai departe.    Merseră ce merseră şi ajunseră la Insula Căpcăunilor.    — Ei, acum, fraţilor, spuse Momo-taro, iată ce-am chibzuit eu că trebuie să facem : fazanul să zboare peste poarta cetăţii căpcăunilor şi să-i ciocănească în cap ; maimuţa să se caţere pe unul din ziduri, să sară în curte şi să înceapă să-i ciupească. Câinele şi cu mine o să spargem lacătele şi zăvoarele porţii ; apoi el o să se repeadă să-i muşte, în timp ce eu o să mă iau la trântă cu ei.    După care se puseră la treabă. Fazanul zbură peste poarta cetăţii. Maimuţa făcu după cum se înţeleseseră. Momotaro sparse lacătele şi zăvoarele porţii. Câinele se năpusti lătrând în curte. Tuspatru vitejii se luptară până la apusul soarelui şi îi răpuseră pe căpcăuni. Pe cei care scăpaseră cu viaţă îi luară prizonieri şi îi legară fedeleş.    — Acum, fraţilor, spuse Momotaro, aduceţi comoara căpcăunilor.    Şi aşa şi făcură.    Comoara nu era de lepădat, nici nu mai încape îndoială. Mulţime de nestemate vrăjite, tichii şi haine pe care dacă le îmbrăcai te făceau nevăzut, şi o grămadă de galbeni, arginţi, jad şi mărgean, chihlimbar şi fildeş, baga şi sidef.    — Sunt destule bogăţii p'entru toţi, spuse Momotaro. Alegeţi-vă, fraţilor ! Luaţi după pofta inimii !    — Mulţumesc, Momotaro ! spuse maimuţa.    — Mulţumesc, Momotaro ! spuse fazanul.    — Mulţumesc, Momotaro ! spuse câinele.

Capitolul 3 Barca cu motor a domnului Fridrich se apropia, duduind uşor cu farurile aprinse, de scara de beton a staţiei de pompare. Scatiul stătea în picioare, cu mîinile legate la spate, privind încordat spre masiva clădire de cărămidă roşie, ce răsărea încet, încet în faţa lui în noapte, vibrînd parcă în vuietul înăbuşit al maşinilor care pompau apa. — Deşi toată lumea încearcă să mă tragă pe sfoară spuse cu o veselie ciudată domnul Fridrich, în vreme ce manevra volanul, eu ştiu să mă ţin de cuvînt. După vezi, pompele funcţionează, băiete! „Chioru” trecu pe lîngă el şi se instală pe botul de tablă al bărcii. — Frumoasa doamnă a încercat să-mi închidă uşa în nas, continuă, pe acelaşi ton, domnul Fridrich, manevrînd volanul. A trebuit să o ameninţ că-i voi arunca conducta principală în aer ca să deschidă uşa. Drăguţă gazdă, nu găseşti? Scatiul privea drept înaintea sa, fără să coboare privirea spre cel care vorbea. — Face şi tovarăşa ingineră ce poate. Cînd o apară nenea Vlad, lucrurile or să se cam schimbe, să vedeţi. Domnul Fridrich opri motorul şi chicoti uşurel: — Nenea Vlad? Dar cine-o mai fi şi acest domn? A opta minune a lumii? Scatiul nu îi răspunse. Îşi muşcă buzele în tăcere. — Ah, înţeleg, continuă cu aceeaşi veselie domnul Fridrich. Socoteşti că prietenul tău Babuşcă a străbătut pădurea de sălcii inundată şi mlaştina… Şi-acum zboară cu o echipă de poliţişti spre noi. Îţi faci iluzii, băiete. Simple iluzii. Uşa de intrare a staţiei de pompare se deschise şi „Ciupitu” apăru cu pistoilul-mitralieră în mînă şi coborî repede scările care duceau spre apă, apărîndu-şi ochii cu braţul celălalt de lumina orbitoare a farurilor. „Chioru” trecu pe lîngă domnul Fridrich şi, sărind pe botul bărcii cu motor, îi azvîrli frînghia: — Prinde-o „Ciupitule”! Ce se-aude pe-aici? Totul e în regulă? „Ciupitu” lăsă pistolul-mitralieră jos şi începu lege frînghia petrecînd-o printr-un inel de fier. — Cucoana asta e cam nervoasă. Pînă la urmă a trebuit s-o leg, deşi nu cred că vom găsi ceva să îi legăm şi gura. Văd că pe unul l-aţi prins. Dar haimanaua ailaltă, cu ochii piezişi, unde e? L-aţi curăţat? Domnul Fridrich sări din barcă pe scară şi privi cu dezgust spre omul care lega frînghia la picioarele sale. Apoi făcu semn Scatiului, cu mîna lui înmănuşată, să coboare din barcă. — E rîndul tău, băiete. Vino! Scatiul coborî din barcă şi, ţinut uşor de mînă, de către domnul Fridrich, pătrunse în clădirea staţiei de pompare. În mijlocul încăperii, în vuietul maşinilor care lucrau din plin, tînăra ingineră stătea legată de un scaun. — Tocmai mă întrebam cînd o să vă întoarceţi, domnule Fridrich, strigă pe un ton mînios tînăra femeie, zbătîndu-se uşor în legăturile care o fixau pe scaun. Domnul Fridrich o salută cu o politeţe reţinută, uşor ironic: — Mă bucur că-mi purtaţi de grijă, doamnă. Aţi fost, desigur, neliniştită pentru soarta mea. — Nu, ripostă tînăra femeie, pe acelaşi ton. Am vrut numai să aflu unde aveţi de gînd să ajungeţi, dumneavoastră şi brutele care vă însoţesc. „Chioru” intrase şi el în clădirea staţiei de pompare şi acum stătea nemişcat, cu pistolul-mitralieră în mînă, în spatele domnului Fridrich. Domnul Fridrich o fixă zîmbind pe tînăra ingineră. — Adevărul este, doamnă, că aveţi prea mult temperament pentru o acţiune de informaţii… în rest lucrăm şi noi cu ce mai putem găsi pe aici… Dezleag-o, te rog! „Chioru” îi întinse pistolul-mitralieră şi începu să desfacă legăturile care o fixau pe tînăra femeie de spătarul scaunului. După cîteva clipe, eliberată de frînghiile care o ţintuiseră de spătarul scaunului, tînăra ingineră se ridică în picioare şi privi uşor neliniştită spre Scatiu. — Ce s-a întîmplat cu prietenul tău? Unde e? — Îmi pare rău, doamnă, interveni repede domnul Fridrich, cred că băiatul acela a făcut o imprudenţă. — Adică? Adică, domnule? îl înfruntă tînăra femeie. — A fugit, pur şi simplu. A fugit şi s-a afundat înotînd în pădurea Teregova. Nu are nici o şansă mai scape de-acolo. Nici una… În clipa aceea uşa de la intrare se deschise, trîntindu-se de perete şi „Ciupitu”, cu faţa răvăşită, năvăli în sala maşinilor. — A… acolo… se bîlbîi el, pradă unei agitaţii fără de margini, întorcîndu-se şi întinzînd braţul spre uşa deschisă. Se aude… Vine o şalupă… Domnul Fridrich şi „Chioru”se repeziră afară din încăpere, trecînd val-vîrtej pe lîngă el. Se opriră pe treptele scării de beton, ascultînd încordaţi liniştea nopţii tulburată de gîfîitul maşinillor care lucrau în staţie. Undeva departe, pe canal, în adîncul pădurii de sălcii, răsuna duduitul motorului unei şalupe care apropia. — Să fugim, domnule Fridrich! strigă, deodată „Chioru“, întorcîndu-se spre el. Cunosc această şalupă. E o şalupă militară! Înseamnă că băiatul a ajuns la şantier şi a dat alarma. — Idiotule! îi strigă enervat domnul Fridrik. Crezi că poliţia este o pisică cu clopoţei? Dacă ar ştiut că sîntem aici ne-ar fi înconjurat în linişte. N-auzi ce tărăboi fac cu şalupa lor? „Chioru” se uită la el eu gura căscată. — Şi-atunci, domnule Fridrich? Şi-atunei? Domnul Fridrich făcu un semn energic cu pistolul–mitralieră pe care-l ţinea în mînă spre barca cu motor. — Dezleagă barca şi ascunde-o în pădure! „Chioru” se repezi să execute ordinul. Fridrich se înapoie în sala maşinilor. — Doamnă, spuse el pe un ton rece şi tăios, apropiindu-se de tînăra ingineră. Vă sosesc oaspeţi. Şi adăugă, scoţînd cu un gest scurt şi nervos piedica armei: Nu ştiţi nimic. Şi n-aţi văzut pe nimeni. Din clipa aceasta viaţa băiatului şi a oamenilor de sus se află în mîinile dumneavoastră. Tînăra femeie îl privi îngrozită. — Ce vreţi să spuneţi, domnule? Domnul Fridrich îl împinse pe Scatiu cu brutalitate spre scara cu trepte de fier care ducea în spirală spre încăperile de sus. — Nu numai a lor, ci şi a dumneavoastră, continuă domnul Fridrich, fixînd-o pe tînăra femeie cu ochii lui cei mari, care străluceau metalic. Voi asculta de la fereastra de sus ceea ce veţi răspunde militarilor. Fiecare cuvînt în plus vă poate fi fatal. Voi trage prin fereastră… Deci, atenţie la text, doamnă! Împingîndu-l pe Scatiu pe treptele scării în spirală, domnul Fridrich părăsi grăbit sala maşinilor, urmat îndeaproape de „Ciupitu“. Tînăra ingineră rămase singură, descumpănită, în mijlocul încăperii. Motorul şalupei care se apropia duduia din ce în ce mai puternic şi razele reflectorului ei, pătrunzînd prin uşa larg deschisă, pendulau pe siluetele gigantice, masive ale maşinilor. Albă la faţă ca varul, tînăra femeie părăsi încăperea şi porni în întîmpinarea celor care soseau. Odată ajunsă afară din clădire, coborî scara şi se opri pe ultima ei treaptă, uşor spălată de valuri. Acum şalupa militară se opri. Era aproape. În pînza tulbure de lumină care se revărsa pe punte stătea un bărbat tînăr cu faţa arsă de soare, îmbrăcat într-o cămaşă albă, cu guIerul răsfrînt, peste care purta un vindiac albastru, dintr-o pînză subţire. Purta pantaloni de culoare albă şi pantofi de aceeaşi culoare în picioare. Lîngă el, pe punte, aşezat pe picioarele din spate stătea un cîne-lup cu botul uşor ridicat în vînt şi urechile ciulite. Ici, colo, pe puntea şalupei militare, se zăreau cîţiva ostaşi stînd nemişcaţi în picioare cu mîinile încleştate pe automate. Deodată, motorul şalupei militare se opri brusc ea începu să se apropie încet, încet de tînăra femeie despicînd cu un foşnet mătăsos apa. — Bună seara, tovarăşă ingineră! i se adresă tinerei inginere, pe un ton prietenos, bărbatul de pe puntea şalupei. Mă numesc Vlad. — Bună seara, tovarăşe Vlad. Cu ce vă pot fi folos? Deodată cîinele-lup, ce se afla pe punte, se ridică de jos în patru labe şi dînd din coadă începu să latre vesel şi puternic spre ferestrele de sus ale staţiei pompare. — Astîmpără-te, Spic! îl dojeni Vlad, aplecîndu-se deasupra cîinelui-lup şi trăgîndu-l uşor de urechi, după care se întoarse din nou spre tînăra femeie. Doi băieţi din Pradina, Scatiul şi Babuşcă, au pornit ieri dimineaţă într-o barcă spre dumneavoastră. Aveau asupra lor doi saci cu alimente. Nu s-au mai întors. Sînt aici? O peliculă subţire de sudoare îmbrobona obrajii şi fruntea tinerei femei. — Scatiul şi Babuşcă? întrebă ea cu un glas stins. Doi băieţi din Pradina? În clipa aceea, atitudinea lui Spic se schimbă brusc. Privind spre ferestrele întunecate ale clădirii, cîinele-lup începu să mîrîie puternic, dezvelindu-şi colţii albi strălucitori. Vlad păru că îşi aruncă privirea în treacăt spre Spic şi-apoi, întorcîndu-se din nou spre tînăra femeie, întrebă fixînd-o cu atenţie: — Locuieşte cineva acolo sus? Broboane mici de sudoare străluceau pe fruntea tinerei inginere. — Mecanicii… se bîlbîi ea uşor… la etajul de sus sînt dormitoarele mecanicilor… Vlad o privi drept în ochi. — Aha! Am înţeles despre ce este vorba, tovarăşă ingineră, spuse el, schimbînd deodată vorba. S-ar putea ca flăcăii noştri să ajungă în noaptea aceasta aici. Aşa că am să mă întorc. O licărire de speranţă străluci în ochii femeii. — Vă întoarceţi? Cînd? Privirea lui Vlad păru să se furişeze o clipă spre ferestrele întunecate ale clădirii. — Am de rezolvat o problemă complicată… Foarte complicată… Înţelegeţi? Tînăra femeie privi lung spre faţa energică cu un aer uşor enigmatic a lui Vlad. — Oricum, vă doresc succes… — Deci, pe curînd, tovarăşă… — Stela, adăugă ea, simplu. Vă aştept. Vlad se întoarse liniştit şi făcu un semn cu mîna spre pilotul şalupei a cărei siluetă se contura în cabina de comandă. Motoarele şalupei începură să duduie puternic şi, într-un clocot de apă înspumată stîrnit de lice, şalupa militară începu să se îndepărteze de scara de beton. Vlad privi cîteva clipe silueta zveltă a tinerei femei, ce se estompă încet, încet, într-o pînză tulbure şi ceţoasă de lumină. Urmat de Spic, coborî repede în interiorul şalupei. La întoarcerea lui, un subofiţer care stătea la o măsuţă în faţa unui aparat de radio-emisie-recepţie se ridică în picioare: — Fă-mi urgent legătura cu „Stăvilarul”! îi spuse grăbit Vlad. Bandiţii se află în clădirea staţiei de pompare şi îi ţin ostateci pe toţi. Deocamdată nu putem acţiona direct… Viaţa celor care se află în clădire atîrnă de un fir de păr. Trebuie să-i facem pe bandiţi să creadă că am plecat… Subofiţerul se aşeză din nou la măsuţă şi, potrivindu-şi căştile la urechi, începu să manevreze butoanele. Şalupa prindea viteză, în zgomotul puternic al motoarelor care creştea mereu. În clipa aceea, din adîncurile pădurii de sălcii, apăru o umbră ce se îndrepta, tăind apa pieziş spre şalupa care părăsea staţia de pompare. Era Babuşcă. Ajunsese! — Nene Vlad! strigă el, agitînd braţul în jocul spumat al valurilor stîrnite de trecerea şalupei… Opreşte-te! Opriţi! Vuietul infernal al motoarelor şalupei îi acoperi strigătele. Ea trecu la cîţiva metri de el, strălucind în Iumina reflectoarelor ca o nălucă fosforescentă, argintie şi începu să se îndepărteze pe canalul învăluit în beznă. Babuşcă rămase singur în vîrtejul valurilor negre ca smoala, ce se învolburau în întuneric, spărgîndu-se cu un vuiet surd, sacadat, departe în scorburile pădurii. După ce privi cîtăva vreme în urma şalupei, Babuşcă se întoarse şi porni înotînd spre staţia de pompare. În clipa aceea uşa de la intrarea staţiei de pompare se deschise şi „Ciupitu” apăru cu puşca de vînătoare în mînă. — Grăbeşte-te, „Chiorule“! strigă el, apropiindu-se de prima treaptă a scării de beton… Babuşcă se scufundă în adîncuri. — Ce strigi, mă, aşa? îl întrebă „Chioru”, apărînd de după clădirea staţiei de pompare în barca cu motor şi lopătînd cu putere… Unde arde? Ce arde? S-au dus miltarii, nu? Capul lui Babuşcă răsări încet, din apă, la piciorul scării. Ascultă. — Domnul Fridrich este de părere s-o ştergem… strigă „Ciupitu” spre cel care se apropia, lopătînd, de el… Crede că militarii s-au retras, pînă cînd le vin înlături ca să poată înconjura staţia de pompare… Deşteptu’ ăla cu cîinele se pare că a mirosit cum devine chestia… „Chioru”azvîrli lopăţica în barcă şi sări pe treptele scării de beton. — Pe puşti îl luăm cu noi… Dar cu inginera ce facem? O lichidăm? Omul cu faţa vînătă ridică din umeri. — Cam aşa aş face… dar ştiu eu ce e în capu’ lu’ şefu? „Chioru” legă barca cu motor de un inel de fier. — Cînd plecăm? — Chiar acu’. Domnul Fridrich aşteaptă barca. Vorbind, cei doi răufăcători dispărură grăbiţi în clădirea staţiei de pompare. Babuşcă îşi dădu seama că nu mai are nici o clipă de pierdut. Trase aer în piept şi dispăru în adîncuri. Trecu aproape un minut. Apoi el sări din nou din apă şi se apropie înotînd de piciorul scării de beton, trăgînd după el o pînză lungă şi grea de „mătasea broaştei”, o iarbă fină ca o dantelă, gelatinoasă şi mai lunecoasă decît gheaţa. O dată ajuns pe scară, Babuşcă începu să desfacă pînza de „mătasea broaştei” împrăştiind-o pe treptele de beton ale scării. Chiar dacă domnul Fridrich ar fi cercetat toate dicţionarele ştiinţifice din lume, nu ar fi găsit, printre multe efecte cunoscute, ceea ce se poate numi „efectul de mîzgă". Cei care au avut de-a face cu stăvilare şi diguri de beton au aflat pe propria lor piele că nu este bine să calci pe lespezile cu „mătasea broaştei". Un singur pas, şi eşti pierdut. Sub tălpile pantofilor ţi-a crescut o pereche de patine, picioarele îţi fug unul într-o parte, iar celălalt aiurea, şi, pierzîndu-ţi echilibrul, cazi izbindu-te năpraznic de treptele de beton. Odată treaba isprăvită, Babuşcă se ascunse în spatele uşii, lipindu-se cu spatele de perete şi, punînd două degete în gură, scoase un fluierat. După cîteva clipe de tăcere, un tropăit de paşi sună în interiorul clădirii şi domnul Fridrich, cu pistoIul în mînă, urmat de cei doi complici ai săi, se năpustiră val-vîrtej afară pe uşă. Dar abia coborîseră primele trepte, cînd pămîntul le zbură de sub picioare şi toţi trei se rostogoliră pe scară claie peste grămadă în zăngănitul armelor care le scăpaseră din mîini. Dintr-un salt Babuşcă pătrunse în sala maşinilor! — Unde-i Scatiul? strigă el, zărind-o pe tînăraj ingineră care îl privea înmărmurită, ţinînd mîna rezemată de balustrada scării, în timp ce se avînta spre ea. — Este încuiat sus… A doua cameră pe culoarul din dreapta, răspunse aproape mecanic tînăra femeie, ferindu-se uşor din calea lui Babuşcă, care zbura ca un bolid. Cu un salt lung, fantastic, Babuşcă sări pe scara fier şi se avîntă spre încăperile de sus. Ajuns sus pe culoar, se avîntă spre camera în care se afla încuiat Scatiul. Din fericire, bandiţii lăsaseră cheia în broască. Babuşcă răsuci cheia şi se azvîrli cu umărul în uşă, trîntind-o de perete. — Am sosit, Scatiule, strigă el… năpustindu-se în încăpere. — Babuşcă! strigă bucuros Scatiul, din vîrful paturilor de fier suprapuse dînd cu ochii de prietenul său. Tu ai fluierat adineauri? Cum ai ajuns aici? Afară, pe culoar, răzbateau strigătele şi tropăitul paşilor celor trei bărbaţi care urcau în fugă scara de fier. — Vin! Urcă scara! strigă înăbuşit Babuşcă, privind cu un aer încolţit spre fereastra zăbrelită a încăperii. Pe-aici nu putem ieşi. Ce facem? Dintr-un salt, Scatiul sări din pat lîngă el. — Lîngă scară, pe culoar, sînt nişte butoaie goale de motorină! strigă el, făcîndu-i semn lui Babuşcă să-l urmeze. Vino. Să încercăm să-i oprim. Într-adevăr, pe culoar, în apropierea scării, înşirate lîngă perete se zăreau cîteva butoaie din tablă groasă de fier. Ajunşi afară din cameră cei doi băieţi se repeziră într-acolo. Tropăitul paşilor şi gîfîitul celor trei bărbaţi care urcau scara erau acum aproape. Ajutat de Babuşcă, Scatiul răsturnă un butoi şi îl rostogoli repede spre marginea scării. — Hai, dă-i drumul, Babuşcă! strigă el, opintindu-se cu umărul în butoi şi făcîndu-i vînt… Masiv şi greu, împins de cei doi băieţi, butoiul se rostogoli şi căzu pe prima treaptă cu un zgomot infernal ca de baros pe nicovală. Se opri pentru o clipă, ezitînd, speriat parcă de panta abruptă ce se căsca sub el, uşor, balansîndu-se cînd faţă, cînd în spate… — Înapoi! strigă îngrozit domnul Fridrich, dînd cu ochii de butoiul ce sta gata, gata, să se prăvale asupra lor… Înapoi! O să ne rupă picioarele! Şi cei trei bărbaţi se năpustiră val-vîrtej în jos, pe scări. Parcă trezit din somn din strigătele lor, butoiul sări repede două trepte, se poticni pentru o clipă de balusadă şi-apoi cu un huruit asurzitor se năpusti pe scara de fier în spirală în urmărirea celor trei. Jos, răsunară strigătele celor care săreau la o parte din calea lui. Huruitul infernal al butoiului încetă brusc şi deodată se făcu linişte. Apoi un bubuit ca de tunet cutremură clădirea. Butoiul străbătuse sala maşinilor şi se oprise izbit năpraznic de un perete. Scatiul şi Babuşcă tocmai se pregăteau să răstoarne un nou butoi şi să îl împingă spre marginea scării, cînd de jos, din sala maşinilor, răsună vocea puternică, frumos timbrată a domnului Fridrich. — Hei, voi cei de sus! Astîmpăraţi-vă şi coborîţi scara… Altfel urcăm noi la voi acolo sus! Şi de data aceasta nu o să venim singuri! Predaţi-vă! Nu aveţi pe unde fugi! Cei doi băieţi încremeniseră cu mîinile pe butoiul gol de motorină. — Tovarăşa ingineră, şopti deodată Scatiul devenind alb la faţă ca varul. Babuşcă făcu un salt şi, lipindu-se cu spatele de perete, privi în jos, pe scară spre sala maşinilor. — Crezi că o va împinge în faţa lor, pe scară, pe tovarăşa ingineră? Scatiul se lipi cu spatele de perete, alături de el. — N-ai auzit ce-a spus domnul Fridrich? — Şi-atunci, ce facem? Scatiul îşi aruncă privirea de-a lungul culoarului slab luminat. — N-avem pe unde fugi, Babuşcă… Toate ferestrele sînt zăbrelite… Pe scară nici vorbă… Deodată ochii verzi şi piezişi ai lui Babuşcă scînteiară puternic. La piciorul scării de fier, domnul Fridrich păru să-şi piardă răbdarea. Puse un picior pe prima treaptă şi, ridicînd capul, strigă: — Hei, băieţi! Fiţi inteligenţi! Nu aveţi nicio şansă de scăpare! Coborîţi! După cîteva clipe de tăcere, huruitul asurzitor al unui butoi, care se prăvălea pe trepte, cutremură scara. Domnul Fridrich sări într-o parte speriat, în vreme ce butoiul, părăsind scara, se rostogolii greoi în sala maşinilor şi se opri în perete. Domnul Fridrich se întoarse uşor enervat spre tînăra ingineră care stătea la cîţiva paşi de el, încadrată de „Chioru” şi de „Ciupitu”. — Doamnă, spuse el pe un ton acru, sînt foarte grăbit şi micuţii dumneavoastră compatrioţi se dovedesc neînţelegători… Regret, dar sînt nevoit să vă folosesc drept scut… Şi adăugă arătînd cu un gest spre scară, vă rog, după dumneavoastră, doamnă! Tînăra femeie îi aruncă o privire plină de dispreţ. — Sînteţi un ticălos, domnule Fridrich! M-aţi convins că sînteţi capabil de orice… Domnul Fridrich se înclină uşor, vădit enervat. — Vi se pare. Pădurea mişună de militari, doamnă, probabil că în două-trei ore, clădirea va fi înconjurată şi aceşti doi copii mă ţin pe loc… Omul cu faţa vînătă o împinse cu brutalitate pe tînăra femeie spre scară şi strigă spre cei doi de sus agitînd puşca de vînătoare deasupra capului. — Scatiule şi Babuşcă, sau cum naiba vă cheamă, vedeţi că vine tovarăşa inginer! Să nu-i rupeţi picioarele, că daţi de dracu… Tînăra ingineră începu să urce scara de fier urmată îndeaproape de cei trei bărbaţi. Ajuns în mijlocul scării, întregul grup se opri. Un butoi masiv de fier stătea nemişcat aproape de marginea scării. — Sînt după butoi, şefule… Or să-i dea drumul, strigă „Chioru”, ducînd pistolul-mitralieră la ochi. Ascuns în spatele tinerei femei, domnul Fridrich îl opri cu un gest. — Lasă prostiile! Avem nevoie de ei vii. Oricum nu au cum să ne scape. Şi adăugă, împingînd-o uşor înainte pe tînăra femeie: — Înaintaţi! Curaj, doamnă! Curaj! Tînăra ingineră urcă repede treptele de fier şi se opri sus, la capătul scării. Aruncîndu-şi o clipă privirea spre butoiul masiv, pătat cu păcură, se întoarse spre bărbaţii care aşteptau pe scară şi spuse, pe un ton dispreţuitor: — V-aţi speriat de pomană, domnilor! Băieţii nu sînt aici! Domnul Fridrich se repezi ca turbat înainte pe trepte. — Nu sînt?! urlă el la tînăra ingineră. Cum nu sînt?! „Chioru” îl ajunse gîfîind din urmă: — Vă spun că nu aveau pe unde să scape. Toate încăperile au ferestrele zăbrelite. S-au ascuns sub pat în vreo cameră… — Căutaţi-i! strigă domnul Fridrich pradă mari agitaţii. „Chioru” şi „Ciupitu” se repeziră pe culoar. — Sînt aici, strigă triumfător „Chioru”, încercînd uşa camerei în care Babuşcă îl găsise pe Scatiu. S-au încuiat înăuntru! — Spargeţi uşa! ordonă domnul Fridrich. Repede domnilor! Fiecare minut contează acum! „Chioru” şi „Ciupitu” se traseră cîţiva paşi şi, luîndu-şi vînt, se repeziră în uşă. Lovitura fu năprasnică. Uşa trosni din balamale, dar rezistă. Domnul Fridrich se repezi la „Chioru” şi, smulgîndu-i pistolul-mitralieră din mînă, îndreptă ţeava spre broască şi apăsă pe trăgaci. O rafală lungă, sacadată cutremură culoarul. Aşchii de lemn zburau prin norişorii de fum ce se înălţau spre becul galben, anemic, atîrnat pe culoar. Cu o lovitură scurtă de picior, domnul Fridrich deschise uşa care se trînti de perete. — Ieşiţi afară! strigă el furios, în vreme ce pistolul-mitralieră cu ţeava fumegîndă încă îi tremura în mîini. Şi, deodată, încremeni. În încăpere nu se zărea nimeni. „Chioru” îşi lungi gîtul peste umărul domnului Fridrich şi spuse cu o voce stinsă: — Nu sînt aici! Or fi în camera cealaltă. Domnul Fridrich răsuci încet, încet capul spre el şi, privindu-l cu scîrbă, spuse cu un glas istovit, în vreme ce lăsa mîna în care ţinea pistolul-mitralieră să-i cadă inertă de-a lungul trupului. — În camera cealaltă?… Erau în al doilea butoi, idiotule… Acuma sînt în barcă şi vîslesc spre pădure… „Chioru” smulse pistolul-mitralieră din mîna lui şi, urmat de omul cu faţa vînătă, se repezi pe urmele celor doi fugari. Domnul Fridrich avea dreptate. În clipa în care ochii verzi şi piezişi ai lui Babuşcă începură să strălucească, Scatiul îi urmări privirea şi înţelese îndată despre ce era vorba. În apropierea lor, lîngă zid, se afla un butoi de aluminiu, al cărui capac de tablă cineva îl rezemase de perete. Scatiul ştia că era singura cale care le mai rămînea. Trebuia să o încerce. Ca la un semnal, se repeziră, amîndoi deodată spre butoiul de aluminiu. Peste un minut, înghesuiţi în butoi, cu mîinile încordate pe capac, zburau pe scara de fier spre sala maşinilor, trecînd neobservaţi pe sub nasul domnului Fridrich şi a celor doi complici ai săi. După ce butoiul de aluminiu se oprise izbindu-se năpraznic de perete, Scatiul şi Babuşcă rămăseseră nemişcaţi, cu urechile ciulite, cu răsuflarea tăiată. Apoi auziră cum paşii şi vocile celor din sala maşinilor se îndepărtează, undeva spre încăperile de sus ale staţiei de pompare. Babuşcă desfăcu uşor capacul şi ieşi primul afară din butoi. Scatiul îl urmă. Dintr-un salt străbătură sala maşinilor, şi, zburînd pe uşă afară, săriră din capul scării de beton, peste trepte, drept în apă. În clipa aceea, „Chioru” şi omul cu faţa vînătă îşi făcură apariţia în uşa staţiei de pompare. Cu armele în mîini, gata să tragă, scrutară cu atenţie întinderile pădurii de sălcii cufundate în întuneric. — Au şters-o, mîrîi „Chioru”, punînd cu un gest mînios piedica la armă… — Pe ăştia nu-i poţi prinde ziua, dar pasă-mi-te noaptea! Omul cu faţa ciupită de vărsat lăsă arma la picior şi rînji spre celălalt: — Nu m-ai ascultat, şefule, ce să-ţi fac? Atunci în pădure trebuia să le fi venit de hac… Dacă o să ne rupem gîtul, tot de la puştii ăştia doi o să ni se tragă.. Ai să vezi? — Ajunge cu pălăvrăgeala! spuse domnul Fridrich, apărînd deodată în spatele lor şi împingînd-o în faţa lui pe tînăra ingineră… Părăsim staţia de pompare! Pregătiţi barca! „Chioru” privi nedumerit. — Şi o luăm şi pe doamna? Domnul Fridrich îl fixă ironic. — Da, şi pe doamna, ca ostatecă! Dacă militarii dau peste noi, nu vor îndrăzni să tragă. Putem parlamenta. Ai înţeles? Tînăra ingineră îşi muşcă buzele. — Vă faceţi iluzii, domnule Fridrich, spuse ea apoi înfruntîndu-i privirea. Dacă, într-adevăr, militarii înconjoară balta, cu mine sau fără mine, nu veţi putea trece de ei. Vă complicaţi numai situaţia… Domnul Fridrich avu un rîs nervos, după care adăugă pe un ton poruncitor: — Nu v-am cerut să vă gîndiţi în locul meu! Vă rog, doamnă inginer, să luaţi loc imediat în barcă. Plecăm! Tînăra femeie trecu pe lîngă „Chioru” şi, sprijinindu-se de umărul omului cu faţa vînătă, care lipise barca cu motor de piciorul scării, se urcă în ea… — Şi cu mecanicii închişi jos, ce facem, domnule Fridrich? se interesă „Chioru”. — Lasă-i în plata domnului, spuse grăbit domnul Fridrich, urcîndu-se la rîndul său în barcă şi instalîndu-se la volanul ei. Cu sau fără ei, mutrele voastre sînt oricum cunoscute militarilor. Cît despre mine, nici unul din ei nu m-a văzut la faţă. Hai, domnilor, nu avem timp de pierdut. Urcaţi-vă în barcă odată! Omul cu faţa vînătă dezlegă barca ajutat de „Chioru“ şi, făcîndu-i vînt în larg, săriră la rîndul lor în ea. Motorul bărcii începu să duduie din ce în ce mai puternic, farurile se aprinseră şi barca, prinzînd viteză, se pierdu în întunericul adînc al pădurii. — Au luat-o cu ei pe tovarăşa inginer, îi şopti îngrijorat Scatiul lui Babuşcă, în vreme ce începu să înoate spre staţia de pompare… Ne-au lăsat barca… Trebuie s-o luăm şi să ajungem repede la nenea Vlad. Dă-i bătaie, Babuşcă! Apropiindu-se de staţia de pompare, cei doi băieţi se căţărară din nou pe treptele scării şi se repeziră spre barca care îi aştepta cu vîslele fixate în straplazane. — Mîinile sus şi nici o mişcare! auziră, deodată, o voce poruncitoare la spatele lor. Neîndrăznind să întoarcă privirile Scatiul şi Babuşcă ridicară încet mîinile deasupra capului. — Şi-acum… întoarceţi-vă! continuă vocea pe acelaşi ton… şi fără trucuri, Scatiule şi Babuşcă… Vă cunosc eu! Scatiul şi Babuşcă întoarseră încet privirile spre cel care le vorbea. În uşa staţiei de pompare stătea un bărbat îmbrăcat într-o salopetă, ţinînd în mînă un revolver cu ţeava îndreptată spre ei. — „Prinţul”! strigară, deodată, bucuroşi, dar şi uimiţi cei doi băieţi, recunosaîndu-l… Nenea Preda. Preda era ofiţerul de securitate care jucase rolul „Prinţului” şi care fusese salvat în ultima clipă din ghiarele „Chiorului”, datorită Scatiului şi lui Babuşcă. — Ce mă priviţi aşa? izbucni într-un rîs voios Preda, în vreme ce vîra revolverul în buzunarul salopetei. Eu sînt… da… „Prinţul” în carne şi oase! Scatiul şi Babuşcă continuau să-l privească cu gura căscată. Nu pricepeau nimic. — Tocmai acum noi… bîigui Scatiul aruncînd o clipă privirea în direcţia în care dispăruse nu de mult barca cu motor. Păi, adineauri, tovarăşa inginer… — Au luat-o ostatec? continuă să rîdă Preda… Vrei să spui pe ofiţerul de securitate, tovarăşa Elena? Este simplu, băieţi… I-am întins o cursă domnului Fridrich. Și Fridrich a căzut în ea. În clipa aceea, undeva, în adîncurile pădurii de sălcii, răsună duduitul motoarelor şalupei militare care întorcea. Peste cîtăva vreme, şalupa ieşi din pădure şi se apropie de staţia de pompare, învăluind-o în focul orbitor al reflectoarelor sale. Pe puntea şalupei, cei doi băieţi îl zăriră pe Vlad şi pe Spic. Alături de ei stătej o femeie tînără, îmbrăcată în pantaloni negri, şi într-o canadiană subţire de mătase de culoare albastră. Zărindu-şi prietenii pe scara de beton a staţiei pompare, cîinele-lup se sprijini cu labele din faţă pe corzile de frînghie care împrejmuiau puntea şi începu să latre vesel şi zgomotos. Cînd şalupa acostă la piciorul scării de beton, cei doi băieţi strigară „Spic!“ şi, sărind spre corzile de frînghie, îl prinseră. Vlad îi salută pe cei doi băieţi cu un gest uşor, parcă nedorind să tulbure întîlnirea dintre cei trei prieteni, după care o ajută pe tînăra femeie care îl însoţea să coboare de pe şalupă pe scară. — După cum vedeţi, tovarăşa ingineră, îi spuse zîmbind Vlad, -micul dumneavoastră concediu s-a încheiat. Vă puteţi lua înapoi, în primire, staţia de pompare. O vreme va mai trebui să lucraţi cu „mecanicii” noştri. Sper să nu vă facă greutăţi. Sînt absolvenţi ai Institutului politehnic. Tînara femeie îi întinse cu un gest prietenesc mîna. — Deşi nu pricep nimic din ce se întîmplă, după zgomotul motoarelor îmi dau seama că totul merge bine aici… La revedere, tovarăşe colonel. Şi tînăra femeie, adevărata ingineră a staţiei de pompare, se despărţi de Vlad, intrînd repede în clădirea staţiei de pompare. Vlad şi Preda se urcară pe puntea şalupei militare. — Totul merge aşa cum aţi prevăzut, tovarăşe colonel, îi raportă Preda… Fridrich a interceptat mesajul radio transmis de dumneavoastră, prin care cereaţi ajutoare să înconjuraţi staţia de pompare şi a fugit, luînd-o ca ostatecă pe tovarăşa căpitan Elena… Vlad făcu un semn pilotului din cabină să pornească şalupa şi continuă, cu un aer mulţumit: — Am dat dispoziţie tuturor posturilor noastre de pîndă să-l lase să treacă… În situaţia creată va lua legătura cu „Cardinalul” pentru a cere instrucţiuni… E timpul să ştim cine se ascunde sub acest misterios personaj… Vlad îl privi pe Preda şi se apropie de cei doi băieţi. — Şi-acum, băieţi, spuse el pe un ton vesel, mai lăsaţi-l pe Spic şi povestiţi-mi peripeţiile voastre cu domnul Fridrich… Cred că aveţi ce să-mi povestiţi... Nu-i aşa? Şalupa militară prinse viteză, secerînd cu razele subţiri şi scînteietoare ale reflectoarelor sale scorburile groase şi uscate de sălcii învăluite în beznă. Nimeni din cei de pe punte nu ştia însă că marea aventură a Scatiului şi a lui Babuşcă abia începea.   Capitolul 4 Cocoţat pe acoperişul casei, brigadierul Dumitru tatăl lui Babuşcă, instala o antenă de televizor bătînd de zor cu ciocanul. Jos, sub streaşină casei, se vedea Babuşcă, iar lîngă el, aşezat pe picioarele din spate, clipind din cînd în cînd cu o resemnare filozofică, stătea Spic. Trecuse o săptămînă de cînd, părăsind staţia de pompare Terogova şi urcîndu-se în şalupa militară, ce doi băieţi se întorseseră în sat. După ce şalupa militară oprise undeva pe Dunăre la marginea satului Pradina şi Scatiul şi Babuşcă coborîră de pe punte în barca lor, Vlad le spuse: — Este mai bine să ne despărţim aici, băieţi. Nimeni nu trebuie să ştie ce s-a întîmplat la staţia de pompare. Deşi nu cred că domnul Fridrich o să mai aibă chef să mai dea ochii cu voi, vi-l las pe Spic. Îşi cunoaşte meseria… Nu vă deplasaţi năcăieri fără ca Spic să vă însoţească… În rest, veţi spune la toată lumea că nişte militari v-au încredinţat un cîine-lup reformat… La început apariţia uriaşului cîine lup stîrnise o mare vîlvă în sat. Dar cicatricea vizibilă pe care Spic o avea în dreptul pieptului făcu ca versiunea oferită de cei doi băieţi să fie crezută. Ziua, cînd Scatiul lucra în port, Spic îşi petrecea vremea cu Babuşcă. Seara însă, Scatiul îl lua cu el, în căsuţa lui de la marginea satului, unde locuia împreună cu mama sa. Brigadierul Dumitru deşi nu avea nimic împotriva lui Spic, îi cam prinsese frica. Cu cîteva zile în urmă, scos din sărite de o şotie de a lui Babuşcă, ridicase braţul ca să-l lovească. În clipa următoare, o arătare cenuşie ţîşni ca un fulger din mijlocul bătăturii şi, izbindu-l în piept, îl răsturnă pe spate. Cînd brigaderul Dumitru se dezmetici, văzu uriaşul cîine-lup instalat cu labele pe pieptul lui, mîrîind uşor spre el şi arătîndu-i colţii albi şi înspăimîntători. Abia intervenţia lui Babuşcă îl scăpă din încurcătură. În rest „Lupul”, cum îl botezase Dumitru, se arăta blînd şi prietenos. — Hai, Babuşcă, aruncă sîrma! Ce stai?! îl apostrofă Dumitru din vîrful acoperişului, lăsînd jos ciocanul şi întorcîndu-se spre el. Ori vrei s-o ştergi iar după alde Scatiul? Şi alungă capra aia! Nu vezi că mănîncă prunul? Într-adevăr, o căpriţă albă, lăţoasă, cu ciuboţele negre se rezemase, în două picioare, de tulpina subţire a unui puiet de prun sădit în mijlocul bătăturii, şi începuse să îi foarfece frunzele. Babuşcă alungă capra şi-apoi, luînd-o la fugă, azvîrli sîrma ca pe un lasso, pe acoperiş. Dumitru prinse colacul de sîrmă, îl desfăcu şi se puse liniştit pe treabă. De fapt tatăl lui Babuşcă intuise bine situaţia. În dimineaţa aceea, cînd Scatiul trecuse pe la el şi i-l lăsase pe Spic, Babuşcă îi promisese să vină să-l ajute la îmbarcarea călătorilor pe vasul de pasageri „Vulturul”. Vasul fluvial trebuia să sosească din clipă în clipă Babuşcă stătea ca pe ace. Deodată, undeva departe pe Dunăre, răsună vuietul răguşit al sirenei vasului fluvial. Babuşcă, ţinînd capătul de sîrmă în mînă, se răsuci fulgerător. Pe Dunărea învăluită într-o lumină de amiază blîndă şi albastră, apăruse o mare pasăre albă. Era vasul de pasageri. Parcă presimţind ceva, brigadierul Dumitru, cocoţat pe acoperiş smuci de cîteva ori de sîrmă, ca să se convingă că Babuşcă se află la locul său, şi strigă: — Ştiu eu ce e în capul tău, băiete. Îţi place să umbli teleleu de colo pînă colo. Mai lasă-l pe Scatiul! N-o să moară NAVROM-ul fără tine! „Vulturul” se apropia văzînd cu ochii. În ogradă începuse să se audă zgomotul maşinilor şi huruitul zbaterilor sale. Situaţia devenea disperată. Babuşcă rupse o crenguţă de salcîm care îi atîrna deasupra capului şi începu s-o fluture spre capră. Ea îl privi nedumerită o clipă, cu ochii ei mari şi umezi, apoi se apropie repede de el. Azvîrlind crenguţa de salcîm pe bătătură şi în vreme ce capra înfuleca frunzele, Babuşcă îi înnodă capătul de sîrmă în jurul coarnelor şi, făcîndu-i semn lui Spic, se repeziră amîndoi pe poartă afară, în uliţă şi o luară la sănătoasa, spre port. Sus, pe acoperiş, Dumitru smucea din cînd în cînd de sîrmă, continuînd să „îşi prelucreze” feciorul. — Crezi că lumea nu vede ce faci tu, mă Babuşcă! Aşa crezi tu? Am să te leg de piciorul patului, dacă nu te astîmperi! Să ştii! Taci, ai? Te faci că plouă? Cînd Babuşcă, însoţit de Spic, trecu în fugă scîndura care lega „portul” de mal şi pătrunse pe debarcader, se pomeni într-o hărmălaie de nedescris. Înălţaţi în mahună, printre saci şi paporniţe, călătorii strigau, protestau sau vorbeau toţi deodată. Scatiul nu se zărea nicăieri. — Babuşcă! A venit Babuşcă, se ridică un cor de strigăte, cînd Babuşcă îşi făcu apariţia pe ponton. — Unde-i Scatiul? Scatiul unde e? Parcă speriat de pădurea de mîini care se agita din barcă spre el, Babuşcă ridică din umeri. — Scatiul? Păi, nu este aici? În clipa aceea o fetiţă mică de o şchioapă şi cîrnă se apropie de el, ţinînd palma streaşină la ochi, din pricina soarelui care o orbea. —  Îl cauţi pe Scatiul, Babuşcă? Babuşcă se aplecă spre ea: — Da… L-ai văzut? Fetiţa continua să se apere cu palma de soare: — Nu este aici, Scatiul… A plecat! — Cînd? — Mai adineauri. — L-ai văzut tu? — Da, continuă fetiţa. Au venit doi oameni cu o arcă din aia care vîjîie… Şi adăugă, întorcîndu-se şi arătînd cu mîna spre cabina de lucru acoperită în verde… Scatiul era acolo, înăuntru… L-au luat de acolo, l-au urcat în barcă şi au plecat. Ochii verzi ai lui Babuşcă străluceau puternic. — Păi de ce spui „Ciufule“ că l-au luat? Poate că Scatiul a plecat singur… Or fi fost careva de la NAVROM?! Fetiţa era poreclită „Ciufu“ din pricina nasului ei cîrn. — Nu, protestă fetiţa, punînd din nou mîna streaşină la ochi… îl ţineau strîns de mîini. Dintr-o parte şi de alta… Uite aşa… Şi fetiţa îl prinse pe Babuşcă de braţ. — Şi ce culoare avea barca? o întrebă repede Babuşcă. Albă şi cu ancoră albastră zugrăvită pe bot? — Chiar aşa, întări fetiţa. Acum, pentru Babuşcă era limpede. Scatiul fusese înhăţat de oamenii domnului Fridrich. — Şi încotro au luat-o? întrebă din ce în ce agitat Babuşcă, arătînd spre vasul fluvial care se apropia. — Într-acolo. Fetiţa se întoarse şi întinzînd braţul arătă în partea cealaltă, undeva departe, pe Dunăre, spre nişte păduri de sălcii învăluite în ceţuri. — Ba într-acolo…. O mirare fără de margini se zugrăvi pentru o clipă pe faţa lui Babuşcă., — Spre Dunărea veche! Asta-i buna! Murmură. Ce să caute acolo? Călătorii se lămuriseră, în sfîrşit, că discuţia dintre Babuşcă şi fetiţă nu îl făcea pe Scatiul să răsară din pămînt şi hărmălaia reîncepu. Vasul fluvial era aproape. Sirena suna fără încetare, puternic şi răguşit. Părăsind-o pe fetiţă, Babuşcă sări în barcă urmat de Spic, a cărui apariţie făcu să fie în mahună o tăcere mormîntală. — Hei, măi nene, strigă Babuşcă instalîndu-se la cîrmă şi ridicînd lopata, care ştii să tragi la rame, ori la vîsle!  Un vlăjgan înalt şi deşirat, îmbrăcat în salopetă decolorată de soare, cu cizme de cauciuc în picioare se ridică de undeva din barcă şi, făcîndu-şi loc printre călători, se aşeză din nou, scuipă în palme şi apucă vîslele. — Vezi-ţi de treaba ta, Babuşcă, strigă el, afundînd vîslele în apă! Pornim! În scurt timp, mahuna acostă la „Vulturul” în mers şi pasagerii începură să părăsească barca, urcînd pe puntea vaporului.   Tocmai în clitpa aceea, căpitanul vasului coborî din cabina de comandă şi se apropie de scară. — Noroc, Babuşcă! îi strigă făcînd un semn prietenos cu mîna băiatului din barcă… Singur? Dar ce s-a întîmplat? Unde-i Scatiul? — A plecat azi dimineaţă spre Dunărea veche, răspunse Babuşcă. Mă aşteaptă acolo. Mă luaţi şi pe mine, tovarăşe căpitan? — Te iau, băiete, răspunse ofiţerul, fixîndu-l cu oarecare nedumerire pe Spic. Dar cîinele acesta lup de unde-a mai apărut? Parcă nu-l aveai. — Îl am de-o săptămînă, spuse Babuşcă. Pot să-l iau şi pe el? Căpitanul rîse cu poftă şi-i făcu semn cu mîna să urce pe punte. — Oricum, sînteţi nişte călători clandestini. Urcaţi amîndoi… Ce mi-e unul, ce mi-s doi?!  Şi-apoi se îndepărtă. „Vulturul” prindea viteză. Babuşcă legă mahuna de scara vasului şi, ţinînd cu o mînă pe Spic strîns la piept, se sui pe punte. Peste o jumătate de oră de drum, în faţa lui Babuşcă şi a lui Spic, undeva pe malul Dunării, începură să apară casele unui sat şi cheiul de beton lung şi masiv al unui port. Era portul Dunărea veche. Făcînd o manevră largă în mijlocul Dunării, „Vulturul” se apropie şi acostă încet, încet, la cheiul de beton. Cîţiva călători coborîră grăbiţi pierzîndu-se prin mulţimea de copii care căscau gura pe chei. Undeva, în apropierea pasarelei, cîţiva băieţi, cu mîinile adînc înfipte în buzunarul pantalonilor, ciufuliţi şi arşi de soare, ronţăiau seminţe de dovleac între dinţi, scuipînd cojile de pe chei în Dunăre. — Hei, băieţi! striga Babuşca, aplecîndu-se spre ei peste pasarela vasului. N-a trecut pe-aici o barcă cu motor, albă? Unul dim băieţi, înalt şi deşirat, ca un cocostîrc, îl recunoscu. — Ia uitaţi-vă, cine e pe vapor! exclamă el, ghiontindu-şi prietenul cu cotul. Celebrul Babuşcă din Pradina, care i-a prins anul trecut pe contrabandişti. Cu ce treburi pe-aici oare? — Păi n-auzi ce întreabă? interveni un altul. Caută o barcă cu motor albă. Deşiratul scoase o sămînţă de dovleac din buzunar şi, avzîrlind-o în sus, o prinse cu gura din zbor. — A trecut una acum vreo oră. Erau doi tipi ea. Pe ei îi cauţi? : — Da! Şi încotro au luat-o? se interesă Babuşcă cu sufletul la gură. Lunganul strivi sămînţa între dinţi şi scuipă cojile care zburară rotindu-se ca nişte mici titireze şi aterizară în Dunăre. — Au luat-o pe Dunărea veche, Babuşcă, răspu el şi adăugă, întinzînd braţul spre un pîlc de tufani uriaşi, ce se înălţau întunecaţi şi ameninţători, nu departe pe malul Dunării. — Cred că se ducea la cherhana. Mugetul răguşit al sirenei vasului, care se pregătea de plecare, îi acoperi ultimele cuvinte.. — Mulţumesc, „Cocostîrc”! strigă Babuşcă, făcîndu-i semn lui Spic să-l urmeze. Nici o grijă, dau eu de ei! — Drum bun, vere! Vasul se îndepărta de mal. Babuşcă traversă puntea vasului şi luîndu-l pe Spic în braţe, cobori scara de fier şi sări în barcă. „Vulturul” prindea viteză. Stropi spumaţi şi grei ţîşneau de sub botul ascuţit al mahunei şi şfichiuiau aerul, stropindu-l pe Babuşcă şi pe Spic cap pînă în picioare. Barca pendula ameninţător pe uriaşul pod verde şi străveziu stîrnit de înaintarea vasului, cînd depărtîndu-se, cînd izbindu-se cu un zgomot surd, de pîntecul masiv, de fier, al „Vulturului”. — Atenţie, Babuşcă, strigă căpitanul vasului, apărînd pe neaşteptate pe punte, deasupra băiatului. Vezi să nu nimereşti sub vas. Gata? Ne părăseşti? Babuşcă începu să dezlege barca. — O iau pe Dunărea veche, tovarăşe căpitan. Am treburi pe-acolo, răspunse băiatul. Mulţumesc şi drum bun! — Drum bun, băiatule! Și salutări Scatiului! Peste o clipă, barca se zbătea singură în mijlocul Dunării, cînd apărînd, cînd dispărînd, într-un clocot infernal de valuri înspumate. Babuşcă se repezi la vîsle. După o jumătate de oră, tăind Dunărea în curmeziş, pătrundea cu barca în Dunărea veche, vîslind prin umbrele întunecate şi ameninţătoare ale tufanilor gigantici. Canalul acesta, care fusese odată străvechea matcă Dunării, avea ceva ciudat şi neliniştitor în el. Din pricina întunericului aşternut în jur de umbrele uriaşilor tufani, ale căror crengi se încolăceau deasupra canalului ca nişte şerpi albi şi groşi, apele căpătau reflexe violent-albastre, ca de cerneală. Un vuiet uşor, surd şi obsedant, asemenea unui descîntec, plutea în văzduh. Păsări nevăzute foşneau printre tufişuri. Babuşcă vîslea încordat, aruncîndu-şi mereu privirile în spatele său. Aşezat pe picioarele din spate în fundul bărcii, Spic stătea încremenit azvîrlindu-şi cînd ureche, cînd cealaltă ureche în văzduh. Asculta. Brusc ieşind de sub umbra tufanilor, barca ţîşni într-o explozie solară, care îi orbi pentru cîteva clipe pe amîndoi. Dunărea veche îşi schimbase înfăţişarea: o întinde nesfîrşită de ape alburii-albastre, brăzdate ici-colo de verdele crud, delicat al sălciilor pletoase. Şi peste tot, în lumina orbitoare a soarelui, pîlcuri de trestii scînteiau ca nişte săbii de argint. Păsări fumurii, pătate cu galben, se arcuiau ici, colo, agăţate de malurile de catifea neagră a păpurişurilor. Deodată, Babuşcă simţi cum Spic se încordează, ciulindu-şi urechile amîndouă. Dădu drumul la vîsle şi, întorcînd fulgerător capul văzu, în apropiere de el, barca cu motor a domnul Fridrich, trasă la mal, într-un păpuriş. Pe mal nu se zărea nimeni. Apucînd din nou vîslele, Babuşcă se apropie mal, vîslind uşor, abia auzit. Cînd botul ascuţit al bărcii se izbi de pămînt, Spic făcu o săritură fantastică şi dispăru lungindu-se în păpuriş. Babuşcă îl urmă. Statură o vreme culcaţi unul lîngă celălalt, ascultînd cu urechile ciulite zgomotele din jur. O tăcere adîncă părea să învăluie sălciile. Numaij vîntul îşi strecura din cînd în cînd, ba ici, ba colo, cîte o boare, prin păpuriş, făcînd să moţăie ciucurii adormiţi de catifea. Ridicîndu-se uşor, Babuşcă dădu la o parte păpurişul şi privi: urma de paşi se pierdea şerpuit printre sălcii. — Priveşte, Spic, şopti Babuşcă, întorcîndu-se spre cîinele-lup care apăruse lîngă el. Vezi urmele întipărite în mîl? Scatiul a trecut pe-aici… Astea sînt urmele celorlalţi doi… Le vezi?. Spic clipi din ochi în semn că a înţeles. Apoi, mirosind urmele, se avîntă înainte printre sălcii. Babuşcă o porni la fugă după el…. Ocoleau sălciile, săreau peste trunchiurile uscate, prăbuşite în mîl, străbăteau perdelele încîlcite de lăstăriş, se înfundau înotînd din greu prin fîşii de pămînt mocirlos, pline de cioburi, de scoici şi de cochilii de melci. Urmele şerpuiau mereu, pierzîndu-se în baltă, din ce în ce mai adînc. Deodată, dînd Spic, lăsîndu-l cu mult în urmă pe Băbuşcă, ţîşni ca un fulger de sub o salcie pletoasă, se opri brusc, ca împuşcat, lăsîndu-şi toată greutatea pe picioarele sale din spate. Falsul şofer şi „Slăbănogul” veneau spre el, din direcţia opusă, pălăvrăgind bine dispuşi între ei. Dînd cu ochii de Spic, falsul şofer holbă ochii la el şi după o clipă de uluială îşi smulse revolverul din buztunar şi strigă: — Miliţia! Înapoi, Bijule! înapoi! Şi, răsucindu-se pe călcîie, o luă la fugă, urmat în aceeaşi clipă de Biju. Din cîteva salturi dispărură în pădurea de trestii. Spic zbură pe urmele lor. — Spic! Încotro, Spic? strigă neliniştit Babuşcă, apărînd de după o salcie. Or să te împuşte! Înapoi! Dar era prea tîrziu. Spic dispăruse. Undeva în adîncul trestiişului răsunau foşnete puternice, trosnetul trestiilor rupte şi nişte strigăte înăbuşite. Păsări se înălţau în văzduh, ţipînd speriate. Apoi, deodată, o împuşcătură de revolver cutremură văzduhul. Băiatul simţi că inima i se face cît un purice. Dar în trestiiş lupta continua. Babuşcă auzea, din cînd în cînd, mîrîitul furios al lui Spic şi strigătele celor doi răufăcători. O nouă împuşcătură răsună. Apoi se făcu tăcere. O linişte grea, ca de plumb, învălui trestiişurile. Păsările coborau. Ascuns după frunziş, Babuşcă stătea încremenit, neştiind ce să facă. Dar, deodată, trestiile începură să foşnească şi siluetele celor doi răufăcători se conturară printre tulpinile înalte şi fragile. Babuşcă tocmai se pregătea să o ia la picior, cînd observă că falsul şofer şi „Slăbănogul" părăseau trestiişul cu mîinile ridicate deasupra capului. Cu camaşa sfîşiata, cu pantalonii sfîrtecaţi în mari hălci de pînză, însîngeraţi, ei păşeau cu privirile aţintite în pămînt. „Slăbănogul”, urmat de falsul şofer, ieşi din trestiiş, îşi aruncă o clipă privirea peste umăr şi-apoi o rupse la fugă. Dar nu făcu nici trei paşi, cînd Spic, răsărind pe neaşteptate din stufăriş, îl ajunse din urmă şi îl doborî la pămînt, sărindu-i în spate. Mîrîind, aratandu-şi colţii ascuţiţi şi înspăimîntaţi, Spic făcu pe Slăbănogul se ridice în picioare. Apoi se prefăcu ca vrea sa-l înşface din nou. „Slăbănogul” ridică repede mîinile deasupra capului şi îl urmă pe Spic, care îl conduse la complicele său. După ce dădu roată celor doi raufăcători, convingîndu-se că totul e în regula, cîinele-lup lătră de cîteva ori la ei, invitîndu-i să-l urmeze. Ţinînd mereu mîinile ridicate deasupra capului şi aruncind priviri fioroase unul către celălalt, falsul şofer şi Biju se apropiară, conduşi de Spic, de salcia pletoasă după care se afla ascuns Babuşcă. Băiatul le ieşi în întîmpinare…. Spic se aşeză pe picioarele din spate şi, privind pe băiat, clipi de cîteva ori din ochi, ca şi cum i-ar fi spus: — Poftim… ţi i-am adus, Babuşcă. Babuşcă îşi vîrî mîinile în buzunare şi îi măsură din cap pînă în picioare, pe cei doi indivizi, cu un aer de dispreţuitor. — Îl caut pe Scatiul, prietenul meu, le spuse el. Unde l-aţi dus? Falsul şofer făcu un gest cu mîna lui însîngerată: — Habar n-am despre ce vorbeşti, băiete! Spic mîrîi şi se ridică uşor pe picioarele din spate: — Dar astîmpără-l odată pe cîinele ăsta din Basckervile! gemu el. Uite în ce hal ne-a adus! Babuşcă îl fixă cu ochii lui somnoroşi. — Păi ce-ai fi vrut matale, nene? Să se lase împuşcat de dragul vostru? „Slăbănogul” îşi aşeză mîiniile pe creştetul capului. — De ăştia doi tot nu scăpăm, se adresă el cu ciudă. Mai bine să-i spunem unde se află Scatiul şi să ne lase în pace. Falsul şofer îşi muşcă buzele şi, după ce se gîndi cîteva clipe, adaugă: — Eşti singur, băiatule? — Da! — Nu eşti însoţit de nici un miliţian? — Nu. Sînt singur. — Bine, făcu falsul şofer. Atunci vino cu mine! Şi, făcîndu-i semn cu capul lui Babuşcă să-l urmeze, se întoarse şi o porni la drum, împreună cu Slăbănogul. Babuşcă şi Spic o porniră pe urmele lor. După ce străbătură o pădurice cu sălcii rare, pe jumătate uscate, ajunseră pe malul unui canal. O barcă era trasă la mal, cu lopeţile ude, strălucind în soare, aşezate în ea. Falsul şofer arătă spre barcă: — L-am transportat pe Scatiu, cu barca aceasta la „Casa prisăcarului”, unde îl aşteaptă domnul Fridrich… Adineauri am coborît din ea… Babuşcă îşi aruncă privirea spre vîslele care mai picurau încă. — Te cred, nene. Şi e departe casa asta? Falsul şofer întinse mîna însîngerată şi arătă undeva în depărtare pe canal. — Cam la un kilometru de-aici… Aşezată pe un grind mare… Dacă o să dai cumva cu ochii de domnul Fridrich, nu te-am văzut şi nu ne-ai văzut, băiete! Ai priceput chestia? Babuşcă sări în barcă urmat de Spic şi, apucînd lopeţile, îi fixă pe cei doi, cu ochii lui verzi şi strălucitori ca de pisică. — Am priceput, nene! Dar urcaţi-vă amîndoi barcă! Falsul şofer protestă mînios: — Eşti nebun, băiete? Vrei să ne împuşte domnul Fridrich? Babuşcă se întoarse liniştit spre Spic şi îi spuse: — Spic, vrei să-i aduci în barcă? Mai înainte ca Spic să fi avut vreme să schiţeze o singură mişcare, cei doi răufăcători săriră în barcă şi se aşezară repede jos. Babuşcă înfundă vîslele în apă şi barca porni. După ce lopătă în tăcere, vreme de un sfert de ceas, prin stufărişurile şi sălciile care încercuiau canalul, Babuşcă trase barca lîngă un trunchi gros şi uscat de salcie, jumătate răsturnat în apă. — Urcaţi-vă pe trunchi şi aşteptaţi-mă aici, nene, spuse el, pe un ton poruncitor celor doi, arătînd cu mîna spre trunchiul uscat. Dacă nu m-aţi tras pe sfoară vin să vă iau de-aici împreună cu Scatiul. Nu încercaţi să părăsiţi salcia înot, că o să vă încurcaţi în nuferi şi o să vă înecaţi… Strivind o înjurătură între dinţi, falsul şofer sări pe trunchiul uscat şi îl ajută pe „Slăbănog” să se caţere pe lîngă el. Babuşcă îl privi o clipă. — Aţi priceput cum vine chestia, nene. Nu-i aşa? Şi împinse barca de lîngă trunchiul uscat. — Lasă că te fac eu să joci ca ursul… scrîşni falul şofer, privind în urma lui Babuşcă şi a lui Spic care se îndepărtau de barcă, în vreme ce îşi sfîşia poala cămăşii, bandajîndu-şi mîna… — Şi-acum, ce facem? mîrîi „Slăbănogul”, cercetînd trunchiul pe care îl avea sub picioare. Ne apucăm de pescuit? Falsul şofer îşi înodă bandajul ajutîndu-se cu dinţii şi apoi scoase un mic aparat de radio-emisie-recepţie pe care îl avea în buzunarul de la spate. — Noroc că puştiului nu i-a trecut prin minte că avem un aparat de radio, spuse el, începînd să manevreze greoi butonul cu mîna lui bandajată, în vreme ce repeta în aparat: — Alo… Aici „Pelicanul”… „Pelicanul” caută „Flamingo”… Treci pe recepţie… Aici „Pelicanul”… Un bîzîit uşor, imperceptibil, se auzi în aparat şi apoi răsună vocea puternică, frumos timbrată a domnului Fridrich. — Aici „Flamingo”. Am intrat pe recepţie… „Pelicanule” te ascult… Falsul şofer apropie aparatul de buze: — Unul din băieţi se îndreptă cu barca spre dumneavoastră. — Care? Cel de-al doilea? Roşcovanul acela cu ochi de pisică? — Da. Este însoţit de un cîine-lup extrem de periculos. — Un cîine poliţist? răsună vocea domnului Fridrich în aparat. — Mai rău. Cîinele din Basckerville în persoană… răspunse repede, în aparat, falsul şofer. Sîntem sfîşiaţi din cap pînă în picioare. — Unde vă aflaţi? — Cocoţaţi pe trunchiul unei sălcii uscate, în mijlocul canalului. — Bine. Lichidez povestea cu puştiul, şi trec să vă iau… — Nu poate să se ocupe „Cardinalul” de el, domnule? — „Cardinalul” bănuieşte că inginera pe care am luat-o ca ostatică este un agent al securităţii, răsună, rece, în aparat vocea domnului Fridrich. A plecat la Tulcea să culeagă informaţii. Aşa că vă rog să aveţi răbdare, domnilor. Aici „Flamingo”… Am terminat.! Un declic răsună în aparat. Vocea domnului Fridrich se stinse. În vremea aceasta, Babuşcă lopăta de zor. După un cot al canalului, răsări în faţa bărcii spinarea uriaşă a unui deal, învăluit într-o ceaţă albastră şi uşoară. Sus, în vîrful grindului, Babuşcă zări o casă uriaşă şi mohorîtă de lut, acoperită cu stuf. Jur-împrejurul ei se vedeau o puzderie de căsuţe de lemn, pătrate, cocoţate în vîrful unor pari, şi care coborau în cascadă panta dealului spre canal. Erau stupii. Babuşcă înţelese că în faţa lui se află „Casa prisăcarului”. Cu capul întors spre ea, încordat, Babuşcă vîsleşte uşor. O linişte adîncă, parcă de început de lume, învăluia grindul. Prin vălătuci subţiri de ceaţă care se zdrenţuiau deasupra lui, atîrnau pe o frînghie cîteva cămăşi şi un cearşaf puse la uscat. Nicio mişcare. Învăluită într-o umbră adîncă, casa, cocoţată în vîrful dealului, pare să îl privească cu ochi răi şi sticloşi. Babuşcă trase barca la mal şi sări pe uscat, urmat de Spic. Încet, încet, strecurîndu-se printre stupi şi bălării în zumzetul vesel al albinelor care zburau de jur-împrejur, Babuşcă urcă dealul şi se apropie de casă. Cînd ajunse aproape de ea, auzi deodată la spatele lui mîrîitul puternic al lui Spic. Se trînti fulgerător pe burtă, în mijlocul unor tufe de mărăcini. Spic se ghemui şi el la pămînt şi rămase nemişcat cu botul pe labe. În casă, nicio mişcare. Numai zgomotul straniu şi obsedant al albinelor, ce scînteiau ici colo în soare, învăluia grindul. — Hei, Spic! îi şopti Babuşcă, întorcînd capul spre el. Du-te de vezi despre ce este vorba! Cîinele-lup se ridică în picioare şi, după ce cercetă cîteva clipe cu privirea ferestrele mohorîte ale casei, se strecură, uşor ca o umbră, printre tufele dese de mărăcini. Ajuns în dreptul uşii se înălţă, sprijinindu-se cu picioarele de ea şi, împingînd-o, sări fulgerător într-o parte. Uşa groasă de lemn se întredeschise, cu un scîrţîit uşor. Spic aşteptă nemişcat, cu muşchii încordaţi, gata să sară. Apoi, încet, încet, uşa se închise din nou. Spic se apropie din nou de ea şi, împingînd-o cu laba, se strecură în casă. Trecură cîteva clipe. Apoi, deodată, Babuşcă auzi undeva în casă lătratul puternic şi vesel al lui Spic. Ieşi din ascunzătoare şi, în cîteva salturi ajungînd la uşă, pătrunse în fugă în casa prisăcarului. În tindă, în faţa unei sobe de cărămidă, cu pereţii de lut coşcoviţi, Spic se învîrtea lătrînd în jurul unui om bătrîn, trîntit la pămînt, cu mîinile legate la spate şi cu un căluş în gură. Era prisăcarul. La intrarea lui Babuşcă, bătrînul ridică capul spre el şi îngăimă, cu gura astupată de căluşul de cîrpă, cîteva sunete fără noimă. Băiatul înţelese că bătrînul îi cerea să îl dezlege. Îngenunche lîngă el şi îi dezlegă mîinile prinse într-o sfoară lucioasă şi subţire care aproape că îi intrase în carne. Văzîndu-şi odată mîinile libere, bătrînul îşi smulse căluşul din gură şi se ridică în picioare. — Ai sosit la ţanc, băiete! îi spuse el lui Babuşcă, pocnindu-şi încheieturile amorţite ale mîinilor. Aş fi putut să zac aici chiar şi o săptămînă! Babuşcă se ridică, la rîndul lui, şi îl privi mirat: — Dar ce s-a întîmplat? Spic se aşeză pe picioarele din spate şi ascultă. — Ce să fie? Necazul, continuă bătrînul, bătîndu-se cu palmele peste buzunare şi căutîndu-şi pesemne ţigările… A dat peste mine un oarecare domn Fridrich, însoţit de doi haidamaci… Babuşcă ciuli urechile. — Nu era şi un băiat cu ei?. Descoperind ceea ce căuta, bătrînul se repezi la masa simplă de lemn, ce se afla în mijlocul încăper şi pe care se afla un pachet de ţigări şi un chibrit. — Ba era, continuă prisăcarul scoţînd o ţigară din pachet şi aprinzînd-o. Un băiat şi o femeie… — Tovarăşa ingineră? — Păi, ştiu eu dacă era ingineră? O fi fost, dacă zici. Dar de unde o cunoşti? — De la staţia de pompare din pădurea Teregova. Bătrînul trase repede un fum de ţigară: — Şi băiatul ţi-e prieten? Pe el îl cauţi? Babuşcă îl fixă pe bătrîn pe sub pleoapele lui somnoroase. — Da, se numeşte Scatiul… — Aşa, aşa, făcu bătrînul. Scatiul îi spunea şi domnul Fridrich ăla… Au plecat cu toţii mai adineauri, după ce m-au legat fedeleş… — Nu ştii, cumva, încotro au luat-o? Bătrînul prisăcar păru să se gîndească o clipă: — Îi tot auzeam vorbind de un şlep… Pleoapele lui Babuşcă se ridicară fulgerător şi ochii lui verzi, piezişi, străluciră puternic. — De un şlep părăsit? — Aşa, aşa! întări bătrînul, scuturînd scrumul ţigară în gura cuptorului. Şi parca am mai auzit ceva despre o pisică. Babuşcă îl privi uimit, cu gura uşor întredeschisă. — Şlepul părăsit de la „Cotul pisicii”? — E un şlep acolo? Babuşcă se întoarse spre Spic şi îi spuse hotărît: — Să mergem, Spic! Ştiu unde l-a dus dom Fridrich pe Scatiu. Dar Spic se ridică în picioare.  În clipa aceea, bătrînul prisăcar, alb la faţă şi azvîrlind ţigara din mînă, se năpusti ca un nebun în încăperea alăturată. Babuşcă îl auzi trăgînd un sertar şi răscolind nişte hîrtii. — Bandiţii! Blestemaţii! striga bătrînul cu un glas înăbuşit de furie, făcîndu-şi reapariţia în încăpere şi repezindu-se la o puşcă de vînătoare, ce atîrna fixată într-un cui pe perete… Mi-au luat toţi banii! Tot avansul pe care l-am primit de la CENTROCOOP pentru miere… Babuşcă îl privea nemişcat. — Cine vi i-a luat? Domnul Fridrich? — Aş! strigă bătrînul, frîngînd puşca în două şi deschizînd încărcătorul… „Chioru” ăla şi „Ciupitu“ ăla de vărsat au făcut-o… Dar las’ că le pun eu pielea pe băţ… Să mergem, băiete! Să mergem! Şi bătrînul prisăcar, închizînd puşca la loc, se repezi, val-vîrtej, afară din casă. Babuşcă şi Spic îl urmară. Însoţiţi de bătrînul prisăcar care înjura şi blestema întruna, ajunseră la barcă. — Încotro o luăm? se interesă ceva mai potolit prisăcarul. Înapoi spre Dunărea veche? Babuşcă tresări uşor şi-l privi cu coada ochiului, în timp ce se juca cu urechile lui Spic. Dacă bătrînul zăcea legat în casă, se gîndi ei, de unde ştia că am venit dinspre Dunărea veche? Dar adăugă, îndată, cu voce tare: — Nu, o luăm de-a dreptul pe canal, prin baltă. Pe Dunărea veche ar fi să ocolim prea mult. Şi aşa, ajungem tocmai la noapte la „Cotul pisicii”. — Fie, băiete! spuse bătrînul prisăcar suindu-se în barcă şi rezemînd puşca de vînătoare undeva lîngă el. Cunoşti mai bine ca mine socotelile pe-aici. Hai, urcă şi să-i dăm bătaie! Spic sări de pe mal drept în mijlocul bărcii. Babuşcă făcu vînt bărcii de la mal cu piciorul şi se aşeză la vîsle. Uriaşa barcă se răsuci în loc şi-apoi se avîntă, în plescăitul vesel şi zgomotos al vîslelor pe canal. Prisăcarul scoase o altă ţigară din pachet şi o aprinse. — Spuneai că femeia este ingineră, continuă într-o doară bătrînul, azvîrlind chibritul în apă, nu-i aşa, băiete? Babuşcă vîslea, uşor încordat. — Da, ingineră. Tovarăşa ingineră. Bătrînul îl fixă pe Babuşcă cu ochii lui cafenii, străbătuţi de vinişoare roşii. — Vrei să-ţi spun ceva? Să ştii că nu este ingineră. Babuşcă se prefăcu mirat la culme. — Zău, nene? Nu e? Dar ce e? Bătrînul se aplecă cu un aer misterios spre el: — Ştii ce e? E de la miliţie. L-am auzit pe domnul Fridrich cînd vorbea cu ea… Recunoscuse femeia treaba aceasta, pe cinstea mea. Babuşcă lăsă să-i scape vîslele din mînă de uimire. — Formidabil, nene! De la miliţie? Şi tot satul care o cunoaşte de trei ani… Bătrînul îşi muşcă buzele: — De trei ani, zici? — Ce-o să se mai mire tata, cînd o să-i spun că tovarăşa ingineră este de la miliţie! N-o să mă creadă. N-o să mă creadă. Păi spune şi matale, nene, e de crezut? Bătrînul ridică puşca şi o rezemă de genunchi, cu ţeava îndreptată spre Spic. — Domnul Fridrich îl tot descosea pe Scatiu, prietenul tău, în legătură cu o şalupă militară. Am înţeles, din ce vorbeau, că aţi fost împreună cu militarii aceia? Babuşcă se opri din nou din vîslit şi, după ce se gîndi cîteva dipe, ridică nedumerit din umeri: — Militari? Care militari, nene? Observă cum degetele bătrînului trag uşor piedica de la armă. Apoi bătrînul ridică brusc capul şi îl privi e Babuşcă drept în ochi. — Dar cîinele acesta lup, de unde îl ai, băiete? Babuşcă se uită lung la omul din barcă pe sub pleoapele lui somnoroase. — Vorbiţi de Spic? întrebă el rîzînd. Îl am de la nişte grăniceri, răspunse Babuşcă, continuînd să tragă uşor la rame. Spuneau că l-au reformat. Şi, ca să nu-l împuşte, mi l-au dat mie. Uitaţi-vă ce rană are la piept… Bătrînul prisăcar fixă cîteva clipe cicatricea enormă, ce se contura pe pieptul cîinelui-lup. — Încep să te cred, băiete, spuse bătrînul dînd din cap şi rezemînd ţeava puştii de marginea bărcii. Ceea ce nu înţeleg este de ce a şters-o domnul Fridrich atît de repede la venirea ta… Babuşcă îl privi cu gura căscată şi se opri din vîslit. — Cum adică… ştia că vin? — Avea un fel de radio la el şi-a vorbit cu doi indivizi care îi comunicau că i-ai lăsat pe un trunchi de salcie în mijlocul canalului, undeva spre Dunărea veche. Babuşcă se plesni cu palma peste frunte. — Aveau un aparat de radio! — Pesemne, continuă bătrînul prisăcar… Dar mai înainte ca domnul Fridrich să-mi părăsească casa, a mai fost un bărbat chel şi cu ochelari, cărora toţi îi spuneau „Cardinalul”. „Ei drăcie! gîndi Babuşcă, începînd să tragă vîrtos la rame, eram cît pe-aici să cred că bătrînul este „Cardinalul". Desigur că a ştiut că vin dinspre Dunărea veche odată ce a ascultat discuţia prin radio” şi adăugă cu voce tare: — Cine era „Cardinalul”, nene? Batrînul prisăcar ridică din umeri. — Nu ştiu. Cu o oră înainte de sosirea ta, a plecat la Tulcea… să se intereseze de femeia aceea frumoasă. Să-ţi spun drept, nici eu nu cred ca este de la miliţie. Babuşcă trăgea vîrtos la rame. — Păi, eu ce-ţi spuneam, nene, că e? Bătrînul prisăcar se aplecă cu blîndeţe spre Spic gata să-l mîngîie.. Spic mîrîi uşor, deschizîndu-şi colţii albi şi ascuţiţi. Bătrînul prisăcar îşi retrase mîna fulgerător, ca muşcat de şarpe şi rîse cu voioşie. „ — Cîinii poliţişti asta ştiu: sa muşte şi sa sfîşie. Asta este meseria lor, băiete. — Spic e un cîine foarte bun! îi luă apărarea lui Spic Babuşcă, trăgînd din ce în ce mai repede la rame în vreme ce gîndea: abia aştept sa îl scot pe Scatiu din încurcătură şi să mergem împreună cu batrînul prisăcar la nenea V’lad… O să afle cum arată „Cardinalul" despre care vorbea pe puntea şalupei… După cîteva ore de drum de-a lungul unor canale care se întortocheau mereu în adîncurile stufărişurilor şi pădurilor de sălcii, barca, condusă de Babuşcă, ieşi pe Dunăre. Înserarea învăluia treptat, treptat Dunărea într-o pulbere cenuşie. Nicio adiere de vînt. Apele Dunării păreau o întindere nesfîrşită şi strălucitoare de mercur, în care un amurg însîngerat, strivit de un nor negru, lăsa să cadă ultimele picaturi de sînge. — Acolo este „Cotul Pisicii” şi şlepul de pe Iimba de nisip, spuse Babuşcă, ridicîndu-se în picioare şi arătîndu-i cu braţul bătrînului prisăcar o mare roşie, forescentă de aburi. Bătrînul prisăcar luă puşca rezemata de margii bărcii şi îi trase cocoaşele, unul după altul. — Dă-i bătaie, băiete! O să le arăt eu trîntorilor ce înseamnă să fure mierea albinelor. Babuşcă vîslea cu privirea aţintită spre bătrînul prisăcar. — De ce-o fi mîrîind Spic la el? se întrebă el, deodată, in gînd. Nu-i semn bun, deşi bătrînul pare om de treabă… În clipa următoare Babuşcă întoarse capul. Zări silueta întunecată a şlepului, ca o pată de-a curmezişul Dunării, cu botul înfipt adînc în nisip. Acum vîslea din ce in ce mai uşor. Lopeţile se roteau în văzduh şi coborau, abia ciupind apa. Colosul întunecat din tablă de fier se apropia. Acum era aproape. Şi, deodată, scara lui de fier, care ducea pe punte răsări în faţa bărcii. Babuşcă împinse barca spre scara de fier şi, prinzîndu-se cu o mînă de ea, instală cu mîna cealaltă încet, uşor, abia auzit lopeţile în barcă. Dunarea clipocea sub barcă. Babuşcă legă mahuna de o treaptă de sus a scării de fier şi îi făcu semn bătrînului prisăcar să îl urmeze. Sări pe scară şi începu să se caţere spre puntea şlepului. Bătrînul trecu pe lîngă Spic şi sări, cu puşca în mînă, pe scară, prinzîndu-se cu mîna din cauza întunericului de nodul făcut în fluture de Babuşcă. Nodul se desfăcu şi mai înainte să se prăvălească în Dunăre, bătrînul reuşi să se prindă de o treaptă a scării de fier. Din capătul scării, Babuşcă scoase un strigăt înăbuşit. Purtată de curent, barca în care se afla Spic se desprinse de lîngă şlep, se îndepărtă şi, în curînd, dispăru înghiţită de întuneric. Bătrînul prisăcar urcă scara, vru să-i spună ceva lui Babuşcă, dar acesta îi făcu semn să tacă. Oricum, Spic nu mai putea fi ajuns din urană şi nici găsit. Babuşcă se strecură de pe scară pe puntea şlepui învăluit într-un întuneric adînc. Bătrînul prisăcar, cu puşca în mînă, îl urma. Deodată, Babuşcă se opri. Ochii lui verzi ca de pisică străluceau în întuneric. — Ce s-a întîmplat, băiete? îl întrebă în şoaptă bătrînul prisăcar, aplecîndu-se încet la urechea băiatului. Babuşcă nu răspunse. Se aplecă şi, pipăind cu mîna în jur, descoperi o pietricică. O ridică şi o azvîrli undeva jos, în faţa lui. O clipi două nu se auzi nimic, apoi zgomotul făcut de căderea pietrei răsună undeva jos, în adîncul şlepului. — Nu s-a întîmplat nimic, nene, răspunse Babuşcă în şoaptă. Era să ne rupem gîtul… E un şlep de cărbuni deschis la mijloc. Vrei să-mi dai puşca, nene? Bătrînul îi împinse puşca. Luînd puşca pe pipăite din mîna bătrînului, Babuşcă înlătură ca un orb cu patul puştii marginea deschizăturii şi o porni mai departe. — Ţine-te după mine, nene… Străbătură încet, încet, partea şlepului învăluită întuneric. Deodată, în faţa celor doi răsări silueta întunecată a unei cabine uriaşe. Apropiindu-se de ea, Babuşcă începu să pipăie pereţii şi descoperi o uşă. Înapoie puşca bătrînului şi împinse uşor uşa cu mîna. Uşa se deschise, scîrţîind din balamalele ei ruginite. Linişte. Nici o mişcare. Numai clipocitul tainic şi misterios al apelor Dunării. Babuşcă pipăi cu piciorul golul de întuneric din faţa sa. O scară de fier cobora perpendicular în adîncul şlepului. Babuşcă se prinse de ea şi începu să coboare în bezna de sub el. Bătrînul prisăcar îl urmă, lovind din cînd în cînd cu ţeava puştii treptele de fier, care scoteau de fiecare dată un zumzet ciudat. Ajuns jos, Babuşcă sări uşor de pe ultima treaptă şi rămase nemişcat, cu urechile ciulite. O linişte adîncă, străbătută de un miros greu de mucegai plutea în încăpere. Nici o mişcare. Bătrînul prisăcar coborî la rîndul său scara de fier şi, sprijinindu-şi puşca de vînătoare sub braţ, scăpără un chibrit. La flacăra tremurătoare a chibritului, Babuşcă întrezări undeva, în mijlocul încăperii, o măsuţă de lemn pe care se afla o lampă de gaz. — Este o lampă acolo, îi şopti el bătrînului prisăcar, apucîndu-l de braţ şi arătîndu-i lampa care sclipea rubiniu în lumina pîlpîitoare a chibritului. Bătrînul prisăcar se aproipie de măsuţă, rezemă puşca de ea şi, aprinzînd lampa, o ridică deasupra capului. — Priveşte, nene, un aparat de radio, aproape că strigă Babuşcă, repezindu-se la măsuţă şi arătîndu-i bătrînului un aparat de radioemisie aşezat pe masă. — Îl cunosc, este al domnului Fridrich. — Va să zică am dat de urma lor, spuse cu un aer mulţumit bătrînul, rotind lampa deasupra capului. Dar nu văd nici o urmă pe care s-o fi lăsat femeia aceea sau prietenul tău, Scatiul. Undeva, în stînga, în lumina slabă a lămpii, apăru conturul unei uşi de fier. — Priveşte, nene: o uşă! strigă Babuşcă. Tovarăşa inginer şi Scatiul or fi dincolo. În clipa următoare, Babuşcă zbură ca un bolid spre uşă şi o deschise, izbind-o de perete. — Scatiule! — Aici sînt Babuşcă! răsună din întunericul încăperii alăturate glasul bucuros al Scatiului. — Şi tovarăşa ingineră? — Este aici, lîngă mine... Bătrînul prisăcar îşi făcu apariţia în pragul uşii ţinînd lampa ridicată deasupra capului. Tînăra femeie şi Scatiul stăteau aşezaţi pe o claie de fîn proaspăt cosit, cu mîinile legate la spate. Babuşca se repezi Ia Scatiul şi, îngenunchind, îi examină legăturile de la mîini, după care se întoarce spre prisacar. — Nu cumva ai un briceag, nene? Batrînul prisăcar vîrî mîna în buzunar şi, scoţînd un briceag i-l aruncă lui Babuşcă. Acesta prinse briceagul din zbor. Peste cîteva clipe, Scatiul şi tînăra femeie se ridicau în picioare. — Trebuie să fugim, spuse tînăra femeie cu o voce gîtuită de emoţie. Domnul Fridrich şi cei doi complici ai săi pot să pice din clipă în clipă… Şi adăugă, privind spre bătrînul prisăcar. V-am lăsat legat cobză în tinda casei dumneavoastră. Îmi închipui că tot Babuşcă v-a eliberat. — Da, tovarăşă inginer, răspunse bătrînul. Dar ticăloşii mi-au furat arvuna pe care o primisem de la Centrocoop, pentru miere. Aşa că l-am însoţit pe Babuşcă să pun mîna pe ei şi să-mi iau banii înapoi. Tînăra femeie îl privi mirată: — Vreţi să vă bateţi singur cu trei bărbaţi vînjoşi şi înarmaţi pînă în dinţi? Pesemne că vă arde de glumă... Bătrînul o privi drept în ochi: — Şi ce altceva am putea face? — V-am spus: să fugim, continuă tînăra femeie întorcîndu-se spre Babuşcă. Aţi ajuns aici într-o barcă, nu? Babuşcă ridică posomorît din umeri: — Nu avem nicio barcă. S-a dezlegat şi a luat-o pe Dunăre cu Spic cu tot… — L-ai pierdut pe Spic? strigă Scatiul. Tînăra femeie îşi trecu uşor palma peste fruntea ei îmbrobonită de sudoare. — Doamne, dumnezeule, sînt pierdută. Nu ştiu să înot. — Băiatul acesta susţine că pe măsuţa de dincolo se află un aparat de radio, spuse bătrînul prisăcar. S-ar putea să obţineţi o legătura cu postul de radio al fermei crescătorilor de vite de pe „Grindul mare”. Într-o jumătate de oră o barcă cu motor rapida a miliţiei ar putea fi aici. Tînăra femeie duse, aproape speriată, mîna la medalionul de aur, pe care-l purta la gît: — Un aparat de radio? Unde? — Dincolo, pe măsuţă… Urmaţi-mă, spuse bătrînul prisăcar, ţinînd lampa aprinsă deasupra capului şi părăsind încăperea. Tînăra inginera şi cei doi băieţi îl urmară. În curînd toţi patru stăteau în jurul aparatului de radio. Ridicînd aparatul de radio, tînăra femeie începu să răsucească la întîmplare butoanele, în vreme ce striga în aparat: — Alo!... Alo!... Miliţia!… Vă rog, răspundeţi!… Alo, ferma de la Grindul mare! Răspundeţi vă rog. Scatiul şi Babuşcă observară ca bătrînul prisăcar fixează cu atenţie degetele fine şi nerăbdătoare ale tinerei femei, care răsucea la întîmplare butoanele aparatului de radio. — Este de prisos, tovarăşă, spuse bătrînul prisăcar, aşezînd lampa aprinsă pe masă. Văd că va pricepeţi la aparate din astea tot atît ca şi mine. În clipa aceea, închizătorul unei arme clănţăni, undeva în întuneric, lîngă scara de fier şi vocea puternică a „Chiorului” tună în încăpere. — Nici o mişcare!… Mîinile sus! Bătrînul prisăcar făcu un salt şi apucă puşca de vînătoare rezemată de marginea mesei. Dar mai înainte ca să aibă vreme să o ridice, o rafală de pistor-mitralieră scăpără în întuneric. Un zgomot infernal făcu să vibreze pereţii din tablă de fier ai şlepului. Bătrînul prisăcar scăpă puşca din mînă şi, bătînd aerul cu mîinile, se prăvăli pe podea. Prin fumul împuşcăturilor care se revărsa ca un nor alb îşi făcu apariţia domnul Fridrich. Tînăra femeie, Scatiul, Babuşcă priveau îngroziţi spre bătrînul prisăcar, care zăcea cu faţa în jos, la picioarele lor. — Doamnă, spuse domnul Fridrich, cu tonul lui rece şi politicos, v-am prevenit că noi nu ucidem pe nimeni, dacă nu este absolută nevoie s-o facem. Şi adăugă cu un uşor dispreţ privind spre bătrînul care zăcea la picioarele lui, cu braţele larg desfăcute: acest bătrîn idiot putea să ştie, la vîrsta lui, ce înseamnă o somaţie… Tînăra femeie se întoarse spre el şi îl fixă cu o privire plină de ură: — Aţi ucis un bătrîn, sînteţi un ticălos fără pereche, domnule Fridrich! Domnul Fridrich îşi muşcă buzele: — Vă repet, continuă el pe un ton uscat. Nu am ucis pe nimeni. Bătrînul s-a sinucis pur şi simplu. Sper însă, că atît dumneavoastră cît şi aceşti doi băieţi isteţi să înţeleagă, în sfîrşit, că nu glumesc. Şi, întorcîndu-se spre scara de fier, adăugă pe un ton poruncitor: Duceţi-i în magazia de dincolo şi legaţi-i bine! După aceea ocupaţi-vă de acest bătrîn. Azvîrliţi-l cu un pietroi atîrnat de picioare undeva, în mijlocul Dunării! „Chioru” şi omul cu faţa vînătă îşi făcură apariţia şi, împingîndu-i pe cei trei în camera alăturată, traseră în urma lor uşa grea şi masivă de fier. Rămas singur, domnul Fridrich scoase un pachet de ţigări din buzunar şi se adresă liniştit prisăcarului care zăcea la picioarele lui: — Comedia s-a terminat. Poţi să te ridici, „Cardinale”. Am avut dreptate?. „Bătrînul prisăcar” se ridică de jos, scuturîndu-şi hainele de praf. — Într-adevăr, Fridrich, bănuiala mea a fost neîntemeiată. Tînăra femeie nu este o agentă a securităţii… Habar n-are să mînuiască un aparat de radio-emisie, iar cei doi băieţi nu ştiu, într-adevăr, nimic despre ea. — Să-ţi spun drept, mă bucur, continuă domnul Fridrich, scoţînd o ţigară din pachet şi aprinzind-o la flacăra brichetei. Sînt prea puţine femei frumoase pe lume, ca să fim nevoiţi să le şi împuşcăm. Oricum, inginera şi cei doi băieţi vor depune mărturie că cel poreclit „Cardinalul” este un tip chel, care poartă ochelari, un bărbat în vîrstă de patruzeci, patruzeci şi cinci de ani. Şi adăugă, pe acelaşi ton, privindu-şi ceasul-brăţară: La ora aceasta Reiner trebuie să fie în avion în drum spre Viena. Aşa că vor alerga după un chip care nu există…. — Dispariţia bătrînului prisăcar nu le va da de bănuit? se întrebă „Cardinalul”. Domnul Fridrich chicoti uşurel: — Tot inginera şi cei doi băieţi vor povesti cum bătrînul a fost asasinat sub ochii lor. Vor căuta cadavrul prisăcarului cîteva zile în Dunăre şi-apoi se vor lăsa păgubaşi. Ţi-am pregătit actele false. Morţii cu morţii, vii cu vii. La Bucureşti vei lua legătura cu „Scoţianul”… Ai memorat adresa? — Desigur, Fridrich. Da’ cînd plec? — Mîine dimineaţă, cu vasul fluvial pînă la Galaţi. În vreme ce ei îţi vor căuta cadavrul în Dunăre, vei călători liniştit în tren, spre Bucureşti. „Cardinalul” arătă cu capul spre uşa de fier: — Cînd o eliberezi pe ingineră şi pe cei doi băieţi? — Tot mîine. Bineînţeles, după plecarea vasului fluvial… Le trebuie cîteva ore, pînă să ia legătura cu cei de la miliţie şi să le depene toată povestea. Pînă atunci noi vom fi departe. În clipa aceea, uşa de fier se deschise şi „Chiorul” şi omul cu faţa vînătă îşi făcură reapariţia în încăpere. — I-am legat fedeleş, domnule Fridrich, spuse „Chiorul", închizînd cu grijă uşa masivă. Pe Babuşcă l-am percheziţionat pînă la piele. — Eşti sigur? se interesă domnul Fridrich. — Absolut sigur, interveni „Cardinalul”. Mai adineauri, cînd a eliberat-o pe ingineră şi pe prietenul său, mi-a cerut briceagul. Deci este logic că nu avea unul. Domnul Fridrich îi aruncă o privire severă: — Cei doi băieţi au evadat de cîteva ori, deşi nu era logic să poată să evadeze. De data aceasta, dacă ar reuşi s-o facă, ar fi pentru noi o adevărată catastrofă. Deci să ne destupăm urechile şi să deschidem bine ochii. Şi adăugă întorcîndu-se spre „Chioru” şi omul cu faţa vînătă: În noaptea aceasta veţi sta de pază pe puntea şlepului. E-adevărat că o să vă muşte ţînţarii, dar să ştiţi că poliţia muşcă şi mai tare decît ei… Şi întorcîndu-le spatele, domnul Fridrich deschise uşa masivă de fier şi pătrunse în încăperea alăturată! Undeva, în pîntecul întunecos şi umed al şlepului, la lumina unei lămpi care abia, abia mai pîlpîia, tînăra femeie, Scatiul şi Babuşcă stateau cu mîinile legate la spate, pe claia de fîn, proaspăt cosit. — Doamnă, spuse Fridrich, apărînd în lumina slabă şi pîlpîitoare a lămpii, vă aduc o veste bună. Mîine, atît dumneavoastră, cît şi cei doi băieţi veţi fi liberi. Tînăra femeie îi aruncă o privire sfidătoare. — Am putea crede, domnule, că viaţa şi libertatea noastră depind de dumneavoastră. Să mă simt liberă, chiar dacă mi-aţi legat mîinile la spate? Domnul Fridrich se înclină uşor, ironic: — Ce pot să fac? Între două libertăţi am ales-o deocamdată pe a mea. Mîine după-amiază părăsesc ţara dumneavoastră, şi sper că nimeni să nu mă împiedice s-o fac. Tînăra femeie îl privi pe sub genele ei lungi şi catifelate. — Cum aşa? Lăsaţi în urma dumneavoastră numai un cadavru? Domnul Fridrich ridică din umeri şi continuă pe acelaşi ton: — Ah! Bătrînul prisăcar! Nu-l plîngeţi! Cred că şi-a găsit în sfîrşit liniştea. Cîtă vreme trăia, era pîndit de tot felul de neplăceri. Pe aceştia nu-i mai deranjează nimeni şi nimic, doamnă. Frumoasa femeie continua să-l privească pe sub gene: — Mi se pare, sau aproape că îl invidiaţi? Un zîmbet fin flutură pe buzele domnului Fridrich: — El a plecat, iar eu abia trebuie să plec. Şi mi-e teamă că la vama dumneavoastră nu o să scap numai cu un bănuţ de aramă. Nu-i aşa? Tînăra femeie ridică uşor din umeri: — Ştiu eu? Depinde de ce-o să lăsaţi în urma dumneavoastră. Domnul Fridrich rîse cu poftă: — Doi borfaşi, doamnă: unul care se uită saşiu, iar altul cu faţa vînătă, ciupită de vărsat. Un cuplu incredibil. Cel puţin pentru un absolvent al Universităţii din Oxforid… — Iar actualmente, pur şi simplu spion, completă tînăra femeie. Domnul Fridrich păli uşor, îşi muşcă buzele şi întorcîndu-şi brusc spatele se îndreptă spre uşă. Ajuns acolo, se opri cu mîna pe clanţă şi îşi aruncă privirea înapoi spre Scatiul şi Babuşcă: — Vă previn, băieţi. Nu încercaţi s-o ştergeţi pe geamul de colo. Oamenii mei se află pe punte, deasupra voastră. Este prima oară cînd voi da ordin ca, la cea mai mică mişcare, să tragă în plin. Şi fără nici un fel de somaţie! Deschizînd uşa masivă de fier, domnul Fridrich părăsi enervat încăperea. După ce uşa de fier se închise, o linişte grea, apăsătoare învălui cîteva clipe încăperea largă şi întunecoasă. Lampa ce se afla jos, pe pardoseala de fier a şlepului, pîlpîia parcă speriată, proiectînd pe peretele de tablă groasă, străbătut de nituri mari de fier, umbrele gigantice, tremurătoare ale celor trei prizonieri. — Deci bătrînul prisăcar este „Cardinalul”, spuse în şoaptă Scatiul, continuînd să fixeze încordat uşa masivă de fier. — Da, confirmă în şoaptă tînăra femeie. Au încercat să-mi întindă o cursă. — Chestia cu radioul? interveni şi Babuşcă. — Exact, băieţi, răspunse tînăra femeie. Ideea nu a fost rea, dar povestea cu bătrînul care porneşte în căutarea hoţilor, în loc să se adreseze postului de miliţie, prea era cusută cu aţă albă. Nu mai vorbesc de acel „Cardinal” care a apărut în faţa mea şi a Scatiului, în casa prisăcarului. Şi s-a plimbat prin faţa noastră, ca să-l vedem bine ca un prezentator al unei case de mode. Care „Cardinal” autentic ar fi făcut aşa ceva? — Extraordinar! spuse Scatiul. Şi nenea Vlad? Tînăra femeie făcu un semn cu capul spre medalionul care îl purta atîrnat de un lănţişor la gît: — Aşteaptă fotografia „Cardinalului”, care se află aici, în medalion. V-aduceţi aminte că am dus mîna la medalion cînd bătrînul prisăcar s-a aplecat asupra aparatului de radio? — Şi l-aţi fotografiat? se interesă Babuşcă. — Desigur, continuă tînăra femeie. Totul este, însă, ca tovarăşul Vlad să aibă fotografia „Cardinalului” mai înainte ca acesta să părăsească delta şi să dispară în cine ştie ce colţ de ţară. Urmărindu-l pe el vor fi descoperiţi şi ceilalţi spioni. Aţi înţeles, băieţi — Mai e vorbă? şopti Babuşcă şi, arătînd spre geamul rotund şi prăfuit care strălucea fantastic deasupra capului său în lumina muribundă a lămpii, spuse: Daţi-ne medalionul şi noi o ştergem pe-acolo. În trei ore sîntem cu el la Tulcea, la nenea Vlad… Un licăr de speranţă străluci în ochii frumoasei femei: — Credeţi că veţi reuşi, băieţi? Eu, oricum, nu pot să trec prin gemuleţul acela. Dar nu uitaţi că toţi trei sîntem legaţi cobză. Scatiul continua să fixeze, încordat, uşa de fier masivă şi tăcută. — Păi, n-aţi văzut ce-a făcut Babuşcă, cînd i-a cerut briceagul „Cardinalului”? Ea îl privi sincer uimită: — Babuşcă? N-am observat nimic, băieţi… În clipa următoare Babuşcă se rostogoli cu mîinile legate la spate, prin claia de fîn, şi îşi înfundă capul prin fuioarele de iarbă proaspătă şi jilavă, căutînd cu gura, asemenea unei raţe ce vîră capul sub apă în căutarea vreunui peştişor. Peste cîteva clipe, Babuşcă reapăru din fîn. Dinţii lui albi şi mărunţi erau încleştaţi pe lama ascuţită şi strălucitoare a unui briceag. — Hei, Scatiule, apucă-l, îi şopti acesta printre dinţi prietenului său, aplecîndu-se spre el… Cu mîinile legate la spate, Scatiul prinse briceagul de prăsele. Babuşcă se ridică şi îi spuse tinerei femei cu un aer triumfător. — Din clipa în care Spic a mîrîit la bătrînul prisăcar, am ştiut că el este „Cardinalul”. Ne tăiem legăturile de la mîini şi o ştergem. Tînăra femeie îşi aruncă privirea spre uşa de fier: — Ar trebui să vă grăbiţi, băieţi… Fridrich se poate reîntoarce din clipă în clipă… Babuşcă se aşeză spate în spate cu Scatiul şi îşi potrivi legătura de sfoară pe lama ascuţită a briceagului, pe care prietenul său îl ţinea strîns în pumn. O singură apăsare şi legăturile de sfoară îi alunecară de pe încheieturile mîinilor şi căzură în fîn. Peste cîteva clipe, Scatiul şi tînăra ingineră erau şi ei liberi. Scatiul se ridică uşor de jos şi, cu paşi ca de pisică, se apropie de gemuleţul rotund şi prăfuit, ce abia licărea, ici şi colo, în strălucirea bolnavă a stelelor de afară. Îl deschise încet, încet, şi rămase nemişcat, ascultînd cu urechile ciulite liniştea nopţii. Sus, deasupra lui, pe punte, se auzea vocea „Chiorului”, acoperită din cînd în cînd de rîsul răguşit al omului cu faţa vînătă. Scatiul îşi scoase cureaua de la pantaloni şi o petrecu pe după balamaua ruginită a gemuleţului. În clipa următoare Babuşcă se ivi lîngă el, în lumina palidă şi pîlpîitoare a lămpii. — Dă-mi şi cureaua ta, Babuşcă, îi şopti el la ureche. Va trebui să sărim amîndoi o dată în apă. Babuşcă îşi scoase repede cureaua. — Avem curentul în faţă, Scatiule. Ce facem? Ne va lipi de peretele şlepului. — Ne scufundăm şi trecem pe sub el, continuă Scatiul, luînd cureaua din mîna lui Babuşcă şi înnodînd-o de cealaltă. Vom coborî peretele şlepului, şi-apoi vom plonja în adîncul Dunării. Altfel ne vom încurca în ierburile ce-au crescut pe fundul vasului… Ai priceput cum vine chestia, Babuşcă? Ochii verzi şi piezişi ai lui Babuşcă străluceau: — Mai e vorbă? Dar ce-o să facem cu marele ANAFOR AL PISICII? Dacă dăm peste el? „Marele anafor al pisicii” era un vîrtej de apă imens, care se forma în această parte a Dunării şi se deplasa încolo şi încoace pe luciul apei – o pîlnie uriaşă căscată spre adîncuri, rotindu-se fantastic cu viteza unei elice de avion. Ziua, pescarii îl recunoşteau de departe şi, apucînd vîrtos vîslele, lopătau puternic, ocolindu-l cu grijă, cu capetele întoarse şi privirile aţintite spre genuna învolburată şi înspăimîntătoare de ape, ce putea să răstoarne şi să înghită o mahună puternică ca pe o coajă de nucă. Noaptea însă, monstrul răsărea deodată, de undeva, din adîncurile Dunării, desfăcîndu-şi cu o învolburare de ape, undeva, în întuneric, uriaşa lui pînză rotitoare de păianjen. Niciodată nu puteai să ştii unde se află, dacă este aici, la un pas de tine, sau sub malul prăvălit al Dunării, cu gura lui strălucitoare căscată spre stele. Nici o barcă nu ar fi îndrăznit din pricina lui să străbată noaptea „Cotul pisicii”. — O să înotăm pe firul apei, răspunse Scatiul, în vreme ce lăsa să cadă afară, pe geam, curelele înnodate. „Anaforul pisicii” se ţine mai mult pe lîngă mal. Hai, Babuşcă, ia medalionul de la tovarăşa Elena şi urmează-mă. Tînăra femeie se apropie cu medalionul în mînă de cei doi băieţi. — Gata? Plecaţi? Scatiul se prinse cu o mînă de capătul curelei şi, ducînd degetul la buze, îi făcu semn să păstreze linişte. Babuşcă luă medalionul şi îşi petrecu lănţişorul de după gît. În vremea aceasta Scatiul luneca uşor, pe gemuleţul deschis, afară din şlep. Tînăra femeie îi întinsese mîna lui Babuşcă şi, aplecîndu-se spre el, îi şopti la ureche: — Succes, Babuşcă! Şi salutări tovarăşului Vlad! Babuşcă îi strînse mîna. În clipa următoare făcu un salt şi, prinzîndu-se de capătul curelei rămase cîteva clipe spînzurat în văzduh… Apoi, proptindu-se cu picioarele în peretele vasului, îşi făcu vînt şi, cu un salt acrobatic, alunecă afară din şlep. Acum cei doi băieţi se legănau atîrnaţi de curele, deasupra Dunării. Sus, pe punte, „Chiorul” şi omul cu faţa vînătă discutau de zor. Scatiul şi Babuşcă coborau încet, încet pe cureaua înnodată spre apa întunecată a Dunării, care clipocea, ici şi colo, lovindu-se de peretele de fier al şlepului. — Hei, „Ciupitule”, răsună deodată vocea puternică a „Chiorului”, deasupra lor, mi se pare sau se bălăbăneşte ceva acolo? — Unde acolo? se auzi glasul omului cu faţa vînătă. Şi, deodată, strigătul lui răguşit străpunse noaptea: Fug; nu-i vezi? Trage în ei! — Sări, Babuşcă! strigă Scatiul şi, în clipa următoare, se prăvălea de sus, dispărînd în adîncurile Dunării, cu un plescăit puternic ce răsună în liniştea adîncă a nopţii ca un foc de pistol. Babuşcă îl urmă peste o dipă. Apoi se făcu linişte. — Ce s-a întîmplat, domnilor? întrebă domnul Fridrich, apărînd pe puntea şlepului cu un revolver în mînă. Ce sînt urletele acestea? — Băieţii… Băieţii au fugit! strigă „Chiorul”, aplecîndu-se peste marginea şlepului şi arătînd cu mîna undeva înspre apele întunecate ale Dunării. Au ieşit pe geam şi au sărit adineauri în Dunăre. — Şi de ce stai? urlă enervat domnul Fridrich. Îi vom prinde îndată! Pregătiţi barca cu motor! „Chiorul” şi omul cu faţa vînătă străbătură puntea şi se buluciră pe scara şlepului. Domnul Fridrich vîrî evolverul în buzunarul de la piept şi coborî şi el scara de fier, spre barca cu motor, care îl aştepta, duduind uşor, cu farurile aprinse, la piciorul scării. „Chiorul”, cu pistolul-mitralieră în mînă şi omul cu aţa vînătă rezemat în ţeava puştii de vînătoare îl aşteptau în barcă. Domnul Fridrich sări în barcă, se instală la volan, apoi îşi puse liniştit mănuşile din piele de căprioară… — Credeţi că băieţii au pornit-o spre mal? — Nu, domnule Fridrich, interveni „Chiorul”, ar fi o nebunie din partea lor. Dunărea e plină de „anafore”. Vor ţine firul apei… — Să-i lăsăm să obosească puţin, continuă domnul Fridrich, punînd încet mîinile pe volan şi apăsînd cu vîrful piciorului pe accelerator. Nu vor mai putea să înoate pe sub apă ca nişte raţe sălbatice ce sînt. Motorul duduia din ce în ce mai puternic. Barca cu motor se desprinse de lîngă şlep şi începu să alunece din ce în ce mai repede, măturînd cu farurile ei puternice apele învolburate ale Dunării. Acum barca cu motor zbura pur şi simplu. — Opriţi! strigă deodată înspăimîntat „Chiorul”, punînd mîna pe umărul domnului Fridrich, în vreme ce braţul celălalt arăta ceva care apăruse pe neaşteptate în faţa bărcii cu motor, în lumina tulbure şi ceţoasă a farurilor. Priviţi acolo, în faţa farurilor. Priviţi colo în faţă, domnule Fridrich! Înapoi! Înapoi! Marele „anafor al pisicii”! Opriţi barca! Barca cu motor se opri într-un clocot de spumă şi vibrînd din toate încheieturile începu să se tragă încet, încet înapoi pe Dunăre. Şi în uriaşul vîrtej de apă, ce se rotea cu o viteză fantastică în lumina farurilor, cei trei bărbaţi zăriră prin parbrizul strălucitor de periculos al bărcii cu motor capetele celor doi băieţi ce se roteau o dată cu giganticul vîrtej apărînd şi dispărînd ca două mingi negre, printre apele învolburate ale anaforului. „Chiorul” îşi şterse cu dosul palmei fruntea îmbrobonită de sudoare, murmurînd încet, uşor tulburat: — De data aceasta s-a isprăvit cu ei, domnule Fridrich! Domnul Fridrich întoarse brusc capul spre el. — Dar nu o să-i lăsăm să se înece. Avem nevoie de ei. Nu există nici o soluţie? „Chiorul” îl privi cu un rînjet trist pe buze: — Ba există una, Fridrich… să ne înecăm şi noi o dată cu ei. Din „anaforul pisicii” nimeni nu a scăpat, încă, viu. … După ce îşi dădură drumul de pe şlep în Dunăre, Scatiul şi Babuşcă se scufundară, înotînd în adîncurile întunecate ale apei. Coborau mereu, unul după celălalt, pe pîntecul alunecos, acoperit cu mîzgă al şlepului, luptîndu-se cu presiunea puternică a curentului, ce se năpustea în peretele de fier al vasului. Deodată, în faţa celor doi băieţi se căscase un gol de întuneric. Erau tîrîţi cu o viteză ameţitoare, într-o pădure de liane vîscoase, gelatinoase, ce se zvîrcoleau în jurul lor ca braţele unor caracatiţe gigantice. Treceau acum, izbiţi de curent, pe sub şlep. Deodată, agitaţia ierburilor din jurul lor încetă. Scatiul şi Babuşcă o porniră spre suprafaţa apei. — Babuşcă! strigă Scatiul, trăgînd aer în piept şi sărind pînă la brîu afară din apă. Unde eşti, Babuşcă? Nu primi niciun răspuns! Dunărea, învăluită în beznă, tăcea. — Hei, Babuşcă! strigă din nou Scatiul, cu oarecare disperare în gals. Unde eşti, frăţioare? — Aici, Scatiule, aici! sosi de undeva, din beznă, răspunsul lui Babuşcă. Şi, peste cîteva clipe, Scatiul auzi clipocind apa în apropierea sa. Unde eşti? — Aici, Babuşcă! strigă Scatiul, bălăcind apa în jurul său. Ce-ai făcut cu medalionul? Îl mai ai? Babuşcă se apropie de el, înotînd orbeşte: — Era cît pe-aci să mi-l smulgă de la gît ierburile de sub şlep. Noroc că l-am prins din zbor. O ţinem pe firul apei? — Acum înotăm unul lîngă celălalt. — Pînă ce trecem de cotul Pisicii, răspunse Scatiul, înotînd voiniceşte… Mai încolo e floare la ureche. O luăm spre mal. Înotau unul lîngă celălalt, în mijlocul Dunării, în tăcere. — Hei, Scatiule, tu vezi ceva? îl întrebă deodată Babuşcă, privind în sus, în vreme ce călca apa. — Ce să văd, Babuşcă? — Ia uită-te la stele… Scatiul ridică şi el privirea spre cerul înstelat, ce îşi desfăşura miliardele de crengi înstelate deasupra lor. Cerul se rotea. — „Anaforul Pisicii”! strigă Scatiul, azvîrlindu-se înainte şi începînd să înoate cu disperare. Ne-a prins! După mine, Baibuşcă! Babuşcă se repezi înotînd pe urmele Scatiului. Deasupra lor, cerul înstelat se rotea din ce în ce mai repede. Cei doi băieţi înţeleseră că nu mai aveau nicio scăpare. Deşi nu vedeau nimic în jurul lor, auzeau din ce în ce mai aproape de ei vîjîitul acelei guri căscate şi rotitoare, spre care uriaşul anafor îi sorbea pe amîndoi încet, încet, dar sigur. În clipa aceea, lumina farurilor bărcii cu motor a domnului Fridrich sfîşie întunericul, azvîrlind reflexe metalice, strălucitoare peste apele învolburate ale înspăimîntătorului vîrtej de apă. — Colac peste pupăză! spuse Scatiul, întorcînd capul spre farurile bărcii cu motor, care se apropiau, în vreme ce gonea în vîrtej, alături de Babuşcă. De ce înoţi, Babuşcă? Calcă apa! Nu vezi că anaforul vrea să ne obosească? — Nu mai pot eu pe chestia asta! se oţărî Babuşcă, înotînd de zor… Dacă m-aş fi înecat în toate anaforele în care am intrat, aş fi fost mort pînă acum de o sută de ori. Vorba e, ce facem cu domnul Fridrich. Nu-l vezi că vine? — O să-l lăsăm să moară prost! strigă Scatiul, privind spre gura căscată, uriaşă a anaforului, care se apropia de ei, rotindu-se cu viteza unei elice de avion. Hei, Babuşcă, pregăteşte-te de scufundare. — Dă-mi mîna! Unde eşti? Peste o clipă, Scatiul simţi cum Babuşcă îl prinde cu putere de mînă. Acum farurile bărcii cu motor a domnului Fridrich erau aproape. Scatiul şi Babuşcă traseră aer adînc în piept. În clipa următoare, dispăreau amîndoi, în adîncurile învolburate ale anaforului. Ceea ce nu ştiau nici domnul Fridrich şi nici „Chiorul”, dar ceea ce băieţii din Pradina ştiau foarte bine, era faptul că anaforele de pe Dunăre îi îneacă, oricît de ciudat ar părea, numai pe cei ce se zbat ca să scape din ele. Anaforul se aseamănă cu o pîlnie rotitoare. Forţa lui uriaşă este la suprafaţa apei. Pe măsură ce coboară în adîncuri, raza lui se micşorează, forţa lui slăbeşte şi, undeva, departe, în adîncuri, devine un firicel rotitor de ape. O singură zvîcnitură de braţe şi ai ieşit din el. Vai de cei pe care instinctul de conservare îi împinge să se zbată să iasă la suprafaţa apei! Ţinîndu-se strîns de mînă, Scatiul şi Babuşcă coborau mereu, rotindu-se ca două stele duble unul în jurul celuilalt, în adîncurile uriaşului vîrtej. Presiunea apei devenea din ce în ce mai mare. Inima le răsuna ca o tobă în urechi. Coborau mereu, spre fundul Dunării, învolburaţi într-o mare de cerneală. Forţa vîrtejului slăbea. Babuşcă simţi cum Scatiul îl strînge de mînă şi, în clipa următoare, dispare de lîngă el. — Acum! Babuşcă se dădu peste cap şi ţîşni. În clipa următoare, alunecă din vîrtej ca un ţipar. — Sus! Sus! La aer! Cînd ajunse afară, la suprafaţa apei, lumina puternică a unui reflector îl orbi pentru cîteva clipe. Desluşi ca prin ceaţă silueta zveltă a unei şalupe militare, care se apropia de el, în duduitul uşor al motoarelor. Pe puntea şalupei, Spic lătra vesel. Aplecat peste bord, Vlad tocmai îl trăgea pe Scatiu pe punte: — Dar, Babuşcă unde e? Scatiul sări sprinten pe puntea şalupei. — Nu avea nici o grijă, nene Vlad, apare şi el îndată. Babuşcă să nu apară? Şi adăugă, privind bucuros spre Spic: L-aţi găsit aici pe Spic? — Ah, iată-l şi pe Babuşcă! strigă bucuros Vlad, aplecîndu-se din nou peste punte şi întinzîndu-i mîna lui Babuşcă. — Dar ce-i cu tine, Babuşcă? Eşti rănit? Babuşcă se căţără pe puntea şalupei militare, ştergîndu-şi cu dosul palmei dîra de sînge ce i se prelingea din nas. — Mai nimic, nene Vlad, răspunse el, scoţînd medalionul de la gît şi întinzîndu-i-l lui Vlad. Dunărea asta îţi strînge capul ca într-o menghină. Vlad luă uimit medalionul din mîna lui Babuşcă. — De la căpitanul Elena? Unde se află? — E închisă pe şlep. Domnul Fridrich a fost mai adineauri aici, răspunse Babuşcă. Cred că acum se îndreaptă cu barca cu motor spre ea… Vlad dădu rîzînd din mînă. — Fridrich ne-a zărit venind şi nu cred că îi mai arde la ora asta să viziteze şlepul. Deci, avem fotografia „Cardinalului”. Aşa că acum putem să-i lăsăm pe toţi să scape. Tot nu mai au nici o scăpare. — Pe şlep există un aparat de radio, interveni Scatiul. Aţi putea lua legătura prin radio, cu tovarăşa căpitan… — Bună idee, conveni Vlad, făcînd semn celor doi băieţi să-l urmeze. Coborîră în şalupă. Cînd pătrunseră în încăperea în care se afla instalat postul de radio, subofiţerul i se adresă pe un ton agitat: — Tovarăşe colonel, la aparat căpitanul Elena… Este închisă pe un şlep. — Ştiu, spuse Vlad, luînd receptorul din mîna lui. Alo! Aici „Vulturul”! Felicitări, tovarăşă căpitan! Am primit medalionul. Încă o dată, felicitări! — Deci, băieţii au ajuns cu bine, răsună în aparat vocea caldă şi melodioasă a tinerei femei. Admirabili băieţi, tovarăşe colonel! — Tovarăşe director, interveni, deodată, în aparat, o voce groasă şi agitată. Mă iertaţi, s-a întrerupt. Cum vă spuneam… — Cine este acolo? întrebă în receptor, cu o voce mirată, Vlad. — Cum cine, tovarăşe director? Mihalache, de la ferma „Grindul Mare”! Cum vă spuneam, „Scoţioara” a născut un viţel de toată frumuseţea. Deci poate fi aclimatizată în Deltă. Un succes. Un mare succes, tovarăşe director! — Mă bucur, tovarăşe Mihalache. Să vă trăiască! — Ah! Scuzaţi… Cine e acolo? răsună în aparatul de radio vocea groasă a intrusului… Cine este acolo? Vlad, Scatiul, Babuşcă izbucniră într-un rîs vesel. Şalupa prindea viteză pe Dunăre, sub cerul senin, ce îşi desfăcea deasupra ei, din ce în ce mai jos şi mai aproape, imensele lui crengi încărcate cu miliarde de stele.