Cursuri - Facultatea de Științe ale educației

Modele argumentari Argumentare – text aparținand genului dramatic  Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre cele trei genuri literare importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza obiectivarea eului creator, prin intermediul personajelor, fiind prezente totodata actiunea si dialogul. Fragmentul citat face parte operei literare ......... , de .......... si apartine genului dramatic, deoarece aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena, modul de expunere este dialogul, iar structura operei dramatice se compune din acte, scene, tablouri. Precizarea „actul......”, „scena........” arata organizarea textului pe acte, diviziunile principale in desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea sau iesirea unui personaj. Modul de expunere este dialogul, la inceputul fiecarei replici este pus numele personajului care o rosteste si, ca semn de punctuatie, doua puncte. Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt....…………..., care.....…..... . Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si reactii.......... . El/ea este prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor si transformate in adevarate fise de caracterizare directa:............ . Astfel, i se precizeaza cea mai importanta trasatura de caracter, ....................... Personajul este caracterizat insa si indirect, prin atitudinea............fata de.......................caruia/careia................. . In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta caracteristicile specifice: organizarea in acte si scene, aparitia personajelor, dialogul, ca mod de expunere, si indicatiile scenice. Argumentare – text apartinand genului epic/unei opere epice. Fragmentul citat face parte din opera literara......,de......... si apartine genului epic, deoarece autorul isi transmite indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul actiunii si al personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile de expunere si conflictele. Actiunea este simpla, cuprinzand in acest fragment..............(momentul/momentele subiectului prezent(e) in fragment). Astfel, aflam ca………………………………….............. Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban etc, ce are in prim-plan ca reper.............. Temporal, exista cateva detalii specifice:.........../nu exista. Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:.......... ..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre narator / de catre alte personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte / comportament / limbaj / vestimentatie / relatii cu alte personaje).Exemple........... In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea / descrierea /dialogul / monologul. Naratiunea are rolul de a prezenta evenimentele in ordinea cronologica a desfasurarii lor, prin inlantuire /alternativ (prin trecerea de la o secventa narativa la alta) / prin insertie. Dialogul da dinamism actiunii si constituie un mijloc de caracterizare indirecta. Descrierea infatiseaza peisaje sau contureaza portrete, iar monologul prezinta trairile interioare ale personajelor. Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I / a III-a singular / plural. Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv, fragmentul citat valorificand atributele specifice genului epic. Argumentare – text apartinand unei opere descriptive Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text descriptiv, deoarece are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un aspect din natura / un portret, valorifica imagini artistice si figuri de stil si realizeaza observatii cu privire la ipostazele prezentate. Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de imagini vizuale / auditive / olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice, alternativ si pe grupuri nominale (substantive, adjective):...................................................... .................................... De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al...................., fragmentul devenind un tablou al anotimpului...................si al .................... Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva pentru cititor: epitete(...........................) / personificari (.........................) / metafore (............................), comparatii (............................) / enumeratii (..................) / inversiuni (.....................) etc. Epitetul / metafora / comparatia etc......…....este foarte sugestiv(a), redand imaginea.………….... Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate, detaliile contribuind la veridicitatea imaginilor surprinse:................................ Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca fragmentul citat din opera literara.............................,de............... .....este o descriere.                                    Caracterizare -  personaj literar             ............…...este personajul principal al acestui fragment. El este permanent prezent in expunerea autorului, naratiunea avand ca pretext............. .             Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin caracterizare directa facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi, aflam ca.................. .             Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse indirect din succesiunea faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de catre narator/de catre alte personaje/de catre el insusi ca fiind..................... .             Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada de....................., deoarece................. (vezi comportament, atitudine, limbaj, relatia cu alte personaje etc.).             Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia lui....................., care doreste sa transmita si cititorului o stare de admiratie, simpatie, fata de tipul de personaj creat.     Morometii Ion Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi Enigma Otiliei Moara cu noroc Autor Marin Preda Liviu Rebreanu Camil Petrescu George Calinescu Ioan Slavici Anul publicarii 1955, 1967 1920 1930 1938 1881 Incadrare in context Roman realist, postbelic Roman realist, obiectiv, interbelic Roman modern, subiectiv, de analiza psihologica, interbelic Roman realist, de observatie sociala (balzacian), interbelic Nuvela realista, de factura psihologica Caracteristici -inregistreaza transformarile vietii rurale, ale mentalitatilor, ale institutiilor, de-a lungul unui sfert de secol -se impune o noua tipologie a personajelor -prin tema familiei, romanul dezvolta o viziune noua despre lume -face apel la observatia psihologica -reprezentarea veridica a realitatii -absenta idealizarii personajelor -obiectivitatea observatiei -omul este prezentat ca un produs social-istoric al mediului in care traieste si cu care este in interdependenta -realitatea ofera fresca societatii transilvanene de la sf. sec. XIX -unicitatea perspectivei narative -timpul prezent si subiectiv -fluxul constiintei -naratiunea la pers. I -memoria afectiva -tehnica jurnalului -autenticitatea -substantialitatea -veridicitate -atenta observatie a socialului -utilizarea detaliilor -naratiunea la pers. III -existenta naratorului omniscient -observarea umanitatii sub latura morala -prezentarea frescei Bucurestiului inainte de I RM -motivul mostenirii -analiza conflictului interior al lui Ghita -urmarirea procesului instrainarii acestuia de familie -urmarirea procesului de degradare morala produsa de ispita banilor -tematica -modalitati de caracterizare a personajelor Perspectiva narativa Narator obiectiv, naratiune la pers. III Perspectiva narativa de tip auctorial, naratiune la pers. III, narator omniprezent, omniscient, neimplicat Narator implicat, subiectiv, naratiune la pers. I Naratiune la pers. III, narator obiectiv, detasat, omniscient, omniprezent Naratiunea la pers. III, narator omniscient, omniprezent, neimplicat Viziunea despre lume Romanul reconstituie imaginea satului romanesc intr-o perioada de criza, inainte si dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial prin: -tematica -conflict -particularitati de compozitie -perspectiva personajului Ilie Moromete asupra vietii si a intamplarilor Conceptia scriitorului despre literatura si despre menirea ei. Literatura este “creatie de oameni si de viata” si cere ca romanul sa se indrepte spre un “realism al esentelor”. Actul de creatie este un act de cunoastere si nu de inventie, iar scriitorul descrie realitatea propriei constiinte: “ Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregsitreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu…Aceasta e singura realitate pe care o pot povesti.” Autorul evidentiaza viata burgheziei bucurestene de la inceputul sec. XX in raport cu banul prin: -tema -structura simetrica si circulara -specificul secventelor descriptive -realizarea personajelor Concentrata in cuvintele batranei din incipitul nuvelei - omul trebuie sa fie multumit cu ceea ce are Tema Tema familiei Destramarea familiei si a civilizatiei traditionale taranesti Tema timpului Foamea arhetipala pentru pamant Tema iubirii Tema destinului Inadaptarea intelectualului la societatea mediocra Tema iubirii Tema razboiului Prezentarea societatii bucurestene la inceputului sec. XX Tema mostenirii Tema iubirii Tema parvenirii Tema paternittatii Efectul dezumanizant al banului Tema familiei Tema destinului implacabil Titlul Asaza tema familiei in centrul romanului Numele personajului principal Metafora a timpului psihologic Misterul prin care se caracterizeaza comportamentul protagonistei Spatiul de desfasurare al evenimentelor, este mai degraba ironic Structura 3 planuri: -principal-destinul familiei -secundar-destinul individului -tertiar-al colectivitatii 3 planuri: -destinul lui Ion -destinul fam. Herdelea -planul colectivitatii Planul prezent alterneaza cu planul trecut 2 planuri principale: -lupta pentru obtinerea mostenirii -destinul tanarului Sima Planuri secundare Un singur plan narativ Compozitie 2 volume: -vol.1-3 parti -vol.2-5 parti 2 parti 13 capitole 2 parti 13 capitole 20 capitole 17 capitole Tehnici narative Tehnica narativa a colajului Principiul cronologiei Principiul simetriei Principiul circularitatii Tehnica contrapunctului Estetica autenticitatii Tehnica simetriei si a circularitatii Principiul contrapunctului Principiul cronologiei Fir narativ unic Tehnica inlantuirii Ritm epic neomogen Relatii temporale/spatiale Actiunea se desfasoara pe o perioada de un sfert de veac si infatiseaza destinul taranului inainte si dupa al Doilea Razboi Mondial Spatiul real-localitatea Prislop Durata de timp reala-sfarsitul secolului al XIX-lea Actiunea se petrece atat in spatiul citadin, cat si pe front, cu aprox. 2 ani si jumatate inainte de 1916, cat si in timpul razboiului Actiunea se petrece intr-o seara, la inceputul lunii iulie, in anul 1909, pe strada Antim din Bucuresti Evenimentele au loc pe parcursul unui an, de la Sfantul Gheorghe pana la Paste. Spatiul este real, transilvanean. Incipit Referire la tema timpului Motivul drumului-metafora pentru patrunderea cititorului in lumea fictionala Fixeaza coordonatele spatio-temporale Fixeaza veridic cadrul spatio-temporal, principalele personaje, conflictul, principalele planuri epice Are statutul unui prolog, surprinderelatiile din familia lui Ghita Vorbele batranei sintetizeaza mentalitatea arhaica a omului simplu, dar si conceptia moralizatoare a autorului Final Simetric fata de incipit Simetric fata de incipit Lasa loc interpretarilor multiple Inchis, aduce rezolvarea conflictului, este urmat de un epilog Este readusa in prim-plan batrana, care incheie simetric nuvela printr-o replica privitoare la destinul implacabil Conflicte Triplu conflict: -tata-cei 3 fii -Moromete-Catrina -Moromete-Guica Vol.2: -mentalitatea traditionala-mentalitatea colectivista Conflict central: lupta pentru pamant Conflict exterior: Ion-Vasile Baciu, Ion-George Bulbuc Conflict moral: nunta lui Ion cu Ana Conflict interior: Glasul pamantului-glasul iubirii   Conflict interior: constiinta personajului-narator Stefan Gheorghidiu Conflict exterior: pune in evdenta relatia protagonistului cu societatea Conflict economic: problema mostenirii Conflict moral: problema paternitatii, parvenirii Conflict psihologic: tema iubirii Conflict interior: al protagonistului Conflict exterior: Ghita-Lica Samadaul Secvente narative semnificative Scena cinei Scena taierii salcamului Secerisul Fonciirea Poiana lui Iocan Scena horei Scena zvarcolirii Scena sarutarii pamantului Primirea mostenirii Excursia la Odobesti Intalnirea din parc dintre Felix si Otilia Plecarea Otiliei Intalnirea cu Pascalopol in tren Mutarea la Moara cu noroc Aparitia lui Lica   Personaj principal Ilie Moromete Ion Stefan Gheorghidiu Otilia Marculescu Ghita Statutul personajului principal Critica literara l-a incadrat in tipul taranului filosof Taran “inteligent si ironic”, spirit reflexiv, contemplativ Personaj eponim Taranul insetat de pamant Inadaptat social Intelectualul care traieste totul sub semnul constiintei Personaj eponim Misterul feminitatii adolescentine Personaj care se metamorfozeaza, oscileaza intre patima pentru bani, dragostea pentru familie si dorinta de a ramane un om cinstit    

                                        Plumb de George Bacovia                                     opera apartinand simbolismului                   Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, George Bacovia se impune in primele decenii ale secolului XX, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana. Poezia „Plumb” deschide volumul de debut al autorului, aparut, cu acelasi titlu, in 1916.                   Poemul se incadreaza in simbolism, o trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la acest curent literar fiind muzicalitatea. Aceasta deriva din repetarea termenului „plumb” de sase ori pe parcursul textului, in pozitie simetrica in cele doua strofe: „Dormeau adanc sicriele de plumb”, „Dormea intors amorul meu de plumb”, „Si flori de plumb si funerar vestmant”, „Pe flori de plumb si-am inceput sa-l strig”, „Si scartaiau coroanele de plumb”, „Si-i atarnau aripele de plumb”. S-a observat frecventa consoanelor „p”, „b”, „t”, „d”, „s”, „f”, „v”, dar si a vocalelor inchise „u”, „i”, „i”, care contribuie la cresterea sonoritatii versurilor.                   Rimele masculine, cu accentul pe ultima silaba a cuvantului aflat la sfarsit de vers, isi aduc, de asemenea, contributia, la muzicalitatea textului. Nu in ultimul rand, aceasta muzicalitate este sustinuta si de prezenta paralelismului sintactic, care confera si simetrie poeziei.                  In opinia mea, tema si viziunea despre lume a autorului sunt evidentiate in acest text in primul rand prin compozitie. Aceasta include 4 strofe de tip catren, cu masura versurilor de 10 silabe si rima imbratisata. Organizarea in replica fidela a celei de-a doua strofe fata de prima este vizibila nu numai la nivelul constructiei sintactice: „Dormeau adanc sicriele de plumb”, „Dormea intors amorul meu de plumb”, dar si in distributia cuvintelor de final, pentru obtinerea rimei: versurile 1 si 4 din ambele strofe se incheie cu termenul „plumb”. Cele doua strofe evidentiaza doua planuri ale inregistrarii realitatii: unul exterior, constituit dintr-un numar redus de elemente: cavoul, sicriele, coroanele si unul interior, reprezentat de sentimentul singuratatii. Se stie ca orice creator, indiferent de epoca, isi simte harul ca pe o povara, ca pe o condamnare la singuratate si nefericire. Dar Bacovia proiecteaza aceasta traire la dimensiuni infernale, demonstrand, cu mijloace lirice, ceea ce contemporanii ii reprosau lui Cioran ca minciuna: ca se poate trai, constant, pe culmile disperarii.                 Consider, de asemenea, ca viziunea despre lume a poetului se exprima in text prin intermediul simbolurilor, ce au o putere evocatoare deosebita. Reluarea simbolului central, plumbul, da imaginilor vizuale valoare de obsesie. Alte simboluri din text sunt: cavoul, exprimand izolarea artistului, dar si limitarea existentei umane, sicriele, coroanele, vestmantul funerar, florile, toate accentuand ideea de apasare existentiala. Plumbul, somnul si vantul sunt simboluri ale degradarii, ale vitregiei unui univers in care nimic nu traieste cu adevarat.               Tema poemului este conditia artistului, opera fiind considerata o arta poetica, in care autorul isi exprima conceptia despre conditia poetului in societate. Astfel, o prima idee poetica relevanta pentru sublinierea acestei teme este aceea ca sentimentele poetului evidentiaza durerea neputintei de a infrunta destinul tragic. Ele subliniaza faptul ca poezia este un strigat cutremurator, repede inabusit, al unei constiinte care asimileaza lumea unui cimitir. O a doua idee poetica relevanta pentru sublinierea temei textului este aceea a inadaptarii artistului care, in calitate de fiinta superioara, hipersensibila, deci vulnerabila, nu-si gaseste locul in aceasta lume, pustie si rece ca un cavou: „Stam singur in cavou...si era vant”. Spatiul stramt, mortuar este echivalentul transfigurat al tuturor limitarilor, conditionarilor, in fata carora artistul se simte obosit, singur si nefericit, idee evidentiata prin repetarea obsesiva a unor sintagme: „Stam singur in cavou...si era vant”, „Stam singur langa mort...si era frig”.               Patru dintre elementele de compozitie si de limbaj din textul ales, prin care se subliniaza viziunea despre lume a autorului, sunt: incipitul, titlul, elementele de opozitie si de simetrie, motivele poetice.               Incipitul operei, „Dormeau adanc sicriele de plumb”, ilustreaza o exceptionala capacitate de vizualizare, cu ajutorul unui lexic restrans. Incipitului ii este conferita sarcina de a introduce cititorul intr-un univers straniu, rasturnat, in care obiectele capata proprietati umane si se substituie omului, asa cum se observa chiar din strofa intai. Verbul la timpul imperfect „dormeau” creeaza impresia de durata supsendata, de timp incremenit in cosmar, cu atat mai mult cu cat el este static si se reia la inceputul strofei a doua. Sustantivul concret „sicriele” capata un rol esential, potentat si de constructia nominala, cu rol de calificare „de plumb”, ce tine loc de adjectiv.                Titlul este alcatuit dintr-un singur termen, un substantiv nearticulat, care ii confera caracter de generalitate si care este potrivit pentru determinari: „sicriu de plumb”, „flori de plumb”. El prefigureaza o confesiune poetica si o incheie, fiind plasat si in finalul ultimului vers. Se creeaza astfel o circularitate dramatica a discursului poetic, ce exprima sentimentul de cadere sub o greutate strivitoare. Plumbul este un metal cenusiu, asociat cu strari negative precum tristete, nevroza, apasare sufleteasca, oboseala. Metaforic, el sugereaza o existenta fara orizont, traita fara speranta.                 Elementele de simetrie si de opozitie din text sunt puse in evidenta prin compozitia textului. Deoarece sicriele, ca si florile, ca si coroanele sunt „de plumb”, se poate deduce ca perceptia asupra realitatii este alterata. Paralelismul sintactic este procedeul dominant de structurare a textului, fiecarui vers din prima strofa corespunzandu-i un vers din a doua: „Dormeau adanc sicriele de plumb”, „Dormea intors amorul meu de plumb”; „Si flori de plumb si funerar vestmant”, „Pe flori de plumb si-am inceput sa-l strig”; „Si scartaiau coroanele de plumb”, „Si-i atarnau aripele de plumb”. Simetria este data de plasarea termenului „plumb”, precum si a liniei de pauza si a punctelor de suspensie in aceeasi pozitie, in cele doua strofe, contribuind astfel la conturarea unei atmosfere apasatoare.                Motivele poetice ce se subsumeaza temei in aceasta poezie sunt: plumbul, cavoul, vantul, somnul, frigul, singuratatea. Toate acestea alcatuiesc un camp semantic unic al mortii atotcuprinzatoare care inghite lent, rabdator, fiinte: „mort”, obiecte: „sicriele de plumb”, sentimente: „amorul meu”. Lumea este, in viziunea poetului, un spatiu inchis, in care el se simte prizonier, din care nu poate evada si care il constrange permanent.                Astfel, textul, care deschide volumul de debut al poetului, cu acelasi titlu, se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica, in care autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care creeaza un univers liric singular in intreaga literatura romana.

                                        Lacustră de George Bacovia               Poezia Lacustră face parte din volumul de debut, Plumb, apărut în 1916 şi este emblematică pentru atmosfera dezolantă specifică liricii lui George Bacovia exprimând prin simboluri şi sugestii trăirile şi stările sufleteşti ale poetului: tristeţea, spleenul (dezgust faţă de orice), angoasa, oboseala psihică, disperarea, apăsarea sufletească, nevroza, spaima, degradarea psihică şi dezolarea. Semnificaţia titlului               Simbolul „lacustră” are drept corespondent în natură o locuinţă temporară şi nesigură, construită pe apă şi susţinută de patru piloni şi supusă iminentei prăbuşiri, ceea ce sugerează faptul că eul poetic, expus pericolelor, se autoizolează provizoriu, devenind un însingurat în societatea de care fuge.               Tema poeziei ilustrează condiţia nefericită a poetului într-o lume ostilă, meschină, incapabilă să înţeleagă arta adevărată, prin folosirea motivelor poetice specific bacoviene ca motivul singurătăţii, al nevrozei, al golului sufletesc, motivul ploii, al terorii de apă, iar muzicalitatea versurilor, dată de verbele la gerunziu, exprimă sentimentul de claustrare a eului liric în această lume sufocantă, apăsătoare.                Ideea poeziei profilează starea de dezolare şi disperare a poetului, dată de imposibilitatea de adaptare şi de supravieţuire într-o lume mediocră, superficială, supusă degradării morale şi materiale.                 Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă prin stări interioare lirice, viziune artistică specific simbolistă prin funcţia expresivă şi estetică a simbolurilor, fonemelor şi culorilor.                Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric, reprezentate de verbe şi pronume la persoana I singular: „aud”, „sunt singur”, „dorm”, „mi se pare”, „n-am tras”, „mă găsesc”, „simt”, „mă”, ceea ce atestă încadrarea poeziei în categoria artelor poetice. Structura şi compoziţia textului poetic                Poezia Lacustră este alcătuită din patru catrene dispuse într-o simetrie perfectă, prima strofă este reluată în finalul poeziei, schimbându-se numai versul al doilea, pentru a accentua curgerea implacabilă a timpului şi solitudinea omului în societatea ostilă şi apăsătoare.               Discursul liric este construit pe două planuri suprapuse: unul exterior, al lumii materiale şi al naturii, şi planul interior, al vieţii psihologice, al trăirilor dezolante resimţite în profunzimea sufletului unui artist care nu se poate adapta realităţii ostile.     Strofa I             Incipitul exprimă simbolic ideea de atemporalitate existenţială ca stare de permanenţă sâcâitoare a eului liric, „De-atâtea nopţi”. Eul liric percepe direct -„aud”- ploaia care este atât de distrugătoare de materie, încât efectele sunt apocaliptice: „Aud materia plângând”. Întregul Univers trăieşte un dramatism sfâşietor, motivai solitudinii fiind ilustrat aici printr-o stare de singurătate dorită de eul liric, sintagma „sunt singur” simbolizează, aşadar, o existenţă solitară asemănătoare cu imaginea locuinţelor lacustre.              Strofa a doua este dominată de simboluri psihologice exprimate prin verbe ce exprimă incertitudinea, nesiguranţa, spaima de dezagregare a materiei sub acţiunea distrugătoare a apei: „parcă dorm”, „tresar”, „mi se pare”, iar scândurile ude sugerează nevroza ca efect al pericolului de prăbuşire spirituală iminentă. Panica şi spaima provocate de izbitura brutală şi neaşteptată a valului, „în spate mă izbeşte-un val”, sunt amplificate până la disperarea eului liric din pricina solitudinii ce se simte ameninţată de un eventual pericol: „Tresar prin somn şi mi se pare / Că n-am tras podul de la mal”.              Strofa a treia amplifică starea de nelinişte, de angoasă şi spleen a eului liric prin dimensiunile majore ale istoriei ca unic reper al existenţei umane, „Un gol istoric se întinde”. Lumea dispare, devine hău, neant, infinit, totul se destramă, singura certitudine, „simt”, fiind prăbuşirea, dezagregarea iminentă a Universului sub acţiunea dezintegratoare a apei: „Şi simt cum de atâta ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc”.              Ultima strofă este reluarea primei strofe, în care este schimbat numai versul al doilea, „Tot tresărind, tot aşteptând”, pentru a sugera atemporalitatea, veşnicia şi eternizarea stării de copleşitoare dezolare, de disperare apoteotică a eului poetic din cauza permanentelor pericole ce pândesc continuu existenţa spirituală a lumii.               Poezia Lacustră este simbolistă prin sugestii, simboluri şi stările sufleteşti specifice liricii bacoviene: plictisul, dezolarea, nevroza, disperarea, spleen-ul, spaima, făcând ca această creaţie să fie o confesiune lirică. Prezenţa persoanei I singular inclusă în mărcile verbelor sporeşte confesiunea eului liric implicat total şi definitiv în starea dezolantă care pune stăpânire decisiv şi implacabil pe sufletul lui. Limbajul şi expresivitate textului poetic               Simbolul dominant în poezie este „lacustră”, care are drept corespondent în natură o locuinţă construită de om pe apă şi susţinută pe patru piloni, o construcţie supusă iminent prăbuşirii, prin putrezirea stâlpilor de susţinere. De asemenea, o astfel de locuinţă este una provizorie, singurătatea este totală, dar în acelaşi timp, omul este ferit aici de pericolele ce-l pândesc în pustietate (animale sălbatice, intemperii etc.).               Lacustră simbolizează, aşadar, o solitudine doriţi, o autoizolare totală, care va duce inevitabil la prăbuşirea spirituală a eului poetic. Motivul apei este un simbol al dezintegrării materiei, spre deosebire de semnificaţia pe care o are la Mihai Eminescu, unde izvoarele, lacul sunt dătătoare de viaţă. Apa bacoviană acţionează încet, dar sigur, dezagregând spiritualitatea creatoare, printr-o serie de simboluri din acelaşi câmp semantic: ploaia, malul, valul, scândurile ude.                Expresivitatea poeziei este susţinută de muzicalitatea versurilor, realizată prin verbele, numeroase în poezie, care se află la prezentul gnomic (care exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal), „aud”, „sunt”, „mă duce”, „dorm”, „mă izbeşte”, „tresar”, „mi se pare”, „se întinde”, „mă găsesc”, „simt”, „se prăbuşesc” şi simbolizează eternizarea stării de dezagregare, moartea lentă, sfârşitul implacabil. Gerunziul verbelor auditive, „plouând”, plângând”, sugerează tristeţea profundă, disperarea şi starea de nevroza, care constituie esenţa simţirii poetice.               Natura ca stare de spirit sugerează, prin ploaia enervantă, un disconfort psihic şi un suflet aflat în pericol de dezagregare: „ploaie”, „plouând”.              Sugestia şi ambiguitatea poeziei sunt ilustrate prin tonul elegiac al poeziei, ce reiese din stările de disperare, spaimă, nevroză, solitudine ale poetului. Rima este dată de cuvinte cu sonoritate surdă, „plouând”, „plângând”, „gând”, de cuvintele-simbol din câmpul semantic al apei, ce acţionează ca principiu cosmic de dezintegrare: „lacustră”, „plouând”, „plângând”, „ploaie”, „ude”, „val”, „mal”. Prozodia             Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce domină întreaga poezie, măsura versului fiind de 8 silabe. Rima variază, în prima şi ultima strofă fiind vorba de monorimă, iar în strofele a doua şi a treia rimează numai versurile 2 cu 4, versurile 1 şi 3 fiind fără rimă.              Poezia lui George Bacovia se înscrie în estetica simbolistă, sugerând o realitate a sufletului, a trăirilor interioare prin intermediul simbolurilor, sugestiei, muzicalităţii versurilor, concentrând o puternică încărcătură emoţională.              George Bacovia creează în întreaga sa lirică o „atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamne reci, cu ploi putrede, o atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului, o descompunere a fiinţei organice”. (Eugen Lovinescu)

                                      Lumina de Lucian Blaga                  Lucian Blaga s-a nascut la 9 mai 1895, in satul Lancram din judetul Alba, sat ce poarta-n nume „sunetele lacrimei”. Copilaria sa a stat, dupa cum el insusi marturiseste, „sub semnul unei fabuloase absente a cuvantului”, autodefinindu-se „mut ca o lebada” deoarece viitorul poet nu a vorbit pana la varsta de 4 ani. Se stinge din viata la 6 mai 1961 si este inmormantat in satul natal, Lancram. Monumentalitatea operei lui Lucian Blaga sta in imbinarea de mare profunzime a poeziei cu filozofia, care marturiseste - prin bogatia metaforica, prin terminologia originala - viziunea sa poetica, lirica evoluand atat in raportul dintre eu si lume, cat si in modalitatea de expresie.                  Poemele luminii (1919), primul volum de poezii, este dominat de un puternic vitalism, de dorinta eului poetic de a se contopi cu misterele Cosmosului. Principalele teme ale creatiilor lirice din acest volum ilustreaza natura, iubirea si moartea, concepte esentiale ale existentei. Poezia Lumina a fost publicata in revista „Glasul Bucovinei”, in 1019 si inclusa apoi de Lucian Blaga in volumul de debut, Poemele luminii, aparut in acelasi an.                  Tema:Poezia este o confesiune-arta poetica si concentreaza, in germene, intreaga lirica erotica din volum, intensitatea iubirii fiind exprimata prin metafora revelatorie a „luminii”, ca motiv central ce defineste starea spirituala, de „iluminare”, a eului liric.                 Titlul poeziei „Lumina” este o metafora revelatorie reprezentativa pentru sistemul filozofic al lui Lucian Blaga si sugereaza cunoasterea prin iubire a Universului, cu trimitere la Geneza vietii, constituind, totodata, un concept esential pentru existenta. Structura poetica si semnificatiile lirico-filozofice, limbaj artistic                 Poezia Lumina este structurata in trei secvente lirice: prima si ultima strofa ilustreaza monologul eului liric adresat iubitei; strofele a doua si a treia compun un tablou cosmogonic, iar strofa a patra exprima, printr-o interogatie retorica, incertitudinea si nelinistea provocate de natura misterioasa a luminii. Strofa intai                Incipitul poeziei este reprezentat de lumina devenita senzatie traita si receptata de eul liric pana in strafundurile fiintei sale: „Lumina ce-o simt”. Sensul conceptului este acelasi cu „lumina mea” din poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, imaginata ca un principiu energetic universal.                Lumina care-i navaleste in inima la aparitia iubitei („Lumina ce-o simt / navalindu-mi in piept cand te vad”) sugereaza extazul iubirii si „un strop”, („poate ca ultimul”) din lumina originara, trairea capatand dimensiuni cosmice: „oare nu e un strop din lumina / creata in ziua dintai, / din lumina aceea-nsetata adanc de viata?”.             Metaforele „ziua dintai” si „lumina aceea-nsetata adanc de viata” definesc lumina primordiala, forta demiurgica orbitoare care a facut sa se nasca viata. Misterul iubirii este comparabil cu miracolul Creatiei. Sinestezia (figura de stil care transpune metaforic un simt ui limbajul altui simt) creeaza stari tumultuoase prin fuziunea imaginii motorii cu cea vizuala: „Lumina ce-o simt / navalindu-mi in piept cand te vad”. Strofa a doua               Nasterea Universului este precedata de haosul primar, de „Nimicul” care „zacea-n agonie” si „plutea-n intuneric”, pana cand „Nepatrunsul” a facut un semn si a rostit cuvintele biblice „Sa fie lumina!”. Relatiile de opozitie „intuneric” / „lumina” sustin ideea genezei, cand „a despartit Dumnezeu lumina de intuneric” („Vechiul Testament, Geneza, Facerea”). Conceptul haosului initial este definit prin metafora „Nimicul”, iar Creatorul (Marele Anonim cum il numeste Blaga) prin metafora revelatorie „Nepatrunsul”, care, in poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - „Nepatrunsului ascuns” - sugereaza misterele Universului. Verbele la imperfect („zacea”, „plutea”) sugereaza atemporalitatea ce defineste haosul primordial, iar perfectul compus in inversiune - „dat-a”- si conjunctivul „Sa fie”, ambele cu nuanta imperativa, exprima porunca divina a Genezei. Strofa a treia              Strofa a treia incepe cu explozia luminii care a cuprins intr-o clipa lumea, „O mare / si-un vifor nebun de lumina / facutu-s-a-n clipa”. Enumeratia substantivelor „de pacate, de doruri, de-avanturi, de patimi, [...] de lume si soare” sugereaza prin aceste simboluri principalele componente ale vietii, de care are parte sufletul omenesc in intreaga sa existenta: slabiciunile, sentimentele, idealurile, patimile lumesti si celesti. Strofa a patra               Strofa a patra este un distih si este realizata sub forma unei interogatii retorice care exprima ideea disparitiei luminii orbitoare „de-atunci”, stralucire fara nici o legatura cu lumina primordiala. Revelatia eului liric privind imaginea lumii aflate in pericol de a se desacraliza este sugerata de metafora „orbitoarea lumina”, incertitudinea receptarii misterelor fiind exprimata de sintagma dubitativa „Cine stie?”. Strofa a cincea               Ultima strofa o reia, partial, pe prima, fiind tot un monolog liric adresat iubitei. Eul intim se patrunde de extazul sentimentului de iubire exprimat prin metafora revelatorie a luminii, reactie afectiva intensa, care-l invadeaza in prezenta femeii iubite: „Lumina ce-o „simt navalindu-mi in piept cand te vad - minunata”. Vocativul superlativ, „minunata”, sugereaza desavarsirea eternului feminin intruchipat de iubita, fiind si prima referire la aceasta ipostaza erotica.             Din lumina originara, ca sursa a Genezei, nu a mai ramas decat „ultimul strop”, care se dovedeste a fi misterul iubirii, calea esentiala de cunoastere si de viata: „e poate ca ultimul strop / din lumina creata in ziua dintai”. Ideea constituie substanta fundamentala a filozofiei lui Lucian Blaga in definirea cunoasterii luciferice, care s-ar putea sintetiza m afirmatia: cunoasterea inseamna iubire. Nuanta dubitativa „poate” concentreaza incertitudinea eului liric despre faptul ca, din toata „lumina aceea-nsetata adanc de viata”, n-a mai ramas decat „un strop” pentru iubire.              Prezenta in poezie a persoanei I si a II-a singular manifestata atat in desinenta verbelor, cat si prin pronume sustin ideatic lirismul subiectiv si incadrarea creatiei in specia arta poetica. Ca element de recurenta, se evidentiaza in poezie conceptul „lumina”, care devine laitmotiv prin prezenta lui in fiecare strofa: „Lumina ce-o simt”, „un strop din lumina”, „lumina aceea-nsetata”, „Sa fie lumina!”, „nebun de lumina”, „orbitoarea lumina”.               Marin Mincu, definind simbolul luminii, afirma ca „sensul de lumina a cunoasterii este total suprapus sensului primordial al existentei, al fiintei. Verbul a crea devine si el sinonim cu punerea la imperativ a verbului a fi. Sinonimia blagiana este deci o chestiune de semantica poetica originala: a fi devine sinonim cu a crea si a cunoaste”.  

                          Paralela „Flori de mucigai”- „Testament”   1. Incadrarea intr-o directie literara+trasaturi            Modernismul, miscare literara din prima jumatate a secolului al XX-lea, care se opune traditionalismului, a fost promovat in literatura romana de Eugen Lovinescu. Mentorul ,,Sburatorului” sintetizeaza principiile modernismului in trei teorii: teoria imitatiei, teoria sincronismului si teoria mutatiei valorilor estetice.           Reprezentant al liricii moderne interbelice, alaturi de Lucian Blaga si Ion Barbu, Tudor Arghezi se incadreaza modernismului lovinescian, deoarece innoieste literatura romana, sincronizand-o cu literatura europeana.            Poezia „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi deschide volumul omonim, publicat in 1931, iar poezia „Testament” este inclusa in volumul „Cuvinte potrivite”. Ambele texte lirice sunt arte poetice moderne, in care este exprimata, cu mijloace artistice, conceptia despre creatie si creator, despre relatia poet-creatie, poet-lume.            Apartenenta acestor poezii la modernism este dovedita, mai intai, de introducerea unei categorii negative, estetica uratului. Modelul inspirator este poetul francez Charles Baudelaire, autor al poeziei „Les fleurs du mal”. Sintagma „estetica uratului” alatura doi termeni antitetici, care descriu drumul creatiei de la sursa (uratul) la produsul final (frumosul). Astfel, conceptia autorului roman este ca arta isi are originea in sfera banalului degradat, incarcat cu „zdrenta”, „ocara”, „bube”, „mucigai”, „noroi”, „venin”. Strabate, apoi, un traseu istovitor, la capatul caruia se metamorfozeaza in „flori”, „miere”, „vioara”, „frumuseti si preturi noi”. Aceasta transfigurare este posibila prin truda creatorului, a carui menire este de a „potrivi cuvintele”, caci „nicio jucarie nu este mai frumoasa ca jucaria de vorbe”. „Cuvintele potrivite” au semnificatia puterii de a reda ideea artistica exacta, printr-o mare concentrare lexicala.              Limbajul inedit reprezinta o alta trasatura modernista a poeziei. Acesta se concretizeaza in folosirea arhaismelor (,,stihuri”, „firida”, „slova”), a regionalismelor: „mucigai”, „parete”, „ghiara”, a unor cuvinte interzise literaturii: ,,unghie”, „tencuiala”, „groapa”, „scrum”, „bube”, „mucegaiuri”, „noroi”, „ciorchini de negi”, alaturi de de termeni populari, precum: „rapi”, „gropi”, „sapa , „brazda”. Cuvintele capata noi valente semantice, gratie asocierilor lexicale inedite. Semnificative sunt metaforele pentru inspiratie „unghia ingereasca” si „slova de foc”, alaturi de comparatia ,,mana ca o ghiara” si metafora „slova faurita” ce defiinesc cealalta dimensiune a creatiei, truda artistului.             Introducerea unor asemenea lexeme in discursul liric arghezian l-a determinat pe criticul literar Tudor Vianu sa afirme ca „Arghezi da dreptul la cetate tuturor cuvintelor, chiar si celor compromise”. 2. Elementele de compozitie reprezinta particularitati ale textului poetic, semnificative ȋn transmiterea mesajului artistic.             Titlul poeziei „Flori de mucigai" se valideaza ca oximoron, deoarece asociaza un termen din sfera semantica a frumosului – „flori” – cu unul din planul uratului, al degradarii – „mucigai”. La nivel semantic, titlul fixeaza imaginarul poetic in spatiul inchis, umed, specific inchisorilor si sugereaza ideea ca sordidul (murdarul) poate naste frumusetea, asa cum florile rasar din materia imunda (degradata). Ca atare, titlul defineste plastic „stihurile” inspirate de universul degradat.              Titlul „Testament” are un dublu cod de lectura. Pe de-o parte, prin termenul „testament” se intelege actul juridic, prin care sunt lasate ca mostenire bunuri materiale. Pe de alta parte, substantivul nearticulat „testament” este un termen preluat din vocabularul religios care trimite spre cele doua carti sfinte, Vechiul Testament si Noul Testament, reprezentand textele sacre lasate de strabuni urmasilor. Folosit cu acceptiunea sa laica, substantivul din titlu sustine valoarea mostenirii spirituale.                Lirismul ambelor poezii este subiectiv si reiese din folosirea verbelor si a pronumelor la persoana I si a II-a: „am scris”, „sa scriu”, „nu am cunoscut” „mi”, „ma”, „nu-ti voi lasa”. Poezia „Flori de mucigai” este construita sub forma unui monolog liric confesiv despre dificultatea actului artistic, poezia „Testament” este un monolog liric adresat „fiului”. Prin acest apelativ familiar, se intelege cititorul virtual, discipolul sau urmasul caruia eul liric, ȋn ipostaza tatalui, mentorului si invatatorului, ii lasa „cartea”, o mostenire spirituala nepretuita. 3. Tema, viziunea, doua secvente              Tema ambelor poezii este creatia. In ,,Flori de mucigai” se surprinde creatia ca dimensiune a suferintei, dublata de conditia de damnat a creatorului. Tema poeziei „Testament” o constituie relatia dintre autor si opera sa, dintre acesta si urmasii lui, ca mostenitori ai unor valori spirituale.              Ilustrativa pentru tema poeziei ,,Flori de mucigai” este seria de enumeratii din prima strofa, care dezvaluie conditiile vitrege ȋn care iau nastere ,,stihurile”.             Cea dintai enumeratie reliefeaza mediul ostil, in care are loc procesul de elaborare a poeziei. Sunt insiruite: spatiul scrierii – „pe tencuiala, pe un parete de firida goala”, timpul scrierii – „pe intuneric”, modalitatea scrierii – „in singuratate, cu puterile neajutate”, instrumentul scrierii –„cu unghia”. Metafora ,,puteri neajutate”dezvaluie lipsa inspiratiei creatoare a artistului, desi acesta are multiple si profunde resurse spirituale.              Elementele spatiului – „paretele”, „firida goala” – se asociaza laitmotivului ,,intuneric” si evidentieaza izolarea si singuratatea absoluta.              Solitudinea reiese si din urmatoarele enumeratii, care valorifica termeni din campul religios. Simbolurile ,,taurul”, „leul”, „vulturul” trimit la evanghelistii Luca, Marcu, Ioan, iar absenta bestiarului crestin, potentata de repetitia negatiei ,,nici”, sugereaza originalitatea creatiei, care nu are ca punct de plecare inspiratia divina, ca in cazul cartilor sfinte.             Incipitul poeziei „Testament” cuprinde adresarea directa a eului liric, in ipostaza de parinte, catre urmasul sau, un cititor virtual, pe care il numeste familiar „fiule”. Negatia „Nu-ti voi lasa” reda ideea mostenirii spirituale, „cartea”, singura mostenire cu adevarat valoroasa, asemanatoare textelor sacre preluate de la strabuni.             Metafora „carte” are un loc central in aceasta arta poetica, fiind un element de recurenta.Termenul „carte” are rol in organizarea materialului poetic si semnifica, mai ȋntȃi, acumularile spirituale. Astfel, poezia este rezultatul trudei, apoi „treapta” ȋnteleasa ca punct de legatura intre predecesori si urmasi. Ca valoare spirituala, „cartea” este rezultatul sublimarii experientei inaintasilor –„hrisovul cel dintai”, „cuvinte potrivite”. Ulterior, „cartea” se defineste prin metaforele din versurile: „Slova de foc si slova faurita / Imparecheate-n carte se marita”. Semnificatia este ca poezia ȋnseamna, in egala masura, har si mestesug.              Poeziile „Testament” si „Flori de mucigai” sunt arte poetice moderne, ce transmit ideea ca actul creator presupune, intai de toate, mestesug si truda creatoare.pentru ca poetul devine, in conceptia lui Arghezi, un nascocitor, iar poezia presupune mestesugul, truda creatorului. Arghezi introduce in literatura romana, prin aceste creatii literare, estetica uratului, arta devenind un mijloc de transfigurare a uratului existential.              Despre lirica lui Arghezi, criticul literar G. Calinescu afirma ca poezia sa poate fi inteleasa si apreciata doar de cititorul care are „un cer al gurii dedat cu toate mirodeniile”.

                                         In dulcele stil classic de Nichita Stanescu (autor canonic)                                                             Arta poetica erotica neomodernista               Poezia face parte din volumul "In dulcele stil clasic", caruia i-a dat si titlul, publicat in 1970. In poeziile acestui volum, Nichita Stanescu (1933 - 1983) se intoarce cu veselie spre lirismul clasic, creand adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din poeziile traditionale, imbracand formele bine cunoscute de romanta, balada, poem eroic ori madrigal.              Poezia "In dulcele stil clasic" este o creatie "lirica galanta -sinteza intre elegantul stil trubaduresc si lamentatiile amoroase din timpul lui Ienachita Vacarescu - supusa de Nichita Stanescu unui [...] tratament de regenerare-caricaturizare". (Al.Steianescu) Spre deosebire de viziunea sentimentului de iubire din poezia "Leoaica tanara, iubirea", unde dragostea este devoratoare, agresiva si bulversanta, in poezia "In dulcele stil clasic", iubirea este caricaturizata, persiflata, minimalizata dupa modelul liricii siropoase a poetilor Vacaresti.              Tema poeziei este erotica, dar iubirea nu mai este o "leoaica tanara", o energie ce poate reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire intamplatoare, trecatoare si nesemnificativa, metafora iubirii fiind aici la fel de sugestiva: "Pasul tau de domnisoara". Ideea poetica exprima nepasarea, indiferenta joviala a eului liric pentru iubirea efemera si conventionala. Structura, compozitie, limbaj poetic             Poezia este alcatuita din patru catrene si un vers liber, ce se constituie intr-o concluzie referitoare la efemeritatea timpului in relatie directa cu sentimentul de iubire, la fel de trecator, "Pasul trece, eu raman".            Prima strofa ilustreaza lirismul obiectiv si exprima ideea conform careia iubirea suava este o galanterie a naturii, care a nascut-o din mineral, "Dintr-un bolovan coboara", ori din vegetal, "Dintr-o frunza verde, pala", sentimentul fiind exprimat printr-o metafora care sugereaza efemeritatea acestui sentiment uman: "pasul tau de domnisoara". Aici viziunea despre iubire este aceea de sentiment trecator, sinele poetic nu mai este un "centrum mundi" capabil sa reordoneze lumea dupa legi proprii, ca in "Leoaica tanara, iubirea", ci contemplativ, privind ivirea iubirii ca pe ceva exterior eului liric.             Strofa a doua sugereaza, prin lirism obiectiv, plasarea iubirii intr-o "inserare-n seara", sentimentui fiind perceput superficial si efemer ca un "pas de domnisoara", care trece la fel de repede cum a venit, "dintr-o pasare amara". Versul "Pasul tau de domnisoara", care este o metafora pentru a exprima sentimentui de dragoste, este aproape un laitmotiv, fiind repetat de patru ori in primele doua strofe. In ultimele trei strofe atitudinea poetica este dominata de lirism subiectiv.             Strofa a treia exprima aceeasi idee a unui sentiment superficial, care dureaza putin, numai "o secunda, o secunda", din care cauza eul liric are un ton persiflant, "inima incet mi-afunda". Ca si in "Leoaica tanara, iubirea", sentimentui are conotatii cromatice, "el avea roscata funda", in cealalta poezie iubirea fiind o "leoaica aramie".              Strofa a patra asaza eul liric in ipostaza unui suflet impovarat parca de un blestem, "blestemat si semizeu", deoarece el inregistreaza, "parca pe timpanul meu", trecerea iubirii care nu mai este un sentiment profund, "mai ramai cu mersul tau" si de aceea nu simte emofie si nici bucurie, "caci imi este foarte rau", cu trimitere discreta catre starile de chinuri sj lesinuri provocate de dragostea din poeziile Vacarestilor.              In ultima strofa, eul poetic afiseaza o atitudine contemplativa -"Stau intins si lung si zic"-, viziunea iubirii este una exterioara si nu o stare interioara, profunda, generatoare de energii. Atat sentimentui de dragoste, cat si iubita sunt minimalizate, persiflate, "Domnisoara, mai nimic/ pe sub soarele pitic", intocmai ca in poezia clasica pe care o parodiaza.              Versul liber din finalul poeziei sugereaza curgerea timpului tot prin miscare, "Pasul trece eu raman", la fel ca in poezia "Leoaica tanara, iubirea" -"inca-o vreme,/Si-nca-o vreme...", cu deosebirea ca daca in aceasta ultima poezie iubirea, ca forta esentiaia a spiritului, invinge timpul, in aceasta creatie lirica dragostea este pasagera, atitudinea poetica ramane impasibila, deloc marcata de acest sentiment, alta data atat de bulversant.              Limbajul artistic este voit conventional, sugestiv pentru o parodie a liricii galante, in care poetul se lamenteaza si se vaicareste.              Nichita Stanescu confera insa modernitate stilului, prin metafora sugestiva a iubirii, "pasul tau de domnisoara", prin epitetele inedite "frunza verde, paia", "roscata funda") si prin ritmul si muzicalitatea de tip folcloric a versurilor.