Stiinta si tehnologie

Spor!

CUPRINS şi repartizarea pe ore:   TEMA PAGINA NUMĂR ORE.   BIOSUL CALCULATOARELOR.2.2 ORE.   SISTEMUL DE OPERARE MS-DOS.2.4 ORE.   CONFIGURAREA OPTIMA A UNUI PC.4.2 ORE.   DEFECŢIUNI FIZICE ALE CALCULATORULUI.5.2 ORE.   DEFECŢIUNI,MESAJE DE EROARE SOLUŢII.6. 2 ORE.   UTILIZARE NORTON COMMANDER.8. 2 ORE.   DEPANAREA TOTALA A UNUI HARDDISK.10. 2 ORE.   RECUPERAREA DATELOR.11.1 ORA.   NORTON UTILITIES(NU 8).13.1 ORA.   REALIZAREA UNEI REŢELE.14.2 ORE.   DEFECŢIUNI WINDOWS.15.1 ORA.   CONECTAREA A DOUA HARD-URI.17.2 ORE.   DEOSEBIREA INTRE WINDOWS 95 şi WINDOWS 98.17.2 ORE.   WINDOWS 2000.18.4 ORE.   ÎNREGISTRAREA CD -URILOR.21.1 ORA.   UTILIZARE INTERNET.23.4 ORE.   ARHIVAREA MODERNA A INFORMAŢIEI.26.2 ORE.   LIMBAJUL HTML PENTRU PAGINI WEB.28.4 ORE.   POWERPOINT(GRAFICA PT. MARKETING).30.2 ORE.   GRAFICA PROFESIONISTA CORELDRAW.31.4 ORE.   WINDOWS 95.32.4 ORE.   MICROSOFT WORD.45.8 ORE.   MICROSOFT EXCEL.62.4 ORE.   BAZE DE DATE ACCESS.85.20 ORE         Apelarea biosului se realizează astfel: când se porneşte calculatorul se apasă tasta Delete ( apare meniu BIOS ) 1. Standard CMOS Setup – cu tastele Page Down şi Page Up se pot modifica opţiunile sa existe obligatoriu: Primaster user.on ca sa se detecteze hardul.   Daca vrem sa funcţioneze şi unitatea de discheta floppy drive A apăsam Page Down şi selectam opţiunea 1.44 MB 3 1/2 care sa fie activata 2. ADVANCED CMOS. Setup are următoarele opţiuni: 1 st boot device IDE 0 care realizează încărcarea sistemului de operare la pornirea calculatorului de pe hard disk   - A doua opţiune: 1 st floppy – daca calculatorul este defect, daca s-au şters fişierele sistem şi vrem ca,calculatorul sa se iniţializeze de pe discheta şi alte opţiuni ca:   Boot up Num lock on – se activează tastele numerice din partea dreapta a tastaturii.   Password check .setup ( sau Alyways daca vrem sa punem parola şi pe bios şi pe calculator )   Floppy drive swap trebuie sa fie disable – nu pot sa initilealizez calculatorul alternativ de pe un hard sau pe altul când sunt conectate doua hardiscuri intre ele.   Internal chache .enabled – calculatorul simulează memorie mai multa prin apelarea acestei memorii chache.   External .enabled – se poate extinde aceasta memorie suplimentara.   Sistem BIOS cacheable . enabled – biosul poate fi văzut prin aceasta memorie extinsa.   C000, 32 K shadow .chached.   C800.   D000.   D800.disabled ( toate patru referindu-se la acesul diferitelor adrese de memorie )   Cu Esc se iese din meniul respectiv 3. Meniul Power MANAGEMENT SETUP are opţiunile: power management .disable.   Green.off- ( în momentul în care facem o economie de curent aprinderea monitorului se realizează daca aceasta opţiune este on.),după aceea video.suspend ( daca facem economie de curent, placa video nu mai este activata).   Celelalte opţiuni se refera la detectarea efectiva a hardurilor conectate, la salvarea opţiunilor,sau formatarea fizica a hardurilor.   CIRCUITE LOGICE.   Consider mărimea de ieşire y ia valori y? L2 ={0,1},iar mărimile de intrare u1,u2,.,un iau valori în mulţimea L2n =L2x.xL2, de n ori, iar relaţia I/E y=f(x1,x2, ., xn).    Prin DEFINIŢIE funcţia f:L2n L2 se numeşte funcţie logica notata cu FL(sau booleana notata cu FB) deoarece mulţimea L2 are 2 valori 0 şi 1, iar numărul intrărilor este n. Rezulta ca nr valorilor pe care le poate funcţia logica este dat de numărul combinaţiilor mărimilor de intrare, adică . O funcţie logica n poate da prin expresia sa sau prin tabla de adevăr. Aceasta din urma conţine valoriile funcţiei pentru toate combinaţiile posibile ale argumentelor.   FUNCŢII LOGICE ELEMENTARE.   O funcţie logica (FL) este de fapt o variabila binara ale carei valori depind de valorile variabilelor logice care intra în componenta ei. Variabila binara este o variabila discreta care poate lua doua valori: 0 şi 1;aceste valori se mai numesc constante logice. Principalele funcţii logice de 2 variabile întâlnite în mod frecvent sunt:SI, SAU, NU, NAND, NOR.   FUNCŢIA LOGICA "SI" f(x1,x2) =x1*x2, tabelul de adevăr al funcţiei 2 contacte înseriate   X1   X2   F=x1*x2   X1    f=x1*x2   X2   FUNCŢIA LOGICA "SAU" f(x1,x2) =x1+x2 x1 x2   F=x1+x2      X1    F=x1+x2   X2   FUNCŢIA LOGICA "NU" f(x)=   X   F(x)   NAND"(ŞI-NU)    f(x1,x2)=x1*x2 numita FUNCŢIA LOGICA "NUMAI"    X1   X2   F=x1*x2      X1 x1*x2   X2    FUNCŢIA LOGICA "NOR" f(x1,x2)=x1+x2    X1   X2   F=x1+x2   REGULI DE CALCUL IN ALGEBRA BOOLEANA   Pentru transformarea unuor expresii logice în altele echivalente cu cele iniţiale dar cu o structura mai simpla se folosesc o serie de relaţii sau proprietăţi fundamentale:   Proprietatea constantei logice 0 şi 1: x+0=x x+1=1 x*0=0 x*1=1   Proprietatea de idempotenta x+x=x x*x=x   Asociativitatea x1*x2)*x3=x1*(x2*x3) x1+x2)+x3=x1+(x2+x3)   Comutativitatea   X1*x2=x2*x1   X1+x2=x2+x1   Distributivitatea   X1*(x2+x3)=x1*x2+x1*x3   X1+(x2*x3)=(x1+x2)*(x1+x3)   Proprietatea de absorbţie x1+x1*x2 =x1*(1 +x2) =x1 x1*(x1+x2)=x1   Teoremele lui D'MORGAN   x1+x2 =x1*x2 x1*x2 =x1 +x2   Principiul contradicţiei    x*x =o   Principiul tertiului exclus    x+x =1   Principiul dublei negaţii x =x   O mulţime M de elemente nevida în care au fost definite operaţiile SI, SAU, NU formează o algebra BOOLEANA fata de operaţiile definite daca îndeplineşte cele 10 proprietăţi prezentate.   COMPLETUL LOGIC FUNDAMENTAL SISAUNU   Deoarece o funcţie logica conţine în serie numai aceste trei tipuri de operaţii.   Completul logic ŞI-NU    EX:    Y=x1+x2=x1+x2 =x1 *x2   X1 x1+x2   X2   COMPLETUL LOGIC SAU-NU    Ex:   Y=x1*x2 =x1 +x2   X1    X1    x1*x2 X1 +x2    X2 x2   COMPLETUL UNIVERSAL NOR (SAU-NU)   Cu ajutorul lui se pot realiza toate cele trei funcţii logice adică NU, SI, SAU   -pentru a obtine' NU '    X   Y=x    operaţia "SI"    y=x1*x2= x1 *x2=x1 +x2    X1 x1    X2    X2   Y=x1*x2   SAU"    y=x1+x2=x1 + x2=x1 * x2   X1   X1 *X2   X2   Y=x1+x2    X1    X1+X2   X2   Se poate arata ca şi funcţia logica NAND este complet logic universal şi sensul ca ea poate substitui funcţiile logice SI,SAU,NU   FUNCŢIA LOGICA "NU"    x x   FUNCŢIA LOGICA "NAND"    X    X   SI" x1    x2 X1*X2    y=x1*x2=x1*x2

Un rezumat daca făceai inginer ramaneai sau ajungeai.  Eu sunt capul în cremene acum. 

Secretele din adancurile Marii Negre       Robert Duane Ballard fost ofiter al Statelor Unite ale Americii, profesor de oceanografie la Universitatea din Rhode Island, cunoscut pentru descoperirile sale arheologice subacvatice ale epavelor RMS Titanic din anul 1985, al cuirasatului Bismarck în 1989, al portavionului USS Yorktown in 1998, scufundat la Bătălia de la Midwa , deasemenea a descoperit nava John F. Kennedy 's PT-109 în 2002, agatat in 1943 de catre distrugatorul japonez Amagiri off Ghizo Island. Ballard sustine ca in Marea Neagra ar exista o civilizatie secreta si aduce ca argument faptul ca aceasta a fost initial un lac de apa dulce, inundata cu apa sarata din Marea Mediterană în timpul Holocenului.  Holocen - epoca geologica care a început la sfarsitul Pleistocenului (11.700 de ani I.HR.) care inseamna cresterea si impactul speciei umane la nivel mondial, istoria scrisă , dezvoltarea de civilizatii majore, si de tranzitie generala semnificativa fata de viata urbana din prezent.  În urmă cu cativa ani, Ballard a mai emis o ipoteza, anume aceea că Potopul descris de Biblie ar fi avut loc pe actualul teritoriu al Marii Negre. Aşa se face că o echipa condusa de el a poposit pe ţărmul Turciei, reuşind sa filmeze, la mai puţin de 20 km de tarm, mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive. Mai exact, e vorba de o stanca cioplita şi de doua unelte de piatra dotate cu cate o gaura, probabil pentru suportul lor lemnos. Submarinul a reusit să filmeze si niste barne foarte bine conservate de apa marii, pe care se vad semne de prelucrare artificiala. La est de Sinop, echipa a descoperit o epavă deosebit de bine conservata, la o adancime de 320 m, in apele Marii Negre. Paradoxal ca intreaga coca navei si de marfa sunt intacte, ingropata in sedimente. Puntea este, de asemenea, intacta, inclusiv un catarg de aproximativ 11 m.    Institutul pentru expediții de explorare la Marea Neagră bazat pe teledetecție cu side-scan sonar in apa de mica adancime au putut identifica potentiale situri arheologice examinate de ROVs . Ipoteza ca apele anoxice Mării Negre va permite conservarea organica extraordinara este confirmată de descoperirea Sinop D, naufragiului fiind vechi de 1500 ani pastrandu-se extraordinar de bine. Explicatia lui Ballad pentru inundarea Marii Negre : " În perioada de sfârşit a erei glaciare, din cauza încălzirii atmosferei şi topirii gheţarilor, nivelul Mediteranei a crescut fără precedent. Apoi, în urmă cu cca 7000 de ani, din cauza presiunii apei şi probabil în urma vreunui cutremur fâşia de pământ care separa Mediterana de lac a fost pulverizată şi apele sărate ale Mediteranei au inundat micul lac, transformându-l în ceea ce este astăzi. Torentul a fost fantastic. Forţa apei a depășit de cca 300 de ori pe cea a cascadei Niagara, calculându-se că pentru echilibrarea nivelelor apelor ar fi fost nevoie de cca 40 de zile. În sprijinul acestei teorii, cercetătorii arată că în anumite zone ale fundului Mării Negre există ape dulci, rămăşițe ale vechiului lac.   Din cauza lipsei curenţilor şi a oxigenului, acele ape au rămas neamestecate cu apa mării. Mai mult, acolo, mediul e lipsit de oxigen, ceea ce înseamnă că există condiţii optime de conservare a habitatului de acum câteva mii de ani. Echipa lui Ballard a descoperit pe fundul Mării Negre câteva specii de scoici, unele dispărute, altele pe cale de dispariţie, toate cu o vechime cuprinsă între 7.500 și 15.000 de ani, ceea ce i-a făcut pe cercetători să afirme că Marea Neagră a fost pe vremuri un lac cu apă dulce. Actuala mare nu exista în urmă cu 10-15.000 de ani, aici trăind o civilizaţie prosperă, căreia îi aparţin construcţiile ciudate semnalate de sonar pe fundul apei. Şi ca totul să fie şi mai încurcat, s-a pronunţat cuvântul Atlantida. Harta întocmită cu ajutorul sonarelor a lăsat să se întrevadă că pe vremuri, fundul mării era în fapt „un ţărm plat, cu o plajă de nisip care cobora lin". Legende demonstrate stiintific : Sfârşitul Atlantidei şi începutul Potopului Michael Robinson profesor la Universitatea Ohio, este specializat în inundaţiile catastrofale care s-au abătut asupra Pământului din cele mai vechi timpuri. A fost unul dintre cei care au îmbrăţişat ipoteza emisă de Robert Ballard, când acesta afirma că potopul biblic a început în bazinul Mării Negre. Numai că, spre deosebire de Ballard, Robinson a preferat pentru cercetările sale nu ţărmul turcesc, unde echipa primului a descoperit doar o epavă de corabie veche de câteva mii de ani, ci ţărmul nordic românesc, în apropiere de insula Şerpilor, şi unde aparatura a înregistrat nişte construcţii ciclopice stranii și piramide ce par de neînchipuit pentru zilele noastre. "În cercetările mele, m-am bazat mult pe textele mistice care arată că toate civilizaţiile îşi au rădăcinile pe teritoriul patriei dumneavoastră şi am avut acces la toate descoperirile făcute în România în acest sens, descoperiri de care românii nici măcar n-au auzit". Robinson își desfășoară cercetările și în lungul bazinelor râurilor româneşti, despre care consideră că sunt rămăşițe ale unui fluviu imens, care străbătea continentul eurasiatic, sau chiar ale unui lac cu apă dulce, care acoperea România în urmă cu mai multe zeci de mii de ani. Ipoteza lui este destul de îndrăzneaţă, dar nu singulară. El afirmă că pe teritoriul României Mari ar fi fost fantastica Atlantida şi că cetățile descoperite în munţi nu sunt decât rămăşiţe a ceea ce a mai rămas din străvechea civilizaţie, după scufundarea acesteia. Mai mult, suprapune aceasta ipoteză cu o alta, cea a originii Potopului, punând egalitate între cele două evenimente. Pădurea îngropată La mijlocul anilor '80, autorităţile de la Bucureşti au decis cu o simplă semnătură să şteargă sate întregi de pe harta României, să strămute populaţia, să distrugă vestigii arheologice cu o vechime de câteva mii de ani. Totul în numele unui aşa zis proiect de canalizare a Argeşului, de făurire a măreţului canal Dunăre-Bucureşti. Atunci, în mai puţin de o săptămână, câteva localităţi au dispărut definitiv din peisajul administrativ românesc. N-au fost iertaţi nici măcar morţii. Numai că, după ce au săpat vreo 5-6 metri în adâncime, cupele excavatoarelor au început să se umple cu tot felul de resturi vegetale. Nimeni nu s-a sesizat, în afara inginerilor care coordonau lucrările. Aceştia au înţeles că acolo, la adâncime, e ceva și au chemat arheologii. Nu mică a fost surpriza tuturor când au constatat că la o adâncime de 15-25 de metri se găsea nici mai mult nici mai puţin, decât o... pădure preistorică. Nisipul care o acoperise conservase atât de bine lemnul copacilor, încât aceştia, eliberaţi de sub pământ, păreau încă în viaţă şi se puteau deosebi soiurile. Marea inundaţie glaciară Specialiştii aduşi de la București au descoperit soiuri vechi de stejar, fag, gorun şi tei. Datarea cu carbon a arătat că nisipul care acoperise pădurea de foioase avea o vechime cuprinsă între 10.000 și 12.000 de ani. Ceea ce însemnă că pădurea în sine era mult mai veche. Puţini au fost cei care s-au întrebat atunci cum a ajuns pădurea să fie acoperită de ape. Se ştia că teritoriul României a fost sub ape acum milioane de ani, dar nu se cunoştea şi motivul. Nimeni nu bănuia că peste câteva zeci de ani, Ballard urma să vină şi să emită o ipoteză fantastică, anume că aici a avut loc marele Potop descris de Biblie, în parte din cauza topirii gheţarilor şi creşterea nivelului Mediteranei, fapt care a generat surparea limbii de pământ care o unea cu Marea Neagră. Apele din sud au făcut ca nivelul vechiului Pont Euxin să crească mult şi apele să se reverse pe teritoriile din jur. Ulterior, apele s-au retras şi au permis apariţia unei noi flore şi faune. Dar oare ce cantitate de apă s-a revărsat asupra zonei argeşene, pentru ca nisipul rămas în urmă ei să aibă o adâncime de 15 – 20 de metri? Ce ape puteau alimenta o astfel de inundaţie? Tsunami pe Argeş? Descoperirea pădurii preistorice sub pământurile Argeşului i-au determinat pe specialişti să cerceteze şi zonele apropiate. Rezultatele au fost fantastice: pădurea se întindea pe o suprafaţă mare, între localităţile Glina-Bobeşti, Jilava, Domneşti, Mihăileşti-Cornetu. În plus, prospecţiunile arată că se întindea mult în sud, aria terminându-se probabil undeva pe teritoriul Bulgariei. În toate locurile, cercetările au arătat același lucru: apele au acoperit zonele într-o perioadă extrem de scurtă, pe care arheologii au estimat-o la doar câteva săptămâni. „Aşa ceva, nu se putea întâmpla din cauza topirii gheţurilor, afară doar de cazul în care Terra a fost lovită de un meteorit. Or, din câte ştim noi, acum 10.000-12.000 de ani niciun meteorit nu a lovit Pământul", afirmă Codrin Niculescu, paleontolog şi biolog. În sprijinul teoriei lui vine absența totală a sedimentelor de animale marine pe linia pe care se întinde pădurea preistorică. „Lipsa aceasta ne arată clar că zona nu a fost marină, ci inundată întâmplător. Iar compoziţia nisipului sărat a conservat foarte bine copacii". Bizară fortificaţie de lemn Dar nu pădurea subterană a fost cea mai interesantă descoperire a arheologilor veniţi la faţa locului. Într-una din zile, săpătorii au scos la iveală o construcţie bizară din lemn, alcătuită sub forma unei mici fortificaţii. Cu toate astea, nu s-au găsit deloc schelete umane sau animale, în condiţiile în care s-a presupus că respectiva construcţie nu s-a ridicat singură. „Unde au dispărut cei care au construit ciudata fortificaţie de lemn este iarăşi o întrebare fără răspuns. Pe de o parte, e posibil ca valul uriaş să-i fi surprins pe locuitori iar ulterior trupurile lor, luate de apă, să fi fost mâncate de animalele marine. Dar la fel de posibil e ca locuitorii să fi aflat din timp despre iminenţa valului ucigaş şi să se fi retras pe înălţimile munţilor. Dar dacă acceptăm cea de a doua ipoteză ca fiind mai plauzibilă, de unde puteau şti nişte primitivi că oceanul va mătura zona Argeşului?". Când vine vorba de istoria umanităţii, ştiinţa actuală încearcă să inoculeze ideea de evoluţie, mentală, fizică, socială și chiar şi spirituală. Realitate este alta: toate civilizaţiile care s-au succedat pe planetă au dez-evoluat, societatea actuală nefăcând rabat de la această „regulă". Este de ajuns să privim ce se întâmplă acum în lume pentru a înţelege asta. Pornind de la pădurea antică descoperită pe linia Argeşului, ulterior s-au făcut săpături în partea opusă, pe Valea Prutului. Şi... surpriză, au fost descoperite depuneri stratificate de nisip cu aceeaşi compoziţie ca şi cel din sudul ţării şi datând din aceeaşi perioadă de timp, respectiv sfârşitul paleoliticului şi începutul neoliticului. Nu au fost găsite și păduri de data asta, dar probabil că zona nu era una împădurită, ci de câmpie. "În acel moment am fost puşi în faţa unei întrebări fără precedent. Ce fel de val putea să măture întreg cuprinsul ţării şi să aibă o înălţime de peste 100 de metri? Cum s-a format acel val? A devastat doar teritoriul României sau toată Europa? A fost un val oceanic, cu apă sărată sau un val cu apă dulce?". Copacii milenari Dincolo de ipotezele cercetătorilor, locuitorii din Mihăilești continuă să scoată din carierele de piatră trunchiuri vechi de mii de ani şi să le ardă în sobă. Florea Dumitru spune: „Domnule, noi suntem unicat în lumea asta. Noi nu mergem la pădure ca să tăiem un copac. Noi dezgropăm copacii de care avem nevoie pentru foc. Şi numai bunul Dumnezeu ştie cum au ajuns pomii ăștia sub nisip. Cei mai bătrâni spun că aşa au rămas de la Potopul cel mare de pe vremea lui Noe". Deocamdată nicio ipoteză nu a fost pe deplin demonstrată. Iar numărul copacilor milenari descrește de la o zi la alta. Trebuie oare să condamnăm localnicii pentru că distrug urmele trecutului încercând să supraviețuiască? La urma urmei, nu așa au făcut dintotdeauna oamenii? Fiecare nouă civilizație a distrus-o pe cea veche. Și nu din răutate, ci din simpla dorință de supraviețuire. sursa : romania.tv        

Graalul rusesc     O ciocnire între un meteorit şi un OZN? S-a scris mult despre el, dar adevărul începe abia acum să se lumineze Soarele se pregătea să răsară, când cerul a fost brusc inundat de o lumină orbitoare. O minge de foc îşi face apariţia, străbate cu o viteză colosală taigaua siberiană şi se prăbuşeşte cu un zgomot asurzitor. Impactul este atât de puternic, încât undele seismice înregistrate s-au simţit până la Londra, iar sunetul exploziei s-a auzit până la o distanţă de peste 800 de kilometri. În urma ciocnirii cu solul, nu s-a format nici un crater, dar pe o suprafaţă de peste două mii de kilometri pătraţi totul a fost culcat la pământ. (sursa foto:descopera.ro) Aproximativ 80 de milioane de copaci au fost smulşi din rădăcini. Avusese loc aşa-numitul "fenomen de la Tunguska”. De-a lungul secolului, s-au vehiculat zeci de ipoteze şi posibile explicaţii ale fenomenului petrecut în 1908 în îndepărtata Siberie, începând de la comete, asteroizi, fulgere globulare sau blocuri de gheaţă, până la teoria că Pământul s-ar fi intersectat cu o gaură neagră. Însă ce s-a petrecut în realitate acolo rămâne până astăzi un mister. Conform calculelor moderne, corpul cosmic prăbuşit în Siberia avea o masă mai mare de o mie de tone şi a intrat în atmosfera terestră cu o viteză de aproximativ 50 de mii de kilometri pe oră. La 8,5 kilometri distanţă de pământ, din motive încă neelucidate, a explodat cu o putere de 185 de ori mai mare decât bomba atomică de la Hiroshima. Şi dacă obiectul nu s-ar fi descompus înainte de impactul cu solul, poate că Pământul, astăzi, nu ar mai fi existat. Printre numeroasele ipoteze legate de accident, a existat şi opinia că explozia a fost produsă de o navă extraterestră care s-a interpus, eroic, impactului cu un meteorit gigantic, ce se îndrepta spre Pământ. Cel puţin aşa susţine inginerul rus Iuri Labvin, preşedintele Fundaţiei Tunguska şi directorul Muzeului Meteoritului Tunguska şi al altor obiect cosmice. De peste 20 de ani, Iuri Labvin studiază acest fenomen şi a condus zeci de expediţii în ţinutul Krasnoiarsk, acolo unde spera să descopere fragmente ale navei extraterestre salvatoare. Teoria sa are la bază argumente aduse încă de la jumătatea secolului al XX-lea, când, în urma expediţiilor organizate în regiune, din pământurile răscolite au ieşit la iveală fragmente minuscule de sticlă, compuse din mari cantităţi de iridiu, nichel şi elemente chimice de origine nepământeană.  Inginerul rus este convins că acestea nu reprezintă decât rămăşiţele tabloului de comandă al navei extraterestre. "În prezent, nu există tehnologie care să permită realizarea unor astfel de aliaje. De altfel, cercetând solul dealurilor din regiune, am descoperit fragmente de obiecte necunoscute. În urma testelor, am depistat că acestea conţin silicat de fier, într-o formă care nu există în natură şi care, cu atât mai puţin, ar fi putut fi creată de om. Astfel de materiale sunt categoric artificiale, de origine nepământeană”, susţine savantul rus.   La finele anului 2006, profesorul Iuri Labvin a organizat o nouă expediţie, de-a lungul râului Podkamenaia Tunguska, în apropierea căruia s-a produs evenimentul. Echipaţi cu diverse instrumente şi aparate de detectare a metalelor, cercetătorii ruşi au explorat minuţios malurile râului pe o distanţă de câteva sute de kilometri, în căutarea altor fragmente din obiectul nepământean. În apropierea localităţii Baikit, din aceeaşi regiune Krasnoiarsk, la două sute de kilometri distanţă de epicentrul exploziei, savanţii au descoperit nişte pietre stranii, asemănătoare cuarţului, inscripţionate cu diverse linii şi forme geometrice.  Pietrele cu semne necunoscute Deşi cristalele au fost amănunţit studiate în laboratoarele Institutului de Fizică din Krasnoiarsk, nu s-a putut depista originea lor şi nici stabili elementele lor componente. "Le-am testat până şi duritatea, încercând să le aplicăm tăieturi similare celor deja existente. Deşi am utilizat un laser performant, nu am reuşit decât să le zgâriem superficial. Cu siguranţă, natura nu ar fi putut crea astfel de reprezentări. Pe de altă parte, este aproape exclus ca acestea să fi fost aplicate de om, manual. Se pare că fragmentele sunt părţi componente ale unei matrice în care sunt înmagazinate anumite informaţii. Este foarte posibil să fie elemente ce au alcătuit cutia neagră a navei extraterestre.   Semnele scrijelite probabil nu sunt decât nişte marcaje, iar informaţia esenţială se află în interior”, afirmă inginerul Iuri Labvin.Asemenea pietre au fost descoperite în mai multe locuri, de-a lungul râului Podkamenaia Tunguska, unele la sute de kilometri distanţă de epicentrul exploziei. Dar acest amănunt, afirmă savantul rus, nu este decât un argument în plus în susţinerea presupunerii sale că deasupra Siberiei a avut loc o ciocnire între un meteorit şi o navă de origine non-pământeană, iar în urma impactului, fragmente din nava cosmică au fost aruncate la distanţe apreciabile. "Deasupra Siberiei a explodat, într-adevăr, un meteorit. Dar în acelaşi timp, acolo a explodat şi o navă extraterestră, ale cărei rămăşiţe le descoperim astăzi”. Pasărea de foc   Timp de 20 de ani, cercetătorul rus a străbătut regiunea în lung şi în lat, adunând dovezi, culegând informaţii. Locuitorii din împrejurimi i-au povestit că au trecut deja decenii de când în acest loc terifiant nu mai îndrăzneşte nimeni să pătrundă. Se spune că de aici, în timpul nopţilor, se aud urlete stranii, nepământene, iar pădurea freamătă neliniştit. Cei care s-au încumetat, totuşi, să cerceteze locurile povestesc că, în mod neobişnuit, nu au întâlnit în taiga nici ţipenie de vietate. De parcă ceva sau cineva le-ar fi avertizat de cataclismul ce avea să se petreacă şi apoi le-ar fi alungat definitiv. Iuri Labvin şi pietrele cu inscripţii Studiind folclorul local, Iuri Labvin a descoperit cu uimire că în legendele tanguţilor, o populaţie nomadă din taigaua siberiană, se vorbeşte despre o ciocnire puternică, devastatoare, care va salva omenirea. Se pare că oamenii locului aflaseră că o tragedie este pe cale să se producă cu mult înainte ca evenimentul să aibă loc efectiv. Poate că aşa se explică faptul că în urma exploziei cumplite, nici o fiinţă omenească nu a avut de suferit. Şamanii siberieni, cei care călăuzeau viaţa spirituală a comunităţii şi vegheau asupra sufletului ei, au prevăzut viitorul dezastru. În stare de transă, au străbătut lumi diferite şi, conectându-se la surse cosmice de informaţii, au aflat despre pericolul iminent. "Spre Pământ zboară o pasăre de foc, desprinsă din Soare.   O pasăre mânioasă. Dar Luna se va ciocni de Soare şi vom fi mântuiţi. Foc va fi pe Pământ, dar vom supravieţui”, au prezis şamanii tanguţi. Toţi nomazii ce sălăşluiau în acest ţinut vast au dat ascultare vorbelor bătrânilor şi au părăsit zona pe care o populau, zonă ce avea să fie aproape complet distrusă. Şi astfel, în dimineaţa exploziei, tanguţii priveau de la distanţă "filmul Apocalipsei”. Bătrânul Serghei Pikunov, nepotul unui martor ocular al evenimentului, îşi aminteşte şi astăzi poveştile bunicului său despre acea zi înspăimântătoare. "Oamenii ştiau că ceva se va petrece, dar nu se aşteptau ca totul să fie atât de înfricoşător. Un car de foc se prăvălea peste ei, într-un zgomot infernal,zguduind pământul. Pasărea de foc, aşa cum o numeau bătrânii, avea o formă conică, asemănătoare unei iurte. Cu câteva clipe înainte de a se prăbuşi la pământ, o minge strălucitoare, apărută de nicăieri, i-a curmat zborul, nimicind-o. Săgeţi de foc au căzut pe pământ şi totul s-a cutremurat.   Dar asta ne-a fost salvarea”. În arhivele Fundaţiei Tunguska, înfiinţată de Iuri Labvin, există zeci de mărturii similare, care atestă faptul că ceva sau cineva, dintr-un motiv necunoscut, ar fi ales să se autodistrugă pentru a salva Planeta de la pieire. Deşi ipoteza cercetătorului rus pare desprinsă dintr-un roman science-fiction, totuşi, nu putem să nu ne întrebăm dacă ea nu are o bază reală.   Ciudata pădure de la Tunguska. Pădurea transformată în deşert                                                                                Chiar din primele luni de după explozia de la Tunguska, în regiunea în care s-a produs catastrofa au început să se manifeste diferite anomalii şi fenomene stranii. După incident, din taigaua deasă de conifere, ce se întindea pe mii de kilometri pătraţi, nu a mai rămas decât jumătate.   Milioane de copaci au fost smulşi din rădăcini şi culcaţi la pământ, ca într-o imagine post-apocaliptică. Însă, la scurt timp, în mod miraculos şi într-un ritm neobişnuit de rapid, din solul nisipos au început să crească alţi copaci, însă de specii ce nu se întâlnesc în această zonă: mesteceni, stejari, fagi. În plus, exact în locul unde se presupune că ar fi avut loc explozia, copacii cresc anormal, unul răsărind din celălalt, într-o încrengătură stranie. Din trunchiul unui pin gros porneşte, paralel, tulpina subţire a unui mesteacăn.   "Un asemenea fenomen nu se mai întâlneşte nicăieri în lume”, susţine acelaşi Iuri Labvin, care studiază atent fiecare amănunt ce îl poate ajuta la demonstrarea teoriei sale. "Aici întâlnim o mutaţie genetică provocată de obiectul cosmic. Tocmai explozia a creat acest efect. Pădurea este plină de asemenea «malformaţii», cu specii total diferite de copaci ce cresc din aceeaşi rădăcină, cu mesteceni de o înălţime de peste 20 de metri, cu arbori ce nu ar trebui să se dezvolte în mod normal în asemenea sol şi climă, crescând cu o viteză accelerată. Aşa ceva în natură nu mai există”. Vasul furat   Tocmai aici, în acest loc atât de misterios, în anii 60 ai secolului trecut, fizicianul rus Kiril Kabanov, în timpul unei expediţii ştiinţifice secrete, a descoperit în solul nisipos din taiga un obiect aparent banal, care avea să îi schimbe întreaga existenţă. Încă din anul 1950, în Rusia a început să se vehiculeze ipoteza conform căreia obiectul căzut în taigaua siberiană nu fusese un meteorit sau un asteroid, aşa cum se susţinea oficial, ci o navă extraterestră.  Teoria a fost lansată de scriitorul şi inventatorul rus Alexandr Kazanţev şi sugera faptul că incidentul de la Tunguska se datorase unei explozii nucleare provocate de un aparat de zbor de origine nepământeană. Presupunerea sa pornea de la similitudinile existente între exploziile nucleare de la Hiroşima şi Nagasaki şi fenomenul ce avusese loc în Siberia. Drept urmare, în 1961, conducerea de la Kremlin a desemnat o echipă de cercetători, cosmonauţi, ingineri şi geologi, pentru a porni într-o expediţie secretă în taigaua siberiană. Misiunea lor era de a descoperi dacă într-adevăr acolo se prăbuşise sau nu o navă extraterestră. Conform rapoartelor ulterioare, expediţia nu s-a soldat cu succes, cercetătorii întorcându-se la Moscova fără nici un fel de dovezi.   Însă nimeni nu ştia că fizicianul rus Kiril Kabanov, unul dintre membrii expediţiei, făcuse o descoperire ce putea revoluţiona toate teoriile referitoare la fenomenul Tunguska. Printre copacii căzuţi la pământ, savantul găsise, absolut întâmplător, un pocal dintr-un material straniu. Pocalul Dar în loc să declare obiectul, acesta a preferat să şi-l însuşească. Ajuns acasă, Kiril Kabanov a început să studieze pocalul şi a depistat că acesta este creat dintr-un material ce are la bază siliciul, un element chimic răspândit în natură, dar care nu se găseşte în stare liberă.   Cercetătorul a realizat că vasul este unul cu totul special şi a hotărât să se folosească de el. Pocalul devenise aproape un obiect de cult. Noaptea dormea cu el lângă cap, iar ziua îl folosea pentru a bea apă din el. Cu timpul, a constatat că se simte excelent, că are mult mai multă energie şi vigoare, deşi nu mai era de mult la vârsta tinereţii. Kiril Kabanov a trăit 103 ani şi nu a suferit niciodată de vreo afecţiune. Înainte de a muri, i-a povestit nepotului său că obiectul are o legătură directă, specială, cu locul în care s-a petrecut explozia de la Tunguska. Cel mai probabil, pocalul are o origine extraterestră şi a fost creat în scopuri terapeutice.   "Aşa ceva nu mai are nimeni pe Pământ. El vine de Acolo”, a spus Kiril Kabanov cu privirea aţintită în sus. Povestea pocalului a fost recent relatată în presa rusească de către Igor Poduhevici, nepotul savantului, cel care în urmă cu 12 ani a moştenit vasul miraculos. Graalul rusesc Când a primit pocalul, Igor Poduhevici, un om pragmatic, nu a crezut o vorbă din spusele bunicului. A pus vasul într-o cutie din garaj şi a uitat complet de existenţa lui. Până într-o zi, când soţia lui a fost diagnosticată cu cancer la pancreas. Deşi a fost operată de urgenţă, medicii nu erau deloc optimişti în privinţa supravieţuirii sale. Sentinţa a căzut nemilos peste familia lui Igor Poduhevici, care de abia atunci şi-a amintit de spusele bunicului şi de pocalultămăduitor. L-a adus de îndată şi, punându-l pe masă,i-a spus soţiei pe un ton poruncitor: "De azi înainte, vei bea doar din acest vas. Sunt sigur că el este salvarea noastră!”. Şi aşa s-a întâmplat. În mai puţin de un an, Vera Poduhevici, spre uimirea medicilor, era complet vindecată: nici urmă de celule canceroase active în organism. Cazul însănătoşirii ei miraculoase, cu ajutorul pocalului misterios, a fost larg dezbătut în presa din regiunea Krasnoiarsk şi, curând, vestea s-a răspândit în întreaga Siberie.   Marile cotidiene din nord-estul Rusiei titrau cu litere de-o şchioapă pe prima pagină: "Graalul rusesc” sau "Vasul tămăduitor - un dar al extratereştrilor”. Nu după multă vreme, o mulţime de oameni au început să bată la uşa apartamentul familiei Poduhevici, cu rugămintea de a le permite măcar să atingă paharul miraculos. "Unii se prăbuşeau în genunchi, cuprinşi de evlavie, convinşi fiind că pocalul este chiar Sfântul Graal, potirul din care a băut Iisus Hristos în timpul Cinei celei de Taină”, povesteşte Igor Poduhevici. "Din moment ce a fost un dar venit de Sus, am considerat că trebuie să se bucure de el toată lumea, astfel că nu am oprit pe nimeni să se folosească de virtuţile lui. Oamenii veneau ca la tratament, zi de zi, doar pentru a-şi sorbi ceaiul din el. Şi, mare ne-a fost şi nouă mirarea când am văzut că, treptat, tot mai mulţi se vindecau: ba de boli pulmonare, ba de diverse afecţiuni ale ochilor, ale pielii sau chiar de tulburări mai grave”. În câteva luni, ştirea a ajuns până la Moscova şi familia Poduhevici a fost contactată de mai mult institute de cercetare, cu cererea de a le oferi pocalul către studiu.   Astfel, cupa miraculoasă a făcut înconjurul Moscovei, trecând prin mâinile diverşilor experţi. Rapoartele sunt absolut uluitoare. "După toate probabilităţile, conform compoziţiei sale chimice, obiectul nu are o origine pământeană. A fost creat din 95,5% siliciu şi restul dintr-un amestec din metale, precum: molibden, zirconiu, cupru, osmiu, argint, seleniu, cobalt şi neodim”, atestă Nikolai Podgornîi, directorul Institutului Naţional de Geologie şi Mineralogie de la Moscova. "În urma unui experiment, am ajuns la o concluzie uimitoare. Lăsat timp de 20 de ore într-un recipient cu apă, pocalul modifică calităţile acesteia, transformând-o într-una cu proprietăţi terapeutice.    Astfel, în contact cu elementele chimice din care este compus pocalul, concentraţia sărurilor minerale din apă creşte”.Deşi obiectul a fost studiat şi analizat de diverse instituţii ştiinţifice, cercetătorii ruşi nu au reuşit să stabilească cu exactitate originea şi tehnologia lui de fabricare. Toţi au căzut însă de acord asupra aceleiaşi păreri: pocalul, cel mai probabil, nu a fost creat de mâna omului. Dar care este provenienţa lui, nu se poate spune cu siguranţă. Cert este faptul că între acest obiect misterios şi evenimentul petrecut în taigaua siberiană există o tainică legătură. O legătură care ne duce cu gândul către aceeaşi idee: cineva sau ceva din Univers, o inteligenţă superioară, necunoscută, ne veghează şi ne susţine.     

Repere epistemologice privind stiinta 1. Ce este stiinta ? 2. Cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica 3. Conditii criterii de legitimare a stiintei   1. Ce este stiinta ? Etimologic cuvantul “stiinta” vine din limba latina “sciencia” si desemneaza cunoastere, stiinte… Stiinta este un ansamblu de cunostinte veridice/adevarate despre o anume realitate, vazuta din perspective a trei domenii : domeniul natural, domeniul social, domeniul uman. Domeniul cultural reprezinta o simbioza a domeniului social si uman, devenirea stiintei. La sfarsitul secolului al XVII-lea stiinta se disociaza incet dar sigur de morala si incepe sa devina o cunoastere exacta, universal si verificabila. Din aceasta perspectiva cunoasterea devine conceptualizata, obiectivata in teorii si avand un discurs construit pe concept si nu pe categorii practice.   2. Cunoasterea stiintifica si cunoasterea comuna Cunoasterea trebuie vazuta ca o relatie intre subiectul cunoscator si obiectul cunoasterii. Cunoasterea se gaseste intr-o multitudine de tipuri : – cunoastere spontana – cunoastere tacita – cunoastere explicita (ex: professor-elev, mester-ucenic) – cunoastere directa si cunoastere indirect – cunoastere apriorica si cunoastere aposteriorica – cunoastere comuna si cunoastere stiintifica Cunoasterea comuna este cunoasterea pe care oamenii o realizeaza prin intermediul mijloacelor natural(simturi,gandire necritica si limbaj natural) in cadrul experientei cotidiene pe baza activitatilor practice nemijlocite.   Cunoasterea comuna are ca valoare suprema UTILUL si pe locul 2, ADEVARUL(Dreptatea) – cunoasterea comuna ne ofera convingeri, acestea fiind de fapt opinii (doxa) – ca atare trebuie sa facem diferenta intre opinie si cunoastere stiintifica chiar daca de multe ori opinia reprezinta un adevar. – opinia cuiva nu inseamna neaparat cunostere stiintifica   Cunoasterea comuna este o scoala a vietii si minimalizeaza practica teoretica – cunoasterea comuna inseamna pragmatism dar trebuie sa avem in vedere ca sentimentele nu sunt cunostinte iar dorinta nu este o realitate. Cunoasterea stiintifica este saltul de la alchimie la chimie adica saltul de la opinie(doxa) la episteme(cunostinta), este de fapt saltul de la cunoastere speculativa la cunoastere pozitiva adica depaseste iluziile, prejudecatile si simtul comun.   3. Conditii/criterii de legitimare a stiintei Orice stiinta se legtimeaza prin trei conditii fundamentale, esentiale : – obiectul de studiu al stiintei – metodologia stiintei – tipul de explicatie, de conceptualizare (teoriile care stau la baza acelei stiinte) Din aceasta perspective a aparut controversa ce se regaseste in distinctia facuta de Dilthey, intre fenomene naturale si fenomene culturale. Fenomenele natural sunt fenomenele lipsite de subiectivitate, intentionalitate si capacitate si simbolizare. Aceste fenomene natural sunt studiate prin metode explicative-cauzal si care conduc la descoperirea regularitatilor a teoriilor domeniului specific. Fenomenele culturale reprezinta obiectele cu spiritul obiectival si studierea lor se face prin metode intuitiv empative. In secolul al XIX-lea din perspective fenomenelor naturale si culturale apar doua categorii de stiinte si anume : – stiinte naturale – stiinte socio-umane Siintele naturale se mai numesc si stiinte tari sau pozitive intrucat au la baza modelul fizicii (modelul fizicii este modelul bazat pe experiment, avand 3 caracteristici : caracter empirist, caracter obiectivistm, caracter cantitativist) Legenda : empirist = se bazeaza pe fapte; obiectivist = se conceptualizeaza pe teorii; cantitativist = are la baza abordarile statistice)   Stiintele socio-umane din care face pate si pedagogia cu spitele ei : pedagogia, invatamantul scolar si prescolar etc.   Stiintele socio-umane intr-o prima instanta au apelat la modelul experimental ca ulterior sa-si gasesca o metodologie proprie si tipul de conceptualizare specific sistemelor de valori a relatiilor inter-umane, a simbolisticii, adica sa raspunda de tot ce tine de dimensiunea socio-umana.

Problema reversibilităţii timpului în organismul uman – Time reversibility in human body   Ştiind că îmbătrânesc şi că sunt muritori, toţi oa menii sunt preocupaţi, cel puţin în inconştientul lor, de noţiunea de ti mp şi mai ales de trecerea ireversibilă a timpului. Se gândesc mereu la timpul care trece ca o aţă care se scurtează mereu, ceea ce determină, după cum arăta S. Kirkegaard (2013), o anxietate funciară, o frică inconşti entă de moarte şi de îmbătrânire.   Căutând, încă de pe vremea alchimişti lor, să se lupte cu timpul, cercetătorii au descoperit la un moment dat că aţa aceea, despre care se vorbeşte în poveste, este realmente înfăşurată în genom sub forma unor telomeri, care se scurtează cu fiecare diviziune celulară (Aubert, 2008). Dar cu toate descoperirile care s-au făcut, privind telomerii, privind genele îmbătrânirii, pri vind alterarea ADN, privind stresul oxidati v, care influenţează trecerea timpului biologic, timpul a continuat să rămână un mare mister. Poate că timpul este un mister chiar mai mare decât spaţiul pe care îl putem pipăi şi în anumite situaţii îl putem chiar modifica, în funcţie de dorinţele noastre. Dar culmea este însă că chiar şi atunci când s-au făcut descoperiri importante privind spaţiul şi timpul, dată fi nd stranietatea lor, omul nu şi le-a putut însuşi pe deplin.   Aşa se face că, deşi fizicienii au descris în ulti mii ani o lume cu 11 dimensiuni şi chiar cu 20 de dimensiuni (Smolin, 2008), noi continuăm să gândim într-o lume cu 4 dimensiuni, dintre care una este dimensiunea temporală. Deşi în ultimul secol noţiunile de spaţiu şi ti mp au fost modificate profund, am rămas în mintea noastră cu imaginea de timp şi de spaţiu absolut, pe care Isaac Newton a introdus-o acum 400 de ani. Astfel, deşi am ajuns să lucrăm cu o tehnologie extrem de performantă, bazată pe fi ica cuanti că, în care materia, spaţiul şi timpul au o altă înfăţişare, noi continuăm să gândim cu o fizică mecanică, sau mai bine zis mecanicistă, cu ajutorul căreia, deşi am realizat anumite progrese, suntem depăşiţi la un moment de complexitatea şi de subtilitatea fenomenelor patologice cu care suntem confruntaţi, dar şi de descoperirile fizicii contemporane, care sunt foarte greu de înţeles (Herbern, 1985, Rae, 1986). Pentru Isaac Newton, care a fost, alături de Galileo Galilei şi de Rene Descartes, unul dintre fondatorii şti inţei moderne, timpul şi spaţiul reprezentau nişte cadre absolute în care se desfăşurau toate fenomenele din univers. Pentru Isaac Newton, universul era un fel de masă de biliard, în care bilele se mişcau într-un spaţiu şi un timp absolut, după formula F = m.a, unde F este forţa, m este masa, iar a este acceleraţia. Această concepţie a timpului şi a spaţiului, ca nişte cadre absolute în care se desfăşoară toate fenomenele din univers, inclusiv fenomenele patologice, s-a perpetuat din generaţie în generaţie până astăzi, deşi, încă de la începutul secolului trecut, Albert Einstein a arătat că spaţiul şi timpul nu sunt chiar atât de absolute după cum s-ar părea la prima vedere.   Albert Einstein a arătat că timpul şi spaţiul sunt relative. Spaţiul se contractă în direcţia mişcării. El este deformat de forţa gravitaţională. Astfel, forţa gravitaţională a soarelui atrage razele de lumină care ne vin de la alte galaxii. De aceea în univers nu există linii drepte, ci numai linii curbe. Pe de-altă parte, timpul depinde de observator şi de viteza cu care ne deplasăm. Cu cât viteza este mai mare, cu atât ti mpul se desfăşoară mai încet. La viteze apropiate de viteza luminii, timpul poate sta pe loc, iar la viteze mai mari decât viteza luminii, ceea ce este foarte greu de imaginat, deoarece, conform teoriei relativităţii, lumina are o viteză maximă de 300 de mii de km pe secundă, ti mpul ar putea să o ia înapoi.   Dar ca şi când rediscutarea spaţiului şi ti mpului nu ar fi fost suficiente, tot pe la începutul secolului trecut, Max Planc, Niels Bohr, Werner Heisenberg, Ervin Schrodinger şi John von Neumann au pus bazele fizicii cuanti ce şi au arătat că nici materia din care sunt formate bilele, de pe masa de biliard a lui Isaac Newton, adică materia din care suntem şi noi formaţi, nu este ceea ce ni se pare la prima vedere (Hoff mann, 1959). Plecând de la studiul luminii, lumină care joacă un rol deosebit în geneză, lumină care se comportă atât sub formă ondulatorie, cât şi sub formă corpusculară, Niels Bohr a elaborat principiul complementarităţii, care susţine că o parti culă se poate comporta atât ca undă, cât şi ca corpuscul. Dar deşi acest lucru se petrece în permananţă sub ochii noştri, creierul nostru nu s-a putut obişnui cu această dualitate.   După cum arată R.P. Feymann, laureat al premiului Nobel pentru fizica cuantică, noi nu putem înţelege cum o particulă poate fi când undă, când corpuscul, în funcţie de observator. În creierul nostru persistă dilema lui Hamlet, de a fi sau a nu fi , de fi undă sau de a fi corpuscul. Deşi transformarea din undă în corpuscul se petrece în permanenţă sub ochii noştri, deşi fără această transformare viaţa noastră nici nu ar fi posibilă, deşi fără această transformare, care are loc în fiecare moment în miliardele de frunze, ale miliardelor de plante care acoperă pământul, în care undele de lumină, care vin de la soare, se transformă în electroni şi în cele din urmă în glucoză, viaţa noastră nu ar putea exista, totuşi noi nu ne-am putut obişnui cu ideea că o undă nepalpabilă se poate transforma într-un corpuscul palpabil.   La fel ca Apostolul Lazăr, noi nu credem decât ceea ce pipăim. Noi vedem lumea în care trăim, formată din corpusculi, din atomi şi din molecule şi nu ne putem imagina cum ele pot lua naştere din nişte unde, sau cum se pot transform ele în nişte unde. Cum se poate transforma electronul în doi fotoni, sau cum se pot transforma fotonii din nou în electroni, ceea ce se întâmplă în mod curent atât în frunzele plantelor, cât şi în ochii noştri. Undele de lumină care cad pereti nă sunt transformate la nivelul reti nei în electroni şi în ioni, care se transmit mai departe sub forma unor stimului nervoşi, adică sub formă corpusculară, până la creier. Pe de-altă parte în momentul în care particula se transformă în undă, ea difuzează peste tot, în tot spaţiul înconjurător. Particula aceea transformată în undă se află peste tot şi nu va colapsa, conform funcţiei de undă descrisă de Erwin Schrodinger, laureat al premiului Nobel pentru fi zica cuantică, adică nu se va transforma din nou în particulă, decât atunci când va fi sesizată de un aparat de măsură sau, şi mai de neînţeles, atunci când va fi sesizată de un observator conştient, după cum susţine John von Neumann, care a pus bazele matemati ce ale fizicii cuanti ce.   Iar acest lucru de neînţeles este de monstrat în fiecare moment cu o exactitate matemati că de numeroasele telefoane mobile, de GPS-uri şi de aparate de radio, care sunt găsite sau găsesc undele respective, care plutesc în spaţiu, oriunde s-ar afla şi le transformă în electroni, care apoi vor pune în mişcare aparatul respecti v. Adică, deşi există date certe, care susţin principiile fizicii cuantice, privind natura fenomenelor care se desfăşoară atât în lumea înconjurătoare, cât şi în corpul nostru, creierul nu s-a putut obişnui cu realitatea stranie pe care ne-o oferă fizica cuantică din ultimele decenii. Noi lucrăm în spitale cu aparate uluitor de performante, bazate pe fizica cuanti că, dar continuăm să gândim cu fizica lui Newton, care nu poate explica fenomenele extrem de subtile cu care suntem confruntaţi. Deşi RMN, pe care îl folosim în mod curent pentru investi garea bolnavilor, se bazează pe fizica cuantică, noi continuăm să gândim problemele de fiziologie, de fi ziopatologie, de diagnostic şi de tratament, în termenii meca nicişti şi reducţionişti . Pentru noi nu există decât materie palpabilă, nu există decât molecule, ignorând faptul că în spatele acestor molecule se află nişte câmpuri, că moleculele vibrează, că ele emit nişte unde şi că în cele din urmă aceste unde sunt cele care creează imaginea furnizată de RMN. Unii cerectători susţin că recunoaşterea mesa gerilor chimici de către receptorii celulari nu se face conform modelului clasic de cheia care se potriveşte într-o anumită broască, ci conform undelor pe care le emite molecula respectivă. După cum arată Luca Turin, receptorii olfactivi reacţionează la vibraţii, adică la undele pe care le emit diferitele molecule.   Iar în acest caz vom avea de-a face nu cu combinaţia a două molecule, de mesager şi de receptor celular, ci cu interferenţa a două câmpuri de unde, ceea poate pune problema interacţiunii de la distanţă dintre două molecule. Iar în acest caz intervine un fenomen şi mai straniu decât principiul dualităţii dintre undă şi corpuscul, sau al colapsării undei atunci când este sesizată de un observator, şi anume principiul interconectării, conform căruia două particule cuantice comunică instantaneu între ele indiferent la ce distanţă s-ar afla (Bhom, 1981). Adică nu numai conceptul de timp şi de spaţiu, ci şi conceptul de materie din care sun tem formaţi a suferit în ultimul timp mutaţii aproape imposibil de imaginat de către creierul unui om obişnuit. Se spune că fizica lui Newton poate fi folosită în continuare la studiul fenomenelor care se desfăşoară la vitezele reduse la care trăim noi. Basarab Nicolescu (2009) susţine că lumea este stratificată pe niveluri de realitate şi că fiecare nivel are legile lui.   Se spune că fizica cuantică se referă la fenomenele subatomice, ca şi când acestea nu ar avea nicio legătură cu atomii şi cu moleculele din care suntem constituiţi. Dar lucurile sunt mult mai complicate, deoarece unii cercetători au exti ns, pe bună dreptate, fizica cuantică de la nivelul atomic la nivel universului. Foarte mulţi cercetători vorbesc despre cuanti ca sistemelor biologice. Iar R. Penrose (1995) a elaborat un model cuantic al creierului uman. Deşi transferul medicinei de la nivelul organic la nivelul molecular a reprezentat un mare progres şi deşi noi cunoaştem astăzi substratul molecular al tuturor bolilor, nu cunoaştem încă cauza precisă a bolilor cronice cu care suntem confruntaţi. Deşi cunoaştem patogenia lor moleculară, noi nu cunoaştem încă cauza precisă a hipertensiunii arteriale, a aterosclerozei, a diabetului zaharat, a bolilior psihice şi a cancerului. De aceea nici nu putem recurge la un tratatment etiologic. În toate aceste boli se vorbeşte de nişte factori de risc, care uneori produc, iar alteori nu produc boala. Pe de-altă parte, aceşti factori de risc sunt foarte răspândiţi; uneori sunt chiar necesari, aşa cum se întâmplă în cazul lipidelor, care, într-o anumită cantitate, sunt chiar necesare, şi uneori nu pot fi influenţaţi, aşa cum se întâmplă cu antecedentele familiale. De aceea este foarte probabil, dacă nu chiar obligatoriu, ca în spatele modificărilor moleculare, la care ne-am oprit acum, să se afle nişte fenomene ondulatorii, caracteristi ce fizicii cuantice, care nu au cum să nu influenţeze procesele biologice care au loc în organismul uman. Probabil că, pentru a putea continua progresul realizat de medicina moleculară, va trebui să abordăm fenomenele mai profunde ale patologiei umane. Probabil că pentru a putea înţelege mai bine modul în care apar şi se desfăşoară bolile cronice cu care suntem confruntaţi, va trebui să ne revedem concepţiile despre materie, despre spaţiu şi timp, conform ultimelor descoperiri ale fizicii cuantice. Să nu mai înţelegem spaţiul şi timpul ca pe nişte cadre absolute, ca pe nişte şosele care se află înaintea noastră şi pe care noi ne deplasăm cu bolile noastre cu tot, ci ca pe nişte procese care îşi fac singure drumul în viitor şi care lasă timpul în spatele nostru. După cum susţin unii fizicieni, în faţa noastră nu se află decât nişte procese posibile.   În faţa noastră se află doar un câmp de probabilităţi. Timpul şi spaţiul se află doar în spatele nostru, ca rezultat al proceselor care au avut loc. De aceea, pentru a putea înţelege mai bine problemele extrem de complicate şi de subtile ale fenomenelor patologice cu care suntem confruntaţi, va trebui să trecem de la medicina moleculară, în care, cântărind şi măsurând moleculele palpabile, am obţinut anumite rezultate, la o medicină cuantică, în care, pentru a putea progresa, va trebui să gândim nu numai în molecule palpabile, ci şi în câmpuri de unde şi de probabilităţi, mai puţin palpabile, dar tot atât de reale ca şi moleculele pe care le divinizăm. Sau poate ar trebui să trecem chiar la o medicină informaţională, deoarece organismul nostru nu este numai un sistem fizic sau chimic, ci şi un sistem de comunicaţii, în care toate celulele şi moleculele, pe care le studiază medicina moleculară, participă fie la construirea sistemului de comunicaţii, fie la transmiterea semnalelor care circulă prin acest sistem (Resti an, 1980). Dimensiunea spaţială a organismului uman. Organismul uman, ca şi toate celelalte sisteme din univers, are cel puţin trei dimensiuni spaţiale şi o dimensiune temporală.   Atunci când ana lizăm fenoti pul unui pacient, noi analizăm de fapt dimensiunile lui spaţiale, privind înălţimea, volumul, greutatea, forma capului, a membrelor, a toracelui, a abdomenului şi aşa mai departe. Atunci când consultăm un pacient, analizăm mărimea ficatului, mărimea inimii, sonoritatea pulmonară şi zgomotele inimii.   Iar atunci când solicităm anumite investigaţii, aşa cum ar fi hemoleucograma, ecografi a, ecocardiografi a, tomografia sau RMN, noi investigăm de fapt dimensiunile spaţiale ale pacientului. Dimensiunile spaţiale sunt determinate de întinderea, de mărimea, de forma, de numărul şi de greutatea aparatelor şi organelor. Dimensiunile spaţiale reprezintă starea de moment a organismului. Toate dimensiunile spaţiale, obţinute prin examenul clinic şi paraclinic al bolnavului, definesc de fapt starea de moment a pacientului. Conform stării pacientului, se poate stabili un diagnostic şi un tratament. Dacă examenul clinic a evidenţiat o creştere în volum a abdomenului şi o creştere în volum a ficatului, iar investigaţiile paraclinice au evidenţiat o formaţiune tumorală hepatică, se poate suspecta un cancer hepatic, se vor putea face alte analize pentru a stabili natura tumorii şi tratamentul cel mai adecvat.   Dar starea din fiecare moment a organismului este rezultatul unor procese. Toate dimensiunile spaţiale, normale sau patologice, sunt rezultatul unor procese biologice. Fenotipul organismului ia naştere în urma unui proces care începe din momentul fecundării, care este urmat de diviziunea celulară şi de diferenţierea celulară care duc în cele din urmă la apariţia tuturor ţesuturilor, a aparatelor şi organelor în forma în care le cunoaştem. Dar deşi noi gândim în termeni de substanţă şi de energie, toate aceste procese, care dau naştere în cele din urmă la fenotipul organismului, nu pleacă de la cele 3 pg de substanţă, adică trei milionimi de gram de substanţă, cât cântăreşte ADN primit de la părinţi, ci de la informaţia cuprinsă în cele 3 pg de ADN, informaţie apreciată la 1GB, care dacă am vrea să o scriem pe hârti e ne-ar trebui aproximati v 4.000 de cărţi.   Evident că această discrepanţă dintre cantitatea enorm de mică de substanţă şi enorm de mare de informaţie pledează pentru importanţa informaţiei în defi nirea celor patru dimensiuni ale organismului. Dar este greu de explicat cum reuşeşte organismul, plecând de la aceeaşi informaţie genetică, să dea naştere la peste 200 de tipuri de celule foarte diferite, aşa cum ar fi celulele neuronale, celulele hepatice, leucocitele sau hematiile. O explicaţie este oferită, în ultimii ani, de epigenetică, care arată că genele care sunt în mare parte metilate şi înconjurate de cromatină, sunt inactive. Iar pentru a fi activate este necesar ca anumiţi factori de mediu să acţioneze asupra cromatinei şi a metilării genelor.   În felul acesta în funcţie de infl uenţa factorilor de mediu, vor fi activate anumite gene şi vor fi inhibate alte gene, corespunzătoare diferitelor tipuri de celule (Restian, 2010). Dar nici epigeneti ca nu ne poate explica cum celulele se organizează într-un anumit fel pentru a determina o anumită formă a ficatului, o anumită formă a inimii, a creierului, a mâinilor a capului. Pentru a explica acest lucru, A.R. Sheldrake (1981) a elaborat conceptul de câmp morfogeneti c, care prefigurează şi dirijează celulele pentru a creşte într-o anumită formă. Chiar dacă nu se ştie încă mare lucru despre acest câmp morfogenetic este foarte probabil ca el să existe deoarece, în jurul tuturor organelor, se pot depista anumite câmpuri de unde electromagnetice. Procesele care determină starea mereu schimbătoare a organismului reprezintă dimensiunea temporală a organismului.   Dacă starea reprezintă dimensiunea spaţială a organismului, procesele care au determinat starea respectivă şi care o schimbă de la un moment la altul reprezintă dimensiunea temporală a organismului. Dacă starea reprezintă dimensiunile spaţiale ale organismului, devenirea şi schimbarea permanentă a acestei stări reprezintă dimensiunea temporală a organismului. Adică dacă forma, volumul, masa şi numărul diferitelor aparate şi organe reprezintă dimensiunea spaţială, procesul de modificare a formei, a volumului şi a numărului reprezintă dimensiunea temporală a organismului. Importanţa dimensiunii temporale este determinată de viteza şi de mărimea cu care se succed diferitele modifi cări. Schimbarea stării organismului este inevitabilă. Toate sistemele din univers sunt într-o continuă mişcare şi transformare.   Chiar mai mult, conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii, care postulează creşterea entropiei, adică a dezordinei, toate sistemele din univers sunt într-o continuă degradare. Chiar dacă cel de-al doilea principiu la termodinamicii se referă la sistemele închise, principiul a fost generalizat la întregul univers. Adică şi organismul uman este supus acestui principiu. Iar timpul, sau mai bine zis ireversibilitatea timpului, este de terminată de cel de-al doilea principiu al termodinamicii. În toate formulele importante ale fizicii, timpul este reversibil, numai în cel de-al doilea principiu al termodinamicii, timpul este ireversibil. De aceea am putea spune că cel de-al doilea principiu al termodinamicii reprezintă, de fapt, un decret de condamnare la moarte a tuturor sistemelor biologice.   Practica medicală – Prof. As. Dr. Adrian Resti an  

Cel de-al doilea principiu al termodinamicii reprezintă, de fapt, decretul de condamnare la moarte a organismului. Dacă timpul este ireversibil,deoarece, conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii, toate sistemele evoluează spre creşterea entropiei, adică a dezordinii,înseamnă că cel de-al doilea principiu al termodinamicii reprezintă, de fapt, decretul de condamnare la moarte a organismului. Postulând creşterea dezordinii, cel de-al doilea principiu al termodinamicii a postulat, de fapt, îmbolnăvirea şi moartea organismului. El reprezintă în realitate un decret de condamnare la moarte semnat în alb, pentru că indiferent de ce boală va muri un om, omul moare în cele din urmă, datorită celui de-al doilea principiu al termodinamicii.   Indiferent dacă omul moare de infarct miocardic sau de cancer, el moare din cauza celui de-al doilea principiu al termodinamicii, care postulează creşterea dezordinii şi a dezorganizării. Aceasta înseamnă că atunci când se naşte un copil, el se naşte de fapt cu acest certificat de deces în alb, reprezentat de cel de-al doilea principiu al termodinamicii, pe care viaţa îl va completa ulterior cu anumite boli. Dar dacă cel de-al doilea principiu al termodinamicii se opune ordinii caracteristi ce sistemelor biologice şi copilul are încă de la naştere un certificat de deces semnat în alb, se pune întrebarea cum reuşeşte să se nască copilul şi cum izbuteşte el să se dezvolte şi să crească o anumită perioadă de timp, crescându-şi ordinea şi organizarea, în pofi da celui de-al doilea principiu al termo dinamicii. Mecanismele de luptă antientropică ale organismului. Organismul uman reuşeşte să senască, să crească, să se dezvolte şi să supravieţuiască, menţinându-şi o anumită ordine şi organizare, o foarte lungă perioadă de ti mp, în pofida celui de-al doilea principiu al termodinamicii, datorită faptului că organismul uman apelează, ca şi toate celelalte sisteme biologice, la nişte mijloace şi la nişte mecanisme de reglare care se opun celui de-al doilea principiu al termo dinamicii (Restian, 1981).   Mai întâi, organismul uman a devenit un sistem deschis. După cum am remarcat cel de-al doilea principiu al termodinamicii se referă la sistemele închise. De aceea, pentru a se putea sustrage celui de-al doilea principiu al termodinamicii, organismul uman a devenit un sistem deschis, care îşi ia din mediul extern substanţele şi energia de care are nevoie. Probabil că ar fi interesant de remarcat că toată această nenorocire, privind condamnarea organismului la moarte şi la îmbolnăvire, pe care o postulează cel de-al doilea principiu al termodinamicii, este determinată în cele din urmă de faptul că, în ti mp ce toate celelalte forme de energie se pot transforma integral unele în altele, căldura care ia naştere din celelalte forme de energie, în urma funcţionării organismului, nu se mai poate transforma integral în energia din care a provenit.   Astfel, organismul pierde treptat o anumită canti tate de energie internă şi nu mai dispune de energia necesarăpentru a menţine elementele lui într-o anumită ordine. De aceea dezordinea creşte, iar boala şi îmbătânirea nu reprezintă în cele din urmă decât creşterea dezordinii şi a entropiei. De aceea, pentru a compensa cel puţin parţial pierderea energiei interne, sistemele biologice au devenit nişte sisteme deschise care îşi iau din mediul extern sunstanţele şi energia de care au nevoie pentru a-şi păstra ordinea interioară.   Pe de-altă parte, sistemele biologice au apelat la informaţie. Organismul uman este nu numai un sistem termodinamic, sau chemodinamic, ci şi un sistem informaţional. Iar infor maţia nu este, după cum a arătat Norbert Wiener (1948), nici materie şi nici energie. Informaţia nu se supune legilor termodinamicii de creştere a entropiei. Ea reprezintă un alt aspect al realităţii şi are alte legi de conservare şi de trans formare (Resti an, 1980). Astf el, dacă substanţa reprezintă masa sau volumul, iar energia re prezintă forţa sau câmpul care intervin în desfăşurarea fenomenelor, informaţia reprezintă modul în care sunt organizate şi ordonate substanţele şi energia respective, sau mai bine zis noutatea pe care o reorganizare o poate aduce.   Informaţia reprezintă partea cea mai comunicantă a realităţii. Ea poate trece foarte uşor de pe un semnal pe altul. Mărimea informaţiei nu de pinde de mărimea semnalului. Cantităţi foarte mici de substanţă pot transmite cantităţi foarte mari de informaţie, aşa cum se întâmplă în cazul informaţiei geneti ce. Ea se poate transmite fără a fi pierdută. Dimpotrivă informaţia poate fi amplificată cu numărul de destinatari. În sfârşit, deşi pentru a putea funcţiona, mecanismele de reglare au nevoie de substanţă şi de energie, informaţia este cea care asigură eficacitatea acestor mecanisme.   Informaţia geneti că este cea care indică modul în care trebuie construit noul organism.  Informaţia este cea care trece de pe genom, adică de pe codul genetic, pe proteom, adică pe codul reprezentat de secvenţele de aminoacizi. Apoi tot informaţia geneti că este cea care trece de pe proteom pe metabolom, pe fenotip şi aşa mai de parte. Cu ajutorul informaţiei reuşesc de fapt sistemele biologice să îşi păstreze structura lor biologică în pofi da numeroşilor factori patogeni, care acţionează asupra lor conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Dar pentru a putea actualiza informaţia primită, în pofida celui de-al doilea principiu care postulează creşterea entropiei, sistemele biologice au trebuit să apeleze la anumite mecanisme de reglare antientropică.   Pentru a pune în aplicare informaţia primită, organismul trebuie mai întâi să-şi construiască în pofi da celui de-al doilea principiu al termodinamicii, structurile proprii caracterizate de un mare grad de ordine şi or ganizare, iar apoi să caute să corecteze, sau să prevină, tulburările pe care cel de-al doilea principiu al termodinamicii le-ar putea produce. Mecanismele de construcţie a structurilor proprii duc timpul înainte. Pornind de la informaţia genetică, toate sistemele biologice dispun de nişte macanisme geneti ce cu ajutorul cărora reuşesc să-şi construiască, în pofida celui de-al doilea principiu al termodinamicii, nişte structuri proprii caracterizate de un mare grad de ordine şi de organizare. Mecanismele genetice reuşesc să copieze informaţia de pe structura ADN, să o treacă pe structura ARN, care o transportă la nivelul ribozomilor, unde informaţia genetică este trecută pe structura proteinelor, cre vor da naştere la o mulţime de celule, de ţesuturi şi de organe şi, în cele din urmă, întregului organism. Este important de remarcat că aceste mecanisme genetice reuşesc să construiască nişte structuri foarte ordonate care nu existau anterior.   În cele din urmă ele dau naştere unui fenotip, care nu exista anterior. Ele construiesc viitorul, care nu exista anterior. Ele creează spaţiul şi timpul. Ele împing timpul înainte, spre deosebire de celelalate mecanisme de reglare care, corectând erorile, caută să aducă timpul înapoi. Sistemele biologice sunt nişte sisteme disipative. După cum arată I. Prigogine, laureat al premiului Nobel pentru termodinamica sisteme lor biologice, acestea reuşesc să-şi păstreze ordinea şi organizarea, eliminând în exterior entropia care ia naştere în interiorul lor.   După cum se ştie, în sistemele termodinamice pot să existe anumite fluctuaţii locale de entropie, în aşa fel încât în anumite regiuni entropia poate să scadă, iar în altele să crească, cu condiţia ca entropia generală a sistemului să înregistreze o creştere. Iar I. Prigogine arată că sistemele biologice formează cu mediul înconjurător un sistem mai mare. Astfel, ele îşi vor păstra ordinea dacă vor creşte dezordinea mediului înconjurător. Astfel, sistemele biologice sunt nişte sisteme disipative care elimină în mediul înconjurător dezordinea care apare în ele. În felul acesta, sistemele biologice reuşesc să-şi păstreze ordinea, crescând dezordinea mediului înconjurător. Sistemele biologice se hrănesc cu ordine. Pe de-altă parte, Ervin Schrodinger arată că, deşi nouă ni se pare că sistemele biologice se hrănesc cu anumite substanţe nutritive, ele se hrănesc de fapt cu ordine, cu opusul entropiei, după cum spune el cu negentropie. Şi dacă avem în vederea că informaţia este egală cu entropia cu semn schimbat, atunci ele se hrănesc de fapt cu informaţie.   De exemplu, dacă organismul uman ingerează glucoză, care are un anumit grad de ordine şi de organizare şi pe care o supune unui metabolism din care rezultă bioxid de carbon şi apă, care au un grad de ordine mai mic decât glucoza şi pe care le elimină în mediul extern, înseamnă că organismul a reţinut ordinea, adică informaţia cuprinsă în molecula de glucoză. De aceea, Ervin Schrodinger spunea că organismul se hrăneşte în ultimă instanţă cu negentropie. Pe lângă mijloacele de construire a ordinii, sistemele biologice aveau nevoie şi de nişte mijloace de păstrare a ordinii. Dacă pentru construirea unor structuri foarte ordonate, în pofida celui de-al doilea principiu al termodinamicii, sistemele biologice au apelat la informaţie, care nu se supune legilor termodinamicii, la deschiderea sistemului şi la importul de energie din exterior, la eliminarea entropiei care totuşi apare în afara organismului, pentru a putea păstra ordinea construită, sistemele biologice trebuiau să apeleze şi la nişte mecanisme cu ajutorul cărora să păstreze ordinea pe care au construit-o conform informaţiei genetice. Iar unele mecanisme de păstrare a ordinii caută să corecteze eventualele erori produse de diferiţii factori perturbanţi, iar altele caută să prevină cel puţin acele erori care nu ar mai putea fi corectate.   Mecanismele de corectare a erorilor, care aduc timpul înapoi. Cel mai simplu mecanism de refacere a ordinii pe care factorii perturbanţi, care acţionează conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii, au tulburat-o, este reprezentat de mecanismul de feedback. Mecanismele de feedback sunt foarte răspândite în sistemele biologice. Organismul uman dispune de sute de mecanisme de feedback. Homeostazia organismului este păstrată prin intermediul a sute de mecanisme de feedback. Toţi parametrii biologici sunt menţinuţi în limite normale cu ajutorul unor mecanisme de feedback. În reglarea tensiunii arteriale, a glicemiei şi a volemiei, intervin o mulţime de mecanisme de feedback (Restian, 1981).   Mecanismele de feedback acţionează prin corectarea erorilor. Ele dispun de nişte traductori care sesizează erorile pe care factorii preturbanţi le-au produs asupra unor parametri, aşa cum ar fi traductorii din sinusul carotidian, din atriul drept şi din aortă, care sesizează variaţiile tensiunii arteriale şi trimit retroactiv centrului de comandă, situat în trunchiul cerebral, informaţii necesare pentru a lua deciziile corespunzătoare readucerii tensiunii arteriale la valorile iniţiale. De remarcat că, readucând valorile tensiunii arteriale sau a glicemiei la valorile anterioare, mecanismele de feedback realizează de fapt o oare care reversibilitate a timpului în sistemele biologice. Starea sistemelor biologice revine la momentul anterior. Astfel, mecanismele de feedback se opun într-o oarecare măsură ireversibilităţii timpului. În felul acesta sistemele biologice reuşesc să prelungească într-o oarecare măsură durata de viaţă a sistemelor biologice şi să amâne punerea în aplicare a decretului de condamnare la moarte semnat de cel de-al doilea principiu al termodinamicii.   Mecanismele de prevenire a erorilor, care caută să menţină timpul pe loc. Dar organismul trăieşte într-un mediu foarte variabil şi de multe ori chiar foarte ostil, mediu în care se pot produce şi evenimente sau modificări care nu ar mai putea fi corectate. De aceea, pe lângă mecanismele de corectare a erorilor, sistemele biologice mai evoluate au apelat şi la un mecanism de prevenire a erorilor. Încă din 1975, noi am arătat că, pentru a putea supravieţui într-un mediu foarte variabil, în care se pot produce şi evenimente care ar declanşa tulburări care nu ar mai putea fi corectate, pe lângă mecanimele de corectare a erorilor, sistemele biologice mai au nevoie şi de un mecanism de prevenire a erorilor, pe care noi l-am numit mecanism de feedbefore, pentru că el nu are nevoie numai de informaţii retroactive, ci şi de informaţii anticipative (Restian, 1975). Este evident că omul nu conduce automobilul cu ajutorul mecanismelor de feedback. Adică el nu aşteaptă să se lovească de un obstacol, să dea înapoi şi apoi să îşi continue drumul mai departe, ceea ce de multe ori nici nu ar mai fi posibil.   Este evident că atunci când conduce un automobil, el se foloseşte de mecanismul de feedbefore, încer când să prevină erorile care s-ar putea produce. Acest lucru este valabil şi în alte activităţi pe care le desfăşoară omul. Dar pentru a putea realiza o reglare anticipativă, mecanismul de feedbefore, de prevenire a erorilor, are nevoie nu numai de cunoaşterea mediului intern, adică a tulburărilor care s-au produs, ci şi de o cunoaştere a mediului extern privind tulburările pe care acesta le-ar putea produce. De aici a derivat toată complexitatea sistemului nervos. Dacă pentru funcţionarea mecanismelor de feedback ar fi fost suficient trunchiul cerebral, care să primească informaţii privind tulburările suferite de diferiţi parametri, pe baza cărora putea să ia deciziile corespunzătoare corectării lor, pentru a putea preveni erorile pe care mediul înconjurător le-ar putea produce, mecanismul de feedbefore trebuie să cunoască mediul înconjurător, să facă o apreciere a pericolelor pe care diferiţi factori de mediu le-ar putea reprezenta şi să aleagă decizia cea mai adecvată preveniri acestor tulburări.   Este interesant de remarcat că, pe lângă mecanismul de feedbefore extrem de complicat, în care este implicat sistemul nervos, organismul a apelat şi la mecanisme de reglare anti cipativă ceva mai simple, care au programul lor de funcţionare înscris în structura organismului. În acest sens, am putea da exemplu secreţia nervoasă de suc gastric la vederea alimentelor, adică înainte ca alimentele să ajungă în stomac. Sau exemplul incretinelor, care sunt secretate de intestine în momentul ingerării de glucide pentru a stimula secreţia de insulină chiar înainte ca glucidele să ajungă în sânge. Dar deşi mecanismele de corectare a erorilor, precum şi mecansimele de prevenire a erorilor sunt extrem de eficiente, ele nu reuşesc să se opună decât parţial celui de-al doilea principiu al termodinamicii, deoarece, în cele din urmă, entropia organismului reuşeşte să crească, iar organismul îmbătrâneşte, se îmbolnăveşte şi moare. Reversibilitatea timpului este numai parţială. Deşi mecanismele de feedback reuşesc să corecteze erorile, să aducă parametrii tulburaţi la valorile iniţiale, să păstreze stabilitatea organismului şi realizeze astf el o oarecare reversibilitate a timpului, mecanismele antientropice folosite de organism nu sunt perfecte.

Chiar dacă ele reuşesc să aducă parametrii tulburaţi la valorile iniţiale, de obicei tulburările produse lasă anumite urme, care pot afecta stabilitatea organismului. De exemplu, fiind un organism deschis, trebuie să îşi ia din mediul extern substanţele şi energia necesară. Dacă el ingeră o cantitate mai mare de glucide cu absorbţie rapidă, acestea vor duce la creşterea glicemiei. Iar această creştere pe care noi o considerăm normală ar putea să producă anumite tulburări, cum ar fi glicozilarea proteinelor şi alterarea ce lulelor beta, care sunt obligate să secrete într-un timp foarte scurt o cantitate foarte mare de in sulină. De aceea organismul secretă integrinele care să stimuleze eliberarea de insulină chiar înainte ca glucidele să ajungă în sânge. De asemenea, creşterea tensiunii arteriale pentru a face faţă unor solicitări poate duce şi ea la anumite modificări cardiovasculare, deşi variaţiile tensiunii sunt de fiecare dată corectate.   Toate aceste deficienţe pot duce cu timpul la creşterea entropiei şi la instalarea dezordinii, corespunzătoare procesului de îmbătrânire şi diferitelor boli. Mecanismele de reglare anti entropică au anumite imperfecţiuni. Oricît de impresionante ar fi , şi ce poate fi mai impresionant decât tot eşafodajul genetic la care a recurs Divinitatea pentru a sustrage sistemele biologice de sub jurisdicţia celui de-al doilea principiu al termodinamicii, mecanismele de reglare antientropică au anumite imperfecţiuni (Restian, 1977).   Imperfecţiunea fundamentală a mecanismelor de feedback care lucrează prin corectarea erorilor este aceea de a lăsa factorii perturbanţi să producă anumite erori, care, înainte de a putea fi corectate, pot să producă anumite tulburări, aşa cum se întâmplă în cazul hiperglicemiei postprandiale. Alteori, mecanismele de feedback recurg la mijloace care nu sunt în stare să păstreze stabilitatea parametrilor respectivi, aşa cum se întâmpă în cazul mecanismelor de reglare a lipemiei, în care exerciţiul fizic reprezintă principalul mijloc de scădere a lipemiei. În cazul strămoşilor noştri, care trebuiau să depună un efort fizic foarte mare pentru a putea supravieţui, acest mijloc era sufi cient.   În cazul omului contemporan care, datorită mecanizării şi automatizării, nu mai trebuie să depună nici un efort, acest mecanism a devenit insuficient. De aceea, în cazul omului contemporan, exerciţiul fizic a fost înlocuit cu statine. De multe ori mecanismele de feedback sunt mult prea profilate pe un anumit parametru pentru a ţine seama de complexitatea întregului organism. Acest lucru se poate constata în cazul sistemului imunitar, care sacrifică de multe ori stabilitatea organismului pentru a păstra identitatea selfului, aşa cum se întâmplă în bolile autoimune, în care sistemul imunitar acţionează împotriva propriilor sale structuri şi aşa mai departe.   De fapt, majoritatea bolilor reprezintă de fapt nişte cibernoze determinate de supra solicitarea imperfecţiunilor cibernetice sau de alterarea mecanismelor de reglare antientropică ale organismului (Restian, 1973) Cum se poate acţiona asupra dimensiunii temporale a organismului uman. Adică cum s-ar putea aduce timpul înapoi, sau cel puţin cum s-ar putea ţine timpul pe loc, pentru a preveni procesul de îmbătrânire şi de îmbolnăvire, care se produce în cele din urmă conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Desigur că răspunsul fundamental ar fi acela de a evita, pe cât posibil, dar în realitate nu prea este posibil, factorii pertubanţi care acţionează conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii asupra organismului uman, de a evita imperfecţiunile mecanismelor de reglare antientropică, de a menaja mecanismele de corectare a erorilor şi de a folosi mai mult mecanismele de prevenire a erorilor, ceea ce înseamnă a acţiona mai mult asupra sti lului de viaţă, având în considerare aspectele mult mai profunde ale fiinţei umane.   Bibliografie 1. Aubert G., Lansdorp P.M. Telomers and aging, Physiologigal Reviews, 2, 2008, 557-579 2. Bohr N. Physique atomique et connaissance humain, Gautier-Villars, Paris 1961 3. Bohm D. Quantum thory, Prestige Hall, New Jersey, 1981 4. Dawkins R. The selfi sh gene, Oxford University Press, 1976 5. Dawkins R. Un râu pornit din Eden, Editura Humanitas, 2001 6. Descartes R. Oevres, Ed Adam et Taunery, Paris, 1964 7. Einstein A. Oevres Choisies, Ed. Balibar, Paris, 1989 8. Feymann R.P. The strange theory of light and matter, Princeton University Press, 1985 9. Fuchs Ch. Coming of age with quantum information, Cambridge University Press, 2010 10. Gleick J. Informaţia, o istorie, o revărsare, Editura Publica, 2012 11. Hawkins S. Scurtă istorie a timpului, Humanitas, 2002 12. Herbert N. Quantum Reality, Beyond the new physics, Doubleday, New York, 1985 13. Heisenberg W. Physics and Phylosophy, George Allen, London, 1959 14. Hoffmann B. The strange story of thequantum, Dover, Publishing Inc., New York, 1959 15. James P. Protein identifi cation in the post-genome ea, the rapid rise of proteomics, Quartley Review of Biophysics, 30, 1997, 239-233 16. Kirkegaard S. Opere, Editura Humanitas, 2013 17. Newton I. Philosophiae naturalis principia matematics, London 1687 18. Nicolescu B. Ce este realitatea, Junimea, Iaşi, 2009 19. Nicolescu B. Noi, particula şi lumea, Junimea,

Capitolul  I   ALCHIMIA SPIRITUALĂ Se întâmplă câteodată să vină la mine cineva pentru a mi se plânge că nu reuşeşte să scape de un viciu care îl chinuie. Săracul de el, a încercat de sute de ori dar nici o dată nu a reuşit. Atunci îi spun: “Ei bine, dar asta e minunat, este de-a dreptul formidabil! Asta dovedeşte pur şi simplu cât sunteţi de puternic!” Mă priveşte uluit şi se întreabă dacă nu cumva îmi bat joc de el. Atunci îi spun: Nu, deloc, nu râd de dumneata, dar pur şi simplu dumneata nu-ţi dai seama de propria forţă. – Dar care forţă? Eu nu reuşesc niciodată, sunt mereu victimă şi asta este o dovadă că sunt slab. – Ba nu, nu gândeşti corect. Să analizăm cum s-au petrecut lucrurile şi ai să înţelegi că nu glumesc deloc. Cine a format viciul acesta?… Dumneata. La început el n-a fost mai mare ca un bulgăre de zăpadă pe care-l puteai ţine în palmă. Dar jucându-te mereu cu el, adăugându-i puţină zăpadă, distrându-te să-l rostogoleşti, să-l împingi, a tot crescut până a ajuns cât un munte care acum nu te mai lasă să treci mai departe. La început şi viciul de care te plângi nu a fost decât un mic gând, dar l-ai întreţinut, l-ai alimentat, l-ai “rostogolit” şi acum te simţi strivit de el. Ei bine, eu mă minunez de forţa dumitale, dumneata ţi-ai construit acest viciu, eşti tatăl lui, este fiul dumitale şi este atât de zdravăn că nu mai reuşeşti să-l pui la pământ. De ce nu te bucuri? – Păi, cum să mă bucur? – Ai citit cartea lui Gogol, “Taras Bulba”? – Nu. – Ei bine, ţi-o povestesc eu. Bineînţeles, povestea este mult mai lungă.   Taras Bulba era un cazac bătrân care îşi trimisese cei doi fii să studieze la seminarul din Kiev, unde au rămas trei ani. La reîntoarcere, erau doi flăcăi voinici. Fericit că-i revede, îşi manifestă dragostea părintească, în glumă, (cazacii se pare că au un fel al lor, foarte special, de a-şi manifesta dragostea!) le-a dat un brânci. Dar băieţii n-au luat-o ca pe o glumă, au ripostat şi l-au pus pe tatăl lor la pământ. Când s-a ridicat, puţin cam şifonat, Taras Bulba nu a fost câtuşi de puţin supărat, din contră, a fost mândru că a fost în stare să facă doi fii atât de zdraveni. “Şi atunci, de ce nu eşti şi dumneata la fel de mândru ca şi Taras Bulba când vezi că fiul dumitale te-a pus la pământ? Dumneata eşti tatăl, dumneata l-ai hrănit, l-ai întărit prin gândurile dumitale, prin dorinţele dumitale: deci eşti foarte puternic. Dar, dacă vrei, iată cum îl poţi învinge. Cum procedează un tată care vrea să-şi cuminţească fiul care face nebunii. Nu-i mai dă bani, şi fiul, lipsit de mijloace este nevoit să reflecteze şi să-şi schimbe comportamentul. Atunci, dumneata de ce să îţi mai întreţii fiul? Ca să-ţi ţină piept? Haide, strânge-i puţin şurubul! Din moment ce dumneata l-ai adus la viaţă, ştii că ai putere asupra lui. Altfel toată viaţa te vei lupta cu el sau vei suferi, fără ca să găseşti niciodată mijlocul potrivit de a ieşi din dificultate”.   Din păcate, sunt prea puţini aceia care ajung să privească lucrurile astfel. Se luptă cu disperare cu anumite tendinţe negative care se manifestă în ei fără să-şi dea seama că pentru a ajunge acolo, au fost foarte puternici. Cu cât duşmanul din voi este mai puternic, cu atât aceasta dovedeşte că forţa voastră este mai mare. Da, acesta este modul în care trebuie să gândiţi. Observaţi numai cât sunteţi de crispaţi când luptaţi cu voi înşivă şi câte greutăţi întâmpinaţi; se dă o bătălie grozavă în voi şi această bătălie vă umple de contradicţii. De obicei consideraţi că tot ceea ce este inferior în voi vă este duşman şi vreţi să-l ucideţi; dar acest duşman este foarte puternic, căci îl căliţi de sute de ani în lupta pe care o purtaţi contra lui şi cu fiecare zi el devine tot mai ameninţător. Este adevărat că avem duşmani care trăiesc în noi, dar dacă ei ne sunt duşmani, este vina noastră care nu suntem alchimişti destul de pricepuţi pentru a transforma totul.   Ce spune Apostolul Pavel ? “Mi s-a înfipt o ţeapă în carne. De trei ori l-am rugat pe Mântuitor să mi-o îndepărteze şi El mi-a spus: “Iertarea mea să-ţi fie de ajuns, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune”. Cel care simte o slăbiciune în trupul, inima sau mintea sa, se crede sărăcit, dar se înşeală, căci această slăbiciune din el poate fi izvor de bogăţii. Dacă toate dorinţele i-ar fi satisfăcute, ar rămâne pe loc. Pentru ca să progreseze, el trebuie să se simtă îmboldit, înţepat, şi tocmai această imperfecţiune, această ţeapă înfiptă în carnea lui este cea care îl obligă să lucreze în adâncime, să se apropie de Ceruri, de Domnul. Cerul lasă să avem anumite slăbiciuni tocmai ca ele să ne împingă spre munca spirituală, căci ceea ce este în aparenţă o slăbiciune, este în realitate o forţă.   Trebuie să punem la muncă slăbiciunile noastre, pentru ca ele să ne fie utile. Vă miraţi şi spuneţi: “Dar bine, slăbiciunile trebuie să le dăm la fund, să le anihilăm!”. Încercaţi şi veţi vedea dacă vă va fi uşor: voi veţi fi cei învinşi. Problema se pune la fel cu orice defect sau viciu, indiferent dacă este vorba de lăcomie, senzualitate, violenţă, pofte nemăsurate sau vanitate, trebuie să ştiţi cum să le mobilizaţi pentru ca ele să lucreze alături de voi în direcţia pe care aţi ales-o. Dacă vreţi să lucraţi singuri, nu veţi reuşi. Dacă vă veţi goni toţi duşmanii, tot ceea ce vă rezistă, cine va mai lucra pentru voi, cine o să vă mai servească? Există animale sălbatice pe care, cu răbdare, oamenii le-au domesticit şi pe care acum le ţin lângă casă. Calul era sălbatic, câinele era asemenea lupului şi dacă omul a fost în stare să le domesticească, aceasta s-a datorat faptului că a ştiut să cultive în el anumite calităţi. Cu siguranţă că ar putea îmblânzi şi fiare sălbatice, dar pentru aceasta omul ar trebui să-şi dezvolte alte calităţi.   Aşa că fiţi fericiţi: sunteţi cu toţii foarte bogaţi din moment ce aveţi cu toţii slăbiciuni! Dar este absolut necesar să ştiţi să le utilizaţi şi să le puneţi la lucru. Eu v-am dat exemplul cu animalele, dar există şi alte forţe ale naturii ca fulgerul, electricitatea, focul, torentele… Acum că ştie cum să le stăpânească şi să se folosească de ele, omul se îmbogăţeşte. Şi cu toate acestea, la început ele i-au fost toate forţe ostile. Oamenilor li se pare foarte normal să se folosească de forţele naturii, dar dacă le spui să utilizeze vântul, furtunile, cascadele, fulgerele din interiorul lor, se miră. Şi, cu toate acestea, nimic nu este mai normal şi atunci când veţi cunoaşte regulile alchimiei spirituale, veţi şti cum să transformaţi şi să utilizaţi chiar şi otrăvurile care sunt în voi. Da, pentru că ura, furia, gelozia şi altele… sunt otrăvuri; dar în Învăţământul Fraternităţii Universale veţi afla cum să le folosiţi şi vi se va spune chiar cum să vă serviţi de toate forţele negative din voi, din care aveţi din plin. Deci, bucuraţi-vă căci aveţi în faţă o perspectivă bună. De acum înainte, în mintea voastră, totul trebuie să se schimbe. Bineînţeles că nu trebuie să vă aruncaţi imediat asupra răului şi să începeţi să mâncaţi din el cu polonicul. În fiecare făptură, chiar şi în cea mai bună, sunt întotdeauna ascunse tendinţe infernale care vin dintr-un trecut foarte îndepărtat. Nu se pune problema de a le scoate pe toate deodată, sub pretextul de a le utiliza. Trebuie să faceţi mai întâi o puncţie, să preluaţi doar câţiva atomi, câţiva electroni pe care să îi digeraţi bine. Nu este cazul să vă băgaţi în gâlceavă cu Infernul căci el este cel care va ieşi învingător. Trebuie să ştiţi cum să procedaţi. Trebuie să continuaţi să lucraţi cu forţele superioare prin rugăciuni, armonie, dragoste şi, din când în când, atunci când din adâncul vostru iese ceva care scoate ghearele, dinţii, unghiile pentru a vă provoca la vreo nesăbuinţă, atunci capturaţi-l, luaţi-l în studiu în laboratorul vostru şi faceţi-l să-şi secrete otrăvurile pentru ca voi să le puteţi utiliza: veţi observa atunci că răul aduce tocmai acel element de care aveţi nevoie pentru a obţine deplinătatea. Dar, vă repet, fiţi foarte atenţi şi după cele ce v-am spus nu fiţi nesocotiţi şi nu vă coborâţi să vă măsuraţi cu răul. Nu spuneţi: “Aha! Am înţeles acum, las că-i arăt eu lui!” căci s-ar putea să nu mai urcaţi. Unora li s-a întâmplat. S-au crezut foarte puternici, în timp ce de fapt nu erau suficient de ancoraţi în bine, în lumină, şi acum, bieţii de ei, în ce hal sunt! Toate forţele negative sunt călare pe ei, pe cale de a-i distruge!   Se spune în Talmud, că la sfârşitul timpurilor, cei Drepţi, adică Iniţiaţii, se vor ospăta din carnea Leviatanului, acest monstru care trăieşte pe fundul oceanelor. Da, va fi sfârtecat, sărat… şi păstrat, probabil în congelatoare. Apoi, la momentul potrivit, toţi cei Drepţi se vor ospăta cu bucăţi din carnea lui. Ce perspectivă îmbucurătoare! Dacă ar trebui să înţelegem aceasta literal, cred că o mulţime de creştini, de esteţi, ar fi pe drept cuvânt dezgustaţi. Dar trebuie să interpretăm şi iată interpretarea. Leviatanul este o entitate colectivă care reprezintă locuitorii planului astral (simbolizat prin ocean) şi dacă acest monstru va constitui într-o zi ospăţul celor Drepţi, aceasta însemnează că cel ce ştie să-şi stăpânească şi să-şi utilizeze poftele şi pasiunile din planul astral, poate găsi în ele un izvor de bogăţii şi de binecuvântări.