Stiinta si tehnologie

Spor!

Capitolul  I   ALCHIMIA SPIRITUALĂ Se întâmplă câteodată să vină la mine cineva pentru a mi se plânge că nu reuşeşte să scape de un viciu care îl chinuie. Săracul de el, a încercat de sute de ori dar nici o dată nu a reuşit. Atunci îi spun: “Ei bine, dar asta e minunat, este de-a dreptul formidabil! Asta dovedeşte pur şi simplu cât sunteţi de puternic!” Mă priveşte uluit şi se întreabă dacă nu cumva îmi bat joc de el. Atunci îi spun: Nu, deloc, nu râd de dumneata, dar pur şi simplu dumneata nu-ţi dai seama de propria forţă. – Dar care forţă? Eu nu reuşesc niciodată, sunt mereu victimă şi asta este o dovadă că sunt slab. – Ba nu, nu gândeşti corect. Să analizăm cum s-au petrecut lucrurile şi ai să înţelegi că nu glumesc deloc. Cine a format viciul acesta?… Dumneata. La început el n-a fost mai mare ca un bulgăre de zăpadă pe care-l puteai ţine în palmă. Dar jucându-te mereu cu el, adăugându-i puţină zăpadă, distrându-te să-l rostogoleşti, să-l împingi, a tot crescut până a ajuns cât un munte care acum nu te mai lasă să treci mai departe. La început şi viciul de care te plângi nu a fost decât un mic gând, dar l-ai întreţinut, l-ai alimentat, l-ai “rostogolit” şi acum te simţi strivit de el. Ei bine, eu mă minunez de forţa dumitale, dumneata ţi-ai construit acest viciu, eşti tatăl lui, este fiul dumitale şi este atât de zdravăn că nu mai reuşeşti să-l pui la pământ. De ce nu te bucuri? – Păi, cum să mă bucur? – Ai citit cartea lui Gogol, “Taras Bulba”? – Nu. – Ei bine, ţi-o povestesc eu. Bineînţeles, povestea este mult mai lungă.   Taras Bulba era un cazac bătrân care îşi trimisese cei doi fii să studieze la seminarul din Kiev, unde au rămas trei ani. La reîntoarcere, erau doi flăcăi voinici. Fericit că-i revede, îşi manifestă dragostea părintească, în glumă, (cazacii se pare că au un fel al lor, foarte special, de a-şi manifesta dragostea!) le-a dat un brânci. Dar băieţii n-au luat-o ca pe o glumă, au ripostat şi l-au pus pe tatăl lor la pământ. Când s-a ridicat, puţin cam şifonat, Taras Bulba nu a fost câtuşi de puţin supărat, din contră, a fost mândru că a fost în stare să facă doi fii atât de zdraveni. “Şi atunci, de ce nu eşti şi dumneata la fel de mândru ca şi Taras Bulba când vezi că fiul dumitale te-a pus la pământ? Dumneata eşti tatăl, dumneata l-ai hrănit, l-ai întărit prin gândurile dumitale, prin dorinţele dumitale: deci eşti foarte puternic. Dar, dacă vrei, iată cum îl poţi învinge. Cum procedează un tată care vrea să-şi cuminţească fiul care face nebunii. Nu-i mai dă bani, şi fiul, lipsit de mijloace este nevoit să reflecteze şi să-şi schimbe comportamentul. Atunci, dumneata de ce să îţi mai întreţii fiul? Ca să-ţi ţină piept? Haide, strânge-i puţin şurubul! Din moment ce dumneata l-ai adus la viaţă, ştii că ai putere asupra lui. Altfel toată viaţa te vei lupta cu el sau vei suferi, fără ca să găseşti niciodată mijlocul potrivit de a ieşi din dificultate”.   Din păcate, sunt prea puţini aceia care ajung să privească lucrurile astfel. Se luptă cu disperare cu anumite tendinţe negative care se manifestă în ei fără să-şi dea seama că pentru a ajunge acolo, au fost foarte puternici. Cu cât duşmanul din voi este mai puternic, cu atât aceasta dovedeşte că forţa voastră este mai mare. Da, acesta este modul în care trebuie să gândiţi. Observaţi numai cât sunteţi de crispaţi când luptaţi cu voi înşivă şi câte greutăţi întâmpinaţi; se dă o bătălie grozavă în voi şi această bătălie vă umple de contradicţii. De obicei consideraţi că tot ceea ce este inferior în voi vă este duşman şi vreţi să-l ucideţi; dar acest duşman este foarte puternic, căci îl căliţi de sute de ani în lupta pe care o purtaţi contra lui şi cu fiecare zi el devine tot mai ameninţător. Este adevărat că avem duşmani care trăiesc în noi, dar dacă ei ne sunt duşmani, este vina noastră care nu suntem alchimişti destul de pricepuţi pentru a transforma totul.   Ce spune Apostolul Pavel ? “Mi s-a înfipt o ţeapă în carne. De trei ori l-am rugat pe Mântuitor să mi-o îndepărteze şi El mi-a spus: “Iertarea mea să-ţi fie de ajuns, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune”. Cel care simte o slăbiciune în trupul, inima sau mintea sa, se crede sărăcit, dar se înşeală, căci această slăbiciune din el poate fi izvor de bogăţii. Dacă toate dorinţele i-ar fi satisfăcute, ar rămâne pe loc. Pentru ca să progreseze, el trebuie să se simtă îmboldit, înţepat, şi tocmai această imperfecţiune, această ţeapă înfiptă în carnea lui este cea care îl obligă să lucreze în adâncime, să se apropie de Ceruri, de Domnul. Cerul lasă să avem anumite slăbiciuni tocmai ca ele să ne împingă spre munca spirituală, căci ceea ce este în aparenţă o slăbiciune, este în realitate o forţă.   Trebuie să punem la muncă slăbiciunile noastre, pentru ca ele să ne fie utile. Vă miraţi şi spuneţi: “Dar bine, slăbiciunile trebuie să le dăm la fund, să le anihilăm!”. Încercaţi şi veţi vedea dacă vă va fi uşor: voi veţi fi cei învinşi. Problema se pune la fel cu orice defect sau viciu, indiferent dacă este vorba de lăcomie, senzualitate, violenţă, pofte nemăsurate sau vanitate, trebuie să ştiţi cum să le mobilizaţi pentru ca ele să lucreze alături de voi în direcţia pe care aţi ales-o. Dacă vreţi să lucraţi singuri, nu veţi reuşi. Dacă vă veţi goni toţi duşmanii, tot ceea ce vă rezistă, cine va mai lucra pentru voi, cine o să vă mai servească? Există animale sălbatice pe care, cu răbdare, oamenii le-au domesticit şi pe care acum le ţin lângă casă. Calul era sălbatic, câinele era asemenea lupului şi dacă omul a fost în stare să le domesticească, aceasta s-a datorat faptului că a ştiut să cultive în el anumite calităţi. Cu siguranţă că ar putea îmblânzi şi fiare sălbatice, dar pentru aceasta omul ar trebui să-şi dezvolte alte calităţi.   Aşa că fiţi fericiţi: sunteţi cu toţii foarte bogaţi din moment ce aveţi cu toţii slăbiciuni! Dar este absolut necesar să ştiţi să le utilizaţi şi să le puneţi la lucru. Eu v-am dat exemplul cu animalele, dar există şi alte forţe ale naturii ca fulgerul, electricitatea, focul, torentele… Acum că ştie cum să le stăpânească şi să se folosească de ele, omul se îmbogăţeşte. Şi cu toate acestea, la început ele i-au fost toate forţe ostile. Oamenilor li se pare foarte normal să se folosească de forţele naturii, dar dacă le spui să utilizeze vântul, furtunile, cascadele, fulgerele din interiorul lor, se miră. Şi, cu toate acestea, nimic nu este mai normal şi atunci când veţi cunoaşte regulile alchimiei spirituale, veţi şti cum să transformaţi şi să utilizaţi chiar şi otrăvurile care sunt în voi. Da, pentru că ura, furia, gelozia şi altele… sunt otrăvuri; dar în Învăţământul Fraternităţii Universale veţi afla cum să le folosiţi şi vi se va spune chiar cum să vă serviţi de toate forţele negative din voi, din care aveţi din plin. Deci, bucuraţi-vă căci aveţi în faţă o perspectivă bună. De acum înainte, în mintea voastră, totul trebuie să se schimbe. Bineînţeles că nu trebuie să vă aruncaţi imediat asupra răului şi să începeţi să mâncaţi din el cu polonicul. În fiecare făptură, chiar şi în cea mai bună, sunt întotdeauna ascunse tendinţe infernale care vin dintr-un trecut foarte îndepărtat. Nu se pune problema de a le scoate pe toate deodată, sub pretextul de a le utiliza. Trebuie să faceţi mai întâi o puncţie, să preluaţi doar câţiva atomi, câţiva electroni pe care să îi digeraţi bine. Nu este cazul să vă băgaţi în gâlceavă cu Infernul căci el este cel care va ieşi învingător. Trebuie să ştiţi cum să procedaţi. Trebuie să continuaţi să lucraţi cu forţele superioare prin rugăciuni, armonie, dragoste şi, din când în când, atunci când din adâncul vostru iese ceva care scoate ghearele, dinţii, unghiile pentru a vă provoca la vreo nesăbuinţă, atunci capturaţi-l, luaţi-l în studiu în laboratorul vostru şi faceţi-l să-şi secrete otrăvurile pentru ca voi să le puteţi utiliza: veţi observa atunci că răul aduce tocmai acel element de care aveţi nevoie pentru a obţine deplinătatea. Dar, vă repet, fiţi foarte atenţi şi după cele ce v-am spus nu fiţi nesocotiţi şi nu vă coborâţi să vă măsuraţi cu răul. Nu spuneţi: “Aha! Am înţeles acum, las că-i arăt eu lui!” căci s-ar putea să nu mai urcaţi. Unora li s-a întâmplat. S-au crezut foarte puternici, în timp ce de fapt nu erau suficient de ancoraţi în bine, în lumină, şi acum, bieţii de ei, în ce hal sunt! Toate forţele negative sunt călare pe ei, pe cale de a-i distruge!   Se spune în Talmud, că la sfârşitul timpurilor, cei Drepţi, adică Iniţiaţii, se vor ospăta din carnea Leviatanului, acest monstru care trăieşte pe fundul oceanelor. Da, va fi sfârtecat, sărat… şi păstrat, probabil în congelatoare. Apoi, la momentul potrivit, toţi cei Drepţi se vor ospăta cu bucăţi din carnea lui. Ce perspectivă îmbucurătoare! Dacă ar trebui să înţelegem aceasta literal, cred că o mulţime de creştini, de esteţi, ar fi pe drept cuvânt dezgustaţi. Dar trebuie să interpretăm şi iată interpretarea. Leviatanul este o entitate colectivă care reprezintă locuitorii planului astral (simbolizat prin ocean) şi dacă acest monstru va constitui într-o zi ospăţul celor Drepţi, aceasta însemnează că cel ce ştie să-şi stăpânească şi să-şi utilizeze poftele şi pasiunile din planul astral, poate găsi în ele un izvor de bogăţii şi de binecuvântări.

Capitolul V   TEAMA În anumite circumstanţe instinctul este un bun povăţuitor, în altele însă nu. În vremurile când omul se afla încă într-un stadiu foarte primitiv, foarte aproape de condiţia de animal, instinctul era cel mai bun sfetnic al său; dar de când, graţie dezvoltării creierului său, a atins un nivel superior, el a început să capete şi alţi ghizi: raţiunea şi inteligenţa, care sunt acum sfătuitorii pe care trebuie să îi asculte. Ceea ce în trecut era acceptabil sau chiar bun, în prezent nu mai este admisibil. Să luăm de exemplu teama. Pentru animale, frica este un ghid foarte bun: ea le salvează, prin ea ele învaţă. Dar omului nu-i mai este permis să se teamă. De aceea rolul Iniţierii a fost dintotdeauna acela de a învăţa omul să învingă frica. Încercările îngrozitoare la care erau supuşi discipolii în Sanctuarele antice nu aveau adesea alt scop decât acela de a-i obliga să-şi învingă această frică moştenită de la regnul animal.   Nu s-a găsit un alt remediu mai bun împotriva fricii decât dragostea: dacă iubiţi nu vă mai este frică. Ştiinţa este şi ea eficientă dar nu în aşa măsură cu dragostea, pentru că dragostea, ca şi frica, aparţine tot de domeniul instinctelor şi este mai uşor să stăpâneşti un instinct cu un alt instinct decât prin ştiinţă sau raţiune. Câteodată se poate întâmpla ca raţiunea să atenueze frica dar rezultatul nu este de lungă durată şi nici prea sigur. În timp ce, dacă atingeţi inima cuiva, el se va arunca în foc pentru voi. Dacă o femeie va vedea un necunoscut în pericol, poate că va ezita să înfrunte riscurile pe care le poate întâmpina salvându-l, dar dacă în pericol este propriul ei copil, ea se va repezi să-l salveze fără a mai sta pe gânduri. La fel, o fată temătoare nu va traversa niciodată noaptea un cimitir, dar dacă trebuie să o facă pentru a-şi întâlni iubitul, o va face fără nici un fel de ezitare. Dragostea este aceea care îi dă curaj.   În alte cazuri, cunoaşterea poate fi într-adevăr o armă contra fricii. V-aţi rătăcit într-o pădure şi nu cunoaşteţi drumul; e normal să vă fie frică; dar dacă ştiţi cum să vă orientaţi, dacă aveţi o lampă, mergeţi fără să vă temeţi. Întotdeauna ne este teamă de ceea ce nu cunoaştem, de ceea ce nu ştim cum să folosim: ca şi animalele cărora le este teamă de foc, sau primitivii care tremurau în faţa forţelor naturii, neştiind ce sunt ele. Acum că oamenii au ajuns să îmblânzească aceste forţe, ei lucrează în centrale electrice sau nucleare acţionând liniştiţi un buton sau altul, deschizând un robinet, fără a se teme, căci ştiu ce şi cum să manipuleze. Dar cineva care nu este în temă, bineînţeles că se va teme să facă orice manevră.   Omul cultivat, omul civilizat nu se mai teme deci de forţele naturii… dar în schimb se teme de nevastă, de vecini, de şefi, de boală, de sărăcie, de moarte şi mai ales de ceea ce spun ceilalţi despre el. Poate că el nu se teme nici de Dumnezeu şi nici de Diavol, dar tremură de frica opiniei publice, şi este în stare să sacrifice totul pentru ea. Există multe faţete ale fricii pe care omul civilizat nu a fost încă în stare să le învingă, căci frica este un instinct înrădăcinat adânc în sufletul omenesc; el trebuie să ducă o luptă îndelungată pentru a o învinge. Frica îmbracă forme diferite; o gonim într-o parte, ea apare în alta…   Nastratin Hodja, care nu era prost deloc, remarcase că, deşi nu voiau să o recunoască, tuturor le era frică de câte ceva şi într-o bună zi, pe când rămăsese fără nici o leţcaie, se hotărî să se îmbogăţească făcându-i pe oameni să recunoască că se tem. Se duse deci la Sultan şi îi spuse: “Fie ca binecuvântările lui Allah să coboare asupra ta! Am venit să-ţi cer o favoare: dă-mi voie să cer câte un bănuţ fiecărui supus din regatul tău care poartă în el o frică. – A, ăsta este un lucru mărunt şi ţi-l acord”. Trecu o vreme şi Nastratin Hodja reveni cu trei cămile încărcate cu monezile pe care le adunase, căci într-un fel sau altul, toţi pe care îi întâlnise, dovediseră prin vorbele sau comportamentul lor că se temeau de câte ceva sau de câte cineva. El se înfăţişă înaintea sultanului spunând: “Toţi supuşii tăi au fost nevoiţi să-mi dea câte un bănuţ, n-a existat nici unul care să nu fi fost obligat să-şi mărturisească cel puţin o frică… aşa că acum am venit la şi la tine ca să-mi dai un bănuţ. – Oh, de la mine va trebui să pleci cu buzele umflate căci eu nu mă tem de nimic.” Dar, cum era foarte generos, îl invită pe Nastratin Hodja să rămână la masă şi să mănânce şi să bea împreună cu el şi cu câţiva curteni. Deodată, cam pe la mijlocul ospăţului, Nastratin Hodja, care era aşezat lângă Sultan, îi spuse cu voce tare: “Maiestate, în drumurile mele am întâlnit o femeie fermecătoare. Pentru a-ţi mulţumi că mi-ai permis să mă îmbogăţesc, aş vrea să ţi-o ofer căci este într-adevăr demnă de haremul tău. Dacă vrei, plec chiar acum să o caut şi să ţi-o aduc. – Ssst! Nu vorbi aşa tare! spuse Sultanul, o să audă favorita mea. – Aha, vezi deci chiar şi tu te temi! Atunci, haide, dă-mi şi tu un bănuţ!”   Mă veţi întreba: “Dar este într-adevăr chiar atât de important să nu te temi? Putem trăi totuşi chiar şi cu frica!” Da, este drept, dar ia să vedem: întâlniţi pe drum un câine… Dacă o luaţi la fugă pentru că vă temeţi de el, câinele, care simte teama, va începe să latre şi să vă urmărească, iar alţi câini văzându-l, se vor alătura şi ei urmărindu-vă şi lătrându-vă… şi iată cum, pentru că v-aţi temut aveţi acum o întreagă haită pe urmele voastre. Dacă în loc să vă fi temut şi să fi fugit v-aţi fi întors către câine ordonându-i să tacă, el v-ar fi lăsat în pace.   De altfel, în general, când vă pomeniţi în faţa unui pericol, înainte de a acţiona, trebuie să rămâneţi câtva timp nemişcaţi. Nu vorbiţi, nu mişcaţi, strângeţi puternic pumnul drept respirând profund, conectându-vă la Dumnezeu şi astfel veţi putea să vă dominaţi celulele. Apoi veţi face ceea ce este necesar pentru a vă salva, dar mai întâi nu mişcaţi. Dacă faceţi o singură mişcare, este ca şi cum aţi arunca în aer un baraj: apa dezlănţuită se va revărsa şi nu veţi mai fi capabili să restabiliţi situaţia. Aşa s-a întâmplat atunci când au fost văzuţi oameni sărind pe fereastră sau aruncându-se în foc.   În faţa pericolului, trebuie să rămâneţi imobili şi să vă conectaţi la Providenţă; atunci veţi simţi pacea instalându-se în voi, prima condiţie pentru ca să se trezească forţele benefice; le veţi simţi, le veţi vedea puterea, căci ele sunt mereu prezente în voi, dar trebuie să le creaţi condiţiile de a se manifesta. Această lege este valabilă atât pentru lumea interioară cât şi pentru cea exterioară. Când vă simţiţi ameninţaţi în interiorul vostru “nu o luaţi la fugă”, altfel şi acolo inamicul vă va urmări şi cu cât veţi alerga mai mult, cu atât veţi fi mai mult hărţuiţi şi muşcaţi. Faceţi ca şi în cazul câinelui: întoarceţi capul, priviţi-i puţin în ochi pe toţi acei monştri care vă înspăimântă şi ei o vor lua la fugă. Iată ceea ce voi nu ştiţi să faceţi şi în loc să ţineţi piept pericolului, alergaţi la farmacie sau la psihiatrie. Ei bine, este calea cea mai sigură pentru a deveni victimă, căci ceea ce mai trebuie să ştiţi este că atunci când vă temeţi de ceva, creaţi condiţiile pentru ca acel ceva să se producă.   Deci, dacă vreţi, într-adevăr ca un rău să nu se producă, începeţi prin a nu vă teme de el. De cum vă vor simţi puternic, veţi fi lăsat în pace. Să luăm exemplul unui bărbat care se teme să întâlnească femei dezbrăcate de teama de a fi tentat şi de a-şi pierde controlul… (ştiu că acum, această temere este din ce în ce mai rar întâlnită, căci acum tentaţiile sunt mai curând cele căutate, dar să luăm totuşi acest exemplu) ei bine, teama va fi aceea care va crea condiţiile pentru căderea lui. Şi de fapt, ce este rău în a vedea o femeie dezbrăcată? Nu este nici un rău, rău este a fi slab şi a ceda. Pur şi simplu nu trebuie să fim slabi. Nu trebuie să eşuăm şi apoi să ne justificăm spunând: “A fost mai tare decât mine”. Cel ce spune că ceva a fost mai tare decât el, şi-a semnat singur sentinţa. Nimic nu trebuie să fie mai puternic decât voi.   Câţi oameni nu se refugiază în dosul acestei fraze:” A fost mai tare decât mine!” şi tuturor li se pare normal, bineînţeles, pentru că toţi sunt slabi şi se înţeleg unii pe alţii. Dar un Iniţiat va spune:” Iată un om lipsit de voinţă şi de cunoaştere, care va întâlni mereu ceva mai tare decât el: fie furie, senzualitate, gelozie, dorinţă de răzbunare, va exista întotdeauna ceva care îl va pune la pământ.” Şi atunci, când va veni, în fine, acel moment în care el va fi stăpân pe situaţie? Dacă nu începem încă din această încarnare să facem eforturi pentru a învinge unele din slăbiciunile noastre, în următoarea, ne vom afla în acelaşi stadiu. Oamenii sunt la discreţia temerilor lor fără să ştie că ele sunt rezultatul unei lipse de cunoaştere, a unei lipse de lumină. Dovada: când pătrundem într-un loc întunecos, nu ne simţim în largul nostru până în momentul în care reuşim să facem lumină.   Vedeţi, deci, ce concluzii formidabile putem trage de aici pentru viaţa spirituală! Întunericul este ignoranţa şi ne este frică pentru că simţim ce pericole prezintă ea. Dacă aprofundăm această problemă, vom constata că însăşi morala care le-a fost dată oamenilor are la bază frica: frica de a-i vedea cedând slăbiciunilor lor. Pentru cei puternici, care au capacitatea de a se stăpâni, totul este bun şi lor totul le este permis. Dar cu cei slabi trebuie luate întotdeauna măsuri de prevedere: trebuie să li se interzică chiar şi Cerul, căci Cerul îi va înnebuni. Gândiţi-vă: când sunteţi slabi, totul devine periculos: dragostea, frumuseţea, puritatea, lumina, bucuria… Şi chiar şi a trăi este periculos. Şi atunci ce mai rămâne? Nimic. Câte reguli nu au fost inventate din cauza slăbiciunilor omeneşti! Dar în ziua în care omul va deveni mai puternic, ceea ce îi este acum interzis, îi va fi atunci recomandat. Când anumite reguli morale nu-şi vor mai avea raţiunea de a fi, ele vor fi suprimate. Când omul nu va mai fura sau nu va mai fi adulter, care va mai fi raţiunea acestui fel de porunci?… Şi eu vă voi spune chiar că instituţia căsătoriei a fost inventată doar atunci când dragostea a început să dispară. Pentru că oamenii nu au mai ştiut ce însemnează adevărata dragoste, a fost necesar ca ei să fie legaţi printr-un contract. Altfel, adevărata căsătorie este însăşi dragostea. Natura nu recunoaşte decât această căsătorie. În faţa societăţii, dacă nu aţi fost la primărie sau la biserică, nu sunteţi căsătoriţi, dar natura nu recunoaşte această căsătorie, ea nu recunoaşte decât dragostea. Şi aceasta este atât de adevărat!   Căsătoria a fost instituită, dar reuşeşte ea oare să împiedice oamenii de a se despărţi? Nu, singura care îi poate ţine împreună este dragostea. V-am spus că dragostea constituie cea mai bună armă împotriva fricii şi v-am dat şi exemple. Dar, în realitate, singură Dragostea îndreptată către Creator, dăruită Celui care conduce totul, care distribuie totul, care deţine toate bogăţiile, care este Cel mai frumos, Cel mai puternic, poate să vă dea într-adevăr sentimentul că sunteţi la adăpost. Şi când vă simţiţi la adăpost, într-adevăr nu vă mai este frică: iată o importantă lege psihologică. Dar psihologii preferă să se ocupe de toate dezechilibrele şi aberaţiile mai curând decât de sentimentele care permit omului să iasă învingător în toate situaţiile vieţii. Priviţi-i pe cei care au acceptat martiriul pentru credinţă, pentru o idee: de unde venea forţa lor?… Atunci voi de ce să rămâneţi toată viaţa în situaţia de a tremura în faţa unor lucruri minore?   Priviţi un om cu bani: priviţi-l cum merge, cum dă ordine, cum încearcă să se impună… Dar ia să-i luaţi banii şi vedeţi ce se întâmplă cu el: este prăbuşit, se sinucide pentru că nu se mai simte apărat de nimic. Deci puterea lui sta în bani, el însuşi nu era nici tare, nici puternic. Se spune în Evanghelii că cei ce se tem nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu – aceasta dovedeşte cât este de important pentru un discipol să-şi învingă teama. El poate avea alte virtuţi, dar dacă este temător, toate celelalte virtuţi nu-i sunt suficiente pentru a-i permite să intre în Împărăţia Domnului. Aceasta vă miră? Nu, nu trebuie să vă mire. De câte ori nu s-a observat că frica se opune manifestării celorlalte calităţi! Luaţi, de exemplu, frica de singurătate, de sărăcie, de dezonoare, de boală, de moarte care îi face pe unii oameni laşi, necinstiţi, cruzi, egoişti! Câte crime nu se comit de către oameni care se tem să nu piardă un lucru la care ţin foarte mult şi de care se agaţă! În Antichitate, cel ce voia să fie considerat Iniţiat trebuia să înfrunte încercări în care să dovedească că-şi învinsese frica. Şi noi, la rândul nostru, trebuie să învingem frica, ştiind că în dosul încercărilor la care suntem supuşi, a pericolelor care ne ameninţă, stă ascuns Dumnezeu. Da, Dumnezeu este Cel ce stă ascuns în spatele încercărilor noastre, pentru a ne instrui. De aceea, pentru a ne elibera de frică, trebuie să învăţăm să ne uităm complet pe noi înşine pentru a ne refugia în conştiinţa legăturii noastre cu Dumnezeu.   Dacă este scris că trebuie să dispăreţi, unde vreţi să vă mai ascundeţi? S-a încercat scoaterea unor oameni în afara oricărui pericol, ducându-i foarte departe, în locuri unde domnea liniştea, dar în momentul în care au ajuns la refugiu, moartea i-a surprins într-un alt fel. În loc să ne temem, trebuie să ne spunem că suntem în mâinile Domnului şi că tot ceea ce se va întâmpla este hotărât de El. Dacă El consideră că noi suntem de folos aici, ne va salva, dacă nu, va decide să plecăm. Este inutil să pretindem că noi ne putem păstra viaţa, ea nu ne aparţine, ea aparţine Domnului. Frica este consecinţa acestei necunoaşteri. De aceea, pentru a învinge frica, trebuie să ne consacrăm viaţa Domnului, pentru ca El să dispună de ea după cum va crede de cuviinţă. Singura temere pe care avem voie să o avem şi este chiar necesară este aceea de a nu încălca legile divine. Cel ce nu se teme de aceasta este pierdut, şi toate pericolele îl pândesc. Teama de a nu încălca legile divine este un sentiment salvator, care trebuie să fie mereu prezent în sufletele noastre.   Deci, de acum înainte, ori de câte ori vă veţi afla în faţa unor greutăţi, în loc să vă temeţi şi să o luaţi la fugă, încercaţi să le ţineţi piept, altfel duşmanii nu vă vor lăsa. Pentru a învinge duşmanii din planurile astral şi mental, trebuie să fiţi curajoşi, adică să aveţi dragostea şi lumina, căci lumina (cunoaşterea) şi căldura (dragostea) produc forţa care vă va permite să îi învingeţi.  

CAPITOLUL IX   Sacrificiul, transmutaţia materiei. Foarte puţini sunt oamenii care sunt conştienţi că în fiecare zi trebuie să adauge vieţii lor câte ceva nou, ceva mai puternic, mai luminos; ei nici măcar nu îşi dau seama la ce pericole se expun trăind o viaţă domoală în care se complac, la sumedenia de boli fizice şi psihice care îi pândeşte şi care nu aşteaptă decât momentul potrivit pentru a intra în ei, pentru a-i muşca, pentru a-i roade. Inteligenţa cosmică nu l-a construit pe om într-un chip atât de minunat pentru ca el să se lase să adoarmă, să se cloroformizeze; ea l-a creat pentru ca el să poată înainta neîncetat pe calea evoluţiei, care îl va conduce până la îngeri… până la Dumnezeu. În realitate, această lege a evoluţiei nu acţionează numai în existenţa umană. Fiecare regn din natură, mineral, vegetal, animal, uman… tinde să se apropie de regnul superior.   Pietrele sunt cele mai vechi pe acest pământ, ele sunt inerte, insensibile, fără nici o posibilitate de a se mişca sau chiar de a creşte. De aceea, idealul lor este de a deveni plante. Idealul plantelor este de a deveni animale. Ele sunt înrădăcinate şi nu pot nici să se deplaseze, nici să aibe sentimente la fel ca şi animalele, de aceea ele doresc să se rupă de sol şi să se mişte. Intrând într-un corp animal, celulele lor vor putea să evolueze. Pentru ele nu există alt mod de evoluţie decât acela de a se lăsa mâncate sau arse. Idealul animalelor este de a deveni oameni raţionali. Idealul oamenilor este să devină îngeri, iar cel al îngerilor să devină arhangheli sau divinităţi. Căci, pe scara evoluţiei, fiecare categorie de fiinţe posedă calităţi pe care precedenta nu le avea. Deci fiecare tinde să se apropie de cea dinaintea ei, pentru a depăşi stadiul la care a ajuns deja.   Dar trecerea omului la stadiul de înger nu se poate face decât prin foc, prin focul sacrificiului. Aici, etimologia ne va ajuta să înţelegem. În latină, la înger se spune “angelus”, la foc “ignis”, şi la miel “agnus”. În bulgară, la înger se spune “anguel”, la foc “ogan” şi la miel “agne”. Dacă facem o apropiere între toate aceste cuvinte, vom înţelege de ce Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost comparat cu Mielul care trebuia să fie sacrificat înainte de crearea lumii. De unde vine această tranziţie? În trecut, atunci când se dorea construirea unei case, în unele ţări exista obiceiul de a jertfi prin foc un miel pentru ca construcţia să fie solidă şi protejată. Aceasta avea ca scop să le reamintească oamenilor că înaintea creaţiei lumii a fost necesară sacrificarea unui “miel” sau a unei făpturi vii, pentru a edifica această construcţie pe baze indestructibile.   Hristos este Mielul Divin, spiritul dragostei care atrage, apropie, susţine iar dragostea este aceea care a fost pusă ca bază a creaţiei; el este cel care s-a sacrificat, s-a înzidit, care a impregnat materia acestui edificiu. El este liantul, cimentul care menţine coeziunea universului. Peste tot, de la pietre până la stele, dragostea este cea care susţine şarpanta. Dacă dragostea dispare, şi corpul nostru începe să se dezagrege, căci puterea dragostei este cea care uneşte toate celulele, toate particulele. Sacrificiul reprezintă manifestarea cea mai înaltă, cea mai divină a dragostei. Este Omega, ultima literă, nu mai există o alta. Iisus a venit pentru a pronunţa această ultimă literă. Alţii vor veni după el pentru a o realiza, pentru a o pune în aplicare, dar nu vor mai adăuga nimic care să poată depăşi sacrificiul; sacrificiul rămâne pentru eternitate actul cel mai sublim.   Secretul fericirii este de a face sacrificii. Cei care sunt capabili sunt cei privilegiaţi, ei au înţeles sensul vieţii, ei pot deveni taţi şi mame. Toţi oamenii ştiu că există taţi, mame, copii, dar foarte puţini sunt cei care sunt capabili să descopere ceea ce conţine această simplă imagine de familie. Tatăl, mama şi copilul sunt un rezumat al unei întregi învăţături. Cel ce se poate sacrifica pentru un altul, este copt pentru a deveni părinte. Cel care este incapabil de sacrificiu este încă copil. El este poate părinte în plan fizic, dar este numai o aparenţă şi Cerul nu o consideră ca atare. A fi tată sau mamă este un ideal înalt de atins, dar să rămâi copil nu este un ideal. Idealul este să fii întâi tată sau mamă pentru ca apoi să devii copil. Da, căci dacă sunteţi fruct, puteţi apoi să deveniţi sămânţă, aveţi dreptul; dar dacă încă n-aţi devenit fruct şi vreţi să deveniţi sămânţă, aceasta nu este posibil, căci seminţele vin după fructe şi pentru a da acest fruct, trebuie să fii tată sau mamă, trebuie să fii capabil de dragoste impersonală. Idealul este, deci, să devii tată sau mamă pentru a putea aduce copilul pe lume, adică sacrificiul, fructul impersonal al tatălui şi al mamei care sunt luminaţi. Toţi cei care nu ştiu să facă sacrificii nu pot aduce pe lume copii, pentru că încă nu sunt copţi.   La 13 sau 14 ani, copilul ajunge la perioada de pubertate. Pubertatea este o fază de transformare a fiinţei umane; din egoist şi personal cum era, el devine capabil să dăruiască, să producă, adică să facă sacrificii. Înainte de pubertate, copilul este ca un pământ steril care preia mereu. Dar după pubertate este capabil atât fizic cât şi psihic să producă fructe. Iată de ce vă pot spune că dacă nu aveţi acest izvor care să ţâşnească în voi, adică dacă dragostea voastră nu este pură şi dezinteresată, totul va fi secat şi nu vor exista recolte, nu veţi da nici flori şi nici fructe, veţi fi un deşert, un pământ sterp. Şi cine vrea să frecventeze un pământ sterp? Bineînţeles că sacrificiile pe care le faceţi trebuie să aibe un rost. Există persoane care, aşa-zicând, fac sacrificii şi se căsătoresc cu un bărbat sau cu o femeie, pentru că prin această căsătorie, cred ei, îl vor salva pe acel bărbat care este beţiv sau pe acea femeie care este neurastenică. Dar chiar vor reuşi ei, oare, să-i salveze? Numai Dumnezeu ştie! Vedeţi, aici bunătatea, generozitatea nu lipsesc. Ceea ce lipseşte este lumina. Oamenii sunt orbi şi nu pot prevedea. Şi atunci, este păcat că toate aceste calităţi, aceste virtuţi să fie cheltuite în zadar. Este mai bine ca ele să fie consacrate unui lucru divin, care va ajuta mii de persoane şi nu una singură. Şi mai mult decât atât, nici nu este sigur că acea persoană poate fi ajutată. Ceea ce este însă sigur, este că cel care a vrut să o ajute va deveni şi el o victimă.   Decideţi-vă deci să lucraţi pentru o idee divină şi toate sacrificiile pe care le veţi face pentru această idee se vor transforma în aur, în lumină, în dragoste. Iată secretul. Cel mai mare secret este ideea, ideea pentru care lucraţi. Dacă lucraţi pentru voi înşivă, pentru a vă satisface dorinţele, pasiunile, poftele, toate sacrificiile pe care le veţi face pentru a reuşi se vor transforma în cenuşă, nu îi lumină. Mulţi oameni sacrifică un capital enorm de bani, sănătate, dar cum scopul lor este mai mult sau mai puţin pământesc, aceste sacrificii nu vor duce la cine ştie ce rezultate. Iată ceea ce nu se cunoaşte: cât de importantă este ideea care stă în spatele fiecărei acţiuni. Ideea este latura magică, piatra filozofală care transformă totul în aur. De aceea vă spun: lucraţi pentru o idee divină, pentru ca lumina să triumfe în lume, pentru ca Împărăţia lui Dumnezeu să vină pe pământ. Tot ceea ce veţi face pentru această idee se va transforma în aur, adică în sănătate, în frumuseţe, în lumină, în forţă.   Noi trebuie să-i oferim Cerului în dar viaţa noastră şi să spunem: “De acum înainte voi părăsi plăcerile şi bucuriile trecătoare, care nu îmi aduc nimic, şi voi lucra pentru Împărăţia Domnului”. Şi veţi sacrifica tot mai mult activităţile care vă urâţesc şi de asemenea unele impulsiuni inferioare cum sunt: furia, gelozia, ura… De ce? Pentru a elibera forţele spirituale care sunt limitate şi subjugate de către aceste obiceiuri, căci obiceiurile sunt acelea care vă împiedică să daţi fructe. Priviţi copacul: când este năpădit de insecte, el nu poate da fructe şi trebuie curăţat cu ajutorul insecticidelor. Tot aşa, trebuie să eliminaţi din corpul, din inima şi din voinţa voastră toate aceste plăceri nesănătoase care sunt pe cale să aspire sucul destinat să hrănească Eul vostru superior. Nu puteţi da fructe, nici nu puteţi face sacrificii, pentru că adăpostiţi în voi alte făpturi care vă beau şi vă epuizează forţele. Trebuie să vă lepădaţi de aceste insecte şi de aceste omizi.   Pot să vă mai dau o mulţime de imagini pentru a vă face să înţelegeţi această idee! Luaţi de exemplu o sticlă: dacă ea este deja plină, cum veţi face pentru ca să introduceţi în ea un alt lichid? Trebuie mai întâi să o goliţi. La fel se întâmplă şi cu fiinţa umană. Dacă ea nu se goleşte de viciile sale, de obiceiurile dăunătoare, cum vor putea virtuţile şi calităţile divine să se instaleze în ea? Este deja plină!… Iată adevăratul sens al sacrificiului: să goleşti, să renunţi la anumite obiceiuri rele, pentru a putea introduce în tine altceva. De cum renunţăm la un defect, o calitate vine să-i ia locul în noi. Cartea naturii stă deschisă în fiecare zi în faţa voastră, şi puteţi găsi în ea tot ceea ce aveţi nevoie pentru comportamentul vostru corect în viaţă. De ce nu căutaţi să înţelegeţi aceasta? De ce nu vă folosiţi ochii pentru a vedea şi urechile pentru a auzi? Pentru că sunteţi prea ocupaţi cu bucuriile şi cu plăcerile care vă împiedică. Când vă veţi hotărî să renunţaţi la aceste lucruri şi la aceste plăceri, veţi descoperi nişte forţe formidabile, ochii voştri se vor deschide şi veţi descoperi tot ceea ce este scris în cartea naturii. Iată secretul!   Vă aflaţi câteodată în faţa unor probleme de neînţeles pentru voi şi vă spuneţi: ”Eu de ce nu înţeleg? Sunt alţii care înţeleg!” Daţi-vă singuri răspunsul: “Este pentru că eu mă complac în bucurii şi plăceri inferioare care îmi consumă forţele. Iată de ce nu îmi mai rămân şi pentru ochii mei interiori”. Nu există o altă explicaţie pentru incapacitatea voastră de a vedea. Forţele voastre trebuie să fie disponibile pentru a se duce în altă parte şi a trezi alte celule. Dar oamenii sunt neştiutori şi spun: “Trebuie să mai gust din această plăcere căci dacă renunţ, voi suferi”. Ei nu au înţeles nimic! Cerul nu ne cere să suferim, ci să ne rafinăm plăcerile, să le facem mai subtile, mai pure. Cu cât renunţaţi mai mult la plăcerile trecătoare, cu atât sunteţi mai pătrunşi de viaţa adevărată. Cel care astăzi mă va putea înţelege, îşi va schimba complet viaţa, căci ceea ce vă spun eu acum este realitatea şi nu cuvinte goale.   II   Pentru majoritatea oamenilor, cuvântul sacrificiu este însoţit de ideea de dificultate, de privaţiune, de suferinţă. Ei bine, tocmai aici se înşeală. Ştiinţa iniţiatică spune că sacrificiu nu este o privaţiune ci o substituire, o transpunere, o deplasare într-o altă lume. Aceeaşi activitate se continuă, dar cu materiale noi, pure şi luminoase. Sacrificiul este deci transformarea unei materii în alta, a unei energii în alta; renunţăm la ceva pentru a căpăta altceva, mai bun, în loc. Iată ce este sacrificiul. Luaţi, de pildă, o bucată de cărbune: este neagră, urâtă, murdară; o sacrificaţi şi ea devine foc, căldură, lumină, frumuseţe. Cel care nu vrea să facă sacrificii, rămâne în urâciune, frig şi întuneric.   Atâta vreme cât veţi trăi cu ideea că sacrificiul vă va aduce suferinţă şi vă va sărăci, bineînţeles că nu veţi fi dispuşi să faceţi sacrificii. De aceea trebuie să adoptaţi punctul de vedere iniţiatic: el ne învaţă că nu trebuie să renunţăm la un lucru decât pentru a-l înlocui cu altul mai bun. Vreţi să renunţaţi la un obicei dăunător: de exemplu jocul, băutura sau femeile?… Atâta vreme cât nu îl înlocuiţi, el va veni să vă tenteze, să vă chinuiască, pentru că nu aţi trezit în voi o altă cerinţă capabilă să o învingă pe prima, şi putem spune că vă expuneţi chiar la pericole grave, pentru că această renunţare devine o refulare. Atâta vreme cât oamenii nu vor înţelege aceasta, ei vor trece prin experienţe foarte dureroase şi atunci, bineînţeles că vă vor explica că nu este cazul să faceţi sacrificii, căci nu numai că nu veţi reuşi, dar veţi fi chiar şi mai nenorociţi.   Nu trebuie să vă privaţi, nu trebuie să renunţaţi, doar să vă deplasaţi, adică să faceţi sus ceea ce făceaţi jos: în loc să beţi apă dintr-o baltă unde abundă microbi, să beţi apă dintr-un izvor pur şi cristalin. Să nu beţi deloc, ar însemna moartea. Dacă cineva vă va spune că nu trebuie să beţi, numai apa din canalizări este cea pe care nu trebuie să o beţi, altfel trebuie să beţi, dar să beţi apa cerească. Şi această idee este exprimată simbolic în Geneză. Când Adam şi Eva se aflau în Paradis, Dumnezeu le-a permis să mănânce din fructele tuturor arborilor, mai puţin din fructele Arborelui Cunoaşterii Binelui şi Răului. Dumnezeu nu voia să-i priveze pe Adam şi Eva de hrană, El voia doar să-i facă să înţeleagă că există hrană mai bună şi mai benefică decât alta.   Un adevărat spiritualist nu se privează: el mănâncă, bea, respiră, iubeşte, dar în stări de conştiinţă minunate, necunoscute pentru omul obişnuit. Când vorbim despre renunţare, oamenii se înspăimântă şi îşi spun: ”Dacă renunţ, am să mor”. Şi este adevărat că vor muri. Dacă ei nu înţeleg că prin renunţare vor accede la ceva mai bun, ei vor muri. Nu este vorba de a renunţa la a bea, a dormi, a respira, a iubi, a face copii, ci de a le face pe toate acestea într-un mod superior. În fiecare zi trebuie să ne preocupăm să facem această înlocuire pentru a crea o mişcare, o circulaţie a energiilor, altfel totul stagnează, se atrofiază şi iată mucegaiul, fermentaţia, putreziciunea. Mereu trebuie să curgă apă proaspătă. Şi pentru a face să curgă această apă, trebuie să ne legăm în fiecare zi de Cer, să medităm şi să ne rugăm. căci cu adevărat nou este numai ceea ce vine din Ceruri.   Bineînţeles că oamenii găsesc adesea singuri soluţia înlocuirii. Când o femeie vrea să scape de un soţ care îi aduce numai încurcături, ea caută un altul. În mod instinctiv, oamenii se conduc după preceptele înţelepciunii eterne, numai că ele nu sunt întotdeauna bine aplicate. Un om crede că, schimbând femeia, va fi mai fericit: nu este însă sigur că astfel va găsi fericirea. Este chiar posibil ca voind să scape de o scorpie, să dea peste o alta şi mai rea! Sau se doreşte schimbarea unui regim politic, dar nici următorul nu este mai bun. Oamenii simt în mod confuz că trebuie să schimbe ceva, da, numai că schimbările nu trebuie făcute atât în exterior, cât în Sine.   Să revenim la exemplul focului, pe care vi l-am dat înainte. De ce Iniţiaţii, atunci când trebuie să facă o ceremonie magică, sau preoţii, atunci când trebuie să oficieze slujba, aprind cel puţin o lumânare, o veioză, pentru ca lumina să fie prezentă? Ceea ce vă voi revela în legătură cu acest subiect este extrem de important şi veţi fi obligaţi să realizaţi acest lucru în viaţa voastră după ce îl veţi cunoaşte. Pentru a alimenta flacăra, lumânarea îi furnizează materialele şi făcând aceasta, ea se micşorează. Combustia este deci un sacrificiu. Dacă nu există sacrificiu, nu va exista nici lumina. Pentru ca lumina şi focul să existe, este necesar un combustibil şi acest combustibil este lumânarea. Şi noi reprezentăm o lumânare, avem tot felul de materiale combustibile. Aceste materiale fără culoare, moarte, sunt defectele, viciile noastre. Singur focul sacrificiului le va putea aduce la viaţă, le va putea face luminoase, cu condiţia ca o scânteie să vină şi să dea foc materiei.   Atâta vreme cât omul duce o viaţă obişnuită, el rămâne făcut din materie neînsufleţită, neagră, ca un copac mort. El se luminează, se înfrumuseţează, prinde viaţă, se încălzeşte numai după ce a fost vizitat de focul spiritului. Numai că, pentru aceasta, el trebuie să-şi sacrifice viaţa egoistă. Ceea ce îi împiedică pe oameni să facă acest sacrificiu, este teama de a dispare. Bineînţeles, există ceva care va dispare, este adevărat, dar acest ceva trebuie să dispară pentru ca altceva să poată lua naştere. Substanţa lumânării dispare pentru ca să apară lumina şi căldura. Veţi spune că după un timp, din lumânare nu va mai rămâne nimic; da, dar omul poate arde nelimitat. Odată aprins, el nu se mai poate stinge. Întotdeauna va exista în el o materie care va arde.   Idealul este de a arde pentru focul sacru al dragostei divine, căci în această vâlvătaie veţi găsi secretul vieţii. Majoritatea oamenilor încă nu au fost aprinşi, ei nu vor să sacrifice nimic din natura lor inferioară, ei nu vor să fie consumaţi, de aceea rămân ca nişte lumânări stinse. Ei trebuie să ia o hotărâre. Pentru a avea această lumină şi această căldură, va trebui ca într-o zi să se hotărască şi să ardă totul. Uitaţi-vă la un foc: cu câtă plăcere aduce lumea crengi pentru a-l alimenta! Aceste crengi ar putea rămâne undeva, părăsite, inutile. Dar, odată aprinse, priviţi câtă bucurie ne produce focul. Şi toate aceste energii se ridică în sus către soare, înapoi de unde au venit… Trosniturile pe care le auziţi, sunt bucuria, fericirea, eliberarea energiilor. Sunt lanţuri care se rup: prizonieri care ies din închisoare şi se eliberează.   Dacă există obiceiul de a ne ruga Domnului aprinzând o lumânare, arzând tămâie, aceasta se face deoarece lumânarea sau tămâia care ard sunt simbolul sacrificiului, care consumându-se, produce rezultate. Nu se obţine nimic fără sacrificiu. Singur, sacrificiul, care transformă energiile trecându-le de la o stare la alta, produce vindecarea, iluminarea. El este adevărata transmutare alchimică. De fiecare dată când aprind un foc sau o lumânare sunt pătruns de profunzimea acestui fenomen care este sacrificiul şi aceasta mă face întotdeauna să gândesc că, pentru a avea lumină, chiar şi cea interioară, este necesar un sacrificiu, este întotdeauna necesar să ardem ceva în noi.   Oamenii au acumulat în interiorul lor atât de multe lucruri pe care le-ar putea arde. Dacă ei ar fi în stare să ardă toate impurităţile, toate tendinţele egoiste, pasionale, care îi împing spre întunecimi, acestea ar produce o asemenea lumină, o asemenea forţă, care i-ar transforma complet. Dar, în loc să le ardă, ei le păstrează cu grijă pe toate. Aşteaptă mai întâi să li se facă frig, adică să ajungă lipsiţi de dragoste, de prietenie, de duioşie, ca în vremurile de frig grozav cînd nu mai ai cu ce să te încălzeşti şi începi să arzi scaune vechi, dulapuri vechi. Da, este necesar ca omul să treacă prin peripeţii, prin mari nenorociri, prin mari decepţii pentru ca, în sfârşit, să se hotărască să ardă vechiturile care s-au adunat în el de veacuri. Dar va veni şi timpul acesta, va veni pentru toată lumea. Cei care m-au înţeles, se vor duce cu bucurie să pună pe foc tot ce este mucegăit în ei, ros de viermi sau de molii… şi hai la foc cu ele, şi ce vâlvătaie imensă!   Natura inferioară, personalitatea, este predestinată a alimenta spiritul. Trebuie să înţelegeţi aceasta odată pentru totdeauna, şi să nu mai tot întrebaţi de ce toţi aveţi natură inferioară şi cum să scăpaţi de ea. Nu trebuie să scăpaţi de ea, pentru că fără ea nu aţi putea supravieţui pe pământ. În timp ce cu ea, aveţi toate elementele necesare pentru a alimenta spiritul. Trebuie să ştiţi că există o lege magică conform căreia dacă vreţi să obţineţi rezultate foarte înalte, trebuie să sacrificaţi ceva din personalitatea voastră, pentru că, prin această renunţare veţi elibera o energie care va alimenta succesul. Această lege stă la baza sacrificiilor rituale pe care le găsim încă din antichitate în toate religiile. Atunci când implorau zeii pentru succesul unei acţiuni, cei vechi sacrificau animale, cu gândul că energiile conţinute în sângele care curge se va propaga în atmosfera înconjurătoare şi va alimenta anumite entităţi care îi vor ajuta la realizarea cererii lor. Dar a venit Iisus şi El i-a învăţat pe oameni să nu mai sacrifice lucruri exterioare: animale, fructe, făină, ulei, căci chiar dacă aceste daruri reprezentau un sacrificiu pentru cel ce le făcea, nu era totuşi un sacrificiu la fel de important ca şi renunţarea la anumite slăbiciuni, pofte sau dorinţe. Acestea din urmă constituie adevăratul sacrificiu. Deci, Iisus a venit şi a cerut oamenilor să nu mai sacrifice animalele exterioare, bietele de ele, care n-au greşit cu nimic pentru a merita o soartă atât de crudă, ci animalele interioare. Şi cum natura inferioară este locuinţa tuturor acestor jivine, ea trebuie arsă la focul sacrificiului pentru ca ea să poată elibera toate forţele acumulate în ea. În acel moment, spiritul, sub formă de lumină, de căldură şi de viaţă se va găsi în abundenţă.   Bineînţeles că în organismul se produce deja o combustie, şi graţie ei există viaţa. Dar aceasta este numai o viaţă vegetativă, o viaţă animală. Eu vă vorbesc de viaţa spirituală. Acolo se întâmplă altceva, nu corpul fizic este acela care arde, nu celulele, ci natura inferioară, şi cu toate că nu este vizibilă, ea este imensă. Ne putem încălzi şi ne putem lumina graţie ei timp de secole. Pentru moment, din nefericire, omul nu-şi arde natura inferioară, ci doar corpul fizic. Priviţi cum, îmbătrânind, el devine tot mai scund şi mai mic! Această combustie fizică este naturală, normală, nu trebuie să ne preocupe. În schimb, combustia naturii inferioare este cea care trebuie să ne preocupe zilnic, pentru a avea lumină şi căldură pentru veşnicie.

Problema reversibilităţii timpului în organismul uman – Time reversibility in human body   Ştiind că îmbătrânesc şi că sunt muritori, toţi oa menii sunt preocupaţi, cel puţin în inconştientul lor, de noţiunea de ti mp şi mai ales de trecerea ireversibilă a timpului. Se gândesc mereu la timpul care trece ca o aţă care se scurtează mereu, ceea ce determină, după cum arăta S. Kirkegaard (2013), o anxietate funciară, o frică inconşti entă de moarte şi de îmbătrânire.   Căutând, încă de pe vremea alchimişti lor, să se lupte cu timpul, cercetătorii au descoperit la un moment dat că aţa aceea, despre care se vorbeşte în poveste, este realmente înfăşurată în genom sub forma unor telomeri, care se scurtează cu fiecare diviziune celulară (Aubert, 2008). Dar cu toate descoperirile care s-au făcut, privind telomerii, privind genele îmbătrânirii, pri vind alterarea ADN, privind stresul oxidati v, care influenţează trecerea timpului biologic, timpul a continuat să rămână un mare mister. Poate că timpul este un mister chiar mai mare decât spaţiul pe care îl putem pipăi şi în anumite situaţii îl putem chiar modifica, în funcţie de dorinţele noastre. Dar culmea este însă că chiar şi atunci când s-au făcut descoperiri importante privind spaţiul şi timpul, dată fi nd stranietatea lor, omul nu şi le-a putut însuşi pe deplin.   Aşa se face că, deşi fizicienii au descris în ulti mii ani o lume cu 11 dimensiuni şi chiar cu 20 de dimensiuni (Smolin, 2008), noi continuăm să gândim într-o lume cu 4 dimensiuni, dintre care una este dimensiunea temporală. Deşi în ultimul secol noţiunile de spaţiu şi ti mp au fost modificate profund, am rămas în mintea noastră cu imaginea de timp şi de spaţiu absolut, pe care Isaac Newton a introdus-o acum 400 de ani. Astfel, deşi am ajuns să lucrăm cu o tehnologie extrem de performantă, bazată pe fi ica cuanti că, în care materia, spaţiul şi timpul au o altă înfăţişare, noi continuăm să gândim cu o fizică mecanică, sau mai bine zis mecanicistă, cu ajutorul căreia, deşi am realizat anumite progrese, suntem depăşiţi la un moment de complexitatea şi de subtilitatea fenomenelor patologice cu care suntem confruntaţi, dar şi de descoperirile fizicii contemporane, care sunt foarte greu de înţeles (Herbern, 1985, Rae, 1986). Pentru Isaac Newton, care a fost, alături de Galileo Galilei şi de Rene Descartes, unul dintre fondatorii şti inţei moderne, timpul şi spaţiul reprezentau nişte cadre absolute în care se desfăşurau toate fenomenele din univers. Pentru Isaac Newton, universul era un fel de masă de biliard, în care bilele se mişcau într-un spaţiu şi un timp absolut, după formula F = m.a, unde F este forţa, m este masa, iar a este acceleraţia. Această concepţie a timpului şi a spaţiului, ca nişte cadre absolute în care se desfăşoară toate fenomenele din univers, inclusiv fenomenele patologice, s-a perpetuat din generaţie în generaţie până astăzi, deşi, încă de la începutul secolului trecut, Albert Einstein a arătat că spaţiul şi timpul nu sunt chiar atât de absolute după cum s-ar părea la prima vedere.   Albert Einstein a arătat că timpul şi spaţiul sunt relative. Spaţiul se contractă în direcţia mişcării. El este deformat de forţa gravitaţională. Astfel, forţa gravitaţională a soarelui atrage razele de lumină care ne vin de la alte galaxii. De aceea în univers nu există linii drepte, ci numai linii curbe. Pe de-altă parte, timpul depinde de observator şi de viteza cu care ne deplasăm. Cu cât viteza este mai mare, cu atât ti mpul se desfăşoară mai încet. La viteze apropiate de viteza luminii, timpul poate sta pe loc, iar la viteze mai mari decât viteza luminii, ceea ce este foarte greu de imaginat, deoarece, conform teoriei relativităţii, lumina are o viteză maximă de 300 de mii de km pe secundă, ti mpul ar putea să o ia înapoi.   Dar ca şi când rediscutarea spaţiului şi ti mpului nu ar fi fost suficiente, tot pe la începutul secolului trecut, Max Planc, Niels Bohr, Werner Heisenberg, Ervin Schrodinger şi John von Neumann au pus bazele fizicii cuanti ce şi au arătat că nici materia din care sunt formate bilele, de pe masa de biliard a lui Isaac Newton, adică materia din care suntem şi noi formaţi, nu este ceea ce ni se pare la prima vedere (Hoff mann, 1959). Plecând de la studiul luminii, lumină care joacă un rol deosebit în geneză, lumină care se comportă atât sub formă ondulatorie, cât şi sub formă corpusculară, Niels Bohr a elaborat principiul complementarităţii, care susţine că o parti culă se poate comporta atât ca undă, cât şi ca corpuscul. Dar deşi acest lucru se petrece în permananţă sub ochii noştri, creierul nostru nu s-a putut obişnui cu această dualitate.   După cum arată R.P. Feymann, laureat al premiului Nobel pentru fizica cuantică, noi nu putem înţelege cum o particulă poate fi când undă, când corpuscul, în funcţie de observator. În creierul nostru persistă dilema lui Hamlet, de a fi sau a nu fi , de fi undă sau de a fi corpuscul. Deşi transformarea din undă în corpuscul se petrece în permanenţă sub ochii noştri, deşi fără această transformare viaţa noastră nici nu ar fi posibilă, deşi fără această transformare, care are loc în fiecare moment în miliardele de frunze, ale miliardelor de plante care acoperă pământul, în care undele de lumină, care vin de la soare, se transformă în electroni şi în cele din urmă în glucoză, viaţa noastră nu ar putea exista, totuşi noi nu ne-am putut obişnui cu ideea că o undă nepalpabilă se poate transforma într-un corpuscul palpabil.   La fel ca Apostolul Lazăr, noi nu credem decât ceea ce pipăim. Noi vedem lumea în care trăim, formată din corpusculi, din atomi şi din molecule şi nu ne putem imagina cum ele pot lua naştere din nişte unde, sau cum se pot transform ele în nişte unde. Cum se poate transforma electronul în doi fotoni, sau cum se pot transforma fotonii din nou în electroni, ceea ce se întâmplă în mod curent atât în frunzele plantelor, cât şi în ochii noştri. Undele de lumină care cad pereti nă sunt transformate la nivelul reti nei în electroni şi în ioni, care se transmit mai departe sub forma unor stimului nervoşi, adică sub formă corpusculară, până la creier. Pe de-altă parte în momentul în care particula se transformă în undă, ea difuzează peste tot, în tot spaţiul înconjurător. Particula aceea transformată în undă se află peste tot şi nu va colapsa, conform funcţiei de undă descrisă de Erwin Schrodinger, laureat al premiului Nobel pentru fi zica cuantică, adică nu se va transforma din nou în particulă, decât atunci când va fi sesizată de un aparat de măsură sau, şi mai de neînţeles, atunci când va fi sesizată de un observator conştient, după cum susţine John von Neumann, care a pus bazele matemati ce ale fizicii cuanti ce.   Iar acest lucru de neînţeles este de monstrat în fiecare moment cu o exactitate matemati că de numeroasele telefoane mobile, de GPS-uri şi de aparate de radio, care sunt găsite sau găsesc undele respective, care plutesc în spaţiu, oriunde s-ar afla şi le transformă în electroni, care apoi vor pune în mişcare aparatul respecti v. Adică, deşi există date certe, care susţin principiile fizicii cuantice, privind natura fenomenelor care se desfăşoară atât în lumea înconjurătoare, cât şi în corpul nostru, creierul nu s-a putut obişnui cu realitatea stranie pe care ne-o oferă fizica cuantică din ultimele decenii. Noi lucrăm în spitale cu aparate uluitor de performante, bazate pe fizica cuanti că, dar continuăm să gândim cu fizica lui Newton, care nu poate explica fenomenele extrem de subtile cu care suntem confruntaţi. Deşi RMN, pe care îl folosim în mod curent pentru investi garea bolnavilor, se bazează pe fizica cuantică, noi continuăm să gândim problemele de fiziologie, de fi ziopatologie, de diagnostic şi de tratament, în termenii meca nicişti şi reducţionişti . Pentru noi nu există decât materie palpabilă, nu există decât molecule, ignorând faptul că în spatele acestor molecule se află nişte câmpuri, că moleculele vibrează, că ele emit nişte unde şi că în cele din urmă aceste unde sunt cele care creează imaginea furnizată de RMN. Unii cerectători susţin că recunoaşterea mesa gerilor chimici de către receptorii celulari nu se face conform modelului clasic de cheia care se potriveşte într-o anumită broască, ci conform undelor pe care le emite molecula respectivă. După cum arată Luca Turin, receptorii olfactivi reacţionează la vibraţii, adică la undele pe care le emit diferitele molecule.   Iar în acest caz vom avea de-a face nu cu combinaţia a două molecule, de mesager şi de receptor celular, ci cu interferenţa a două câmpuri de unde, ceea poate pune problema interacţiunii de la distanţă dintre două molecule. Iar în acest caz intervine un fenomen şi mai straniu decât principiul dualităţii dintre undă şi corpuscul, sau al colapsării undei atunci când este sesizată de un observator, şi anume principiul interconectării, conform căruia două particule cuantice comunică instantaneu între ele indiferent la ce distanţă s-ar afla (Bhom, 1981). Adică nu numai conceptul de timp şi de spaţiu, ci şi conceptul de materie din care sun tem formaţi a suferit în ultimul timp mutaţii aproape imposibil de imaginat de către creierul unui om obişnuit. Se spune că fizica lui Newton poate fi folosită în continuare la studiul fenomenelor care se desfăşoară la vitezele reduse la care trăim noi. Basarab Nicolescu (2009) susţine că lumea este stratificată pe niveluri de realitate şi că fiecare nivel are legile lui.   Se spune că fizica cuantică se referă la fenomenele subatomice, ca şi când acestea nu ar avea nicio legătură cu atomii şi cu moleculele din care suntem constituiţi. Dar lucurile sunt mult mai complicate, deoarece unii cercetători au exti ns, pe bună dreptate, fizica cuantică de la nivelul atomic la nivel universului. Foarte mulţi cercetători vorbesc despre cuanti ca sistemelor biologice. Iar R. Penrose (1995) a elaborat un model cuantic al creierului uman. Deşi transferul medicinei de la nivelul organic la nivelul molecular a reprezentat un mare progres şi deşi noi cunoaştem astăzi substratul molecular al tuturor bolilor, nu cunoaştem încă cauza precisă a bolilor cronice cu care suntem confruntaţi. Deşi cunoaştem patogenia lor moleculară, noi nu cunoaştem încă cauza precisă a hipertensiunii arteriale, a aterosclerozei, a diabetului zaharat, a bolilior psihice şi a cancerului. De aceea nici nu putem recurge la un tratatment etiologic. În toate aceste boli se vorbeşte de nişte factori de risc, care uneori produc, iar alteori nu produc boala. Pe de-altă parte, aceşti factori de risc sunt foarte răspândiţi; uneori sunt chiar necesari, aşa cum se întâmplă în cazul lipidelor, care, într-o anumită cantitate, sunt chiar necesare, şi uneori nu pot fi influenţaţi, aşa cum se întâmplă cu antecedentele familiale. De aceea este foarte probabil, dacă nu chiar obligatoriu, ca în spatele modificărilor moleculare, la care ne-am oprit acum, să se afle nişte fenomene ondulatorii, caracteristi ce fizicii cuantice, care nu au cum să nu influenţeze procesele biologice care au loc în organismul uman. Probabil că, pentru a putea continua progresul realizat de medicina moleculară, va trebui să abordăm fenomenele mai profunde ale patologiei umane. Probabil că pentru a putea înţelege mai bine modul în care apar şi se desfăşoară bolile cronice cu care suntem confruntaţi, va trebui să ne revedem concepţiile despre materie, despre spaţiu şi timp, conform ultimelor descoperiri ale fizicii cuantice. Să nu mai înţelegem spaţiul şi timpul ca pe nişte cadre absolute, ca pe nişte şosele care se află înaintea noastră şi pe care noi ne deplasăm cu bolile noastre cu tot, ci ca pe nişte procese care îşi fac singure drumul în viitor şi care lasă timpul în spatele nostru. După cum susţin unii fizicieni, în faţa noastră nu se află decât nişte procese posibile.   În faţa noastră se află doar un câmp de probabilităţi. Timpul şi spaţiul se află doar în spatele nostru, ca rezultat al proceselor care au avut loc. De aceea, pentru a putea înţelege mai bine problemele extrem de complicate şi de subtile ale fenomenelor patologice cu care suntem confruntaţi, va trebui să trecem de la medicina moleculară, în care, cântărind şi măsurând moleculele palpabile, am obţinut anumite rezultate, la o medicină cuantică, în care, pentru a putea progresa, va trebui să gândim nu numai în molecule palpabile, ci şi în câmpuri de unde şi de probabilităţi, mai puţin palpabile, dar tot atât de reale ca şi moleculele pe care le divinizăm. Sau poate ar trebui să trecem chiar la o medicină informaţională, deoarece organismul nostru nu este numai un sistem fizic sau chimic, ci şi un sistem de comunicaţii, în care toate celulele şi moleculele, pe care le studiază medicina moleculară, participă fie la construirea sistemului de comunicaţii, fie la transmiterea semnalelor care circulă prin acest sistem (Resti an, 1980). Dimensiunea spaţială a organismului uman. Organismul uman, ca şi toate celelalte sisteme din univers, are cel puţin trei dimensiuni spaţiale şi o dimensiune temporală.   Atunci când ana lizăm fenoti pul unui pacient, noi analizăm de fapt dimensiunile lui spaţiale, privind înălţimea, volumul, greutatea, forma capului, a membrelor, a toracelui, a abdomenului şi aşa mai departe. Atunci când consultăm un pacient, analizăm mărimea ficatului, mărimea inimii, sonoritatea pulmonară şi zgomotele inimii.   Iar atunci când solicităm anumite investigaţii, aşa cum ar fi hemoleucograma, ecografi a, ecocardiografi a, tomografia sau RMN, noi investigăm de fapt dimensiunile spaţiale ale pacientului. Dimensiunile spaţiale sunt determinate de întinderea, de mărimea, de forma, de numărul şi de greutatea aparatelor şi organelor. Dimensiunile spaţiale reprezintă starea de moment a organismului. Toate dimensiunile spaţiale, obţinute prin examenul clinic şi paraclinic al bolnavului, definesc de fapt starea de moment a pacientului. Conform stării pacientului, se poate stabili un diagnostic şi un tratament. Dacă examenul clinic a evidenţiat o creştere în volum a abdomenului şi o creştere în volum a ficatului, iar investigaţiile paraclinice au evidenţiat o formaţiune tumorală hepatică, se poate suspecta un cancer hepatic, se vor putea face alte analize pentru a stabili natura tumorii şi tratamentul cel mai adecvat.   Dar starea din fiecare moment a organismului este rezultatul unor procese. Toate dimensiunile spaţiale, normale sau patologice, sunt rezultatul unor procese biologice. Fenotipul organismului ia naştere în urma unui proces care începe din momentul fecundării, care este urmat de diviziunea celulară şi de diferenţierea celulară care duc în cele din urmă la apariţia tuturor ţesuturilor, a aparatelor şi organelor în forma în care le cunoaştem. Dar deşi noi gândim în termeni de substanţă şi de energie, toate aceste procese, care dau naştere în cele din urmă la fenotipul organismului, nu pleacă de la cele 3 pg de substanţă, adică trei milionimi de gram de substanţă, cât cântăreşte ADN primit de la părinţi, ci de la informaţia cuprinsă în cele 3 pg de ADN, informaţie apreciată la 1GB, care dacă am vrea să o scriem pe hârti e ne-ar trebui aproximati v 4.000 de cărţi.   Evident că această discrepanţă dintre cantitatea enorm de mică de substanţă şi enorm de mare de informaţie pledează pentru importanţa informaţiei în defi nirea celor patru dimensiuni ale organismului. Dar este greu de explicat cum reuşeşte organismul, plecând de la aceeaşi informaţie genetică, să dea naştere la peste 200 de tipuri de celule foarte diferite, aşa cum ar fi celulele neuronale, celulele hepatice, leucocitele sau hematiile. O explicaţie este oferită, în ultimii ani, de epigenetică, care arată că genele care sunt în mare parte metilate şi înconjurate de cromatină, sunt inactive. Iar pentru a fi activate este necesar ca anumiţi factori de mediu să acţioneze asupra cromatinei şi a metilării genelor.   În felul acesta în funcţie de infl uenţa factorilor de mediu, vor fi activate anumite gene şi vor fi inhibate alte gene, corespunzătoare diferitelor tipuri de celule (Restian, 2010). Dar nici epigeneti ca nu ne poate explica cum celulele se organizează într-un anumit fel pentru a determina o anumită formă a ficatului, o anumită formă a inimii, a creierului, a mâinilor a capului. Pentru a explica acest lucru, A.R. Sheldrake (1981) a elaborat conceptul de câmp morfogeneti c, care prefigurează şi dirijează celulele pentru a creşte într-o anumită formă. Chiar dacă nu se ştie încă mare lucru despre acest câmp morfogenetic este foarte probabil ca el să existe deoarece, în jurul tuturor organelor, se pot depista anumite câmpuri de unde electromagnetice. Procesele care determină starea mereu schimbătoare a organismului reprezintă dimensiunea temporală a organismului.   Dacă starea reprezintă dimensiunea spaţială a organismului, procesele care au determinat starea respectivă şi care o schimbă de la un moment la altul reprezintă dimensiunea temporală a organismului. Dacă starea reprezintă dimensiunile spaţiale ale organismului, devenirea şi schimbarea permanentă a acestei stări reprezintă dimensiunea temporală a organismului. Adică dacă forma, volumul, masa şi numărul diferitelor aparate şi organe reprezintă dimensiunea spaţială, procesul de modificare a formei, a volumului şi a numărului reprezintă dimensiunea temporală a organismului. Importanţa dimensiunii temporale este determinată de viteza şi de mărimea cu care se succed diferitele modifi cări. Schimbarea stării organismului este inevitabilă. Toate sistemele din univers sunt într-o continuă mişcare şi transformare.   Chiar mai mult, conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii, care postulează creşterea entropiei, adică a dezordinei, toate sistemele din univers sunt într-o continuă degradare. Chiar dacă cel de-al doilea principiu la termodinamicii se referă la sistemele închise, principiul a fost generalizat la întregul univers. Adică şi organismul uman este supus acestui principiu. Iar timpul, sau mai bine zis ireversibilitatea timpului, este de terminată de cel de-al doilea principiu al termodinamicii. În toate formulele importante ale fizicii, timpul este reversibil, numai în cel de-al doilea principiu al termodinamicii, timpul este ireversibil. De aceea am putea spune că cel de-al doilea principiu al termodinamicii reprezintă, de fapt, un decret de condamnare la moarte a tuturor sistemelor biologice.   Practica medicală – Prof. As. Dr. Adrian Resti an