Literatura romana - comentarii, fișe de lectură, rezumate, eseuri

In aceasta poveste este vorba despre Pacala, care voia sa se intoarca in satul lui. El isi cumpara un vitea, iar vitelul intra pe ogorul vecinilor, pe care il strica. Vecinii cand s-au vazut cu toata munca distrusa, se hotarasc sa-i omoare viteaua lui Pacala. Asa au facut si lui Pacala i-a dat doar pielea. El s-a suparat si a plecat din sat. A ajuns la casa unei femei si dupa mai multe pacaleli, reuseste si ii vinde pielea lui barbata-su, pe care l-a facut sa creada ca pielea era fermecata. Barbatul femeii i-a dat sapte pungi cu galbeni. Pacala se intoarese in satul lui, unde si-a facut o casa, si-a cumparat un car cu boi, animale si era foarte mandru de el. Satenii, vazand ce noroc a dat peste Pacala, s-au apucat sa-si taie vacile, crezand ca sunt fermecate. Dar dupa ce au vazut ei ca au fost din nou pacaliti de Pacala, il iau pe acesta il baga intr-un sac, sa-l arunce in Dunare. Pacala a gasit si de data aceasta o idee sa-i pacaleasca si l-a convins pe un satean sa intre in locul lui in sac, si el s-a intors inapoi in sat, la casa lui. Cand l-au vazut satenii ca s-a intors, si-au dat seama ca nu se pot pune cu Pacala si s-au impacat cu ideea ca orice ar face, ei vor fi pacaliti de el.

In aceasta poveste este vorba despre imparatia imparatului Rosu, de unde zmeii au furat soarele si luna. Greuceanu, un viteaz despre care auzise toata lumea, a ajuns si la imparatia cufundata in bezna si auzind ce  spunea lumea  s-a hotarat sa se duca sa-i caute si sa puna din nou pe cer soarele si luna. Pe drum s-a întalnit cu doi oameni pe care slujitorii îi ducea la împarat sa le taie capul pentru cã au fugit cu niste gadine. Ei erau tristi , dar Greuceanu i-a mangaiat cu niste vorbe asa de dulci cã le-a mai venit nitica inima. Greuceanu si-a pus nadejdea în întamplarea asta si a zis ca daca va izbuti a-l îndupleca pe împarat sa-i ierte se va insarcina si cu cealalta treaba , iar dacã nu sanatate buna. Pornind, îl luă pe fratele său cu el şi trecură pe la Faurul-pământului. Se sfătuiră ei ce se sfătuiră, iar Greuceanu şi fratele lui plecară, în timp ce faurul îl creea pe voinic din fier. Atunci când cei doi ajunseră la o răscruce, fratele rămase acolo, continuând doar Greuceanu. Intră într-o pădure. Acolo veniră trei zmei pe rând, unul mai mare ca celălalt, pe care eroul îi omorî, iar de la al treilea îi tăie un deget care era cheia cufărului unde ţinea ascunse soarele şi luna pe care le eliberă. Când oamenii au vãzut soarele si luna pe cer s-au veselit. Multumit cã a dus la bun sfarsit slujba s-a întors înapoi la semnul de întoarcere unde l-a gasit pe fratele sãu. Ei s-au îmbrãtisat de bucurie si si-au cumpãrat doi cai cu care au pornit la drum. In calea lor au dat peste un pãr cu pere dar Greuceanu nu l-a lãsat pe frate-sau sa mãnânce deoarece stia ce a pus la cale zmeoaicele. El a luat sabia si a retezat pãrul de la rãdãcina omorand-o pe una din zmeoaice. Dupa ce au pornit din nou la drum au întalnit o gradina cu flori si cu apa limpede si rece. Dar Greuceanu a tras palosul si a lovit tulpina unei flori frumoase , dupa aceia a împuns si la fundul fântânii, iar în loc de apã a început sa curga un sânge mohorât, si astfel terminand si cu fata cea mare de zmeu. Dupa ce au pornit din nou la drum au vazut ca în urma lor venea scorpia de mama a zmeoaicelor cu o falca in cer si una in pamant ca sa-l înghita pe Greuceanu. Acestia au dat bice cailor si au ajuns la Faurul-Pãmântului unde s-au închis in fãuriste. La rugãmintile zmeoaicei de face o gaurã in perete ca sa-i vadã chipul, acesta s-a înduplecat iar Faurul-Pãmântului a pus chipul lui Greuceanu cel de fier , care a ars in foc de sãreau scântei din el. Cand zmeoaica a pus gura la spartura ca sa-l soarbã pe Greuceanu a înghitit chipul cel de fier al lui Greuceanu si a murit pe loc.   Îşi continuară călătoria spre palat într-o trăsură construită de făurar. Mai departe merse doar Greuceanu, pentru că fratele sau luase un cal să se ducă înaintea împăratului ca să vestească venirea lui. Mergand el agale a trecut pe lânga un diavol schiop care i-a scos cuiul din capul osiei. Dupa ce a facut acesta isprava i-a spus lui Greuceanu ca a ramas fara cui la osie ca sa-i poata fura palosul. La castel, sfetnicul se prefăcu în faţa împăratului că el a adus soarele şi luna. El de fapt se aliase cu diavolul, căci fără paloş nimeni nu mai credea că Greuceanu este el. Venind şi voinicul şi aflând de toate acestea se duse înapoi pe drum, sparse stana pe piatră pentru aş lua paloşul. Dovedi că el este adevăratul erou, o luă pe prinţesă de soţie şi jumătate de împărăţie, cel puţin până la moartea împăratului.

Danila Prepeleac  de Ion Creanga In aceasta poveste este vorba despre doi frati. Fratele cel mare era harnic și deștept și nu avea copii, iar fratele cel mic era sărac, necopt la minte, si-l chema Dănilă.  Lui Dănilă i se spunea şi Prepeleac, poreclă pe care o primise din cauza singurului lucru construit de el în gospodărie şi de care era foarte mândru (prepeleac = construcţie improvizată din prăjini, pe care se întinde fânul sau nutreţul la uscat). Dănilă de fiecare dată când avea nevoie de ceva, îi cerea fratelui cel mare. Erau odata intr-un sat doi frati, unul harnic, grijulv si chiabur, iar celalalt,Danila era lenes si sarac. Intr-o zi, cel mare ii spune sa se duca la targ cu cei doi boi ai sai, sa ii vanda si sa cumpere un car si doi boi mai mici. Zicand aceste, Danila ia boii si se duce cu ei spre targ. Pe drum insa el intalneste un um cu un car nou care mergea singur la vale. Impresionat, eroul da boii in schimbul carului, dar vazand ca la deal nu megre asa usor, hotaraste sa scape de el si il da in schimbul unei capre. Insa capra se smucea in toate partile, incat ii era acum lehamite de dansa.   Astfel ajunge sa dea capra pe o gasca si gasca pe o punga goala.  Danila ii povesteste fratelui sau cum a ajuns ca dintr-o pereche de boi sa se aleaga cu o punga.  Dar acesta ii da carul inca o data in speranta ca va face ceva bun, insa cel mic distruge carul si ii omoara boii.  Fratele se supara si ii spune ca mai bine s-ar fi calugarit, ca sa nu mai necajeasca oamenii si sa nu-si mai chinuie familia.   Întors acasă, Dănilă îi cere fratelui său mai mare să-i mai împrumute încă o dată carul cu boi pentru a aduce lemne de foc din pădure. El așază neatent carul cu boi sub un copac pe care începe să-l taie; arborele cade drept peste car și-l sfarmă, iar boii sunt uciși. Se gândește să-i spună fratelui său o minciună și să-i împrumute iapa pentru a fugi cu ea în lume, dar se rătăcește prin pădure și ajunge pe malul unui lac unde vede niște lișițe. Aruncă cu toporul către ele, sperând să prindă vreuna pe care să o ducă fratelui său pe post de cadou, dar păsările zboară, iar toporul cade pe fundul apei.   Dănilă spune o minciună fratelui şi-i cere iapa, cu gând de a se duce să-şi recupereze toporul. Acesta îl alungă iritat la culme şi exclamă cu năduf: „Se vede că tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjeşti oamenii şi să chinuieşti nevasta şi copiii!”. Pajiştea de lângă baltă îi dă ideea să construiască acolo o mănăstire, aşa că face mai întâi o cruce, pe care o înfige în pământ, iar din pădure alege cei mai potriviţi copaci trebuitori pentru a ridica sfântul lăcaş.   Deodată, un drac iese din iaz ca să-i spună că aceste locuri sunt ale lor, dar Prepeleac se mânie şi susţine că raţele şi toporul de pe fundul bălţii nu le aparţin. Scaraoschi hotărăşte să-i trimită „pusnicului Dănilă” un burduf cu bani ca să renunţe la ideea de a construi mănăstirea şi să plece de acolo. Din fericire pentru „spurcaţi”, lui Dănilă îi sunt „mai dragi banii decât pusnicia” şi cugetă cu umor: „Tot mănăstiri să croieşti, dacă vrei să te bage dracii în samă, să-ţi vie cu bani de-a gata la picioare şi să te facă putred de bogat”. Scaraoschi se răzgândeşte, îi pare rău de atâta bănet aruncat şi trimite alt drac din iaz să-şi încerce puterile cu Dănilă şi cine va birui acela va lua banii. Ca în basme, Dănilă trebuie să treacă o primă probă, aceea de a înconjura iazul de trei ori, cu iapa în spate. Dracul ocoleşte rapid balta, dar Prepeleac, isteţ, îi spune că el poate înconjura iazul cu iapa între picioare, spre uimirea lui Michiduţă. A doua probă pe care o propune dracul este „să ne întrecem din fugă”. Înfumurat, Dănilă îi arată un iepure dormind şi-i spune că este copilul său cel mai mic. Dracul să se întreacă mai întâi cu acesta şi numai dacă-l va învinge, să se măsoare şi cu el. Protagonistul râde de prostia dracului, văzând cum acesta pierde urma iepurelui. A treia probă pe care o propune dracul este trânta. Semeţ, Dănilă îl compătimeşte pe Michiduţă care, într-o luptă cu el, ar fi pierit cu siguranţă, de aceea îi propune să se ia la trântă, mai întâi, cu un unchi bătrân, care are „999 de ani şi 52 de săptămâni” şi-i arată bârlogul unui urs, din labele căruia dracul abia scapă cu viaţă. Profitând în continuare de prostia dracului, Dănilă îi propune să-l lege la ochi şi la urechi, întrucât proba următoare, a patra, este „care-a chiui mai tare, acela să ieie banii”. După ce Sarsailă chiuie atât de tare încât „se cutremură pământul”, Dănilă, spunând că n-a auzit nimic, ia un drug gros de stejar şi-l păleşte pe drac în tâmpla dreaptă, apoi în cea stângă şi în frunte, încât acesta, zvârcolindu-se îngrozitor se aruncă în iaz. Scaraoschi trimite un al treilea drac, a cincea probă fiind aceea de a arunca buzduganul cât mai sus. Trei zile şi trei nopţi au aşteptat cei doi întoarcerea buzduganului pe pământ, după ce l-a aruncat dracul. Dănilă îi arată petele din lună şi-i spune că acolo locuiesc fraţii săi, care au mare nevoie de fier, aşa că dracul poate să-şi ia rămas bun de la buzdugan. Speriat, dracul ia buzduganul şi aleargă la Scaraoschi să-i spună că Dănilă o să dea buzduganul fraţilor săi din lună şi acesta era moştenirea preţioasă lăsată de strămoşul dracilor. Scaraoschi se enervează şi cheamă la ordine „toată drăcimea”, dorind să ştie care dintre ei este în stare să-l învingă pe „procletul” (blestemat, afurisit) Dănilă. Se oferă unul dintre draci şi propune o probă fabuloasă, a şasea: să se blesteme reciproc şi „care dintre noi amândoi a fi mai meşter, acela să ieie banii!”. Blestemat primul, lui Dănilă îi pocneşte un ochi, naratorul comentând cu umor că probabil el ispăşea păcatele „iepei frăţâne-său, ale caprei, ale gânsacului logodit şi ale boilor ucişi în pădure”. Isteţ, Prepeleac îi spune dracului să ia burduful cu bani în spate şi să meargă împreună acasă, deoarece „blăstămurile părinteşti nu-s la mine”. Dănilă îşi îndeamnă copiii să ia „blăstămurile părinteşti: ragila (scândură mică prevăzută cu dinţi metalici) şi pieptenii de pieptănat câlţi”, apoi să-l „blastăme cum îţi şti voi mai bine”. Dracul a scăpat cu greu din mâinile lor, a lăsat burduful cu bani şi a fugit mâncând pământul. Finalul basmului nu mai are formula ce trimite în atemporalitate destinul protagonistului, ci numai fericirea acestuia este aidoma ca-n basme: „scăpând acum deasupra nevoii, a mâncat şi a băut şi s-a desfătat până la adânci bătrâneţe, văzându-şi pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale”.        

orice judecata omeneasca e un lucru dracu, si, ca de obicei prea simplista, prea social-primitiva, conform acesteia, orice om ar fi vinovat, pentru ca si acei Comanesteni au mancat cacat, si  toata lumea buna cu asta se ocupa...........sa nu uitam conjuctura comunista in care s-a facut acest film extraordinar(daca n-ai mai fi vazut altul), noi sa ne bucuram de el, ca e prea bine facut, dar sa nu uitam, sa nu-l lasam sa ne tampeasca mai mult decat suntem oricum ...nu tampiti, ci geniali, hehe.

Actiunea se petrece intr-un sat de munte, unde, in jurul mesei de lemn, pe care ardea  o lampa cu petrol, Anca si Dragomir ascultau stirea pe care Gheorghe, invatatorul satului, tocmai o citea din gazeta. Nebunul de la ocna disparuse si se credea ca a cazut in ocna cea veche, parasita cu multi ani in urma. Acesta fusese condamnat la douazeci de ani la ocna pentru un omor.   Dumitru a fost gasit mort in padure, iar Ion, padurarul, i-a luat din buzunar tutunul, amnarul si luleaua. Pe camasa padurarului erau urme de sange si cum alte probe nu existau, Ion a fost condamnat. Desi sustinea ca nu este vinovat, probele erau edificatoare. Batut si supus unui tratament inuman, Ion innebuneste. Era un nebun pasnic, in afara perioadelor in care era stapanit de mania persecutiilor.   Aceasta veste il pune pe ganduri pe Dragomir. Anca supravegheaza atent fiecare miscare a barbatului ei. Era din ce in ce mai tulburat. Daca in primii ani de casnicie Dragomir o incuraja pe Anca in pomenirea raposatului Dumitru, primul ei sot, acum, orice soroc il facea mai nervos   Bănuiala că nu Ion i-a omorât soţul, ci Dragomir, a făcut-o pe Ana să accepte căsătoria cu acesta din urmă. Nu voia cu nici un preţ ca Dragomir să rămână nepedepsit. L-a urmărit îndeaproape nouă ani, i-a studiat fiecare gest, şicu cât trecea vremea, omul ei devenea tot mai agitat. Simpla rostire a numelui celui dus îl tulbura. Visele urâte şi coşmarurile nu-i dau pace. Muşcătura de la braţ îl durea şi ca să uite, mergea tot mai des la cârciuma Popii, de unde se întorcea în fiecare seară beat.   Dragomir aştepta să se împlinească zece ani de la săvârşirea omorului şi aşa cum cerea legea, se putea preda şi era iertat de pedeapsă. Un singur an mai avea, dar nu mai putea îndura.Gheorghe, învăţătorul satului, o iubea pe Anca şi nu înţelegea de ce femeia mai stă cu bărbatul ei care devenea, pe zi ce trece, mai nesuportat. În zadar încerca învăţătorul să-i spună că fără ea nu mai poate sta în sat, Anca croia mai departe planuri.   Într-o seară, pe când Dragomir era la cârciumă, Anca are un oaspete ciudat; îi cere de mâncare şi omul povesteşte întâmplarea care l-a adus adus în in aceasta stare de nebunie. Anca îl descoperă astfel ep Ion, pădurarul de la Corbeni, cel scăpat de la ocnă.   De la Gheorghe, Anca află că bărbatul ei a spus celor de la cârciumă că va pleca din sat pentru ceva vreme. Un  fior de teamă îi trecu prin inimă Ancăi. Cum să-l lase să plece nepedepsit? Va trece anul, el se va preda autorităților, va fi liber și tot ce a îndurat ea nouă ani va fi în zadar.   Beat, Dragomir se întoarce acasă și vrea să stea de vorbă cu Ana. Era tot mai agitat și-i spune Ancăi planul său de călătorie. Femeia îl ascultă și poartă discuția în așa fel încât să-i dea de înțeles că știe de vinovăția lui. Dragomir pleacă la culcare și Ana rămâne singură în liniștea nopții, plănuind cum să-l omoare pe Dragomir. Pune mâna pe bardă, dar în prag apare bărbatul speriat de un vis urât și de durerea de la mușcătură. Spaima lui sporește oadată cu încercarea Ancăi de a-l aduce în discuție pe Dumitru.   Apariția lui Ion îl înspăimântă. În discuția cu el, Dragomir îi spune ca nu el este vinovatul, ci altcineva, care peste un an va veni și va recunoaște că l-a omorât pe Dumitru. Anca îi spune ocnașului că Dragomir este ucigașul. Acesta sare la el, îl îmbrâncește și cere să-i spună de ce l-a lăsat atâția ani la ocnă. Furia nebunului este potolită de Anca. Ion pleacă, luând după tejghea un cuțit mare. În timpul unei crize Ion se înjunghie. Sfătuit de Anca, Dragomir îi ia chimirul și-l pune în buzunar, apoi îl ia pe mort și-l aruncă într-o fântână părăsită.    

Nuvela psihologică „În vreme de război” se înscrie, ca şi drama „Năpasta”, în partea tragică a operei lui Caragiale, spre deosebire de cea comică, predominantă. Autorul urmăreşte în această nuvelăun caz patologic. „Există o tară ereditară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer”, spune G. Călinescu, referindu-se la cei doi protagonişti. Popa Iancu din Podeni, fratele mai mic al cârciumarului Stavrache, devine căpetenia unei temute bande de tâlhari, în timpul războiului din 1877-1878, sporindu-şi vertiginos averea. Când simte că cercul bănuielilor începe să se strângă în jurul său, popa Iancu Georgescu aleargă la fratele lui mai mare, la „nenea Stavrache” să-i ceară ajutor: „- Ce e, mă? – Am venit la d-ta ca la un duhovnic…N-aude nimeni? – Aş, cine s-auză?”   Aflând adevărul şi intuind pericolul, Stavrache îl sfătuieşte să plece pe front ca să-şi piardă urma. Averea lui rămâne astfel în grija cârciumarului, care, nu peste mult timp, primeşte vestea căderii fratelui lui la datorie. Aviditatea sa înnăscută este acum stârnită. Speranţa, că fratele său, crezut mort în război, nu se va mai întoarce, pentru a nu i se descopri crimele săvârşite, se aprinde definitiv în sufletul lui. Teama de a nu pierede averea, căzută ca din cer, începe să-l torureze şi ea sporeşte treptat chiar şi după consultarea unui avocat, care conchide impasibil: „- Numai unul singur pe lume te-ar putea călca… – Cine? întrebă D-l Stavrache. – Popa. – Aş, nu mă mai poate călca, săracul.” Procesul alienării psihice este urmărit de autor în toate ipostazele. Cu timpul teama se transformă în obsesie şi cârciumarul începe să aibă halucinaţii. Năluca popei apare tot mai des şi uneori îl întreabă cu surprindere: „Gândeai c-am murit, neică?”   Deznodământul este tragic. Fiindcă a golit caseria regimentului, Iancu Georgescu, ajuns ofiţer, se întoarce într-o noapte viforoasă pentru a-i cere fratelui nişte bani.   În momentul reîntâlnirii, Stavrache confundă planul real cu cel al halucinaţiilor. Încordarea atinge acum punctul maxim de intensitate şi cârciumarul înnebuneşte, aruncându-se asupra fratelui: „- Săi că mă omoară! (strigă disperat Iancu Georgescu la prietenul cu care venise). – Mă strânge de gât! vrea să mă muşte! – Ce-i de făcut? – N-am noroc!” În cele din urmă, imobilzat de cei doi, cârciumarul Stavrache cântă popeşte.   Arta lui Caragiale în realizarea tipologică a personajelor este apreciată unanim. Individul acţionează, în întreaga sferă a existenţei sale, în funcţie de trăsătura sa predominantă. Chiar şi natura se subordonează stărilor sufleteşti ale personajelor, iar dialogul, totdeauna succint şi expresiv, le nuanţează. Manifestările psihologice ale cârciumarului Stavrache oscilează la început între realitate şi vis. Halucinaţiile apar aproape firesc, ca urmare a stării de nesiguranţă şi încordare, pe fondul dorinţei absolute de a stăpâni şi averea fratelui. Cu toate acestea tragicul se instalează numai la punctul de intensitate maximă, când se produce ruptura şi mintea cârciumarului este inundată de flăcările nebuniei. Opera lui Caragiale a atins valoarea artistică universală prin ridicarea unor realităţi din specificul nostru naţional la nivel de generalizare şi, în acelaşi timp, cu semnificaţii eterne pentru întreaga omenire.  

O noapte furtunoasa de Ion Luca Caragiale rezumat pe acte Personajele: Jupan Dumitrache Titirca Inima Rea-cherestegiu,capitan in garda civica. Nae Ipingescu-ipistat,amic politic. Chiriac-tejghetar,om de incredere al lui Dumitrache,sergent in garda. Spiridon-baiat de procopseala in casa lui Dumitrache. Rica Venturiano-arhivar la judecatoria de ocol,student in drept si publicist. Veta-consoarta lui Jupan Dumitrache. Zita-sora Vetei. Actul I SCENA I Scena incepe cu o discutie intre Jupan Dumitrache si Ipingescu despre "bagabonti", iar Dumitrache ii marturiseste lui Ipingescu ca si dupa el se tine un "bagabont".Totul a inceput de "lasata secului", cand Jupan Dumitrache, impreuna cu Veta(sotia sa)si Zita(cumnata), au mers la gradina la "Iunion". In timp ce ei se uitau la o comed ie, un "bagabont" s-a asezat la masa vecina si s-a uitat la cucoane toata seara.Dupa ce au plecat, "bagabontul" i-a urmarit pana la Stabilament.Istoria s-a repetat si dupa o saptamana, cand cei trei se duc din nou la gradina la „Iunion” sa vada comediile lui Ionescu. Scena se incheie cu o caracterizare pe care Jupan Dumitrache i-o face lui Chiriac(omul lui de incredere). SCENA II Apare Chiriac,care il anunta pe Dumitrache ca trebuie facut un mandat de arestare pt fiul lui Tache(pantofarul de la Sf. Lefterie), deoarece nu popa Tache vrea "sa iasa maine la izircit" cu pretextul ca este bolnav si ca nea Ghita Tircadau nu este de gasit. Jupan Dumitrache descrie casnicia Zitei cu fostul ei sot(Ghita Tircadau) si cum i-a divortat. SCENA III Jupan Dumitrache il cearta pe Spiridon pentru ca a stat prea mult dupa ziar, dupa care il trimire sa ceara cucoanei sabia si cintironul.Chiriac pleaca si inchiriaza contotul si magazia. SCENA IV Jupanul Dumitrache se aseaza pe scaun si ii cere lui Ipingescu sa citeasca fragmente din ziarul adus de Spiridon.Ipingescu incepe cu o stire despre R. Vent, un june scriitor democrat, redactia ziarului recomandand poporului opera acestuia:”Republica si reactiunea ”sau ”Venitorele si Trecutul” din care este prezentata „prefatiunea”.In timp ce Ispingescu citeste acest fragment, Dumitrache il intrerupe aprobandul sau interpretand uneori in mod gresit frazele care nu le intelegea. Lectura ziarului a fost intrerupta de o cearta mare afara in strada.Cei doi recunosc vocea Zitei si ies afara. SCENA V Spiridon, ramas singur isi aprinde o tigara, in timp ce se intreaba ce are Dumitrache cu el, de nici atunci cand l-a gasit treaz nu a fost multumit si nici atunci cand acesta dormea. Se aude zgomot.Spiridon stinge repede tigara si o baga in buzunar. SCENA VI Intra Zita nervoasa intrebandu-l pe Spiridon daca si-a indeplinit misiunea pe care i-a dat-o. Spiridon ii da cucoanei un bilet de la „persoana in chestiune”.Era un bilet de dragoste adresat Zitei, care cuprindea si o poezie de dragoste. SCENA VII Zita o roaga pe Veta sa-l lase pe Spiridon sa-i aduca ceva de acasa pentru ca acesta sa poata merge sa-i spuna admiratorului Zitei s-o astepte.Zita ii povesteste Vetei cum i-a iesit Tircadau in drum si a insultat-o.Doar ca Veta nu prea era atenta la ce-i spunea Zita pe motiv ca e bolnava. Se intoarce Spiridon care-i spune Zitei ca nu l-a gasit pe admirator nicaieri ,dar ca i-a dat biletul .Inainte de plecare Zita ii aminteste Vetei ca a doua zi trebuie sa mearga la „Iunion”, dar aceasta nu vrea sa mearga, fapt ce face ca Zita sa planga. SCENA VIII Veta il trimite pe Spiridon sa-i duca mondirul lui Chiriac si pe urma il trimite sa se culce.Dupa ce Spiridon pleaca, Veta merge incet la fereastra, se uita in curte si pe urma se intoarce ganditoare. Porneste sa iasa cand intra Chiriac, care ramane o clipa la usa.Veta ramane nemiscata. SCENA IX Chiriac ii multumeste Vetei pentru ca i-a cusut mondirul, ii spune ca a inchis poarta si o intreaba daca mai are ceva de-i comandat.O intreaba daca merge maine seara la „Iunion” ca sa se curteze cu admiratorul ei.Veta refuza sa se mai jure ca nu are nimic cu admiratorul pentru ca oricum nu va fi crezuta.Veta incearca sa plece, dar Chiriac ii taie calea si o intreaba daca nu mai vrea sa fie intre ei ce a fost inainte.Refuzul Vetei duce la o tentetiva de omor din partea lui Chiriac, care refuza sa traiasca fara dragostea stapanei.Acesta ia spanga de la pusca dar in urma luptei cu Veta si a juramintelor ei a renuntat, aruncand departe spanga si luand pe Veta in brate. Sunt intrerupti de Jupan Dumitrache, care striga de afara la Chirita sa se culce si sa fie atent.  ACTUL II SCENA I Veta il trimite pe Chiriac la culcare pentru ca amandoi sunt obositi, iar maine Chiriac trebuie sa se trezeasca la ora patru pentru a-l ridica pe Tache pantofarul de la Sfantul Lefterie. Dupa ce o saruta, Chiriac pleaca, iar doamna deschide albumul si da de portretul lui Chiriac. Fredoneaza tot mai incet prima strofa din “Portretul” de G. Sion si se pregateste de culcare cand intra Rica Venturiano. SCENA II Rica Venturiano incepe sa-i faca declaratii de dragoste, in timp ce cucoana striga dupa ajutoare, crezand ca e vreun hot. Acesta nu intelege comportamentul doamnei, pentru ca el a primit un bilet in care aceasta i-a cerut sa se intalneasca la numarul noua pe strada Catilina si ca s-au cunoscut la “Iunion”. Veta isi da seama ca este confundata cu sora ei, Zita, deschide lampa, iar Rica incepe sa-si ceara scuze. Veta ii cere sa plece repede ca sa nu fie prins de sotul ei. Cand sa iasa, se aude vocea lui Dumitrache in curte. Rica sare pe geam, sfatuit de doamna Veta. SCENA III Jupan Dumitrache, nervos, o intreba pe Veta cine a fost in casa, dupa care o trimite la culcare in timp ce-i striga pe Chiriac si Spiridon. SCENA IV Dumitrache se razbuna pe Spiridon, certandu-l ca l-a gasit dormind, dupa care il trimite dupa Chiriac, care dormea in camera lui. SCENA V Dumitrache ii spune si lui Chiriac ca a vazut “bagabontul” in casa si ca nu a avut pe unde iesi.Ipingescu vede fereastra care da pe schele si presupune ca pe acolo a iesit. Dumitrache gaseste bastonul lui Rica. Toti trei o iau pe schele dupa bagabont. SCENA VI Veta incearca sa-i opreasca sa sara pe geam, dar nu reuseste. SCENA VII Intra Zita care intreaba ce s-a intamplat. Veta ii spune ca amorezatul ei a venit la ea si o acuza pentru toate problemele ei cu Dumitrache si Chiriac. Aud zgomote in gradina si ies amandoua in fuga pentru a vedea ce se intampla. SCENA VIII Rica a iesit pe geam, s-a ascuns intr-un butoi cu "timent", dupa care ajunge inapoi in casa. Spiridon ii sugereaza sa iasa pe usa din dreapta, dar el nu vrea. Rica ii ofera lui Spiridon trei sferturi de rubla daca il scapa. Spiridon isi face un plan pentru a-l scapa. SCENA IX Rica incearca sa iasa pe usa din dreapta, dar il intampina Dumitrache cu sabia scoasa. Apar Chiriac si Ipingescu, care-l inconjoara. Apare Veta care le explica realtia dintre Rica si Zita iar Ipingescu ii spune lui Dumitrache ca Rica e cel care scrie in "Vocea Patriotului Nationale". Jupan Dumitrache ii cere scuze lui Rica, care a descoperit ca de vina pentru acest incident e numarul sase de la poarta Vetei, pus invers. Intr-un final, Dumitrache ii casatoreste pe cei doi.

Jean Bart   Date biografice:   La 28 noiembrie 1874 se naste la Burdujeni Eugeniu Botez, scriitorul Jean Bart de mai tarziu, fiul Smarandei si al generalului Panait Botez. Dupa ce si-a insusit primele notiuni de citire si de scriere la Scoala de baieti nr. 2 din Pacurari, Iasi, unde l-a avut ca dascal pe Ion Creanga, Jean Bart se inscrie la Liceul Militar. In 1896, continuand traditia familiei, absolva Scoala de ofiteri din Bucuresti si trece la Scoala de aplicatie a Marinei. Urca apoi toate treptele ierarhiei militare pana la gradul de comandor.  Jean Bart isi incepe cariera literara cu articole si reportaje pe care le publica in ziarele Munca, Lumea noua si in revista Adevarul literar si stiintific. Din anul 1900 isi semneaza creatia cu pseudonimul Jean Bart, dupa numele vestitului marinar francez.  Literatura lui a avut mulţi cititori, fiind republicată în numeroase alte ziare, reviste, calendare şi almanahuri: „Revista maritimă” (Brăila), fondată în 1900 de Bart, care a fost aici si secretar de redacţie, „Curentul”, „Curentul nou”, „Viaţa românească”, „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Adevărul literar şi artistic”, „România maritimă şi fluvială” (1931-1933), revistă înfiinţată tot de Bart, care a îndeplinit şi funcţia de director etc. Din scrierile sale s-au făcut traduceri în franceză, italiană, spaniolă, germană, rusă, cehă, poloneză, maghiară, bulgară, portugheză şi chiar în esperanto.   Lipsită de vervă spectaculară şi de epatante artificii, publicistica lui Bart nu conţine nici un dram de gratuitate şi e străină de vanitatea oglindirii de sine. În spinoasa „chestiune a Dunării”, competenţa lui, aşa cum reiese şi din lucrările publicate, e aceea a unui specialist, stăpân pe argumentul istoric, politic, economic.   Opera literară   Jurnal de bord, Bucureşti, 1901; Sărmanul Dionis (în colaborare cu Constantin Calmuschi şi George Orleanu), Bucureşti, 1909; Datorii uitate, Bucureşti, 1916; În cuşca leului, Bucureşti, 1916; Prinţesa Bibiţa, Bucureşti, 1923; Proză, Bucureşti, 1925; În Deltă..., Bucureşti, 1925; Peste Ocean, Bucureşti, 1926; Schiţe marine din lumea porturilor, Bucureşti, 1928; Însemnări şi amintiri, Bucureşti, 1928; Misterul casei din Sărărie, Bucureşti, 1929; O corabie românească. Nava-şcoală brikul „Mircea”, Bucureşti, 1931; Pe drumuri de apă, Bucureşti, 1931; Europolis, Bucureşti, 1933; ediţia II, prefaţă de George Călinescu, Bucureşti, 1933; ediţia III, prefaţă de George Călinescu, Bucureşti, 1939; ediţie prefaţată de George Ivaşcu, Bucureşti, 1962; ediţie prefaţată de Octav Botez, ediţie îngrijită de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1971; Cartea Dunărei, prefaţă de Ion Simionescu, Bucureşti, 1933; Zâna izvorului sănătăţii (în colaborare cu Doctorul Ygrec [I. Glicsmann] şi Mihail Celarianu), Bucureşti; Jurnal de bord, ediţie îngrijită şi prefaţă de Virgiliu Ene, Bucureşti, 1965; ediţia Bucureşti, 1986; Schiţe marine, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1968; După furtună, Bucureşti, 1969; Scrieri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Mohanu, I-II, Bucureşti, 1974-1979; Schiţe marine din lumea porturilor, ediţie îngrijită şi prefaţă de Virgiliu Ene, Bucureşti, 1975; Jurnal de bord. Datorii uitate. Prinţesa Bibiţa. În Deltă. Schiţe marine din lumea porturilor, ediţie îngrijită şi postfaţă de Mircea Braga, Bucureşti, 1981; Europolis şi trei nuvele, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Bogdan Lefter, Bucureşti, 1985.   Jean Bart,divulga in Jurnalul de bord, cu o gratioasa eruditie ce aminteste de Nautica lui Baldi, terminologia marinareasca (siflii, nava, cabestan, manele, prova, babord, tribord, pupa, gabie, arborada, sarturi, zbura tori, vergi etc.). Nuvelele, mai curand niste amintiri sentimentale, arata pretutindeni simpatie pentru salbaticiuni (oameni si animale). Ca o culme de rezistenta la civilizatie e citabil cazul lipovenilor din Delta care emigreaza in Siberia de raul legilor: “Nu mai putem trai aci, sunt prea multe legi. Nu mai e chip de stat din pricina legilor.” Ironia fata de inutila complicatie a vietii civile o strecoara autorul in istorii al caror agent epic este formalismul excesiv.     Jurnalul de bord a lui Jean Bart rezumat pe capitole    Sulina, 1 August   Ordinul pentru bricul Mircea pentru a părăsi Sulina a sosit. Personalul navei a încins o horă, luându-și rămas bun de la tară și de la prieteni. Deși se arătau semne de furtună, vasul a ridicat ancora, pornind în larg și lăsând în urmă țărmul romanesc.   Pe mare, 2 August   Sub ropotul de ploaie, toți marinarii și-au îndeplinit misiunea. După ce ploaia a încetat, s-a zărit farul de la Caliakra și Mircea a întâlnit crucișătorul Elisabeta. Datorită mării agitate, comandantul a hotărât să intre la adăpost în golful Kavarna.   Pe mare, 4 August   Barca nr. 1 s-a întors la bord cu provizii din Kavarna, urmând că la ora 7 să se vireze ancora. Mircea a prins viață legănat de valuri.   Pe mare, 5 August   După prânz, vântul a căzut și pânzele nu au mai avut putere. Peste zgomotul de șoapte întretăiate, vibra glasul lui Andrei Mastela, dând siguranță oamenilor.   Pe mare, 6 August   S-a sunat de spălarea punții. Toată lumea a început să lucreze de zor. Comandantul a dat ordin de desfășurare a zburători, randei și velei straiului, vasul continuând să navigheze spre Sud-Est. Tot echipajul a trecut la exerciții pe specialități. Spre seara, s-a sunat semnalul de masă și toți oamenii s-au coborât în careu. Vântul a început să se întărească și dinspre Nord a sosit o haine de ploaie. Mircea a continuat să înainteze cu greu printre valuri. Se zărește farul de la Trebizonda. Mircea a ancorat în port lângă Elisabeta.   Trebizonda, 7 August   Vântul s-a potolit, însă valurile continuau să fie agitate. Mircea se legăna fără astâmpăr.   Trebizonda, 8 August   La câteva sute de metri a fost ancorat un vas rusesc de război, Kubanetz. După-amiază, echipajul a părăsite bordul pentru a vizita orașul. L-au întâlnit pe Pașă cu escorta lui care se ducea să facă o vizita comandantului diviziunii romanești.   Platana, 8 August   Portul este aproape gol. Ajuns la mal, Mircea și-a găsit un loc lângă o pădure. După-amiaza, câțiva ofițeri și medicul bordului au plecat în oraș. La mal i-a întâmpinat un ofițer turc care le-a arătat orașul.   Vona, 11 August   Când s-a luminat de ziua, Mircea a ancorat în portul Vona. Se povestește că aici a ancorat Argos, corabia pierdută în căutarea lanei de aur. O barcă a lăsat ofițerii la țărm unde un turc i-a salutat militărește. Au străbătut orașul. Seara, după terminarea serviciului, este ora repausului pe bord. Oamenii s-au strâns în grupe din același sat și povestesc și cântă. Printre ei se află și un roman fost soldat pe Elisabeta și dezertor de 6 ani. Vaporul și culorile romanești i-au deșteptat dorul de tară, gasind și vreo doi oameni din același sat cu el. În final, și-a luat rămas bun și-a plecat. În mijlocul nopții, o barca s-a apropiat de Mircea. Era vardistul turc, romanul, care aducea un răvaș pentru părinții lui și niște tutun pentru echipaj. După ce a mulțumit, a plecat încet. Însă santinela de pe mal a zărit barca în lumină și bubuitul unei puști a spart liniștea nopții.   Samsun, 16 August   Înainte de prânz, echipajul a primit vizita unui domn, colonel rus de cavalerie în retragere. Acesta vroia să-și exprime simpatia pentru romani. Echipajul a vizitat orașul, minunându-se de obiceiurile turcilor.   Synope, 26 August   De dimineață a început să cânte muzica în oraș. Toți ofițerii, în ținută de ceremonie, au mers în vizită la guvernator. La mal, echipajul a fost întâmpinat de mai mulți ofițeri turci din marină și infanterie. Pasă a urat bun venit romanilor. După prânz, echipajul a mers într-o excursie prin oraș. Au vizitat ruinele templului zidit de regale Pontului, Mitridate Eupator. A doua zi,seara, pe bordul Elisabetei s-a dat o serbare. Pe la 9 a sosit pașa împreună cu ofițerii săi. Pasă și-a arătat simpatia penntru romani. A doua zi, Mircea și-a întins pânzele, plecând spre larg.   Pe mare, 29 August   De trei zile, Mircea se află pe drum spre țară, lăsând în urma coasta Asiei Mici. Pe punte toți oamenii erau veseli. Spre amurg, vasul Mircea a intrat în portul Constanța, unde a fost primit cu bucurie de mulțimea care îl aștepta.   descarcati rezumatul de aici....

Nume……………………………………… Clasa………………………………………   FIŞĂ DE LECTURĂ   Opera epică   In vreme de razboi de I.L.Caragiale   Trăsăturile operei epice (2-4):Nuvela„Invreme de razboi” aparuta in 1898 este  o opera realista   Prezentarea pe scurt a subiectului (rezumat):HangiulStavrache,mostenitorul fratelui sau, preotul Iancu din Podeni, plecat pe front ca sa scape de urmarire, caci fusese capitanul unei bande de hoti, traieste la inceput, iluzia fugaraca fratele sau nu se mai intoarce. Cu timpul Stavrache traieste cu frica si cu obsesia ca fratele lui se va intoarce chiar daca a primit o scrisoare dupa front cum ca acesta era mort. In capitol al doilea aflam ca, o data cu mostenirea averii, Stravache este chinuit de vedenia fratelui mort. De multe ori ii aparea in visuri ba in haine de ocnas ba in haine de soldat si pregatit sa-l omoare. In capitolul al treilea autorul ne prezinta intalnirea dintre cei doi frati si cand poapa Iancu ii cere lui Stavrache sa-l ajute cu o suma de bani acesta innebuneste.   Personajele -principale (2-3) trăsături morale : Stavrache si popa Iancu -secundare: -alte personaje (colective, episodice, pozitive, negative, fantastice, reale etc): Motivează de ce te-a impresionat opera:La aceasta nuvela m-a impresionat faptul ca Stavrache a trait cu frica ca fratele lui o sa vina acasa si cand acesta a venit si i-a cerut bani a innebunit.  

Tema si viziunea despre lume in romanul Morometii   Romanul postbelic ”Morometii” este alcatuit din doua volume publicate in 1955 si respectiv 1967. Primul volum prezinta relatia om-istorie iar al doilea volum prezinta adevarul despre unul dintre cele mai crunte procese prin care satul romanesc a trecut vreodata.Romanul constituie o monografie a satului romanesc inainte si dupa cel de-al doilea Razboi mondial. Titlul romanului reprezinta numele membrilor familiei Moromete. Naratorul este obiectiv, povesteste intamplarile la persoana a III–a, prin perspectiva reflectorilor (Ilie Moromete si fiul acestuia Niculae) si prin cea a informatorilor (personaje martori ai evenimentelor).Viziunea despre lume surprinde dramatica iluzie a personajului principal ca viata isi poate continua cursul indiferent de schimbarile istorice care se produc. Temele romanului sunt – destramarea unei familii de tarani dintr-un sat din Campia Dunarii, o alta tema este lipsa de comunicare intre Ilie Moromete si familia sa precum si tema timpului nerabdator. Primul volum, este impartit in trei parti cu o actiune ce se desfasoara intr-o vara cu trei ani inaintea de izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial.Prima Parte, de sambata seara pana duminica noaptea,ilustreaza viata la sat, oamenii isi lucreaza pamantul, iau cina modesta, respecta traditiile de sarbatori, se nasc si apoi mor. In partea a doua actiunea se desfasoara pe parcursul a doua saptamani, incepand cu plecarea lui Achim cu oile la Bucuresti si pana la serbarea scolara cu ocazia careia Niculae ia premiul intai. Partea a treia, de la seceris pana la sfarsitul verii, se incheie cu fuga feciorilor. Volumul al doilea este impartit in cinci parti si prezinta viata la tara intr-o perioada de sfert de veac.Actiunea romanului se desfasoara in satul Silistea – Gumesti cu cativa ani inaintea inceperii celui de-al doilea razboi mondial.Incipitul si finalul, sunt construite simetric, in incipit timpul este ingaduitor cu oamenii ”…se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare” in final timpul devine nerabdator intrucat, trei ani mai tarziu, izbucnea cel de-al doilea razboi mondial ”Timpul nu mai avea rabdare”.    Un triplu conflict va destrama familia Moromete. Primul conflict este determinat de neintelegerile dintre tata si cei trei fii din prima casatorie, Paraschiv, Nila si Achim. Fiii isi dispretuiesc tatal deoarece acesta nu stie sa transforme in bani produsele obtinute din munca pamantului.   Al doilea conflict  izbucneste intre Moromete si Catrina, sotia lui. Moromete vanduse in timpul secetei un pogon din lotul sotiei promitandu-i in schimb ca-i va trece casa pe numele ei dar de teama fiilor lui cei mari care isi urau mama vitrega, adica pe Catrina, a tot amanat indeplinirea promisiunii.. Al treilea conflict este intre Moromete si sora lui Guica care si-ar fi dorit ca acesta sa nu se mai recasatoreasca si in felul acesta ea s-ar fi ocupat de gospodarie si de copii. Un conflict secundar este acela intre Moromete si fiul cel mic Niculae, copilul isi doreste sa mearga la scoala sa invete dar tatal sau il ironizeaza spunandu-i ca invatatura nu aduce nici un beneficiu. In volumul al doilea principalul conflict va fi determinat de diferenta dintre mentalilatea traditionala a oamenilor din sat si mentalitatea colectivista. Vechea imagine a lui Moromete este distrusa iar autoritatea lui in sat se diminueaza.   Actiunea primului volum este construita pe mai multe planuri narative, in prim plan se afla Morometii, o familie numeroasa, macinata de nemultumiri .Ilie Moromete, taran din clasa de mijloc incearca sa pastreze pamantul intreg pentru a-l transmite apoi baietilor sai. Fiii cei mari ai lui Moromete, Paraschiv, Nila si Achim se simt nedreptatiti pentru ca tatal lor se recasatorise si isi doresc independenta economica. Indemnati de Guica, sora lui Moromete, ei pun la cale in secret plecarea la Bucuresti pentru a-si face un rost. In acest scop ei vor sa ia oile cumparate cu imprumut de la banca, neachitat inca, pentru a le vinde si a-si incepe viata la oras. Ei spun lui Moromete ca vor paste oile la marginea orasului si ca vor vinde laptele si branza pe un prêt mai bun. Moromete se lasa convins, amana achitarea datoriei la banca si vinde o parte din lotul de pamant al familiei pentru a plati impozitul. Va fi nevoit sa vanda din nou o parte din pamant pentru a-si reface gospodaria, pentru a plati rata la banca si scolarizarea lui Niculae.   In volumul al doilea, actiunea se concentreaza asupra a doua momente importante – reforma agrara din 1945 si transformarea socialista a agriculturii din 1949. Moromete se apuca de negot, treburile merg bine, castiga bani frumosi, il retrage pe Niculae de la scoala, cumpara pamanturile vandute mai demult si pleaca la Bucuresti unde incearca sa-i convinga pe cei trei fii ai sai sa se intoarca acasa. Acestia nu se intorc iar sotia sa Catrina afland ca Moromete le-a propus baietilor sa se intoarca acasa, il paraseste. Fiul cel mic Niculae este trimis la o scoala pentru activisti dupa care se intoarce in sat sa supravegheze strangerea cotelor din recolte si predarea lor catre stat, dar dupa un timp este destituit, se retrage din viata politica si isi continua studiile. Romanul se incheie 10 ani mai tarziu. Niculae a devenit horticultor, Moromete moare fara sa fi suferit de vreo boala, desi moartea tatalui provoaca remuscari in sufletul lui Niculae, in finalul romanului, tatal si fiul se impaca in visul baiatului. Moartea lui Moromete simbolizeaza stingerea unei lumi. Ilie Moromete este personajul principal al romanului si reprezinta un tip de taran aparte in literatura romana, este inteligent, ironic, ganditor, destinul sau ilustreaza moartea unei lumi ”cel din urma taran”.Destramarea familiei duce la prabusirea morala a tatalui. El este caracterizat in mod direct de catre narator ”Era cu zece mai mare decat Catrina ”. Autocaracterizarea scoate in evidenta libertatea individului in tot ceea ce face, caracterizarea indirecta se desprinde din gesturi, fapte, vorbe, actiuni la care participa dar si din relatiile cu celelalte personaje. Moromete este un om respectat in sat, are prieteni pentru care opinia lui conteaza,  discutiile despre politica nu incep decat in prezenta lui pentru ca el este cel care citeste ziarele si interpreteaza evenimentele. Este prefacut si ironic, face haz de necaz, priveste viata cu detasare ca pe un miracol. Moromete priveste lumea cu un ochi patrunzator, in fiecare intamplare simpla el gaseste ceva deosebit. Spre deosebire de taranul lui Rebreanu care era dornic sa obtina pamant, Moromete trebuie doar sa-l pastreze, pentru el pamantul este facut sa dea produse iar produsele sa hraneasca membrii familiei. O alta trasatura de caracter este autoiluzia, isi face iluzii ca timpul are rabdare, ca familia il intelege si ca va ramane unita, ca baietii vor continua sa traiasca din munca pamantului si ca taxele pot fi amanate. In volumul al doilea Moromete isi pierde autoritatea in sat, familia nu-l mai asculta iar vechii prieteni l-au parasit. Pana in ultima clipa Moromete nu accepta ideea ca rostul lui in lume a fost gresit si ca taranul trebuie sa dispara. Morometii este un roman realist pentru ca dezvolta problema relatiei omului cu istoria si un roman modern in compozitie prin realizarea personajului principal.    

Toma Alimos balada populara comentariu literar   Din cele  mai vechi timpuri de-a lungul existenţei sale , poporul român  a creat un adevărat  tezaur artistic în care a reflectat bogata sa experienţă de viaţă bogatia sufleteasca strînsă legătura cu natura si cu locurile natale lupta pentru dreptate socială şi libertate naţionala şi în care şi-a experimentat cele mai alese gînduri şi sentimente.Un loc aparte în creeatia  populară romînească îl ocupa  baladele în care autorul  anonim a înfăţisat  si lupta  pentru  dreptatea socială împotriva boierilor  sau chiar împotriva domnitorului ,lupta pentru libertatea naţională dusă contra unor duşmani cum ar fi turcii , care au călcat de atîtea ori pămîntul ţării .O astfel de balada este şi creaţia populară Toma Alimoş.             Toma Alimoş este o opera literară populară şi face parte din categoria baladelor haiduceşti ,prima sa varianta fiind notată în anul 1831 însă aparitia ei este legata de destrămarea feudalismului şi aparitia  relaţiilor capitaliste  de intensificarea maselor ţărăneşti perioada în care haiducul reprezenta una din principalele forme de rezistenţă prin prădarea celor bogaţi şi ajutarea celor săraci.             Prima dovadă a faptului ca Toma Alimoş  este o opera populara este transmiterea ei pe cale orală fenomen care a adus la apariţia a numeroase variante (117)răspandite în toate provinciile romîneşti cu evidente şi numeroase modificari atît în privinta numelui eroului cît şi privinţa locului de actiune ori a categoriei sociale pe care acesta o reprezinta .Prezenţa acestor  variante evidenţiază totodată caracterul colectiv deoarece în procesul transmiterii pe cale orala mai mulţi autori anonimi pe rînd şi în momente  diferete prilejuri în fata unei colectivitati ceea  ce pune în evidenţă caracterul sincretic.Faptul că ea a fost situată de numeroşi folcloristi  critici literari si scriitori şi considerată  o capodopera a epicii populare romînesti alaturi de Moiriţa si Meşterul Manole reliefeaza caracterul   expresiv al acestei opere literare populare.             Ea apartine  epicii nosatre populare  întrucît sentimentele de dargoste şi de admiraţie ale autorului anonim sunt în mod indirect prin inetermediul acţiunii şi al personajelor.Deci ca în orice opera epica şi în structura acestei creatii se disting cele trei elemente naratorul ,acţiunea şi personajele acestea din urma fiind purtătoarele mesajului autorului anonim.             Ca specie epică Toma Alimoş etse o balada deoarece autorul anonim  narează în versuri o întîmplare  deosebită  din trecut săvîrşită de personajele cu însuşire ieşite din comun.Întrucît este îmfăţişată figura legendară a unui haiduc-Toma Alimoş –şi este evocat sfărşitul eroic al acestui în luptă sa împtriva boierimii hrăpăreţe ea este o baladă haiducească.   În ceea ce priveşte structura acestei balade pe lîngă gradarea acţiunii şi prezenţa elementelor fabuloase se remarcă şi prin faptul că ea este o împletitură ingenioasă de motive folclorice întălnite şi în alte creaţii populare :motivul singurătăţii ,al legăturii omului cu   natura al conflictului feudal al a animalului năzdravan şi al testamentului.   Dintre acestea cel mai puternic şi mai nuantat exprimat este cel referitor la natura omului .Codrul ca element al naturii apare în postura de frate al haiducului partas la bucuriile si la necazurile acestuia.De aceea el moare  tot codrul este cel care-l jeleşte caci legatura dintre ei este stransa aproape organica asa explicandu-se şi dorinţa lui Toma de a fi înmormîntat în mijlocul naturii.   Acest motiv folcloric pune în evidenţă şi conceptia poporului nostru referitoare la moarte în care nu vede un sfîrşit ci doar trecerea firească în elementele naturii vesnice o lege a firii  caruia orice om trebuie sa i se supuna pana la urma.Trecînd la circuitul naturii sterne omul veşniceste o data cu acesta ceea ce explica şi sentimentele haiducului. Aceste motive folclorice sunt reliefate cu ajutorul modurilor de expunere folosite de autorul anonim.   În întreaga baladă ca în orice opera literară populară  se observa şi folosirea exprimarii caracterisricile comunicarii orale.În acest sens se remarcă folosire unor interjectii din libajul popular:măre,verişcane,savi primele două repetate de mai multe ori în textul baladei în felul acesta exprimandu-se  fie uimirea fie insistenţa sau îndemnul.Numeroase sunt şi formulele de adresare :frate Mane,fecior de lele, fiara rea ,mai fărtate folosite în dialog si evidentiaza atăt starea sufletească a personajelor cît şi atitudinea fata de interlocutor.   Cu o pricepere rară autorul anonim mînuieste vorbele cu o mare pondere în balada.În pasajelenarative domina verbele la imperfect care exprima o actiune în plina desfasurare.:sta,jelea,închina,se pleca prin care se evidentiaza probabilliatatea actiunilor exprimate.   Prin toate aceste aspecte semnalmente valoarea acestei creatii populare este în evidenta însa unicitatea ei consta si in faptul ca ea circulă în numeroase variante doar spatiul locuit de romîni nefiind întalnita la alte popoare unde haiducia nu se manifesta ca o forma de a lupta social. Balada Toma Alimoş este o adevărată capodopera receptată ca atare încă de la cunoaşterea ei.   Foicica fagului, La poalele muntelui, Muntelui Plesuvului, In mijlocul Cimpului La putul Porumbului, Pe cimpia verde, -ntinsa, Si de cetine coprinsa, Sade Toma Alimos, Haiduc din Tara-de-Jos, Nalt la stat, Mare la sfat Si vitez cum n-a mai stat. Sade Toma tolanit Si cu murgul priponit In pripoane de argint, Si maninca frumusel, Si bea vin din burdusel, Si graieste in ast fel: - Inchinar-as, si n-am cui! Inchinar-as murgului, Murgului sirepului, Dar mi-e murgul vita muta, Ma priveste si m-asculta, N-are gura sa-mi raspunda! Inchinar-as armelor, Armelor dragutelor, Armelor surorilor, Dar si ele-s fiare reci, Puse-n teci De lemne seci! Inchinar-oi codrilor, Ulmilor Si fagilor, Brazilor, Paltinilor, Ca-mi sint mie fratiori, De poteri ascunzatori; D-oi muri, M-or tot umbri, Cu frunza m-or invali, Cu freamatul m-or jeli! Si cum sta De inchina Codrul se cutremura, Ulmi si brazi Se cletina Fagi si paltini Se pleca Fruntea De i-o racorea, Mina De i-o saruta; Armele din teci iesea, Murguletu-i rincheza. Pina vorba-si ispravea, Burduselul Ridica, Vinisorul Ca gusta Si-n picioare se scula. Ochii-si negri d-arunca, Peste cimpuri se uita Si dparte ce-mi zarea? Ca-mi venea, mare, venea Stapinul Mosiilor Si domnul cimpiilor, Manea, slutul Si uritul; Manea, grosul S-artagosul; Venea, mare, ca vintul, Ca vintul si ca gindul, Cu parul lasat in vint, Cu maciuca de pamint. Pin' la Toma cind sosea, Din gurita mi-i graia: - Buna ziua, veriscane! - Multumescu-ti, frate Mane! - D-ale, Tomo Alimos, Haiduc din Tara-de-Jos, Nalt la stat, Mare la sfat, Pe la mine ce-ai catat? Copile Mi-ai inselat, Florile Mi le-ai calcat, Apele mi-ai turburat, Livezi Verzi Mi-ai incurcat, Paduri Mari Mi-ai darimat. Ia sa-mi dai tu mie seama, Ia sa-mi dai pe murgul vama! Toma, mare, d-auzea, Din gurita-i cuvinta: - Cei vazut Om mai vedea, Ce-am facut Om judeca; Pin-atuncea, mai firtate, Da-ti minia la o parte Si bea ici pe jumatate, Ca sa ne facem dreptate! Toma, pin' sa ispraveasca, Ii da plosca haiduceasca Pe jumate s-o goleasca, Minia s-o potoleasca, Ca c-un frate sa vorbeasca. Manea stinga Si-ntindea Sa ia plosca Si sa bea, Iar cu drepta Ce-mi facea? Palos mic ca rasucea, Pintecele I-atingea, Matele I le varsa Si pe cal incalica, Si fugea, nene, fugea, Vitejia Cu fuga! Foicica de rogoz, Savai, Toma Alimos, Haiduc din Tara-de-Jos, Nalt la stat, Mare la sfat Si vitez cum n-a mai stat, Cumpatul ca nu-si pierdea. Mina La rana Punea Si din gura cuvinta: - D-alelei, fecior de lele Si viteaz ca o muiere, Nu fugi, ca n-am dat vama, Nu fugi, c-o sa-mi dai seama! Vreme multa nu pierdea, https://Versuri.ro/w/u327 Matele ca-si aduna, Cu briu lat se incingea, Mijlocelul ca-si stringea Si la murgul se ducea, Si pe murg incalica, Iar din gura mi-i graia: - Murgule, murgutul meu, Dat-mi-te-a taica-tau Ca sa-mi fii de ajutor La nevoie si la zor, Sa te-ntreci cu soimii-n zbor Pin-o fi ca sa nu mor. Tinerel ca m-ai slujit, Dar s-acuma, imbatrinit, Sa te-ntreci la batrinete Cit puteai la tinerete. Azi te jur pe Dumnezeu Sa ma porti ca gindul meu Si s-ajungi p-al ciine rau, Ca mi-a rapus zilele, Zilele, ca ciinele, Pentru tine murgule! Pina Toma se gateste, Murgul coama-si netezeste Si din gura mi-i graieste: - Lasa seaua, sai pe mine, Si de coama tin-te bine, Ca s-arat la batrinete Ce-am platit la tinerete! Pina Toma se tinea, Murgul, mare, si zbura; Si zbura tocmai ca vintul, Fara s-atinga pamintul. Cit o clipa de zbura, Mult pe Manea-l intrecea, Iara Toma, de-l vedea, Indarat se intorcea Si din fuga-i cuvinta: - Maneo, Maneo, fiara rea, Vitejia ti-e fuga, Ca, de m-ai junghiat hoteste, Mi-ai fugit si miseleste. Ia mai stai ca sa-ti vorbesc Pagubele sa-ti platesc, Pagubele Cu taisul, Faptele Cu ascutisul! Bine vorba nu sfirsea, Murguletu-si repezea Si cu sete mi-l lovea; Capu-n pulbere-i cadea, Iar cu trupul sus, pe sea, Calu-n lume se ducea. Foicica micsunea, Vreme multa nu trecea Si pe Toma-l ajungea Moarte neagra, moarte grea. De pe cal descalica, Ochiul Se-mpaienjenea, Capul I se invirtea Si-n des codru se pleca, Iar din gura ce-mi graia? - D-alelei, murgutule, D-alelei dragutule, Ce-am gindit Am izbindit, Dar si ceasul mi-a sosit. Sapa-mi groapa din picior Si-mi asterne finisor, Iar la cap si la picioare Pune-mi, pune-mi cite-o floare: La cap, floare De bujor, Sa mi-o ia mindra cu dor, La picioare, Busuioc, Sa ma plinga mai cu foc. Apoi, mare, sa te duci, Drumu-n codri sa apuci Pin' la paltinii trazniti, Unde-s fratii popositi. Nimeni friul sa nu-ti puie, Nici pe tine sa se suie, Far' d-un tinar sprincenat Si cu semne de varsat, Cu par lung si galbior, Care-mi este fratior, Fratior de vitejie, Tovaras de haiducie. Numai el friul sa-ti puie Si pe tine sa se suie; Tu sa-l porti si pe el bine, Cum m-ai purtat si pe mine! Bine vorba nu sfirsea, Sufletelul ca-si dedea: Codrul se cutremura, Ulmi si brazi Se cletina Fagi si paltini Se pleca Fruntea De i-o racorea, Mina De i-o saruta, Si cu freamat il plingea. Murgul jalnic rincheza, Cu copita ca-mi sapa, Groapa mica ca-i facea, Finisor ii asternea, Floricele ca-i sadea, Cu trei lacrimi le stropea, Drumu-n codri c-apuca Si mergea, mare, mergea Pin' la paltinii trazniti, La voinicii popositi. Foicica fagului, La poalele muntelui, Muntelui Plesuvului, In mijlocul Cimpului La putul Porumbului, Pe cimpia verde, -ntinsa, Si de cetine coprinsa, Sade Toma Alimos, Haiduc din Tara-de-Jos, Nalt la stat, Mare la sfat Si vitez cum n-a mai stat. Sade Toma tolanit Si cu murgul priponit In pripoane de argint, Si maninca frumusel, Si bea vin din burdusel, Si graieste in ast fel: - Inchinar-as, si n-am cui! Inchinar-as murgului, Murgului sirepului, Dar mi-e murgul vita muta, Ma priveste si m-asculta, N-are gura sa-mi raspunda! Inchinar-as armelor, Armelor dragutelor, Armelor surorilor, Dar si ele-s fiare reci, Puse-n teci De lemne seci! Inchinar-oi codrilor, Ulmilor Si fagilor, Brazilor, Paltinilor, Ca-mi sint mie fratiori, De poteri ascunzatori; D-oi muri, M-or tot umbri, Cu frunza m-or invali, Cu freamatul m-or jeli! Si cum sta De inchina Codrul se cutremura, Ulmi si brazi Se cletina Fagi si paltini Se pleca Fruntea De i-o racorea, Mina De i-o saruta; Armele din teci iesea, Murguletu-i rincheza. Pina vorba-si ispravea, Burduselul Ridica, Vinisorul Ca gusta Si-n picioare se scula. Ochii-si negri d-arunca, Peste cimpuri se uita Si dparte ce-mi zarea? Ca-mi venea, mare, venea Stapinul Mosiilor Si domnul cimpiilor, Manea, slutul Si uritul; Manea, grosul S-artagosul; Venea, mare, ca vintul, Ca vintul si ca gindul, Cu parul lasat in vint, Cu maciuca de pamint. Pin' la Toma cind sosea, Din gurita mi-i graia: - Buna ziua, veriscane! - Multumescu-ti, frate Mane! - D-ale, Tomo Alimos, Haiduc din Tara-de-Jos, Nalt la stat, Mare la sfat, Pe la mine ce-ai catat? Copile Mi-ai inselat, Florile Mi le-ai calcat, Apele mi-ai turburat, Livezi Verzi Mi-ai incurcat, Paduri Mari Mi-ai darimat. Ia sa-mi dai tu mie seama, Ia sa-mi dai pe murgul vama! Toma, mare, d-auzea, Din gurita-i cuvinta: - Cei vazut Om mai vedea, Ce-am facut Om judeca; Pin-atuncea, mai firtate, Da-ti minia la o parte Si bea ici pe jumatate, Ca sa ne facem dreptate! Toma, pin' sa ispraveasca, Ii da plosca haiduceasca Pe jumate s-o goleasca, Minia s-o potoleasca, Ca c-un frate sa vorbeasca. Manea stinga Si-ntindea Sa ia plosca Si sa bea, Iar cu drepta Ce-mi facea? Palos mic ca rasucea, Pintecele I-atingea, Matele I le varsa Si pe cal incalica, Si fugea, nene, fugea, Vitejia Cu fuga! Foicica de rogoz, Savai, Toma Alimos, Haiduc din Tara-de-Jos, Nalt la stat, Mare la sfat Si vitez cum n-a mai stat, Cumpatul ca nu-si pierdea. Mina La rana Punea Si din gura cuvinta: - D-alelei, fecior de lele Si viteaz ca o muiere, Nu fugi, ca n-am dat vama, Nu fugi, c-o sa-mi dai seama! Vreme multa nu pierdea, https://Versuri.ro/w/u327 Matele ca-si aduna, Cu briu lat se incingea, Mijlocelul ca-si stringea Si la murgul se ducea, Si pe murg incalica, Iar din gura mi-i graia: - Murgule, murgutul meu, Dat-mi-te-a taica-tau Ca sa-mi fii de ajutor La nevoie si la zor, Sa te-ntreci cu soimii-n zbor Pin-o fi ca sa nu mor. Tinerel ca m-ai slujit, Dar s-acuma, imbatrinit, Sa te-ntreci la batrinete Cit puteai la tinerete. Azi te jur pe Dumnezeu Sa ma porti ca gindul meu Si s-ajungi p-al ciine rau, Ca mi-a rapus zilele, Zilele, ca ciinele, Pentru tine murgule! Pina Toma se gateste, Murgul coama-si netezeste Si din gura mi-i graieste: - Lasa seaua, sai pe mine, Si de coama tin-te bine, Ca s-arat la batrinete Ce-am platit la tinerete! Pina Toma se tinea, Murgul, mare, si zbura; Si zbura tocmai ca vintul, Fara s-atinga pamintul. Cit o clipa de zbura, Mult pe Manea-l intrecea, Iara Toma, de-l vedea, Indarat se intorcea Si din fuga-i cuvinta: - Maneo, Maneo, fiara rea, Vitejia ti-e fuga, Ca, de m-ai junghiat hoteste, Mi-ai fugit si miseleste. Ia mai stai ca sa-ti vorbesc Pagubele sa-ti platesc, Pagubele Cu taisul, Faptele Cu ascutisul! Bine vorba nu sfirsea, Murguletu-si repezea Si cu sete mi-l lovea; Capu-n pulbere-i cadea, Iar cu trupul sus, pe sea, Calu-n lume se ducea. Foicica micsunea, Vreme multa nu trecea Si pe Toma-l ajungea Moarte neagra, moarte grea. De pe cal descalica, Ochiul Se-mpaienjenea, Capul I se invirtea Si-n des codru se pleca, Iar din gura ce-mi graia? - D-alelei, murgutule, D-alelei dragutule, Ce-am gindit Am izbindit, Dar si ceasul mi-a sosit. Sapa-mi groapa din picior Si-mi asterne finisor, Iar la cap si la picioare Pune-mi, pune-mi cite-o floare: La cap, floare De bujor, Sa mi-o ia mindra cu dor, La picioare, Busuioc, Sa ma plinga mai cu foc. Apoi, mare, sa te duci, Drumu-n codri sa apuci Pin' la paltinii trazniti, Unde-s fratii popositi. Nimeni friul sa nu-ti puie, Nici pe tine sa se suie, Far' d-un tinar sprincenat Si cu semne de varsat, Cu par lung si galbior, Care-mi este fratior, Fratior de vitejie, Tovaras de haiducie. Numai el friul sa-ti puie Si pe tine sa se suie; Tu sa-l porti si pe el bine, Cum m-ai purtat si pe mine! Bine vorba nu sfirsea, Sufletelul ca-si dedea: Codrul se cutremura, Ulmi si brazi Se cletina Fagi si paltini Se pleca Fruntea De i-o racorea, Mina De i-o saruta, Si cu freamat il plingea. Murgul jalnic rincheza, Cu copita ca-mi sapa, Groapa mica ca-i facea, Finisor ii asternea, Floricele ca-i sadea, Cu trei lacrimi le stropea, Drumu-n codri c-apuca Si mergea, mare, mergea Pin' la paltinii trazniti, La voinicii popositi. Foicica fagului, La poalele muntelui, Muntelui Plesuvului, In mijlocul Cimpului La putul Porumbului, Pe cimpia verde, -ntinsa, Si de cetine coprinsa, Sade Toma Alimos, Haiduc din Tara-de-Jos, Nalt la stat, Mare la sfat Si vitez cum n-a mai stat. Sade Toma tolanit Si cu murgul priponit In pripoane de argint, Si maninca frumusel, Si bea vin din burdusel, Si graieste in ast fel: - Inchinar-as, si n-am cui! Inchinar-as murgului, Murgului sirepului, Dar mi-e murgul vita muta, Ma priveste si m-asculta, N-are gura sa-mi raspunda! Inchinar-as armelor, Armelor dragutelor, Armelor surorilor, Dar si ele-s fiare reci, Puse-n teci De lemne seci! Inchinar-oi codrilor, Ulmilor Si fagilor, Brazilor, Paltinilor, Ca-mi sint mie fratiori, De poteri ascunzatori; D-oi muri, M-or tot umbri, Cu frunza m-or invali, Cu freamatul m-or jeli! Si cum sta De inchina Codrul se cutremura, Ulmi si brazi Se cletina Fagi si paltini Se pleca Fruntea De i-o racorea, Mina De i-o saruta; Armele din teci iesea, Murguletu-i rincheza. Pina vorba-si ispravea, Burduselul Ridica, Vinisorul Ca gusta Si-n picioare se scula. Ochii-si negri d-arunca, Peste cimpuri se uita Si dparte ce-mi zarea? Ca-mi venea, mare, venea Stapinul Mosiilor Si domnul cimpiilor, Manea, slutul Si uritul; Manea, grosul S-artagosul; Venea, mare, ca vintul, Ca vintul si ca gindul, Cu parul lasat in vint, Cu maciuca de pamint. Pin' la Toma cind sosea, Din gurita mi-i graia: - Buna ziua, veriscane! - Multumescu-ti, frate Mane! - D-ale, Tomo Alimos, Haiduc din Tara-de-Jos, Nalt la stat, Mare la sfat, Pe la mine ce-ai catat? Copile Mi-ai inselat, Florile Mi le-ai calcat, Apele mi-ai turburat, Livezi Verzi Mi-ai incurcat, Paduri Mari Mi-ai darimat. Ia sa-mi dai tu mie seama, Ia sa-mi dai pe murgul vama! Toma, mare, d-auzea, Din gurita-i cuvinta: - Cei vazut Om mai vedea, Ce-am facut Om judeca; Pin-atuncea, mai firtate, Da-ti minia la o parte Si bea ici pe jumatate, Ca sa ne facem dreptate! Toma, pin' sa ispraveasca, Ii da plosca haiduceasca Pe jumate s-o goleasca, Minia s-o potoleasca, Ca c-un frate sa vorbeasca. Manea stinga Si-ntindea Sa ia plosca Si sa bea, Iar cu drepta Ce-mi facea? Palos mic ca rasucea, Pintecele I-atingea, Matele I le varsa Si pe cal incalica, Si fugea, nene, fugea, Vitejia Cu fuga! Foicica de rogoz, Savai, Toma Alimos, Haiduc din Tara-de-Jos, Nalt la stat, Mare la sfat Si vitez cum n-a mai stat, Cumpatul ca nu-si pierdea. Mina La rana Punea Si din gura cuvinta: - D-alelei, fecior de lele Si viteaz ca o muiere, Nu fugi, ca n-am dat vama, Nu fugi, c-o sa-mi dai seama! Vreme multa nu pierdea, https://Versuri.ro/w/u327 Matele ca-si aduna, Cu briu lat se incingea, Mijlocelul ca-si stringea Si la murgul se ducea, Si pe murg incalica, Iar din gura mi-i graia: - Murgule, murgutul meu, Dat-mi-te-a taica-tau Ca sa-mi fii de ajutor La nevoie si la zor, Sa te-ntreci cu soimii-n zbor Pin-o fi ca sa nu mor. Tinerel ca m-ai slujit, Dar s-acuma, imbatrinit, Sa te-ntreci la batrinete Cit puteai la tinerete. Azi te jur pe Dumnezeu Sa ma porti ca gindul meu Si s-ajungi p-al ciine rau, Ca mi-a rapus zilele, Zilele, ca ciinele, Pentru tine murgule! Pina Toma se gateste, Murgul coama-si netezeste Si din gura mi-i graieste: - Lasa seaua, sai pe mine, Si de coama tin-te bine, Ca s-arat la batrinete Ce-am platit la tinerete! Pina Toma se tinea, Murgul, mare, si zbura; Si zbura tocmai ca vintul, Fara s-atinga pamintul. Cit o clipa de zbura, Mult pe Manea-l intrecea, Iara Toma, de-l vedea, Indarat se intorcea Si din fuga-i cuvinta: - Maneo, Maneo, fiara rea, Vitejia ti-e fuga, Ca, de m-ai junghiat hoteste, Mi-ai fugit si miseleste. Ia mai stai ca sa-ti vorbesc Pagubele sa-ti platesc, Pagubele Cu taisul, Faptele Cu ascutisul! Bine vorba nu sfirsea, Murguletu-si repezea Si cu sete mi-l lovea; Capu-n pulbere-i cadea, Iar cu trupul sus, pe sea, Calu-n lume se ducea. Foicica micsunea, Vreme multa nu trecea Si pe Toma-l ajungea Moarte neagra, moarte grea. De pe cal descalica, Ochiul Se-mpaienjenea, Capul I se invirtea Si-n des codru se pleca, Iar din gura ce-mi graia? - D-alelei, murgutule, D-alelei dragutule, Ce-am gindit Am izbindit, Dar si ceasul mi-a sosit. Sapa-mi groapa din picior Si-mi asterne finisor, Iar la cap si la picioare Pune-mi, pune-mi cite-o floare: La cap, floare De bujor, Sa mi-o ia mindra cu dor, La picioare, Busuioc, Sa ma plinga mai cu foc. Apoi, mare, sa te duci, Drumu-n codri sa apuci Pin' la paltinii trazniti, Unde-s fratii popositi. Nimeni friul sa nu-ti puie, Nici pe tine sa se suie, Far' d-un tinar sprincenat Si cu semne de varsat, Cu par lung si galbior, Care-mi este fratior, Fratior de vitejie, Tovaras de haiducie. Numai el friul sa-ti puie Si pe tine sa se suie; Tu sa-l porti si pe el bine, Cum m-ai purtat si pe mine! Bine vorba nu sfirsea, Sufletelul ca-si dedea: Codrul se cutremura, Ulmi si brazi Se cletina Fagi si paltini Se pleca Fruntea De i-o racorea, Mina De i-o saruta, Si cu freamat il plingea. Murgul jalnic rincheza, Cu copita ca-mi sapa, Groapa mica ca-i facea, Finisor ii asternea, Floricele ca-i sadea, Cu trei lacrimi le stropea, Drumu-n codri c-apuca Si mergea, mare, mergea Pin' la paltinii trazniti, La voinicii popositi. Foicica fagului, La poalele muntelui, Muntelui Plesuvului, In mijlocul Cimpului La putul Porumbului, Pe cimpia verde, -ntinsa, Si de cetine coprinsa, Sade Toma Alimos, Haiduc din Tara-de-Jos, Nalt la stat, Mare la sfat Si vitez cum n-a mai stat. Sade Toma tolanit Si cu murgul priponit In pripoane de argint, Si maninca frumusel, Si bea vin din burdusel, Si graieste in ast fel: - Inchinar-as, si n-am cui! Inchinar-as murgului, Murgului sirepului, Dar mi-e murgul vita muta, Ma priveste si m-asculta, N-are gura sa-mi raspunda! Inchinar-as armelor, Armelor dragutelor, Armelor surorilor, Dar si ele-s fiare reci, Puse-n teci De lemne seci! Inchinar-oi codrilor, Ulmilor Si fagilor, Brazilor, Paltinilor, Ca-mi sint mie fratiori, De poteri ascunzatori; D-oi muri, M-or tot umbri, Cu frunza m-or invali, Cu freamatul m-or jeli! Si cum sta De inchina Codrul se cutremura, Ulmi si brazi Se cletina Fagi si paltini Se pleca Fruntea De i-o racorea, Mina De i-o saruta; Armele din teci iesea, Murguletu-i rincheza. Pina vorba-si ispravea, Burduselul Ridica, Vinisorul Ca gusta Si-n picioare se scula. Ochii-si negri d-arunca, Peste cimpuri se uita Si dparte ce-mi zarea? Ca-mi venea, mare, venea Stapinul Mosiilor Si domnul cimpiilor, Manea, slutul Si uritul; Manea, grosul S-artagosul; Venea, mare, ca vintul, Ca vintul si ca gindul, Cu parul lasat in vint, Cu maciuca de pamint. Pin' la Toma cind sosea, Din gurita mi-i graia: - Buna ziua, veriscane! - Multumescu-ti, frate Mane! - D-ale, Tomo Alimos, Haiduc din Tara-de-Jos, Nalt la stat, Mare la sfat, Pe la mine ce-ai catat? Copile Mi-ai inselat, Florile Mi le-ai calcat, Apele mi-ai turburat, Livezi Verzi Mi-ai incurcat, Paduri Mari Mi-ai darimat. Ia sa-mi dai tu mie seama, Ia sa-mi dai pe murgul vama! Toma, mare, d-auzea, Din gurita-i cuvinta: - Cei vazut Om mai vedea, Ce-am facut Om judeca; Pin-atuncea, mai firtate, Da-ti minia la o parte Si bea ici pe jumatate, Ca sa ne facem dreptate! Toma, pin' sa ispraveasca, Ii da plosca haiduceasca Pe jumate s-o goleasca, Minia s-o potoleasca, Ca c-un frate sa vorbeasca. Manea stinga Si-ntindea Sa ia plosca Si sa bea, Iar cu drepta Ce-mi facea? Palos mic ca rasucea, Pintecele I-atingea, Matele I le varsa Si pe cal incalica, Si fugea, nene, fugea, Vitejia Cu fuga! Foicica de rogoz, Savai, Toma Alimos, Haiduc din Tara-de-Jos, Nalt la stat, Mare la sfat Si vitez cum n-a mai stat, Cumpatul ca nu-si pierdea. Mina La rana Punea Si din gura cuvinta: - D-alelei, fecior de lele Si viteaz ca o muiere, Nu fugi, ca n-am dat vama, Nu fugi, c-o sa-mi dai seama! Vreme multa nu pierdea, https://Versuri.ro/w/u327 Matele ca-si aduna, Cu briu lat se incingea, Mijlocelul ca-si stringea Si la murgul se ducea, Si pe murg incalica, Iar din gura mi-i graia: - Murgule, murgutul meu, Dat-mi-te-a taica-tau Ca sa-mi fii de ajutor La nevoie si la zor, Sa te-ntreci cu soimii-n zbor Pin-o fi ca sa nu mor. Tinerel ca m-ai slujit, Dar s-acuma, imbatrinit, Sa te-ntreci la batrinete Cit puteai la tinerete. Azi te jur pe Dumnezeu Sa ma porti ca gindul meu Si s-ajungi p-al ciine rau, Ca mi-a rapus zilele, Zilele, ca ciinele, Pentru tine murgule! Pina Toma se gateste, Murgul coama-si netezeste Si din gura mi-i graieste: - Lasa seaua, sai pe mine, Si de coama tin-te bine, Ca s-arat la batrinete Ce-am platit la tinerete! Pina Toma se tinea, Murgul, mare, si zbura; Si zbura tocmai ca vintul, Fara s-atinga pamintul. Cit o clipa de zbura, Mult pe Manea-l intrecea, Iara Toma, de-l vedea, Indarat se intorcea Si din fuga-i cuvinta: - Maneo, Maneo, fiara rea, Vitejia ti-e fuga, Ca, de m-ai junghiat hoteste, Mi-ai fugit si miseleste. Ia mai stai ca sa-ti vorbesc Pagubele sa-ti platesc, Pagubele Cu taisul, Faptele Cu ascutisul! Bine vorba nu sfirsea, Murguletu-si repezea Si cu sete mi-l lovea; Capu-n pulbere-i cadea, Iar cu trupul sus, pe sea, Calu-n lume se ducea. Foicica micsunea, Vreme multa nu trecea Si pe Toma-l ajungea Moarte neagra, moarte grea. De pe cal descalica, Ochiul Se-mpaienjenea, Capul I se invirtea Si-n des codru se pleca, Iar din gura ce-mi graia? - D-alelei, murgutule, D-alelei dragutule, Ce-am gindit Am izbindit, Dar si ceasul mi-a sosit. Sapa-mi groapa din picior Si-mi asterne finisor, Iar la cap si la picioare Pune-mi, pune-mi cite-o floare: La cap, floare De bujor, Sa mi-o ia mindra cu dor, La picioare, Busuioc, Sa ma plinga mai cu foc. Apoi, mare, sa te duci, Drumu-n codri sa apuci Pin' la paltinii trazniti, Unde-s fratii popositi. Nimeni friul sa nu-ti puie, Nici pe tine sa se suie, Far' d-un tinar sprincenat Si cu semne de varsat, Cu par lung si galbior, Care-mi este fratior, Fratior de vitejie, Tovaras de haiducie. Numai el friul sa-ti puie Si pe tine sa se suie; Tu sa-l porti si pe el bine, Cum m-ai purtat si pe mine! Bine vorba nu sfirsea, Sufletelul ca-si dedea: Codrul se cutremura, Ulmi si brazi Se cletina Fagi si paltini Se pleca Fruntea De i-o racorea, Mina De i-o saruta, Si cu freamat il plingea. Murgul jalnic rincheza, Cu copita ca-mi sapa, Groapa mica ca-i facea, Finisor ii asternea, Floricele ca-i sadea, Cu trei lacrimi le stropea, Drumu-n codri c-apuca Si mergea, mare, mergea Pin' la paltinii trazniti, La voinicii popositi.

                                                                                             Vizită de Ion Luca Caragiale - comentariu literar                   Schița „Vizită” de Ion Luca Caragiale este una dintre cele mai cunoscute, pe lângă D-l Goe, care are o temă amuzantă. Textul lui Caragiale stârnește însă un alt fel de râs în comparație cu textul lui Creangă. I.L. Caragiale nu dorește să ne înveselească, arătându-se prilejurile de voioșie ale vieții, ci, prin intermediul râsului, el vrea să atragă atenția citittorului asupra răului din oameni și din lume. Caragiale critică.                În „Vizită” și „D-l Goe”, apar copii și aspecte ale existenței lor. Se pune întrebarea: a fost autorul interesat în primul rând de acești copii sau de copilărie? Constatăm că ținta râsului nu e atât copilul cât copilul ca rezultat al educației primite în familie. Prin urmare, părinții, adulții sunt urmăriți de autor.                Personajele sunt creionate în câteva trăsături, sunt schițate. Aceste trăsături creează o imagine hazlie. Să privim o caricatură grafică, desenată. Dacă un om are un nas mai mare, caricatura îl va înfățișa cu un nas uriaș, mai mare decât trupul personajului. Această exagerare comică stârnește râsul. Ceva asemănător se întâmplă și în opera literară. Dacă un copil este răsfățat, prost crescut, acest răsfăț este mereu subliniat, exagerat, până ce copilul devine imaginea însăși a răsfățului, a proastei creșteri, întocmai cum caricatura cuiva cu nas mar devine un fel de portret al nasului. Se exagerează o singură trăsătură comică. Dacă o mamă nu știe să-și crească fiul, această trăsătură va fi pusă mereu în evidență, înroșându-se permanent liniile desenului literar, pentru ca defectul să fie cât mai ușor de observat.              Acest mod caricatural de a construi personaje literare e utilizat mai ales în opere de mică întindere.                    Autorul nu prezintă în aceste câteva pagini aspecte multiple ale vieții și caracterului personajelor, ci numai câteva, pe celelalte cititorul le poate bănui. Personajul va fi doar schițat, întocmai ca într-o caricatură reprezentând un anumit defect. De aceea unui copil care se alintă i se spune (în mediile cultivate) Goe. Defectul a luat numele personajului. Firește, nu trebuie să exagerăm comparația cu desenul caricatural, dar ea ne poate lămuri despre felul în care acționează în literatură, modul comic de a privi viața și oamenii, realitatea în care existăm.               În schița „Vizită”, naratorul nu-și exprimă părerile despre mamă și copil. El povestește și transcrie dialogurile într-un mod parcă naiv, căci spune, exact invers decât constată cititorul, că mama are păreri „sănătoase” despre educație, că micul Ionel este un „copilaș drăguț de vreo opt anișori”, îl numește (cu o singură excepție) maiorul, ca și cum ar participa convins la joaca lui; nu arată nici o supărare pentru faptele copilului care, presupunem, îl deranjează prin zgomotul asurzitor care împiedică orice conversație, prin pata pe care i-o face pe costumul deschis la culoare, prin modul jignitor în care i se adresează copilul („Da` tu de ce tragi?~), prin dulceața pe care i-o pune în galoși.             Atitudinea naratorului nu este nici de aprobare nici de dezaprobare, este neutră. Totuși, dacă citim cu atenție remarcăm anumite aluzii, un fel de a se atrage atenția cititorului în mod indirect.             În partea introductivă a narațiunii Doamna Popescu, mama lui Ionel, pe care oaspetele dorea să-l felicite de ziua numelui, rostește de trei ori cuvântul „educație”, în numnai două fraze. Ultima propoziție pare cam inutilă, repetând un lucru deja spus:„Și nu știți dv. bărbații cât timp ia unei femei educația unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație”             Cititorul experimentat poate deveni bănuitor, cu atât mai mult cu cât naratorul preia cuvântul numind „sănătoase” „părerile” mamei „în privința educației copiilor”.  Naratorul pare a atrage atenția către acest aspect, pentru educația copiilor.             Ca un răspuns la aceste păreri se aude vocea servitoarei:Ionel nu s-astâmpără!”. În continuare, mama îl laudă. Tot ca un ecou se aude vocea servitoarei,  din nou alarmată. Astfel, cuvintele mamei apar într-un contrast evident cu „vocea” realității: „destept” - „vrea să răstoarne mașina”. Admirația mamei e contrazisă de purtarea copilului. Există un permanent contrast între seninătatea și mulțumirea mamei și comportarea supărătoare a copilului, care nu dă niciun semn de bună creștere sau de inteligență. Mama îi face observații blânde, îl sărută, îl scuipă să nu-l deoache, îl privește cu admirație pe copilul care poate să producă în fiecare clipă o catastrofă, de unde panica slujnicei: „- Sări, coniță!”, „-Ține-l, coniță!”. Mișcările copilului sunt violente: răstoarnă, bate, trântește, atacă, se repede, în contradicție cu imaginea unui „copilaș foarte drăguț”, care este numai aparentă.             Se pare că în această narațiune nici ținuta milităroasă a copilului nu este văzută ca un simplu joc nevinovat.            Naratorul insistă asupra violentelor urmări pe care le are imaginația copilului care se joacă de-a maiorul. Naratorul folosește de 22 de ori cuvântul maior, dar nu din naivă simpatie, ci pentru a evidenția contrastul între termenii militari (inamic, asalt, neutralitate, etc.) și universul mărunt al familiei, care îl protejează exagerat pe Ionel. Iată în text câteva din efectele acestui contrast: „micul maior”, „ia pe maiorul în brațe și-l sărută”, „mai sărută o dată dulce pe maiorașul”, „maiorul sare de gâtul mamei”, „maiorul lucrând cu lingura în cheseaua cu dulceață”. Dar nu numai copilul, ci și doamna Popescu trăiește o închipuire. Ea îl priveșste ca pe un „ștrengar”, „deștept”, „om mare”. Glasul ei e mereu iubitor, îngăduitor, admirativ, în timp ce faptele copilului ar cere o atitudine severă.            Ea este orbită de dragoste și nu prea inteligentă, își vede fiul așa cum ar dori să fie, nu așa cum este în realitate.         O amuză nespus că Ionel fumează, dar realitatea (leșinul copilului) arată că nu era nimic de râs în acest gest.         În concluzie, există un contrast între ceea ce-și închipuie acest personaj; doamna Popescu și în realitate, între aparență și adevăr, cu precizarea că personajul crede că este sau dorește să pară mai bun decât este.             Micile narațiuni ale lui I.L.Caragiale (numite schițe) se înrudesc mult cu teatrul, datorită dialogului care acoperă o mare parte a textului, a unor semne de punctuație ce redau vorbirea personajelor, a prezentării mișcărilor și atitudinilor acestora.           Naratorul, care afișează naivitatea și pare netulburat de comportarea personajelor, dorește. de fapt, să le condamne atitudinea: el este ironic. A fi ironic înseamnă a sugera cu haz anumite lucruri sau chiar a rosti cu umor exact invers decât ceea ce gândești.              Vizită, face parte din celebra culegere a lui I. L. Caragiale, Momente și schițe, o operă literară de cea mai mare importanță pentru literatura noastră.           Caracterizarea lui Ionel....https://latimp.net/forum/thread/24204/vizita-de-i-l-caragiale-ionel-caracterizarea-personajului-principal/  

Această carte este istoria unui an de scoală scrisă de un elev de clasa a III-a a unei şcoli  din Italia. Acest copil işi nota într-un caiet în fiecare zi tot ce vedea şi simtea el, ţinea un jurnal personal după care tatăl lui la sfârşitul anului a scris o carte .  Cartea este împărţită pe luni şi zile.   Prima povestire începe  pe 17 octombrie , zi în care incepea şcoala. Enrico începe anul şcolar la şcoala Baretti unde mama lui îl înscrie în clasa a III-a. Copilului îi era teamă de noul profesor, pentru că la ei în fiecare  an se schimba profesorul.Frica copilului a fost neîntemeiată deoarece noul professor era un om bun .             În una din zilele care au urmat s-a petrecut următoarea întâmplare: un copil de clasa a II a a salvat un copil din clasa I-a care era să fie călcat de un automobil .El nu a reuşit să se mai salveze a fost călcat pe picior şi a ajuns la spital .          Deşi începuse anul şcolar, în clasa a venit un nou coleg dintr-o altă localitate din Italia În clasa lui deşi începuse anul scolar a venit un copil nou dintr-o altă localitate din Italia.Din toata clasa,  Enrico îl place foarte mult pe Derossi care este cel mai destept din clasă, pe Garrone care este mai mare decât restul elevilor pentru că a fost 2 ani bolnav,pe Coretti, al cărui tată este negustor de lemne .Garrone era un foarte bun coleg, el lua apărarea celor mai mici şi neajutoraţi.  La sfârşitul fiecărei  luni,  profesorul le spunea câte o istorioară. Prima s-a numit Micul Patriot şi  era vorba despre un copil vândut de părinţi unor circari . Aceştia l-au bătut, l-au înfometat, însă copilul a reuşit să scape . Pe vaporul cu care se întorcea acasa a întâlnit oameni darnici care i-au dat bani de pomană . Apoi acei oameni s-au îmbătat şi au vorbit urât şi de rău despre ţara lui Italia . Copilul s-a supărat foarte tare şi le-a dat  banii spunându-le că nu primeşte de pomană de la cei care îi ponegresc ţara .          Luna Noiembrie începe cu povestea unui mic coşar care a pierdut banii pentru care muncise şi fiindu-i frică să se întoarcă acasă cu mina goală s-a oprit în faţa unei şcoli de fete plângând amarnic . Fetele au ieşit în pauză şi au strâns bani să-l ajute. O altă întâmplare din această lună a fost aceea când fiul unui om bogat Carol Nobis l-a jignit pe un coleg sărac Betti făcându-i tatăl calic.Tatăl lui Carol l-a auzit şi l-a pus pe fiul lui să-şi ceară iertare ,iar el i-a  strâns mâna lui Betti Tot in aceasta lună Enrico a primit vizita profesoarei fratelui lui şi o scrisoare de la tatăl lui . În luna Decembrie Enrico a primit vizita unui coleg Garoffi pe care copii îl porecleau negustorul, deoarece era foarte zgârcit şi făcea negoţ cu tot felul de lucruri. Avea o colecţie de timbre . Cel mai mult ţinea copilul la colecţia sa de timbre de care nu se despărţea niciodată . Întâmplarea a facut  că atunci când a sosit prima ninsoare şi copii se jucau cu bulgări de zăpadă, Garoffi a lovit un bătrân în ochi cu un bulgăre, i-a spart ochelarii şi l-a rănit .Băiatul şi-a recunoscut fapta, l-a vizitat pe bătrân acasă, şi în semn de iertare a vrut să-I dăruiasca nepotului bătrânului albumul cu timbre .Văzând aceasta bătrânul impresionat i-a înapoiat albumul şi i-a mai dat  şi două timbre străine . Istorioara povestită în această lună de profesor se chema Scriitoraşul florentin .Guido un copil din clasa a IV-a, îşi ajuta tatăl fără ştirea acestuia scriind toată noaptea adresele abonaţilor unui ziar pe bucăţele de hârtie. Muncind noaptea copilul a început să învete mai prost  pentru că nu mai avea timp suficient.Tatăl lui îl mustra zilnic până într-o zi când aflând ce făcea fiul său noaptea şi- a cerut iertare de la el . În luna Ianuarie copiilor li s-a schimbat profesorul cu un suplinitor pentru ca profesorul lor s-a imbolnavit. Acesta era un professor foarte bland si bun si din aceasta cauza copii il suparau, fiind neascultataori.Cel care i-a pus la punct a fost Garrone. Enrico a mers intr-o zi in vizita la Stardi, iar dupa vizita i-a spus tatalui sau ca il respecta pe Stardi , dar mai mult il respecta pe Precossi,pentru ca desi tatal acestuia s-a apucat sa bea si il bate,ii rupe cartile ,ii arde caietele copilul nu se plange niciodata, ba mai mult isi apara tatal. In acea saptamana Enrico a primit vizita a trei copii,Derossi, Coretti si micul cocosat Nelli,fusese invitat si Precosi insa tatal lui nu l-a lasat.De la copii a aflat ca tatal lui Crossi se intoarce acasa dupa 6 ani de stat in America. La scoala, a avut loc comemorarea regelui Victor Emanuel ( primul rege al Italiei unite ) mort de 4 ani.Toti copii au fost seriosi mai putin Franti care era cel mai rau copil din clasa.  Pentru purtarea lui urata profesorul l-a gonit din scoala. In aceasta luna profesorul le-a povestit copiilor isoria Micului tobosar sard. In istorioara se spunea ca 60 de soldati italieni au fost inconjurati de austrieci intr-o casa parasita de pe un deal.Capitanul soldatilor a rugat tobosarul ( un copil de 14 ani ) sa coboare prin spatele casei pe o franghie intr-o rapa si sa mearga sa ceara ajutoare. Tobosarul a reusit sa fuga insa a fost impuscat in picior de austrieci si pentru ca si-a fortat piciorul pana a putut sa cheme ajutoare medicii a fost nevoit sa ii taie piciorul.      In luna Februarie pentru merite deosebite inspectorul scolar a dat a doua medalie lui Precossi.In timpul cand ii dadea medalia si copii il felicitau, la scoala a aparut tatal baiatului beat,insa cum a auzit ce laudat este fiul sau si-a revenit parca din betie si-a strans copilul la piept si a promis sa se indrepte si sa se apuce din nou de munca. Altă Istorioara s-a numit infirmierul tatii. In istorisire se spunea ca un baietel a venit de la tara la oras, la un spital sa-si ingrijeasca tatal care venise din Franta dar se imbolnavise si nu a mai ajuns acasa.In povestire copilul nu nimereste patul tatalui sau si dupa ce a ingrijit mai multe zile un bolnav afla ca nu este tatal sau care de altfel se facuse bine, insa nu pleaca acasa cu tatal si ramane sa ingrijeasca de batran inca cateva zile pana cand acesta moare. In oras era in acele zile carnival, iar Enrico si tatal lui au mers cu trasura pe strazi unde au vazut cum o fetita ratacita a fost luata de un om intr-un car in care defila pe strada si a fost inapoiata mamei ei. Omul dupa ce a dat-o mamei ei pe fetita i-a daruit un inel cu piatra pretioasa ca sa-i fie zestre cand o sa fie mare. In aceasta luna in curtea unde locuia Enrico a murit un copilas, iar Enrico povesteste cum s-a desfasurat inmormantarea. La 14 Martie s-au impartit premiile in sala teatrului.Directorul a stabilit ca premiile sa fie date de copii din toate zonele Italiei si nu numai de cei din orasul unde se afla scoala.Printre copii premiati a fost si Robetti cel care salvase copilasul din strada care acum mrgea in carje. A doua zi dupa inmanarea premii.lor Enrico s-a certat cu prietenul lui Coretti, dar dupa terminarea orelor s-au impacat. Istorioara din aceasta luna s-a numit Sange Romaniol. In ea se povesteste ca un copil a venit de la joaca foarte tarziu si mudar.El locuia cu bunica si aceasta l-a certat si l-a rugat sa vada pe ce drum apuca sa nu se apuce de lucruri urate cum a facut un copil din oras Mozzoni care fura. Desi gresise copilul care se numea Ferruccio nu si-a cerut iertare. In timpul cat ei vorbeau,  in casa au patruns doi hoti, au amenintat copilul cu cutitul, au furat banii din casa,iar la plecare unul dintre hoti a pierdut masca de pe fata si bunica l-a recunoscut ca fiind Mozzoni.Ca sa nu-i faca necazuri hotul a vrut sa o injunghie pe bunica,dar copilul s-a aruncat peste ea si a fost injunghiat mortal. Inainte de a muri si-a cerut iertare de la bunica.Tot in aceasta luna Zidarasul colegul lor s-a imbolnavit si colegii l-au vizita.Acesta s-a insanatosit. A inceput luna Aprilie si cu ea a sosit si Primavara si mai erau trei luni de scoala. Enrico face o plimbare cu Coretti si tatal sau sa vada sosirea regelui Umberto.Tatal lui Coretti luptase impreuna cu regele care era pe atunci general de divizie.Cand a trecut regale pe langa ei tatal lui Coretti a strigat cu voce tare “ batalionul 49”, atnci regele s- a oprit si a dat mana cu el. Intr-una din zile mama lui Enrico l-a luat cu ea la un azil de copii unde traiau laolalta 200 de copii, baieti si fete. La scoala la ora  de gimnastica mama lui Nelli a incercat sa-l scuteasca pe acesta de ora de gimnastica, deoarece copilul era cocosat, insa el a refuzat si a demonstrat ca cu multa vointa s-a descurcat. Intr-o alta zi Enrico a fost dus in vizita la profesorul tatalui sau, care batran fiind si-a recunoscut si mai mult si-a adus aminte de elevul sau, care acum ajunsese inginer. Dupa aceasta vizita Enrico s-a imbolnavit si a zacut 10 zile, timp in care a fost vizitat de colegii si prietenii sai.A fost ingrijit cu mare dragoste de surioara lui Silvia. Dupa ce s-a intors la scoala insanatosit Enrico a aflat ca in acest timp murise mama prietenului sau Garrone.In acea zi copii au participat l-a inmanarea medaliei “ Virtutea cetateneasca” unui copil care a salvat de la inec un alt copil. In luna Mai, Enrico a fost luat de mama sa in vizita la Institutul copiilor schilozi, insa mama nu l-a lasat sa intre, pentru a nu se simtii prost copii din institut care erau toti schilozi la vederea unui baiat normal si sanatos. Intr-o seara Silvia sora lui Enrico, i-a spus fratelui sau ca a auzit ca tatal lor nu mai are bani pentru ca afacerile merg prost.Impreuna cei doi frati au mers la mama lor si i-au spus ca nu mai vor sa le cumpere nimic si o sa faca economie si l-a mancare sa poata in felul acesta sa-si ajute tatal.Mama le-a multumit, plangand dar le-a spus ca s-au inselat, iar tatalui lor ii merge foarte bine. Povestirea din aceasta luna s-a numit De la Apenini pana la Anzi, in care era vorba despre un baietel de 13 ani care pleaca din Genova pana in America singur sa-si caute mama plecata la lucru.Baiatul a trecut prin multe greutati si a intampinat multe necazuri, insa pana la urma si-a regasit mama.

Caracterizarea lui Ilie Moromete   Personajul literar este o instanta narativa prin intermediul careia scriitorul isi exprima indirect ideile, conceptiile, sentimentele. Particularitatile de constructie a acestor fiinte fictionale sunt determinate de factori muntipli: viziunea despre lume si optiunile estetice ale autorului, curentul artistic si specia literara, tipologia eroilor, subiectul romanului si temele lui.   In romanul „Morometii”, de exemplu, Marin Preda isi construieste personajele in acord cu un canon realist obiectiv, continuand traditia romanului romanesc de inspiratie rurala si, in acelasi timp, distantandu-se de Slavici, Rebreanu sau de Sadoveanu. Prin aceasta carte fundamentala a prozei noastre postbelice, creatorul lui Ilie Moromete propune o viziune noua, moderna asupra universului existential rustic si asupra taranului roman.   Roman al familiei si al unei colectivitati, „Morometii” pune in dezbatere teme definitorii pentru existenta rurala precum familia si paternitatea, timpul si istoria, libertatea si constrangerea. Toate aceste linii tematice converg spre figura centrala a romanului, Ilie Moromete. Protagonistul romanului este un personaj unic in proza romaneasca de inspiratie rurala, un personaj realist creat dintr-o atitudine polemica fata de eroul lui Liviu Rebreanu, Ion. Este un personaj tipologic care reprezinta autentica bogatie spirituala a taranului romanesc. Statutul sau social si psihologic sunt detaliate prin modelul comportamental, prin situatiile existentiale in care este surprins, prin relatiile cu ceilalti si prin reteaua de conflicte in centrul carora se situeaza.   Planul epic principal urmareste destinul familiei, iar ca situatie conflictuala, razvratirea fiilor impotriva autoritatii paterne. Intre Ilie, aparatorul unor valori morale autentice si fiii sai mai mari – Paraschiv, Nila si Achim- se instituie un conflict de principii si de interese care culmineaza cu fuga feciorilor la Bucuresti. Un alt conflict de generatii se amplifica treptat intre Moromete si fiul sau cel mic, dublat mai tarziu de un conflict de idei generat de noul crez politic al lui Niculae. „Ultimul taran din literatura romana” (N.Manolescu) este un personaj complex, „rotund”, monumental, vazut scenic chiar si atunci cand se retrage in spatiul miraculos al cugetarii. Caracterul si personalitatea personajului sunt definite prin intermediul caracterizarii directe realizate de narator si de celelalte personaje si caracterizarii indirecte rezultata din fapte, comportament si limbaj.   Ilie Moromete este prezentat rareori în mod direct, naratorul muţumindu-se să noteze stări : „era tăcut”, „era vesel”, „era tulburat”, în funcţie de motivele ce-i determinau starea, anunţând un comportament neaşteptat, cu totul inedit. Ceilalţi săteni îl respectă şi asta o ştie şi şeful de post, care mărturiseşte că: „Moromete este un om de care mi-ar fi nu ştiu cum să-i iau băiatul la secţie”. Primarul Aristide îl consideră„ciudat”, Jupuitul îl acuză de rea voinţă, fiindcă nu-şi plăteşte datoriile: „Rasă de om ca dumneata n-am mai pomenit!”. Catrina îl consideră leneş şi păcătos: „toată ziua stai la drum şi bei tutun şi la sfânta biserică nu vrei să vii”. In mod indirect, este caracterizat printr-o inteligenta nativa, Ilie Moromete aspirand mereu spre intelegerea superioara a sinelui si a lumii. De aceea ipostazele definitorii pentru protagonist sunt fie dialogul cu el insusi, cu oamenii, fie atitudinea contemplativa si meditativa. Prima ipostaza care evidentiaza inteligenta sa este scena intrunirilor duminicale in poiana fierariei lui Iocan, pe care le anima ca un adevarat lider de opinii, prin comentariile sale savuroase, prin dialogurile polemice cu satenii.   Preocuparile sale intelectuale, nevoie de a pune totul „sub lumina vie a mintii”, inclinatia pentru meditatii solitare sunt evidentiate in multe alte scene. Asezat pe o piatra de hotar din marginea pamantului sau, ori sapand in gradina sub ploaia calda de vara, Moromete cugeta la viclenia unei lumi care i-a instrainat copiii sau dialogheaza imaginar cu acel Bâznae care afirmase ca taranimea trebuie sa dispara. In aceste monologuri interioare, batranul taran, prizioner parca fara scapare, isi exprima toata filosofia de viata , toate adevarurile adanci ale lumii taranesti, careia ii ramane fidel pana in ultima clipa. De-a lungul romanului s-a cristalizat un alt fel de ţăran, deosebit de ceilalţi apăruţi în literatura română, numit „ţăran filosof”, „ţăran arhaic”, „ţăranul conservator”, sintagme incomplete ce nu pot cuprinde complexitatea eroului care trăieşte în două lumi.   Destinul lui Moromete si al familiei sale se impletesc cu imaginea complexa a lumii taranesti din Campia Dunarii, surprinsa intr-un proces de destramare a civilizatiei traditionale. Scriitorul plaseaza actiunea intr-un spatiu familiar lui satul Silistea-Gumesti, devenit un „topos” literar. Ca reper temporal, primul volum se petrece cu 3 ani inaintea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, in timp ce al doilea volum comprima o durara mai ampla, din 1937 pana in anii ´50. Complexitatea romanului se remarca si in structurile narative ce imbina elemente traditionale si moderniste. Perspectiva narativa este obiectiva, din viziunea unui narator omniscient si omniprezent, focalizare zero si viziune „dindarat”. Incipitul este modern, cu intrari multiple. In primul volum, fixeaza spatiul actiunii „In campia Dunarii..”si textualizeaza supratema timpului. Finalul reia supratema „Timpul nu mai avea rabdare”. Volumul al doilea se deschide cu un enunt interogativ ce impune tema schimbarii „In bine sau in rau s-a schimbat Moromete?”. Finalul este deschis, marcand un model compozitional „in spirala”. Astfel romanul incepe intr-o realitate imediata si se sfarseste intr-un vis.   Marin Preda a reusit prin acest roman sa construiasca unul dintre cele mai fascinante personaje din literature noastra, singurul „taran-filosof” din literatura romana. In primul rand, Ilie Moromete se deosebeşte de ceilalţi prin complexitate sufletească, prin gândire superioară, prin spiritul contemplativ, prin harul vorbei care il unicizează. In al doilea rand, ca exponent al lumii ţărăneşti, protagonistul ilustrează, prin destinul său, soarta unei societăţi agrare fixate într-o civilizaţie arhaică ce nu rezistă schimbărilor, fiind sortită dispariţiei.   In concluzie, se poate afirma ca prin modalitatile moderne de construire a personajelor, prin complexitatea acestora si prin destinele lor, se evidentiaza modele umane semnificative si implicit, imaginea mongrafica a unei lumi taranesti in declin. Construit monumental, intr-o dimensiune tragica, Ilie Moromete impune o ipostaza umana majora, caracterizat prin atitudine contemplativa si interogativa in fata lumii si a existentei.

D-l Goe Ion Luca Caragiale, unul dintre marii clasici ai literaturii noastre, a creat prin intreaga sa opera o adevarata „comedie umana”, o fresca sociala a Romaniei de la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea, intrucat a abordat cele mai diverse domenii ale vietii sociale: scoala, administratia de stat, presa, justitia, familia, relatiile interumane etc. Aceste aspecte au fost infatisate atat in momente si schite, cat si in nuvele, in povestiri si in operele dramatice. e8v6821ee18psf Educatia defectuoasa primita in familie si in scoala, coruptia, traficul de influenta si favoritismul, manifestate in lumea scolii, constituie teme concretizate in schite ca Vizita…, D-l Goe…, Bacalaureat, Lantul slabiciunilor, Un pedagog de scoala noua s.a. Ca si Vizita…, D-l Goe… este una dintre operele literare cele mai cunoscute, cele mai citite si gustate de cititorii de toate varstele, dar mai ales de catre copii, care recunosc in personajul principal imaginea unei anumite varste si a unei gresite educatii primite in familie. Cititorul este atras de succesiunea dramatica a unor fapte „inedite” si pline de talc, rezultat firesc al extraordinarei capacitati de observatie a scriitorului. Schita D-l Goe… a fost inclusa in volumul Momente si schite din anul 1901, fiind publicata cu un an mai inainte in ziarul „Universul” din 12 mai, si infatiseaza contrastul dintre pretentiile familiei in privinta educatiei si rezultatul acestei munci, concretizat in comportamentul copilului. Schita poarta ca titlu numele personajului principal caruia autorul i-a adaugat apelativul reverentios „domnul”, prin care anticipeaza intentiile sale satirice, daca ne gandim ca Goe nu este un domn, ci doar un copil certat cu invatatura – un repetent -, rasfatat si obraznic. Titlul sugereaza si faptul, dovedit de intreaga schita, ca autorul inverseaza cele doua universuri umane pe care le infatiseaza – cel al copilului si al maturului —, intrucat Goe se comporta ca „un om mare”, pe cand cele trei „dame” se maimutaresc, se comporta ridicol, „ se copilaresc” pentru a fi pe placul „puisorului”. Fiind vorba de o scHita, I.L. Caragiale nareaza faptele determinate doar de un singur moment semnificativ din viata personajului principal, si anume calatoria facuta cu trenul pana la Bucuresti, in compania celor trei doamne: mama-mare, mamita si tanti Mita. Atitudinea si sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect, prin intermediul faptelor si al personajelor, caci schita este o opera epica in care apar ca elemente constitutive actiunea, personajele si naratorul. Ca in orice opera epica, intamplarile narate se constituie si in aceasta schita in momente ale subiectului literar. Astfel, in expozitiune aflam ca „tanarul Goe”, impreuna cu cele „trei dame”, „frumos gatite” asteapta cu nerabdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie sa-1 duca la Bucuresti. Goe insusi este imbracat intr-un frumos costum de marinar si este „impacientat” si „incruntat”, deoarece trenul nu soseste. O discutie „filologica” privind pronuntarea corecta a cuvantului marinar se incheie cu concluzia surprinzatoare prin obraznicie, dar categorica, a lui Goe: „ – Vezi ca sunteti proaste amandoua?”. Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri constituie intriga actiunii. Acum, cativa tineri politicosi le ofera locurile, dar Goe ramane pe coridor „cu barbatii”. Desfasurarea actiunii cuprinde intamplarile din timpul calatoriei lui Goe si a insotitoarelor sale pana la Bucuresti: Mai intai, el nu-1 asculta pe un tanar binevoitor care-1 sfatuieste sa nu scoata capul pe fereastra. Urmarea neascultarii este pierderea palariei si a biletului de calatorie care era „in pamblica palariei”, iar tipetele lui Goe, ca sa opreasca trenul, sunt zadarnice. intre timp soseste si conductorul care cere biletele la control. Dupa lungi „parlamentari”, in genul discutiilor de mahala, cele trei doamne sunt nevoite sa plateasca biletul puisorului si… o amenda „pe deasupra”. Afectata si nervoasa, mamitica il cearta pe Goe, mama-mare ii ia apararea si, din aceasta disputa, odorul, tras de mana de o parte si de alta, „se reazema in nas de clanta usii de la cupeu” si incepe sa urle. Totul se termina cu bine, caci bunica, prevazatoare ca de obicei, a luat si „un beret” pe care i-1 ofera lui Goe in locul palariei. Mamita, dupa ce se preface ca este suparata, ii da „o ciucalata” si scena ia sfarsit printr-o avalansa de pupaturi. In timp ce „cucoanele se dau in vorba de una, de alta…”, Goe dispare de pe coridor. Mama-mare e disperata pana ce aude „bubuituri in usa compartimentului unde nu intra decat o persoana”. Goe se blocase in cabina de toaleta, dar „captivul” este eliberat, gratie interventiei conductorului. Din nou cucoanele rasufla usurate si-1 saruta pe cel eliberat „ca si cum l-ar vedea dupa o indelungata absenta”. Nazbatiile lui Goe ating apogeul in secventa urmatoare, cand bunica se hotaraste sa stea cu „puisorul” pe coridor, asezandu-se pe un geamantan strain”. Acum actiunea atinge punctul culminant, deoarece Goe trage semnalul de alarma, in ciuda sfaturilor „lui mam-mare: – Sezi binisor, puisorule! Sa nu strici ceva!”. Trenul se opreste, lumea se alarmeaza, personalul de serviciu „umbla forfota”, dar nimeni nu poate sti cine a tras semnalul de alarma, deoarece „mam-mare doarme in fundul cupeului cu puisorul in brate”, desi ata rupta si manivela rasturnata erau „tocmai in vagonul de unde zburase mai adineaori palaria marinarului”. Urmeaza deznodamantul actiunii, caci, dupa ce trenul porneste, in scurt timp pasagerii ajung la Bucuresti. Aici, cucoanele se suie cu puisorul in trasura si pornesc in oras, cerandu-i birjarului sa le duca „la bulivar”. Valoarea artistica a acestei schite consta in primul rand in comicul savuros izvorat din relatarea faptelor si din comportarea personajelor. Este prezent atat comicul de situatie, cat si cel de limbaj, iar din categoriile lui estetice se remarca, deopotriva, umorul si ironia. In ciuda dimensiunilor ei reduse, schita D-l Goe… pune in evidenta un univers uman cuprinzator si o problematica complexa, remarcandu-se si prin umorul care se degaja din comicul de situatie si de limbaj. De remarcat sunt si savoarea dialogurilor si naturaletea replicilor care reliefeaza, intr-o opera epica, talentul de dramaturg al lui I. L. Caragiale. Schita are consistenta unei scenete si de aceea ea a fost deseori dramatizata, caci partile narative si precizarile autorului referitoare la personaje pot constitui adevarate indicatii de regie. Limbajul viu colorat, succesiunea dinamica a intamplarilor si talcul lor, extra – ordinara abilitate cu care sunt creionate personajele fac din aceasta schita, ca si din celelalte momente si schite, un adevarat „monument” de arta literara. Toate aspectele reliefate pana aici evidentiaza in plus faptul ca I. L. Caragiale este si in schite acelasi scriitor cu vocatie dramatica, inclinat spre comic, ca fiecare schita constituie o secventa cu semnificatii aparte din marele si veritabilul tablou comic al societatii de la sfarsitul secolului tiecut, creionate cu neintrecuta arta de catre scriitor.