Literatura romana - comentarii, fișe de lectură, rezumate, eseuri

Testament de Tudor Arghezi opera apartinand modernismului   Tema si viziunea despre lume   Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Tudor Arghezi se impune in prima jumatate a secolului al XX-lea, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana. Ilustrand modernismul interbelic, poetul a avut o contributie remarcabila la innnoirea lirismului romanesc, atat prin problematica, dar si prin mijloacele artistice folosite.   Poezia „Testament” deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul „Cuvinte potrivite”, in 1927. O trasatura care atesta apartenenta poemului la modernism este utilizarea si amestecul tuturor registrelor stilistice. El a afirmat ca la dispozitia scriitorului sta campul intins al limbii poporului si nu doar un manunchi de cuvinte „alese” care ar putea fi socotite, in mod nejustificat, numai ele proprii literaturii artistice. Din registrul intins al limbii, scriitorul poate folosi orice categorie lexicala, chiar si cuvinte de la periferia limbii, considerate altadata degradate, in masura in car vorbele pot sa marturiseasca mai pregnant gandurile creatorului. Garabet Ibraileanu afirma despre Tudor Arghezi ca „se misca cu succes estetic pe cel mai intins registru al limbii romane.” In poezia „Testament”, acest aspect este evidentiat prin utilizarea unei mari varietati de termeni. Sunt prezente arhaisme: „plavani”, „usure”, „hrisov”, „sarici”, „ocara”, regionalisme: „facui”, „gramadii”, neologisme: „canapea”, „indreptatirea”, „obscure”, termeni religiosi: „Dumnezeu”, „Domnul”, termeni din limbajul popular: „bube”, „zdrente”. Tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt exprimate in aceasta poezie prin referirea la „estetica uratului”, concept ilustrat in lirica europeana, in secolul al XIX-lea, prin poeziile scriitorului francez Charles Baudelaire, in volumul intitulat „Les fleurs du mal” („Florile raului”).   Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru a pune in evidenta lumina, prin contrast cu intunericul sau pentru a scoate in relief frumosul, prin contrast cu uratul. El se foloseste de estetica uratului pentru a demonstra ca poetul are capacitatea de a transforma uratul in frumos, nepoeticul in poetic, materialul in spiritual: „Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi.” Arghezi sustine ca nu exista experienta umana care sa nu poata fi transformata in fapt artistic si din care beneficiarul produsului estetic sa nu poata extrage o pilda semnificativa. Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o arta poetica. O prima idee prin care se face referire la aceasta tema este concretetea limbajului artistic. In viziunea lui Arghezi, scriitorul este un artizan, un mestesugar, care trebuie sa gaseasca cea mai potrivita forma pentru a exprima ideile sale: „Am cautat sa le supun si din materia lor plastica sa le modelez, dupa gand si simtire cu vesmant nou, pentru idee, pentru sentiment.” Cuvintele par a se materializa in textul lui Arghezi, fiind de o concretete uluitoare: „Veninul strans l-am preschimbat in miere”, „Batranii au adunat printre plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani”, „Stapanul ca un tap injunghiat”, „Intinsa lenesa pe canapea/Domnita sufera in cartea mea”. O alta idee care subliniaza tema textului este aceea a rolului pe care artistului trebuie sa si-l asume, acela de voce a poporului caruia ii apartine. El considera ca vocea artistului trebuie sa exprime durerile si nazuintele inaintasilor sai. El se considera exponentul clasei sociale din randul careia provine: „De la strabunii mei pana la tine/Prin rapi si gropi adanci/Suite de batranii mei pe brinci”. Astfel, rolul poetului este de a arata lumii intregi suferinta poporului sau: „Durerea noastra surda si amara/O-ngramadii pe-o singura vioara”. Se observa legatura indisolubila dintre poet si stamosii acestuia, „ramura obscura”, oameni simpli, „robi cu saricile, pline/De osemintele varsate-n mine”. Fata de acestia, Arghezi are o datorie pe care trebuie sa o duca la indeplinire.   Astfel, actul liric se transforma in militantism social. Patru elemente de constructie a textului importante pentru evidentierea viziunii despre viata a autorului sunt: titlul, incipitul, figurile semantice, elementele de prozodie. Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o sonoritate grava. In sens propriu, substantivul desemneaza un act juridic prin care o persoana isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi implinite dupa moarte, in special vizand o mostenire materiala. In sens figurat, titlul face referire la mostenirea spirituala pe care autorul doreste sa o ofere urmasilor, constand in opera sa artistica. Titlul poate face trimitere si la o pozitie ferma a autorului, la o atitudine estetica transanta, de la care poetul nu accepta sa faca abatere. In aceasta situatie, s-ar putea vorbi despre atitudinea de recuperare a uratului, de metamorfozare a acestuia in valori ale artei eterne. Totodata, termenul ofera si sugestii religioase, evocand textele sacre: Vechiul si Noul Testament, poetul subliniind aceasta idee si in cuprinsul operei: „Am luat cenusa mortilor din vatra/Si am facut-o Dumnezeu de piatra.” Incipitul „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o carte” marcheaza, printr-un dialog imaginar tata-fiu, una dintre ideile de baza ale textului, legatura cu urmasii. Verbul la forma negativa „nu voi lasa” are un impact puternic asupra cititorului, iar pronumele „ti” subliniaza adresarea directa a poetului catre cititor.   Se stabileste astfel contactul intre cei doi poli ai comunicarii, eu-tu, determinand instantaneu un inalt nivel al emotiei lirice. Se deschide calea confesiunii poetice, precizandu-i cursul simbolic: discursul vizeaza destinul unui creator si al unei opere. Atitudinea poetului oscileaza intre modestie si constientizarea deplina a propriei valori revarsate in opera. Echivalarea averii agonisite intr-o viata doar cu „un nume adunat pe-o carte” poate parea expresia unei judecati despre sine mult prea severe. De fapt, aceasta mostenire, aparent marunta, integreaza un intreg univers, cel literar, care, prin esenta lui, nu este perisabil precum bunurile materiale. Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi dovedindu-se inovator si la nivelul organizarii strofice si la cel al prozodiei. Strofele inegale, de la patru la 18 versuri, sugereaza stari emotionale diferite, frangeri bruste ale discursului poetic si continuari largi, explicative, de mare vibratie sufleteasca, tonalitati variate ale frazei. Rima este imperecheata, alternand rima masculina, in care accentul cade asupra ultimei silabe, cu cea feminina, in care accentul cade pe silaba penultima, iar masura este variabila, fiind cuprinsa intre 9-11 silabe.   In poezia „Testament” sunt prezente numeroase figuri semantice, care nunateaza si sporesc puterea de evocare a imaginilor, potentand considerabil realitatea prezentata. Epitetul dublu „durerea noastra surda si amara”, oximoronul „izbaveste pedepsitor”, inversiunea „iscat-am”, toate contribuie la expresivitatea deosebita a textului. Metafora este frecvent intalnita: „Intinsa lenesa pe canapea,/domnita sufera in cartea mea” poate evoca tentatia reprimata a efectului artistic facil sau impulsul alinierii scriitorului la o matrice de conceptie sau la un stil care sa fie ale timpului sau. Metaforele creeaza imagini vizuale: „cenusa mortilor din vatra”, auditive „durerea…..o-ngramadii pe-o singura vioara”, gustative „veninul strans l-am preschimbat in miere”. Dupa cum se poate remarca, in constituirea metaforelor intra termeni din toate registrele stilistice, ca intr-o concludenta demonstratie artistica despre forta de sugestie a limbajului arghezian. Enumeratia „Din bube, mucegaiuri si noroi”, completata de versul „Iscat-am frumuseti si preturi noi” constituie fraza-cheie a textului, promovandu-se astfel ideea ca in arta nu exista urat sau frumos, ca in arta uratul nu are niciun sens, ca numai exprimarea artistica gresita poate genera uratul, numai tehnica artistica lipsita de talent pot duce la realizarea unei opere literare inestetice. Poetul recurge, pentru prima data in lirica romaneasca, la „zdrente”, din care face „muguri si coroane”, transfigurand materia primara si ridicand-o la o inalta treapta artistica.   Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica, in care autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care creeaza un univers liric singular in intreaga literatura romana.

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,  Decât un nume adunat pe o carte,  În seara răzvrătită care vine De la străbunii mei până la tine,  Prin râpi şi gropi adânci Suite de bătrânii mei pe brânci Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă Cartea mea-i, fiule, o treaptă.    Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.  Ea e hrisovul vostru cel dintâi.  Al robilor cu saricile, pline De osemintele vărsate-n mine.    Ca să schimbăm, acum, întâia oară Sapa-n condei şi brazda-n calimară Bătrânii au adunat, printre plăvani,  Sudoarea muncii sutelor de ani.  Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite Şi leagăne urmaşilor stăpâni.  Şi, frământate mii de săptămâni Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,  Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.  Veninul strâns l-am preschimbat în miere,  Lăsând întreagă dulcea lui putere.   Am luat ocara, şi torcând uşure Am pus-o când să-mbie, când să-njure.  Am luat cenuşa morţilor din vatră Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,  Hotar înalt, cu două lumi pe poale,  Păzind în piscul datoriei tale.    Durerea noastră surdă şi amară O grămădii pe-o singură vioară,  Pe care ascultând-o a jucat Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.  Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.  Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte Si izbăveşte-ncet pedesitor Odrasla vie-a crimei tuturor.  E-ndreptăţirea ramurei obscure Ieşită la lumină din padure Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi Rodul durerii de vecii întregi.    Întinsă leneşă pe canapea,  Domniţa suferă în cartea mea.  Slova de foc şi slova faurită Împărechiate-n carte se mărită,  Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.  Robul a scris-o, Domnul o citeşte,  Făr-a cunoaşte ca-n adâncul ei Zace mania bunilor mei.

Revedere Mihai Eminescu   Definitie: Elegia este o specie a genului liric in care poetul iși exprima direct sentimentele de tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie la nefericire.   Poezia “Revedere” de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista “Convorbiri Hterare”, la 1 octombrie 1879, deși fusese scrisa cu cativa ani inainte. Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creație de maturitate, aceasta poezie reflecta o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite și innobilate cu profunde ganduri filozofice.   Tema ilustreaza vremelnicia și perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii, simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin conditia efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului. Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca antiteza.   Ideea exprima melancolia și tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului și admiratia pentru vesnicia naturii.   Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicând totodata și sensul de scurgere a timpului.   Structura compozitionala. “Revedere” este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul filozofic are la Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marcheaza prin curgerea sa implacabila și ireversibila conditia omului muritor și timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia proprie numai firii, Universului.   Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata și pe doua planuri distincte: unul uman și celalalt al naturii și patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari și celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Începutul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -“codrule”- reluat de diminutivul “codrutule”.   Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum și bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: “-Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule”. Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica “multa lume am imblat”, cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi. Urmatoarea secventa poetica reprezintă raspunsul codrului, formulat in același stil popular, incepand cu o interjectie specifica: “- la, eu fac ce fac de mult”, ideea trecerii timpului fiind sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale: “Iarna viscolu-l ascult,/ […] Vara doina mi-o ascult”. Trainicia și forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -“larna viscolu-l ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ și gonind cantarile;”-, iar armonia afectiva perfecta dintre om și natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: “Vara doina mi-o ascult/ […] Implandu-și cofeile,/ Mi-o canta femeile”.   Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: “Vreme trece, vreme vine”, trecerea ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: “Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti”. Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura, devine un simbol al intregului Univers.   Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se intensifica, versul “- Ce mi-i vremea, cand de veacuri” sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei trainice și perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge: “Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/ și de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea”.   In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil și implacabil: “Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor”, pe cand firea este vesnica, eterna: “Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;”. Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care se inscriu: “Marea și cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna și cu soarele,/ Codrul cu izvoarele”. Acestea sunt și principalele motive romantice intalnite in majoritatea creațiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile și ideile poetului și ale codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.   Procedee artistice / figuri de stil   Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care “asculta” viscolul, doinele și care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: “Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramânem”   Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive: – diminutivele – care sugereaza tonul mangaietor,intim, prietenos, dragastos al poetului pentru codru: “codrutule”, “dragutule”; – expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: “la, eu fac ce fac de mult”, “Iar noi locului ne tinem”; – cuvinte cu forma populara: “Multa vreme au trecut”, “am imblat”, “implandu-si”; – dativul etic, specific creațiilor populare literare’: “crengile-mi”, “ce mi-i vremea”, “vantu-mi bate”, “frunza-mi suna”; – “si”-ul narativ, specific popular: “Și mai fac….”, “și de-i vremea…”; – structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata; – motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;   Poezia culta este reprezentata de: – prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om și etern pentru Univers; – viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul; – sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice; Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind și aici armonia inconfundabila intre glasul poetului și acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme: “Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, și cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism poporan”.

POEZIA Luceafarul de Mihai Eminescu   – opera apartinand romantismului Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza romana”, din 1872, nota: „Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana acum asa de putin format, incat ne vine greu sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai Eminescu.”   Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai Eminescu stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza si a modului extraordinar in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una dintre aceste capodopere este opera literara „Luceafarul”.   Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile specifice fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului. Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima parte a poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat: „Din umbra falnicelor bolti”, „Spre umbra vechiului castel” si lumea nepamanteasca, a Luceafarului: „Colo-n palate de margean”, „Eu sunt luceafarul de sus”. Antiteza se realizeaza si la nivelul descrierii tanarului Catalin, in raport cu Luceafarul. Infatisarea umana a primului: „Cu obrajei ca doi bujori / De rumeni, bata-i vina”, este in contrast evident cu cea non-umana a celui de-al doilea: „Din negru giulgi se desfasor / Marmoreele brate”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii / E alba ca de ceara”.   Conturarea cadrului pamantesc, in care Catalin si Catalina isi implinesc dragostea: „Sub sirul lung de mandri tei”, „Miroase florile de tei” se face in contrast cu lumea cereasca, in care este evidentiat zborul Luceafarului: „Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer de stele”, „Si din a chaosului vai/…/Vedea ca-n ziua cea dentai / Cum izvorau lumine”. De asemenea, prin utilizarea pronumelor personale „ei” si „noi”, se subliniaza in poem antiteza dintre fiintele umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind pusa sub semnul destinului si fiintele ceresti, nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc / Si progoniri de soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici loc / Si nu cunoastem moarte”.   O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism este utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie basmele romanesti “Fata din gradina de aur” si ”Miron si frumoasa fara corp”, pentru a crea in “Luceafarul” atmosfera specifica basmelor, inca din incipit: “A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata.”, dar si pentru a prezenta iubirea imposibila dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul romanesc al Zburatorului, pentru a descrie elementele spatiale care definesc lumea terestra in care fata de imparat isi desfasoara existenta: “Din umbra negrului castel”, dar si una din intruparile Luceafarului: “Pe negre vitele-i de par”. Mitul Zburatorului apare in poem ca simbol al visarii, aspiratiei si revelatiei.   Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta tema este sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata cu atribute deosebite. Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de cunoastere, dorinta de inaltare spirituala, de atingere a unui ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de geniu, reprezentat in poem de catre Hyperion.   Omul de geniu este construit in text, asa cum apare si in viziunea lui Schopenhauer, prin raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este reprezentat in text de fata de imparat, careia, in ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii adreseaza un firesc repros: „Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.” Anumite motive poetice prezente in text, specifice romantismului, sustin tema poeziei: motivul luceafarului, al stelelor, al cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de imparat, al Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.   Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, elementele de opozitie si de simetrie, imaginarul poetic, compozitia/figurile semantice. Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n povesti”, prin intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care este considerat un poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp nedeterminat („illo tempore”), in care faptele sunt unice si irepetabile “A fost ca niciodata.”. In aceste conditii, fata de imparat : „Din rude mari imparatesti”, va avea atribute unice: „O prea frumoasa fata”, „Si era una la parinti”, „Si luna intre stele”.   Fata nu este doar frumoasa, ci are atributele perfectiunii: „Mandra-n toate cele” si ale puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara intre sfinti”. Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul comun, obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de catre Luceafar. Ambele personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric este realizat pe baza liricii personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de imparat este „una la parinti/Si mandra-n toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”, iar Luceafarul este unic, prin raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele, dar si prin atributele sale, asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca Hyperion: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”. In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: „Parea un tanar voievod/ Cu par de aur moale” si „Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare”; „O, esti frumos cum numa-n vis/Un inger se arata” Si „O, esti frumos cum numa-n vis/Un demon se arata”.   Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o fiinta supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: „Dar ochii mari si minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de ceara”, iar Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina”. Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre. Sunt conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odata” si cele spatiale, care ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea singuratatii unei tinere fete, aflata intr-un spatiu propice sosirii acestei fiinte supranaturale: „Spre umbra negrului castel”, „Privea in zare”, „Din umbra falnicelor bolti / Ea pasul si-l indreapta / Langa fereastra unde-n colt / Luceafarul asteapta.”   Totodata, in primul tablou sunt scoase in evidenta reperele spatiale care ilustreaza lumea cosmica a Luceafarului, in care este invitata sa patrunda fata de imparat: „Iar cerul este tatal meu/Si muma-mea e marea”, „Si soarele e tatal meu/iar noaptea-mi este muma.” Imaginarul poetic include, de asemenea, elementele prin care se realizeaza descoperirea infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate in partea a treia a poemului, in care este descris zborul Luceafarului: „”Vedea ca-n ziua cea dentai/Cum izvorau lumine”, „Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.” Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de 7-8 silabe si ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri, construite pe alternanta a doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza.   Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare: „Cum ea pe coate-si razima/Visand ale ei tample”. Apare in acest tablou motivul literar al ferestrei, ca deschidere spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De asemenea, apare motivul visului, deoarece singura modalitate ca fata de imparat si Luceafarul sa se intalneasca este in vis: „Caci o urma adanc in vis/ De suflet sa se prinda.”, „Copila sa se culce/I-atinge mainile pe piept/ I-nchide geana dulce.”   Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin. Sunt evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul apare ca „viclean copil de casa”, „copil din flori si de pripas”, „indraznet cu ochii”, „ce umple cupele cu vin/ Mesenilor la masa”. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de dragoste si o initiaza in tainele acestora: „daca nu stii, si-as arata/Din bob in bob amorul”.   Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie in timp si spatiu: „Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe” pentru a ajunge la Demiurg, la momentul de dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii releva lui Hyperion imposibilitatea de a deveni muritor si conditia sa diferita de a pamantenilor: „Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.”   Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi tineri, Catalin si Catalina, care formeaza acum un cuplu: „Caci esti iubirea mea dintai/Si visul meu din urma”. Luceafarul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu mai cade ca-n trecut/In mari din tot inaltul”. Cu amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea muritorilor, efemera, supusa destinului si lumea fiintelor eterne, careia ii apartine.   Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia omului de geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce Eminescu numea „sensul alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant, nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.” Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o lume a aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului superior, care aspira catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de conditia sa eterna, raportata la cea efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se detaseze cu luciditate: „Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”

Harap Alb – comentariu de Ion Creanga Basmul “Povestea lui Harap-Alb” se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm cult, deoarece are un autor, Ion Creangă. A apărut în revista “Convorbiri literare”, la 1 august 1877, apoi în acelaşi an în ziarul “Timpul”. Împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral (străvechi) al basmelor, însă, în această creaţie narativă, Creangă îmbină supranaturalul popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc de unde reiese şi originalitatea unică a acestei creaţii. Semnificaţia titlului “Harap-Alb” reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: “Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”. Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: “D-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu.”   Numele lui are sensul de “rob alb”, deoarece “harap” înseamnă “negru, rob”. Devenit sluga spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş. El devine robul-ţigan, deşi era alb, nedumerind astfel chiar pe unchiul său, împăratul Verde, precum şi pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie spontană. Cu toate acestea, flăcăul nu-şi încalcă jurământul făcut spânului, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui.   Construcţia şi momentele subiectului   Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi şi motive populare, iar ca modalitate narativă, incipitul este reprezentat de formula iniţială tipică oricărui basm: “Amu cică era odată într-o ţară”. “Povestea lui Harap-Alb” este însă un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Ion Creangă, perspectiva narativă fiind aceea de narator omniscient. Naraţiunea la persoana a III-a îmbină supranaturalul cu realul, armonizând eroii fabuloşi cu personajele ţărăneşti din Humuleştiul natal al autorului. Acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative.   Expoziţiunea relatează faptele ce se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit: “Amu cică era odată într-o ţară” un crai care avea trei feciori şi un singur “frate mai mare, care era împărat într-o ţară mai îndepărtată”, pe nume Verde împărat.   Cei doi fraţi nu se văzuseră de multă vreme, iar verii nu se cunoscuseră între ei, pentru că împărăţia fratelui mai mare era “tocmai la o margine a pământului”, iar fratele mai mic trăia la altă margine “. In acest cadru spaţio-temporal mitic se derulează – într-o înlănţuire cronologică – întâmplările reale şi fabuloase la care participă personajele basmului. Verde împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită “grabnic pe cel mai vrednic” şi viteaz dintre fiii săi, ca să-i urmeze la tron, întrucât el avea numai fete.   Ca să-i pună la încercare, pentru a vedea care dintre feciori “se simte destoinic a împăraţi peste o ţară aşa de mare şi bogată ca aceea”, craiul se îmbracă într-o piele de urs şi se ascunde sub un pod. Cei doi fii mai mari se sperie de urs şi se întorc ruşinaţi la curtea craiului, care este dezamăgit de neputinţa lor şi rosteşte moralizator: “nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine”, ceea ce evidenţiază elementele reale ale basmuiui. Mezinul, impresionat de amărăciunea tatălui, se duce în grădină “să plângă în inima sa”.   Deodată, “o babă gârbovă de bătrâneţe” îi cere de pomană, apoi îl sfătuieşte să ceară tatălui său “calul, armele şi hainele cu care a fost el mire”, deşi hainele sunt “vechi şi ponosite”, iar “armele ruginite” şi să pună o tavă cu jăratic în mijlocul hergheliei ca să aleagă acel cal care va veni “la jăratic să mănânce”.   Urmând întocmai sfaturile babei, (călăuzirea flăcăului către preţuirea şi respectarea tradiţiilor strămoşeşti), voinicul pleacă la drum, luând carte din partea tatălui şi, prin dreptul podului, “numai iaca îi iesă şi lui ursul înainte”. Trece cu bine de această primă probă, primeşte binecuvântarea părintelui său şi pielea de urs în dar, apoi sfatul ca în călătoria lui să se ferească “de omul roş, iară mai ales de cel spân”, să nu cumva să aibă de-a face cu ei. Ca trăsături ale basmului, sunt prezente aici formule iniţiale tipice şi cifra magică trei, care face posibilă depăşirea primei probe de către eroul principal.   Intriga. Fiul craiului şi calul pleacă la drum, basmul continuând cu formule mediane tipice, “şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă” până când întâlnesc în codru “un om spân” care se oferă drept “slugă la drum”. Voinicul îl refuză de două ori, dar a treia oară spânul îi iese în cale “îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos” tocmai când fiul craiului se rătăcise prin codrii întunecoşi. Deprins să urmeze sfatul părintelui său, acela de a nu se însoţi cu omul spân, dar pentru că îi mai ieşiseră în cale încă doi, el se gândeşte că “aiasta-i ţara spânilor” şi-1 angajează drept călăuză. În această secvenţă narativă este inclusă o pauză descriptivă, care întrerupe povestirea şi descrie codrii deşi şi întunecoşi,ce conturează un peisaj de basm.   Ajunşi la o fântână care “nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă”, spânul intră în puţ, umple plosca, apoi îl sfătuieşte pe fiul craiului să coboare şi el ca să se răcorească. Tânărul îl ascultă pe spân, dar acesta trânteşte capacul peste gura fântânii şi-1 ameninţă că dacă nu-i povesteşte totul despre el, “cine eşti, de unde vii, şi încotro te duci”, acolo îi vor putrezi oasele. Sub ameninţarea morţii, feciorul de crai jură “pe ascuţişul paloşului” că va fi sluga supusă a spânului, care se va da drept nepotul împăratului şi că va păstra taina “până când va muri şi iar va învia”, anticipând astfel finalul basmului. Spânul îi dă numele de Harap-Alb, care-1 va sluji cu credinţă, respectându-şi jurământul făcut. Desfăşurarea acţiunii începe odată cu sosirea la palatul împăratului Verde, unde Spânul se dă drept nepotul său şi, înfumurat peste măsură, îl trimite pe Harap-Alb să stea la grajduri, să aibă grijă de calul lui, că altfel va fi “vai de pielea ta”, dându-i şi o palmă – “ca să ţii minte ce ţi-am spus”-, că altfel “prinde mămăliga coajă”. De remarcat este aici elipsa narativă, adică trecerea sub tăcere a secvenţei călătoriei făcute de erou ca slugă a spânului până la împărăţia unchiului său, naratorul sugerând numai că aceasta s-a efectuat.   Basmul este structurat în mai multe episoade înlănţuite, care se constituie în tot atâtea probe la care este supus protagonistul. într-o zi, având la masă “nişte salăţi foarte minunate”, care se căpătau cu multă greutate, spânul hotărăşte să-şi trimită sluga să-i aducă acele bunătăţi din grădina ursului. Calul fabulos îl duce în zbor pe Harap-Alb la Sfânta Duminică, iar aceasta îl ajută să-şi îndeplinească misiunea şi să treacă proba. Următorul episod are loc după alte câteva zile, când împăratul îi arată spânului nişte pietre preţioase foarte frumoase, iar acesta îşi trimite sluga să-i aducă “pielea cerbului cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc”. Din nou Sfânta Duminică îl ajută pe Harap-Alb să ia pielea şi capul cerbului pe care se aflau nestematele şi să le ducă spânului, eroul trecând cu bine şi această probă fabuloasă.   După un timp, împăratul dă un ospăţ foarte mare în cinstea nepotului său, la care a invitat împăraţi, crai, voievozi “şi alte feţe cinstite”, în timpul petrecerii, incitat de poveştile bizare despre fata Împăratului Roş, spânul îi porunceşte lui Harap-Alb să i-o aducă degrabă pe această tânără, că altfel “te-ai dus de pe faţa pământului”. Harap-Alb, gândindu-se la sfatul pe care i-l dăduse tatăl său, acela de a se feri de omul spân şi de omul roş, este înspăimântat, plângându-se calului: “parcă dracul vrăjeşte, de napuc bine a scăpa din una şi dau peste alta”, apoi pornesc împreună către Roşu împărat.   Episodul călătoriei este alcătuit din mai multe secvenţe narative. Pe un pod, Harap-Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi trece prin apă ca să nu curme “viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate”. Regina furnicilor îi dă voinicului o aripioară, ca atunci când va crede că are nevoie de ea să dea foc aripii. După un timp, călătorii văd un roi de albine care se învârteau bezmetice, neavând pe ce să se aşeze. Atunci, Harap-Alb îşi scoate pălăria, o aşază pe pământ cu gura în sus, iar albinele se îngrămădesc acolo. Voinicul ciopleşte un buştean şi le face un adăpost, după care crăiasa albinelor îi dă o aripă, ca, în caz de nevoie, Harap-Alb să-i dea foc şi ea va veni în ajutor.   Acţiunea continuă cu formule mediane -“Mai merge el cât merge”- şi Harap-Alb întâlneşte, pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise detaliat de narator: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudaţi este plină de peripeţii, că “pe unde treceau, pârjol făceau”. Harap-Alb le este tovarăş “şi la pagubă şi la câştig” şi se poartă prietenos cu fiecare, întrucât simţea că va avea nevoie de ei la curtea împăratului Roş, despre care aflase că “era un om pâclişit (negru la suflet) şi răutăcios la culme”. De aceea, flăcăul consideră că “la unul fără suflet”, cum era împăratul, era nevoie de “unul fără de lege”, sperând că, “din cinci nespălaţi” câţi erau, i-o veni “vreunul de hac”, conform proverbului: “Lumea asta e pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos/ Puţini suie, mulţi coboară,/ Unul macină la moară.”   Într-un târziu, ajung cu toţii la împărăţie, episodul de la curtea Împăratului Roşu fiind introdus de formula mediană “Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, unde Împăratul Roş îi supune la probe fabuloase şi foarte periculoase, care se constituie în secvenţe narative. Mai întâi îi cazează într-o casă de aramă, căreia i se dă foc pe dedesubt, dar Gerilă suflă de trei ori, “cu buzişoarele sale cele iscusite” şi casa rămâne “nici fierbinte, nici rece”, tocmai bună de dormit într-însă. Următoarea probă este un ospăţ cu foarte multe bucate şi băutură, pe care Flămânzilă şi Setilă le fac să dispară într-o clipă, apoi încep să strige în gura mare, unul că “moare de foame” şi celălalt “că crapă de sete”, spre disperarea împăratului, care nu-şi putea crede ochilor. Cerând încă o dată fata, Harap-Alb este supus unei alte probe. El primeşte zece baniţe de “sămânţă de mac, amestecată cu una de năsip mărunţel” şi porunca de a alege până dimineaţă macul de nisip Atunci Harap-Alb îşi aminteşte de crăiasa furnicilor, dă foc aripioarei şi într-o clipă o droaie de furnici, “câtă frunză şi iarbă” au ales “năsipul de o parte şi macul de artă parte”, fiind şi aceasta o secvenţă fabuloasă specifică basmelor. Împăratul refuză din nou să le dea fata şi-i supune altei probe, anume să o păzească toată noaptea pe fată, iar “dacă mâine dimineaţă s-ar afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau”, altfel “v-aţi dus pe copcă”. Cei şase prieteni s-au aşezat de pază de la uşa fetei până la poarta împărăţiei, dar fata împăratului, având puteri supranaturale, se preface într-o păsărică şi “zboară nevăzută prin cinci străji”. Ochilă şi Păsărilă se ţin după ea şi abia izbutesc s-o prindă şi s-o ducă înapoi în odaia ei.   Plin de ciudă, împăratul le spune că el mai are o fată luată de suflet, dar care seamănă perfect cu fiica sa.Dacă Harap-Alb va depăşi această probă şi le va deosebi, “ferice de tine va fi”, dar dacă nu va reuşi vor pleca imediat de la curtea împărătească, deoarece “nu vă mai pot suferi”. Harap-Alb dă foc aripioarei de albină, care -l ajută să o identifice pe fata împăratului. Trecând şi această probă cu bine, Harap-Alb cere fata, iar împăratul, “ovilit (ofilit) şi sarbăd (palid) de supărare şi ruşine”, îi urează să fie vrednic s-o stăpânească, pentru că i-o dă din toată inima.   Fata vrea şi ea să-l supună la o probă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună cu turturica ei să aducă “trei smicele (nuiele, crenguţe) de măr dulce şi apă vie şi apă moartă” dintr-un loc numai de ea ştiut, acolo “unde se bat munţii în capete”. Calul se întoarce primul şi fata împăratului Roş porneşte cu ei la drum spre palatul împăratului Verde, “Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”. Lui Harap-Alb i se tulbură minţile privind fata care era tânără, frumoasă “şi plină de vină-ncoace” şi nu ar vrea s-o ducă spânului, “fiind nebun de dragostea ei”.   Punctul culminant. între timp, turturica ajunsese cu vestea la împăratul Verde şi acesta se apucase să facă pregătiri pentru primirea fetei împăratului Roş. Văzând cât este de frumoasă fata, spânul se repede să o ia în braţe, dar ea îl îmbrânceşte şi-i spune că a venit acolo pentru Harap-Alb, căci “el este adevăratul nepot al împăratului Verde”. Turbat de furie că a fost dat în vileag, spânul se repede la Harap-Alb “şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş”, strigând că aşa trebuie să păţească cel ce-şi încalcă jurământul. Atunci calul lui Harap-Alb se repede la spân, îl înşfacă de cap, “zboară cu dânsul în înaltul ceriului” de unde îi dă drumul şi acesta se face “praf şi pulbere”. Fata împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale şi-l poate reînvia, prin leacuri miraculoase, pe Harap-Alb. Ea pune capul lui Harap-Alb la loc şi prin ritualuri străvechi cu “cele trei smicele de măr dulce” şi cu apa moartă îi lipeşte capul de corp. Harap-Alb se trezeşte ca dintr-un somn adânc, fata îl sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în faţa Împăratului Verde ca să primească binecuvântarea, jurându-şi credinţă unul altuia.   Deznodământul basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, victoria adevărului, aşa că nunta începe “ş-apoi dă, Doamne, bine!”. S-a strâns lumea să privească, ba chiar “soarele şi luna din ceriu râdea”. Au fost poftiţi la nunta împărătească, pe lângă crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, crai şi împăraţi, oameni importanţi “Ş-un păcat de povestariu (povestitor)/ Fără bani în buzunariu”. S-au bucurat şi au petrecut cu toţii: “Veselie mare între toţi era,/ Chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!”. Finalul este fericit şi deschis, deoarece veselia a ţinut “ani întregi şi acum mai ţine încă”.   Compoziţional, basmul conţine formule specifice finale, prezente şi în creaţia lui Creangă. Ca la orice nuntă împărătească din basme, veselia a ţinut ani întregi, “şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”.    

Caracterizarea personajului principal – HARAP-ALB   Harap-alb – este protagonistul basmului, personajul principal si eponim, cu trasaturi caracteristice basmului nuvelistic deoarece in multe situatii pare un om obisnuit, neajutorat. El este un Fat-Frumos din basmele populare, curajos, prietenos, cuminte si ascultator intocmai ca un flacau din Humulesti, fiind un erou exemplar prin firea lui umana, adesea fiind cuprins de disperare si neputinta. Feciorul de crai se maturizeaza prin calatoria facuta pentru a ajunge imparat, este o initiere a flacaului in vederea formarii personalitatii, pentru a deveni conducatorul unei familii. In basm, acesta reprezinta binele, adevarul aflat in conflict cu fortele malefice reprezentate de minciuna si intruchipate de Span. In finalul basmului, raul este invins, Spanul este demascat de fata imparatului Ros si adevarul triumfa.   Semnificatia numelui – reiese din scena in care fiul craiului este pacalit de Span, este naiv, lipsit de experienta si astfel isi schimba statutul din nepot al imparatului Verde in acela de sluga a Spanului:”D-acum inainte sa stii ca te cheama “Harap-Alb”; “aista ti-i numele si altul nu”. Numele eroului este un oximoron, deoarece cuvantul “harap” inseamna -negru-, avand sensul de “rob” (negru-alb).   Principala trasatura a lui Harap-Alb este aceea ca stie sa-si faca prieteni buni si devotati, el trece probele cu ajutorul celorlalte personaje inzestrate cu puteri miraculoase. Fiul cel mic al craiului reface experienta de viata a tatalui, codrul prin care se rataceste simbolizand labirintul, o lume necunoscuta eroului. El greseste pentru prima oara cand nu respecta sfatul de a se feri de omul span. De fapt, prin trecerea probelor, mezinul craiului se maturizeaza, acestea contribuind la formarea lui ca adult. Podul pazit de craiul deghizat in urs semnifica trecerea eroului de la adolescenta la tinerete, iar “fantana” = simbolizeaza locul renasterii deoarece tanarul intra fecior de crai si iese rob.   Trasaturile morale reies indirect din faptele, atitudinea si comportamentul eroului cat si din relatiile lui cu celelalte personaje: fata de Span, eroul este cinstit, corect, loial, numai o singura data sovaie impotriva lui si anume atunci cand se indragosteste de fata Imparatului Ros “mai nu-i venea s-o duca” Spanului. Tanarul este stapanit de deznadejde, teama si nesiguranta, aceasta remarca iesind indirect din vorbele sale adresate calului sau Sfintei Duminici atunci cand este trimis de Span sa aduca “salati” din Gradina Ursului si pietrele pretioase incrustate in pielea cerbului:”Si de-as muri mai degraba, sa scap o data de zbucium decat asa viata, mai bine moarte de o mie de ori….”. In mod direct si moralizator Sfanta Duminica ii reproseaza evidenta descurajare care-l cuprinsese: “Parca nu te-as fi crezut asa slab de inger, dar dupa cat vad esti mai fricos decat o femeie. Hai, nu mai sta ca o gaina plouata.”   Maturizarea eroului are loc atunci cand il intalneste pe omul Ros, un pericol pe care ar fi trebuit sa il evite. Tot indirect, prin atitudinea sa fata de personajele – donatori [regina furnicilor si craiasa albinelor] reiese si altruismul sau. Cele cinci personaje supranaturale pe care le intalneste in drumul sau semnifica omul dominat de viciile pe care oricine le poate avea: “tot omul are un dar si un amar, si unde prisoseste darul, nu se mai baga in sama amarul” [Ochila] In final Harap-Alb se indragosteste de fata imparatului Ros care ii salveaza viata cu ajutorul smicelor, folosind apa moarta si apa vie. Harap-Alb redevine el insusi fiul craiului si astfel viitorul imparat care isi poate asuma raspunderea de a inchega o familie si de a conduce o gospodarie. Arta naratiunii este caracterizata de oralitate si umor reprezentat de registrul artistic format din cuvintele si expresiile populare, regionalisme folosite de Harap-Alb: “Se vede ca mi s-a apropiat funia la par”.   Ion Creanga a ilustrat in opera sa propria experienta de viata pe care a povestit-o “sub forma de memorial, a invaluit-o in mit si a sugrumat-o intr-o experienta fantastica….si el a luptat cu spanii, cu primejdiile si nevoile, si el s-a facut frate cu dracul ca sa treaca puntile vietii iar nemurirea si-a dobandit-o din apa vie si apa moarta a creatiei lui artistice”. (Pompiliu Constantinescu)

Doua Loturi de I.L.Caragiale   În această nuvelă este vorba de domnul Lefter care și-a pierdut două bilete de loterie cumpărate cu câteva zile în urmă. În căutarea acestora el este ajutat și de madam Popescu. Într-o zi zi, lotăriile au tras biletele câștigătoare iar loturile extrase aveau chiar numerele biletelor domnului Lefter. Acesta nu știa nimic, până într-o seară, când a venit la el în vizită căpitanul Pandele, cel care i-a dat banii de bilete, și i-a spus că a câștigat loturile cele mai mari. După plecarea căpitanului d-nul Lefter iar s-a apucat de căutat biletele. Acesta, așezându-se pe canapea, și-a dat seama unde ar putea fi. Erau într-o jachetă cenușie care a dat-o madam Popescu la o chivuță în schimbul la 10 farfurii. Nervos, domnul Lefter sparge farfuriile iar apoi, împreună cu madam Popescu și căpitanul Pandele, pornesc spre Țâca, chivuța. Spre seară, ei au ajuns la casa chivuței, o casă mică și amărâtă. Când au intrat au văzut-o pe Țâca și pe o femeie bătrână care făcea mâncare. După o discuție, domnul Lefter observă pe un pat niște haine și a început să le examineze pe fiecare. Negăsindu-și jacheta, acesta o i-a din nou la întrebări pe Țâca. Ea îi spuse că jacheta este pe ea. În acel moment fata îi dă jacheta domnului Lefter dar nici acolo nu găsește biletele. După această întâmplare, cei trei s-au dus la berărie și au început să discute despre situația actuală. Tot acolo d-nul Lefter a citit și gazeta de seară din care a aflat că dacă nu se duce cu biletele la loterie pierde banii. Imediat, îl vede pe șeful său la care s-a rugat să-l lase în concediu 2-3 zile, zicând că e bolnav. După o ceartă, șeful domnului Lefter pleacă supărat. După aceea domnul Lefter pleacă și el la secție să o vadă pe Țâca, deoarece ea a fost arestată. Când ajunge acolo, acesta află că a fost eliberată și lăsată să plece acasă. De acolo, d-nul Lefter s-a întors la cocioaba unde stătea Țâca. Cum îl văzură, Țâca și bătrâna au sărit pe el și l-au lovit. Speriat, domnul fuge acasă unde a primit o scrisoare de la un coleg de muncă, aflând că trebuie să vină la servici. Dimineața următoare, se prezintă în biroul șefului său. După ce au vorbit, domnul Lefter trebuia să-i aducă șefului un dosar. În biroul lui, lângă dosar observă două hârtiuțe mici care erau biletele. Fericit, el s-a apucat să-și scrie demisia. Trecând din nou pe la biroul șefului, domnul Lefter pune pe masă dosarul și demisia. Mai târziu, domnul a trecut pe la loterie și a prezentat biletele bancherului. Uitându-se atent la bilete, bancherul îi spuse că a încurcat biletele. În acel moment, domnul Lefter disperat l-a luat la bătaie pe bancher. Ajutat de forțele de ordine, bancherul l-a dat afară de acesta. După atâta muncă și trudă, domnul Lefter nu s-a ales cu nimic.

Praslea cel voinic de Petre Ispirescu   Basmul “Praslea cel voinic si merele de aur”, face parte din culegerea de literatura populara romaneasca a lui Petre Ispirescu. Este o creatie ce are toate trasaturile specifice folclorului, caracter oral, anonim si colectiv Basmul este o specie a genului epic in proza, in care se povestesc intamplari fantasatice la care iau parte personaje inzestrate cu puteri supranaturale, tema fiind lupta dintre bine si rau. Din confruntarea celor doua forte, binele este invingator intotdeauna. Caracteristicile basmului : – schema tipica basmului este macata de aparitia formulelor initiale, mediane si finale, trasatura specifica basmului – intrarea in lumea fantastica, nu are timp precizat si se realizeaza prin formula initiala “a fost odata ca niciodata”, iar formulele mediane “si-nainte cu poveste ca de-aicea mult mai este” mentin atentia citittorului. – iesirea din spatiul imaginar este marcata de formula finala “si incalecai pe-o sa si va spusei povestea asa”. – o alta trasatura a basmului este prezenta cifrelor magice, cel mai des intalnita fiind cifra 3 (trei zmei, trei frati, trei fete de imparat, 3 baieti de imparat) – fiind un text epic gandurile si sentimentele autorului sunt transmise cu ajutorul personajelor si a actiunii, fiind folosite trei moduri de expunere : naratiune, descriere, dialog, accentul cazand pe naratiune. – actiunea basmului se poate imparti pe momentele subiectului Prezentarea pe scurt a basmului : In expozitiune se fixeaza cadrul desfasurarii actiunii :timpul este nederminat “odata ca niciodata”, iar spatiul este vag – “o imparatie in care se afla o gradina cu un mar ce avea mere de aur” – merele sunt furate in fiecare an, iar incercarile celor doi fii mai mari ai imparatului de a-i prinde pe hoti esueaza – rugamintea fiului cel mic,Praslea, de a-si incerca norocul in a prinde hotul, reprezinta intriga basmului – desfasurarea actiunii urmareste incercarile lui Praslea de a prinde hotul dar si aventurile acestuia pe celalalt taram, parcurgand astfel drumul initiatic al maturizarii. – dupa ce reuseste sa-i aduca tatalui sau mult ravnitele mere, Praslea pleaca pe urmele hotului, fiind insotit de cei doi frati – ajunsi la o prapastie, Praslea este singurul care are curaj sa coboare pe celalalt taram – dupa luptele cu cei trei zmei si salvarea celor trei fete de imparat, acesta se reintoarce la gura prapastiei, unde-si da seama ca ceilalti doi frati vroiau sa-l piarda – in cele din urma scapa cu viata, chiar daca ramane in prapastie; este ajutat de o zgripsoroaica pe ai carei pui ii salvaze de un balaur – Praslea se intoarce pe pamant si devine ucenic la un argintar – aici este supus la doua probe pentru a castiga mana fetei celei mici a imparatului, castigandu-le, este chemat la palat –punctul culminant al basmului este momentul recunoasterii acestuia de catre fata de imparat –deznodamantul, aduce victoria binelui asupra raului. Praslea se insoara cu fata cea mica a imparatului iar fratii lui isi primesc pedeapsa divina binemeritata, fiind ucisi de propriile sageti pe care le-au aruncat in inaltul cerului. Caracterizarea pe scurt a personajului principal Praslea Praslea este personajul principla al basmului, portretul lui fiind realizat prin imbinarea mijloacelor de caracterizare directe si indirecte – trasaturile sale reale si supranaturale se desprind din fapte, relatia cu celelalte personane si atitudinea sa – numele acestuia este o modalitate directa de caracterizare indicand faptul ca este fiul cel mic al imaratului dar si tineretea si lipsa de experienta al acestuia – la inceput tatal sau il considera “mucos” dar pe parcursul desfasurarii basmului va dovedi ca este curajos prin incercarea de a prinde hotul si prin indaratnicia lui de a nu da inapoi din fata pericolelor – inzestrat cu puteri fabuloase, Praslea se metamorfozeaza in flacara in momentul luptei cu zmeul si intelege graiul necuvantatoarelor, fiind ajutat pe tot parcursul calatoriei sale de fiinte fantastice )corbul, zgripsorul) – arata mila si bunatate fata de fratii sai si nu doreste sa se razbune pe ei, chiar daca acestia pusesera la cale sa-l ucida, ci ii lasa la judecata divina Concluzii: Datorita trasaturilor prezentate putem spune ca textul Praslea cel voinic si merele de aur, apartine genului epic, fiind un basm

Iona de Marin Sorescu comentariu literar Subintitulata tragedie in patru tablouri, piesa este o parabola dramatica a cautarii spirituale a individului, alcatuita sub forma unui monolog sub forma unui monolog-dialog care cultiva alegoria si metafora. Tema piesei este singuratatea, nelinistile omului confruntat cu propriul destin. Textul este inspirat din mitul biblic al omului inghitit de peste, caruia Marin Sorescu ii da alta semnificatie. Subiectul fabulei biblice se intalneste in piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext literar. Eroul lui Sorescu se afla inca de la inceput “in gura pestelui”, neavand posibilitatea eliberarii chiar daca el nu a savarsit nici un pacat. Piessa este alcatuita din patru tablouri: Primul si ultimul se desfasoara afar, in exterior, iar in tablourile doi si trei, actiunea se desfasoara in burta pestelui. Rolul didascaliilor este de a ajuta, de a clarifica semnificatiile simbolice si de a oferi un sprijin pentru intelegerea problematicii textului. In tabloul I, actiunea se petrece afara, Iona fiind un pescar ghinionist care isi doreste sa prinda pestele cel mare, sa i se intample ceva spectaculos, sa fie norocos, fericit, fiind satul de evenimente, de intamplarile marunte. Pentru a-si amagi neputinta, Iona poarta mereu cu sine un acvariu din care sa poata pescui oricand cu succes pesti care au mai fost prinsi, ceea ce semnifica amagirea omului lipsti de satisfactii cu mici reusite. Finalul primului tablou il prezinta pe Iona, inghitit de un peste urias si incercand zadarnic sa scape. Tabloul al doilea ne prezinta actiunea care se petrece in interiorul Pestelui. Iona gaseste un cutit cu care se joaca, semn al libertatii, care ii da speranta ca poate scapa. El incearca in acelasi timp, un santaj sentimental, adresandu-se pestelui:Daca ma sinucid?” In finalul tabloului, Iona devine visator si se simte ispitit sa construiasca o “banca de lemn in mijlocul marii” pe care sa se odihneasca pescarusii mai lasi si vantul. Tabloul al treilea se desfasoara in burta Pestelui II, care l-a inghitit pe Pestele I. “Eroul are acum alaturi de el, o mica moara de vant”, simbol al zadarniciei. Apar doi pescari, surdo-muti, care nu scot niciun cuvant. Fiecare cara in spate o barna, simbolizand oamenii resemnati care-si duc povara destinului fara sa-si puna intrebari. Chiar si alaturi de ei, Iona, ramane singur in propria constiinta. Tabloul al patrulea il prezinta pe Iona in gura “ultimului peste spintecat” respirand acum alt aer. Apar cei doi pescari care au in spinare barnele, iar Iona se intreaba de ce intalneste mereu “aceeasi oameni”. sugerand limita omenirii captive. Drama umana e aceea a vietii apasatoare sufocante din care nimeni nu poate evada in liberatate. Solutia de iesire pe care o gaseste Iona este aceea a spintecarii propriei burti, care semnifica evadarea din propriul destin.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu   In “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, autorul surprinde drama intelectualului lucid, insetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii angrenata in tragismul unui razboi absurd. Ca orice roman, opera, este o specie a genului epic in proza, cu actiune complexa, cu puternice conflicte si o complicata intriga, la care participa numeroase personaje bine individualizate. Principlaul mod de expunere este naratiunea confesiva iar personajele se contureaza direct prin descriere si indirect, prin descrierea faptelor, prin dialog, monolog interior. Romanul este structurat in doua parti, cu titluri semnificative : “Ultima noapte de dragoste”, care exprima aspiratia catre sentimentul de iubire, assoluta si “Intaia noapte de razboi”, care ilustreaza imaginea razboiului tragic si absurd. Perspectiva temporala este discontinua, bazata pe alternanta temporala a evenimentelor. Perspectiva spatiala reflecta spatiul real, frontul Bucuresti, Odobesti. Titlul : Cuvantul “noapte” repetat in titlu reda simbolic incertitudinea, nesiguranta si absurdul, tainele firii umane. Cele doua “nopti” sugereaza si doua etape din evolutia protagonistului “iubirea si razboiul”, dar nu ultimele, deoarece finalul releva disponibilitatea lui Stefan Gheorghidiu pentru o noua experienta existentiala. Incipitul il prezinta pe Stefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei si din afara Dambovicioarei. Eroul asista la popota ofiterilor la o discutie despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presa: un barbat care si-a ucis sotia infidela a fost achitat la tribunal. Aceasta discutie ii declanseaza lui Gheorghidiu amintiri legate de casnicia lui cu Ela. Initial casnicia sa cu Ela este linistita, cei doi duc un trai modest dar par fericiti. Ulterior mostenirea primita in urma decesului unchiului Tache, schimba radical viata tanarului cuplu. Noul statut social si material o transforma pe Ela, ii dezvaluie adevaratul caracter, ceea ce duce la destramarea iubirii dintre cei doi tineri. Sub influenta unei veriosare a lui Stefan, Ela este atrasa intr-o lume mondena, lipsita de grija. In casa acestei verisoare cei doi il cunosc pe domnul G., dandu-i ocazia lui Stefan sa observe ca Ela este foarte fericita in preajma lui. Stefan incepe sa fie din ce in ce mai suspicios ca Ela l-ar putea insela. O data cu aceatsa situatie, incepe calvarul protagonistului – gelozia. Gheorghidiu, narator-personaj, se autoanalizeaza in toate etapele acestui sentiment. Nevoia de certitudini il determina sa puna la cale o intreaga activitate detectivista, demarand o adevarata analiza pe cont propriu. Din toata aceasta situatie rezulta o tensune dramatica, framantari sufletesti si de constiinta. Dupa o scurta despartire, Ela si Stefan se impaca si ii aranjeaza Elei petrecerea verii la Campulung. Cand il zareste in oras pe domnul G., are certitudinea ca acesta este in oras pentru a o vedea pe Ela si prin urmare era convins ca acesta ii este amant. Planuieste sa-i omoare pe amandoi. dar planul ii este zadarnicit, fiind obligat sa se intoarca la garnizoana. Partea a doua “Intaia noapte de razboi”, este insiprata dintr-o experienta reala a autorului, valorificand jurnalul de pe front al acestuia, precum si articole din perioada Primului Razboi Mondial, ceea ce in confera romanului autenticitate. Experientele dramatice de pe front nodifica atitudinea personajului-narator, fata de celelalte aspecte ale existentei. Pe front Stefan Gheorghidiu este ranit si spitalizat. Fiind in convalescenta el se intoarce la Bucuresti. Pentru prima data o percepe pe Ela ca pe o straina si-si da seama, cu lucuditate, ca oricand ar fi putut “gasi pe alta la fel”. Se hotareste sa o paraseasca, lasandu-i totul,”absolut tot ce e in casa, de la lucruri personale la amintiri”. Adica, tot trecutul lor, alegand astfel sa ramana singur. Opera literara “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, este un roman modern de analiza psihologica, fiind totodata si un roman al autenticitatii si al experientei prin temele abordate, prin complexitatea personajelor, prin concentrarea naratiunii asupra starilor sufletesti interioare.

click pe comentariu suplimentar  Realismul nuvelei psihologice Moara cu noroc

Moara cu noroc de Ioan Slavici – comentariu literar   Nuvela “Moara cu noroc” este o opera epica in proza cu un singur fir narativ, urmarind un conflict interior si unul exterior, care ii confera operei un caracter psihologic. Personajele sunt putine, conturate succint, contribuind la profilarea protagonistului. Nuvela prezinta o intriga riguros construita cu fapte verosimile, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decat pe actiune, avand o tendinta spre obiectivarea peerspectivei narative si detasarea naratorului fata de actiune, prin povestirea la persoana a III-a. Naratorul este omniscient si obiectiv. Expozitiunea : Incipitul nuvelei il constituie sfatul ce se va dovedi, rostiti de batrana soacra a lui Ghita, atunci cand afla intentia ginerelui de a lua in arenda hanul “Moara cu noroc”. De Sfantul Gheorghe, Ghita ia in arenda pentru trei ani, hanul “Moara cu noroc”, unde se muta impreuna cu sotia sa, soacra si cei doi copii. Intriga incepe odata cu aparitia la han a lui Lica Samadaul, un simbol al raului despre care Ghita aflase ca desi tot porcar si el, este un om cu stare, capabil sa plateasca grasunii pierduti ori pe cei furati. De frica lui LIca tremura toata lumea, deoarece era un om aspru, care stia toate infundaturile, cunoastea pe toti oamenii buni dar mai ales pe cei rai. Desfasurarea actiunii: Conflictul psihologic se amplifica treptat, pe masura ce Ghita se implica in afacerile necurate ale lui Lica, speriat de atitudinea Samadaului, Ghita isi cumpara doua pistoale, isi ia inca o sluga, pe Marti si doi catei, pe care ii pune in lant ca sa se inraiasca. Tot zbuciumul launtric al lui Ghita este atent analizat de naratorul omniscient, prin stilul indirect, liber, precum si prin monolog interior, dezvaluind gandurile negre si chinurile sufletesti ale carciumarului. Venit la han pentru a doua oara, Lica mangaie cainii, care se gudura ascultatori, spre disperarea lui Ghita, care-si da seama ca este total lipsit de aparare. Mijloacele de analiza psihologica pe care naratorul le foloseste cu maiestrie, sunt dialogul prin introspectia constiintei si a sufletului realizate prin stilul indirect liber, evidentiind framantarea si nelinistea sufleteasca din ce in ce mai greu de suportat, a lui Ghita. Dezumanizarea lui Ghita se produce incet dar sigur; cateva intamplari fiind decizive in prabusirea etica si sociala a personajului. Jefuirea arendasului, care avusese loc intr-o noapte cand Lica ramasese la han, apoi uciderea doamnei imbracate in doliu si a copilului, precum si faptul ca arendasul recunoscuse pe Lica, intre hotii mascati iar femeia avusese mainile legate cu biciul Samadaului, il determina pe jandarmi sa-l banuiasca de comiterea acestei nelegiuri. Punctul culminant : Consolandu-se ca un las, “asa mi-a fost randu;”, Ghita accepta sa plece si se gandeste ca se va intoarce pe inserat cu Pintea si-l vor prinde pe Samadau cu banii insemnati asupra lui, reusind astfel sa-l duca la spanzuratoare. Ana dezamagita de comportamentul sotului ei, se arunca in bratele lui Lica, dupa ce il roaga sa o ia cu el, intrucat ii era rusine sa mai dea ochii cu Ghita, dar acesta o respinge cu indiferenta. Deznodamantul : Pintea este puternic impresionat de faptul ca Ghita isi sacrificase nevasta, pentru a-l prinde pe Lica. Carciumarul se intoarce la han cu gandul sa-si incheie socotelile cu nevasta-sa pe care o injunghie, considerand ca numai astfel ii scapa sufletul de pacatul tradarii. Răuț isi descarca pistolul in ceaqfa lui Ghita, care moare fara sa mai poata afla cine l-a impuscat. Samadaul da ordine tovarasilor sai sa gaseasca banii carciumarului, apoi sa dea foc hanului. Lica incearca sa fuga, trecand raul inot, dar acesta se umflase de la ploaie. Sleit de puteri, el vrea sa se tarasca pana la Moara cu noroc, unde ar fi trebuit sa fie calul lui Ghita, sa-l ia si sa-si piarda urma. Pintea il gaseste cu capul rezemat de tulpina stejarului si ca sa nu afle nimeni, ii impinge corpul in valurile raului. Finalul nuvelei este reprezentat de cuvintele batranei care se intorsese si statea cu baietii pe o piatra plangandu-si cu lacrimi amare soarta. “Se vede ca au lasat ferestrele deschise. Simteam eu ca nu are sa iasa bine”.

O SCRISOARE PIERDUTĂ de ION LUCA CARAGIALE   1) COMEDIA Comedia este specia genului dramatic în versuri sau în proză, care provoacă râsul prin surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, având un final fericit şi, deseori un rol moralizator. Conflictul comic presupune contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Personajele comediei sunt inferioare în privinţa însuşirilor morale, a capacităţilor intelectuale sau a statutului social. 2) COMICUL Comicul este o categorie estetică având ca efect râsul, declanşat de conflictul dintre aparenţă şi esenţă. Contrastul comic este inofensiv şi este receptat într-un registru larg de atitudini: bunăvoinţă, amuzament, înduioşare, dispreţ. Comicul implică existenţa unui conflict comic (contrastul), a unor situaţii şi personaje comice. Comicul de situaţie tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute, construite după scheme comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv, răsturnarea de statut a lui Caţavencu, teama exagerată de trădare a grupului Farfuridi-Brânzovenescu, confuziile lui Dandanache care o atribuie pe Zoe când lui Trahanache, când lui Tipătescu şi, în final, împăcarea ridicolă a forţelor adverse. Comicul de limbaj este ilustrat prin intermediul ticurilor verbale: „Ai puţintică răbdare”, „Curat…”, tautologia: „O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”, stâlcirea cuvintelor:„momental”, „nifilist”, „famelie”, clişeele verbale, negarea primei propoziţii prin a doua: „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”, „Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră”. Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor. Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă. Vorbirea constituie criteriul după care se constituie două categorii de personaje: parveniţii, care îşi trădează incultura prin limbajul valorificat de autor ca sursă a comicului şi personajele „cu carte” (Tipătescu şi Zoe), ironizate însă pentru legătura extraconjugală. Comicul de caracter se observă din ipostazele personajelor, disponibilitatea pentru disimulare, în timp ce comicul de moravuri cuprinde mai ales relaţia dintre Tipătescu şi Zoe, dar şi practicarea şantajului politic şi a falsificării listelor electorale. Un tip aparte de comic este comicul de nume: Zaharia (zaharisitul, ramolitul) Trahanache (derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale, uşor de modelat), Nae (populistul, păcălitorul păcălit)Caţavencu (demagogul lătrător, derivat de la caţă), Agamiţă (diminutivul carghios al celebrului nume Agamemnon, purtat de eroul homeric) Dandanache (derivat de la dandana, încurcătură, cu sufix grecesc, semn al vechilor politicieni), Farfuridi şi Brânzovenescu (prin aluziile culinare sugerează inferioritate, vulgaritate, prostie), Ghiţă (slugarnic, individul servil şi umil în faţa şefilor) Pristanda (numele unui dans popular în care se bate pasul pe loc). 3) O SCRISOARE PIERDUTĂ Reprezentată pe scenă în 1884, comedia O scrisoare pierdută este a treia dintre cele patru scrise de autor, fiind o capodoperă a genului dramatic. Piesa este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată de farsa electoralădin anul 1883. Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu Persoanele de la începutul piesei şi didascaliile, singurele intervenţii directe ale autorului în piesă. Piesa este structurată în patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între personaje. Principalul mod de expunere este dialogul, prin care personajele îşi dezvăui intenţiile, sentimentele, opiniile. Prin dialog se prezintă evoluţia acţiunii dramatice, se definesc relaţiile dintre personaje şi se realizează caracterizarea directă sau indirectă. Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre esenţă şi aparenţă. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută”, pretext dramatic al comediei. Articolul nehotărât „o” indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei. Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de provincie în circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează energiile şi capacităţile celor angajaţi, într-un fel sau altul, în farsa electorală. O scrisoare pierdută este o comedie în patru acte, primele trei urmărind o acumulare gradată de tensiuni şi conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii pierdute. În construcţia piesei, se remarcă trei elemente care subliniază arta de dramaturg a lui Caragiale: piesa începe după consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într-o stare de agitaţie şi nervozitate; nu există propriu-zis o acţiune, totul se derulează în jurul scrisorii, adică a pretextului; chiar dacă începutul şi finalul piesei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că atmosfera destinsă din final reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Întreaga acţiune se desfăşoară în„capitala unui judeţ de munte”, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile. Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc ziarul Răcnetul Carpaţilor şi numără steagurile. Pretextul dramaturgic, adică intriga, care încinge spiritele şi activează conflictul, este pierderea de către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost adresată lui Tipătescu, prefectul judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de acesta din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine candidatura. Comicul de situaţie constă aici între calmul lui Zaharia Trahanache, soţul înşelat, care crede însă că scrisoarea este un fals, şi zbuciumul celor doi amanţi care încearcă să găsească soluţii pentru a recupera scrisoarea. Actul II prezintă numărarea voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, preşedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al zairului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele, între aparenţă şi esenţă. Este utilzată tehnica amplificării treptate a conflictului. O serie deprocedee compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţie, introducerea unor elemente-surpriză, anticipări, amânări) menţin tensiunea dramatică, prin complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii, prin felul cum evoluează încercarea de şantaj a lui Caţavencu. În timp ce Zoe este dispusă la acceptarea condiţiilor cerute de Caţavencu, Tipătescu îi oferă acestuia diferite funcţii în schimbul scrisorii, dar adversarul nu cedează. Dacă, în zarva acestui conflict, Zaharia Trahanache pare a fi convins că este vorba de o plastografie, Farfuridi şi Brânzovenescu bănuiesc o trădare şi se decid să expedieze o anonimă la centru. În actul III, care constituie şi punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc discursurile candidaţilor. Moment de maximă încordare, în care cei doi posibili candidaţi, Farfuridi şi Caţavencu, rostesc discursuri antologice. Într timp, Trahanache găsşte o poliţă falsificată de Caţavencu pe care intenţionează să o folosească pentru contra-şantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele candidatului susţinut de comitet: Agamiţă Dandanache. Bătaia dintre taberele de alegători se declanşează imediat după anunţarea candidatului, astfel încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează. În încăierare, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei. Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că scrisoarea revine la Zoe, prin intermediul Cetăţeanului turmentat, trimisul de la centru este ales, iar Caţavencu apare umil şi speriat. Propulsarea ploitică a candidatului-surpriză se datorează unei poveşti asemănătoare deoarece şi el găsise o scrisoare compromiţătoare. Caţavencu este nevoit să accepte să conducă festivitatea în cinstea noului ales, şi totul se termină într-o atmosferă de sărbătoare şi împăcare. Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în menţinerea tensiunii dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul turmentat intră în scenă, având intervenţii involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel care găseşte scrisoarea din întâmplare, în două rânduri, face să-i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce în final „adrisantului”, coana Joiţica. Dandanache este elementul-surpriză prin care se realizeazădeznodământul, el rezolvă ezitarea cititorului între a da mandatul prostului de Farfuridi sau canaliei Caţavencu. Personajul întăreşte semnificaţia piesei, prin generalizare şi îngroşare a trăsăturilor, candidatul trimis de la centru fiind „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. 4) PERSONAJELE: ŞTEFAN TIPĂTESCU, ZOE TRAHANACHE. RELAŢIA DINTRE CELE DOUĂ PERSONAJE Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertotiu fix de trăsături. În comedia O scrisoare pierdută se întâlnesc următoarele clase tipologice: tipul încornoratului (Zaharia Trahanache), tipul primului-amorez şi al donjuanului (Ştefan Tipătescu), tipul cochetei şi al adulterinei (Zoe), tipul politic şi al demagogului (Tipătescu, Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul cetăţeanului (Cetăţeanul turmentat), tipul funcţionarului (Pristanda), tipul confidentului (Pristanda, Tipătescu, Brânzovenescu), tipul raisonerului (Pristanda). Un alt mijloc de caracterizare este onomastica. Numele personajelor sugerează trăsătura lor dominantă. Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în funcţia de prefect al judeţului. La adăpostul autorităţii politice, îşi foloseşte avantajele în propriile lui interese. În acelaşi timp, el întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, femeia cochetă, încă din momentul în care ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă cu naivitate soţul: „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.” În comparaţie cu celelalte personaje, Tipătescu este cel mai puţin marcat comic, fiind spre deosebire de toţi ceilalţi un om instruit, educat, dar cu toate acestea impulsiv, după cum îl caracterizează în mod direct şi Trahanache: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.” În fond, Tipătescu trăieşte o dramă. De dragul unei femei pe care este nevoit să o împartă cu altcineva, sacrifică o carieră promiţătoare la Bucureşti, aşa cum remarcă acelaşi Trahanache: „Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucreşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica… şi la drept vorbind, Joiţica a stăruit mai mult…” Disperat de pierderea scrisorii, el aplică o bine susţinută tactică de atac împotriva lui Caţavencu, încălcând chiar legea. Abuzul de putere este principala sa armă: îi dă mână liberă lui Pristanda, controlează scrisorile de la telegraf şi dispune să nu fie transmis niciun mesaj fără ştirea lui, îi oferă lui Caţavencu diferite posturi importante, pentru ca apoi, la refuzul acestuia şi conştient că alegerile sunt o farsă, să cedeze. Pus în situaţia de a se apăra, Tipătescu dovedeşte o bună ştiinţă a disimulării: când Trahanache îi aduce vestea existenţei scrisorii, se preface a nu şti nimic; în faţa lui Farfuridi şi Brânzovenescu ia poză de victimă a propriei sale sensibilităţi pentru partid, iar în relaţia cu Nae Caţavencu este perfid şi violent. Personajul nu are ambiţii politice, postul de prefect oferindu-i o stare de suficienţă, tulburată doar de pierderea scrisorii. Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi faptului că este considerată o damă„simţitoare”, este în realitate o femeie voluntară, stăpână pe sine, care ştie foarte bine ce vrea şi care îi manipulează pe toţi în funcţie de propriile dorinţe. Spre deosbire de amantul ei, ea nu cade pradă disperării ci încearcă să rezolve situaţia cu Caţavencu cât mai repede posibil, deşi face paradă de iubirea pentru Tipătescu şi de sacrificiile ei pentru el, în fapte ea nu a jertfit altceva decât o fidelitate conjugală stânjenitoare, sacrificiul fiind făcut de fapt de Tipătescu. Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă raţiunea, puterea şi deţine de fapt controlul asupra relaţiei. Fiind „un om căruia îi place să joace pe faţă”, după cum el însuşi mărturiseşte, Tipătescu refuză iniţial compromisul politic şi îi propune Zoei o soluţie disperată, arătându-se pregătit să renunţe la tot pentru ea: „Să fugim împreună…” Ea intervine însă energic şi refuză„nebunia”, deoarece nu doreşte să renunţe la poziţia sa de primă doamnă a oraşului. De aceea îi răspunde ferm prefectului: „Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?…” Izbucnirea scandalului o îngrozeşte mai tare decât pierderea bărbatului iubit: „Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!… O săptămână, o lună, un an de zile n-au să mai vorbească decât de aventura asta… În orăşelul acesta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv… dar încă având motiv… şi ce motiv, Fănică! Ce vuiet!… ce scandal! Ce cronică infernală!” Replica ei la întrebarea lui Tiptescu ascunde o ironie amară:„Zoe! Zoe! Mă iubeşti? / Te iubesc, dar scapă-mă”. În confruntarea dintre cei doi în ceea ce priveşte susţinerea candidaturii lui Caţavencu, prefectul este cel care cedează până la urmă de dragul Zoei: „În sfârşit, dacă vrei tu… fie!… Întâmplă-se orice s-ar întâmpla… Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia… prin urmare şi al meu!… Poimâine eşti deputat!…” Crispată, încordată, pe parcursul întregii comedii, Zoe devine, la sfârşitul piesei, generoasă, fermecătoare, spunându-i lui Caţavencu: „Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o dovedesc. Acum sunt fericită… Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu bună ca şi până acuma.” Finalul comediei aduce împăcarea tuturor. Odată ce intră în posesia scrisorii, Zoe devine triumfătoare, se comportă ca o doamnă, îşi recapătă superioritatea la care renunţase pentru scurt timp, face promisiuni pentru Caţavencu („Fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!”), în timp ce Tipătescu se retrage ca şi mai înainte în umbra ei. Deşi nu sunt sancţionate prin comicul de limbaj, personajele „cu carte” sunt ironizate pentru legătura extraconjugală, semnificative în acest sens fiind numele lor de alint,Fănică şi Joiţica.

Revedere de Mihai Eminescu Aparitia poeziei : – poezia “Revedere” a fost publicata in revista “Convorbiri literare” la 1 octombrie 1879 Structura poeziei : – se aseamana formal cu o doina populara, avand ritmul tohaic, masura de sapte-opt silabe si rima imperecheata – este conceputa ca o meditatie filosofica pe tema perisabilitatii omului, aflata in antiteza cu vesnicia naturii Semnificatia titlului : – titlul reprezinta momentul reintalnirii dintre ipostaza imaginara a poetului si codrul personificat Structura si semnificatii Poezia este alcatuita din patru unitati strofice inegale, fiind structurata pe doua planuri : al omului, care intruchipeaza elementul efemer si al naturii, simbol al eternitatii – poetul isi atribuie doua ipostaze, aceea a calatorului care se intoarce cu drag in mijlocul naturii si a codrului personificat, care dialogheaza cu fiinta umana. Prima secventa lirica este o ampla interogatie retorita in care eul liric se adreseaza codrului cu admiratie si afectiune : “Codrule, codrutule, ce mai faci dragutule” – in acelasi timp apare regretul trecerii timpului : “Ca de cand nu ne-am vazut, multa vreme a trecut” – aceasta prima secventa surprinde discret statornicia naturii si firea ratacitoare a omului :“Si de cand m-am departat, Multa lume a imblat” A doua secventa lirica contine raspunsul codrului personificat, pentru care trecerea timpului nu inseamna imbatranirea sau apropierea mortii si repetarea ciclica a anotimpurilor : “Iarna viscolul-l ascult..Vara doina o ascult” Codrul povesteste actiunea anotimpului rece asupra lui : “Crengile-mi rupandu-le/Si gonind cantarile”, dar si ca venirea verii aduce cu sine regenerarea codrului si fericirea o asculta iarasi doina, cantec specific spiritualitatii romanesti. 3. In cea de-a treaia secventa este prezentata in antiteza cu destinul codrului existenta umana in care timpul actoneaza ireversibil: – la codru : “Tu din tanar precum esti/tot mereu intineresti” – iar la om: “Vremea trece, vremea vine” 4. In cea de-a patra secventa, ni se prezinta codrul care este nepasator fata de trecerea timpului pentru ca universul cunoasterii sale este alcatuit din constante: aceleasi stele se oglindesc in lacuri, Dunarea curge vesnic, vantul bate mereu acelasi, pe cand destinul fiintei umane este total diferit de soarta imuabila a naturii : “Numai omu-i schibator/ Pe pamant ratacitor” Concluzie : – poezia este construita pe modulul prozodic popular, ea continand cuvinte si expresii imprumutate din folclor, aparitia sporadica a figurlor de stil fiind specifica oralitatii stilului – utilizarea timourilor verbale sustine antiteza, figura de stil dominanta a poeziei – eul liric este proiectat in timpul trecut datorita caracterului efemer, iar cadrul personificat foloseste prezentul etern, simbol al vesniciei Revedere – Codrule, codruţule, Ce mai faci, drăguţule, Că de când nu ne-am văzut Multă vreme au trecut Şi de când m-am depărtat, Multă lume am umblat. – Ia, eu fac ce fac de mult, Iarna viscolu-l ascult, Crengile-mi rupându-le, Apele-astupându-le, Troienind cărările Şi gonind cântările; Şi mai fac ce fac de mult, Vara doina mi-o ascult Pe cărarea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, Umplându-şi cofeile, Mi-o cântă femeile. – Codrule cu râuri line, Vreme trece, vreme vine, Tu din tânăr precum eşti Tot mereu întinereşti. – Ce mi-i vremea, când de veacuri Stele-mi scânteie pe lacuri, Că de-i vremea rea sau bună, Vântu-mi bate, frunza-mi sună; Şi de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea. Numai omu-i schimbător, Pe pământ rătăcitor, Iar noi locului ne ţinem, Cum am fost aşa rămânem: Marea şi cu râurile, Lumea cu pustiurile, Luna şi cu soarele, Codrul cu izvoarele.

Leoaica tanara, iubirea de Nechita Stanescu Leoaica tanara, iubirea este considerata o capodopera a liricii erotice romanesti si o arta poetica totodata, deoarece exprima conceptia despre iubire, iar lirismul subiectiv confirma prezenta eului prin marcile lexico-gramaticale de la persoana I. Poezia este structurata in trei secvente lirice, corespunzatoare celor trei strofe inegale. Tema o constituie consecintele tulburatoare pe care iubirea intensa, navalind, ca un animal de prada, le are asupra raportului poetic cu lumea exterioara. Titlul este exprimat printr-o metafora in care transparenta imaginii sugereazaextazul poetic la aparitia neasteptata a iubirii, vazute sub forma unui animal de prada agresiv. Prima strofa – exprima vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice, care ii sare in fata indragostitului avand efecte devoratoare. Atitudinea emotionala a eului liric, defineste lirismul subiectiv prin marcile lexico-gramaticale reprezentate de verbe si pronume la persoana I. Strofa a doua accentueaza efectul psihologic al acestei neasteptate intalniri, cu o emotie noua, iubirea care degaja asupra sensibilitatii eului poetic, o energie omniprezenta. Eul liric este dominat de noua stare sufleteasca afectiva, ivita pe neasteptate, care-l copleseste. In versul “Si privirea sus tasni/Curcubeul in doua”, curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar si fascinat ca si iubirea. Strofa a treia, revine la motivul initial, “leoaica aramie/cu miscarile viclene”, fiind metafora iubirii agresive, insinuante: “Mi-am dus mana la sparnceana, la tampla si la barbie/dar mana nu le mai stie” Perspectiva neomodernista a discursului liric este sustinuta de sugestia creata prin metafora “leoaicei”, imagine transparenta a iubirii, sentiment puternic. Ca element de recurenta, substantivul “față” este un laitmotiv idealic al primei strofe, conferind ambiguitatea stilistica prin echivocul lexical, care insinueaza starea sufleteasca. Epitetele cromatice “colti albi”, “leoaica aramie” si epitetele ,etaforice, “leoaica tanara”, :miscarile viclene”, potenteaza intensitatea sentimentului forta lui devoratoare. Repetitia “inc-o vreme/si-nca-o vreme”, poriecteaza sentimentul iubirii intr-un viitor nedefinit, incert, iar punctele de suspensie insinueaza o stare de nesihuranta tematoare a indragostitului, care stie ca simtamantul este viclean si perisabil. Expresivitatea neomodernista a poeziei este sustinuta de oralitatea stilului, care confera persuasiune starii emotionale, imposibil de controlat, realizata prin cuvinte si expresii din limbajul colocvial “ma pandise”, “i-a infipt”, de-a dura”. Verbele la perfect simplu sugereaza ideea ca iubirea este un sentiment recent, cu efecte naucitoare asupra indragostitului, “se facu”, “o intalni” “Leoaica tânără, iubireami-ai sărit în faţă.Mă pândise-n încordaremai demult.Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,m-a muşcat leoaica, azi, de faţă. Şi deodata-n jurul meu, naturase făcu un cerc, de-a-dura,când mai larg, când mai aproape,ca o strângere de ape.Şi privirea-n sus ţişni,curcubeu tăiat în două,şi auzul o-ntâlnitocmai lângă ciocârlii. Mi-am dus mâna la sprânceană,la tâmplă şi la bărbie,dar mâna nu le mai ştie.Şi alunecă-n neştirepe-un deşert în strălucire,peste care trece-aleneo leoaică arămiecu mişcările viclene,încă-o vreme,şi-ncă-o vreme…” Leoaica tânără, iubirea Leoaica tânără, iubirea mi-ai sărit în faţă. Mă pândise-n încordare mai demult. Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, m-a muşcat leoaica, azi, de faţă. Şi deodata-n jurul meu, natura se făcu un cerc, de-a-dura, când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape. Şi privirea-n sus ţişni, curcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii. Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie. Şi alunecă-n neştire pe-un deşert în strălucire, peste care trece-alene o leoaică arămie cu mişcările viclene, încă-o vreme, şi-ncă-o vreme…